MINISTERUL EDUCA ŢIEI, CERCET ĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL

TEZEI DE DOCTORAT

IPOSTAZE ALE ROMANULUI EUROPEAN

DE ANALIZ Ă PSIHOLOGICĂ

Metamorfoze ale romanului de la iluminism la romantism

Conducător ştiin ţific: Doctorand: Prof. univ.dr. PAUL MAGHERU CRI ŞAN (GÎGA) ADRIANA

ORADEA 2011

1

CUPRINS ARGUMENT……………………………………………………………………………… 6

CAPITOLUL I.

CĂUTĂRI ALE ROMANULUI, C ĂUTĂRI ALE UMANULUI. COAGULAREA

GENULUI ROMANULUI DE ANALIZ Ă PSIHOLOGICĂ…………………………...

17

I.1. DEFINIŢIA ROMANULUI PSIHOLOGIC……………………………………….. 21

I.2. RĂDĂCINILE ISTORICE ALE ROMANULUI PSIHOLOGIC........... ................. 35

I.2.1. CHARITON, CHAIREAS ŞI CALLIRHOE - PRIMUL ROMAN

PSIHOLOGIC......................................................................................................................

37

I.2.2. LONGOS, DAFNIS ŞI CLOE................................................................................... 47

I.2.3. DE LA ROMANUL ANTIC LA PRIMUL ROMAN P SIHOLOGIC

MODERN.............................................................................................................................

55

I.3. ROMANUL DE ANALIZ Ă PSIHOLOGICĂ ÎN CLASICISM – ROMAN AL

SENTIMENTELOR IZVORÂTE DIN PRINCIPII............... ..........................................

57

I.3.1. MADAME DE LA FAYETTE ŞI PRINCIPESA DE CLÈVES…………………. 62

I.3.2. LUMEA ROMANULUI PRINCIPESA DE CLÈVES…………………………… 73

I.3.3. CONTESTĂRI ŞI ATESTĂRI ALE ROMANULUI PRINCIPESA DE

CLÈVES CA ROMAN DE ANALIZ Ă…………………………………………………...

87

CAPITOLUL II.

METAMORFOZE ALE ROMANULUI PSIHOLOGIC EUROPEAN ÎN

ILUMINISM ŞI ROMANTISM.........................................................................................

95

II.1. PRINCIPIILE ROMANULUI PSIHOLOGIC ÎN ILUMINISM ........................... 95

II.2.PRINCIPIILE ROMANULUI PSIHOLOGIC EUROPEAN ÎN R OMANTISM.. 104

II.3. TEME ROMANTICE ŞI ATITUDINI NOI ALE ROMANULUI

PSIHOLOGIC EUROPEAN..............................................................................................

108

II.3.1. INADAPTABILITATEA SAU LE MAL DU SIÉCLE.......................................... 108

2

II.3.2. SIMPTOME ALE „BOLII VEACULUI” (LE MAL DU SI ÉCLE).................... 113

II.3.3. FANTASTIC ŞI PSIHOLOGIC............................................................................. 132

CAPITOLUL III.

IUBIREA– ETERNA FASCINA ŢIE A ROMANULUI………………………………... 135

III.1. IUBIREA CA FERMENT AL GENULUI ROMANESC...... ................................ 135

III.2. IUBIREA ŞI AVENTURA........................................................................................ 136

III.3. SENTIMENTALISMUL........................................................................................... 139

III.3.1. PAMELA ŞI CLARISA SAU VIRTUTEA R ĂSPLĂTITĂ ŞI VIRTUTEA

RĂZBUNATĂ......................................................................................................................

140

III.4. IUBIREA ŞI CRIZA INTERIOAR Ă : SUFERINŢELE TÂNĂRULUI

WERTHER DE GOETHE...................................................................................................

141

III. 5. IUBIREA ŞI PROIECŢIA ROMANTIC Ă A EULUI. CONFESIUNEA UNUI

COPIL AL SECOLULUI DE MUSSET..............................................................................

149

CAPITOLUL IV.

ROMANUL ŞI OMUL CA FIIN ŢĂ MORAL Ă. DE LA CONSTRÂNGERE LA

LIBERTATE………………………………………………………………………………

151

IV.1. ROMANUL ŞI CUPRINDEREA DIMENSIUNII MORALE, PSIHOLOGICE

ŞI ESTETICE......................................................................................................................

151

IV.2. TRANSFORMĂRI ALE RELIGIEI ŞI ALE MORALEI DE LA ILUMINI SM

LA ROMANTISM………………………………………………………………………...

152

IV.3. PERCEPŢIA CARTEZIAN Ă A ADEVĂRULUI- MO ŞTENIRE DE LA

CLASICISM.........................................................................................................................

153

IV.4. PERSONAJUL CLARISSA ÎN APĂRAREA LEGII MORALE.......................... 155

IV.5. ADEVĂRUL PASIUNII ÎN ROMANTISM............................................................ 160

IV.6. ILUMINISMUL ŞI ELIBERAREA DE CONSTRÂNGEREA MORAL Ă.......... 162

IV.6.1. CĂLUGĂRIŢA – SATIRA FALSEI MORALE.................................................... 168

IV.7. IDEALISMUL ŞI DATORIA MORAL Ă................................................................ 169

IV.7.1. JULIA SAU NOUA ELOIZĂ- ARMONIZAREA DATORIEI ŞI A PASIUNII 170

3

CAPITOLUL V.

EUL ŞI LUMEA................................................................................................................... 173

V. 1. PERSPECTIVA DIFERITĂ ASUPRA NATURII DE LA ILUMINISM LA

ROMANTISM......................................................................................................................

173

V.1.1. JANE AUSTEN- RAŢIUNE ŞI SIMŢIRE............................................................. 173

V.2. CONSTRUIREA IDENTIT ĂŢII…………………………………………………... 176

V.2.1. EFECTELE NOII IDENTIT ĂŢI A SCRIITORULUI ŞI A PERSONAJULUI

ASUPRA PUBLICULUI LARG ŞI A OPINIEI CRITICE- CAZUL ROMANULUI

UN EROU AL TIMPULUI NOSTRU.................................................................................

178

CONCLUZII........................................................................................................................ 187

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................. 200

4

REZUMAT

Lucrarea de faţă îşi propune selectarea şi analiza, pe criterii obiective, dar şi subiective,

a unor ipostaze ale romanului european de analiză psihologică, pentru a urmări originea,

evoluţia şi specificul reflectării artistice într-o veche specie a genului epic. Romanul psihologic

n-a lipsit din nicio încercare mai veche sau mai nouă de clasificare tematică a literaturii.

Aceasta pentru că obiectul dintotdeauna al literaturii ca artă au fost ideile, sentimentele, faptele,

eroice sau cotidiene, încercările de a explica originea lumii, a realităţilor naturale şi sociale etc.

Romanul european de analiză psihologică a fost examinat dintr-o dublă perspectivă,

adică din punct de vedere al originii, evoluţiei, metamorfozelor, şi sincronică, al aspectelor

concomitente, indiferent de timp, cum sunt cele legate de teme, motive, procedee artistice.

Ipoteza de lucru de la care am pornit şi care, ca orice supoziţie, va trebui să fie

demonstrată prin opere şi scriitori, este că romanul psihologic de la origini până în prezent a

fost una dintre formele cele mai complete şi mai revelatorii de cunoaştere specifică, prin

mijloacele artei romaneşti, a tribulaţiilor şi complicatelor sentimente omeneşti. Creaţiile literare

pe această temă sunt impresionante, inepuizabile, de aceea am limitat cercetarea la ipostaze

istorice şi estetice mai importante ale romanului european de analiză psihologică de la origini

până la romantism, urmărind saltul calitativ care se petrece de la iluminism la romantism în ce

priveşte emanciparea romanului.

Am pornit apoi de la ipoteza verificată şi ea că trecerea de la iluminism la romantism

reprezintă un moment important al evoluţiei romanului înspre forma cu care ne-am obişnuit azi.

Acesta este şi motivul pentru care am dat ca subtitlu ipostazierilor romanului european de

analiză psihologică, Transformări ale romanului de la iluminism la romantism. Înainte

romanul nu era un gen aşa de independent, nu era un gen omniprezent şi nu era gustat de toată

lumea, nici măcar nu aparţinea formelor literaturii înalte. Astăzi romanul este considerat un gen

superior. De exemplu, un autor de nuvele nu este văzut pe acelaşi plan cu un autor de romane,

romanul părând a fi o specie mai importantă şi mai cu succes la public.

5

În romantism, romanul de analiză psihologică nu s-a rupt de atributele miraculoase,

fantastice, de aventuri, cu personaje şi situaţii excepţionale ale romanului apărut în antichitate.

De la realism, şi mai ales în modernism, romanul psihologic are cu totul alte determinări şi

caracteristici specifice care ne permit această separare. Inclusiv originea cuvântului romantic,

unii istorici literari o leagă de un joc de cuvinte din primele versuri ale Romanului Troiei de

Benoit de Saint-Maure, din Evul Mediu, în care denumirea genului (roman) e omonimă cu

limba în care e scris (romană, adică strămoaşa francezei). De la început, în acest joc de cuvinte

roman înseamnă lumea războinică, eroică, vitejească, oglindită în franceza veche, romana,

strămoaşa francezei. Termenii de „roman”, „romantic” adună în evoluţia lor sensuri confuze

sau contradictorii. În Evul Mediu desemna orice operă narativă în proză sau în versuri, scrisă

într-o limbă romanică. În limba engleză, la sfârşitul secolului al XVII-lea, romantic apare cu

înţelesul de „copilăresc”, „ciudat”. Preluat apoi de germani, termenul e legat de un fel de scrieri

epice bizare, fantastice. Azi, prin roman se înţelege o specie a genului epic de mai mare

întindere decât nuvela sau povestirea, cu un număr mare de personaje, pe o tematică diversă, cu

o intrigă complicată şi final surprinzător sau deschis oricăror interpretări.

Scopul şi obiectivele tezei noastre vizează :

- integrarea principalelor aspecte care au dus la metamorfoza importantă a romanului de

la iluminism la romantism. Am ales aici trei aspecte, analizate în capitole separate: iubirea,

morala, eul şi lumea;

- reliefarea unor schimbări calitative care au avut loc referitoare la specia romanului;

- analiza unor romane ale epocii reprezentative pentru evoluţia romanului;

- reliefarea legăturii permanente dintre evoluţia romanului ca gen şi cuprinderea

psihologiei în roman.

Dificult ăţile au constat în delimitarea subiectului, adică romanul de analiză în cadrul

general al romanului, dificultatea de a avea acces la unele opere, faptul că scriitorii iluminişti şi

romantici din literatura universală nu au fost traduşi la noi în totalitate.

Metodele de cercetare combină demersul deductiv, dinspre general spre particular, de

la principii, reguli, norme, estetici la experienţe scriitoriceşti individuale, cu demersul inductiv,

dinspre particular spre general, dinspre analiză spre sinteză. Am mai folosit, de asemenea,

metode obişnuite de cercetare literară, analiza de text, metoda comparativă, tematică,

biografică. Convinşi că opera literară nu se naşte in vacuum, am ţinut seama, acolo unde s-a

putut şi cât s-a putut, de determinările multiple, istorice, spaţiale, social-culturale, inclusiv

biografice. Cercetarea dobândeşte, pe alocuri, un caracter interdisciplinar, de istorie, teorie şi

critică literară, literatură comparată, sociologie, filozofie.

6

Cercetarea a fost încurajată şi de opinii elogioase la adresa romanului preocupat

dintotdeauna de analiză psihologică şi adâncire sufletească. Despre romanul psihologic s-au

scris mai mult studii de analiză, decât de sinteză, dar şi numeroase abordări teoretice.

Bibliografia critică de la care am pornit reuneşte un număr considerabil de lucrări de referinţă

pentru literatura tuturor timpurilor. Astfel, pentru a elabora fundamentul teoretic al lucrării, am

recurs la următoarele repere epistemologice mai importante: R. M. Albéres, Istoria roamnului

modern; Lintvelt, Jaap, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă. Teorie şi analiză;

Wellek, René, Warren, A., Teoria literaturii; Wellek, René, Istoria criticii literare moderne;

Lodge, David, Limbajul romanului. Eseuri de critică şi analiză verbală în câmpul romanului

englez ; Lukacs, Georg, Specificul literaturii si al esteticului ; Booth, Wayne, Retorica

romanului.

Extrem de utile în precizarea metodologiei de cercetare, dar şi în procesul studiului

aplicat au fost lucrările lui Nicolae Manolescu, Tudor Vianu, George Călinescu, Alexandru

Protopopescu, Ovidiu Drimba, Tudor Vianu, Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Matei

Călinescu, Nicolae Mărgineanu, Ion Simuţ.

Au existat de asemenea o serie de lucrări adresate romanului psihologic de analiză în

mod particular, între care amintesc lucrarea Danei Dumitriu, Ambasadorii sau despre realismul

psihologic ; Siskina, A., Despre analiza psihologică în proza postbelică ; Loghinovschi Elena,

Dostoievski şi romanul românesc; Poulet, Georges, Metamorfozele cercului, la care se adaugă

lucrări adresate scriitorilor şi operelor beletristice analizate în prezenta teză. Unele sinteze,

precum Protopopescu Al., Romanul psihologic românesc sau Endel Leon, The psychological

Novel (1900-1950), Cinci prozatori în cinci feluri de lectură ale lui Crohmălniceanu, chiar dacă

nu privesc scriitori sau opere din perioada analizată, ne-au fost foarte utile în sugestii teoretice

şi metodologice.

Actualitatea temei

Legătura dintre psihologie şi literatură este pe cât de strânsă, pe atât de veche.

Actualitatea temei este motivată, în primul rând, de imperativul unui studiu special asupra

evoluţiei romanului de analiză psihologică european. Am pornit de la constatarea că, în ciuda

pluralităţii interpretative a romanului de analiză psihologică sau a divergenţelor de orientări, în

studiile dedicate romanului de analiză psihologică european există puncte de vedere comune,

concepte care pot fi valorificate, discutate, reevaluate.

În evoluţia literaturii europene, romanul psihologic sau romanul de analiză a constituit

momentul unei mobilităţi surprinzătoare a romanului. Capacitatea de a sesiza în formule

artistice inedite ipostazele unei lumi hipersensibilizate, dezinvoltura cu care s-au experimentat

7

tehnici narative moderne, forţa de întrepătrundere a tradiţiei şi inovaţiei, diversitatea tematică şi

tipologică, uimitoarea disponibilitate de asimilare a tot ce i-au putut oferi psihologia,

psihanaliza, filozofia, sociologia, constituie trăsăturile fundamentale ale romanul psihologic,

prezentând interes până la ora actuală pentru cercetătorii romanului.

Din perspectivă actuală, putem constata că romanul european a traversat vârste diferite,

de la realismul obiectiv, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat

să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului. În acest timp s-a accentuat

inactualitatea romanului tradiţional, care excela prin omniprezenţa naratorului, prin tendinţa

artificială de a aşeza întregul angrenaj epic, de personaje şi lumi narative, sub strictul său

control. În consecinţă, punctul de vedere autoritar al naratorului omniscient şi omniprezent a

început să fie concurat de punctele de vedere limitate ale personajelor-naratori, tehnică

specifică romanului psihologic.

Deşi romanul psihologic a beneficiat de atenţia generoasă a criticii literare, în foarte

puţine studii teoretico-critice s-a încercat decantarea acestuia sau analiza sa din punctul de

vedere al apariţiei şi continuităţii romanului de analiză psihologică.

De asemenea, în ceea ce priveşte actualitatea temei, se poate considera că atâta vreme

cât epoca în care ne înscriem este guvernată de aceleaşi probleme şi de aceleasi manifestări pe

plan literar, mai mult sau mai puţin evoluate sau modificate faţă de formele incipiente sau

reprezentative prezentate în lucrare, cu siguranţă că analiza acestora va prezenta interes. Proza

de analiză psihologică rămâne, aşadar, o platformă literară cu statut de referinţă proprie în

conglomeratul narativ al tuturor secolelor, un drum bine deschis spre înţelegerea viitoarelor

valori epice din secolele următoare si, în cele mai multe cazuri, consolidarea gustului pentru

lectură, prilejuind înalte satisfacţii morale, intelectuale, estetice, contribuind la formarea unui

lector avizat şi dornic să cucerească noi lumi, zidite din frumoasa potrivire a cuvintelor.

Structura lucr ării . Concepută ca o cercetare analitică cu caracter aplicativ, dar şi

sintetică, evaluativă, lucrarea corespunde obiectivelor investigaţiei. După două capitole axate

pe evoluţia romanului de analiză psihologică, am trecut la o analiză a marilor aspecte ale

transformării romanului în epoca propusă: iubirea – eterna fascinaţie a romanului; omul ca

fiin ţă morală şi psihologia în roman; eul şi lumea.

Capitolul I propune câteva definiţii istorice, etimologice, explicative ale romanului

psihologic, urmate de încercări de clasificare a romanului. Din mulţimea definiţiilor posibile,

cei care operează cu acest concept, reţin din trăsăturile caracteristice, relativ stabile ale

romanului, calitatea lui de specie a genului epic, care prezintă sub forma unui text lung în proză

o acţiune epică inventată şi complexă, în care sunt implicate mai multe personaje, sub forma

8

unui discurs narativ ce reflectă realitatea socială şi psihologică a epocii. Nu lipsesc din aceste

definiţii nici remarci privind structura narativă, modalităţi, tehnici narative comune romanului

de la începuturi până la cel modern. In ceea ce priveşte romanul de analiză, unii cercetători îl

separă în roman psihologic, sentimental, de confesiune personală etc. Sintagma roman analitic

este cea mai largă şi are în vedere în primul rând analiza psihologică sau morală. Romanul

psihologic priveşte numai sentimentul, iar cel moral orice idee sau manifestare de filozofie

morală practică ori spirituală. Romanul sentimental exagerează sentimentul, iar cel de

confesiune personală îl individualizează şi subiectivează.

Partea intitulată Rădăcinile istorice ale romanului psihologic european fixează originile

romanului psihologic în Grecia secolului I-II e.n. Se aduc ca argumente Chariton, Chaireas şi

Callirhoe, primul roman psihologic, şi Longos, Dafnis şi Cloe.

Oricât ar părea de curios, romanul modern de analiză psihologică, înţelegând prin

„modern” ceea ce urmează după Evul Mediu, apare abia în secolul al XVII-lea clasicist.

Subcapitolul Romanul psihologic european în clasicism, consacră acestui tip de roman analiza

diversă şi detaliată a primului roman modern de analiză psihologică, Principesa de Clèves,

scris de Doamna de La Fayette. Romanul psihologic european în iluminism urmează istoric şi

estetic după romanul clasicist şi formează obiectul capitolului al II-lea, împreună cu romanul

psihologic din cadrul romantismului. Argumente filozofice, politice, social-culturale ne face să

opinăm că iluminismul s-a conturat prima dată în Anglia. Drept urmare, ordinea tratării

scriitorilor şi a principalelor romane psihologice din această perioadă s-a statornicit oarecum de

la sine: Samuel Richardson, Pamela, Clarissa; Denis Diderot, Călugări ţa; Jean-Jacques

Rousseau, Julia sau Noua Eloiză; Johann Wolfgang Goethe, Suferinţele tânărului Werther.

Dimensiunea greu de cuprins a romanului psihologic european, varietatea istorică,

estetică şi naţională a romanului ne-a determinat să limităm cercetarea la romantism, ceea ce

întreprindem în capitolul al V-lea. Până la romantism, fiindcă, deşi antidogmatic şi anticlasicist,

romanul în perioada romantică n-a încetat să respecte anumite canoane, structuri narative,

afinităţi tematice, gustul pentru aventură, regresiuni în spaţiu şi timp, în subconştientul

individual, alunecarea în vis, imaginaţie, ce ţine de altfel de specificul literaturii ca artă,

manifestat cu pregnanţă în romantism. Însuşi termenul de „romantic”, derivă din natura eroică,

aventuroasă a unor scrieri medievale în vechea limbă franceză.

Examinarea romanului de analiză psihologică se face pe teme preferate ale literaturii

romantice, organizate în jurul sentimentului dominant, copleşitor a ceea ce se numeşte, cu o

sintagmă consacrată, le mal du siècle. René Chateaubriand, Etiènne de Senancour, Benjamin

Constant, Doamna de Staël, Alfred de Musset, George Sand sunt cei care aduc transformări ale

9

roamnului de analiză psihologică în romantism. Literatura romantică germană am pus-o sub

semnul fantasticului şi imaginarului psihologic. Romantismului rus i-am consacrat un capitol

special, Puşkin şi Lermontov, insistând asupra romanului Un erou al timpului nostru, care ni se

pare mai intim legat de problematica generală a romanului psihologic european. Rezumând, pe

baza unor analize concrete de opere şi scriitori, acestea sunt principalele etape istorice ale

romanului european de analiză psihologică de la origini până la romantism.

Capitolul al II-lea urmăreşte în mod special metamorfozele romanului psihologic

european în iluminism şi romantism. Analizele ar putea da impresia unor acronii, fiindcă unele

opere sunt reluate şi invocate chiar pentru a demonstra transformări ale unor structuri

asemănătoare, concomitente sau paralelisme tematice, naratologice etc.

S-a demonstrat astfel că încă din antichitate, există o direcţie a romanului care merge

spre sustragerea romanului din confruntarea cu realitatea şi o alta care explorează această

confruntare. Romanul se naşte în epoca în care Grecia antică era provincie a Imperiului roman,

aşadar nu există o distanţă foarte mare între cele două direcţii şi cele două tipuri de roman, cel

grec şi cel latin.

Romanul grec pastoral aparţine primei direcţii, tot de atunci avem şi primul roman

psihologic, scris de Chariton din Afrodisias. Când romanul grec alege să nu introducă

complicaţii psihologice, pentru a păstra poezia şi puritatea pe care o au reacţiile general-umane

ale personajelor, precum se petrece în Dafnis şi Chloe de Longos, romanul ca gen devine un

model viu, un model care parcă deţine o reţetă secretă la care vor aspira alţi imitatori. Imitatorii

au complicat situaţiile şi reacţiile psihologice, dar n-au reuşit să descopere secretul lui Longos,

autor al unui roman care a trecut proba timpului.

Bahtin a demonstrat că structura de bază a romanului grec este aventura. Dragostea şi

aventura sunt teme eterne ale romanului. Iubirea generează modelul de povestire atât pentru

romanele bazate pe naraţiunea pură, pe peripeţii care ţin în suspans cititorul sau ascultătorul,

precum în basme, cât şi modelul pentru pentru romanul care pune preţ pe reacţiile psihologice.

Psihologia este schematică în basme, în romanul grec, cu excepţia lui Chariton, care

mizează pe psihologic, şi a lui Longos, care trece dincolo de psihologie, căutând eternul,

general-umanul. G. Călinescu s-a servit de modelul lui Longos atât pentru teoriile sale despre

roman în perioada interbelică, cât şi pentru opera sa de ficţiune, scriind un roman, Cartea

nunţii , în care romanul cuplului Jim-Vera este inspirat de Dafnis şi Chloe, în contrapunct cu

romanul realist balzacian al „casei cu molii”.

Romanul latin nu fuge de confruntarea cu lumea. În romanul grec în schimb eroii nu îşi

pun problema subzistenţei, ei reprezintă tipuri ideale şi se hrănesc cu idealisme. Romanul latin

10

încorporează şi foamea la propriu a eroilor, ei sunt permanent ameninţaţi de grija zilei de mâine,

de lipsuri, ceea ce înseamnă intervenţia realităţii în roman. Eroul picaresc latin trece prin mai

multe medii şi recurge la mici înşelăciuni şi manipulări asupra celorlalţi pentru că necesităţile

trupului îl obligă. Se poate observa cum, deja din romanul latin, romanul ca gen nu s-a mai

putut ţine departe de realitate.

Această direcţie a romanului este cea care se naşte din confruntarea cu lipsa de idealism

a vieţii reale. Eroii nu mai pot fi oameni desăvârşiţi, puşi pe un piedestal. Ei au calităţi şi

defecte. Direcţia aceasta o găsim în antichitate la romanul picaresc, primul gen de roman la

care tendinţa nu mai este idealistă ci realistă. Petronius şi Apuleius sunt cei dintâi scriitori care

scriu romane în care creează spaţiu acestei confruntări a eroului cu viaţa dură, norocul fiind

totuşi de partea eroului, în cele din urmă, în sensul că peripeţiile şi nenorocirile eroului nu au

un sens tragic.

În Evul Mediu romanul înfloreşte ca roman cavaleresc, în versuri mai ales, dar şi în

proză, şi este un gen dominant, care reflectă poziţia epocii în raport cu tema iubirii. Iubirea şi

eroismul sunt cele mai înalte teme ale romanului cavaleresc. Această relaţie între psihologie şi

prezenţa societăţii aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, fără idealizare, este prezentă încă din

antichitate, de la romanul picaresc latin. Este tendinţa pe care romanul înţelege să o dezvolte şi

să o rafineze odată cu iluminismul englez.

Dacă avem două din cele mai mari romane ale lumii în Renaştere, acest fapt se

datorează geniului lui Rabelais(1494-1553) şi geniului lui Cervantes (1547-1616), aceşti doi

scriitori constituind marile excepţii. Ei sunt mai importanţi pentru istoria literaturii, pentru elite,

decât pentru o istorie a romanului ca fenomen literar şi social, aflat în strânsă legătură cu

societatea. Cititul romanelor nu era aşa de răspândit în rândul maselor, pe vremea lui Rabelais

şi Cervantes, precum va fi în epoca iluministă, în primul rând datorită ratei crescute a

analfabetismului în rândurile claselor sociale mai de jos. Iluminismul englez contribuie la

coagularea acestui gen al romanului în forma pe care o ştim noi azi. Evoluţia burgheziei dă

romanului cadrele realităţii.

Toma Pavel analizează, în cartea sa, Gândirea romanului1, istoria modalităţilor prin

care romanul se raportează nu numai la lume, ci şi la divinitate, la transcendent. Se profilează

astfel mai bine direcţia idealistă a romanului. Evul Mediu întreţine această direcţie. Cealaltă,

realistă, există şi ea în Evul Mediu, sub forma acelor fabliaux-uri, povestiri comice şi/sau

satirice, uneori spuse de jongleuri.

1 Toma Pavel, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaş, Bucureşti, Humanitas, 2008.

11

Romanul în epoca barocă ţine de direcţia idealistă, fuge de confruntarea cu viaţa reală,

este un joc pur al imaginaţiei.

În epoca barocului, romanul este el însuşi o artă a iluziei. Barocul pune accentul pe

„universul ca spectacol”, după expresia lui Rossario Assunto.2

Romanul este un pretext pentru exersarea libertăţii imaginaţiei. El se situează total în

afara adevărului şi în afara realităţii 3. Albérès îl numeşte cu o expresie inspirată opiul romanesc,

pentru a arăta în acest fel corespondenţa între roman şi iluzia pe care o înterţine pentru gustul

public. Romanul-foileton, romanul într-un anumit gen îşi poate recunoaşte ca strămoş romanul

baroc. În această epocă, romanul mizează pe travestiuri, pe deghizări, pe procedeele teatrale

care se regăsesc în motivul lumii ca teatru, un motiv baroc prin excelenţă. Exemple de romane

care aparţin barocului sunt : Marele Cyrus, Clélie, Polexandre. Un roman precum Marele

Cyrus, citat de Albérès şi Toma Pavel, are zece volume de expediţii, lupte, trădări, naufragii,

apar bandiţi, spioni ai vremii, răpiri, lamentaţii ale îndrăgostiţilor, distorsionări ale spaţiului şi

ale timpului. Acţiunea principală este întreruptă de tot felul de intrigi secundare, iar personajele

secundare preiau de multe ori conducerea, astfel că acest roman stă sub semnul instabilităţii şi

al iluziei, este arborescent şi labirintic prin situaţii, este alunecos, plin de intenţii contradictorii.

În vremea clasicismului, efectul cel mai important care s-a exercitat asupra romanului a

fost cel al verosimilităţii. Clasicismul a ştiut să-i dea romanului acel aspect al verosimilului

care să nu contrazică raţiunea. Clasicismul învaţă romanul să creeze o poveste verosimilă, nu

una în afara realităţii, o poveste care, chiar dacă e invenţie, să se fi putut întâmpla aievea. Pe de

altă parte, dragostea, în romanul clasicist, se bazează şi ea pe principii, dă impresia că poate fi

reglementată de principii, ceea ce e valabil doar până la un punct, nu în totalitate. Un alt proces

care s-a petrecut a fost trecerea romanului de la un gen inferior, la un gen superior, aşa cum

este privit în zilele noastre. Rolul cel mai însemnat l-a avut aici Madame de La Fayette, în

perioada clasicismului, cu romanul său Principesa de Cleves. În clasicism, romanul ar fi fost

condamnat să fie un gen minor, dacă nu i se descoperea o formulă de adâncire, formulă pe care

Madame de La Fayette o găseşte tot de pe poziţia clasicismului.

Cu iluminismul englez, romanul ca formă a burgheziei în mişcare, în expansiune,

primeşte caracteristicile unui fenomen care influenţează întreaga societate.

Ne punem firesc întrebarea cum ajunge romanul, de la sustragerea din lume, tipică

basmului, la cuprinderea lumii în roman şi la confruntarea cu lumea, cu viaţa însăşi privită şi în

2 Assunto, Rossario, Universul ca spectacol. Arta şi filosofia Europei baroce, trad. de Florina Nicolae / postfaţă de Ion Frunzetti. - Bucureşti : Meridiane, 1983. 3 Albérès, op. cit., p. 14.

12

neajunsurile ei. Teoreticienii au stabilit înrudirea dintre roman şi epopee. Această înrudire este

valabilă la un scriitor ca Balzac numai sub aspectul dimensiunilor, al frescei în mişcare. În

clasicism epopeea a fost un gen încă valabil, iar romanul a fost considerat un fel de epopee în

proză. Dar în antichitate, epopeea, bazată pe mit, se raporta la altă realitate. Ceea ce era real

atunci ţinea de lumea zeilor, de lumea cerului şi nu de cotidian. Realitatea legăturii omului cu

zeii săi, apoi cu cei situaţi imediat sub aceştia, adică cu eroii, era mai importantă decât orice

altă legătură. Astăzi, lucrurile s-ar traduce în legătura omului cu sacrul ca fiind adevarata

realitate.

Ar fi interesant de urmărit raportul dintre roman şi desacralizarea treptată a societăţii,

dar nu face obiectul studiului nostru.

Aşadar, prin tema confruntarea romanului cu realitatea, o temă care decurge firesc din

obiectul acestei teze, mi-am propus să observ schimbările care s-au petrecut de la iluminism la

romantism, pentru că în acel punct s-au produs schimbările generale, ca fenomen, care au

influenţat romanul în forma lui de azi.

Dacă schimbările romanului în alte epoci sunt revoluţionare prin prezenţa unui scriitor

de geniu care reformează romanul din temelii, în schimb de la iluminism la romantism sunt

multe schimbări mai mici, abia perceptibile şi mai consistente, schimbări care trec aproape

nevăzute de la un scriitor la altul şi care creează apoi o diferenţă uriaşă în timp. Circulă multe

motive, multe formule, confesiunea, romanul epistolar, eseul la persoana I, prefeţele şi falsele

prefeţe, scriitorii sunt inspiraţi unii de alţii în lucruri mici, pentru ca la sfârşitul perioadei, odată

cu începutul realismului, genul romanului să fie complet de nerecunoscut.

Aceste schimbări ale romanului au avut şi o circulaţie mult mai largă ca înainte, iar

societatea a fost mult mai influenţată de ele, au trecut mai uşor de la o ţară la alta.

Relaţia roman-burghezie este una care trebuie urmărită pentru a vedea transformările

romanului de analiză psihologică, un roman care evoluează de la romanul sentimental al

iluminismului la romanul anti-sentimental al maladiei individualismului. Eroul, bolnav de le

mal du siècle, este incapabil de a-şi mai găsi fericirea.

Poate că transformările romanului de la iluminism la romantism sunt atât de importante

pentru evoluţia ulterioară a romanului şi pentru că este perioada cu cel mai mare impact al

mişcării burgheziei. Anglia este ţara în care un rege a fost decapitat prin lege, adică prin

victoria temporară a principiilor burgheze (Oliver Cromwell aparţinea micii nobilimi) şi tot

Anglia este ţara în care romanul iluminist, romanul sentimental – epistolar s-a dezvoltat mai

repede, prin Samuel Richardson.

13

Pe de altă parte, dacă ne raportăm la Comedia umană a lui Balzac (1799-1850), ne

putem întreba cum ajunge totuşi romanul să evolueze spre cuprinderea lumii cu structurile ei.

Romanul cavaleresc în epoca lui de glorie, adică în Evul Mediu, însemna fuga de

realitate într-o lume a poveştii. Această fugă de realitate este cu atât mai puternică în romanele

în genul acelui Amadis de Gaula, roman cu multe volume, care îi aduce lui Don Quijote

rătăcirea minţii. În schimb, romanele lui Balzac aduc ca subiect tocmai confruntarea cu viaţa,

aşa cum este ea, cu toate neajunsurile şi bucuriile ei.

Există şi contemporani ai lui Balzac care continuă acea tradiţie a romanului care evită

realitatea. Aşa este Alexandre Dumas-tatăl, cu seria lui de romane istorice, romane de capă şi

spadă, iar un alt exemplu îl constituie Eugene Sue cu Misterele Parisului, romanul de mistere.

Deşi acestea sunt genuri foarte populare, ele nu aduc o schimbare a romanului în legătura lui cu

viaţa.

Epopeea în antichitate deriva din mit, aşadar se baza pe o cu totul altă realitate, una care

făcea legătura între lumea cerului şi cea a pământului. Balzac înţelege felul în care romanul

poate să fie urmaşul epopeii. Romancierul preia acum rolul divinităţii, el utilizează toate

mijloacele pentru a stăpâni o materie imensă a scrisului, o organizează pe regiuni, o

sistematizează în scene de viaţă, creează lumea din nou, o lume aflată în oglinda vieţii reale.

Cervantes a fost poate primul scriitor care a simţit o ruptură între viaţa aşa cum este ea,

fără idealisme, şi direcţia literaturii care mergea în zona idealismului pur, sustras realităţii,

aşadar între două tendinţe ale romanului. Atunci el a creat un personaj care să deţină ambele

confruntări ale omului cu lumea, şi pe cea idealistă, în faza în care Don Quijote trăieşte în

lumea perfectă şi utopică a cavaleriei, şi pe cea realistă, când se trezeşte la realitate şi renunţă la

propria nebunie. Dar personajul Don Quijote rămâne poate cel mai veridic personaj al lumii

pentru că în sufletul său există nevoia de ideal a omului. Această nevoie nu poate fi nici

mimată, nici alungată, nici exprimată la modul exclusivist, ceea ce ar însemna căderea din

veridicitate.

Între aceste repere, Cervantes şi Balzac, se manifestă cele mai importante schimbări ale

trecerii romanului de la iluminism la romantism. În ce priveşte fuga de realitate, cavalerul

rătăcitor este sustras din ordinea socială a lumii, el nu vrea să aibă de-a face cu ea, iar Balzac a

nutrit şi el gânduri de mărire, ca om, a avut slăbiciunea unor gânduri don quijoteşti. A dorit să

scrie din ambiţia de a câştiga bani mulţi de pe urma scrisului şi a editării unor opere, ceea ce a

fost pentru el un mare eşec financiar, dar un imens câştig spiritual pentru toate generaţiile de

scriitori. Nimeni după el nu a putut să-i ignore opera.

14

Un bun exemplu de influenţe literare l-ar putea constitui conexiunea intelectuală,

spirituală dintre Anglia şi Franţa pe vremea iluminismului. În ciuda rivalităţii politice care

exista de secole, intelectualii s-au înţeles. Iluminiştii francezi au constatat condiţiile mai

democratice de viaţă din Anglia şi şi-au întărit convingerile lor care aveau să schimbe lumea,

iar intelectualii englezi aveau să recepţioneze mult mai bine în această epocă scrierile franceze,

ei chiar se vor lăsa influenţaţi de ele.

Se constată aşadar o schimbare mult mai rapidă, favorizată de această circulaţie a

ideilor. Dezbaterile sunt mult mai vii, există mult mai multă acţiune şi implicare în ceea ce au

de făcut intelectualii, societatea nu stagnează în aşteptarea unui geniu care să o schimbe ci este

în mişcare, în ea se pot manifesta acum mai multe genii, care nu trebuie neaparat să fie tutelare.

Ideile iluministe le continuă pe cele ale clasicismului, ele se bazează pe rolul raţiunii,

doar că, aşa cum spune Ernst Cassirer în cartea sa Filosofia luminilor, accentul cade acum pe

acţiune, pe verbul a face, nu doar pe verbul a gândi4. În loc de atotputernicia cauzei divine,

„filosofia Iluminismului anunţă, atât în ce priveşte natura cât şi cunoaşterea, dominaţia

principiului pur al imanenţei” 5 . Secolul al XVIII-lea este atât unul filosofic, cât şi unul

autodenumit „natural-ştiinţific” 6. Prin contrast, secolul al XIX-lea în prima parte, mai ales,

resimte o criză a acestui mod de gândire. Ştiinţa separată de religie dobândeşte o putere prea

mare, aproape la fel de mare cu cea pe care a avut-o mai demult religia care subordonase ştiinţa.

Secolul XIX aduce orientarea către valorile sufleteşti. Această orientare a fost percepută deja

de unii gânditori ai secolului iluminist, J. J. Rousseau fiind cel mai bun exemplu.

În iluminism, este mult mai importantă acţiunea decât refugiul din faţa acţiunii sau

sustragerea prin scris de la confruntarea cu lumea. Recunoaştem aici fermentul cel mai

important care va schimba pe nesimţite faţa romanului european. Direcţia idealistă a romanului

îşi găseşte o soluţie prin acţiune, ea nu mai trebuie să fugă în zona idealismului pur. Acţiunea

este şi un mod de a pătrunde în realitate, de a nu rămâne doar pe terenul imaginaţiei, imaginaţie

care poate să prelungească un joc la nesfârşit, aşa cum fusese în romanul baroc.

Pe de altă parte, această tendinţă spre raţiune şi spre acţiune poate intra în conflict cu

sentimentul. Romanul clasicist al doamnei de La Fayette, un roman care aduce o formulă

înnoitoare, nu mai este un roman în genul epopeii în proză, arată că şi dragostea se poate naşte

din principii.

4 Ernst Cassirer, Filosofia Luminilor, traducere şi tabel cronologic de Adriana Pop, postfaţă de Vasile Muscă, Piteşti, Paralela 45, 2003, p. 56. 5 Ibidem, p. 56. 6 Ibidem, p. 57.

15

Cea mai interesantă opinie pentru împăcarea acestor tendinţe o are iluministul născut la

Geneva, în Elveţia, din părinţi refugiaţi francezi, Jean Jacques Rousseau. Este cel mai

important anticipator al romantismului în ce priveşte proza de idei, alături de Denis Diderot.

Se descoperă că romanul nu trebuie să fie doar o călătorie exterioară, o relatare a unor

aventuri care se împletesc unele din altele. Romanul trebuie să fie şi o călătorie în interiorul

omului.

La început, după cum vedem din Confesiunile lui Rousseau, această călătorie ia forma

descrierii propriei vieţi. Dar este o cu totul altă interpretare a identităţii. Rousseau se întreabă

cine este el cu adevărat, iar formaţia sa filosofică îl ajută să găsească noi întrebări, noi

relaţionări cu lumea. Kant cunoştea anumite scrieri şi opinii ale lui Rousseau, care l-au ajutat să

îşi creeze sistemul său filosofic.

Rousseau respinge ipocrizia în ce priveşte oglinda propriei persoane. Denis Diderot

respinge ipocrizia care se pretinde că respectă legea morală.

Cert este că romanul devine o specie care poate cuprinde mai mult, iluminiştii aveau

preocupări enciclopedice, de filosofie, de estetică, de ştiinţe ale naturii, de pedagogie, de

muzică, pictură, sociologie, de critică literară.

Poziţia lor nu mai poate fi doar una pasivă, nici nu îşi doresc cunoaştere de dragul

cunoaşterii. Ei se întreabă, atât în Irlanda (Swift), în Anglia, cât mai ales în Franţa, cum va

putea trăi omul cu atâta nedreptate în jur şi cum se poate găsi o soluţie pentru eliberarea

oamenilor de sub tiranie.

Poziţia iluminiştilor este una a lucidităţii, iar această poziţie este esenţială pentru

viitorul romanului. Parcă nici nu se mai poate trăi doar în sfera întâmplărilor rupte de realitate.

Când acest lucru se petrece, atunci apare o întreagă literatură fantastică, în romantism. Se poate

observa acest fenomen prin care refugiul devine total, prin fantastic, dar este în acelaşi timp şi

căutarea altei lumi.

Sentimentele nu sunt în conflict cu raţiunea la Rousseau, care are altă concepţie decât

clasicii. Ele sprijină raţiunea şi raţiunea se sprijină pe ele. Întâlnim aici o concepţie foarte

modernă. Probabil de aceea Rousseau a reuşit o distanţare de iluminism, înspre romantism,

chiar de pe poziţii iluministe. Romanul său sentimental şi epistolar Julia sau Noua Heloisă 7 vorbeşte foarte mult despre stări, despre emoţii pe care le analizează, despre tendinţe

7 Întrucât nu am găsit o traducere a acestei cărţi în limba română, am folosit traducerea în limba engleză, realizată de Philipe Stewart şi Jean Vache: J. J. Rousseau, Julie or the New Heloise, Letters of Two Lovers Who Live in a Small Town at the Foot of the Alps, translated by Philipe Stewart and Jean Vache, Darmouth College, 1997

16

contradictorii ale sufletului pe care încearcă să le împace. Acest roman va fi urmat de celebrul

roman al lui Goethe, care şi l-a luat ca model pe Rousseau pentru Suferinţele tânărului Werther.

Romanul lui Lermontov, Un erou al timpului nostru, este un roman psihologic al unei

noi tipologii. Această nouă tipologie constatăm că a apărut într-un răstimp de un secol, între

personajul libertinului Lovelace conturat de Richardson în romanul Clarissa şi inadaptatul

romantic, suferind de răul secolului.

Ambiguităţile care au fost intuite de Rousseau sunt duse mai departe de Lermontov.

Pentru el Prefaţa este ca o armă cu două tăişuri şi în acest sens el îi anunţă pe scriitorii moderni,

cu tendinţe spre nihilism.

Pe de altă parte, prin Lermontov se poate constata trecerea spre acea direcţie a

romantismului care evoluează înspre existenţialismul lui Kierkegaard. Atât Lermontov cât şi

Kierkegaard se întreabă asupra rolului individului în societate, pentru a respinge societatea în

numele individului. Cu acest scepticism, se poate constata că direcţia idealistă a romanului ia

sfârşit, aproape odată pentru totdeauna. Romanul va fi mai preocupat de aici înainte de

angoasele individului, de zonele ascunse ale fiinţei umane pe care societatea nu le poate

influenţa. Dacă Richardson era creatorul romanului sentimental, iată că Lermontov este

creatorul unui tip de erou anti-sentimental.

Aşadar, relaţia roman-burghezie este una care trebuie urmărită pentru a vedea

transformările romanului de analiză psihologică, un roman care evoluează de la romanul

sentimental al iluminismului la romanul anti-sentimental al maladiei individualismului. Eroul

este incapabil de a-şi mai găsi fericirea.

Următoarele trei capitole din partea a doua a lucrării sunt axate pe evoluţia romanului

de analiză psihologică, pe analiza marilor aspecte ale transformării romanului în epoca

propusă: iubirea; omul ca fiinţă morală şi psihologia în roman; eul şi lumea.

Am dedicat astfel trei capitole acestor transformări ale romanului. Tema iubirii, din

Capitolul al III-lea, este strâns împletită chiar cu structura romanului, a urmări fericirea unei

perechi de îndrăgostiţi este o temă care ţine cititorul cu sufletul la gură.

Dacă în romanul sentimental al lui Richardson, Pamela, iubirea nu avea un rol atât de

important pentru auto-cunoaştere, era vorba mai mult de virtute, în schimb în romanul lui

Musset, Confesiunea unui copil al secolului, iubirea înseamnă, totodată, adâncirea propriei

conştiinţe. Trecerea de la iluminism la romantism reflectă această schimbare.

Ne poate surprinde faptul că în romanul sentimental al lui Richardson este vorba cel

mai puţin despre iubire. Pare a fi o contradicţie între eticheta aplicată romanului şi conţinutul

său, scris sub forma unor scrisori. Unii critici şi romancieri, precum este cazul lui Henry

17

Fielding(1707-1754) au mers până într-acolo încât au văzut în comportamentul Pamelei o

manipulare intenţionată a fetei faţă de intenţiile unui bărbat, manipulare exercitată nu pentru a

respecta nişte principii, ci pentru a se căpătui, pentru a pune mâna pe un bărbat de condiţie

socială superioară. În acest sens el a scris Shamela, una din cele mai bune parodii ale literaturii

engleze, roman scris tot sub formă de scrisori, dar din care aflăm intenţiile adevărate ale

Shamelei. De exemplu, când stăpânul o ia de mână, Shamela comentează că s-a prefăcut timidă:

“then he took me by the Hand, and I pretended to be shy”8. Dacă teza virtuţii, a fetei

binecrescute, care îşi păstrează principiile, poate fi mai uşor demontată în romanul Pamela, în

schimb, în mai complexul roman al lui Richardson, Clarissa, castitatea eroinei ţine de structura

ei interioară. În acest sens, ea nu se confruntă cu un băiat obişnuit, ci cu un seducător fără

scrupule, tensiunea interioară a romanului este mult mai mare.

Întregul univers moral al secolului îşi face simţită pecetea în acest roman. Religia o

defineşte ca trăire pe Clarissa, ea este liberă în această opţiune pentru religie şi nu este sclava

unui bigotism impus din exterior.

Moralitatea ei nu este moralitatea fetei de la ţară, ci este însăşi gingăşia femininului care

are nevoie de dragoste înainte de a se dărui. Seducătorul Lovelace, după cum îi arată şi numele,

pronunţat la fel ca şi love-less, adică „f ără dragoste”, nu-i oferă tocmai dăruirea sufletească de

care Clarissa are nevoie, ci îi oferă seducţia. Clarissa este unul din primele romane ale

literaturii universale care aartă că seducţia şi dragostea se exclud reciproc. Pe urmele lui

Richardson, romancierul francez Laclos va scrie în Legăturile primejdioase, cel mai tensionat

şi cel mai rafinat roman despre seducţie al secolului său.

Suferinţa în iubire este prezentă sub forma unei crize a conştiinţei în romanul

Suferinţele tânărului Werther de Goethe. Este un roman emblematic pentru epoca sa. Eroul se

sinucide, nu ştim cărui motiv să-i atribuim această sinucidere. Să fie vorba de iubire, să fie

vorba de înfrângere, de neputinţa de a mai trăi altfel decât după propriul ideal? Să fie chiar

puterea aceasta a idealului mai mare decât puterea eului de a-l stăpâni?

Romanul primeşte acum dreptul de a avea ca obiect suferinţa generalizată, suferinţa fără

nume, de a se preocupa de această zonă abisală. Prin acest roman al lui Werther se produce o

altă fugă de realitate: fuga de realitatea exterioară pentru a trăi în realitatea interioară.

Poate pentru prima dată, în 1774, un erou de roman nu recurge la utopie pentru a scăpa

sau pentru a se sustrage realităţii, adică nu recurge la distragerea de la realitate, ci recurge la

explorarea propriilor pasiuni, la înţelegerea lor.

8 Henry Fielding, Shamela, vezi textul pe http://ethnicity.rutgers.edu/~jlynch/Texts/shamela.html

18

De la călătoria şi aventura prezente în romanul grec, se ajunge la iubirea ca proiecţie.

Bolnav de răul veacului, Octav, alter-ego-ul lui Musset, are o luciditate maximă în ce priveşte

neliniştile veacului său, el nu se lasă păcălit de mitul lui Napoleon, în schimb vrea să se lase

iluzionat în iubire, i se pare că existenţa nu-şi are rostul dacă substituie iubirea cu cariera sau cu

alte pasiuni. Recunoaştem astfel transformările pe care le-a adus romantismul asupra percepţiei

omului, văzut ca o fiinţă ale cărui pasiuni sunt mai importante decât realizările în societate.

Celălalt aspect major al metamorfozei romanului de analiză psihologică, prezentat în

Capitolul al IV-lea, este al psihologiei în conexiune cu legea morală. Romanul se încumetă să

cuprindă toate aceste problematici. Romanul lui Diderot, Călugări ţa, ilustrează falsitatea legii

morale atunci când nu ţine cont de libertatea individului. Şi acest roman este scris tot ca un

roman epistolar. Recunoaştem în acest roman figura luminoasă a călugăriţei din vocaţie, prima

stareţă a Suzannei, care din păcate moare curând, lăsându-şi protejata expusă multor

vicisitudini. Înţelegem că Diderot nu se manifestă împotriva vieţii spirituale, nici împotriva

credinţei în Dumnezeu.

Însă Diderot reconstituie cel mai bine psihologia aberantă care se instituie într-o

mănăstire în rândul călugăriţelor private de libertate, care nu au suficientă credinţă şi

îmbrăţişează cultul monahal din cu totul alte pricini. Astfel, ele exercită asupra tinerei Suzanna

tot felul de presiuni şi se poartă cu o cruzime nemaipomenită, nedemnă de straiul monahal.

Frustările pe care le trăiesc în urma privaţiunii cele care nu au posibilitatea să se înalţe spiritual,

prin propria credinţă, ne amintesc de cele ale torţionarilor în raport cu victimele lor. Este

cutremurător momentul în care Suzanna, după ce a fost împinsă cu forţa spre mănăstire de către

propriii părinţi, ajunge să caute dovezi ale jurământului depus. Ea s-a simţit atât de străină în

timpul ceremoniei, încât nici nu mai ştie dacă totul a fost aievea sau a fost un coşmar, le cere

celorlalte călugăriţe să-i povestească cum a fost şi cere dovada palpabilă a faptului că a avut loc

o schimbare de identitate care ar trebui să fie atât de puternică, în timp ce cu ea, în interior, nu

s-a petrecut nimic. Deducem apoi că mama sa a zămislit-o cu un alt bărbat, iar metoda de a o

ţine în mănăstire, ca într-o închisoare, este metoda de a se spăla pe mâini de păcatul comis.

Bigotismul mamei este în contrast cu dorinţa de libertate a fetei, o dorinţă care nu

înfierează dorinţa autentică, ci doar îşi cere dreptul la liberă alegere a destinului său.

Mai mult decât despre orice, acest roman vorbeşte despre lanţurile, despre robia în care

individul s-a obişnuit să trăiască.

Dacă romanul în iluminism satirizează şi înfierează această realitate a vremii, lipsa de

libertate pentru o tânără fată în a-şi alege destinul, ulterior lucrurile se vor schimba. Vedem că

19

romanul în romantism nu mai este preocupat de situaţii atât de precise, vedem că o anume

libertate a temelor literare, a omului de a-şi hotărâ destinul, a fost deja câştigată.

Dacă vrem să identificăm personalitatea artistică a unui autor şi gânditor care să fi fost

cu adevărat precursorul romantismului, prin mai multe tendinţe ale operei sale, două nume ne

vin numaidecât în minte: Goethe şi Jean Jacques-Rousseau. Ei sunt personalităţile creatoare

care au realizat cu adevărat trecerea de la iluminism la romantism.

De aceea, am analizat şi romanul Julia sau Noua Heloisă, din păcate de negăsit în

româneşte, aşa că am folosit ediţia engleză. Este un roman definitoriu pentru punctul de vedere

dezbătut în această teză.

Julia este îndrăgostită de preceptorul ei, Saint-Preux. Fiind baroneasă prin titlu, nu se

poate căsători cu un om de o condiţie mai umilă. Rămasă însărcinată, Julia pierde copilul, iar

mama ei moare de durere descoperind adevărul despre cei doi îndrăgostiţi, descoperind ceea ce

ei au ascuns.

În această situaţie, Julia nici nu se sinucide, ca Werther, nici nu fuge cu bărbatul iubit,

ci găseşte o soluţie mai paradoxală. Trece peste iubire, îşi reprimă sentimentele, preferând să

nu le mai facă rău celor din jurul ei. Acceptă să se căsătorească cu un bărbat pe care nu-l

iubeşte, cu Wolmar, ales de tatăl ei. Mai mult chiar, regăseşte pacea căsătoriei, regăseşte

anumite bucurii tihnite. A trecut peste pasiunea vieţii ei, s-a împăcat cu soarta. Dragostea din

tinereţe va fi preceptorul, pedagogul copiilor ei, iar relaţiile între cei trei, între Julia, Saint-

Preux şi Wolmar sunt bazate pe o prietenie adâncă şi sinceră.

Eroina acestui roman este opusul eroinei care face o melodramă din propria viaţă.

Învinsă de pasiunea iubirii, Julia alege totuşi să nu fie o biată victimă a pasiunii sale, se poate

împăca cu soarta. Ea poate face acest lucru pentru că se bazează pe raţiune într-un fel firesc, al

armoniei dintre raţiune şi pasiune. Este genul de eroină care nu ar putea fi foarte admirată de

cititori în epoca romantică, pentru că atunci pasiunea era idealizată, era mai presus de orice.

Julia poate să împace tendinţele contrare din fiinţa ei printr-o înţelegere superioară. Ea

reflectă concepţia lui Rousseau despre om. În Confesiunile sale, Rousseau se dezvăluie ca un

eu romantic, un eu care prin scris îşi cercetează propria conştiinţă.

Capitolul V, Eul şi lumea este destinat felului în care romanul îşi câştigă autonomia ca

specie. Rolul prefeţelor, modalitatea de adresare a autorului către cititorii săi reflectă această

schimbare. Cititorul devine un receptor tot mai privilegiat al unui punct de vedere. Jaap

Lintvelt ilustrează tipurile homodiegetice şi heterodiegetice care se nasc din această

interacţiune.

20

Prin multitudinea de factori care generează schimbarea societăţii şi a literaturii de la

iluminism la romantism, romanul devine un gen tot mai curajos. Romanul de analiză

psihologică rezolvă în această perioadă una din crizele majore care i-ar fi putut periclita

evoluţia: conflictul romancierului cu realitatea. Idealismul care se resimte ca direcţie încă din

romanul antic ar fi putut duce la un roman ca un joc al imaginaţiei care se repetă pe sine la

nesfârşit, fără nici o legătură cu realitatea. Romanul ar fi eşuat atunci într-o utopie care ar fi

plăcut unui public, dar nu ar fi dezvăluit nimic nou despre fiinţa umană. În schimb, romanul,

gen legat de ascensiunea burgheziei, a ales o altă cale: să evite confruntarea cu realitatea

exterioară, dar descoperind-o pe cea interioară. Aşadar, romanul a ales să nu se menţină la

nesfârşit pe calea fugii de realitate, cu neajunsurile ei, ci să exploreze efectele acestor

neajunsuri asupra realităţii interioare.

În final, după scurte concluzii la sfârşitul fiecărui capitol, putem spune că Ipostaze ale

romanului european de analiză psihologică şi-a propus şi a reuşit o primă examinare unitară a

evoluţiei istorice şi estetice a romanului de analiză psihologică din antichitate până la

romantism inclusiv. Lucrarea de faţă nu are pretenţia de a epuiza subiectul, căci, aşa cum

susţine Adrian Marino, “înţelegerea unui discurs nu poate fi niciodată o operaţiune încheiată9”.

Atât fenomenul romanului psihologic de analiză privit în ansamblu, cât şi problematica sa

privită în particular, conform evoluţiei sale, în mod implicit, trezeşte noi întrebări şi, prin

urmare, deschide noi căi de investigare şi lasă loc pentru cercetări ulterioare.

9 Marino, A. Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj, Editura Dacia, 1986, p. 296.

21

BIBLIOGRAFIE

A. BELETRISTIC Ă

1. Jane Austen, Elinor şi Marianne, traducere de Carmen-Liliana Mareş, Editurile

Universul, Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1993.

2. Chariton, Chaireas şi Callirhoe; Longos, Dafnis şi Cloe, Ed. Univers, Buc., 1999

3. Longos, Dafnis şi Cloe, Traducere, prefaţă şi note de Petru Creţia, Ed. Univers, 1999

4. Longos, Dafnis şi Cloe; Heliodor, Teagene şi Haricleea, Ed. Minerva, Buc., 1970

5. Madame de La Fayette, Principesa de Clèves, în româneşte de Demostene Botez, Ed.

Humanitas, Buc., 1992

6. Madame de La Fayette, Principesa de Clèves; Benjamin Constant, Adolphe, Ed.

Eminescu, Buc., 1973

7. Madame de La Fayette, Principesa de Montpensier, Zaide, Principesa de Clèves, Ed.

Univers, Buc., 1984

8. Samuel Richardson, Clarissa: Or the History of a Young Lady, Penguin Books, 1985

9. Denis Diderot, Romane (Călugări ţa, Nepotul lui Rameau, Jacques Fatalistul),

Traducere, note şi prezentări de Gelu Naum, Cuvânt înainte de Valentin Lipatti, Elu,

1963

10. Denis Diderot, Călugări ţa, Nepotul lui Rameau, Ed. Minerva, Buc., 1972

11. Denis Diderot, Călugări ţa, Ed. Paralela 45, Buc., 2005

12. Jean-Jacques Rousseau, Ouevres complétes 2, La nouvelle Héloïse, Paris, Gallimard,

2000.

13. J. J. Rousseau, Julie or the New Heloise, Letters of Two Lovers Who Live in a Small

Town at the Foot of the Alps, translated by Philipe Stewart and Jean Vache, Darmouth

College, 1997.

14. Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. Mondero, Buc., 2007

15. Johann Wolfgang Goethe, Suferinţele tânărului Werther, Prefaţă de Zoe Dumitrescu-

Buşulenga, Espla, Buc., 1960

16. Johann Wolfgang Goethe, Suferinţele tânărului Werther, Ed. Mondero, Buc., 2000

22

17. René Chauteaubriand, Atala, René, Aventurile ultimului abenceraj, Traducere de G.

Marcuson, Cuvânt înainte Tudor Olteanu, Ed. Univers, Buc., 1973

18. Etienne de Sénancour, Obermann. Roman epistolar, Traducere de Em. Serghie, Prefaţă

de Al. Dimitriu-Păuşeşti, Ed. Minerva, 1971

19. Benjamin Constant, Adolphe, Prefaţă de Şerban Cioculescu, Elu, Buc., 1964

20. Doamna de La Fayette, Principesa de Clèves; Benjamin Constant, Adolphe, Ed.

Eminescu, 1973

21. Doamna de Staël, Scrieri alese, Traducere, studiu introductiv şi aparat critic de Irina

Mavrodin, Buc., Elu, 1967

22. Alfred de Musset, Confesiunea unui copil al secolului, Traducere Valentina Grigorescu,

Prefaţă şi tabel cronologic Sanda Stăvrescu, Ed. Minerva, 1972

23. George Sand, Lélia, Ed. Leda, 2004

24. A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin. Roman în versuri. În româneşte de George Lesnea, Ed.

Cartea Rusă, 1955

25. A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin, Prefaţă de Perpessicius, Buc., Epl, 1967

26. A.S. Puşkin, Evgheni Oneghin, Ed. Litera, Chişinău, 2002

27. M.I. Lermontov, Un erou al timpului nostru, Ed. Cartier, 2003

28. M.I Lermontov, Un erou al timpului nostru, Ed. Romhelion, 1992

B. ISTORIE, TEORIE ŞI CRITICA LITERAR Ă

1. Albérès, R.-M., Istoria romanului modern, traducere de Leonid Dimov,Prefaţă de

Nicolae Balotă, Elu, Bucureşti, 1968

2. Angelescu, S. , Portretul literar, Editura Univers, 1985.

3. Anixt, A., Istoria literaturii engleze, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1961

4. Antal, Frederik, Clasicism şi romantism, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976,

5. x x x Antologia nuvelei fantasticwe, Ed. Univers, 1970

6. x x x Arte poetice. Romantismul, Ed. Univers, 1982

7. Assunto, Rossario, Universul ca spectacol. Arta şi filosofia Europei baroce, trad. de

Florina Nicolae / postfaţă de Ion Frunzetti. - Bucureşti : Meridiane, 1983.

8. Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, Polirom,

Iaşi, 2000,

9. Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Editura Univers, Bucureşti, 1989,

23

10. Bahtin, Mihail, Probleme de literatură şi estetică, prefaţă de Marin Vasile, traducere de

Nicolae Iliescu, Bucureşti, Editura Univers, 1982,

11. Balotă, Nicolae, Literatura germana de la Sturm-und-Drang la zilele noastre, Editura

Dacia, 2002,

12. Balotă, Nicolae, Literatura franceză: de la Villon la zilele noastre,, Editura Ideea

Europeană, Bucureşti, 2008,

13. Barbu, Nicolae, Valori umane în literatura greacă, ELU, Bucureşti, 1968

14. Barthes, Rolland, Gradul zero al scriiturii, în Poetică şi stilistică - Orientări moderne,

traducere de Mihai Nasta si Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura Univers, 1972

15. Barthes, Roland, Gradul zero al scriiturii, Editura Cartier, 2006,

16. Béguin, Albert, Sufletul romantic si visul, Editura Univers, Bucureşti, 1970,

17. Bercescu, Sorina, Istoria literaturii franceze, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970,

18. Bielinski, V., G., Opere complete, Editura Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., în Vol. IV,

Moscova, 1954,

19. Boldea, Iulian, Literatură comparată, Suport de curs, 1998,

20. Boşca, Teodor, Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania,

ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru, Cluj, 2007

21. Buciu, Marian, Victor, O poetică istorică şi antropologică a romanului, Revista

România culturală, Nr. 4, 2005.

22. Buzatu, Alina, Introducere în Teoria literaturii, note de curs, Editura Ovidius

University Press, Constanţa, 2001,

23. Călin, Vera, Romantismul, Editura Univers, Bucureşti, 1970,

24. Călin, Vera, Fantasticul romantic, Editura Societatea de Ştiinţe Filologice, Bucureşti,

Antol. 1971,

25. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Aristarc,

Oneşti, 1998

26. Călinescu, G. , Condiţia romanului, în volumul Ulysse, Editura pentru literatură, 1967

27. Călinescu, G., Impresii asupra literaturii spaniole, F.R.

28. Călinescu, G.; Călinescu, Matei; Marino, Adrian; Vianu, Tudor, Clasicism, Baroc,

Romantisn, Ed. Dacia, Cluj, 1971

29. Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii , Editura Univers, 1995.

30. Cervinschi, Elena, Lermontov în România, Editura Minerva, Bucureşti, 1987,

31. Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. II, Bucureşti, Soc. Adevărul, S.A., 1994,

32. Cizek, Eugen, Evoluţia romanului antic, Editura Univers, 1975.

24

33. Cizek, Eugen, Romanul grec, Vol. I. Ed Univers. Bucureşti, 1980.

34. Cizek, Eugen, Prefaţă la Terenţiu-Seneca, Bucureşti, 1966,

35. x x x Clasicii literaturii ruse, Ed. Cartea Rusă, 1956

36. Costăchel, Valeria, M. Lermontoff, Convorbiri literare, 1940, nr. 5,

37. Constantinescu, Pompiliu, Consideraţii asupra romanului românesc (1928), în Scrieri,

vol. 6, Editura Minerva, 1972.

38. Creţulescu, Ioan, Mutaţiile romanstismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974,

39. Cristea, Valeriu, Modestie şi orgoliu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1984,

40. Crişan, C., Mihaila, R., G. Volceanov (coord.), Prelegeri de literatură engleză, vol. I,

Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2007

41. Crohmălniceanu, Ovid, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea

Românească , Bucureşti, 1984,

42. Daix, Pierre, Şapte secole de roman, E.L.U., 1966

43. Dan, Sergiu Pavel, Povestirile în ramă, Ed. Paralela 45, 2001

44. Derşidan Ioan, Iconi şi literatură, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2002

45. Derşidan Ioan, Catilinari şi imperatori, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010

46. Descartes, René, Principiile filosofiei, traducere, studiu introductiv şi notă biografică de

Ioan Deac, Bucureşti, Editura Iri, 2000,

47. Diderot, Denis Texte filozofice, în vol. Materialişti francezi din sec. al XVIII-lea,

Bucureşti, 1954,

48. Dima, Al., Romantismul European în Trăsăturile lui Dominante, Editura Societatea de

Ştiinţe Filologice, Bucureşti, Antologie, 1971,

49. Dimitriu-Păuşeşti, Alexandru, Curs de istoria literaturii franceze, sec.XX, Ed. didactică

şi pedagogică, Bucureşti, 1968.

50. Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1970

51. Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, I-III, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1968-1971.

52. Dumitriu, Dana, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1976,

53. Endel, Leon, The Psychological Novel, (1900 - 1950), Ed. Rupert Hart- Davis, London,

1955,

54. Engels, F.; Marx, K., Despre artă şi literatură, E.P.L.P. 1953.

25

55. Folkierski, Wladislaw, Între clasicism şi romantism, Editura Meridiane, Bucureşti,

1988,

56. Frazer, George, Creanga de Aur, Minerva, Bucharest, 1980.

57. Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, E.P.L.U., Bucureşti, 1961.

58. Gane, Tamara, Lermontov, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963,

59. Ghidirmic, Ovidiu: Camil Petrescu sau patosul luciditãţii, Ed. Scrisul Românesc,

Craiova, 1975.

60. Grigorescu, Dan, Introducere în literatura comparată, Editura Teora, Bucureşti, 1991

61. Gundolf, Friedrich, Goethe, Editura Minerva, Bucureşti, 1971,

62. Hugo, Friedrich, Structura liricii moderne, Elu, 1961

63. Ibrăileanu, G., Creaţie şi analiză, în vol. Studii literare, Editura Tineretului, Bucureşti,

1968,

64. Ibrăileanu, G., Note şi impresii, în Opere, Vol. 2, Ed. Minerva, 1975,

65. Ion, Angela, Histoire de la littérature francaise, E.D.P., 1982

66. Iosifescu, Silvian, Descoperirea cunoscutului : Negruzzi, Stendhaliana, Mèrimèe,

Cehov, Proust, Hogas. Editura, Editura Eminescu, 1986

67. Isac, Dumitru, J. Jacques Rousseau, Editura Tineretului, Bucureşti, 1976,

68. Lanson, Gustave, Histoire de la littérature française des origines â nos jours, Paris,

Librairie Hachette et comp., 1961

69. Lăzărescu, Gheorghe, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică,

Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

70. Lintvelt, Jaap, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă, Ed. Univers, 1994

71. Leviţchi, Leon, Istoria literaturii engleze şi americane, Vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

1994

72. Loghinovski, E., De la demon la luceafăr. Motivul demonic la Lermontov şi

romantismul European, Editura Univers, 1979,

73. Lovinescu, Eugen Istoria literaturii române contemporane, 1900 – 1937, în Scrieri, 6,

Ed. Minerva, Bucureşti, 1975,

74. Lukacs, Georg, Teoria romanului. O încercare filosofică privitoare la formele marii

literaturi epice, traducere românească de Viorica Niscov, prefaţa de Nicolae Tertulian,

Bucureşti, ELU, 1968,

75. Magheru, Paul, Cultură şi literatură rusă, Editura Universităţii din Oradea, Oradea,

2006

26

76. Magheru, Paul, Tratat de literatură universală şi comparată, I-II-III, Editura

Universităţii din Oradea, 2001, 2002, 2003

77. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura Gramar,

Bucureşti, 1998

78. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Editura Fundaţiei

Culturale Române, 1997

79. Marinescu-Himu, Maria, Adelina Piatkowski, Istoria literaturii eline, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

80. Marino, A., Hermeneutica lui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj, 1986

81. Maurois, André, Lélia sau viaţa lui George Sand, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993

82. Mavrodin, Irina, Romanul poetic (eseu despre romanul francez modern), Bucureşti, Ed.

Univers, 1977

83. Mavrodin, Irina. , Spaţiul continuu, Univers, 1972.

84. Mănescu, Clio, Curs de literatură universală şi comparată, secolul al XIX-lea,

Romantismul şi Realismul, Tipografia Universităţii din timişoara, 1974

85. Mărgineanu, Nicolae, Psihologie şi literatură, Editura Dacia, Cluj, 2002, 85. Micu,

Dumitru, În căutarea autenticităţii , vol. I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1994

86. Moraru, N., Realismul în literatură, Editura Europolis, Bucureşti, 1948, Munteanu,

Basil, Istoria literaturii franceze, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2004,

87. Munteanu, Romul, Tradiţii şi experiment în roman, în „România literară”, anul XIII, nr.

37, 11 septembrie 1980,

88. Munteanu, Romul, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea vol.

I, Editura All, Bucureşti, 1983.

89. Munteanu, Romul, Iluminismul şi romantismul european, Ed. Odeon, Buc., 1998

90. Munteanu, Romul; Drimba, Ovidiu, Literatura Universală, anii III-IV, Editura

didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968,

91. Mureşan, Camil, Revoluţia burgheză din Anglia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964

92. Nabokov, Vladimir, Cursuri de literatură rusă, Editura Thalia, Bucureşti, 2006,

93. Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului, Editura Minerva, Bucureşti, 1998,

94. Olteanu, Tudor, Feţele realităţii romantice în Morfologia romanului european în

secolul al XIX-lea. Bucureşti, Univers, 1977,

95. Olteanu, Tudor , Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea, Univers, 1971.

96. Oprea, Galina şi Al., J. J. Rousseau şi L. N. Tolstoi, Editura Univers, Bucureşti, 1976,

97. Parpală, Emilia, Stilistica, Suport de curs, Craiova, 2000,

27

98. Petrescu, Camil, Noua structură şi opera lui Marcel Proust, în Teze şi antiteze, Editura

Minerva, Bucureşti, 1971,

99. Philippide, Al. A., Roman de analiză şi roman pur şi simplu, în Viaţa românească,

XXV, nr. 4, aprilie 1933,

100. Philippide, Al., Puncte cardinale europene. Orizont romantic, Editura

Eminescu, 1973

101. Philippide, Al., Lermontov şi neliniştea romantică, Viaţa românească, 17, nr. 9,

septembrie, 1964,

102. Pompiliu, Teodor, Interferenţe iluministe europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1984,

103. Poulet, Georges, Metamorfozele cercului, Editura Univers, Bucureşti, 1987,

103. Protopopescu, Alexandru, Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1978

104. Ralea, Mihai, Marcel Proust, în Scrieri din trecut. În literatură. Ed. pt.

literatură, 1963

105. Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers,

Bucureşti, 1970.

106. Richard, J.P., Literatura şi senzaţie, Univers, 1980.

107. Regnier, Gustave, Originile romanului realist, 1912

108. Rohde, Ervin, Romanul grec, în De la Apolo la Faust, Ed. Meridiane, 1978

109. x x x Romantismul românesc şi romantismul european. Sesiune ştiinţifică, Sibiu,

sept. 1969. Studii de literatură universală, tom. 15, 1970

110. Rougemond, Denis, Iubirea şi Occidentul, ediţia a doua, traducere şi note de

Ioana Feodorov, introducere de Virgil Cindea, Bucureşti, Univers, 2000.

111. Rousset, Jean, Formă şi semnificaţie, Ed. Univers, 2002

112. Rousseau, J. J., Contractul social, Editura Mondero, Bucureşti, 2007

113. Sainte-Beuve, Portrete literare, trad. de Şerban Cioculescu şi Pompiliu

Constantinescu, Bucureşti, E.L.U., 1967,

114. Sanders, Andrew, Scurtă istorie Oxford a literaturii engleze, Ed. Univers, Buc.,

1997.

115. Simuţ, Ion, Diferenţa specifică, Ed. Dacia, 1982.

116. Simuţ, Ion, Rebreanu dincolo de realism, Biblioteca Revistei Familia, 1997.

117. Simuţ, Ion, Reabilitarea ficţiunii, Ed. Inst. Cultural Român, 2004.

28

118. Siskina, A., Despre analiza psihologică în proza postbelică, Editura de Stat

pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.

119. Stoica, Cezar, Lermontov, în Gazeta cărţilor, anul IV, nr. 11 - 12, Ploieşti, 15 -

31 ianuarie, 1935.

120. Straje, Mihail, Dicţionar de pseudonime, Bucureşti, 1973.

121. Thibaudet, Albert, Fiziologia criticii, Editura E.P.L.U., Bucureşti, 1976.

122. Tighem, Paul van, Literatura comparată, traducere de Alex Dima, Elu, 1966.

123. Todorov, Tz., Introducere în literatura fantastică, Ed. Un ivers, 1970.

124. Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Editura enciclopedică română, Bucureşti,

1971.

125. Vianu, Tudor, Studii de literatură universală şi comparată, Editura Academiei

Republicii Populare Române, Bucureşti, 1960.

126. Wellek, R., Istoria criticii literare moderne, tome IV, Editura Univers,

Bucureşti, 1977.

127. Wellek, R., Warren, A., Teoria literaturii, în româneşte de R. Tinuş; Studiu

introductiv şi note de S. Alexandrescu, Editura pentru literatură universală, 1967.