Univ. „Dunărea de Jos” conf.univ. dr. Dorin POPAFac. de Litere şi Teologie Mobil: 0722 369654Catedra de Lingvistica si Jurnalism E-mail: dpopa@uaic.ro2006-2007- AGENTII DE PRESA

CURSURILE NR. 4 si 5

Rolul si misiunea agentiilor de presa. Funcţia de informare. 1. încercare de abordare a funcţiilor mass-media Au existat, din partea unor cercetători, tentative de imaginare a unei societăţi moderne în absenţa mass-media. Aceştia au recunoscut că, deşi critic al comunicării de masă, văzându-i acesteia numai neajunsurile, numai bilele negre, nu poţi imagina, în chip cu totul serios, existenţa umană, de acum şi din viitor, altfel decât însoţită, ori chiar profund influenţată, de către mass-media. Mass-media, studiate cel mai adesea printr-o grilă interpretativă generată de conceptul multifuncţional numit schimbare, pot fi considerate ca fiind importante instrumente ale stabilităţii unei societăţi. În istorie, se poate costata că, deşi au suferit continuu ameliorări, modernizări ori chiar salturi tehnologice, mijloacele de comunicare de masă, pe importante perioade de timp, n-au fost transformate radical, constituind sisteme relativ stabile. Iar această stabilitate a sistemului mass-media este un corolar al capacităţii sale continue de a oferi funcţii necesare existenţei şi reproducerii sistemului social. Funcţiile pe care sistemul mass-media le oferă la nivel social consolidează, deci, stabilitatea sa şi, atâta vreme cît societatea le reclamă drept necesare, cu oricâte shimbări tehnologice ale unor mijloace, cu oricâte modificări impuse de noi realităţi ştiinţifice dedicate comunicării, sistemul mediatic va supravieţui. Semnificaţia, locul şi funcţiile mass-media în societate sunt studiate cu minuţie, fiind proiectate noi teorii ale comunicării, seducătoare şi pline de reflecţii inteligente. Specialiştii noului teritoriu au parte de un statut privilegiat: “celor ce se consacră profesional comunicării mediatice, celor ce se situează constant atât de aproape de izvoarele actualităţii, mass-media le conferă un soi de aură sau de autoritate “1. În toate statele democratice, recunoscându-li-se drepturile de a informa, comenta şi critica, precum şi rolul de vector al emancipării, mass-media sunt, implicit, considerate a constitui “centrul vital al vieţii publice”. În 1947, în SUA, nou constituita Comisie a libertăţii presei – Commission on Freedom of Press – publică raportul intitulat O presă liberă şi responsabilă care va genera, în lumea anglofonă, Teoria responsabilităţii sociale a presei. Teoria aceasta a impulsionat definirea funcţiilor mediatice, funcţii care, deşi s-au manifestat, în timp, şi alte opţiuni, şi-au păstrat, fiind fundamentale, valabilitatea. Commission on Freedom of Press a precizat cinci criterii (standarde) pentru evaluarea corectitudinii şi performanţelor demersului jurnalistic şi ale instituţiilor mediatice. Acestea sunt:

1) Relatarea veridică, inteligentă şi coerentă a evenimentelor curente, relatare căreia i se conferă o semnificaţie.

2) Media constituie un forum pentru comentarii şi discuţii critice.3) Presa trebuie să reflecte proporţional diversele grupuri care formează societatea în ansamblu.4) Prezentarea cerinţelor şi valorilor pe care le are societatea; explicitarea acestora.5) Presa trebuie să asigure accesul deplin la informaţiile curente.

Comisia a apărut ca urmare a unor vii discuţii din societatea americană, imediat după război, dezbateri care deplângeau caracterul prea comercial şi partizanatul presei. Criticilor virulente le-a urmat necesitatea de a se postula responsabilitatea socială a presei, ajungându-se, astfel, la cele cinci etaloane, care, toate, referă asupra a ceea ce se numeşte relaţia dintre mass-media şi societate. Din ele rezultă principalele funcţii mediatice: a) de informare (diseminarea informaţiei), b) de interpretare (comentarea faptelor), c) de exprimare (expresivă) şi d) funcţia critică. Încă din anii ’60, au existat cercetători – precum Joseph Klapper2, unul dintre pionierii studiului audienţelor şi efectelor mass-media – care au înţeles că mijloacele de informare în masă au mai degrabă rolul de a întări comportamentele şi atitudinile existente decît de a provoca schimbarea acestora. Acum, există aproape unanimitate printre analiştii fenomenelor mediatice în a susţine că mass-media au funcţia

1 J. J. V a n C u i l e n b u r g –– Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Buc., 1998 (p.244)2 J. K l a p p e r – The Effects of Mass Communication, Ed. Free Press, N.Y, 1960 (p.57)

de a întări şi confirma regulile societăţilor în care se manifestă. Acest fapt nu este contrazis nici de frecventele prezentări ale unor comportamente antisociale ori deviante de la normele social acceptate. Şi asta pentru că mediatizarea abaterilor, a excepţiilor cristalizează şi revigorează noi solidarităţi ori chiar solidarităţi latente, neexprimate, suscită consensul. “Consensul social poate fi un mijloc mai eficient de control decât coerciţia sau forţa”, ţine să precizeze J.Lull3, în dorinţa sa de a demonstra că mass-media pot fi instrumentele, de cele mai multe ori extrem de subtile, de susţinere a ideologiei dominante dintr-o societate şi de impunere a hegemoniei unui grup social asupra altor grupuri. Ne-am putea gândi oare că două posibile astfel de grupuri ar putea fi constituite de “grupul ofertanţilor” (de orice natură ar fi oferta: tehnologică, economică, turistică, politică etc.) şi “grupul cumpărătorilor”? Poate că, deşi simplistă, această ipoteză de lucru ar putea semnifica destul de adecvat gradul de complexitate a relaţiilor de “putere” din lumea de astăzi, trecând peste (sau nerămânând la) de-acum uzatele şi desemantizatele relaţii hegemonice din lumea politică. Există o relaţie biunivocă între mass-media şi audienţa sa, relaţie ce face obiectul de studiu pentru specialişti din cele mai variate domenii, care încearcă să descifreze cât mai exact natura, funcţionarea şi consecinţele acestei interacţiuni fundamentale a lumii noastre. În aceste studii, accentele cad pe dinamica relaţiei dintre emiţător şi receptor, modelul psihologic (behaviorist) – care a explicat multă vreme procesele comunicării utilizând principiul determinist clasic al cauzalităţii liniare, neinteresându-se de receptare şi nici de contextele socio-culturale ale producerii mesajelor – fiind reţinut doar în datele sale istorice şi în interesul pe care l-a acordat emiţătorilor. Relaţiile de interdependenţă pe care presa le susţine cu instituţiile sociale, politice, culturale ori economice stârnesc enorme energii de înţelegere, explicare şi redefinire a unui întreg cadru general, supus mereu înnoirilor, contestaţiilor şi apariţiei de noi şi provocatoare ipoteze. Ţine de evidenţă că acum problemele care sunt legate de tehnicile de producere şi difuzare a mesajelor au trecut în plan secund, prim-planul find captat de cercetările care vizează clarificarea cadrului relaţional dintre mass-media şi societate. Aceste relaţii sunt discutate preponderent printr-o serie de concepte care au centrul de interes axat pe trei termeni: funcţiile presei ori consecinţele globale, efectele presei şi rolurile presei. Mass-media sunt considerate, în unele formulări, sisteme de conectare a indivizilor cu câmpul social, dar şi elemente ale acestui câmp. Deci, forţând uşor lucrurile pentru a reliefa impactul mediior şi importanţa lor covârşitoare în ansamblul relaţiilor care se stabilesc în societate, putem spune, pe baza afirmaţiei de mai sus, că indivizii sau subgrupurile sociale se conectează prin mass-media (şi) la mass-media. Deşi pare autarhică această formulare, ea nu face decât să reliefeze un adevăr, dar şi să evidenţieze importanţa studiului, extrem de laborios şi de necesar, al mass-media. Apariţia teoriilor comunicării de masă şi continua lor proliferare se petrec într-un orizont de aşteptare dinamic. Abordările media prin prisma nevoilor receptorilor comunicării vor părea mai târziu unilaterale, dar în anii ‘60-’70, când au debutat, au reprezentat o adevărată schimbare de macaz, au deschis perspective importante de studiu şi de înţelegere. Audienţa, din pasivă, devine dinamică şi activă, iar interacţiunea acesteia cu media presupune intenţionalitate şi căutare de diverse satisfacţii. Apoi, este reliefată concurenţa căreia îi sunt supuse mass-media prin existenţa altor surse care pot oferi gratificaţii şi recompense ori împlinirea diverselor nevoi umane. Apare, astfel, o nouă întrebare: cum şi de ce folosesc oamenii media? Chiar şi numai din această întrebare se poate observa schimbarea de perspectivă: receptorul (pasiv) devine utilizator al conţinutului comunicării, îşi modifică, deci, identitatea. “Funcţia este contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe din care face parte, contribuind la menţinerea şi dezvoltarea acestuia” (Dicţionarul de sociologie , C. Z a m f i r, L. V l ă s c e a n u , 1993). În Dicţionarul de sociologie, coordonat de Gilles Ferreol (Polirom, 1998), funcţia este definită ca fiind o relaţie între două sau mai multe elemente, caracterizată printr-un rol sau prin finalitate. Rolul activ şi comportamentul selectiv al publicului faţă de mass-media au fost sesizate încă din anii ’40, datorită studiilor cercetătorului american Paul Lazarsfeld care s-a preocupat de impactul radioului şi al presei scrise asupra comportamentului electoral şi al celui de cumpărare a unor produse. Momentul de început în cercetările care vor fi integrate într-un model funcţionalist de studiu al mass-media este acela al analizei campaniei electorale din 1940, care i-a avut ca protagonişti pe Wendell Wilkie şi Franklin Delano Roosevelt, acesta din urmă candidând pentru un al treilea mandat de preşedinte al SUA. Mai târziu, în 1944, când Lazarsfeld, Gaudet şi Berelson îşi fac publice concluziile, s-a putut constata că efectul de confirmare este principalul rezultat al influenţei presei, un număr de factori intermediari interpunându-se între media şi receptori. Între 1948 şi 1950, Harold D.Lasswell, R.K. Merton şi P.Lazarsfeld enunţă primele definiţii (denumite acum “clasice”) ale funcţiilor mass-media. Paradigma funcţiilor mass-media elaborată de Lasswell are trei componente: 1) funcţia de supraveghere a mediului: culegerea şi difuzarea informaţiilor, 2) funcţia de corelare a diferitelor părţi ale societăţii (interpretarea informaţiei), 3) funcţia de transmitere culturală (de la o generaţie la alta ). În anul 1960, sociologul

3 J. L u l l - idem

Charles R. Wright publică studiul intitulat “Analiza funcţională şi comunicarea de masă”, unde notează că mass-media satisfac nevoi globale ale sistemului social (e.g. ordinea, integrarea, continuitatea, adaptarea, motivaţia) şi că, astfel, contribuie la funcţionarea subsistemelor sociale sau chiar a societăţii în ansamblu. Wright reia distincţiile operate de Robert K. Merton între funcţii (consecinţe favorabile stabilităţii sistemului) şi disfuncţii (consecinţe defavorabile), precum şi între funcţiile manifeste (consecinţe aşteptate, intenţionate, previzibile) şi funcţiile latente (consecinţe neaşteptate, nevoite, neintenţionate), reuşind să completeze modelul lui Lasswell, rafinându-l totodată. Un act de comunicare poate fi, deci, pozitiv (funcţional ) pentru componente (subsisteme) ale sistemului şi, simultan, poate fi negativ (disfuncţional) pentru alte componente (subsisteme) ale aceluiaşi sistem. Modelul propus de Wright, în 1960, încadrează întrebarea paradigmatică privind funcţionalitatea mass-media şi răspunsurile posibile în următoarea schemă4: 1) funcţiile 3) manifeste Care sunt : sau sau 2) disfuncţiile 4) latente

5) supravegherii (informaţiile) 9) societateale : 6) corelării (comentariile) pentru: 10) subgrupuri 7) transmiterii culturale (educaţia) 11) indivizi 8) divertismentului 12) subsisteme culturale?

Astfel, întrebarea aceasta (Care sunt funcţiile sau disfuncţiile pentru…?) poate conduce la un adevărat inventar al funcţiilor (sau disfuncţiilor), manifeste ori latente, pentru fiecare acţiune mediatică şi pentru oricare element al sistemului, după cum îşi imaginase Wright. Malcolm Willey, citat de Ioan Drăgan în hiperdocumentata sa lucrare5, răspunzând la două întrebări (Care sunt funcţiile îndeplinite de ziar? Ce nevoi individuale sau colective satisface ziarul?), găseşte că presa (ziarul ) îndeplineşte cinci principale funcţii: 1. obţinerea de informaţii, de noutăţi; 2. analiza şi explicarea evenimentelor – ştirilor; 3. oferirea unui cadru general de referinţă pentru cunoaştere; 4. divertisment şi 5. obţinerea cunoştinţelor cu caracter enciclopedic. În 1978, se publică Raportul interimar asupra problemelor comunicării în societatea modernă alcătuit de Comisia internaţională UNESCO de studiere a comunicării contemporane, condusă de Annan, care defineşte tot cinci funcţii ale mass-media exercitate la nivel individual, social şi internaţional: 1. funcţia de informare – colectarea şi tratatarea informaţiilor – asigură transparenţa raporturilor sociale şi difuzarea elementelor de cunoaştere, de judecată şi de opinie necesare înţelegerii mediului social înconjurător; este o funcţie a procesului democratic. 2. funcţia de persuasiune, motivaţie şi interpretare legată de exercitarea controlului social, organizarea activităţilor colective, asigurarea coerenţei acţiunilor publice şi de efortul de convingere şi conducere pentru atingerea unor obiective comune; funcţia de persuasiune vizează dezvoltarea economică şi socială. 3. funcţia de educaţie şi de transmitere a moştenirii sociale şi culturale este exercitată în vederea finalităţii informării şi educaţiei, informaţiile procurând datele şi trezind curiozitate faţă de probleme a căror înţelegere, conştientizare şi soluţionare sunt favorizate de educaţie. 4. funcţia de socializare menită să faciliteze participarea indivizilor şi colectivităţilor la viaţa publică, la elaborarea şi luarea deciziilor; schimbul şi difuzarea informaţiilor facilitează interacţiunea socială şi permit oamenilor să ia parte la soluţionarea problemelor – această funcţie este solidară cu democratizarea vieţii publice. 5. funcţia de loisir şi de divertisment se exercită în modalităţi diverse, depinzând de varietatea contextelor culturale şi a gradelor de evoluţie, fiind legată de îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Mulţi cercetători au identificat şi propus un număr important de funcţii, justificându-şi, de cele mai multe ori coerent, opţiunile. Să mai amintim câteva posibile denumiri de funcţii ale presei: de evaziune, de coeziune socială, de distribuire a cunoştinţelor, de depozitare a actualităţii, de ghid al

4 Această schemă elegantă poate fi consultată şi în volumele: M. C o m a n –– Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 1999 (p.72) şi I. D r ă g a n –– Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Şansa, Buc., 1997 (p.164-165), noi corectând, aici, doar două mici erori, probabil tipografice. 5 I o a n D r ă g a n –– op. citată; de altfel, cartea d-lui Drăgan, având o bibliografie aproape intimidantă, constituie un bun instrument de lucru, o posibilă incitare la aprofundarea unei problematici extrem de gingaşe.

actualităţii, de recreere, de purificare, de socializare (oferă material pentru discuţiile interumane), de identitate, de mitologizare (creează modele simbolice), de compensare (oferă experienţe afective)6. Importante sunt şi funcţiile amintite de Melvin L.DeFleur: funcţia presei de construire a semnificaţiilor, funcţia presei de stabilire a ordinii de zi şi funcţia mass-media de modelare a limbii7. “Funcţiile reprezintă dimensiuni cu valoare analitică în studierea consecinţelor mesajelor difuzate prin sistemul comunicării de masă. (…) Informaţiile difuzate au global o funcţie socială de avertizare şi prin aceasta de facilitare a integrării sociale. Mass-media tind să joace mai curând un rol funcţional; prin mesajele receptate oamenii sunt într-un fel pregătiţi să răspundă la cerinţele cotidiene ale funcţionării societăţii”8. Dar funcţiile nu pot defini, în toată complexitatea ei, relaţia pe care mass-media o întreţine cu întreg câmpul social. “Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de influenţe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul “funcţie” cumulează frecvent cele trei posibilităţi enumerate mai sus. (…) Expresia “funcţia de informare a presei” poate fi tradusă prin trei sintagme diferite:

a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat – funcţie;b) presa are misiunea de a informa publicul – rol;c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gîndirea şi comportamentul

publicului – rol. În primul caz, faptul că “presa ne informează” apare ca o consecinţă a existenţei sistemului mass-media”9. Problema funcţiilor este una din cele mai controversate chestiuni teoretice legate de existenţa mass-media. Dacă funcţiile şi rolurile presei le analizăm, împreună, în acest capitol, discuţia pe tema efectelor mass-media o amânăm către sfîrşitul cursului, din considerente didactice de gradare a cunoştinţelor. Şi aceasta deoarece efectele necesită, în opinia noastră, un nivel de înţelegere “încărcat” cu aproape toate noţiunile pe care le reclamă (incumbă) un excurs printre formele cele mai importante în care mediile s-au cristalizat. Trebuie să devoalăm faptul că operaţiunea de separare a funcţiilor mass-media este un exerciţiu uşor forţat, având o relevanţă cvasi-teoretică, didactică chiar (şi, să nu uităm, istorică), deoarece complementaritatea lor face ca, în practică, distincţiile efectuate aici să se estompeze în bună măsură. Totuşi, să continuăm excursul printre funcţiile care s-au reliefat în timp drept utile, cel puţin în primă instanţă, pentru studiul proceselor care au făcut să progreseze înţelegerea complexelor relaţii pe care mass-media le “întreţin” cu întreaga problematică socială. De aceea, am selectat, din generoasa ofertă făcută vreme de cincizeci de ani, adică din 1948 încoace, de către cercetătorii din toată lumea, doar un set de şase funcţii ale mass-media, urmând ca, în final, să amintim numai câteva care au jucat, deja, un rol istoric sau unul eficace. Cele şase funcţii pe care le-am selectat spre analizare le considerăm dominante. Oricum, acestea, aproape toate, suportă un număr de combinaţii posibile. Ele sunt :

1. funcţia de informare2. funcţia de corelare (interpretare)3. funcţia de comunicare (legătură)4. funcţia cultural-educativă5. funcţia de evaziune (divertisment, psihoterapeutică, de identificare)6. funcţia publicitarăLa acestea se pot adăuga alte funcţii (critică, polemică).

2. Agentiile de presa si funcţia de informare

În vorbirea curent-lejeră, dar şi în multe cărţi de jurnalism, expresii precum “nevoia de informaţii” ori “necesitatea de a fi informat” nu par a pricinui vreun motiv de nelinişte sau de îndoială, dimpotrivă, aceste sintagme pot fi catalogate drept cum nu se poate mai nimerite, stenice şi pozitive. Cu atât mai mult cu cât se întâlnesc, în cuprinsul lor, două (vocabule) cuvinte care focalizează puternic semnalizarea: necesitatea (nevoia) şi informaţia însăşi. Însă, fiziologia n-a putut reţine printre nevoile fundamentale de supravieţuire ale umanului şi pe aceea legată de informaţii. În schimb, nevoia oamenilor de a supraveghea

6 M. C o m a n –– op. citată, p.73 (funcţiile fiind propuse de M. Mathien şi Leo Thayer)7 Teorii ale comunicării de masă, ed.Polirom, 1999 (p.)8 I.D r ă g a n –– op. cit., p.1669 M. C o m a n –– op.cit., p.70

(controla) mediul înconjurător este reală, iar supravegherea mediului poate fi realizată cu ajutorul informaţiilor primite prin mass-media. Omul cântăreşte o mare parte a evenimentelor de zi cu zi sau din viitorul existeţei sale pe baza analizelor şi prognozelor realizate datorită informaţiilor economice, politice ori sociale difuzate de presă. Aici, prin receptare şi prelucrare de informaţii, se realizează, de fapt, satisfacerea nevoii de securitate, care este cu adevărat fundamentală, corespunzându-i “funcţia de supraveghere a mediului înconjurător”, postulată, cum am amintit deja, în 1948, de politologul american Harold D. Lasswell. Cele mai multe dintre mesajele pe care le primim zilnic, în cadrul interacţiunii continue pe care am “contractat-o” cu mass-media, sunt informaţii cu caracter neutru, informaţii generale, care se adresează mai puţin sensibilităţii noastre (informaţii de avertisment sau de prevenire) ori nevoilor noastre curente (informaţii utilitare). Dorinţa noastră de a fi informaţi este, în general, constantă, căci constante sunt preocupările cotidiene legate de politic, economic, mediu, starea vecinătăţilor noastre, sănătate, părinţi, copii, recreere, timp liber, educaţie, vreme, stabilitate bancară şi monetară etc . Dacă se înţelege acum că funcţia de informare este expresia unui întreg evantai de preocupări, cerinţe şi interese de tot felul ale publicului, putem arunca o rapidă privire către comunicator, către cel care asigură promptitudinea, sănatatea informaţiei şi să-l urmăm pe David Randall într-o declaraţie concludentă: “Rolul unui ziar este de a afla informaţia proaspătă despre chestiuni de interes public şi de a o transmite cititorilor cât mai repede şi cu cât mai multă acurateţe posibil, în mod cinstit şi echilibrat. Asta-i tot”10. În acest atât de simplu şi de firesc asta-i tot locuieşte partea cea mai vie a jurnalisticii dintotdeauna, parte în spaţiul căreia din ce în ce mai puţini ajung să se menţină, oriunde în lume, nu numai în România. “Activitatea de supraveghere constă în producerea de informaţii utile puterii şi cetăţenilor (informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu), pentru a-i preveni asupra unor pericole şi pentru a contribui la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor interculturale”11. Dar aceste “informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu” nu au toate aceeaşi valoare de întrebuinţare pentru consumatorul mass-media. De aceea, am rafinat abordarea informaţiilor, detectând (cel puţin) trei niveluri sau trei tipuri: informaţiile generale (neutre), informaţiile utilitare (de serviciu sau instrumentale) şi informaţiile de avertisment sau de prevenire. 2.1 informaţiile generale (neutre)

Activitatea de supraveghere, însă, nu este asigurată doar prin informaţii utile pe termen scurt. “Contribuţiile la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor interculturale” nu au loc de astăzi pe mâine, ci se realizează în timp, fără a fi supuse altor “urgenţe” (sau exigenţe) decât celor valorice sau estetice. Informaţiile despre viaţa politică internaţională sau despre viaţa politică internă duc, în timp, la formarea unor opinii, inclusiv a opinilor de vot. Apoi, informaţiile de natură ştiinţifică, medicală ori juridică, de cele mai multe ori, nu au aplicabilitate în imediat, dar ele, însumate, conferă un capital informaţional care poate să fie util, adesea chiar în situaţii concrete, imediate. Se poate vorbi de o democratizare crescândă a spaţiului informaţional sau chiar, în exprimarea lui John Naisbitt, de dispariţia privilegiului informaţional, deoarece “ritmul schimbării se accelerează pe măsură ce tehnologia comunicaţiilor înlătură privilegiul informaţional. Elementul vital al erei informaţionale este comunicarea. În termeni simpli, comunicarea presupune un emiţător, un receptor şi un canal. Introducerea unei tehnologii informaţionale tot mai sofisticate a revoluţionat acest proces simplu. Efectul net este o mai rapidă scurgere a informaţiei prin canalul informaţional, aducându-i pe emiţător şi pe receptor tot mai aproape sau înlăturând privilegiul informaţional – cantitatea de timp în care informaţia străbate canalul informaţional. (…) Trecerea de la bani la electronică este la fel de importantă ca şi trecerea de la schimbul în natură la bani. (…) Ne înecăm în informaţie, dar suntem înfometaţi de cunoaştere. La acest nivel al informaţiei, este cât se poate de clar că nu mai putem opera cu mijloacele actuale. Informaţia necontrolată şi neorganizată nu mai este o resursă într-o societate informaţională. Dimpotrivă, ea devine inamicul lucrătorului informaţional”12. Aceste cuvinte, scrise în urmă cu 16 ani, sunt ale unui om care a sesizat multe din schimbările pe care le-a adus cu sine democraţia informaţională. Acum, abia, trăim în epoca supra-informării, care creează inactivism, refugii puerile din faţa vieţii, alienare. Şi chiar ocolirea oricărui contact cu mass-media. Dar este acest lucru posibil? Sincer, pentru noi răspunsul nu poate fi decât unul negativ. Pentru că, oriunde te-ai plasa, relaţia cu mediile nu poate fi evitată. Doar, eventual, se poate ocoli relaţia directă, dar nu şi contactul cu ceilalţi, care exprimă opinii şi

10 D a v i d R a n d a l l –– Jurnalistul universal, Polirom, 1998 (p.37)11 C. R. W r i g h t (citat de I.Drăgan)12 J. N a i s b i t t

se comportă în “acord” cu multele instituţii mediatice. Pe vremuri, era de neconceput să fii un om activ şi să te dezinteresezi de presă. Acum, însă, “în anumite regiuni, pe lângă o minoritate supra-informată, sunt tot mai numeroase clasele tinere care au doar contacte episodice cu informaţia scrisă sau care nu mai au nici un fel de contact: presa este în afara orizontului lor”13. Tendinţa supra-informării de a crea pasivitate poartă numele de disfuncţia de narcotizare. De la teoria acului hipodermic la disfuncţia de narcotizare este o cale extrem de lungă, care a fost străbătută repede, în numai câteva zeci de ani. Cum am afirmat deja, sunt dificil de înregistrat, cu pretenţii de exactitate, punctele în care se separă funcţiile presei. Informaţiile generale, multe dintre ele, pot fi tratate, cu destulă justificare, în subcapitolul funcţiei de evaziune (divertisment) ori mai ales în acela în care se discută funcţia publicitară. Apoi, cu siguranţă, nu poţi să educi fără să informezi. Nu trebuie să avem deloc, pe planeta media, pretenţii de infailibilitate, căci acestea pot bloca discuţiile clarificatoare şi ne pot bloca pe noi înşine într-o înţelegere măruntă, fragmentară, înţelegere care, din start, este, fatalmente, limitată. Din multele clasificări pe care specialiştii le-au operat, unele citate chiar aici, nu a lipsit niciodată funcţia de informare, deoarece a fost, până de curând (şi încă mai este, probabil), principala funcţie a presei, cea mai cunoscută, cea mai evidentă şi cu cel mai important prestigiu istoric. Informaţia este cel mai utilizat cuvânt şi pare a stăpâni un teritoriu incomensurabil. “Teritoriul informaţiei este aparent nelimitat, totuşi, există o serie de limite, care sunt dictate de interesul publicului şi natura demersului jurnalistic. Acest teritoriu vizează aspectele superficiale ale realităţii, în general, accidentalul şi pitorescul. În acest sens, un ziar nu urmăreşte să instruiască, ci să trezească interesul. Cât anume satisface funcţia de informaţie o nevoie reală şi cât anume reprezintă o nevoie indusă este o discuţie aproape inutilă. Există mai multe motivaţii pentru dorinţa de informare a publicului şi acestea nu trebuie puse într-o ordine ierarhică …’’14. Relaţia oamenilor cu mass-media implică, în mare măsură, un angajament conştient, intenţionat, angajament care derivă din dorinţele lor de a-şi satisface diverse nevoi. Am acceptat, încă din primul capitol, că relaţiile de comunicare sunt, fără excepţie, relaţii sociale, iar existenţa lor suportă un tratament motivaţional. Motivaţiile nu sunt niciodată întâmplătoare şi au printre suporturi experienţele sociale. Mass-media, asigurând un continuu reglaj între individ şi mediul său, îi măresc acestuia volumul experienţelor sociale, chiar dacă mediate, îi sporesc, pe diverse paliere, cunoştinţele şi îi distribuie “linişte” prin statutul aproape ubicuu al informaţiei difuzate. În general, atunci când se vorbeşte de informaţie, apare, printr-o asociere devenită reflex, sintagma: dreptul publicului de a fi informat, semn de “nobleţe” democratică. Participarea la viaţa politică, participarea plenară la viaţa socială nu pot exista decât în relaţie directă cu noţiunea de informaţie, care nu a rămas un concept oarecare, ci a ajuns, iată, să constituie însăşi emblema modernităţii democratice, condiţia sine qua non a acesteia. S-au creat o multitudine de posibilităţi (ori chiar şabloane) de utilizare a termenului, dintre care informaţia relevantă s-a transformat într-o dublă normă pentru mass-media: profesională şi deontologică (etică). Este extrem de greu de realizat, dacă nu imposibil, un inventar al deschiderilor sociale, politice, culturale etc. pe care conceptul de informaţie şi, mai ales, practica difuzării informaţiei le-au adus lumii noastre. Este sigur, însă, că puterea informaţiei (o altă celebră sintagmă legată de acest concept) va fi ultima putere care va fi detronată.

2.2 informaţiile utilitare

Pe lângă informaţiile generale (neutre), considerăm necesar a evidenţia doar informaţiile utilitare (de serviciu sau instrumentale) şi informaţiile de avertisment (sau de prevenire). Suntem conştienţi că se mai pot realiza încă foarte multe posibile clasificări, împărţiri ori evidenţieri, unele chiar savante, dar pentru scopurile noastre din această lucrare cele trei categorii de informaţii ne slujesc îndeajuns. Ziarele noastre de toate zilele sunt neobosite în a prezenta cu promptitudine date despre: starea vremii, cotaţiile bursiere, rezultatele jocurilor de bingo, loto, pronosport, pogramele filarmonicii, operei, teatrului, întreruperea apei calde în diverse cartiere, programarea examenelor de capacitate, bacalaureat ori admitere la facultate, întreruperea circulaţiei pe diverse artere, modificări ale transportului urban, mersul trenurilor etc. Toate acestea nu fac, de obicei, parte din imaginarul unui tânăr care aspiră să devină jurnalist profesionist şi, totuşi, sunt cele mai prezente şi mai căutate rubrici ale jurnalelor. “Aceste rubrici ale ziarelor, privite în mod obişnuit cu dispreţ de către ziarişti, constituie, în fapt, o zonă prioritară de interes public. Graţie unor asemenea ştiri, oamenii se orientează în “jungla” marilor oraşe, dobândesc instrumentele informaţionale prin care controlează mediul imediat şi pe baza cărora îşi organizează viaţa

13 B. M i è g e –– Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, 2000 (p.88)14 F l o r e a I o n c i o a i a –– Introducere în presa scrisă ,ed. Univ. “Al.I.Cuza”, 2000 (p.16)

de zi cu zi. Informaţiile de acest tip sunt numite instrumentale (în bibliografia de limba engleză), de serviciu (în cea franceză)”15. Mai mult, informaţiile “de serviciu” au pătruns în majoritatea posturilor de radio şi chiar în televiziuni. Acum, nu există post de televiziune, din România sau de oriunde din lume, care să nu difuzeze informaţii meteo. Pe lângă acestea, în funcţie de aria de difuzare şi de publicul-ţintă, audio-vizualul caută să-şi informeze receptorii cu orice noutate care poate avea rol de ghidare în viaţa curentă. Iar acest fapt semnificativ pentru mass-media nu dă deloc semne că ar putea să dispară. Dimpotrivă. Ziarele au, încă, avantajul rubricilor de mică publicitate. Marshall McLuhan, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, a diagnosticat cu destulă exactitate marele pericol care se poate abate asupra ziarelor: Anunţurile de mică publicitate şi cotaţiile la bursă sînt fundamentul presei. Dacă se va găsi o sursă alternativă de acces facil la o asemenea diversitate de informaţii zilnice, presa va cădea. Interesant aici este de subliniat, fără să aprofundăm acum, că sunt voci extrem de autorizate în cercetarea comunicării de masă care afirmă că salvarea presei tipărite nu va veni din caracterul ei apăsat populist, ci, dimpotrivă, datorită valenţelor sale elitiste. Adică, populismul a impus presa tipărită peste tot în lume, iar elitismul, încurajatoare ironie, o va salva. Este perfect posibil şi chiar parcă se disting semnale pozitive în confirmarea acestei aserţiuni. Îmi amintesc, relativ la informaţiile instrumentale, că, în presa de o singură tristă culoare din România de dinainte de 1990, cele mai căutate rubrici erau cele de mică publicitate. Erau, probabil, singurele care conţineau ştiri neprelucrate ideologic. Bunica era cel mai avid cititor de presă din familie, căutând rubrica decese. În România socialistă decese era cea mai vie rubrică a ziarelor, singura care conţinea informaţii adevărate. Asta nu înseamnă, însă, că scăpa şi de ochiul atât de vigilent al cenzurii. Nu oricui îi putea apărea numele, chiar şi acolo. Când un fost mare activist comunist, Petru Enache, care, se credea, ajunsese “la cuţite” cu familia din frunte, a decedat, nu i s-a putut menţiona numele printre cei dispăruţi în ziarul local de Iaşi, mai ales că s-a aflat o vreme în fruntea acestui judeţ. La fel s-a întâmplat şi cu un alt fost demnitar, Virgil Trofin. Două greve sunt menţionate frecvent în lucrările de cercetare a fenomenelor mediatice, la acest capitol al informaţiilor instrumentale: greva, de câteva luni, din 1945, a ziariştilor din New York şi greva, din 1977, a cotidianelor daneze. Ambele greve, prin sondările care s-au efectuat asupra populaţiei, au întărit ideea că publicul caută în ziare, în primul rând, informaţii de imediată utilitate. În shimb, greva daneză, având loc în plină eră a televiziunuii, anii ’80, au relevat (şi) un ataşament al cititorilor faţă de ziarul preferat, ca şi preocuparea lor privitoare la ameninţarea libertăţii de exprimare 16.

2.3 informaţia de avertisment

Informaţia de avertisment sau informaţia de prevenire este o consecinţă a particularităţii presei de a trata şi subiecte legate de viitor, de posibilităţile pe care le are un fenomen de a se produce şi cu ce eventuale consecinţe pentru publicul căruia i se adresează. În plus, difuzarea informaţiilor privitoare la un eveniment care tocmai s-a petrecut (sau încă se petrece) e urmată, frecvent, de informaţii care vizează efectele, posibilele urmări ori consecinţe. Acestea se înscriu în aşa numita dimensiune anticipativă a mass-media, fixată pe viziunea sa prospectivă. Informaţiile de avertisment (prevenire) sunt ordonate mai mult în următoarele sfere de interes: prognoza vremii, previziuni bancare, prevenirea bolilor de sezon ori a celor legate de epidemii, anunţuri de greve în sectoare ale serviciilor publice, eventuale inundaţii, incendii, falimente, schimbări guvernamentale, ameninţări militare ale propriilor teritorii sau ale teritoriilor învecinate etc. Funcţia de avertisment confirmă dispariţia privilegiului informaţional despre care scria John Naisbitt, cultivând acel sentiment de egalitate pe care-l generează mass-media, difuzând democratic mesajele sale şi abordând “subiectele spre care oamenii se orientează în viaţa de zi cu zi, despre care simt că merită să fie discutate şi pe care încearcă să le administreze: sunt speranţele şi temerile lor, visurile, neliniştile, vinovăţiile, grijile ş.a.m.d. şi proprietăţile structurale ale relaţiilor şi instituţiilor sociale în care se găsesc implicaţi”17. Naisbitt pune întreaga miză a lumii contemporane pe informaţie: O dată cu ivirea societăţii informaţionale, avem pentru prima oară o economie bazată pe o resursă cheie care este nu numai reînnoibilă, dar şi autogenerabilă.(op.cit., p.55) Funcţia de informare, pe lângă cele trei tipuri de informaţii discutate aici, cunoaşte şi altele, cum este informaţia de documentare. Informaţia de documentare poate fi asimilată, pe un important segment

15 M. C o m a n –– op.cit. (p.75)16 I. D r ă g a n –– op.cit. (p.184)17 R. H a r r e, D. C l a r k e, N. D e C a r l o –– Motives and mechanismes, Ed. Routledge, Londra, 1985 (p.30)

al ei, informaţiilor generale, deosebindu-se totuşi limpede de acestea prin specificul său de a vulgariza (populariza) cunoştinţele ştiinţifice.

2.4 parazitarea funcţiei de informare prin : a)mimetismul mediatic

De la afacerea Clinton-Lewinski, a intrat în uzul mediatic sintagma hărţuire informaţională. S-a afirmat chiar că, în februarie şi în decembrie 1998, William Jeferson Clinton ar fi supralicitat diferendul cu Irakul doar pentru a scăpa de hărţuirea informaţională la care era supus de toate mass-media americane, fiind gata să inventeze un război. Însă, hărţuirea informaţională (căreia i-a căzut victimă prinţesa Diana, Clinton rezistând, in extremis) n-ar fi fost posibilă în absenţa apariţiei unui parazit al funcţiei de informare, mimetismul mediatic. Mimetismul mediatic este un fenomen modern (şi la modă, din păcate), un efect al crizei de supraproducţie mediatică, numită suprainformare. “Mimetismul înseamnă acea febră care cuprinde brusc mediile de informare (indiferent de suporturi) şi care le împinge, în cele mai urgente situaţii, să se repeadă să reflecte evenimentul (oricare ar fi acesta) sub pretextul că celelalte mijloace de informare, în special cele principale, îi acordă o mare importanţă. Imitaţia aceasta delirantă, dusă la exces, provoacă un efect de bulgăre de zăpadă şi funcţionează ca un fel de intoxicare: cu cât vorbesc mai mult despre un subiect, cu atât se conving în mod colectiv că subiectul este indispensabil, central, capital şi că trebuie să-l oglindească încă şi mai abitir, consacrându-i mai mult timp, mai multe mijloace, mai mulţi jurnalişti”18. Astfel, apare şi se perpetuează un fenomen de hipnoză, în vreme ce canalele media, autostimulându-se şi fiinţând cu sabia competiţiei deasupra deontologiei profesionale, se dezinteresează în esenţă de datele obiective, originare ale “subiectului”, manevrându-i doar contururile convenabile canonului mediatic proaspăt inventat. Aşa că mijloacele de difuzare “îşi înmulţesc suprasolicitările şi se lasă antrenate spre suprainformaţie într-un fel de spirală vertiginoasă, îmbătătoare, până la saturaţie”19. Acelaşi mimetism a cuprins mediile occidentale şi în privinţa difuzării numărului enorm de victime de la Timişoara, în decembrie 1989. Atunci, mediile, la fel, s-au autointoxicat, imitându-se cu febră în suprainformaţie: 60.000 de morţi! În 1989, declanşatorul a fost televiziunea, în 1997, Monicagate a izbucnit datorită unui amator, împătimit de Internet şi de dezvăluiri senzaţionale. Apoi, totul a urmat de la sine, mediile întrecându-se în a promova scandalul. Internetul n-a intrat oricum în lumea scandalurilor, ci triumfal. Cunoscutul sociolog francez Pierre Bourdieu sesizează, la rându-i, fenomenul imitaţiei, al copierii, dar accentuează şi regretă efectul de uniformizare consecutiv: “Teribilă constrângere, aceea impusă de căutarea cu orice preţ a scoop-ului! Pentru a fi primii care văd şi care oferă spre vedere ceva, jurnaliştii sunt gata de aproape orice şi, dat fiind că toţi se copiază între ei pentru a o lua înaintea celorlalţi, pentru a acţiona înaintea celorlalţi sau pentru a face altfel decât ceilalţi, ei sfârşesc prin a face cu toţii acelaşi lucru – să caute exclusivitatea, astfel încât ceea ce, în altă parte, în alte câmpuri, produce originalitate, singularitate, duce, aici, la uniformizare şi banalizare”20.

b) hiper emoţia

Altă formă de parazitare a funcţiei de informare este hiper-emoţia, tot o consecinţă a suprainformării, deşi, ca mod de existenţă, nu reprezintă o noutate. Presa demagogică a cultivat mereu şocul emoţional ori senzaţionalul. Presa demagogică tipărită a existat mereu, ca şi presa riguroasă, cu respect pentru informaţia verificată, netendenţioasă. Televiziunea, cu importanţa sa imensă printre celelalte mijloace de informare în masă, cu predilecţie către spectacol şi către eveniment, a resuscitat înclinaţiile mai vechi ale presei tipărite pentru hiper-emoţie. În România, cea mai evidentă cultivare a hiper-emoţiei o susţine emisiunea “Surprize, surprize” a Andreei Marin, de pe TVR1, ea preluând însă formule deja consacrate de multă vreme, în special în ţările latine (mai ales în Spania, al cărei model a şi fost “transplantat”). Numai că fenomenul a fost “transplantat” şi în jurnalele TV, cu urmările de rigoare. “În fascinaţia sa pentru ”spectacolul evenimentului”, jurnalul tv a deconceptualizat informaţia şi, încet, a aruncat-o în mlaştina pateticului. A stabilit în mod insidios un fel de ecuaţie informaţională nouă care ar

18 I. R a m o n e t –– Tirania comunicării, Ed. Doina, Buc., 2000 (p.22)19 I d e m20 P i e r r e B o u r d i e u –– Despre televiziune, Ed. Meridiane, 1998 (p.20)

putea fi formulată astfel: “dacă emoţia pe care o resimţi când priveşti jurnalul tv este autentică, informaţia este adevărată”. În felul acesta a fost acreditată ideea că informaţia – oricare informaţie – poate fi totdeauna simplificată, redusă, convertită în spectacol de masă şi descompusă într-un anumit număr de segmente-emoţii, întemeindu-se pe ideea, foarte la modă, că ar exista o “inteligenţă emoţională”21. Existenţa acestei “inteligenţe emoţionale”, în viziunea promotorilor săi, ar justifica orice trunchiere, orice schematizare a realităţii. Informaţia documentată, analiza şi dezbaterea sunt considerate “factori de monotonie” şi, firesc, neagreate. Sigur că mimetismul mediatic şi hiper-emoţia nu sunt singurii perturbatori ai informaţiei în drumul ei de la sursă (eveniment) până la destinatar (public). Însă i-am amintit aici, în primă instanţă, pentru că sunt exponenţi ai suprainformării, deci ai ultimei modernităţi şi pentru că, din punct de vedere didactic, este util să exemplificăm, atunci când se iveşte prilejul. Informaţia a fost şi va mai fi multă vreme “vânată” de pericole care vin din toate direcţiile, va fi, deci, distorsionată. Un prim nivel de “virusare” se găseşte la nivelul tehnologiei. Problemele care ţin de echipamente, de canale, de prelucrare tehnică, transport la distanţă, codare, decodare şi recepţie le vom aborda în capitolele dedicate fiecărui mijloc în parte. Un alt nivel, nu mai puţin important, al distorsionării informaţiei se află chiar în exercitarea profesiei de jurnalist, al practicii jurnalistice: în documentare, în alegerea şi folosirea surselor, în dobândirea competenţelor jurnalistice, în alegerea genului proxim de exprimare a mesajului şi, în final, în conceperea şi construirea textului jurnalistic, pe care le vom aborda cu alt prilej, într-un capitol destinat normelor jurnalistice. Al treilea set de disfuncţii în “viaţa” informaţiei rezidă în “sănătatea” redacţională, în moralismul şi puritanismul actanţilor mediatici.

21 I b i d e m (p.24)