UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

ŞCOALA DOCTORALĂ DE STUDII LITERARE ŞI CULTURALE

Rezumatul tezei de doctorat

(RE)CONSTRUCTION DE L’IDENTITÉ

DANS L’ŒUVRE D’ANNIE ERNAUX

(Re)construirea identităţii în opera lui Annie Ernaux

Conducător ştiinţific: Prof. dr. Radu TOMA

Doctorand: SĂLVAN Mirela-Sanda

Bucureşti 2009

Interesul major suscitat de tema identităţii în perioada actuală – manifestat fie sub

forma unei căutări din ce în ce mai fervente a originilor, fie sub aceea a unei dorinţe de auto-

construire eliberată de orice determinism – îşi găseşte justificarea în sentimentul de

destabilizare resimţit atât la nivelul colectivităţilor, cât şi al individului. Generator al unui

puternic disconfort, acest sentiment de debusolare se impune a fi remediat prin găsirea unor

noi repere atât individuale, cât şi colective. Situaţia critică în care lumea contemporană se află

îşi găseşte originea, după Alex Mucchielli, în rapiditatea cu care modelele/reperele se

schimbă. Ritmul în care se succed sistemelele de valori propuse la nivel social fiind mult prea

alert, individul nu mai poate face opţiuni temeinic justificate. Pradă unui puternic sentiment

de nesiguranţă, omul occidental contemporan încearcă să-şi diminueze acest disconfort

existenţial. Cum modelele sociale nu mai prezintă încredere – dată fiind permanenta redefinire

la care sunt supuse – , individul îşi va asuma mai mult sau mai puţin conştient această situaţie,

încercând să îi găsească soluţii individuale. Confuzia şi lipsa de repere sunt suferinţele majore

ale omului contemporan, iar asumarea lor individuală se soldează cel mai adesea cu

acumularea unor alte incertitudini şi anxietăţi.

Departe de epocile în care „rolurile“ erau distribuite la nivel social, indivizii

asumându-şi-le într-o manieră aproape naturală care excludea cel mai adesea posibilitatea

unei contestări, omului contemporan îi revine o sarcină nu tocmai uşoară : el trebuie să

parcurgă singur acest travaliu care se va solda cu definirea locului său în lume. Dacă în

epocile anterioare societatea îi furniza individului repere identitare consistente pe care acesta

şi le asuma mai degrabă inconştient, perioada contemporană este mai puţin atentă cu el din

acest punct de vedere, lăsându-l să-şi dea singur un răspuns la întrebarea : „Cine sunt eu ?“.

Michel Messu prezintă acest fenomen sub forma trecerii de la un „individ colectivizat“ la un

„individ individualizat“, de la o concepţie holistică asupra identităţii la una puternic

individualizată. El semnalează din acest punct de vedere o schimbare semnificativă, care

marchează trecerea de la o perioadă în care identitatea era desemnată din exterior spre una în

care definirea acesteia este asumată individual. Această căutare de sine este cu siguranţă

identificabilă de-a lungul întregii istorii a omenirii, dar ceea ce o transformă într-o trăsătură

semnificativă a secolului XX este generalizarea ei, faptul că în această perioadă se manifestă

sub forma unui conformism social. Regăsirea de sine devine în acest secol o obligaţie care

pare a funcţiona la scară socială, vizând pe toată lumea, dincolo de orice altă caracteristică

individuală (origine socială, vârstă, profesie etc). Secolul XX este perioada în care individului

2

i-a revenit un rol esenţial în definirea propriei identităţi, aceasta devenind rezultatul aproape

exclusiv al unui travaliu individual.

Puternicele dubii identitare în care secolul XX îl plasează pe individ devin o explicaţie

evidentă şi incontestabilă a exploziei de scrieri autobiografice. Şi nu ne referim aici doar la

producţiile ce aspiră la statutul de literatură, ci la recursul la elucidarea identitară prin scriitură

practicat la scară largă. Acest fenomen – remarcat şi analizat de toate ştiinţele umane –

confirmă confuzia identitară drept o trăsătură definitorie a acestui secol. Toţi cei care se

aşează la birou pentru a-şi povesti viaţa sunt hăituiţi de o nelinişte, de o confuzie sau de o

frustrare pe care speră să le îmblânzească prin scris. Zbuciumul lor se va linişti prin găsirea,

graţie scriiturii, a unui răspuns satisfăcător la o întrebare care, simplicată, este întotdeauna

reductibilă la formula „Cine sunt eu ?“. Considerăm că orice formă de autobiografie are la

origine imposibilitatea celui care se decide să scrie de a da un răspuns clar şi satisfăcător la

această întrebare.

Opera scriitoarei Annie Ernaux ilustrează perfect această căutare identitară specifică

secolului în care şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă şi cu ale cărui probleme s-a confruntat

inevitabil. Provocările pe care a trebuit să le înfrunte, precum şi felul în care a înţeles să se

raporteze la ele mai ales prin / în scris, fac din această scriitoare un caz mai degrabă tipic.

Evoluţia sa este relativ uşor de încadrat în orientările literare ale epocii ; însuşi refuzul său de

a ocupa un loc în peisajul literar contemporan defineşte o atitudine foarte frecventă printre cei

care scriu literatură autobiografică. Indiferentă la rigorile impuse de canoanele academice,

creatoare a unei noi forme literare – autosociobiografia –, Annie Ernaux este încadrabilă în

această tendinţă generală a scriitorilor contemporani de a revoluţiona literatura prin definirea

unor noi direcţii. Modestia cu care îşi plasează propriile producţii sub un anumit nivel impus

de canoanele literare academice este cu siguranţă anulată de situarea lor simultană la frontiera

„dintre literatură, sociologie şi istorie“. Dacă într-o primă fază scriitoarea pare a refuza un

calificativ onorant asociat scrierilor sale, înţelegem de fapt ulterior că acest refuz este

echivalentul unei pretenţii net superioare.

Prezenta teză îşi propune să analizeze procesul de permanentă (re)construcţie

identitară reflectat în opera de factură exclusiv autobiografică a scriitoarei Annie Ernaux.

Complexitatea literaturii autobiografice ne va impune adesea incursiuni în cadrul altor ştiinţe

umane ce au ca obiect studiul identităţii : sociologia, filosofia, psihologia, psihanaliza etc.

Philippe Lejeune, cercetător consacrat în domeniul autobiografiei, subliniază această

inevitabilă şi necesară depăşire a frontierelor unei analize strict literare atunci când ne

3

aplecăm atenţia asupra unui material autobiografic. Bogăţia extraordinară a unui astfel de

suport implică transgresarea cadrului limitativ al studiilor strict literare. Lejeune consideră, de

altfel, că tocmai acest lucru constituie partea cea mai interesantă şi mai provocatoare a

analizei unui text autobiografic. Fără a părăsi niciodată definitiv cadrul unei analize literare,

am făcut adesea apel în demonstraţiile noastre la ajutorul ştiinţelor umane care tratează

subiectul identităţii. Am făcut o incursiune în psihologie atunci când am identificat, în

capitolul II.a., motivaţiile profunde care justifică scriitura autobiografică în cazul lui Annie

Ernaux. În capitolul IV.a. am analizat din perspectivă sociologică procesul de transformare a

habitusurilor de origine în cursul traiectoriei urmate de această scriitoare, care a avut ca

deznodământ o inserţie socială pozitivă. Ne-am folosit de asemenea de teorii lingvistice şi

psihanalitice în momentul în care am studiat, în capitolul III, maniera în care cel care (se)

scrie delegă scriiturii găsirea unei coerenţe de ansamblu la nivelul întregii sale existenţe. Am

acordat în analizele noastre o atenţie deosebită efectului pe care scriitura autobiografică îl are

asupra celui care o practică. În consecinţă, comportamentul autobiografului în interiorul

propriului discurs a reprezentat unul din punctele majore de interes ale tezei, care a justificat

incursiunile în afara literaturii, aceasta din urmă nedispunând întotdeauna de instrumentele

necesare unei astfel de analize.

Am procedat uneori la interpretări ale operei lui Annie Ernaux cu care aceasta din

urmă nu este absolut deloc de acord. Scriitoarei îi displace, spre exemplu, orice asociere dintre

opera sa şi psihanaliză. Am considerat însă absolut legitimă alăturarea celor două demersuri,

fondate în egală măsură pe potenţialul eliberator al cuvântului. Annie Ernaux recunoaşte rolul

esenţial care a revenit scriiturii în depăşirea unor momente critice cu care s-a confruntat. Ea

este întru totul de acord cu faptul că retrăirea prin intermediul scriiturii a acestor experienţe a

avut un rol esenţial în depăşirea unor traume semnificative. Iată, spre exemplu, cum vede

scriitoarea ieşirea din suferinţa profundă provocată de moartea mamei sale : „Proiectul meu

este de natură literară, deoarece încerc să descopăr un adevăr despre mama mea care nu poate

fi descoperit decât cu ajutorul cuvintelor.“1 Această declaraţie legitimează întru totul, după

părerea noastră, asocierea dintre demersul acestei scriitoare şi cel asumat de orice analizand

care se întinde pe divan. Ambele proiecte vizează, prin intermediul cuvântului – scris în

cadrul autobiografiei, vorbit în cazul psihanalizei –, dobândirea unei viziuni clare asupra

trecutului individual.

Depăşim însă sfera psihanalizei – la care am făcut de altfel apel mai degrabă ocazional

şi nesistematic în demonstraţiile noastre – în beneficiul sociologiei, la al cărei ajutor am apelat

1 Annie Ernaux, Une femme, Paris, Gallimard, 1987, p. 20 (traducerea noastră).

4

mult mai adesea. Această ştiinţă operează cu trei noţiuni de bază2 : identitatea este primul şi

cel mai semnificativ dintre acestea, urmat de cultură şi raporturile sociale. Aceste trei noţiuni

cheie concurează în sociologie la definirea individului, respectiv a societăţii. Perspectiva

sociologică identifică două tipuri esenţiale de raporturi în explicitarea structurii unei societăţi :

raporturile între sexe, pe de o parte, şi cele între clasele sociale, pe de altă parte. Ceea ce este

valabil la nivel macrosocial se menţine la nivel individual.

Preluând această viziune, am identificat în opera scriitoarei Annie Ernaux două tipuri

de crize identitare care i-au marcat devenirea ca individ : crizele generate de violenţa socială

invizibilă, pe de o parte, şi cele trăite în interiorul cuplului, pe de altă parte. Capitolul I.a. este

construit în jurul conceptului de criză identitară, înţeles ca eveniment-cheie trăit de individ şi

care a lăsat o amprentă semnificativă în evoluţia sa ulterioară. Am considerat important să

procedăm la identificarea tuturor evenimentelor semnificative trăite de Annie Ernaux care ar

putea fi clasate în categoria crizelor identitare – aşa cum sunt acestea definite în sociologie

sau psihologie. Am urmărit felul în care acestea au bulversat existenţa scriitoarei, precum şi

maniera în care ea a înţeles să se raporteze la aceste momente critice mai ales prin scris. Am

preluat ideea lui Michel Messu care susţine că orice criză identitară corespunde unui „stadiu

nevrotic al imaginii de sine“, nevroză care trebuie gestionată şi depăşită de subiect. Pentru a-şi

putea continua existenţa în parametrii normalităţii, acesta trebuie să reuşească să accepte noile

coordonate ale existenţei impuse de evenimentul critic, de criza prin care a trecut. Aceasta se

prezintă cel mai adesea sub forma unei rupturi pe care individul trebuie să o asume şi să o

depăşească. Crizele identitare pe care le-am identificat în existenţa lui Annie Ernaux sunt

trecute în revistă în capitolul I.a., unde, dincolo de prezentarea lor propriu-zisă, am justificat

importanţa acestor evenimente în devenirea scriitoarei, precum şi reconfigurarea permanentă a

identităţii acesteia ca urmare a fiecăruia dintre aceste episoade.

Teoria sociologică a lui Pierre Bourdieu a stat la baza demonstraţiilor din capitolul IV,

în care am analizat poziţia de dominat cu care autoarea s-a identificat adesea (atât în relaţiile

sociale, cât şi în interiorul unui mariaj din care a reuşit să iasă după optsprezece ani), precum

şi integrarea sa ulterioară într-o altă categorie socială, de această dată conotată pozitiv. Prin

intermediul unor noţiuni-reper furnizate de teoria lui Pierre Bourdieu – habitus de clasă,

violenţă simbolică, clase sociale dominate/dominante – am prezentat realitatea obiectivă a

raporturilor sociale existente în universul prezentat de Annie Ernaux, pentru a proceda mai

apoi la identificarea mecanismelor care au stat la baza permanentei metamorfoze identitare

2 Robert Campeau, Michèle Sirois, Elisabeth Rheault, Roman Dufort, Individu et société, Introduction à la sociologie, Gaetan Morin éditeur Itée, 1993.

5

urmate de această autoare. Am insistat mai ales pe procesul de destabilizare/destructurare a

habitusurilor originare ca urmare a contactului scriitoarei, în perioada şcolarităţii timpurii, cu

universul burghez, atât de diferit de lumea populară a micilor comercianţi din care făcea parte

familia sa. Grila de interpretare a lumii pe care copilul Annie Duchesne o primeşte în familie

în prima copilărie este invalidată de universul şcolii private catolice unde părinţii o înscriu în

speranţa unei inserţii sociale pozitive. Acest proiect se va transforma în realitate cu preţul unui

semnificativ zbucium pe care adolescenta şi apoi studenta va trebui să îl îndure.

În ciuda rezultatelor strălucite pe care aceasta le-a avut mereu, analiza parcursului

şcolar al scriitoarei a pus în evidenţă traumele majore pe care aceasta le-a suferit din cauza

apartenenţei la un univers perceput ca dominat şi inferior. Experienţa şcolară nu este

rezumabilă – după cum arată Pierre Bourdieu – la rezultatele concrete, ea fiind percepută

diferit de elevi/studenţi în funcţie de grila de interpretare furnizată de apartenenţa socială.

Teoriile bourdieusiene ne-au ajutat să analizăm relaţia diferită pe care indivizii o întreţin cu

şcoala în funcţie de miza pe care o au atunci când trec pragul acestei instituţii. Dacă pentru cei

care provin din păturile sociale dominante studiile reprezintă un parcurs de la sine înţeles, ei

continuând cel mai adesea o tradiţie familială, nu la fel stau lucrurile cu elevii/studenţii cu o

origine modestă care vizează, graţie reuşitei şcolare, o inserţie socială pozitivă. Annie Ernaux

face parte din această ultimă categorie a celor pentru care reuşita şcolară reprezintă o cale

deschisă spre o viaţă mai bună decât cea a părinţilor şi a unei întregi categorii sociale din care

aceştia fac parte.

Analiza relaţiei cu universul şcolar se prelungeşte cu observarea atentă a rolului

decisiv pe care originea socială îl are în relaţia pe care individul o întreţine cu cultura, în

general. Pornind de la teoria lui Suzanne Langer, am observat cum dispoziţia estetică

presupune înainte de orice o relaţie detaşată cu lumea şi cu ceilalţi, condiţie care nu este

satisfăcută în lumea din care scriitoarea provine. Apariţia plăcerii estetice implică o relaţie cu

existenţa care exclude necesitatea imediată. Consumul de produse culturale reprezintă o

activitate care îşi are finalitatea în sine. Nu toată lumea are şansa de a experimenta această

distanţare de universul concret al existenţei, acest privilegiu fiind rezervat mai ales claselor

plasate în partea superioară a ierarhiei sociale. Am pus în evidenţă, plecând de la exemple

concrete, gusturile diferite manifestate în diversele sfere ale existenţei de categorii sociale

diferite. Dacă persoanele provenite din clasele sociale dominate sunt ghidate în alegerile lor

de ceea ce Pierre Bourdieu numeşte „gusturi de necesitate“, cei plasaţi în partea superioară a

piramidei sociale au privilegiul de a-şi permite „gusturi de libertate“.

6

Raportul pe care indivizii îl întreţin cu cultura este similar celui pe care aceştia îl vor

avea cu limbajul, în sensul că „abilitatea culturală“, aidoma celei lingvistice, rămâne tributară

condiţiilor în care a fost asimilată. Aspectul practic se doveşte încă o dată a fi prioritar în

universul originar al scriitoarei, în detrimentul unei utilizări calitative a limbii. Aceeaşi

privilegiere a funcţionalităţii va fi vizibilă la clasele modeste şi în relaţia pe care acestea o vor

întreţine cu mâncarea, obiectele de vestimentaţie sau chiar cu propriul corp. Am arătat de

asemenea cum acesta din urmă poate să devină „proba“ injustiţiei sociale care, aşa cum arată

Bourdieu, lasă inclusiv urme fizice, din fericire pasagere. La nivelul corpului se produce o

paradoxală recunoaştere prin care cei dominaţi contribuie, împotriva voinţei lor, la acceptarea

propriei inferiorităţi. Nu este vorba de o servitute voluntară, ci de reacţii corporale care cel

mai adesea atestă disconfortul şi a căror stăpânire scapă controlului conştient (roşeaţa,

tremurul vocii etc.).

Dacă abordarea sociologică prezintă individul mai ales din perspectiva

determinismelor sociale – această ştiinţă definind persoana prin cumularea rolurilor ce îi sunt

atribuite din exterior – , psihologia propune o analiză ce pleacă din interior, prin interpretarea

identificărilor şi alegerilor pe care persoana şi le asumă individual. Pierre Mœssinger pune în

evidenţă dificultatea trasării unei graniţe clare între aspectele sociale şi cele individuale care

concurează la definirea identităţii personale. Acest cercetător consideră că o analiză complexă

ce are ca subiect identitatea trebuie să ţină cont în egală măsură de viziunea sociologică şi de

cea psihologică, în măsură să se completeze reciproc. Aderând la acest punct de vedere, am

încercat, de-a lungul întregii teze, o armonizare a celor două perspective.

În ultimul subcapitol al cercetării noastre am imaginat o axă la extremităţile căreia am

plasat cele două maniere de raportare la existenţă prezentate de Pierre Mœssinger în cartea sa

Le jeu de l’identité 3 : cea de „furnică“ (caracterizată prin logică, eficacitate, stabilirea unor

strategii pe termen lung şi urmărirea consecventă a obiectivelor fixate), respectiv cea de

„greiere“ (definită înainte de orice prin dorinţa de trăire autentică, prin valorizarea intensităţii

momentului prezent). Am situat pe această axă evoluţia scriitoarei Annie Ernaux în diverse

momente ale existenţei sale, iar analiza mecanismelor identitare care au funcţionat în cazul

său a pus în evidenţă modalităţile diferite, chiar opuse, în care această autoare s-a raportat la

propria viaţă în etape diferite ale acesteia. Am urmărit atent deplasarea scriitoarei de la o

extremitate la alta a axei mai sus imaginate, schimbare care s-a produs lent, dar definitiv şi

irevocabil.

3 Pierre Mœssinger, Le jeu de l’identité, Paris, PUF, 2000.

7

Demonstraţiile noastre au privilegiat o concepţie dinamică şi procesuală a identităţii,

una din mizele majore ale prezentei teze fiind ilustrarea permanentei reconfigurări identitare

reflectate în scriitura lui Annie Ernaux. Această situare teoretică este anunţată încă din titlu,

unde prefixul (re-) din (re)construction pune în evidenţă remodelarea permanentă a

configuraţiei identităţii personale, faptul că aceasta din urmă este supusă unui proces de

reamenajare permanentă. Conform teoriilor la care am aderat (Heraclit, John Locke, Michel

Messu, Alex Mucchielli, Lucy Baugnet, Stéphane Ferret, etc.), identitatea nu poate fi abordată

decât sub forma unei permanente „(re)construcţii“, definindu-se în funcţie de nişte parametri

care se reconfigurează în permanenţă. Aşa cum arată Alex Mucchielli, sintagme precum

„identitate totală“ sau „identitate reală“ se vor dovedi la un studiu atent goale de sens,

definirea identităţii personale presupunând înainte de orice o situare temporală a acesteia.

Dinamica şi procesualitatea care caracterizează devenirea individului susţin, în perspectiva pe

care am adoptat-o, ideea de compatibilitate între identitate şi schimbare.

În subcapitolul II.b. am pus în evidenţă o altă relaţie de compatibilitate considerată cel

mai adesea greu, dacă nu imposibil de imaginat : cea dintre ficţiune şi autobiografie. Am

pledat în această secţiune pentru încadrarea operei lui Annie Ernaux (cu câteva mici excepţii)

în categoria autoficţiunii, aşa cum este ea definită de Serge Doubrovsky. Avatarul generic

identificabil în opera acestei scriitoare este cu adevărat impresionant, propunând cititorului un

parcurs complex ce traversează teritorii literare diverse (de la romanul autobiografic la

autosociobiografie, trecând în repetate rânduri prin jurnal, deopotrivă intim şi extim, etc.).

Dacă din toate acestea ne-am oprit la autoficţiune (căreia i-am asimilat autosociobiografia,

categorie generică a cărei paternitate e revendicată de Annie Ernaux ), am făcut-o pentru că

percepţia doubrovskyană a genului ni s-a părut a exprima foarte bine concepţia despre

scriitură a autoarei de care ne-am ocupat.

Semnatară a unui „pact autobiografic“ (aşa cum îl defineşte Philippe Lejeune, ca

relaţie de triplă identitate între autor, narator şi personaj) de principiu, Annie Ernaux nu va

rata nicio ocazie pentru a-şi reînnoi acest angajament care atestă relaţia „contractuală“ pe

care înţelege să o întreţină cu cititorii săi. Acest angajament, premisă de bază a scriiturii în

cazul său, atestă realitatea autobiografică a experienţelor relatate în cărţile sale, în ciuda

câtorva derapaje nesemnificative de la legile genului. Intenţia scriitoarei este mereu aceeaşi,

aceea de a recupera prin scriitură trecutul personal, pentru a-l înţelege mai profund şi a trăi

mai bine prezentul, ca urmare a acestei clarificări. Metoda folosită de autoare exclude nu

numai orice posibilă formă de ficţiune, ci şi orice element inutil unui demers care se doreşte a

fi unul ştiinţific. Această atitudine explică de ce Annie Ernaux se decide o dată pentru

8

totdeauna – începând cu romanul La Place – să renunţe la orice formă de calofilie în

beneficiul unei scriituri plate, clinice (după ce a cochetat cu broderia stilistică, la începutul

carierei sale, în cadrul unei forme literare ce poate fi calificată fără reţinere drept roman

autobiografic).

Considerăm că orice autobiografie contemporană este o autoficţiune, acesta fiind

primul motiv care ne-a determinat să plasăm în această categorie opera scriitoarei de care ne-

am ocupat. Opoziţia lui Annie Ernaux faţă de această încadrare se explică prin polisemia

actuală a termenului şi diferenţa semnificativă între definiţia iniţială pe care i-a dat-o

Doubrovsky şi sensurile ulterioare atribuite termenului de către critică (diferite, uneori chiar

opuse, în raport cu accepţiunea doubrovskyană iniţială). Annie Ernaux asociază autoficţiunii o

deformare voluntară şi conştientă a realităţii, concepţie diametral opusă celei teoretizate de

Serge Doubrovsky. Pentru înlăturarea oricăror dubii sau confuzii, am prezentat în capitolul

II.b. teoria despre autoficţiune a acestui critic, precum şi argumentele care susţin pertinenţa

asocierii dintre ficţiune şi realitate în cadrul demersului autobiografic. Doubrovsky susţine că

o experienţă personală reconstruită prin discurs va produce inevitabil ficţiune. Orice discurs

despre propria persoană este o construcţie, deci o ficţiune, susţine criticul. Un text nu se va

putea niciodată suprapune în totalitate peste realitatea pe care o prezintă, acest lucru fiind

imposibil. Iată alte câteva argumente care pledează pentru caracterul ficţional al oricărei

scrieri la persona I : autorului îi este imposibil să îşi povestească întreaga viaţă, el va opera

deci întotdeauna o selecţie absolut subiectivă (în ciuda bunelor intenţii care îl animă) a

episoadelor care vor fi „povestite“ ; dialogurile reconstruite prin scris nu vor fi niciodată cele

din realitate, autorul recompunându-le la masa de scris ; memoria umană – instrumentul de

bază al scriiturii autobiografice – este fragmentară şi failibilă. Dincolo de toate aceste aspecte,

am identificat alte similarităţi semnificative între demersul autoficţional doubrovskyan şi

proiectul autobiografic al scriitoarei Annie Ernaux : ne gândim la maniera în care cei doi

înţeleg să se raporteze la realitate/ficţiune, precum şi la rolul esenţial pe care fiecare îl delegă

cititorului.

Autobiografia va partaja deci întotdeauna un teritoriu cu ficţiunea, nu în sensul unei

deformări voluntare a realităţii, ci în acela al unei reconstrucţii oarecum artificiale a acesteia.

Înţelegerea propriei experienţe facilitată de scriitura la persoana I nu reprezintă decât o

intrepretare, printre multe altele posibile. Punerea în discurs a experienţei personale de viaţă

oferă cel mai adesea celui care se lansează în acest proiect o perspectivă coerentă asupra

trecutului său, fără însă ca aceasta să fie infailibilă şi în nici un caz singura posibilă. Plecând

de la teoria lui Paul Ricœur despre identitatea narativă, am arătat în capitolul III.b. că punerea

9

în intrigă a experienţei personale de viaţă nu generează un duplicat al realităţii, ci o producţie

creativă cu o specificitate proprie, care funcţionează după „legi“ diferite de cele ale vieţii

reale.

Odată clarificate aceste aspecte, am evidenţiat beneficiile majore pe care Annie

Ernaux le-a avut ca urmare a re-creării prin scris a unora din experienţele sale, inteligibilitatea

complexă a experienţei personale de viaţă care a rezultat din „povestirea“ acesteia. Am

insistat în această secţiune a tezei – pornind de la muthos-ul aristotelician – pe diferenţa

semnificativă care separă universul vieţii reale de cel al limbajului în/prin care aceasta este re-

creată. Am subliniat de asemenea faptul că reconstruirea prin scris a trecutului personal,

rearanjarea pe care limbajul o operează în relaţia pe care scriitorul-narator o întreţine cu sine,

generează o nouă perspectivă asupra lumii şi asupra propriei persoane care îl va ajuta pe cel

care (se) scrie să trăiască în armonie cu sine şi cu lumea.

Această nouă percepţie a realităţii rezultată în urma scriiturii o va ajuta, de exemplu,

pe Annie Ernaux să depăşească trauma produsă de moartea mamei sale sau să asimileze

normalităţii un eveniment traumatizant din copilărie („De când am reuşit să povestesc acest

episod, am impresia că e vorba de un eveniment banal, mult mai frecvent decât îmi imaginam

eu.“4). Am pus în evidenţă, cu exemple, această forţă extraordinară a povestirii de a asigura

continuitatea între evenimente care par a nu se lega în viaţa reală. În subcapitolul III.b.2. am

demonstrat caracterul coerent al discursului autobiografic, pe care l-am opus discontinuităţii

vieţii reale, insistând asupra funcţiei de totalitate semnificativă care revine scriiturii la

persoana I. Această dorinţă de a da sens tuturor evenimentelor din viaţa sa şi de a le lega într-

un întreg semnificativ este identificabilă la nivelul întregii opere a scriitoarei de care ne-am

ocupat. Autoficţiunile sale se prezintă întotdeauna sub forma unor felii de viaţă cărora

autoarea caută să le găsească un loc şi să le dea un sens în cadrul ansamblului reprezentat de

întreaga sa existenţă. Am analizat parcursul complex al scriitoarei şi am pus în evidenţă

dorinţa sa permanentă de a reveni asupra evenimentelor din trecut, acestea prezentându-se la

fiecare nouă abordare într-o formă uşor diferită. Descurajarea şi frustrarea pe care le-ar putea

genera necesitatea de a o lua mereu de la capăt nu au intimidat-o pe Annie Ernaux ; scriitoarea

a înţeles că proiectul său autobiografic nu poate fi niciodată încheiat definitiv. Convingerile şi

conduita sa transpun, la un alt nivel, concepţia teoretică despre identitate pe care am expus-o

mai devreme: identitatea este dinamică şi procesuală, definirea ei corespunde unui proces de

permanentă reconfigurare şi devenire. Michel Messu a rezumat foarte bine aceste idei atunci

4 Annie Ernaux, La Honte, traducerea noastră.

10

când a afirmat că „şantierul identitar“ reprezintă o lucrare care nu poate fi niciodată terminată

definitiv.

Revenirea, uneori obsesivă, la aceleaşi episoade din trecut atestă faptul că Annie

Ernaux a înţeles foarte bine imposibilitatea de a tranşa definitiv în ceea ce priveşte

semnificaţia lor în devenirea sa. Conştiinţa de sine operează diferit în momente distincte ale

existenţei, iar perspectiva din care este analizat un eveniment îi poate conferi acestuia

semnificaţii multiple. Annie Ernaux consideră că fiecare nouă re-scriere a trecutului este în

măsură să scoată la iveală un „alt adevăr“, mai ales dacă această căutare se face prin

intermediul unor forme literare diferite. În subcapitolul III.b.3. am analizat felul în care Annie

Ernaux relatează două experienţe semnificative în jurnal şi ulterior într-o povestire

autobiografică (pe care am asimilat-o autoficţiunii). Aceeaşi experienţă, relatată în momente

diferite şi aranjată în mulajele distincte ale unor forme literare care impun abordări diferite, se

va solda cu o percepţie particulară a trecutului. Am identificat două forme diferite ale

conştiinţei individuale – conştiinţa vigilentă în cazul jurnalului, respectiv cea lucidă în cazul

autoficţiunii – care abordează diferit trecutul individual, insistând asupra rolului semnificativ

care revine temporalităţii în percepţiile succesive ale propriei persoane.

Am continuat studiul paralel al jurnalului şi al autoficţiunii/povestirii autobiografice

prin identificarea altor diferenţe semnificative care le separă : jurnalul este o antificţiune

(Lejeune), el întreţine un raport strâns cu adevărul, spre deosebire de povestirea

autobiografică/autoficţiune care este inevitabil tributară ficţionalităţii ; jurnalul are un final

problematic, spre deosebire de autoficţiune pentru care identificarea unui incipit semnificativ

reprezintă o dificultate majoră ; relaţia cu timpul este semnificativ diferită în cele două

abordări ; jurnalul este fragmentar şi non-narativ, spre deosebire de autoficţiune care este

legată, coerentă, narativă.

Prin analiza timpurilor scriiturii din capitolul III.b.4. am evidenţiat încă o dată

caracterul construit şi fabricat al oricărei identităţi rezultate din scriitura la persoana I. Am

subliniat faptul că există întotdeauna o distanţă care separă momentul experienţei reale de cel

al reconstruirii sale prin discurs. In consecinţă, trăirea autentică va fi întotdeauna contaminată

de impresiile şi trăirile apărute în acest interval, de care autorului-narator îi este imposibil să

se debaraseze. Discursul la persoana I s-a dovedit a fi rezultanta cooperării dintre ce s-a

întâmplat efectiv într-un anumit moment din trecut şi maniera în care această felie de

existenţă renaşte în mintea autobiografului în momentul în care scrie. Avem de-a face în opera

lui Annie Ernaux cu o adevărată orchestră a timpurilor a căror analiză a scos în evidenţă încă

11

o dată, în a doua parte a capitolului III, complexitatea scriiturii autobiografice şi problematica

bogată pe care aceasta o supune atenţiei celor care se dedică studierii ei.

In ciuda tuturor eforturilor depuse de Annie Ernaux, am observat foarte adesea că

recuperarea trecutului delegată exclusiv limbajului poate da un rezultat nesatisfăcător. Abisul

care separă viaţa reală de reconstrucţia ei prin intermediul discursului va fi frecvent resimţit

de scriitoare într-un mod foarte dureros. In consecinţă, ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă

pentru a reduce distanţa dintre experienţa reală şi reconstituirea ei ulterioară prin scris. Perfect

conştientă de limitele limbajului, Annie Ernaux nu va renunţa la ambiţia de a transfera

scriiturii suflul real al vieţii. Va căuta adjuvanţi, în măsură să susţină cuvântul în procesul

dificil de recreare a vieţii acolo unde acesta se dovedeşte neputincios. Apelul la un alt mijloc

de exprimare, la care Annie Ernaux recurge la un moment dat inserând fotografii în una din

cărţile sale, are ca scop exact recuperarea unor aspecte de viaţă care nu se lasă resuscitate prin

cuvânt. Superioritatea fotografiei în raport cu limbajul – în cadrul unui demers de recuperare a

trecutului – ar consta în ceea ce Barthes numeşte o „blocare a interpretării“ la care obligă

imaginea. Dacă limbajul este întotdeauna tributar ficţiunii, fotografia este în măsură să evite

orice formă semnificativă de contaminare a realităţii pe care o reproduce.

Annie Ernaux este mereu în căutarea altor metode în măsură să-i permită o

reconstituire a trecutului cât mai fidelă cu putinţă. Invitaţia pe care i-o face lui Marc Marie de

a scrie la două mâini o carte care reconstituie o experienţă comună – plecând de la fotografii –

atestă o dată în plus dorinţa scriitoarei de a înlătura orice formă de subiectivitate dintr-un

demers care, înainte de a fi literar, se doreşte ştiinţific, istoric, sociologic. Hibridarea formelor

de exprimare, cooptarea unui partener în procesul scriitoricesc – a cărui intervenţie ar fi în

măsură să diminueze subiectivitatea unei percepţii care riscă să vicieze adevărul – , apelul la

forme literare diferite în vederea re-creării aceleiaşi experienţe trecute, iată doar o parte din

strategiile adoptate de Annie Ernaux în demersul său complex de recuperare a trecutului prin

scriitură.

12