CUPRINS

CAP.I. Aspecte generale privind riscurile.......................................................................... pag.21.1 Introducere ........................................................................................................... pag.21.2. Definirea riscului bancar....................................................................................... pag.21.3 Clasificarea riscurilor bancare............................................................................... pag.31.4 Riscul de lichiditate in activitatea bancară ............................................................ pag.5

Cap.II. Indicatori de măsurare a riscului de solvabilitate ............................................... pag. 7 2.1.Analiza indicatorului de solvabilitate ................................................................... pag. 7 2.2.Pragul de toleranta si tipologia pierderilor viitoare................................................pag. 9 2.3. Indicatori de prudenţă bancară europeană ........................................................... pag. 9

Cap.III. Metode utilizate pentru gestiunea riscului de solvabilitate ............................. pag. 12 3.1. Funcţii necesare gestionării eficiente a riscului

de solvabilitate.......................................................................................................... pag. 12 3.2. Metoda titlurizării ................................................................................................. pag. 13 3.3. Reglementări privind solvabilitatea băncii..............................................................pag. 14

Cap.IV. Concluzii ............................................................................................................... pag. 16

Bibliografie ......................................................................................................................... pag. 17

1

CAP.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND RISCURILE

1.1 Introducere

Activitatea bancară presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice. Un bun management bancar poate evita acceptarea unor riscuri excesive şi poate obţine un profit rezonabil pentru instituţia sa. Cu toate acestea, greşelile de conducere, goana după un profit tot mai mare, o criză economică deosebită ca amploare sau apărută în mod neaşteptat, o panică bancară sau orice combinaţie a acestor evenimente pot provoca falimentul societăţii bancare. În acest caz, în afară de acţionarii băncii, pot suferi pierderi şi clienţii creditori care şi-au plasat spre fructificare disponibilităţile temporare.

Din zorii istoriei, riscurile au constituit una dintre cele mai mari si fascinante provocări pentru umanitate datorită omniprezenţei acestuia în toate domeniile de activitate.

În accepţiunea teoriei clasice a deciziei, riscul este identificat drept un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităţilor socio-umane, ale cărui efecte sunt păgubitoare si ireversibile.Dacă în accepţiunea dată de dicţionar, se defineşte riscul drept “expunerea la posibilitatea pierderii sau pagubei”, societătile de asigurări consideră acest element drept ”hazardul sau posibilitatea de a pierde”. În cadrul teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentată o definire mult mai elaborată a riscurilor ”riscul reflectă variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea şi valorile lor subiective”.

Riscul este în general, posibilitatea ca unul sau mai multe fapte, evenimente sau fenomene ce se desfăşoară într-un mediu cert sau incert să producă o abatere de la evoluţia lor, înregistrând rezultate diferite de cele cunoscute sau scontate. În investiţii, probabilitatea ca o anumită investiţie să genereze pierderi datorită evoluţiei nefavorabile a preţului1.

Etimologic, termenul provine din latinescul „re-secare” care înseamnă ruptură într-un echilibru.

1.2. Definirea riscului bancar

Riscul bancar reprezintă un conglomerat sau complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanţ şi alte evenimente adverse. În lucrarea „Managementul riscului bancar”, Ion Niţu abordează iniţial riscul într-o manieră simplistă, apreciindu-l drept „probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar să apară o pierdere”

Definiţia capătă contur prin considerarea riscului bancar ca un fenomen care apare pe parcursul derulării operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţilor respective, prin deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcţionalităţii băncii.

1 http://www.eafacere.ro/dictionar.asp?fid=1160

2

“Riscul bancar este fenomenul care apare pe parcursul derulării operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţii respective, prin deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcţionalităţii băncii”2.

“ Riscul bancar este angajamentul care poartă o incertitudine dată, cu o probabilitatea de câştig sau prejudicii, fie acestea din urmă degradare sau pierdere.” Rouch Michael, Naullen Gerard- “Le control de gestion bancaire et financiere”

1.3. Clasificarea riscurilor bancare

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică, precum şi diversitatea situaţiilor care conduc la aceste riscuri ne fac să credem că o clasificare unică nu este posibilă.

A. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului1. riscuri determinate pe piaţa produsului2. riscuri determinate pe piaţa capitalului

1. Riscuri de pe piaţa produsului cuprind:- riscul de creditare- riscul de strategie ( de afaceri) - riscul datorat reglementărilor bancare- riscul de operare- riscul de marfă- riscul resurselor umane- riscul legale- riscul de produs

2. Riscuri de pe piaţa capitalului:- riscul ratei dobânzii- riscul de lichiditate- riscul valutar- riscul de decontare- riscul de bază

B. Expunerea la risc a unei societăţi bancare este generată atât de ansamblul activităţii sale, cât şi de fiecare tip de operaţiune efectuată

Astfel se poate face o clasificare dupa criteriul activităţii bancare în :

riscuri pure riscuri lucrative

Riscurile pure sunt cele care apar ca urmare a activităţii bancare curente, de fiecare zi.

2 Niţu Ion, „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, Bucureşti 2001, pp. 55-57

3

Acestea se clasifică în:

riscuri fizice ( avarii, accidente) riscuri financiare ( pierderi de date, de documente, distrugeri de arhive) riscuri criminale şi frauduloase (utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată,

întocmirea dosarelor de credit în baza unordocumente false, existenţa unor banknote false )

riscuri de răspundere ( nerespectarea actelor normative în vigoare, erori de gestiune a conturilor, acordări abuzive de credite)

Riscurile lucrative apar ca urmare a unor operaţiuni prin care se încearcă obţinerea unui profit suplimentar.

C. Banca Reglementelor Internaţionale clasifică riscurile astfel:a) riscuri financiare: riscul ratei dobânzii, riscul cursului de schimb: diminuarea

profitului net bancar şi/sau modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variaţiei cursului valutar pe piaţă,riscul de lichiditate, riscul titlurilor cu venit variabil

b) riscuri legate de parteneri: riscul clientele, riscul apărut pe piaţa interbancară, riscul de ţară, riscul de credit, riscuri comerciale,riscul de produse, riscul serviciilor, riscul de plată,riscul de imagine

d) riscuri legate de forţa de muncă

e) riscuri operaţionale şi tehnice

f) riscuri ale gestiunii interne

D. În funcţie de elementele afectate de producerea riscului, literatura de specialitate deosebeşte:

a) riscuri financiare, de lichidităţi: riscul de credit, riscul titlurilor guvernamentale, riscul valutar, riscul ratei dobânzii,riscul de preţ, riscul de lichiditate a pieţei, riscuri tehnice, organizatorice

b) riscul tranzacţional: riscul tranzacţional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină, riscul tranzacţional în cazul obligaţiilor de plată în monedă străină, riscul tranzacţional al contractelor în monedă străină, riscul tranzacţional în cazul primirii de credite sau investiţii în monedă străină

E. În funcţie de reflectarea lor în bilanţul contabil riscurile se impart în:a) riscuri referitoare la poziţiile bilanţiere: risculde lichiditate, riscul ratei

dobânzii, riscul valutar, riscul de portofoliu, riscul de instrumente financiare folosite, riscul pieţei , riscul de ţară, riscul de partener, riscul decontării, riscul profitabilităţii ,riscul indicilor de solvabilitate, riscul structurii bilanţului

b) riscuri in afara bilanţului, contracte la termen, acreditive, futures, options, swaps, swaptions

4

c) alte tipuri de risc ,riscul de tendinţă,riscul de strategi ,riscul de producţie, riscul de investiţie, riscul concurenţei

F. Gerard Naullen şi Michael Rouch clasifica riscurile în: riscuri financiare, riscuri de contrapartida , riscuri comerciale, riscuri asupra bunurilor si personalului, riscuri operaţionale şi tehnice, riscuri ale gestiunii interne.3

1.4 Riscul de lichiditate in activitatea bancară

Riscul este privit ca o măsură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puţin favorabile sau nefavorabile, intr-o acţiune viitoare.

Francezii Michael Rouch si Gerard Naullen, in cartea lor “ Le control de gestion bancaire et financiere4 ,definesc riscul ca “un angajament purtînd o incertitudine dată, cu o probabilitate de caştig sau prejudicii, fie acestea din urmă degradare sau pierdere.

In materia dreptului comercial, riscul este un pericol ce planeaza asupra oricărei relaţii contractuale si, in general, asupra oricărei operaţii comerciale a cărei executare se prelungeşte in timp, susceptibil să genereze fortuit anumite inconveniente privind aducerea la indeplinire de către debitor a obligaţiilor contractualmente asumate faţă de creditor si a căror apariţie determină inevitabil anumite pierderi pentru contractantul a cărui prestatie nu se poate executa.

O altă definiţie a riscului este dată de Maricica Stoica in lucrarea “Management bancar”, riscul reprezentînd pentru aceasta un “angajament care poartă o incertitudine datorită probabilităţii de caştig sau pierdere”. Etimologic, termenul provine din latină “re-secare”, care inseamnă ruptură intr-un echilibru.

O clasificare a riscurilor in literatura de specialitate data de conf. univ. dr. Maricica Stoica delimitează:

- riscuri financiare (risc de credit, riscul ratei dobînzii, risc de lichiditate, risc de solvabilitate, risc de schimb valutar);

- riscuri comerciale (risc de produs/serviciu, risc de piaţă, risc de imagine comercială);- riscuri de mediu (risc de deficit, risc economic, risc competiţional si risc de

reglementare).”5

In opinia lui Ion Niţu, riscul bancar este o componentă importantă atît a managementului, cît si a strategiei unei bănci. Riscul bancar este un fenomen care poate apărea pe intregul parcurs al derulării operaţiunilor bancare si care provoacă efecte negative asupra activităţilor respective, prin deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar inregistrarea de pierderi si afectarea functionalităţii băncii. Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca intr-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat si chiar să apară o pierdere.

3 Niţu Ion, „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, Bucureşti 2001, p. 57-714 Niţu Ion – “Managementul riscului bancar” Editura Expert, bucuresti 2001, p. 575 Maricica Stoica – “Management bancar” p. 135

5

Riscul de solvabilitate este cel de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbţia pierderilor eventuale. În schimb, riscul de credit arată riscul degradării solvabilităţii contrapartidelor, nu a instituţiei împrumutătoare.

Acest risc rezultă, pe de o parte, din suma totală a fondurilor proprii disponibile şi pe de altă parte din riscurile ce se produc (de credit, de piaţă, de rată, de schimb etc.)6.

Riscul de solvabilitate al băncii este riscul de a nu dispune de fonduri suficiente pentru a acoperi pierderi eventuale.

Acest risc depinde, pe de o parte, de fonduri proprii disponibile de posibilităţile proprii de a răspunde solicitanţilor ,iar pe de altă parte, de mărimea si de graul de risc al operaţiunilor asumate (riscuri asumate)7.

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activităţii bancare. El se intîlneşte la toate societăţile comerciale. In cazul băncii, acest risc se manifestă mai puternic avand in vedere funcţia sa de intermediere. Spre deosebire de celelalte societăţi nebancare, băncile participă la activitate cu un capital relativ mic, manipuland în schimb fonduri foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rată a rentabilităţii financiare mare, respectiv o rată a dividendului care să mulţumească acţionariatul. Activand in acest fel, banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creşte efectul de levier si in acelaşi timp creşte si riscul de solvabilitate.8

Riscurile bancare specifice clasificate de BNR sunt:1. Riscuri de credit2. Riscuri de dobandă3. Riscuri de lichiditate4. Riscuri de solvabilitate5. Riscuri valutare6. Riscuri reziduale7. Riscuri operaţionale8. Riscuri de credit al contrapartidei9. Riscuri de ţară

Riscul de solvabilitate reprezintă pentru Dedu Vasile ,riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbţia pierderilor eventuale.

“Riscul de insolvabilitate arată cît din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate decădea inainte ca poziţia creditorilor ei sa fie pusă in pericol. Creşterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune de acţiuni, fie prin prelevări din profit.”

Definiţia data de către Dedu Vasile in lucrarea “Gestiune si audit bancar” este in concordanţă cu părerile noastre privind riscul de solvabilitate, fiind o definiţie clară si concisă, esenţa riscului regăsindu-se in ea.

Riscul solvabilităţii este consecinţa manifestării unuia sau mai multor riscuri bancare, pe care banca nu le-a prevenit.

6 http://www.ilincagorobet.ase.md/modules/mydownloads/viewcat.php?cid=8

7Cezar Basno , Nicolae Dardac -“ Management bancar” Ed Economică , Bucureşti 2002 , pag 198 http://www.scribd.com/doc/7157986/Cap6-Risc-Solvabilitate5x

6

Solvabilitatea celor 40 de bănci din sistemul bancar romînesc s-a deteriorat in primul semestru din 2008 cu un punct procentual, la 12,78%, pe fondul politicii agresive a unor bănci pentru caştigarea cotei de piaţă.

Cap.II.Indicatori de măsurare a riscului de solvabilitate

2.1. Analiza indicatorului de solvabilitate

Din punctul nostru de vedere riscul de solvabilitate este extrem de important pentru funcţionarea unei bănci aflată intr-o economie in tranziţie, caracterizată prin generalizarea fenomenului de subcapitalizare7 a operatorilor de piaţă.

Teoretic, solvabilitatea poate fi menţinută fără nici un capital, atîta timp cît pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit si provizioane. Evident ca o bancă in această situaţie s-ar afla permanent in pericolul de faliment brusc, ceea ce echivalează cu un risc inacceptabil pentru deponenţi. Existenţa fondurilor proprii si dimensionarea corespunzatoare a acestora (in raport cu activele totale sau cu activele ponderate in funcţie de risc) conferă băncii securitatea finală, fiind a treia linie de apărare după profituri si provizioane. In practică, bancile işi stabilesc mărimea capitalului potrivit reglementărilor de adecvare in vigoare pe plan intern si internaţional si in conformitate cu cerinţele lor de eficienţă economică, primordialitatea celor două repere făcînd obiectul unor indelungi dispute in rîndul specialiştilor.

“Considerăm ca viciul de fond al standardelor de reglementare constă in tendinţa promovării unor măsuri “procustiene” care, in mod natural, intră in dezacord cu nevoile efective de capitalizare specifice mediilor de afaceri fundamental conjuncturale. Pentru băncile care operează in ţările cu economii in tranziţie, impactul influenţelor externe centrului lor de decizie face extrem de dificilă cuantificarea prospectivă a riscurilor, astfel încît, din prudenţă, ele pot opta pentru consolidarea capitalurilor proprii care sa compenseze imprecizia estimărilor. Mai mult decît atît, este important sa reţinem că tocmai pentru aceste bănci imaginea publică (respectiv increderea clienţilor) are un rol determinant in menţinerea pe piaţă, percepţia solidităţii instituţionale prelevînd asupra culturii financiare, fapt care impune acordarea unei atenţii speciale politicilor de dezvoltare a bazei de capital.”

Desigur că intrebarea care derivă firesc de aici se referă la mărimea fondurilor proprii necesare unei bănci pentru a-si desfăşura activitatea. Potrivit principiului economic că acestea trebuie să absoarbă pierderile neanticipate pentru minimizarea probabilităţii de insolvabilitate, in măsura in care profitul curent nu mai este suficient, o incercare de răspuns o oferă modelarea scenariilor, in scopul prognozării ratei rentabilitaţii activelor in funcţie de evoluţia istorică si relaţionarea efectelor externe asupra băncii ca intreg si asupra activităţilor sale componente.

“In practică, fondurile proprii economice se exprimă sub forma unui multiplu “k” al volatilităţii pierderilor posibile: FPE = k õ (pierderi), iar mărimea acestora rezultă din distribuţia pierderilor posibile, care este insă foarte dificil de estimat. Multiplul k măsoara fondurile proprii necesare pentru o unitate de risc. Pe de alta parte, “k” fixează riscul de solvabilitate al instituţiei.”8

Băncile comerciale romînesti ar trebui sa urmărească, la dimensionarea capitalurilor proprii, in primul rînd conservarea valorii lor iniţiale, supusă erodării datorită inflaţiei si in al

7

88Dedu Vasile – Gestiune si audit bancar , p. 162

7

doilea rînd, acoperirea incertitudinii de realizare a unor active pentru care nu se constituie provizioane. Abia de la acest moment încolo se poate vorbi despre proiectarea unor ritmuri de creştere pentru susţinerea strategiilor de dezvoltare.

Este necesar insă să se ştie că o capitalizare excesivă se asociază in general, cu ineficienţa economică pentru acţionari, un indice prea ridicat de adecvare a capitalului contribuind la diminuarea dividendelor. Desigur, in acest context, modul de majorare a capitalului este determinant. In egală măsură capitalizarea excesivă penalizează si potenţialii clienţi, prin reducerea disponibilităţii de creditare. In principiu creşterea sustenabilă a activităţii bancare este mult ingreunată de adoptarea unor indici înalţi de adecvare a capitalului. Băncile bine capitalizate sunt mai atractive pentru atragerea de resurse fie din depozite, fie din imprumuturi in condiţii avantajoase.

Ion Niţu in lucrarea sa “Managementul riscului bancar”, prezintă reglementările BNR in domeniul adecvării capitalului, care prevăd un indice (grad de solvabilitate) minim de 8%, acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale băncilor la activele (bilanţiere si extrabilanţiere) ponderate in funcţie de risc.

Analiza diferitelor norme prudenţiale evidenţiază existenţa unor caracteristici comune si anume:

a) nivelurile impuse prin reglementările prudenţiale nu constituie rezultatul unor studii teoretice aprofundate sau al unor demonstraţii obiective. Nimeni nu poate afirma că raportul de solvabilitate de 8% este cel mai bun nivel. De asemenea, nu s-a demonstrat, incă, existenţa unei corelaţii inverse intre raportul fondurilor proprii ponderate si falimentul bancar.

b) o alta caracteristică este aceea ca reglementările prudenţiale vizează, in mod esenţial, instituţiile de credit, spre deosebire de constrîngerile prudenţiale din domeniul industrial care vizează produsele: mărime, greutate, componenţă. In domeniul bancar, reglementările se referă la practicile bancare si la structura instituţiei respective, ceea ce conduce la efecte asupra bilanţului bancar.

c) pentru majoritatea reglementărilor, instrumentul central de măsura il constituie noţiunea de fonduri proprii, ceea ce face posibilă armonizarea la nivel european si internaţional a regulilor adoptate.

Restrîngerea ofertei de credite conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate, deoarece intervine o selecţie pronunţată a clienţilor si, prin urmare, clienţii cu solvabilitate îndoielnică vor fi exclusi de la creditare.

Băncile fiind sensibile la riscul de solvabilitate, determină un prag dincolo de care nu vor mai forţa acordarea de credite, independent de condiţiile de dobînda extrem de avantajoase.8

2.2. Pragul de toleranţă si tipologia pierderilor viitoare

„Fondurile proprii economice sunt fondurile proprii necesare pentru a face faţă riscurilor măsurate cît mai obiectiv posibil. Astfel fondurile proprii permit acoperirea pierderilor posibile cu probabilitate fixată in avans. Ele sunt estimate plecând de la masurări obiective.

8

Probabilitatea ca pierderile sa depăşească fondurile proprii economice este pragul de toleranţă. Pragul de toleranţă nu este altceva decît probabilitatea de „default" a instituţiei, fiind o măsura a riscului de solvabilitate. Alegerea pragului de toleranţă este critică. Din punct de vedere subiectiv, el reprezintă aversiunea faţă de risc. Ideal este sa se fixeze pragul de toleranţă la o valoare egală cu rata de „default” statistică corespunzătoare rating-ului dorit.”9

Fondurile proprii economice se definesc avînd ca punct de plecare pierderile care trebuie absorbite. Trebuie acoperite pierderi medii si pierderi „neaşteptate”, care apar in cazul unor evoluţii adverse. In mod natural, este imposibil să se acopere toate pierderile viitoare. Pentru definirea fondurilor proprii economice, Dedu Vasile divizează pierderile viitoare posibile in 3 categorii:

Pierderea „medie” sau „speranţa de pierdere” in sens statistic, se aplică la riscul de credit. Reprezintă pierderea statistică medie, cu atît mai probabilă cu cît numărul operaţiunilor este mai ridicat. Dacă rata de „default" medie pentru angajamente expuse la risc de 1.000 este 1%, pierderea medie este de 1% x 1.000 = 10. Aceasta pierdere medie este constituirea provizioanelor. Pierderile medii reprezintă astfel provizioane economice.

Pierderea „neasteptată” sau „maximală”, este o pierdere suplimentară definită printr-un prag de incredere sau prag de toleranţă. Este vorba de o bornă superioară a pierderilor ce nu poate fi depistată decît intr-un număr mic de cazuri.

Pierderea „anormală” sau „exceptională” este pierderea ce depăşeşte pierderea maximă. Pierderile cu adevărat excepţionale sunt prin definiţie foarte rare, dar ele pot fi importante. Este vorba de un risc serios. Probabilitatea de apariţie este aproape nulă. Dar dacă un astfel de accident intervine, el poate fi fatal. Este vorba de problemă clasica a „riscului de ruinare”. Cum luam in considerare aceste riscuri? Cu ajutorul scenariilor „catastrofa”, ce dau o idee asupra acestor riscuri, insă aceste pierderi sunt dificil de considerat intr-o manieră obiectivă.

Toate aceste pierderi, cu excepţia celor anormale, trebuie sa fie estimate cu probabilitate pe un orizont fixat. Instituţiile de credit au nevoie de astfel de estimări pentru a şti cît mai exact modul necesar de gestionare a fondurilor proprii in sensul creşterii, menţinerii sau scăderii volumului acestora.

2.3. Indicatori de prudenta bancara europeana

Principalii indicatori de prudenţă bancară europeană sunt:1) Raportul de solvabilitate europeană (RSE) este cel mai cunoscut indicator de prudenţă

bancară si are, ca obiectiv central, garantarea capacităţii instituţiilor de credit de a face faţă falimentului debitorilor si de asemenea, de a atenua inegalitaţile concurenţiale dintre diferite sisteme naţionale. Instituirea raportului de solvabilitate s-a efectuat in 3 etape, astfel: in anul 1988 se impune norma Cooke acelor banci ale căror activităţi internaţionale

reprezentau mai mult de 33% din bilanţ; in anul 1989, Comunitatea Europeana a decis definirea unui raport de solvabilitate

european (RSE), inspirat din norma Cooke, fără a fi identic cu aceasta;

9 Dedu Vasile – “Gestiune si Audit bancar” , p. 160

9

ulterior, in anii ’91-’95, in ţările europene au fost emise instructiuni privind aplicarea si respectarea RSE.

si trebuie sa fie egal cu cel putin 8%.

Numitorul raportului evidenţiază angajamentele băncii ponderate cu gradul specific, al cărui nivel variază de la 100% pentru creditele acordate clienţilor pînă la 0% pentru creanţe asupra statului si asupra guvernelor din ţările dezvoltate. Riscurile legate de activităţile extrabilanţiere nu sunt diferite de cele pe care le comporta operaţiunile bilanţiere, astfel încît aceastea trebuie sa fie considerate ca făcînd parte integrantă din structura riscurilor de bancă.

Reglementările prudenţiale au definit o metodă practică pentru a integra activităţile extrabilanţiere in calculul raportului de solvabilitate: angajamentele extrabilanţiere sunt transformate in risc echivalent prin aplicarea unor factori de conversie, in funcţie de gradul de risc.

Activele ponderate în funcţie de risc10 reprezintă totalul activelor băncii, multiplicate cu o pondere de risc de credit specifică fiecărei categorii de active, astfel:

active bilanţiere ponderate cu riscul de credit:- gradul de risc 0% pentru numerar şi valori din aur, metale şi pietre preţioase; creanţe

garantate de stat;creanţe garantate de bănci centrale din categoria „A” şi „B”; creanţegarantate cu depozite colaterale, certificate de depozit, etc.

- gradul de risc 20% pentru creanţe garantate de BEI; creanţe garantate deadministraţiile locale din România, creanţe garantate de bănci din România, creanţe garantate de bănci şi administraţii locale dinţări de categoria „A” şi „B” şi creanţe garantate de către bănci din tările din categoria „B”;

- gradul de risc 50% pentru credite acordate persoanelor fizice şi garantate prin ipoteci şi pentru veniturile de primit(leasing financiar);

- gradul de risc 100% pentru creanţe asupra administraţiilor centrale şi băncilor din ţările din categoria „B” cu excepţia celor exprimate şi finanţate în moneda naţională a debitorului, creanţe asupra administraţiilor regionale sau locale din ţările din categoria „B”, creanţe cu scadenţă mai mare de un an asupra băncilor din ţările din categoria „B”, creanţe asupra sectorului nebancar din categoria ţărilor din categoria „A” sau „B” ori din România, imobilizări corporale şi alte active:

elemente de activ în afara bilanţului ponderate următoarele grade de risc:- grad de risc 100% pentru angajamente în favoarea altor bănci; angajamente în favoarea

clientelei; titluri vândute cu posibilitatea de răscumpărare, pentru care opţiunea de răscumpărare a fost ferm exprimată;angajament îndoielnice; alte angajamente date;

10 Normele BNR nr.8 din 26.04.1999, privind limitarea riscului de credit al băncilor, publicat în M.Of.nr.245 din1.06.1999

10

- grad de risc 50% pentru cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor bănci; garanţii date pentru clientelă; titluri vândute cu posibilitate de răscumpărare, pentru care opţiunea de răscumpărare a fost ferm exprimată;- grad de risc 0% pentru titluri date în garanţie.

În conformitate cu Acordul de la Basel din 1988, constituienţii capitalului de reglementare sunt: capitalul de nivel 1; capitalul de nivel 2 şi capitalul de nivel 3.

Capitalul de nivel 1 cuprinde: capitalul social vărsat, rezerve legale şi profitul nerepartizat.

Capitalul de nivel 2 cuprinde: rezerva generală de risc, alte rezerve, datorii subordonate şi subvenţii pentru investiţii. Acest capital este limitat la 100% din capitalul de nivelul 1.

Capitalul de nivel 3 a fost introdus de Comitetul de la Basel în anul 1996, pentru a permite băncilor să acopere o parte din riscurile de piaţă prin emisiuni de datorii subordonate pe termen scurt. În consecinţă capitalul de nivel 3 este permis numai pentru a acoperi riscurile de piaţă pentru care sunt generate instrumente de capitaluri proprii şi instrumente purtătoare de dobândă cuprinse în registrul comercial, precum şi schimburile valutare şi mărfurile din registrele bancare şi comerciale.Condiţiile legale constituite în ceea ce priveşte capitalul de nivel 3 specifică faptul că acesta trebuie să aibă o scadenţă de cel puţin doi ani şi să facă obiectul unor prevederi prin care să se stipuleze faptul că nici componenta de dobândă şi nici cea de capital nu trebuie plătite, dacă o asemenea plată are ca efect un capital general care însumează mai puţin decât ceea ce este minim necesar.

Standardul minim bazat pe risc pentru adecvarea capitalului a fost stabilit prin Acordul de la Basel la 8% din activele ponderate cu risc, din care elementul de capital de bază trebuie să reprezinte cel puţin 4%. Capitalul de nivel 3 este limitat la 250% din partea crescută a capitalului de nivel 1 cerut ca urmare a adăugării riscului de piaţă. Cerinţa de capital calculată pentru riscul de piaţă este convertită la o pondere de risc naţional(pe baza prezumţiei de adecvare a capitalului de8%, capitalul calculat pentru riscul de piaţă va fi prin urmare împărţit la 0,08). Cerinţa de capital general este apoi determinată prin calcularea unui procent de 8% din ponderile totale ale riscului de credit şi ale riscului de piaţă naţional. Noul capital de nivel 1 trebuie să fie de cel puţin 50% din această pondere revizuită a riscului general. Diferenţa dintre noul capital de nivel 1 şi nivelul de capital 1 existent, mai precis partea crescută a capitalului de nivel 1, devine baza de determinare a valorii maxime pe care o poate lua capitalul de nivel 3, şi anume 250% din partea crescută. Atâta vreme cât limitele generale nu sunt încălcate, capitalul de nivel 2 poate înlocui capitalul de nivel 3, în limita aceloraşi 250%.11

2) Coeficientul de adecvare al fondurilor proprii si controlului riscurilor de piaţă.o după cum au evidenţiat crizele financiare din ultimul deceniu, evenimentele de pe

piaţa de capital pot pune in pericol valabilitatea insituţiilor de credit si securitatea pieţelor bursiere. In aceste condiţii, luarea in considerare a riscurilor de pe piaţă a

11 H.v. Greuning, S.Brajovic Bratanovic – Analiza şi managementul riscului bancar, Editura Irecson, Bucureşti, 2003,p.67-69

11

devenit necesară pentru lărgirea noţiunii de raport de solvabilitate sau a normei Cooke.

o in vederea instituirii acestei norme prudenţiale, demersurile au fost iniţiate in 1995, cînd, Comitetul de la Bale a publicat un document prin care definea o metodă de măsurare a riscurilor de piaţă. Uniunea Europeană a emis, in 1995, propria sa reglementare, Directiva nr. 93 asupra adecvării fondurilor proprii ale instituţiilor de credit la riscurile de piaţă. După anul 1995, Comitetul de la Bale a ajuns la un acord ale cărui dispoziţii se aplică de la 1 ianuarie 1998, prin care sunt precizate modalităţile de calcul ale principalelor riscuri de piaţă şi condiţiile impuse băncilor pentru utilizarea de metode interne.

Prin aceste norme sunt luate in considerare:◘ riscul de modificare al cursului de schimb pentru ansamblul bilanţului si pentru activitatea extrabilanţieră;◘ riscul de rată a dobînzii;◘ riscul de variaţie a titlurilor de proprietate (portofoliu de negociere);◘ riscul de contrapartidă si riscul de depăşire a limitelor admise.

Baza de calcul o constituie soldul operaţiunilor inregistrate de instituţia de credit asupra unuia din titlurile sau instrumentele incluse in portofoliul de negociere, respectiv soldul cumpărator (pozitia netă lungă) sau soldul vînzător (poziţia netă scurtă).

Relevanţa indicelui de adecvare a capitalului este contestată de mulţi specialişti, intrucît prin concepţia metodologică, acesta ignora riscurile de piaţă care rezultă din oscilaţiile dobînzilor si cursurilor valutare.”10

Cap.III.Metode utilizate pentru gestiunea riscului de solvabilitate

3.1. Functii necesare gestionării eficiente a riscului de solvabilitate

Analiza solvabilităţii are trei funcţii importante:♦ să contribuie la dezvoltarea instituţiei prin găsirea unor clienţi solvabili;♦ să evalueze cererile pentru noi credite;♦ să ajute debitorii existenţi să işi menţină sau sa isi imbunătăţească solvabilitatea.

“Analiza sistematică si obiectivă a solvabilităţii are trei elemente principale:

1. Folosirea unor concepte contabile obiective şi inţelese de cît mai mulţi oameni, pentru:- a elimina riscurile excesive si necuantificate care il afectează pe creditor;- a stabili condiţii de creditare realiste pe baza fluxului de lichidităţi actual;- a evalua si a inţelege care este solvabilitatea clientului;- a permite creditorului sa stabilească termene pentru credite pe baza evaluării riscurilor la zi.

2. O analiză financiară comprehensivă care cuprinde:- analiza performanţelor financiare, a îndatorării si a lichidităţilor clientului;- identificarea si interpretarea tendinţelor financiare ale instituţiei clientului;

12

- un raport realist intre valoarea creditului si fluxul de lichidităţi al clientului;- structurarea facilităţilor de creditare pentru a realiza o corelare intre necesităţile instituţiei clientului si intrările si ieşirile de lichidităţi.

3. Folosirea tehnicilor consacrate pentru identificarea si evaluarea riscurilor, precum si pentru evaluarea si organizarea facilităţilor de creditare, si anume:- o formă comună de organizare a sistemului de informaţii financiare pentru a face analiza mai uşoară;- o analiză standard a indicatorilor financiari si a tendintelor;- un sistem de corelare direct a valorii si a termenelor creditelor cu nevoile actuale ale clientului si proiecţiile fluxului de lichidităţi;- o structura pentru credite care să protejeze banca impotriva riscurilor principale si care să stabilească o corelaţie între intrările si ieşirile posibile de lichidităţi.”12

Datele trebuie să fie:■ suficiente pentru a oferi o imagine clară a performanţelor financiare si a stării

financiare a solicitantului;■ comprehensive, datele parţiale pot duce la erori;■ oneste si fără greşeli; dacă este posibil, cererea va fi insoţită de evidenţe expertizate

contabil;■ destul de recente pentru a indica punctele forte si slabe ale solicitantului in prezent.

3.2. Metoda titlurizării

Gestiunea riscului solvabilităţii ţine de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece indiferent de eficacitatea acţiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariţia pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.

Băncile care accepta un nivel mare de riscuri sunt obligate să işi consolideze fondurile proprii chiar peste nivelul prevăzut de autorităţile bancare (norma Cooke 8%).

Creşterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune de acţiuni, fie prin prelevări din profit.

Gestiunea riscului de solvabilitate se va efectua prin titlurizare, un fenomen care aduce multe avantaje in domeniul bancar. Acest fenomen este tratat pe larg de Dedu Vasile in lucrarea „Gestiune si audit bancar”. Posibilitatea băncilor de a-şi revinde creanţele asigură o mare lichiditate activului bancar si diminuează expunerea lor la riscuri. Ieşirea acestor creanţe permite realizarea de economii ale fondurilor proprii, putînd fi orientate spre alte destinaţii. In această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanţului, permitînd modularea in acelaşi timp a nivelului fondurilor proprii si a rentabilităţii lor.

Titlurizarea creanţelor constă in cedarea unui ansamblu de creanţe către investitori si remunerarea prin fluxuri pe care creanţele originale le angajează. Este vorba de un transfer de proprietate prin preluarea creanţelor cedate de bănci de către Fondul Comun al Creanţelor (FCC) in schimbul disponibilităţilor constituite prin contribuţia investitorilor.

12http://www.studentie.ro/CURS_ECONOMIE_CREDIT_BANCAR-nrciteste15617.html

13

Un alt aspect important ce trebuie avut in vedere este reducerea riscului fluxurilor angajate pe creanţele originale către investitori. In acest scop, există 3 tehnici precum: subdimensionarea, emisiunea părţilor ordinare si subordonate si asigurarea.

A. Subdimensionarea constă in promisiunea făcută investitorilor care recumpară părţile pentru numai o parte a fluxurilor angajate din creanţele originale. Dacă aceste creanţe devin riscante, fluxurile angajate se diminuează. Dar „promisiunea” facută de investitor nu este afectată atîta timp cît aceste pierderi rămîn inferioare rezervei de securitate care a fost constituită.

Daca această subdimensionare este riguros stabilita, atunci fluxurile cuvenite investitorilor sunt practic lipsite de risc.

B. Emisiunea părţilor ordinare si subordonate constă in impărţirea părţilor emise in contrapartidă creanţelor originale in tranşe diferite, de exemplu, o tranşă ordinară si o tranşă subordonată. Această tehnica necesita retragerea fluxurilor de către creanţele originale pentru reorientarea lor cu prioritate către diferite categorii de părţi. Părţile create în contrapartida creanţelor originale sunt de două tipuri: seniorii sunt fără risc şi juniorii (părţile subordonate) suportă toate riscurile.

Soluţia cea mai simplă pentru anularea riscului părţilor seniori constă io atribuirea tuturor „defectelor" părţilor juniori.

Dacă riscul de „default " se adevereşte mai slab decât a fost prevăzut, creanţele originale degajează un excedent de rentabilitate faţă de minimul necesar pentru garantarea rentabilităţii investitorilor seniori. Acest excedent creşte rentabilitatea părţilor subordonate. Invers, dacă rentabilitatea efectivă este inferioară rentabilităţii garantate seniorilor, reduce rentabilitatea părţilor subordonate.

Juniorii au rentabilitate incertă, căci ei joacă rolul de „pernă de amortizare” între rentabilitatea garantată la seniori şi rentabilitatea efectivă a pool-ului de creanţe original.

Pentru investitori, rentabilitatea aşteptată depinde de preţul pe care-1 obţin părţile.Acest preţ trebuie să fie ajustat pentru asigurarea rentabilităţii fără risc la clienţii părţilor

seniori şi servirea unei rentabilităţi ce compensează riscul pentru părţile juniori.„Retragerea" fluxurilor permite, de asemenea, concentrarea asupra unor părţi a riscurilor

de naturi diferite. De exemplu, titlurizarea permite protejarea părţilor contra riscului de rambursare anticipată. Acesta este principiul „Mortgage Backed Securities" (MBS) nord-american. Pe scurt, el constă în emiterea de părţi a căror evenimente posibile peste scadenţele creanţelor originale, în condiţia transferării acestor evenimente asupra altor părţi. O soluţie simplă constă în raportarea tuturor rambursărilor anticipate asupra unei categorii de părţi şi în garantarea ratei şi scadenţei pentru aceste părţi.13

C. Asigurarea. In mecanismul asigurării, fluxurile sunt garantate investitorilor printr-un contract de asigurare, care are ca scop acoperirea tuturor decalajelor între fluxurile garantate in avans si fluxurile obţinute pe baza părţilor originale. Evident, cu cît şansele observării decalajelor ridicate sunt mai mari, cu atît mai costisitoare este asigurarea.

3.3. Reglementări privind solvabilitatea băncii.13 http://www.ilincagorobet.ase.md/modules/mydownloads/viewcat.php?cid=8

14

Reglementarea prudenţială a solvabilităţii băncii se referă la adecvarea (suficienţa) fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referinţă obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de remunerare satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor, nu sunt bine stăpânite. în temeiul legislaţiei în vigoare, fondurile proprii ale unei societăţi bancare sunt formate din următoarele categorii de capital:

capitalul propriu; capitalul suplimentar;

Capitalul propriu se compune din:o capitalul social vărsat;o prime legate de capital, vărsate;o profitul reportat de capital, vărsate;o profitul rezultat din exerciţiile precedente;o profitul rezultatului curent;o fondul de rezervă constituit conform legii;o fondul imobilizărilor corporale;o fondul de dezvoltare.Pentru determinarea capitalului propriu se vor deduce următoarele elemente:• valoarea neamortizată a imobilelor corporale;• sumele din profitul exerciţiului curent repartizate pentru dividende şi participarea

salariaţilor şi a managerului la profit;• pierderea raportată din exerciţiile precedente; pierderea exerciţiului curent.Capitalul suplimentar se compune din: alte rezerve; alte fonduri; împrumuturi

subordonate primite (datoria subordonată).La calcularea fondurilor proprii se vor avea în vedere următoarele:a) capitalul suplimentar va fi luat în calcul numai în proporţie de cel100% din nivelul

capitalului propriu;b) datoria subordonată va fi luată în calcul numai într-o proporţie de maximum 50%

din capitalul propriu şi va trebui să fie în întregime vărsată, să aibă un termen de rambursare de cel puţin 5 ani şi să nu existe posibilitatea rambursării anticipate a acesteia;

c) din totalul fondurilor proprii se vor deduce participaţiile băncii la alte societăţi bancare (sub forma participaţiilor directe sau împrumuturilor subordonate).

Capitalul social minim. Un anumit nivel minim al capitalului social este o condiţie a obţinerii acordului de funcţionare a băncii de la autoritatea de supraveghere. Astfel, Republica Moldova s-a aliniat legislaţiei europene şi este adoptată cerinţa unui capital minim echivalent cu 5.000.000 euro. Periodic, B.N.M. actualizează pragul minim de capital social în lei.

Suficienţa fondurilor proprii. Creşterea riscurilor bancare în anii '80 a determinat autorităţile tutelare să se preocupe de această situaţie în cadrul Băncii Reglementărilor Internaţionale.

15

Comitetul de la Basel, cunoscut şi sub numele de Comitetul Cooke, după numele preşedintelui său, a instaurat o mărime de 8 % a indicelui de solvabilitate, calculat ca raport între fondurile proprii şi activele totale ponderate.

Această regulă se aplică şi în Republica Moldova: „societăţile bancare sunt obligate sa asigure în permanenţă un nivel corespunzător de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii şi totalul activelor şi elementelor din afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul lor de risc (expunere netă). Raportul minim de solvabilitate este de minimum 12%. Limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu şi expunerea netă, este de 8%.

Băncile nu pot realiza dividende dacă înregistrează un nivel de solvabilitate mai mic de 12 %.

Activele ponderate în funcţie de risc reprezintă totalul activelor societăţii bancare, multiplicate cu o pondere de risc de credit specifică fiecărei categorii de active. în categoria acestor active se include şi poziţia valutară scurtă.

Activele se iau în calcul la valoarea lor netă, respectiv după deducerea din valoarea acestora a provizioanelor specifice de risc constituite.

Cap.IV. Concluzii

In opinia mea, cauzele majore care determină riscul de solvabilitate vizează o politică a dobînzilor necorelată cu realităţile existente in economie (variaţia ratei dobînzii), precum si un volum si o calitate necorespunzătoare a portofoliului de credite.

Pentru o institutie de credit ar trebui sa fie vitală o analiza a raportării fondurilor proprii constituite atît la pierderile existente cît si la eventualele pierderi, generate fie de diminuarea activelor acestora, fie de alte situaţii avînd ca rezultat deficitul.

Riscul de solvabilitate poate proveni atît dintr-un randament incert al activului băncii, cît si dintr-o informare imperfectă a deponenţilor despre aceste randamente.

In plină criză financiară, este nevoie de asigurări in legatură cu solvabilitatea si lichiditatea băncilor, dar lucrurile nu se intampla tocmai asa deoarece in cele mai multe cazuri lipseşte increderea.

Atîta timp cît instituţiile de credit nu iau toate măsurile necesare pentru a diminua efectele riscului de solvabilitate, si nu numai a acestui risc bancar ci si a celoralte riscuri bancare, acestea vor produce crize consistente in interiorul acestor instituţii. Crizele de solvabilitate nu duc intotdeauna la faliment, deseori instituţia işi asigură supravieţuirea, dar chiar si in aceste condiţii sunt antrenate costuri specifice care pot afecta activitatea viitoare a instituţiei. Astfel, menţinerea solvabilităţii este esenţială pentru prevenirea riscului de faliment.

BIBLIOGRAFIE

16

1.Niţu Ioan – “Managementul riscului bancar” Ed. Expert Bucureşti 2000, pag. 57

2.Maricica Stoica – “Management bancar” pag. 135

3.http://www.ilincagorobet.ase.md/modules/mydownloads/viewcat.php?cid=8

4.Cezar Basno , Nicolae Dardac -“ Management bancar” Editura Economică , Bucureşti 2002 ,

pag 19

5.http://www.scribd.com/doc/7157986/Cap6-Risc-Solvabilitate5x

6.Dedu Vasile – Gestiune si audit bancar , Ediţia a II a Editura pentru Ştiinţe Naţionale,

Bucureşti 2000, pag 162

7. Normele BNR nr.8 din 26.04.1999, privind limitarea riscului de credit al băncilor, publicat în

M.Of.nr.245 din 1.06.1999

8. H.v. Greuning, S.Brajovic Bratanovic – Analiza şi managementul riscului bancar, Editura

Irecson, Bucureşti, 2003,pag.67-69

9..http://www.studentie.ro/CURS_ECONOMIE_CREDIT_BANCAR-nrciteste15617.html

10. http://www.eafacere.ro/dictionar.asp?fid=1160

17