Rolul Literaturii în Perioada Paşoptistă

1830-1860

Epoca PaŞoptistĂ

PaPaşşoptimsul optimsul are la are la bazăbază 3 etape : 3 etape :

• • una, una, prepaşoptistăprepaşoptistă, anunţată de debutul , anunţată de debutul lui V.Cârlova şi Al. Hrisoverghi,lui V.Cârlova şi Al. Hrisoverghi,

continuând până la 1840, fiind dominată continuând până la 1840, fiind dominată de figurile lui Gh. Asachi şi I. Heliade-de figurile lui Gh. Asachi şi I. Heliade-

Rădulescu şi de activitatea primelor ziare Rădulescu şi de activitatea primelor ziare naţionale: Albina românească şi Curierul naţionale: Albina românească şi Curierul

românesc;românesc;

Albina Românească

Revista editată de Gheorghe Asachi la Iaşi

1 iunie 1829

CURIERUL ROMÂNESC

8 aprilie 1829

Fondator Ion Heliade Rădulescu

• a treia, cea postpaşoptistă, ce va continua să evolueze pe linia ideologiei

paşoptiste, dominată de figurile lui B. P. Hasdeu, N.

Filimon, A. Odobescu.

PROPăSIREA octombrie 1844

Mihail Kogălniceanu

redactor

“Foaie stiinţifică şi literatură”

sau

LITERARa30 ianuarie 1840

Mihail KogĂlniceanu

redactor

Apariţa în 1840 a revistei Dacia literara a înscris în istoria literaturii şi a întregii culturii româneşti un nou moment, unul dintre principalele

momente de referinţă. Ideea conducătoare a programului Daciei literare e

rezumată chiar în titlul revistei, şi Introducţia din primul număr, semnată de “redactorul raspunzător", o explicitează. Declarându-se hotărâtă a depaşi

regionalismul publicaţiilor de cultură existente, Dacia literară se voia o “foaie românească" şi, ca urmare, îşi

propunea a se “îndeletnici cu producţiile româneşti fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune".

Inserând în cuprinsul ei, alături de “compunerile originale a redacţiei şi conlucrătorilor săi", “cele mai bune scrieri

originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti", revista avea să devină “un repertoriu general al literaturii

româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni,

bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”.

Imediat dupa ,,Introducţie” e tipărită, semnificativ, sub genericul Scene istorice din cronicele Moldaviei, nuvela

Alexandru Lăpuşneanu a lui C. Negruzzi.

Revista aparuta la 1 martie 1867

Editor Iacob Negruzzi

C oN

v Orbi r

il

iterar

E

Istoria exegetică a Mioriţei

In Tarile Române, preocuparea pentru culegerea sistematica si valorificarea fol clorului se va accentua a Descoperirea baladei / Alecu Russo (1846). Brand-ul Miorita a ramas pentru totdeauna asociat cu

versiunea-balada, gratie lui Alecu Russo (1819 – 1859) si Vasile Alecsandri (1818-1890). Dupa toate probabilitatile, balada a fost

descoperita de Alecu Russo in Muntii Sovejei in perioada februarie – aprilie 1846. Cert este faptul ca A. Russo culegea poezii populare, balade si doine inca din 1839, prilej pentru Gheorghe Asachi sa-l considere unul

dintre primii culegatori români de folclor. Prima publicare a baladei / Vasile Alecsandri (1850). Se pare ca

Alecsandri a intrat destul de târziu in posesia textului baladei si din pri cina Revolutiei din Tarile Române, ce izbucneste in primavara anului 1848 si in care n-au pregetat sa se implice toti intelectualii vremii. Un

eveniment important care a marcat „preistoria” Mioritei este publicarea tex tului, de catre Vasile Alecsandri, in sectiunea „Cântece poporale

românesti” din gazeta „Bucovina” din Cernauti (an. III, nr. 11, sâmbata, 18 februarie 1850), cu titlul „Mie oa ra”.

ROMANTISMUL

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma unei mişcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoţie şi de eul interior.

Generaţia paşoptistă

Generaţia paşoptistă a fost aceea care, înfruntând piedici ce păreau de netrecut a reuşit să-şi alăture poporul, transformând un ideal într-o

realitate, devenind făuritorii României. Au mai fost şi oameni de cultură, ctitori ai istoriografiei moderne,

constructori şi slujitori ai unui nou învăţământ…şi cei mai talentaţi dintre ei au fost cei care au realizat, într-o etapă hotărâtoare a

existenţei naţionale a românilor, opere literare devenite clasice. O generaţie deosebit de complexă ca tipuri de temperamente şi

personalitate ca educaţie. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii,

genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.

Mihail Kogălniceanu

Vasile Alecsandri

Ion HeliadeRădulescu

Nicolae Bălcescu

AndreiŞaguna

Teatrul în perioada paşoptistă

-a adus o contribuţie de seamă la promovarea spiritului naţional şi la răspândirea -iniţiativele luate în privinţa dezvoltării teatrului le-au avut I.H. Rădulescu (Ţara Românească ) şi Gheroghe Asachi (Moldova) - la început prin traduceri iar apoi prin texte originale.

Până în această perioadă existau numeroase trupe de actori care dădeau reprezentaţii în limba franceză. Concurenţa teatrului românesc din perioada paşoptistă a ieşit învingătoare după cum afirmă şi Rădulescu: „Însoţit cu învăţătura publică, teatrul este cel mai de-a dreptul şi singur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urâte şi a forma gustul unei naţii.”

În 1840, conducerea Teatrului Naţional de la Iaşi este preluată de Mihail Kolgălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi văzând în această instituţie o ”şcoală de moral”. Încep să se reprezinte piese originale prin care se făcea educaţie cetăţenească şi se stimula spiritul satiric.

Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor feudale au fost o

caracteristică a literaturii paşoptiste pe care o găsim şi în teatrul acelor vremuri.

- Judecarea cu severitate a moravurilor clasei sociale exploatatoare 

- Condamnarea abuzurilor şi nedreptăţilor - Participarea la evenimentele politice ale

vremii şi la viaţa socială.- Apariţia unor noi modalităţi de reflectare

a realităţii. 

Elementele romantice se împletesc cu puternicile elemente clasice, în spiritul

marilor moralişti ai literaturii universale.

Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor feudale au fost o

caracteristică a literaturii paşoptiste pe care o găsim şi în teatrul acelor vremuri.

- Judecarea cu severitate a moravurilor clasei sociale exploatatoare 

- Condamnarea abuzurilor şi nedreptăţilor - Participarea la evenimentele politice ale

vremii şi la viaţa socială.- Apariţia unor noi modalităţi de reflectare

a realităţii. 

Elementele romantice se împletesc cu puternicile elemente clasice, în spiritul

marilor moralişti ai literaturii universale.

CONCULUZII

• Scriitorii pasoptisti sunt personalitati profund angajate inprocesul de modernizare a societatii romanesti, de

constituire a identitatii noastre nationale si culturale. • Participanti sau simpatizanti ai Revolutiei de la 1848, isi

puncondeiul in slujba idealurilor social-politice ale vremii.

Adepti ai culturii franceze, manifesta unitate in orientarile estetice, dar si in procesul de modernizare

social-politica. • Sub influenta ideologiei romantice, ei descopera si

valorificatraditiile, istoria, natura - elemente ale specificului national

si principale teme literare. • Pasoptistii pun bazele literaturii noastre moderne, ca

deschizatoride drumuri in diverse genuri si specii, iar in cateva decenii

asimileaza curente literare manifestate succesiv in literaturile occidentale, in decursul a mai bine de un secol

si jumatate. • Prin creatiile lor contribuie la dezvoltarea limbii romane

literaresi a limbajului beletristic.

• Scriitorii pasoptisti formeaza prima generatie a literaturii noastre

moderne, oamenii inceputului de drum, care manifesta pe deplin acordul intre a voi si a putea, intre idealism

avantat si vizionarism profetic, calitati pentru care sunt admirati de Mihai Eminescu in poezia Epigonii: „ Voi

credeati in scrisul vostru...".

Este cea mai reprezentativa arta poetica eminesciana si a fost publicata in 1870 in "Convorbiri Literare". Titlul poeziei provine de la cuvantul grecesc "epigonos"-urmas, dar

Eminescu foloseste termenul cu acceptiunea de aurmas nedemn de inaintas, preluata din literatura germana. Emiunescu se pare ca ar fi cunoscut romanul "Die Epigonen" al lui

Karl Jumermann si, de asemenea, marturiseste ca l-a inspirat si epigrama lui Schiller. In aceasta epigrama, Schiller desemna prin metafora "vremuri de aur" literatura inaintasilor

sai, criticand literatura contemporana.

Tema poeziei lui Eminescu este slavirea literaturii inaintasilor si condamnarea literaturii contemporane lui. Poemul este alcatuit din doua parti bazandu-se pe modalitatea specific

romantica a antitezei.

Prima parte a poeziei se deschide printr-o strofa in care Eminescu, folosind mai ales epitete si metafore, sanctifica literatura predecesorilor.

Preponderenta epitetului "dulce", precum si sfera semantica din care poetul isi alege cuvintele sugereaza o atmosfera de inceput de lume, o infinita muzica a spatiului si a timpului, o

natura proiectata pe dimensiuni cosmice, un univers fantastic, de basm. Primul vers din strofa a doua accentueaza aceste sugestii, iar prin comparatia folosita, Eminescu sintetizeaza atat truda cat si talentul inaintasilor care au ctitorit asemeni

vichilor voievozi o patrie a limbii romane. 

Epigonii de Mihai Eminescu

Partea a doua a poemului este conceputa in intregime ca dialog al poetului cu predecesorii sai, la nivelul fiecarei strofe realizandu-se antiteza trecut-prezent, fie prin coordonari

adversative, fie prin utilizarea antonimelor sau a metaforelor antitetice. In prima strofa a partii a doua o avalansa de definitii metaforice extrem de concise si de

epitete realizeaza un prim portret al contemporanilor poetului. Eminescu defineste spre sfarsitul partii a doua filosofia si poezia. Pentru el, filosofia apare

ca o cugetare sacra prin care se incearca explicarea sensului lumii, dar poetul ramane rezervat in fata caracteului abstract al filosofiei. Entuziasmul sau e starnit insa de poezie,

creatie sfanta si pura, cu ajutorul careia se recompune universul intr-o lumina ideala. "Straiul de purpura si aur" defineste imaginile poetice prin care omul reuseste sa-si

depaseasca tarana cea grea, conditia lui terestra, meschina. Poezia se incheie printr-o strofa in care Eminescu isi ia ramas-bun de la iluzionarii trecutului intr-o tonalitate de tristete

pentru ca intr-o lume a nimicniciei, incapabila sa surmonteze efemerul, totul devine praf. Exista aici unele ecouri din filosofia lui Schopenhauer, precum si din "Vedele indice". 

Admirandu-i pe reprezentantii generatiei pasoptiste si condamnandu-i pe contemporanii sai falsi, M. Eminescu isi exprima credinta ca poetul trebuie sa fie o voce entuziasta, un purtator de cuvant al neamului si timpului sau, iar poezia o sinteza de vise, idealuri, de

sentiment si de ganduri prin care lumea reala sa se ridice in sfera idealului.

SFARSIT Realizat de :• Coman Anca

• Damaschin Cătălina• Ifrim Laura• Ivan Sorina

• Teohar Elena