Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Drept

TEZĂ DE

DOCTORAT

PROCEDEE TACTICE DE AUDIERE A

MARTORILOR ÎN PROCESUL PENAL(REZUMAT)

Conducător ştiinţific DoctorandProf. univ. dr. Emilian Stancu Botez Gheorghe Dan

Bucureşti 2011

CONSIDERAŢII GENERALE

Prezenta lucrare “PROCEDEE TACTICE DE ASCULTARE A MARTORILOR ÎN PROCESUL

PENAL” , este structurată în 9 capitole, fiecare conţinând mai multe secţiuni, şi se încheie cu o prezentare

de concluzii şi propuneri de lege ferenda.

Nu se poate vorbi de procedee tactice folosite în audierea martorilor fără a cunoaşte cadrul procesual

penal care reglementează acestă probă şi totodată fără a cunoaşte persoana martorului din perspectiva

psihologiei judidicare.

Lucrarea tratează tacticile şi metodele conscute privind ascultarea martorilor, fiind însă abordate

poate în premieră şi tacticile referitoare la ascultarea martorilor protejaţi, o instituţie relativ nouă în peisajul

juridic românesc.

Sunt abordate probleme complexe privind depoziţiile martorilor cu implicaţii evidente atât în faza

urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti. Aspectele teoretice tratate în lucrare se împletesc în

mod armonios cu cele de practică judiciară. Într-unul dintre capitole, lucrarea prezintă problematica aşa cum

ea este tratată în noul Cod de procedură penală.

2

CAPITOLUL I

IMPORTANŢA DEPOZIŢIEI ŞI A CELORLALTE PROBE/MIJLOACE DE PROBĂ PENTRU AFLAREA

ADEVĂRULUI ÎN PROCESUL PENAL

Acest capitol se ocupă de o caracterizare generală a depoziţiilor martorilor precum şi a celorlalte mijloace de

probă utilizate conform dispoziţiilor procesual penale pentru aflarea adevărului. Capitolul este structurat în trei

secţiuni.

S1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ

În cadrul probaţiunii judiciare, organele de urmărire penală şi judecătorul au de stabilit fapte concrete,

săvârşite anterior, urmând să procedeze la o cunoaştere inversă, de la cunoscut la necunoscut. Pe baza informaţiilor

primare, aceste organe refac, cu ajutorul probelor, traseul infracţional, în aşa fel încât el să exprime convingerea că

reprezintă adevărul.

Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-şi aducă o contribuţie esenţială declaraţiile

martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă

firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunilor.

Codul de procedură penală prevede, în art.3, principiul aflării adevărului: „În desfăşurarea procesului penal,

trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei.” A afla adevărul în cauza penală

înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi

concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective.

Prin „declaraţiile martorilor” se înţeleg „relatările făcute în faţa organelor judiciare de către persoanele care

au cunoştinţe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.”

Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea

adevărului. Elementele care duc la realizarea cunoaşterii, în activitatea de stabilire a adevărului, sunt dovezile. Potrivit

art.62 C.pr.pen. organul de urmărire şi instanţa au obligaţia lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe.

În limbajul juridic expresia de probă are un înţeles deosebit de cuprinzător, accepţiunea rezultând adesea

numai din contextul exprimării. În reglementarea legală conceptul nu poate fi atât de elastic ori lăsat la aprecierea

celui care aplică norma juridică, în consecinţă s-a ivit necesitatea ca noţiunea să fie definită chiar de lege. De aceea în

Codul de procedură penală a fost explicit arătat sensul ştiinţific şi legal al categoriei de probă.

Mijloacele prin care pot fi constatate probele constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realităţi

extrapenale, care au însă caracter juridic procesual.

Probele şi mijloacele de probă au ca finalitate soluţionarea justă a cauzelor penale şi realizarea scopului

procesului penal.

3

Codul de procedură penală defineşte, în art.63 alin.1 noţiunea de probă: „Constituie probă orice element de

fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-

o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.”

În literatura de specialitate clasificarea probelor se face după diverse criterii (neexistând un punct de vedere

unitar în acest sens): după cum vin sau nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa din care provin, după raportul

lor cu obiectul probaţiunii.

S2. ALTE INSTITUŢII LEGATE DE ADMINISTRAREA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL

Secţiunea face referiri la instituţia comisiei rogatorii, delegării şi a martorilor asistenţi.

Sunt anumite instituţii care mijlocesc administrarea probelor sau garantează că anumite acte procedurale,

privite ca procedee speciale de administrare a probelor, s-au efectuat cu respectarea legii.

Când un organ judiciar nu are posibilitatea să efectueze un act procedural de competenţa sa, se poate adresa

pentru efectuarea acesteia unui alt organ judiciar care are această posibilitate; în acest caz se procedează la efectuarea

actului procedural prin comisie rogatorie sau prin delegare. Instituţia martorilor asistenţi poate fi întâlnită, atât la

cercetarea la faţa locului, cât şi la ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziţie şi reconstituire.

S3. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND STRÂNGEREA ŞI ADMINISTRAREA

PROBELOR ŞI MIJLOACELOR DE PROBĂ LA NIVELUL UNOR STATE MEMBRE ALE

UNIUNII EUROPENE ŞI S.U.A.

În cadrul acestei secţiuni am realizat o comparaţie între administrarea probelor şi mijloacelor de probă în

legislaţia românească şi în legislaţia unor ţări din Uniunea Europeană (Grecia şi Franţa) şi S.U.A. Au ieşit astfel în

evidenţă atât unele asemănări cât şi unele deosebiri între legislaţia din ţara noastră şi legislaţia din ţările analizate. *

* *

În concluzie, ideea care trebuie să guverneze şi care guvernează activitatea de probaţiune în procesul penal

este aceea de a se obţine întotdeauna probele conforme cu realitatea, fiind interzise în mod categoric folosirea

ameninţărilor, violenţelor sau a promisiunilor în timpul administrării acestor probe.

CAPITOLUL II

PROBA TESTIMONIALĂ DIN PERSPECTIVĂ PROCESUAL PENALĂ

Prezentul capitol a fost structurat pe şapte secţiuni.

S1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA DECLARAŢIILOR MARTORILOR ÎN PROCESUL PENAL

În mod practic, nu există cauză penală în care pentru aflarea adevărului să nu contribuie în mod esenţial

declaraţiile martorilor.

4

Acest fapt a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale, în cadrul procesului penal, caracterul de

probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaştere a împrejurărilor săvârşirii infracţiunilor. Din dorinţa

de a sublinia importanţa acestui mijloc de probă, unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii şi urechile justiţiei”

Definind martorul, legea (art.78 C.pr.pen.) arată că este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă de

natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Pentru a deveni martor este necesar ca o astfel de persoană

să fie chemată în calitate de martor de un organ judiciar penal.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică indiferent de situaţia socială, vârstă, sex, religie,

cetăţenie. Totodată pot fi martori inclusiv persoane cu anumite deficienţe senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică.

Deşi declaraţiile martorilor constituie în materie penală, potrivit opiniei profesorului Vintilă Dongoroz, “o

probă foarte plăpândă”, totuşi în procesul penal proba testimonială înfăţişează caracterul de probă uzuală, de drept

comun, normală şi în acelaşi timp esenţială pentru realizarea scopului procesului penal.

Nevoile apărării ordinii publice şi ale realizării scopului procesului penal au condus pe legiuitor să autorizeze,

în sistemul de dovezi, proba testimonială ca regulă, deoarece prin natura lucrurilor cele mai multe infracţiuni se

săvârşesc astfel încât, chiar dacă lasă urme despre comitere lor, nu lasă însă urme despre persoana participanţilor.

Caracterul obişnuit şi necesar al probelor ţine de esenţa unui proces echitabil, constituind o garanţie a

exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului. În interpretarea şi aplicarea art. 6 din Convenţie, în jurisprudenţa Curţii de la

Strasbourg s-a statuat că “într-o societate democratică, în sensul convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei

ocupă un loc important, încât o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei

dispoziţii”.

S2. OBLIGAŢIILE ŞI DREPTURILE MARTORILOR

În scopul preîntâmpinării refuzului de a se prezenta la organele judiciare în vederea faptelor şi împrejurărilor

pe care le cunoaşte în legătură cu săvârşirea infracţiunii, legea a prevăzut pentru aceştia anumite obligaţii.

În literatura de specialitate, în legătură cu obligaţiile martorilor, au fost exprimate opinii diferite. Într-o opinie

la care ne raliem se susţine că, potrivit art.83 C.pr.pen. martorilor le revin două obligaţii care pot cuprinde în

conţinutul lor toate aspectele menţionate mai sus. Astfel, martorilor le revine obligaţia să se înfăţişeze la locul, ziua şi

ora arătată în citaţie şi tot lor le revine obligaţia să declare tot ce ştiu cu privire la faptele cauzei. În cazul nerespectării

obligaţiilor pe care le au, martorii pot fi sancţionaţi. Astfel, încălcarea de către martor a obligaţiei de a se prezenta la

organul judiciar constituie abatere judiciară , care se sancţionează cu amendă de la 250 la 500 lei.

Corelativ obligaţiilor pe care le au, martorii au şi drepturi. Astfel, ei sunt protejaţi prin lege împotriva

violenţelor şi ameninţărilor ce vor fi făcute asupra lor în scopul obţinerii de declaraţii. De asemenea, martorii au

dreptul de a primi anumite sume de bani care reprezintă cheltuielile de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli

necesare prilejuite de chemarea lor.

5

S3. EXCEPŢII DE LA OBLIGAŢIA DE ASCULTARE CA MARTOR

Persoanele obligate să păstreze secretul profesional.

Legea penală prevede dispoziţia incriminării pentru divulgarea secretului profesional (art.196 C.pen.) sau a

secretului economic (art.298 C.pr.pen.). în mod corespunzător C.pr.pen. prevede dispoziţii potrivit cărora persoana

obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat

cunoştinţă în exercitarea profesiei (art.79 C.pr.pen.). Printre profesiile la care face referire directă această dispoziţie

sunt: medicul şi personalul auxiliar, farmacistul, notarul, preotul, avocatul, profesori pentru care legile lor organice

prevăd obligaţia păstrării secretului profesional.

Soţul şi rudele apropiate.

Fără a interzice ascultarea, legea instituie o categorie de persoane care nu sunt obligate să depună ca martor

(art.80 C.pr.pen.).

În acest sens în art.80 se arată că soţul şi rudele apropiate, ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligaţi să

depună ca martor. Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul

sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acesta din urmă.

Părţile din proces şi persoanele cu antecedente penale.

Art.82 C.pr.pen. prevede că persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte

civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată.

Persoana vătămată nu poate fi audiată ca martor după ce s-a constituit parte civilă şi a renunţat la despăgubiri,

dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată.

Art.403, alin.2 C.pr.pen. conţine excepţia că nu pot fi ascultate ca martori:

- în cauza supusă revizuirii martorul, expertul sau interpretul care au săvârşit infracţiunea de depoziţie

mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

- un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, care

a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

S4. PROCEDURA DE ASCULTARE A MARTORILOR

Aşa cum se procedează şi în cazul ascultării celorlalte părţi procedura de ascultare propriu-zisă este precedată

de o primă etapă în care persoanele chemate ca martori sunt identificate.

Astfel, în art.84, alin.1 se arată că, înainte de a fi ascultat, martorul este întrebat despre nume, prenume, etate,

adresă şi ocupaţie. În situaţia existenţei unor îndoieli asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice

mijloace de probă (art.84, alin.2). martorul este apoi întrebat dacă este soţ sau rudă cu vreuna dintre părţi şi în ce

raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. În cazul în care martorul este

soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul i se pune în vedere că nu este obligat să depună ca martor.

După ce au fost îndeplinite aceste formalităţi, martorul care urmează să fie ascultat depune următorul

jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” .

6

Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu

voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.” Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor

rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce

ştiu.”

După depunerea jurământului i se atrage atenţia martorului că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea

de depoziţie mincinoasă.

A doua etapă constă din ascultarea martorului asupra faptelor pe care le cunoaşte în legătură cu cauza. I se

pune în vedere martorului obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost

propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea.

Ori de câte ori martorul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află (art.86, alin.3 combinat cu

art.74).

S5. PROCEDEE SPECIALE DE OBŢINERE A DECLARAŢIILOR MARTORILOR:

Confruntarea.

Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar care poate fi folosit de către organul de urmărire

penală sau de către instanţă în cazul în care se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în

acea cauză. Conform dispoziţiilor art.87, confruntarea se face între persoanele ale căror declaraţii se contrazic şi

numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

Pentru efectuarea confruntării există un complex de reguli tactice, care sunt subsumate dispoziţiilor art.88

C.pr.pen. potrivit cărora persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora

declaraţiile date anterior se contrazic. Potrivit art.88, alin.2 organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate

încuviinţa că cei confruntaţi (martori, de exemplu) să-şi pună reciproc întrebări.

În cazurile în care contradicţiile, neclarităţile, neconcordanţele din declaraţiile dintr-o cauză penală nu pot fi

înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, rolul confruntării este important. Prin efectuarea acesteia este

posibilă obţinerea unor noi date sau informaţii, necunoscute până în acel moment de organul judiciar, cu privire la

faptele şi împrejurările cauzei.

Procedeul probator al confruntării necesită o pregătire atentă şi minuţioasă, pentru a se ajunge la rezultatele

scontate prin efectuarea sa. Din punctul de vedere al tacticii criminalistice, pregătirea confruntării se bazează pe mai

multe reguli pe care organul urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie să le cunoască şi respecte.

Folosirea interpreţilor.

Legea (art.128 C.pr.pen.) arată că atunci când persoana chemată să facă declaraţii nu cunoaşte limba română,

ori nu se poate exprima (surdo-mut), iar organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să se

înţeleagă cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret.

7

S6. APRECIEREA DECLARAŢIILOR MARTORILOR

Declaraţiile martorilor au un caracter relativ (exceptând aici depoziţia mincinoasă) lucru constatat atât din

îndelungata experienţă judiciară, dar mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice, ale căror rezultate au făcut să se

afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori înşelătoare şi cu o valoare destul de aleatorie.

Aprecierea depoziţiei unui martor este dificilă din cauza mai multor factori. Dacă mai mulţi martori sunt

prezenţi la producerea unui fapt, în foarte puţine situaţii vor fi doi care să dea o declaraţie exact la fel, iar o declaraţie

perfect veridică este o excepţie.

În dreptul procesual modern a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor, ceea ce înseamnă că

aprecierea se face potrivit convingerii pe care relatările martorilor le formează poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor

că sunt corecte şi pot contribui la aflarea adevărului.

S7. SANCŢIUNI PROCESUALE

Încălcarea unei dispoziţii privind consemnarea declaraţiilor (prevăzută de art.73 C.pr.pen.), poate duce la

anularea declaraţiei martorului şi la reascultarea lui – declaraţia nesemnată va fi o declaraţie lovită de nulitate numai

dacă martorul chemat să o confirme nu recunoaşte conţinutul ei şi refuză şi să o semneze.

Declaraţia de martor nu va fi anulată dacă se divulgă secretul profesional (art.196 C.pen.), dar martorul va

răspunde penal, dacă cel vătămat – prin plângere prealabilă – solicită punerea în mişcare a acţiunii penale.

CAPITOLUL III

PSIHOLOGIA DEPOZIŢIEI

Structura capitolului este reprezentată de şapte secţiuni.

S1. RECEPŢIA (PERCEPŢIA) FAPTELOR ŞI ÎMPREJURĂRILOR DE FAPT DE CĂTRE

MARTORI

Recepţia senzorială.

Elementele care definesc recepţia senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării depoziţiei,

conturează un proces psihic de cunoaştere, care parcurge mai multe etape:

- Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate, ale obiectelor sau

persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simţ.

- Percepţia este consecinţa unei reflectări mai complexe care conduce la conştientizare, la identificarea

obiectelor şi fenomenelor; un act de organizare a senzaţiilor, implicit a informaţiilor pe care un martor le-a receptat în

funcţie de diferiţii factori: interes, experienţă, necesitate ş.a.

8

Recepţia auditivă.

Recepţia auditivă este o altă sursă a depoziţiei. Senzaţiile auditive reprezintă rezultatul acţiunii undelor sonore

asupra receptorilor auditivi (ele vor putea fi înregistrate doar dacă se găsesc în intervalul de frecvenţă 20-20000 cili/s).

Mecanismul senzaţiilor auditive nu poate fi înţeles fără cunoaşterea însuşirilor fundamentale ale undelor sonore:

înălţime, intensitate şi timbru.

Recepţia vizuală.

Depoziţia cu sursa constituită de senzaţiile vizuale, reprezintă depoziţia tip, cel mai des întâlnită, deoarece

este necesară reconstituirea cât mai fidelă a locului în care s-a săvârşit infracţiunea. În analiza depoziţiei este necesar

să se constate dacă martorul este obişnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziţia sa, deoarece de

gradul de obişnuinţă, se va manifesta la el fenomenul de constată de percepţiei, în funcţie de aceasta în mod

involuntar va distorsiona realitatea, omiţând sau adăugând informaţii.

Recepţia mişcării.

Percepţia şi implicit probarea prin mijlocirea depoziţiei a mişcării nu interesează în orice pricină penală ci

numai în cazul acelor infracţiuni la care precizarea mişcării dar mai ales a vitezei mişcării unor obiecte, părţi ale

corpului etc.ar putea contribui la înţelegerea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia sau la

înţelegerea modului de materializare a activităţii ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.

Factori obiectivi şi subiectivi ce pot influenţa percepţia.

Percepţia poate fi influenţată şi de factori obiectivi (stări, situaţii contextuale percepţiei, independente de cel

care percepe, care se pot reprezenta într-un sens sau altul percepţiei) şi subiectivi (stări, situaţii legate de condiţia

psihofiziologică şi de personalitatea celui ce percepe, care se pot răsfrânge în mod favorabil sau defavorabil asupra

percepţiei).

S2. PRELUCRAREA (DECODAREA) INFORMAŢIILOR

A doua etapă importantă a formării declaraţiilor martorilor constă în decodarea informaţiilor recepţionate

senzorial.

Dintre factorii meniţi să influenţeze direct calitatea prelucrării, cei mai importanţi sunt:

experienţa de viaţă a martorului; gradul de cultură; profesia; capacitatea de apreciere a spaţiului, timpului sau

vitezei; semnificaţia celor percepute.

Aprecierea spaţiului şi a dimensiunilor.

Aprecierea spaţiului, a dimensiunilor unor obiecte, este un proces destul de relativ, care presupune o

experienţă de viaţă, un anumit exerciţiu , sau deprinderi întâlnite la un număr mic de profesii (militari, constructori,

piloţi ş.a.).

9

Aprecierea timpului.

Perceperea timpului reprezintă un proces complex şi constă în reflectarea duratei obiective a unui fenomen, a

vitezei şi succesiunii sale. Evenimentele percepute sunt păstrate în memorie sub forma reprezentărilor, erorile apărând

datorită ştergerii din memorie a anumitor reprezentări.

Evaluarea cantităţilor.

Diversitatea condiţiilor de săvârşire a infracţiunilor impune uneori necesitatea unor evaluări cantitative, fie că

astfel de aprecieri poartă asupra numărului de persoane sau obiecte aflate într-o anumită relaţie cu infracţiunea, fie

asupra greutăţii unor obiecte.

Aprecierea vitezei.

Aprecierea vitezei şi, în general, a mişcării, este, la rândul ei, un proces complex implicând percepţii

temporale şi spaţiale legate de drumul parcurs într-un anumit timp, de obiectele pe lângă care se trece, ca şi de distanţa

de la care se face percepţia. Aprecierea vitezei depinde direct de gradul de specializare a martorului.

S3. STOCAREA MEMORIALĂ ŞI REACTIVAREA MEMORIEI

Formarea depoziţiei este strâns dependentă şi de calitatea proceselor de memorare, desfăşurate în trei etape

succesive:

achiziţia, în care, aşa cum s-a subliniat, percepţia are un rol important;

reţinerea (conservarea) şi

reactivarea, fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoaşterii.

Rapiditatea şi durata stocării memoriale.

Rapiditatea fixării şi timpul de conservare a informaţiilor percepute, care este în funcţie de durata memoriei

(scurtă, medie sau lungă) şi de cauza uitării.

Tipul de memorie a martorului.

În funcţie de acest criteriu, se întâlnesc, pe de o parte, martori cu o memorie dominant vizuală, auditivă,

afectivă etc. Totodată, memorarea poate fi mecanică sau logică, după cum este absentă sau prezentă înţelegerea

materialului informativ receptat.

Aprecierea uitării.

Uitarea este un fenomen natural care determină denaturarea treptată a informaţiilor percepute de un martor în

legătură cu o anumită împrejurare sau persoană. Procesele inhibitive de la nivelul scoarţei cerebrale, specifice uitării,

sunt determinate atât de timp, dar şi de unii factori de natură afectivă.

Reactivarea memoriei.

Ultima etapă a procesului de memorare este reactivarea sau reactualizarea, întâlnită fie sub forma reproducerii,

fie sub forma recunoaşterii, ultima în înţelesul său psihologic, iar nu juridic.

10

S4. PSIHOLOGIA DIFERENŢIALĂ A DEPOZIŢIEI

Depoziţia în raport cu vârsta.

Extinderea, fidelitatea şi gradul de certitudine subiectiva cresc odata cu vârsta, atat în ceea ce priveste depozitia

sub forma relatarii libere, cât şi cea pe baza de interogatoriu. Structura logico-formala a gandirii este termenul sau

finalizarea unei evolutii punctate de anumite stadii de dezvoltare.

Depoziţia în raport cu sexul.

Din cercetările lui Alexandru Roşca reiese că întinderea depoziţiei dintre cele două sexe este aproximativ

aceeaşi în depoziţiile sub forma relatării libere, însă în depoziţiile pe bază de interogatoriu la femei întinderea

depoziţiei este mai mare.

Depoziţia în raport cu tipul psihologic.

Problema care se pune este, dacă pot fi împărţiţi martorii după depoziţia lor în diferite tipuri psihologice şi

dacă fidelitatea depoziţiei variază după tipul psihologic. De aceea, este bine ca organul judiciar să cunoască dacă

martorul este înclinat caracterial moral către dominanţele sincerităţii, onestităţii, corectitudinii, modestiei,

generozităţii sau către egoism, laşitate, nesinceritate, egocentrism etc.

Depoziţia în raport cu categoria socială şi gradul de cultură.

O problemă interesantă, îndeosebi din punct de vedere practic, este aceea de a şti dacă persoanele dintr-o

anumită categorie socială dau sau nu o mai bună depoziţie decât persoanele dintr-o altă categorie socială.

Depoziţia în raport cu stresul, anxietatea şi starea de oboseală.

Din punct de vedere al acţiunii agenţilor stresanţi cu semnificaţie negativă asupra martorului (groază,

anxietate în situaţia de percepere involuntară a unui omor; martorul a reuşit sau nu să fugă de la locul faptei de omor,

este ameninţat cu moartea de către criminal, dacă acesta anunţă organele judiciare; blocaj ideaţional (împietrire), stări

confuzionale, lapsusuri în situaţia în care martorul a perceput involuntar un omor comis de un prieten sau rudă

apropiată etc), care produc situaţia stresantă, influenţând negativ depoziţia.

S5. RELAŢIA MARTOR-MAGISTRAT DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI JUDICIARE

Relaţia procesuală magistrat-martor, este esenţialmente de domeniul psihologiei judiciare şi interesează

nemijlocit pe magistrat pentru că în procesul penal modern, caracteristic şi pentru justiţia română, magistratul este

ultimul însărcinat cu verificarea temeiniciei şi legalităţii administrării şi aprecierii probelor în cursul urmăririi penale,

fiind abilitat de legea procesual penală să controleze inclusiv erorile organului de urmărire penală. În relaţia martor-

magistrat sunt implicate, deopotrivă, conştiinţele şi conduitele acestora ca fenomene psihologice.

S6. COORDONATELE PSIHOLOGICE ŞI TACTICE ALE INTEROGATORIULUI JUDICIAR.

CALITĂŢILE PSIHO-INTELECTUALE ŞI MORAL-AFECTIVE ALE ANCHETATORULUI

Din perspectivă psihologică (ancheta judiciară, urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) este o sumă de

relaţii interpersonale ale unui subiect constant - conducătorul interogatoriului şi ceilalţi participanţi la proces - părţi

11

sau subiecţi ai procesului.

Ancheta este o formă de interacţiune socială între indivizi cu roluri sociale bine determinate. Anchetatorul

este elementul moral legal care acţionează în direcţia apărării colectivităţii, fiind îngrădit de lege în acţiunea lui, câtă

vreme inculpatul sau martorii acţionează conform bunului lor plac. între cele două părţi se dă o luptă care se duce în

primul rând şi înainte de toate pe plan psihologic. În ascultarea martorului (învinuitului sau inculpatului) un rol

semnificativ îl are personalitatea anchetatorului, chemat să afle adevărul, să pronunţe o soluţie temeinică şi legală într-

o anumită cauză penală.

Studierea comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator-anchetat, a condus la diferite clasificări între

care cea mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate îi categoriseşte pe anchetatori în următoarea tipologie:

anchetatorul temperat, anchetatorul amabil, anchetatorul autoritar, anchetatorul vorbăreţ, anchetatorul cabotin,

anchetatorul patern .

CAPITOLUL IV

PREGĂTIREA ASCULTĂRII MARTORILOR

Acest capitol a fost structurat într-un număr de patru secţiuni.

S1. STUDIEREA CAUZEI CARE SE CERCETEAZĂ ŞI STABILIREA MARTORILOR CARE POT

FI AUDIAŢI

Studierea dosarului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza

declaraţiilor martorilor, precum şi stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate, aceste fapte,

dintre care vor fi selecţionaţi martorii. Succesul oricărei activităţi depinde întotdeauna de modul în care respectivul

demers a fost pregătit.

În fapt, se vor desfăşura activităţi în sensul cunoaşterii temeinice a cauzei care se cercetează, a persoanei care

urmează să fie ascultată, sub toate aspectele, precum şi a stabilirii strategiei de ascultare a respectivei persoane

(întocmirea eventuală a planului de ascultare, stabilirea materialelor care vor fi folosite pe timpul ascultării, alegerea

momentului şi locului efectuării ascultării).

În primul rând, sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele şi

împrejurările cauzei, dar şi acelea care cunosc sau deţin date referitoare la faptă, din surse sigure, cât mai aproape de

adevăr. Din rândul acestora vor fi selecţionate persoanele care, potrivit legii, pot depune depoziţie. Identificarea

martorilor constituie atributul atât al organelor judiciare cât şi al părţilor, precizarea sferei celor ce urmează a fi

ascultaţi în această calitate este atributul exclusiv al organelor judiciare.

După stabilirea identităţii martorilor, se va determina ordinea de audiere a acestora. De regulă martorii

principali, cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultaţi înaintea martorilor indirecţi care au obţinut datele

prin mijlocirea altor persoane sau, pur şi simplu, din zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabileşte şi în funcţie

de natura relaţiilor dintre martor şi părţile din proces, ca şi în funcţie de poziţia lor faţă de cauză. Momentul ascultării

12

trebuie astfel ales încât să fie evitat pericolul întâlnirii şi al înţelegerii cu alţi martori sau influenţarea sa de către

persoane interesate în acuză, citarea făcându-se la ore sau zile diferite.

S2. CUNOAŞTEREA PERSOANELOR CARE URMEAZĂ A FI ASCULTATE

Această activitate este o problemă destul de delicată şi ea poate fi realizată atât înainte de ascultare, cât şi pe

parcursul desfăşurării ei. Alegerea momentului când urmează a se realiza cunoaşterea diferă de la o cauză la alta, în

raport cu natura infracţiunii săvârşite, condiţiile comiterii ei, numărul persoanelor care au perceput faptele sau

împrejurările, precum şi aspectele ce pot fi lămurite cu fiecare martor ori categorie de martori. Cunoaşterea martorilor

presupune obţinerea şi analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate. În afara datelor de identificare

trebuie să fie obţinute cât mai multe informaţii legate de trăsăturile psihice ale persoanelor ce urmează să depună ca

martori.

Modalităţile de cunoaştere a martorilor sunt multiple, începând cu efectuarea unor activităţi de urmărire

penală – ascultarea de martori, persoane vătămate – şi continuând cu verificarea de înscrisuri, verificări la locul de

muncă şi domiciliu, în evidenţele organelor de poliţie ş.a.

S3. CUNOAŞTEREA PERSONALITĂŢII MARTORILOR

Absolut necesară pentru eficienţa ascultării, cunoaşterea personalităţii martorilor, presupune obţinerea de date

cu privire la profilul psihologic, la pregătirea şi ocupaţia, la natura eventualelor relaţii cu persoanele antrenate în

săvârşirea infracţiunii. Din studierea materialelor cauzei, din audierea altor persoane ascultate în cauza respectivă, a

persoanelor de la locul în care îşi desfăşoară activitatea, de la domiciliu etc., organele de urmărire penală pot obţine

datele referitoare la persoana martorului.

Investigaţiile organului de urmărire penală, pentru cunoaşterea personalităţii martorului, se desfăşoară şi în

direcţia studierii locului în care acesta îşi desfăşoară activitatea şcolară sau profesională, dacă aceasta există, şi/sau

unde şi le-a desfăşurat anterior comiterii infracţiunii.

S4. ELEMENTE TACTICE APLICATE ÎN PREGĂTIREA ASCULTĂRII MARTORILOR

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ascultării martorului, se va face în funcţie de obiectivele anchetei şi

activităţile destinate soluţionării lor, parcurgând următoarele etape:

1. Determinarea ordinii de audiere 2. Stabilirea momentului audierii care se face în funcţie de mai mulţi factori de care organele judiciare

trebuie să ţină cont3.Pregătirea audierii.Întocmirea planului de ascultare.

Întocmirea planului de ascultare constituie unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii ascultării

martorilor. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează să fie lămurite cu fiecare martor

sau categorie de martori identificaţi în cauză. Planul conţine întrebările care urmează a fi adresate martorilor şi poate

13

fi întocmit pentru fiecare martor în parte ori categorie de martori, dacă problemele ce urmează a fi clarificate sunt

aceleaşi.

Asigurarea prezenţei martorilor la data şi ora fixate pentru ascultare.

Organul judiciar – în cadrul activităţii de strângere, verificare şi apreciere a probelor - este dator să dispună

chemarea martorilor şi să asigure prezenţa la activitatea procesuală a acestora. Organele de urmărire penală sau

instanţa de judecată sunt obligate să citeze persoanele arătate prin denunţ sau plângere, precum şi alte persoane

propuse de părţi. La stabilirea datei pentru ascultare trebuie avut în vedere ca între momentul luării la cunoştinţă şi cel

al ascultării să treacă cât mai puţin timp, pentru a feri martorii de influenţe străine. Locul ascultării este, de regulă,

sediul organului de urmărire penală.

Asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura ascultarea.

Pentru buna desfăşurare a ascultării şi realizarea scopului pe care îl urmăreşte, în raport cu natura cauzei în care se

efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită şi cu situaţia fiecărui martor în parte, trebuie să fie luate şi alte măsuri

pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului sau educatorului, când martorul nu a împlinit vârsta

de 14 ani, invitarea unui interpret, în situaţia în care martorii nu cunosc limba în care se desfăşoară procesul penal,

selectarea şi pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării şi determinarea modului, a momentului şi

a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport şi cazare impuse de deplasarea

martorilor ş.a.

Jurământul martorului – comentariu psihologic.

Momentul depunerii jurământului constituie un moment psohologic extrem de important cu puternice

repercursiuni asupra persoanei-martor, îndeplinind mai multe funcţii pe care organul de urmărire penală şi instanţa de

judecată trebuie să le cunoscă şi totodată să le respecte.

Prin introducerea jurământului religios în cazul depunerii depoziţiei s-a urmărit impactul religios pe care îl

poate trezi în psihicul uman, teama, frica de Dumnezeu.

CAPITOLUL V.

AUDIEREA MARTORILOR ÎN FAZA IDENTIFICĂRII ŞI RELATĂRII LIBERE

Ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală – de către organele de

urmărire penală sau de instanţele de judecată – nu poate fi concepută, din perspectivă deontologică, fără stăpânirea

unor cunoştinţe serioase de tactică criminalistică, dar şi de psihologie judiciară.

S1. ETAPELE ASCULTĂRII

De regulă, ascultarea martorilor parcurge trei etape, şi anume:

a) verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale; b) relatarea liberă sau spontană ori

ascultarea povestirii martorilor; c) adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată.

14

S2. REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE CRIMINALISTICE APLICATE ÎN ASCULTAREA

PROPRIU-ZISĂ A MARTORILOR

Audierea propriu-zisă a martorilor reprezintă momentul în care devine pregnant rolul regulilor de efectuare a

acestui act procedural, act cu largă rezonanţă. Dacă martorul se află la prima ascultare, atât în faţa organelor de

urmărire penală, dar şi a instanţelor de judecată, ascultarea lui parcurge trei etape principale care sunt guvernate atât

de regulile procesuale penale, dar şi de cele ale tacticii criminalistice:

1. etapa identificării martorilor;

2. etapa relatării libere;

3. etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martor

Etapa identificării martorului, în care este inclusă şi cea a depunerii jurământului, constă în întrebarea acestuia

despre nume, prenume, etate, domiciliu(eventual reşedinţă, dacă este cazul) şi ocupaţie.

Faţă de declaraţiile obţinute pe cale interogativă, relatarea liberă prezintă un anumit avantaj datorită

spontaneităţii sale, faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de martor. De aceea martorul

trebuie lăsat să expună, potrivit personalităţii sale, aşa cum îşi reaminteşte, ceea ce a perceput şi conform modului său

de ordonare a ideilor.

În etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martor atitudinea anchetatorului trebuie să

fie aceeaşi ca şi în momentul relatării libere, dar şi cu unele nuanţări tactice, impuse de faptul că dialogul cu martorii,

în această fază, devine mai complex, inclusiv pe plan psihic.

Rolul activ al organului judiciar, în etapa finală a ascultării, este, prin urmare, cu atât mai pronunţat cu cât

devine necesară completarea, clarificarea sau verificarea unor afirmaţii, mai ales dacă sunt contradictorii şi, uneori,

nesincere.

Fără existenţa unui raport interpersonal caracterizat prin cooperare, încredere şi armonie rezultatul nu este

scontat. Pe parcursul ascultării, acest raport poate fi comparat cu energia electrică dintre cei doi participanţi. El apare

în primele faze ale audierii odată cu întrepătrunderea acţiunilor verbale şi non-verbale între organul judiciar şi martor,

ştiinţific, s-a demonstrat că oamenii, indiferent de poziţia pe care se află, îşi conturează o impresie despre interlocutor

în primele minute ale conversaţiei.

Anchetatorul nu trebuie să uite nici o clipă scopul audierii, acela de a elucida cauza.

S3. CONDUITA ANCHETATORULUI – STRATEGII ŞI ATITUDINI DIN PERSPECTIVA

TACTICII CRIMINALISTICE

Profesia de organ de urmărire penală, spre deosebire de multe altele, se prezintă ca una deosebită, dat fiind

faptul că în întreaga sa activitate cel ce o desfăşoară reprezintă societatea, iar realizările ori insuccesele sale se

repercutează atât asupra instituţiei în numele căreia lucrează, cât şi asupra societăţii cale l-a investit. Conduita

organului judiciar este subordonarea, pe de o parte, normelor legale pe care trebuie să le respecte în întreaga activitate,

iar pe de altă parte, regulilor generalizate de experienţa pozitivă în materie.

15

Atitudinea pozitivă necondiţionată este izvorul toleranţei, o atitudine lipsită de judecăţi negative. Prejudecăţi

ce vizează minorităţi sau grupuri de persoane înceţoşează perfoemanţele anchetatorului.

Respectul faţă de sine şi de profesia de organ de urmărire penală impun preocuparea pentru perfecţionarea

continuă a pregătirii de specialitate, însuşirea şi aplicarea întocmai a comportamentelor legale şi etnico-morale din

partea tuturor chemaţi să slujească adevărul şi dreptatea.

CAPITOLUL VI

TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR ÎN FAZA ADRESĂRII DE ÎNTREBĂRI

Ultima etapă a audierii – adresarea de întrebări – cel puţin teoretic nu are un caracter obligatoriu, întrucât în

practică sunt întâlnite situaţii în care martorii fac declaraţii complete şi chiar încă din faza relatării libere fără a mai fi

nevoie de întrebări.

Cu toate acestea organul judiciar este nevoit să intervină cu întrebări care sunt de natură să limpezească

relatările martorilor sau să le verifice. Această etapă mai este denumită “Interogarea martorului”, “Relatarea

ghidată”, sau “Depoziţie-interogatoriu”.

Capitolul tratează această etapă în două secţiuni.

S1. REGULI TACTICE DE ASCULTARE A MARTORILOR ÎN ETAPA ADRESĂRII DE

ÎNTREBĂRI

Planul de ascultare.

Conţine un set de întrebări prestabilite a i se adresa persoanei, întrebări destinate să lămurească problemele

neclare care au rezultat din studiul dosarului de urmărire penală, dar şi a investigaţiilor efectuate pentru cunoaşterea

personalităţii acesteia. Întrebările care i se pot pune persoanei prezente la comiterea infracţiunii (victimă, învinuit,

inculpat, martori oculari) cuprind o arie mai vastă de probleme care pot fi sistematizate în trei grupe, vizând ceea ce s-

a întâmplat înainte de momentul comiterii infracţiunii, procesul comiterii infracţiunii şi ceea ce s-a produs după aceea.

Reguli tactice aplicate în etapa formulării de întrebări.

Organul judiciar este nevoit uneori să intervină cu întrebări de natură să limpezească relatările martorului sau să

le verifice. Întrebările sunt necesare deoarece depoziţia martorului poate conţine denaturări de natură obiectivă sau

subiectivă şi se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere, însă, formularea lor ca atare, stabilirea ordinii în

care vor fi puse, se face în funcţie de datele desprinse din relatarea liberă a martorului, din coroborarea acestora cu

alte informaţii deţinute de organul judiciar. Tactica ascultării în această etapă se stabileşte avându-se în vedere, în

principal, poziţia martorilor ascultaţi.

În etapa finală a ascultării, suntem de părere că rolul activ al organului judiciar este important, mai ales în cazul

în care devine necesară completarea, clarificarea sau verificarea unor afirmaţii, în special dacă sunt contradictorii

şi, uneori, nesincere.

16

Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată.

Spre deosebire de primele două etape, care sunt obligatorii, apreciem ca şi alţi autori că aceasta este facultativă.

Având în vedere, în principal, poziţia martorilor ascultaţi, se stabileşte tactica ascultării în această etapă.

Întrebările adresate pot fi din cele prevăzute în planul de ascultare sau pot fi formulate în raport cu conţinutul

povestirii libere. Răspunsurile martorilor sunt influenţate de modul în care sunt formulate întrebările. Pentru

diminuarea sau eliminarea acestei influenţe întrebările trebuie să fie directe, scurte, logice, clar – atât ca formă cât şi

în conţinut - , să ţină seama de nivelul de pregătire a martorilor.

Parcurgerea celei de-a treia etape a ascultării este obligatorie în cazul martorilor despre care se deţin date că

sunt de rea-credinţă ori au dovedit aceasta pe parcursul primelor două etape ale ascultării.

S2. MODALITĂŢI SPECIALE DE ASCULTARE ŞI CONSEMNARE A DECLARAŢIILOR

În cazul în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale, a domiciliului ori a

reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a altei persoane, procurorul poate

dispune în faza de urmărire penală (instanţa, în cursul judecăţii) să i se atribuie o altă identitate sub care urmează să

apară în faţa organului judiciar (art.861 C.pr.pen.). Evaluarea declaraţiilor martorilor ascultaţi în condiţii speciale se va

efectua cu multă atenţie, verificându-se dacă elementele de fapt rezultate din exeminarea lor se coroborează cu fapte şi

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Declaraţiile martorilor sunt consemnate în scris, de către organul de urmărire penală, pe formular tip de

declaraţie. Valoarea probei testimoniale depinde de modul în care ceea ce prezintă martorii este selectat şi consemnat

corect în declaraţiile acestora.

Fixarea declaraţiilor prin înregistrare audio sau video reprezintă un procedeu tehnic recomandat în literatura

de specialitate îndeosebi în soluţionarea cauzelor complexe.

CAPITOLUL VII

VALORIFICAREA DECLARAŢIILOR MARTORILOR

Structurat în patru secţiuni, capitolul analizează activitatea de verificare a declaraţiilor martorilor, care este

absolut necesară pentru stabilirea veracităţii unei depoziţii. Operaţia de analiză a unei declaraţii se efectuează în

cadrul examinării şi aprecierii întregului probatoriu, ea presupunând un studiu al calităţii surselor directe sau

indirecte, din care provin datele.

S1. APRECIEREA DEPOZIŢIEI ÎN RAPORT CU MEMORAREA INFORMAŢIILOR

Între momentul perceptiv al depoziţiei şi cel al reproducerii în faţa organelor judiciare a faptelor percepute, se

interpune momentul conservării, al păstrării pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în memorie a

17

informaţiilor dobândite. În acest stadiu al formării depoziţiilor martorilor intervine, aşadar, un alt proces psihic extrem

de complex – memorarea, funcţie a creierului, formă de reflectare a experienţei acumulate a omului.

Ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaştere şi reproducere a experienţei

dobândite anterior, constituie ceea ce în psihologie poartă denumirea de memorie. Memoria este un proces de

reflectare selectivă, activă şi inteligibilă a experenţei anterioare.

Ascultarea martorilor, fie că îmbracă forma reproducerii, fie a recunoaşterii, se desfăşoară în condiţii

deosebite datorită activităţii în cadrul căreia se produce – procesul judiciar.

În timpul audierii martorilor organele judiciare au posibilitatea să determine care este tipul predominant de

memorare, după cum martorul stăruie asupra unor împrejurări sau altora, după cum acesta este capabil să reproducă

până la detalii unele sau altele din faptele percepute. Cunoaşterea de către organele judiciare a tipului predominant de

memorare precum şi a memorării favorizate de preocupările profesionale ale martorilor, va îngădui acestora pe de o

parte să selecteze martorii în raport cu împrejurările ce urmează a fi stabilite în cauza dată, iar pe de altă parte, să

determine care anume aspecte legate de infracţiune sau de făptuitor au putut fi mai bine. Totodată, determinarea, cu

ocazia audierii, a formei de memorare dominante, va îngădui organelor judiciare să identifice cauza divergenţelor

dintre depoziţiile celor ce aparţin unor tipuri diferite de memorare.

Între momentul de achiziţie (memorare) şi momentul de actualizare a faptelor sub forma reproducerii şi

recunoaşterii se situează momentul conservării în memorie pentru un anumit interval de timp a informaţiilor

dobândite de martor. Cu trecerea timpului, mai curând sau mai târziu, în informaţiile păstrate se înregistrează, în mod

necesar, scăderi, pierderi, datorate procesului uitării.

Cunoaşterea legităţilor ce guvernează fenomenul uitării se dovedeşte de reală utilitate pentru organele

judiciare atât la obţinerea cât şi la evaluarea depoziţiei.

S2. APRECIEREA DEPOZIŢIEI ÎN RAPORT CU REPRODUCEREA ŞI RECUNOAŞTEREA

În depoziţie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor, modul comun de obţinere a depoziţiilor îl

constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere (spontane) a

faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la întrebprile adresate de organul judiciar (interogatoriul). Paralel cu

forma orală, reproducerea poate îmbrăca, în susidiar, forma depoziţiei scrise personal de către martor. Reproducerea

reprezintă, practic, momentul cel mai important, totodată cel mai anevoios, faza utilă, de actualizare a momentelor

care i-au precedat, “miezul probei cu martori”.

Recunoaşterea reprezintă modalitatea subsidiară de comunicare a informaţiilor, mijlocul de individualizare a

unor persoane sau obiecte aflate în anumite raporturi cu infracţiunea săvârşită sau cu făptuitorul acesteia şi totodată

constituie un procedeu tactic de reamintire a unor fapte temporar uitate.

18

S3. APRECIEREA DEPOZIŢIEI ÎN RAPORT CU ÎMPREJURĂRILE REFERITOARE LA

PERSOANA MARTORULUI

Aprecierea probei testimoniale este o activitate complexă care implică cunoaşterea faptului testimonial în

întregul său, atât sub raportul martorului cât şi al depoziţiei. Primul factor al valorii depoziţiei rezidă în însăşi

persoana martorului. Aspectele legate de personalitatea celui de la care emană depoziţia va privi mai întâi verificarea

credibilităţii sub raportul condiţiilor fiziopsihice şi va continua cu aprecierea credibilităţii martorului sub raportul

condiţiei sale morale şi a raporturilor în care acesta se află cu părţile şi cu pricina dată.

Dar martorul trebuie privit şi în raport cu poziţia pe care o ocupă în multitudinea şi complexa împletire a

relaţiilor şi faptelor ce constituie raportul litigios, cu dispoziţiile sale afective în lanţul împrejurărilor cauzei, într-un

cuvânt, trebuie precizată situaţia reală în care compare martorul pe de o parte în raport cu pricina, pe de altă parte în

raport cu ceilalţi participanţi în proces.

S4. APRECIEREA DEPOZIŢIEI PRIVITĂ CA OPERAŢIE LOGICO-JURIDICĂ

Privită prin prisma raporturilor dintre cel prin mijlocirea căruia faptele sunt aduse la cunoştinţa organelor

judiciare şi sursa, punctul de plecare al depoziţiei, în literatură şi practică se face distincţie între depoziţia nemijlocită

sau imediată, depoziţia mijlocită sau mediată ori derivată şi depoziţia „din auzite”, „din zvonul public”, faţă de care

atât literatura cât şi practica judiciară au adoptat atitudini şi reguli diferite, unele vizând admisibilitatea, altele modul

de apreciere şi, implicit, valoarea ce poate fi acordată unor atare depoziţii.

Adeseori, în cursul aceleiaşi faze procesuale, mai cu seamă de-a lungul urmăririi penale, dintr-un motiv sau

altul, se iveşte necesitatea audierii repetate a unor martori. Ascultarea repetată a martorului poate fi reclamată de

necesitatea înlăturării unor contradicţii existente între depoziţia făcută iniţial şi celelalte probe administrate ulterior în

cauză, după cum la fel se impune a se proceda şi atunci când există serioase temeiuri ce pun sub semnul îndoielii

veracitatea depoziţiei iniţiale, suspectată a fi de rea-credinţă.

În urma confruntării depoziţiilor succesive ale unuia şi aceluiaşi martor, organul judiciar se poate afla în

diverse situaţii, care trebuie avute în vedere, rezolvate şi dispuse măsurile care se impun.

Când în aceeaşi pricină penală compar în calitate de martori mai multe persoane, nu întotdeauna relatările

acestora se armonizează ci, datorită modului în care cei ce simultan au perceput împrejurări legate de producerea

aceluiaşi fapt dobândesc calitatea de martor (la propunerea părţilor cu interese contrarii sau din iniţiativa organului

judiciar), între depoziţiile martorilor se pot constata nepotriviri, neconcordanţe asupra unor împrejurări mai mult sau

mai puţin importante. În urma verificării depoziţiilor, a examinării lor în raport cu alte mijloace de probă administrate,

unele neconcordanţe primesc o explicaţie, altele, chiar în urma acestei operaţii, rămân ireconciliabile.

În sistemul liberei aprecieri a probelor, unde numărul martorilor este indiferent, legea nu impune cerinţa unui

număr minim de martori, pentru dovedirea unui anumit fapt.

Pentru a fi aşezată la baza convingerii organelor judiciare orice depoziţie trebuie să satisfacă cerinţele a două

imperative: înainte de toate, orice depoziţie trebuie să fie sinceră, adică să emane de la un martor de bună-credinţă şi

19

totodată să fie fidelă, veridică, adică să constituie o exactă reflectare a realităţii faptului perceput. De aici şi

necesitatea ca fiecare depoziţie să fie apreciată sub raportul acestor două însuşiri fundamentale. Succesiunea

operaţiilor legate de aprecierea depoziţiei e impusă de ordinea firească a lucrurilor, adică mai întâi se constată

sinceritatea şi apoi se procedează la verificarea celeilalte însuşiri – veridicitatea. Fie că verificarea poartă asupra

sincerităţii, fie asupra veridicităţii, acest control declanşează, de regulă, o activitate proprie de probaţiune ce poate fi

efectuată prin intermediul tuturor mijloacelor de probă prevăzute de lege. Folosirea unora sau altora dintre aceste

mijloace e determinată de obiectul depoziţiei.

În procesul penal, ca dealtfel, în procesul judiciar, în general, depoziţia sau depoziţiile, de cele mai multe ori,

nu constituie probe izolate, exclusive, pe care se întemeiază convingerea organelor judiciare, ci alături de acestea, de

regulă, organul judiciar dispune şi de alte elemente de informare care, reunite, constituie ceea ce se numeşte un

ansamblu de probe. Metoda generală de apreciere a probelor trebuie adaptată conţinutului şi particularităţilor pe care

le comportă fiecare mijloc de probă, ca în final să se ajungă la reunirea şi aprecierea în ansamblu a probelor

CAPITOLUL VIII

PARTICULARITĂŢI ÎN ASCULTAREA MARTORILOR PROTEJAŢI

Capitolul de faţă tratează o instituţie nouă – martorii protejaţi – pe parcursul a trei secţiuni.

S1. PROTECŢIA MARTORILOR

Aflarea adevărului într-o cauză penală necesită utilizarea unor metode de investigaţie speciale cât şi metode

eficiente pentru protejarea martorilor.

Protecţia şi asistenţa martorilor este asigurată de Legea 682/2002, în condiţiile în care viaţa, integritatea

corporală sau libertatea le este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu privire la

săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare li care

au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor cauze. Legea prevede totodată elementele pe

care trebuie să le întrunească persoanele ce pot dobândi calitatea de martor protejat.

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii

acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane,

martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în

faţa organului judiciar. Datele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz,

completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate. În acest sens facem precizarea că se schimbă numai

identitatea reală a martorului însă el va da o declaraţie în conformitate cu dispoziţiile art.85 şi 86 din C.pr.pen.

Declaraţia va avea consemnată noua identitate a martorului care va fi redată în procesul-verbal al

procurorului (semnată de martor, procurorul prezent la ascultare şi organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute

prin modalităţile speciale de ascultare – art.862 alin.5). Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează

20

într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi

penale sau după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă (art.86 1

alin.3 C.pr.pen.)

Instituţia juridică a protecţiei martorilor a fost creată iniţial în Statele Unite ale Americii, s-a extins ulterior în

Anglia, Canada şi în alte state, ca urmare a succesului înregistrat în descoperirea şi controlul fenomenului infracţional.

La noi în ţară problema este reglementată pentru prima dată prin Legea nr.682 din 19 decembrie 2002 privind

protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr.964 din 28 decembrie 2002 şi intrată în vigoare la 28 ianuarie

2003. Protecţia martorilor este o măsură generală şi complexă cu caracter procedural şi de politică penală prin care se

urmăreşte creşterea eficienţei acţiunii de descoperire a infracţiunilor şi eficientizarea reacţiei sociale de reprimare a

lor, în condiţii de protecţie şi siguranţă pentru persoanele implicate. Articolul 4 din Legea 682/2002 prevede condiţiile

ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să poată fi inclusă în Programul de protecţie a martorilor. Iniţiativa

declanşării procedurii aparţine, după caz, organului de urmărire penală ori procurorului, iar competenţa de a dispune

măsura respectivă procurorului, în faza urmăririi penale, şi instanţei, în faza de judecată (art.5 din lege). Propunerea

de includere în program trebuie să cuprindă informaţiile prevăzute în dispoziţiile art.6 din legea sus menţionată.

Legea a prevăzut condiţia de a avea acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea în program şi o

evaluare a Oficiului Naţional pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.) cu privire la posibilitatea includerii în

program a persoanei.

Conform art.11 din lege cuprinde obligaţiile pe care persoana protejată le are. ONPM are obligaţia de a

întocmi o schemă de sprijin pentru fiecare martor protejat şi de a lua măsurile de protecţie prevăzute în dispoziţiile

legii. Totodată dispoziţiile art.17 din Legea 682/2002 prevăd situaţiile în care măsura de protecţie încetează, măsură

care se dispune de către procuror – prin ordonanţă – sau de instanţă – prin încheiere.

Dacă martorul protejat induce în eroare programul de urmărire penală sau instanţa de judecată prin datele şi

informaţiile prezentate, fapta se pedepseşte cu închisoare.

Legiuitorul a introdus şi art.865 C.pr.pen. privind protejarea deplasărilor martorilor pe lângă protejarea

datelor de identificare a martorului atunci când există date sau indicii că ai fi periclitată viaţa, integritatea corporală

sau libertatea acestuia. De aceea, procurorul care efectuează urmărirea penală sau supraveghează cercetarea penală

ori, după caz, instanţa de judecată poate dispune măsuri în acest sens, care vor fi duse la îndeplinire de organele

poliţiei.

Procurorul poate dispune măsura protejării deplasărilor martorului fie când el consideră necesar acest lucru,

la cererea motivată a organelor de cercetare penală supravegheate de procuror, a martorului în cauză sau a oricărei

persoane îndreptăţite.

Măsurile de protecţie nu sunt condiţionate de un anumit tip de infracţiuni, de valoarea prejudiciului,

antecedente penale etc., ci doar de starea de pericol creată prin ameninţarea vieţii, sănătăţii, securităţii martorului,

expertului, interpretului, apărătorului sau rudelor acestora.

21

Regulile procedurale destinate protecţiei martorilor şi colaboratorilor justiţiei ar trebui să asigure echilibrul

necesar într-o societate democratică între prevenirea crimelor şi nevoia victimelor şi martorilor, la asigurarea unui

proces corect şi echitabil. ( Decizia cadru a Consiliului Europei cu privire la protecţia martorilor în cadrul combaterii

criminalităţii internaţionale din 23.11.2005).

Codul penal român asigură protecţia martorului prin incriminarea infracţiuniunii de încercare de a

determina depoziţia mincinoasă şi a infracţiunii de împiedicarea participării în proces.

Măsurile de protecţie a martorilor cuprinse în actulul Cod de procedură penală vizează următoarele aspecte:

protecţia datelor de identitate a martorului (art. 86¹ Cod procedură penală); modalităţi speciale de asculare a

martorului (art. 86² Cod procedură penală); protejarea deplasărilor martorului (art. 865 Cod procedură penală);

ascultarea martorului sub 16 ani în anumite cazuri ( art. 864 Cod procedură penală).

S2. CADRUL LEGISLATIV INTERNAŢIONAL PRIVIND PROTECŢIA MARTORILOR

Iniţial, măsuri de protecţie deosebite faţă de martori s-au luat în S.U.A, extinzându-se în Anglia, Canada şi

alte state europene ca urmare a succesului înregistrat în lupta împotriva crimei organizate, în special a mafiei. Astăzi,

peste 40 de state europene şi noneuropene au înfiinţate structuri specializate de protecţie a martorilor. Plecând de la

internaţionalizarea activităţilor grupurilor de crimă organizată şi a reţelelor s-a impus adoptarea unor măsuri regionale

şi internaţionale a forţelor implicate în combaterea acestui flagel.

Instrumentele în vigoare la nivelul UE, şi anume Rezoluţia privind protecţia martorilor în combaterea

criminalităţii organizate din 23 noiembrie 1995, precum şi Rezoluţia privind persoanele care cooperează la

combaterea crimei organizate din 1996, au un domeniu de aplicare limitat, numai în ceea ce priveşte combaterea

criminalităţii organizate, şi sunt instrumente legislative neobligatorii.

Majoritatea statelor membre UE dispun de o legislaţie în domeniul protecţiei martorilor, fie sub forma unui

instrument juridic distinct, fie ca parte a codului de procedură penală.

Consiliul Europei a abordat problematica protecţiei martorilor încă de la mijlocul anilor 1990 şi a desfăşurat

o activitate legislativă în domeniu. De exemplu, varietatea diferitelor situaţii în care martorii pot necesita protecţie a

fost abordată în Recomandarea (1997)13 privind intimidarea martorilor şi drepturile la apărare, precum şi

Recomandarea (2005)9 privind protecţia martorilor şi a colaboratorilor justiţiei.

S3. COLABORAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIA PROTECŢIEI MARTORILOR

Recentele cercetări şi studii în domeniul protecţiei juridice a martorilor au demonstrat că, în special, în cazul

infracţiunilor legate de crima organizată, cooperarea dintre ţări a devenit tot mai importantă; de exemplu, cazurile cu

rezolvare de lungă durată, unde locuinţe sigure pentru martorii expuşi pericolelor nu pot fi găsite decât într-o altă ţară,

sau cazurile în care martorii care primesc protecţie în Germania (de exemplu) îşi au familiile într-o altă ţară, la rândul

lor expuşi riscului.

22

Măsurile de protecţie a martorilor trebuie să includă mai multe ţări şi să fie coordonate prin intermediul

Europol sau al Interpol.

Activitatea de protecţie a martorilor se desfăşoară în multe state de către unităţi specializate în protecţia

martorilor, de către unităţi de protecţie a persoanei sau de unităţi de investigaţii acoperite.

În Statele Unite ale Americii, plecându-se de la amploarea intimidării martorilor şi de la impactul enorm pe

care acesta îl avea asupra soluţionării unor cauze penale importante, a fost adoptat în anul 1970 Actul de Control al

Crimei Organizate, care a pus bazele Programului Federal de Protecţie, cunoscut astăzi sub denumirea de Actul de

Reformă al Protecţiei Martorilor din anul 1984 (“Witness Security Refrom Act”), care reprezintă izvorul programelor

de protecţie din întreaga lume. O altă lege cu relevanţă în domeniul protecţiei martorilor este Legea din 1982 privind

protecţia victimelor şi martorilor care a fost adoptată pentru a intensifica şi apăra rolul esenţial al victimelor şi

martorilor în procesul penal. În Codul Statelor Unite ( United State Code), protecţia şi relocalizarea martorilor este

reglementată în secţiunea 3521 din cadrul capitolului 224 intitulat Protecţia Martorilor din Partea a doua

denumită( Procedură penală) din Titlul 18 Crime and criminal procedure. În ceea ce priveşte instituţia care se ocupă

cu protecţia martorilor aceasta este U.S.Marshal Service, care se afla în subordinea Ministerului Justiţiei, fiind o

poliţie federală.

În Canada, sediul materiei se află în Legea nr. 15/1996 privind protecţia martorilor. Programul de protecţie a

martorilor este coordonat de către un comisar; acesta primeşte propunerile de includere în program, desemnează

beneficiarii programului de protecţie şi determină întinderea protecţiei acordate.

Poliţia şi autorităţile judiciare din Germania au elaborat un “Program de protecţie a martorilor” care este

aplicabil martorilor care se află în pericol. Dispoziţii privind protecţia martorilor regăsim în Codul de procedură

penală german, Legea germană privind protecţia martorilor în cadrul audierilor de procedură penală şi pentru

îmbunătăţirea condiţiei victimei din 1998, precum şi în Legea poliţiei privind protecţia martorilor.

În Franţa, dispoziţii privind protecţia martorului găsim în Codul de procedură penală în Cartea IV- “Despre

câteva proceduri speciale, Titlu XXI, art. 706-56 – art. 706-63. În accepţiunea franceză, martor este persoana care,

fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informaţiile şi datele cu caracter determinant pe care le deţine,

contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave. Aceste persoane pot, cu autorizarea Procurorului

Republicii sau a judecătorului de instrucţie, să declare ca domiciliu adresa comisariatului sau a Brigăzii de

Jandarmerie. În cazul unei infracţiuni de crimă sau unui delict care se pedepseşte cu închisoarea mai mare de 3 ani,

orice audiere a martorilor aflaţi în stare de pericol se face sub o altă identitate decât cea reală.

În Italia există un serviciu central de protecţie a martorilor, subordonat Ministerului de Interne, compus din

aproximativ 1000 de anagajaţi, iar la nivelul provinciilor există subservicii. Protecţia martorilor în Italia are un buget

estimat la 100 milioane de euro. În programe de protecţie se găsesc aproximativ 1000 de martori şi 4000 de membrii

ai familiilor acestora. Pentru aceste persoane au fost închiriate peste 2000 de locuinţe. Având în vedere faptul că

includerea într-un Program de protecţie duce la o totală ruptură cu viaţa normală a martorului şi a rudelor sale,

programele de protecţie a martorilor se utilizază, de obicei, în cazurile cu infracţiuni grave, apartenenţă la mafie,

23

terorism, trafic de fiinţe umane şi de droguri. Ca procedură de preluare în protecţie, serviciul de investigaţii solicită

preluare în program adresându-se unei comisii formată din: un judecător, un secretar de stat de la ministerul de

interne, un procuror şi un reprezentant de la protecţia martorilor. Această comisie îşi dă votul pentru admiterea sau nu

în program. Un martor preluat în program trebuie să declare tot ceea ce ştie în legătură cu fapta sau persoana în

maxim 6 luni. După 6 luni declaraţiile sale nu mai sunt luate în considerare.

CAPITOLUL IX

REGLEMETAREA PROBEI TESTIMONIALE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

Capitolul este alcătuit din trei secţiuni.

S1. CONSIDERAŢII GENERALE

Adoptarea noului cod de procedură penală – prin Legea nr.135din 1 iulie 2010 – a avut ca scop esenţial

crearea unui cadru legislativ modern în materie procesual penală, care să răspundă pe deplin imperativelor unei justiţii

moderne adaptate aşteptărilor sociale, precum şi necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.

În ceea ce priveşte probele şi mijloacele de probă, noul cod prevede că pot fi folosite în cadrul procesului

penal orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege.

În vederea asigurării echitabilităţii procesului în faza administrării probatoriului, noul cod aduce o

îmbunătăţire esenţială a prevederilor referitoare la dreptul de a solicita administrarea de probe, fiind reglementate în

mod expres cazurile în care organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe. Noul cod

reglementează pentru prima oară în mod expres principiul loialităţii procedurilor în administrarea probelor. Probele

obţinute prin tortură, tratamentele inumane sau degradante nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

În ceea ce priveşte ascultarea persoanelor noul cod reglementează reguli detaliate de ascultare a suspectului,

inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilimente, martorilor şi experţilor.

Proiectul noului Cod de procedură penală a făcut obiectul mai multor dezbateri ale specialiştilor, cea mai

amplă fiind cea realizată de profesorul George Antoniu în 4 numere din Revista de Drept Penal (nr.4/2008 şi nr.1,2 şi

3/2009).

S2. DECLARAŢIILE MARTORILOR

Persoanele audiate ca martor.

Potrivit dispoziţiilor art.114 din noul Cod de procedură penală, poate fi audiată în calitate de martor orice

persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Pentru a

preîntâmpina un eventual refuz din partea persoanelor audiate ca martor, de a se prezenta la organele judiciare pentru

a relata aspectele pe care le cunosc în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, legiuitorul a prevăzut pentru acestea

anumite obligaţii.

24

Capacitatea de a fi martor.

Dispoziţiile art.115 din noul Cod de procedură penală stipulează că orice persoană poate fi citată şi audiată în

calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.

Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor organul judiciar poate dispune fie la

cerere, fie din oficiu, orice examinare a acesteia, prin mijloacele prevăzute de lege.

Obiectul şi limitele declaraţiei martorului.

În cazul în care a fost citat, martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie

obiectul probaţiunii.

Nu poate însă face obiectul declaraţiei martorului, faptele şi împrejurările al căror secret sau confidenţialitate

poate fi opus prin lege organelor judiciare care efectuează audierea.

Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor.

Art.117 din noul Cod de procedură penală enumeră la lit.a – b persoanele care au dreptul să refuze audierea în calitate de martor.

Prin această reglementare s-a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate

ale suspectului sau inculpatului le au faţă de aceştia din urmă. Declaraţia martorului nu poate fi folosită în cursul unui

proces penal desfăşurat împotriva sa.

Procedura de ascultare a martorului. Aspecte generale.

La începutul audierii, organul judiciar adresează întrebări martorului cu privire la toate aspectele legate de

persoana sa, precum şi dacă este rudă sau în duşmănie cu părţile din proces. Dacă faţă de martor s-a dispus o măsură

de protecţie a datelor de identitate acestuia nu i se mai adresează asemenea întrebări.

După ce organele judiciare comunică martorului calitatea în care este audiat şi faptele sau împrejurările de

fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile pe care le are,

potrivit dispoziţiilor din C.pr.pen.

În cursul urmăririi penale şi judecăţii, după ce au fost îndeplinite dispoziţiile prezentate mai sus, organul de

urmărire penală şi preşedintele completului de judecată solicită martorului depunerea jurământului sau a declaraţiei

solemne.

Martorul este audiat separat şi fără prezenţa altor martori. Acesta este lăsat să declare tot ce ştie în legătură cu

faptele şi împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, după care i se pot adresa întrebări.

Declaraţiile martorului se consemnează în scris. În fiecare declaraţie care i se ia martorului se consemnează

totodată ora începerii şi ora încheierii ascultării. În cursul urmăririi penale audierea martorului se înregistrează prin

mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită

expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.

În situaţia martorului minor în vârstă de până la 14 ani, audierea acestuia are loc în prezenţa unuia dintre

părinţi, a tutorelui ori a persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi

educare.

25

Por fi audiaţi ca martori persoanele care au avut calitatea de suspect sau inculpat în cauze care ulterior au fost

disjunse. În acest caz organele judiciare au obligaţia consemnării calităţii lor procesuale anterioare.

S3. PROTECŢIA MARTORILOR

Protecţia martorilor ameninţaţi.

În situaţia în care organul judiciar constată că există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală,

libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi pus în

pericol, ca urmare a datelor pe care le furnizează sau a declaraţiilor sale, acordă acestuia statutul de martor ameninţat

şi dispune una sau mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege.

Odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, în cursul urmăririi penale, procurorul dispune aplicarea

faţă de acesta a uneia sau a mai multora dintre măsurile prevăzute în dispoziţiile art.126. Măsurile de protecţie se

dispun de procuror din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.

Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară,

din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsuri de protecţie, prevăzute în dispoziţiile art.127.

Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, fie din oficiu, fie la

cererea procurorului, a martorului, a părţilor sau a persoanei vătămate.

În situaţia în care, fie în cursul urmăririi penale , fie în cursul judecăţii ascultarea martorului se face fără ca

acesta să fie prezent, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, sau, după caz, instanţa de judecată procedează la

audierea martorului fără ca acesta să fie prezent fizic la locul unde se află procurorul ori în sala în care se desfăşoară

şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo.

Protecţia martorilor vulnerabili.

Procurorul sau, după caz, instanţa poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil categoriilor de

persoane prevăzute la art.130. Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul şi instanţa pot dispune

măsurile de protecţie prevăzute la art.126, li.b) şi d) sau după caz, art.127 lit. b)-e), care se aplică în mod

corespunzător.

CONCLUZII

ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă în general a stabili dacă fapta există şi de cine a fost săvârşită,

dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.

Adevărul însă trebuie aflat nu numai în ceea ce priveşte fondul cauzei ci si cu privire la orice act al procesului

penal. Aşadar aflarea adevărului într-o cauză penală nu se poate face decât cu ajutorul probelor.

Aprecierea probelor în procesul penal este, desigur, liberă. Depinde însă de fiecare procuror sau judecător

cum va folosi libertatea care i-a fost acordată în acest domeniu.

26

Propunerile de lege ferenda se referă la următoarele aspecte:

1. Codul de procedură penală instituie trei derogări de la regula că orice persoană poate fi martor stabilind

categorii de persoane afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori şi o categorie de persoane scutite, degrevate

de obligaţia de a depune ca martori.

Categoriile de persoane afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori sunt prevăzute în articolele 79,

81 şi 82 din Codul de procedură penală. Această interdicţie (art.82) nu este specifică doar sistemului probator român,

ci se întâlneşte şi în alte sisteme de probaţiune din dreptul statelor Europei, inclusiv cel francez fiind justificată de

prezumţia lipsei de imparţialitate a acestei categorii de persoane care nu pot fi martori obiectivi în propria lor cauză.

De aceea, formulăm de lege ferenda propunerea ca articolul 82 din Codul de procedură penală să fie

reformulat astfel "partea vătămată poate fi ascultată ca martor dacă renunţă la orice fel de despăgubiri civile

şi pe orice cale sau nu participă 1a proces ca parte vătămată".

II. Interdicţiile şi scutirile de a fi martori a unor categorii de persoane sunt limitativ prevăzute în Codul de

procedură penală şi de aici concluzia că în sistemul probator penal în vigoare pot avea calitatea de martori şi

persoanele cu antecedente penale, inclusiv cei care au suferit anterior o condamnare pentru mărturie mincinoasă.

Pentru aceleaşi considerente pot avea calitatea de martori şi persoanele condamnate la pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi.

Pentru aceste considerente formulăm de lege ferenda propunerea ca articolul 79 din Codul de procedură

penală să fie completat cu aliniatul 3 sau să se introducă articolul 79 în care să se înscrie că "nu poate fi

ascultată ca martor persoana care anterior a fost condamnată pentru depoziţie mincinoasă, precum şi

persoana condamnată la pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi".

27

BIBLIOGRAFIE

AIONIŢOAIE C-TIN – „Curs de criminalistică”, editat de Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne,

Bucureşti, 1977;

AIONIŢOAIE C-TIN, BERCHEŞAN V., BUTOI T., MARCU I., PĂLĂNCEANU E., PLETEA C-TIN,

SANDU I.E., STANCU EM. – „Tratat practic de criminalistică”,ediţia

a II-a, Ed.Carpaţi, Craiova, 1992;

AIONIŢOAIE C-TIN, BERCHEŞAN V., DUMITRAŞCU I.N., PLETEA C-TIN, SANDU I.E. – „Tratat de

metodică criminalistică”, Vol.I, Ed.Carpaţi, Craiova, 1994;

ALĂMOREANU S. – „Criminalistica. Note de curs”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2000;

ALECU GH. – „Criminalistica”, Ovidius University Press, Constanţa, 2004;

AMZA I., AMZA C.P. – „Criminalitatea informatică”, Ed.Torines, 1955;

ANGHELESCU I. – “Norme deontologice ale expertului şi specialistului criminalist”, în Tratat practic de

criminalistică, vol.IV, M.I.; 1982;

ANGHELESCU I., CONSTANTIN I.R., CONSTANTINESCU M., DAN N., GRIGORESCU I., SANDU

D., SIMA I. – “Dicţionar de criminalistică”, Ed.Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984;

ANTONIU G., VOLONCIU N., ZAHARIA N. – „Dicţionar de procedură penală”, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;

ANTONIU G. – „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură român. Partea specială.Vol.II”, Ed.

Academiei Române, Bucureşti, 1976;

APETREI M. – “Drept procesual penal”, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1998, vol.I

ARGEŞEANU I. – „Criminalistica şi Criminologia în acţiune”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

BASARAB M. – „Criminalistică”, Ed.Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1988;

BASARAB M., MOLDOVAN L., SUDIN V. – „Drept penal, parteaspecială”, Ed.Univ.Babeş-Bolyai,

Cluj-Napoca, 1985;

BENTHAN J. – “Traite des preuves judiciaries”, Ed. Bassage freres, Paris, 1823, vol I

BERCHEŞAN V. – „Metodologia investigării infracţiunilor”, Ed.Paralela 45, Piteşti, 1998;

BOGDAN T. – „Probleme de psihologie judiciară”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;

BOGDAN T., SÂNTEA I., DRĂGAN-CORNIANU R. – „Psihologia copilului şi psihologia pedagogică”,

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;

28

BOGDAN T., SCÎNTEIE I., DRĂGAN-CORNIANU R. – „Comportamentul uman în procesul judiciar”,

SEC al M.I., Bucureşti, 1983

BULAI C., FILIPAŞ A., MITRACHE C-TIN – „Instituţii de drept penal”, Ed.Trei, Bucureşti, 2001;

BUNECI P., BUTOI I. – “Martorul pe tărâmul justiţiei”, Ed.Pinguin Book, Bucureşti, 2004;

BUNECI P. – „Drept procesual penal. Vol.1, partea generală”, Ed. SemnE, Bucureşti, 2006;

BUNECI P. – „Drept procesual penal.Partea generală”, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008;

BUTOI T., BUTOI I.T. – „Tratat universitar de psihologie judiciară”, Ed.Phobos, Bucureşti, 2003;

BUTOI T. – „Interogatoriul – psihologia confruntării în procesul judiciar (ghid teoretic şi practic pentru

psihologi, criminalişti, procurori, judecători de instrucţie şi poliţişti anchetatori)”, Ed.Pinguin Book,

Bucureşti, 2004;

BUŞ I., DAVID D. – „Psihologie judiciară, pilograf şi hipnoză”, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2003

BUZATU N., CORNEAN D., CÂRPINEAN C. – „Criminalistica”, Ed.Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003;

CĂTUNA N.V. – „Criminalistică”, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

CÂRJAN L. – „Compendiu de criminalistică”, Ed.Curtea Veche, Bucureşti, 2003;

CÂRJAN L. – „Compendiu de criminalistică”, Ediţia a III-a revăzută şi actualizată, Ed.Fundaţiei „România

de Mâine”, Bucureşti, 2004;

CÂRJAN L.- „Tratat de criminalistică”, Ed.Penguin Book, Bucureşti, 2005;

CÂRJAN L. – „Criminalistică şi ştiinţe de contact”, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed.M.A.I., Bucureşti,

2006;

CECCALDI P.F. – „La criminalistique”, PUF, Paris, 1962;

CECCALDI P.F., CHEVET C., MARMO PH. – „Criminalistique”, Ed. de Lab.de identificare judiciară a

Prefecturii poliţiei din Paris, 1980;

CIOCLEI V. – „Manual de criminologie”, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001;

CIOPRAGA A. – „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”,Ed.Junimea,Iaşi, 1979;

CIOPRAGA A. – „Criminalistica. Tactica”, Univ.”A.I.Cuza” Iaşi, 1986;

CIOPRAGA A., IACOBUŢĂ I. – „Criminalistica”, Ed.Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1997;

CIOPRAGA A., IACOBUŢĂ I. – „Criminalistica”,Ed.Junimea, Iaşi, 2001;

CIOPRAGA A. – „Criminalistica. Tratat de tactică”, Ed.Gama, Iaşi, 1996;

CIOFU I. – „Comportamentul simulat”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1976;

COCA N., NICOLA C.N. – „Metode şi procedee practice de ascultare a învinuitului, inculpatului şi

martorilor. Unele probleme privind ascultarea minorilor”, SCPE al M.I., 1974;

COLECTIV – „Tratat practic de criminalistică”, Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976-1984;

29

DOLTU I., NEGIP M., DRĂGHICI V. – ”Martorul în procesul penal”, Ed.Lumina Lex, București, 2004;

DONGOROZ V., KAHANE S., OANCEA I., FODOR I., ILIESCU N., BULAI C., STĂNOIU R., ROŞCA

V. – „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”,Ed.Academiei

Române, Bucureşti, 1971;

DONGOROZ V. – „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Ed.Academiei,

Bucureşti, 1975;

DONGOROZ V., KAHANE S., DĂRÂNGĂ GH., LUCINESCU D., NEMEŞ A., POPOVICI M.,

SÎRBULESCU P., STOICAN V. – „Noul cod penal şi codul penal şi

codul penal anterior, prezentare comparativă”, Ed.Politică, Bucureşti, 1968;

DUŢU M. – „Dreptul la tăcere”, Ed.Economică, Bucureşti, 2005;

FILIPAŞ A. – „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”, Ed.Academiei, Bucureşti, 1986;

GORUNESCU M., PASCU I. – “Drept penal- Parte specială”, Ed. Hamagiu, Bucureşti, 2008;

GREBLEA V. – „Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminalişti”, manuscris în fondul

documentar al Parchetului General;

HEVET G., MARMO P. – „Criminalistique”, Ed.de Prefectura Poliţiei din Paris, Laboratoarele de

identitate judiciară, 1980;

HOLYST B. – „Kriminalistik”, Ed.Ştiinţifică, Varşovia, 1983;

IONESCU L., SANDU D. – „Identificarea criminalistică”, Ed.Ştiiţifică, Bucureşti, 1990;

IONESCU L. – „Criminalistică-curs universitar”, Ed.Pro Universitaria, Bucureşti, 2007;

KEVIN P.O., SULLIVAN R.C. – „Criminalistics. Theory and practice”, Holdbruce science Publishers Inc.,

New York, 1976;

LAZĂR A. – „Criminalistica”, Ed.”ALTIP”, Alba Iulia, 2004;

LAZĂR A. – „Criminalistica”, Ed.Risoprint, Cluj-Napoca, 2008;

LOCARD E. – „L’enquete criminelle et les Methodes scientifiques”, Ed.Flamarion, Paris, 1925;

LOCARD E. – „Traite de criminalistique”, Ed.J.Desvigne, Lyon, vol.I-VI, 1931-1939;

LOUWAGE RE. – „Curs de poliţie tehnică şi tactică de poliţie criminală”, Tiparul „Cartea românescă”,

Bucureşti, 1940;

MATEUŢ GH. – „Procedura penală. Partea specială. Vol.I şi II”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, 1998;

MATEUŢ GH. – “Protecţia martorilor. Utilizatea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal”,

Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

MIRCEA I. – „Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;

MIRCEA I. – „Criminalistica”, Ed.Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1992;

30

MIRCEA I. – „Criminalistica”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

MITRACHE C-TIN, MITRACHE C. – „Drept penal român. Partea generală”, ediţia a VI-a

Ed.Universul Juridic, Bucureşri, 2007;

MITROFAN N., BUTOI T., ZDRENGHEA GHE. – „Psihologie judiciară”, Ed.Şansa, Bucureşti, 1992;

MITROFAN N., BUTOI T., ZDRENGHEA GHE. – „Psihologie judiciară”, Ed.Şansa, Bucureşti, 1994;

MITROFAN N., BUTOI T., ZDRENGHEA GHE. – „Psihologie judiciară”, Ed.Şansa, Bucureşti, 2002;

MREJERU TH., MREJERU B. – „Probele în procesul penal. Aspecte teoretice &Jurisprudenţă în

materie”, Ed.Nomina Lex, Bucureşri, 2010;

NEAGU I. – „Drept procesual penal. Tratat”, Ed.Global Lex, Bucureşri, 2002;

NEAGU I. – „Tratat de procedură penală”, Ed.Pro, Bucureşti, 1997;

NISTOREANU GH., TULBURE A., ş.a. – „Manual de drept procesual penal”, Ed.Europa Nova,

Bucureşti, 1999;

NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ 2010. Expunere de motive, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010

O’BRIEN K.P., SULLIVAN R.C. – „Criminalistics. Theory and practice”, Holbriik Press, London, 1976;

PIAGET J. – „Psihologie şi pedagogie”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;

POP T. – “Drept procesual penal”, Vol.III, Tipografia Naţională, Cluj, 1946;

POPA GH. – „Criminalistica, note de curs”, Ed.Era, Bucureşti, 2005;

POPA T. – „Depoziţia. Forţa probantă. Limite psihologice”, Ed.Imprimeriei de Vest, Oradea, 2002;

RĂDULESCU-MOTRU C-TIN – „Curs de psihologie”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1923;

ROŞCA A. – „Psihologie generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

ROŞCA A. – „Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971;

ROŞCA A. – “Psihologie generală”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

SAFERSTEIN R. – „Criminalistics: an introduction to Forensic science”, Englewood Cliffs (publish.),

N.Y. Prentince Hall, 1995;

SCHAFER C. – „Limbajul corpului”, Ed.Niculescu, Bucureşti, 2003

STANCU EM. – „Tratat de criminalistică”, Ed. Actami, Bucureşti, 1995;

STANCU EM. – „Tratat de criminalistică”, Ed. Actami, Bucureşti, 2001;

STANCU EM. – „Tratat de criminalistică”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed.Universul Juridic,

Bucureşti, 2002;

STANCU EM. – „Tratat de criminalistică”, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed.Universul Juridic,

Bucureşti, 2007;

SUCIU C. – „Criminalistica”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;

31

SWENSON A., WENDEL O. – „Techniques of crime scene investigation”, American Publishing Company

Inc., New York, 1965;

ŞTEFĂNESCU P., CÂRJAN L. – „Ştiinţă versus crimă”, Ed.Curtea Veche, Bucureşti, 2001;

TANOVICEANU I. – “Tratat de drept şi procedură penală”,Vol.IV, Curierul judiciar, Bucureşti, 1924-

1927;

THEODORU G., MOLDOVAN L. – „Drept procesual penal”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1976;

THEODORU GR., PLĂEŞU T. – “Drept procesual penal , Partea generală”, Tipografia Universităţii

“A.I.Cuza”, Iaşi, 1986;

THEODORU GR. – “Tratat de drept procesual penal. Ediţia a 2-a”, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008;

TOMA D.T. – “Psihologia martorului şi tactica ascultării”, Ed.Focus, Bucureşti, 2005;

ŢICAL G.M., BĂRĂSCU A. – “Managementul protecţiei martorilor”, Ed. Etna, Bucureşti, 2007;

ŢIGĂNAŞU A., ROMAŢIAN C., COSTACHE A. – “Protecţia martorilor”, Editura Moroşan, Bucureşti,

2003;

ŢURAI C-TIN. – „Elemente de criminalistică şi tehnică criminală-poliţie ştiinţifică”, Ed.Ministerului

Justiţiei, 1947;

VASIU I. „Criminalitatea informatică”, Ed.Nemira, Bucureşti, 2001;

VĂDUVA N. – „Criminalistica. Curs de tactică şi metodică”, Ed.Universitaria, Craiova, 2002;

VINBERG I.A., MITRICEV S.M. – „Criminalistica”, Bucureşti, 1952;

VOCHESCU I. – „Criminalistica”, vol.I, Ed.Academica, Bucureşti, 2000;

VOLONCIU N. – „Drept procesual penal”, TUB, 1988;

VOLONCIU N. – „Tratat de procedură penală”,Ed. Paideia, Bucureşti, 1994;

VOLONCIU N. – „Tratat de procedură penală”,Ed. Paideia, Bucureşti, 1998;

VOLONCIU N., BARBU A. – „Codul de procedură penală comentat”, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2007;

WILHELM G.J. – „Introducere în practica criminalistică”, Stuttgart, Germania, 1954;

PRACTICĂ JUDICIARĂ:

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – Culegere de practică judiciară în materie penală”, Ed.Rosetti,

Bucureşti, 2002;

CURTEA DE APEL PLOIEŞTI – „Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară. Semestrul I”,

Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998;32

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE – „Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1998”,

Ed.Argessis, Curtea de Argeş, 1999;

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE – „Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2001”, Ed.All

Beck, Bucureşti, 2003;

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI- „Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994”, Ed. Continent

XXI, Bucureşti, 1995;

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – „Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii oe anul

2002”, Ed.All Beck, Bucureşti, 2004;

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – „Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii oe anul

2003”, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005;

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – „Jurispridenţa secţiei penale pe anul 2006. Recursuri în

interesul legii în materie penală”, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2007

REPERTORIU DE JURISPRUDENŢĂ ŞI DOCTRINĂ ROMÂNĂ 1989-1994, VOL.II., Ed. Argessis,

Curtea de Argeş, 1995.

STUDII, ARTICOLE:

ANTONIU G. – ”Observaţii la noul Cod de procedură penală (II)”, Revista de Drept Penal, nr.1/2009;

BUNECI P. – “Protecţia martorului”, în Revista de Drept Penal, nr.2/2003;

BĂJENARU O. – ”Incompatibilitatea calității de parte în proces cu ceade martor”, Revista Dreptul,

nr.11/2000;

CIUNCAN D. – “Înregistrările audio şi video”, în Revista de drept penal, nr.1/1997;

CORNESCU R.M. – “Obiectul probaţiunii judiciare în procesul penal”, Studii şi cercetări juridice,

nr.3/1963;

DOLTU I. – ”Declaraţiile martorilor în procedura penală română”, Revista Dreptul, nr.7/1995;

DOLTU I. – „Martorul în procesul penal”, în Revista de drept penal, nr.3/1995;

GROFU N. – ”Unele consideraţii în legătură cu sistemul mijloacelor de probă în concepţia noului Cod de

procedură penală”, Revista Dreptul, nr.1/2011;

GUIU K.M. – „Asupra probaţiunii penale” în Revista de drept penal, nr.4/1995;

LASCU I. – „Protecţia martorilor.Metode de reglemetare în legislaţia românească”, Revista Dreptul,

nr.7/2003

LAZĂR E. – „Importanţa cunoaşterii datelor care caracterizează persoana”, R.R.D. nr.11/1969;

33

MATEUŢ GH. – „În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în probaţiunea

orală”, în Revista Dreptul, nr.8/1997;

MIHUŢ E.A., MOCA D. - “Ascultarea martorului protejat. Protecţia datelor de identitate a acestuia. Forţa

probantă a declaraţiilor martorului protejat”, în Revista Dreptul nr.6/2006;

POPESCU L. – “Înregistrările audio-video” , Pro lege, nr.3/2001, editată de Ministerul Public, Parchetul de

pe lângă Curtea Supremă de Justiţie;

POPESCU V. – “Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de depoziţie mincinoasă în

timpul actelor premergătoare”, în Revista Română de Drept, nr.2, 1987;

STĂNESCU L. – Raţiunea utilizării rezultatelor activităţii de culegere a informaţiilor în administrarea

probatpriului în procesul penal”, în Revista Dreptul, nr.8/1998

THEODORU GR. – „Rolulactiv al organelor judiciare şi sarcina probaţiunii în procesul penal”, R.R.D.

nr.4/1968;

ŢĂNDĂREANU L. –“Protecţia martorilor în dreptul comunitar şi în legislaţia altor state”, în Revista

Dreptul nr. 11/2007;

34