(

SFINTELE TAINE 151

TAS HA BOTEZULUI

SE POATE REPETA T̂ T̂SLUJBA TAINEI BOTEZULUI? A '

Taina Sfântului Botez este prima din cele şapte Sfinte Taine, respectate' ş i practicate în Biserica Ortodoxă. Ea se administrează, de regulă, unită cu Taina Mirungerii şi cu cea a Sfintei împărtăşanii, alcătuind împreună ceea ce numim în teologie Tainele încorporării în. Biserica creştină. în tratatele mai vechi de teologie, ele figurează ca „Taine de iniţiere", nu în sensul de a introduce pe cineva în mistere sau secrete ale unei religii, adică practici mai puţin accesibile marii mase a credincioşilor, ci în acela de intrare, început şi practicare a vieţii creştine.

Prin Taina Sfântului Botez, cel care o primeşte devine membru al Bisericii lui Hristos. Efectul Tainei Botezului este ştergerea păcatului strămoşesc, cu care fiecare ne naştem, şi a păcatelor personale, dacă Taina se administrează persoanelor adulte. Primitorii Botezului sunt toţi cei care nu au fost botezaţi, indiferent dacă se nasc în familii creştine sau de alte religii. Taina Botezului conferă celui care o primeşte calitatea de creştin, acesta fiind întărit spre creşterea duhovnicească, prin Taina Mirungerii sau a Confirmării, cum este cunoscută această Taină în Bisericile Catolice şi Protestante. La acestea două se adaugă I cea de a treia Taină, cea a Sfintei împărtăşanii care pecetluieşte I Unirea desăvârşită cu Hristos, prin primirea Sfântului Său Trup | şl a Sfântului Său Sânge. De aceea, creştinii mai sunt numiţi şi hristofori, adică purtători de Hristos. în practica Bisericii Ortodoxe, aceste Sfinte Taine s-au administrat dintotdeauna şi se administrează toate în acelaşi timp, fără să se amâne Mirungerea sau Confirmarea şi împărtăşirea sau Cuminecarea

152 Pp. prof. dr. NICOI.AE D. NECUI.A

SFINTELE TAINE 153

lADDîîET

(

154 Pf, prof. dr. N1C0LAE D. NECtILA

SFINTELE TAINE 155

ESTE ÎNDREPTĂŢITĂ PRACTICA ŞI CEREREA UNOR CREDINCIOŞI DE A BOTEZA COPIII SEPARAT? ̂

Momentul săvârşirii Tainei Sfântului Botez este unul din cele rfrai importante din viaţa unui om. După naşterea trupească din părinţi, naşterea duhovnicească sau renaşterea la viaţa cea noua în Hristos, prin lepădarea omului cel vechi al păcatului, este plină de încărcătură emoţională şi harică şi de semnificaţie soteriologică. Prin botez devenim membri ai Bisericii lui Hristos, repetând în noi moartea şi învierea Sa, ne facem purtători de Hristos sau hristofoii, îmbrăcându-ne în El, ne întărim spre creşterea duhovnicească,, prin ungerea cu Sfântul Mir, şi ne unim deplin cu El prin primirea Sfintei împărtăşanii, adică a Sfântului Trup şi Sânge ale lui Hristos.

Cunoscând această semnificaţie majoră a momentului Botezului, credincioşii îi acordă importanţa care i se cuvine, căutând să facă din el o zi de sărbătoare, căreia i se mai poate asemăna doar căsătoria, care este şi ea tot un fel de renaştere pentru viaţa de familie şi de societate. De aceea, ziua botezului unui prunc şi cu atât mai mult a unui om matur, este una din cele mai frumoase din viaţă, rămânând adânc înscrisă în cronica unei familii.

Din dorinţa de a marca importanţa unei asemenea zile, s-a născut o practică străină de duhul comunitar al Bisericii Ortodoxe şi anume aceea de a boteza copiii separat. Practica aceasta se întâlneşte mai ales în cazul în care la o biserică sunt programaţi a se boteza mai mulţi copii. în această situaţie, există părinţi sau naşi care, când înştiinţează pe preot de săvârşirea unui botez, ţin să precizeze că vor ca pruncul sau prunca respectivă să fie botezaţi singuri, în cazul în care, în aceeaşi zi şi poate la aceeaşi oră, s-au mai anunţat şi alte cazuTi.de botez. în această situaţie, preotul se vede nevoit să săvârşească Taina Botezului fiecăruiaîn parte, citind de fiecare dată slujba Botezului în întregime şi sfinţind pentru fiecare în parte'apa de botez.

Este corectă această practică şi îndreptăţită cererea unor părinţi sau naşi care o solicită?

Fără îndoială că asemenea practică nu îşi găseşte justificare şi aceasta în primul rând pentru că ea izvorăşte dintr-o concepţie greşită despre săvârşirea Botezului. Mulţi cred că, dacă în aceeaşi apă a botezului sunt cufundaţi mai mulţi copii deodată, doar primul ar fi cel care este botezat deplin, iar ceilalţi ar fi cufundaţi într-o apă care nu ar mai avea aceleaşi efecte. De aici şi credinţa şi expresia populară care circulă pe seama unor persoane care sunt mai agitate şi comit fapte, uneori mai puţin cugetate, că „nu sunt botezate în apa toată".

Concepţia aceasta este total lipsită de temei, pentru că puterea sfinţitoare a apei rămâne aceeaşi pentru toate persoanele care s-ar cufunda în ea. Ea rămâne apă sfinţită şi după săvârşirea Botezului, dar, întrucât în ea s-au cufundat copiii şi având în vedere destinaţia ei specială şi anume pentru a fi folosită numai la botez, ea. se varsă după întrebuinţare într-un loc special ferit de întinare, numit umivalniţă, care, de cele mai multe ori, la parohiile din ţară, constă dintr-un fel de fântână îngustă cu tuburi de ciment, care nu este săpată până la apă. în acest loc se varsă apa folosită la Botez.

Deci toţi copiii care se botează în aceeaşi apă sunt botezaţi valid. Acest adevăr îl atestă şi practica veche a Bisericii, întrebuinţată şi azi în Bisericile Vechi Orientale, de a boteza mulţimi mari de catehumeni, la sărbătorile importante ale anului bisericesc, în bazine specia! amenajate în cadrul baptisteriilor, adică a locaşurlorde cult special construite pentru săvârşirea Botezului. De aceea, un asemenea motiv nu poate fi invocat în nici un fel de cei care pretind să se oficieze separat Taina Sfântului Botez.

Singura regulă care se respectă în cazul botezării mai multor prunci este aceea că dacă sunt de botezat un băiat şi o fată, mai întâi se cufundă în cristelniţă băiatul şi apoi fata, iar dacă sunt mai mulţi băieţi şi mai multe fete, se botează mai întâi băieţii şi apoi fetele. Toţi însă primesc aceeaşi putere sfinţitoare a apei şi pentru toţi Taina Botezului este la fel de valabilă.

Pt. Drot. cir. NHCOLAE D, NECUIASRNTELE TAINfi

4

în al doilea rând, cei care pretind ca Botezul să fie săvârşit separat invocă drept motiv grija pentru evitarea unei eventuale contaminări cu o boală de piele sau cu o altă boală pe care ar avea-o unul din copul care urmează să fie cufundaţi în aceeaşi apă,, In acest scop, unii cer să se facă o dezinfectare a cristelniţei înainte de a se turna în ea apă pentru sfinţit. în această privinţă trebuie să spunem că grija părinţilor şi naşilor pentru copii de a nu contracta o boală, fie ea şi de piele, este întrucâtva justificată, dar, în cazul Botezului, ea devine exagerată şi simptomatică. Ca şi în cazul împărtăşirii credincioşilor cu aceeaşi linguriţă, fără ca aceasta să ne contamineze cu diferite boli, la fel la săvârşirea Botezului nu se poate pune problema unei infectări sau îmbolnăviri. Din experienţa pastorală, ca şi din cele auzite şi învăţate, nu ştiu cazuri de co<p\\ care să se fi îmbolnăvit la botez, să fi răcit din cauza apei reci sau să fi fost înecaţi, datorită cufundării în apă.

Dacă credem că apa sfinţită nu mai este o apă obişnuită, ci una care operează renaşterea spirituală şi ştergerea păcatului, atunci nu ne mai temem de contaminare. Dacă o privim şi o socotim ca simplă apă, fără nici o putere, atunci ne îndoim şi de efectul ei asupra celui care se botează şi ne temem şi de contaminare.

Din cele expuse până aici reiese că <prac\L\ca botezării separate a copiilor nu este justificată. La acestea putem adăuga şi imposibilitatea de a o aplica acolo unde se săvârşeşte botezul unui număr mare de copii. Pentru un preot slujitor devine obositoare şi mecanică săvârşirea separat a aceleiaşi slujbe pentru un număr mare de copii. Şi ce s-ar întâmpla clacă am aplica-o acolo unde uneori se botează zeci de copii?

Pe de altă parte, în exprimarea unei asemenea pretenţii se poate observa şi o oarecare atitudine de dispreţ faţă de semeni, ca şi sfidarea uneia din frumuseţile şi caracteristicile esenţiale ale cultului creştin public ortodox şi anume, "caracterul său comunitar sau eclesiologic. Bucuria comună

pe care o simţim şi o trăim când ne botezăm copiii împreună, înfrăţirea pe care o creează acest moment unic în viaţa oamenilor şi păstrarea practicii vechi a Bisericii de a boteza pe catehumeni în aceeaşi apă sfinţită ne îndeamnă să nu acceptăm practica mai nouă a botezării izolate a copiilor. în acest scop şi sfinţiţii slujitori sunt datori să explice credincioşilor justeţea practicii botezului comun şi să nu cedeze aşa de uşor la solicitări care nu se justifică.

ESTE CORECTĂ PRACTICA BOTEZĂRII COPIILOR AVORTAŢI (LEPĂDAŢI)? ¥~ r

întrebarea aceasta ridică una din problemele foarte delicate de practică liturgică, dar mai ales de natură teologică.

După cum este cunoscut, Sfintele Taine, adică acele lucrări sfinte şi sfinţitoare săvârşite de episcopi şi preoţi pentru mijlocirea harului Duhului Sfânt necesar mântuirii, se administrează numai persoanelor vii pentru ca acestea să-şi poată exprima adeziunea sau consimţământul la lucrarea respectivă. La. săvârşirea unor asemenea slujbe, efectul lor depinde şi de voinţa primitorului. Ele nu sunt lucrări mecanice care sa opereze transformarea sau schimbarea primitorului 1 numai prin ele însele, ci presupun sau angajează şi voinţa lui. Chiar dacă în cazul Botezului, săvârşit mai ales pruncilor, această dorinţă este exprimată de naşi care mărturisesc credinţa în numele celui care se botează, Taina Sfântului Botez nu se poate administra copiilor morţi şi cu atât mai mult celor care au fost avortaţi pe cale naturală sau, si mai grav, celor avortaţi prin mijloacele medicale specifice. A admite sau a încuraja o asemenea practică ar însemna o încălcare gravă a unui prfhcipiu dogmatic şi o inovaţie liturgică dintre cele mai condamnabile, care nu-şi poate găsi în nici un fel justificarea. Biserica este foarte categorică şi nu permite nici măcar oficierea slujbei înmormântării copiilor morţi nebotezaţi. Cu atât mai mult, ea nu va permite oficierea Tainei Botezului copiilor avortaţi sau lepădaţi.

157

(6

( (

157

Pr. prof. dr. NICOLAE D. NECULA

SFINTELE TAINE .

_----- 159

8

Cât priveşte practica sau obiceiul întâlnit mai ales în Moldova, dar şi în alte părţi ale ţării de a boteza copiii avortaţi sau lepădaţi pe cale naturală, în ziua de Sf. loan, deci la 7 ianuarie, nu poate fi socotită decât ca o gravă inovaţie sau abatere liturgică, care nu-i departe de a fi apreciată sau cotată ca un sacrilegiu. A administra Botezul unor asemenea persoane înseamnă o desconsiderare sau chiar o bătaie de joc faţă de Taina Sfântului Botez, atât de importantă în viaţa credincioşilor. O asemenea lucrare ar însemna o Taină săvârşită fără prezenţa obiectului sau primitorului. Arînsemna o formulă magică rostită de la distanţă şi fără efect. De asemenea, persoana respectivă nu s-ar putea împărtăşi direct şi deplin de efectul Tainei, deoarece aceasta se săvârşeşte întotdeauna, după tradiţia ortodoxă, împreună cu Mirungerea şi cu Sfânta împărtăşanie care alcătuiesc aşa-numitele Taine de iniţiere creştină, adică Tainele de intrare în creştinism (şi nu de instruirea în anumite secrete sau mistere creştine) sau Tainele încorporării în Hristos. în situaţiile în care credincioşii solicită o asemenea slujbă, necunoscând gravitatea săvârşirii ei, slujitorii trebuie să refuze categoric şi să şi explice de ce nu se poate săvârşi, iar dacă obiceiul este îndătinat prin tradiţie în parohia sau zona respectivă, el trebuie înlăturat cu desăvârşire. Iar dacă el are | drept scop şi un câştig material, este cu atât mai mult de j condamnat. Un slujitor care săvârşeşte o asemenea ceremonie este un fur de cele sfinte. Obiceiul este cu atât mai demn de condamnat dacă Botezul respectiv se face şi copiilor avortaţi cu bună ştiinţă sau cu voie. în aceste cazuri, mi se pare că abaterea este şi mai gravă, încercând să sfinţeşti o crimă.

Cât priveşte rânduiala după care se face o asemenea slujbă, este de înţeles că ea nu poate fi decât o improvizaţie şi care în nici un caz nu poate fi socotită ca botez. Ea nu este menţionată sub nici o formă în nici o carte de slujbă sau de teologie şi de aceea constituie o inovaţie. Dacă ar fi fost necesară, iar Biserica ar fi considerat o asemenea

practică îndreptăţită şi corectă, ar fi prevăzut ca pe un ritual sau ca pe o excepţie de la regula

Botezului. Or, aşa ceva nu întâlnim nicăieri. Se înţelege că pe lângă pregătirea celor necesare pentru o slujbă de botez, ritul principal nu poate fi decât stropirea unui mormânt cu apă sfinţită şi cu rostirea formulei botezului, dându-se în general celor care sunt „botezaţi" în acest fel numele de Ion sau Ioana. Până şi în punerea numelui este o greşeală liturgică deoarece un nou-născut primeşte numele la opt zile, cu o molitvă specială care se numeşte „la însemnarea pruncului", deci înainte de botez, când preotul îl însemnează pe prunc la frunte, la gură, la piept, bunecuvântându-l. Or, când botezi un mormânt, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Ceea ce prevede Molitfelnicul sau Agheasmatarul în legătură cu copiii nebotezaţi este doar pedeapsa grea pentru părinţii din a căror neglijenţă se întâmplă să moară pruncul nebotezat, fie că s-a născut, fie că a fost lepădat, sau avortat. Cât priveşte un ritual al botezării lor sau al înmormântării acestora, cărţile de cult nu pomenesc nimic.

De unde provine această practică a botezului copiilor avortaţi, ca şi cea a înmormântării şi pomenirii la soroacele îndătinate de Biserică pentru pomenirea morţilor, a copiilor morţi nebotezaţi? Din grija firească pentru mântuirea sufletelor lor sau pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Gândul şi grija pentru cei morţi sunt, fără îndoială, lucruri demne de luat în seamă şi vrednice de lăudat. Sunt datorii creştineşti care trebuie cultivate şi respectate. Dar pentru îndeplinirea acestui scop nu ne este îngăduit sa desconsiderăm şi să dispreţuim învăţăturile şi practicile bisericeşti corecte şi tradiţionale, inventând tot felul de rânduieli neconforme cu doctrina şi practica Bisericii. Pe lângă aceasta, se scapă din vedere sau se neglijează un lucru foarte important şi anume, grija pentru îndreptare, pocăinţă şi iertare a acelor care au săvârşit păcatul

157avortului. Nu starea acelor copii avortaţi trebuie să ne preocupe în chip special sau a celor îngropaţi fără slujbă, ci starea celor care au făcut ca, din neglijenţă sau cu bună

ştiinţă, să se întâmple aşa ceva. Care va fi starea sufletelor copiilor avortaţi cu voie sau fără de voie sau ale celor născuţi morţi sau morţi nebotezaţi o ştie

10

160Pn prof. cir. N1C0UE D. NECDLA

SFINTELE TAINE

12numai Dumnezeu sau, oricum, intră în planul iconomiei divine şi al dragostei sale nemărginite. Nu se poate ca aceşti prunci nevinovaţi să fie rânduiţi la locuri de osândă de Dumnezeu care iubeşte copiii şi mai ales pe copiii nevinovaţi. De aceea, mi se pare foarte nepotrivită cererea pe care o întâlnim în unele acatiste sau pomelnice ale credincioaselor noastre, sugerată sau indicată de unii clerici, mai ales din mediul monahal, „pentru scoaterea la lumină a pruncilor avortaţi". Nu credem că sufletele acelor copii nevinovaţi sunt în întuneric, ci mai degrabă ale mamelor care i-au ucis şi i-au avortat. De aceea ar trebui să se roage pentru ele şi nu pentru acei copilaşi nevinovaţi. Sufletele unor asemenea mame trebuie aduse la lumină şi aceasta prin pocăinţă multă şi continuă şi mai ales prin fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti. Sunt femei care privesc cu multă uşurinţă avortul, uneori ca pe un lucru obişnuit şi consideră că simpla citire a molitvei la lepădarea pruncului este suficientă pentru a fi iertată de toată gravitatea săvârşirii unei asemenea fapte. Fără îndoială că molitva este necesară şi cea care o solicită face un lucru bun, dar ea este numai o rugăciune prin care se îngăduie mamei să intre în biserică. Ceea ce urmează este sau trebuie să fie neapărat pocăinţă sau spovedania, cu canonisirea şi părerea de rău, care trebuie să ne însoţească toată viaţa. Desigur că un păcat, mărturisit cu părere de rău şi cu angajamentul de a nu-l mai face, se iartă prin spovedanie, dar părerea de rău pentru săvârşirea unei crime sau a mai multora trebuie să ne însoţească toată viaţa. în această privinţă trebuie menţionat faptul că şi avortul săvârşit fără de voie este socotit sau pedepsit tot o crimă, ca păcat al uciderii.

De asemenea, nu credem că practica de a prezenta pe un timp îndelungat nouă lumânări şi nouă prescuri la sfântul altar, pentru pomenirea la Proscomidie, cu scopul de a se ierta păcatul avortului este cea mai potrivită. La Proscomidie este suficient să prezentăm o prescură şi o lumânare împreună cu pomelnicuf, iar dacă vrem ca dragostea

noastră şi dorinţa de îndreptare să prisosească, să le concretizăm în fapte bune: botezarea pruncilor părăsiţi, îmbrăcarea şi hrănirea copiilor sărmani şi fără ajutor, îngrijirea pentru buna lor educaţie, înfierea unor asemenea copii ai nimănui, vizitarea şi ajutorarea copiilor din orfelinate, leagăne de copii, şcoli ajutătoare, ca şi orice fapte de milostenie săvârşite faţă de cei în nevoi, cu intenţia de a fi o uşurare de păcatele săvârşite. Acestea şi altele asemenea ar trebuie să fie faptele pe care să le săvârşim pentru copiii avortaţi sau lepădaţi, cu voie sau fără de voie, iar nu botezarea unui mormânt cu cheltuieli care ar putea să acopere nevoile materiale şi spirituale ale atâtor copii care aşteaptă ajutorul nostru.

In concluzie, practica botezării copiilor avortaţi cu voie sau fără de voie şi morţi nebotezaţi este o inovaţie liturgica neîngăduită de Biserică şi care nu trebuie practicată sau încurajată în nici un fel.

POATE MAMA SĂ PARTICIPE LA SLUJBA TAINEI BOTEZULUI OFICIATĂ PROPRIULUI SĂU

COPIL?

în viaţa de familie, ca şi în cea a obştii creştineşti sau a parohiei, botezarea unui prunc înseamnă un moment de mare bucurie. Botezul este actul sfânt şi lucrarea tainică a Bisericii prin care cel care se botează se încorporează în trupul lui Hristos care este Biserica. Cu fiecare botez, numărul credincioşilor dintr-o parohie creşte, iar în familie se naşte un nou creştin. Datorită însemnătăţii acestui moment de bucurie, la slujba Botezului participă toţi membrii familiei, cunoştinţele şTrudele apropiate. S-a luat obiceiul ca la botezul pruncilor, mamele să nu participe şi această tradiţie se respectă cu multă stricteţe în mai toate regiunile ţării noastre. De unde provine această restricţie căreia i se dă uneori greutate canonică?

în canoanele Bisericii Ortodoxe şi în cărţile de cult nu găsim nicăieri interdicţia ca mama să nu participe la botezul propriului ei copil. Ceea ce găsim în cărţile de cult sunt prescripţii legate

(

(

Pr. prof. dr.NjCOlAED. N£CULA

162de perioada de curăţire a mamei care a născut. Aşa, de exemplu, există o serie de ierurgii care se săvârşesc femeii care a născut, începând cu cea din prima zi de naştere şju Rânduiajaîn ziua. întâi la femeia lăuză, care este o sfinţire.mică şi specială a apei pentru această situaţie. De obicei, vine la preot, cu puţină apa într-un vas, cineva din membrii familiei sau moaşa care a asistat la naştere. Preotul sfinţeşte această apă cu o rugăciune specială şi din ea gustă cea care a născut sau se stropeşte ea şi locul unde se află pruncul. Urmează apoi ca-, la opt zile după naştere-, preotul să meargă la casa unde scut pruncul, să săvârşească sau să citească Rugăciunile la femeia lăuză, care sunt molitve de curăţire pentru mamă şi celelalte femei oare s-au atins de ea. Cu acest prilej, preotul stropeşte casa cu apă sfinţită şi însemnează pe prunc binecuvântândul la frunte, la gură şi inimă, zicând: „M^llQ

Domnului te-au făcut şi te-au z\6'\t", pentru ca să fie păzit până va primi Taina Sfântului Botez. Tot în ziua a opta şi înainte de botez, se citeşte şi Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele.

Conform rânduielilor canonice, taina Botezului trebuie sâ se oficieze în timp de şapte zile după naşterea pruncului (Canonul 37 al Sfântului loan Postitorul). Dacă însă pruncul este debil şi există teama de a nu trăi, el poate fi botezat îndată după naştere, aşa cum ne îndeamnă Tertulian sau Sf. Simeon al Tesaloniculul. Există şi o recomandare sau răspuns canonic al lui Petru, hartofifexul.Patriarhiei de Constantinopol (sec. X!) în care se arată că e bine să se săvârşească botezul la 40 de zile după naştere, pentru ca pruncul care suge până atunci ia mama sa încă necurăţită, să poată fi curăţit şi el prln^ botez, o dată cu binecuvântarea mamei de către preot, ia 40 de zile după naştere (Sintagma ateniană, voi. VI, p. 369). Vechile pravile bisericeşti interziceau amânarea botezului după 40 de zile de la naştere. în cazuri normale, nu se săvârşea botezul în timpul Postului Mare, pentru a se evita mesele şi petrecerea care însoţesc de regulă botezul. Dar dacă există primejdia de moarte pentru prunc, botezul se săvârşeşte şi in Săptămâna Mare. '■■ .

ggMHE TAINE

—­­­­­­—­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­____       163

La rânduielile legate de naştere se mai adaugă şi Rugăciunile care se citesc după patruzeci de zile femeii care a născut, când se aduce pruncul la biserică chiar de mama lui, pentru a fi îmbisericit, de faţă fiind şi naşul. Cu acest prilej, preotul citeşte două rugăciuni pentru curăţirea mamei şi intrarea ei în biserică şi încă trei rugăciuni pentru prunc, după care îl îmbisericeşte, dându-l naşului sau mamei.

Acestea sunt rânduielile şi soroacele la care ele trebuie îndeplinite, în legătură cu naşterea şi botezul. în practică însă, ele nu se mai respectă. Dintr-o tradiţie moştenită, din comoditate sau din grabă, atât a slujitorilor, cât şi a credincioşilor, aproape toate aceste ierurgii legate de naştere şi botez se săvârşesc deodată fie imediat după naştere, fie în intervalul celor 40 de zile. Pe de altă parte, nici botezul nu se mai săvârşeşte până la şapte zile după naşterea pruncului şi nici chiar până la 40 de zile, cât durează perioada de curăţire a femeii care a născut, uneori, botezul fiind amânat până la câteva luni. Fireşte că această practică nu este de recomandat, dar ea este actuală.

Dacă botezul pruncului are loc în perioada celor 40 de zile de curăţire a mamei, este de înţeles că ea nu poate participa la slujba Botezului, neavând voie să intre în biserică, chiar dacă i"s:ău citit toate molitvele sau ierurgiile iegate de curăţire. Dacă botezul are loc după perioada celor 40 de zile de curăţire, atunci mama poate participa la slujba Botezului, cu condiţia ca mai întâi să i se citească Rânduiaia de curăţire după 40 de zile. Participarea sau neparticiparea mamei la botezul propriului ei prunc nu are aşadar un temei doctrinar, canonic sau cultic, ci el este în legătură cu termenul de curăţire a mamei care a născut. La aceasta se mai adaugă şi un aspect de ordin practic şi psihologic. în general când copilul este scufundat în cristelniţă şi mai ales când nu ţipă imediat după scoaterea din baia botezului, cea care se emoţionează cel mai mult este mama care poate avea chiar un şoc crezând că pruncul a fost înecat. Se întâmplă ca, uneori, acest şoc să producă o dereglare nervoasă sau hormonală care să determine încetarea laptelui, ceea ce odinioară, când nu se obişnuia laptele praf, era o

Pr prot. (Ir. MCOIAED.NECULA SFINTELE TAINE

164adevărata problemă. De aceea s-a luat obiceiul ca mama să nu participe la această ceremonie pentru a fi scutită de şocul inerent. De aici, obiceiul s-a extins şi s-a combinat şi cu restricţia legată de cură\\rea mamei.

Aşa6ar, dacă botezul are loc după patruzeci de zile de la naştere, iar mama vrea să participe şi i s-a ollciat şi lerur^ia de curăţire, ea poate lua parte, fără nici un fel de teamă de a încălca vreo dispoziţie canonică, doctrinara sau cultică, la botezul propriului său corjW. Dacă nu au trecut cele 40 de zile de curăţire, ea nu poate intra şi participa la slujbă. Cazurile în care botezul se săvârşeşte acasă sunt tot mai rare şi ele constituie excepţii care nu fac altceva, decât să Mărească regula.

TAINA SPOVEDANIEI

CÂND TREBUIE SĂ NE SPOVEDIM ÎN TIMPUL UNUI AN BISERICESC?

Spovedania sau mărturisirea este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii. Ea mai este cunoscută şi sub numele de Taina Pocăinţei. Spovedania este acea lucrare sfântă săvârşită de episcop sau preot prin care, în urma mărturisirii păcatelor, a părerii de rău pentru ele sau a căinţei şi a promisiunii de a nu le mai săvârşi, primim Iertare de la Dumnezeu, prin formula sacramentală de administrare a Tainei De regulă, Taina este urmată de îndeplinirea unui canon (epitimie) care, în trecut, se cerea săvârşit înainte de primirea dezlegării sau iertării păcatelor.

Pocăinţa este una din cele mai importante lucrări sfinţitoare din viaţa credincioşilor, pentru că prin ea se reface comuniunea cu Dumnezeu, întreruptă de păcat, şi se restaurează omul cel nou sau haina luminoasă a Botezului, întunecată sau murdărită prin viaţa păcătoasă. De aceea, vnu se poate concepe viaţa creştină

autentică fără spovedanie. Cu cât ne mărturisim mai

165des, cu atât suntem pe calea adevăratei vieţuiri creştine şi păstrăm legătura cu Hristos, care este izvorul harului şi binecuvântării.

Pe de altă parte, Taina Spovedaniei este, cum foarte bine s-a spus, şi o cale sau un prilej pentru pastoraţie individuală, în scaunul de spovedanie, preotul sau episcopul nu este numai un administrator sacramental al acestei Sfinte Taine, adică o persoană sfântă care să asculte spovedania credincioşilor şi să dea iertare, păcatelor, ci el este şi un învăţător, pedagog şi îndrumător al vieţii credincioşilor. Spovedania este o catedră sau un amvon pentru fiecare din penitenţii care se prezintă înaintea preotului duhovnic. în scaunul de spovedanie, duhovnicul nu trebuie numai să asculte greşeli sau păcate şi să dea iertare ci, mai ales, trebuie să folosească acest prilej pentru a-i învăţa adevărurile de credinţă şi a le îndruma viaţa pe căile adevăratei trăiri creştine. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât credincioşii vin cu propriile lor probleme care nu sunt ale tuturor, ci numai ale lor, pentru care trebuie date sfatul, învăţătura şi îndrumările cele mai potrivite. De aici provine şi greutatea şi seriozitatea administrării acestei Sfinte Taine, căci de felul cum o administrăm, depinde şi efectul ei. în Taina Sfintei Spovedanii, preotul poate zidi sau dărâma. Desigur că el trebuie să zidească prin priceperea şi măiestria lui pastorală, prin experienţa de viaţă şi duhovnicească. La zidirea sufletească a credincioşilor în momentul spovedaniei, ajuta şi starea sufletească deosebită a penitenţilor care atunci sunt mult mai dispuşi să primească sfatul înţelept al duhovnicului, al cărui cuvânt cade cu greutate.

Având în vedere aceste rosturi deosebite ale Tainei Spovedaniei în viaţa credincioşilor, se înţelege de la sine că ea trebuie administrată cât mai des. S-a luat obiceiul ca această taină, atât de binefăcătoare pentru suflet, să fie administrată cât mai rar şi mai ales în legătură cu cele patru posturi de durată din timpul anului bisericesc şi, în chip special, în vederea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului, la începutul sau

( (

TAINA SFÂTiTULUI BOTEZ

1. Ce şi câte nume punem copiilor noştri la botez?

Aducerea în discuţie a unei asemenea teme pleacă de la realitatea pe care o putem constata fiecare, oriunde şi oricând, că, fafă de tradiţia românească, veche şi sănătoasă, legată de numele de botez, se observă o practică de influentă străină, de a da copiilor noştri la botez nume cât mai îndepărtate de antroponimele româneşti şi în acelaşi timp un obicei şi mai snob şi de neînţeles de a da celor nou-născuti de la două până la cinci sau chiar mai multe nume. ne surprinde de fiecare dată, mai ales la botezarea pruncilor, când suntem puşi în fata certificatelor de naştere, ca şi la cununie, că atât cel care urmează să primească botezul, prunc sau pruncă, cât şi mirii, dar în special miresele, apar trecute în aceste acte cu câteva nume, pentru care trebuie să ai mereu în fată certificatul sau o notiţă spre a le putea pomeni, pentru a nu le omite sau pen tru a nu le amesteca. Uneori este de-a dreptul obositor, enervant şi ridicol să rosteşti numele de botez al unui prunc sau al unuia dintre miri, pronunţând o serie întreagă de nume. Este greu de spus de unde provine această modă şi la ce serveşte, dar, din păcate, ea tinde să se extindă şi să devină aproape normativă sau generală. Este tot aşa de greu de spus Ia ce serveşte atribuirea atâtor nume unei persoane care în nici un caz nu va fi chemată sau strigată niciodată pe toate numele cu care este trecută în acte, ci doar pe un singur nume, de cele mai multe ori modificat şi el prin tot felul de schimbări provenite din adăugarea de sufixe sau diminutive ori, pur şi simplu, prin părăsirea tuturor acestor nume şi folosirea altuia mai intim, de dezmierdare: Bebe, Bebită, Coca, Cocuta, Puişor, Puicuţa, Scumpa, Iubita şi altele.

1 2 - TRADIŢIE ŞI ÎNNOIRE...

178______________________________PR. PROF. UNIV. DR. MCOLAE D. NECU.

Situaţia devine şi mai ridicolă şi nefirească atunci când constatăm că aceste

nume sunt o amestecare de antroponi me româneşti şi străine, cu totul nepotrivite,

când, alături de nume româneşti curate şi îndătinate, apar nume din onomastica

franceză, engleză, germană, italiană sau spaniolă, iar pentru etnia ţiganilor chiar

din cea indiană. Acest lucru trebuie să spunem cinstit că la început ne amuză sau

ne distrează, apoi ne indignează şi în cele din urmă ne îngrijorează, fiindcă el

înseamnă o denaturare a unei practici vechi şi sănătoase româneşti şi o îndepărtare

de sensul, semnificaţia sau rostul numelui în viata omului în general şi a

creştinului în special.

Dacă ne întoarcem în trecutul vieţii noastre româneşti, strâns legată de viata

religioasă sau bisericească, vom observa că numele de botez au avut o însemnătate

deosebită. Vechile izvoare şi documente, cum sunt pisaniile, pietrele de mormânt,

pomelnicele, însemnările de pe cărţile de slujbă sau foile îngălbenite ale actelor

care vorbesc de pământ şi judecăţile purtate pentru stăpânirea lui, ne relevă nume

româneşti de toată frumuseţea care au dispărut cu totul din onomastica sau

antroponimia contemporană. Ele proveneau din calendarul creştin şi erau date de

preoţi, la propunerea părinţilor şi a naşilor, în momentul în care slujitorii

bisericeşti săvârşeau Ierurgia cunoscută sub numele de Rânduială la în-semnarea pruncului când i se pune numele149. Conform indicaţiilor din

Molitfelnic sau Aghiasmatar, această rânduială este stabilit să se facă în a opta

zi după naştere. în această zi, pruncul ar trebui să fie adus la biserică de către

moaşă şi, rămânând în fata uşilor sfântului locaş sau în pridvorul acestuia,

deoarece pruncul este nebotezat şi neîmbisericit, preotul îi citeşte această

Rânduială specială. Partea esenţială a acestei rânduieli este rugăciunea sau

molitfa pentru punerea numelui. Aşadar, după ce preotul dă binecuvântarea de

slujbă, se rostesc Rugăciunile începătoare, troparul zilei sau al hramului bisericii, apoi se binecuvântează pruncul, însemnân-

149. Molitfelnic, Bucureşti, 2002, p. 16-17.

duse cu chipul Sfintei Cruci la frunte, pentru luminarea mintii ţ.1 a gândurilor, la

gură, pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării ţii la piept, pentru ferirea inimii de

poftele şi patimile trupeşti. Apoi i se citeşte molitfa sau Rugăciunea pentru

punerea numelui, care se pomeneşte pentru prima dată, la cuvintele: "Să se

însemneze lumina fetii Tale peste robul Tău acesta (aici îi pune numele) şi să se

însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui". Rugăciunea

aceasta este un fel de pregătire pentru botez, aşa cum reiese din textul acesteia, in

continuare: "Şi dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de el

când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârşindu-se prin

înfricoşătoarele Taine ale Hristosului Tău"150. După rugăciune, pruncul este adus în

fata uşilor bisericii sau a icoanei Maicii Domnului, făcând cu el semnul crucii şi

cântând troparul şi condacul întâmpinării Domnului, urmate de apolisul

sau încheierea slujbei.în legătură însă cu această rânduială, destul de importantă, a punerii numelui

pruncului, trebuie spus că de cele mai multe ori, ea nu se face la opt zile după naştere, ci o dată cu sfinţirea apei din Rânduială în ziua întâi la femeia lăuză151 sau se amână, săvârşindu-se în ziua botezului pruncului, înainte de începerea rânduielii catehumenatului152. Datorită faptului că numele se dădeau o dată cu sfinţirea apei, din prima zi de la naşterea pruncului, acestea s-au numit "nume din apă", adică date de preot cu prilejul acestei aghiasme speciale pe care o săvârşea în acest moment şi fireşte că ele erau nume de sfinfi din calendarul ortodox care, în majoritate, erau cele ale sfinţilor din zilele respective sau ale sărbătorilor din acele zile. Cum aceste nume erau alese cu consimţământul părin-ţilor şi al naşilor, ele rămâneau definitive, desăvârşindu-se sau întărindu-se deplin prin săvârşirea Tainei Sfântului Botez. De aceea, numele care se cheamă de "botez", prenumele sau

150.Ibidem, p. 16.151.Ibidem, p. 9-11.152.Pr. prof. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 448.

numele mic nu se dă în realitate Ia botez, ci prin Ierurgia care îl precede, adică Rânduiala Ia însemnarea pruncului când i se pune numele, botezul întărind, pecetluind şi definitivând acest nume cu care persoana respectivă intră în actele oficiale şi cu care se legitimează în fata oamenilor sau a societăţii şi cu care rămâne cunoscut de toată lumea. Acest nume îi dă expresie identităţii lui'53.

Humele primite de copii la Botez nu se schimbă decât în situaţii cu totul speciale, la o răscruce importantă din viata unor persoane, cum ar fi primirea unei înalte dregătorii, la intrarea în tagma monahală, Ia primirea schimei celei mari, o rânduiala specială care se face pentru unii dintre monahi, când aceştia îşi schimbă pentru a doua oară numele sau la botezul catehumenilor în vârstă154. A mai existat, în tradiţia veche românească, o practică pierdută în negura vremii, dar care astăzi nu se mai aminteşte, aceea a schimbării numelui de botez şi anume atunci când se constată că într-o familie nu trăiesc copiii, răpuşi probabil de o boală incurabilă şi molipsitoare al cărei leac nu era cunoscut. De teama ca să nu piară toti copiii unei familii, numeroşi de altfel, şi să se salveze măcar ultimul, a existat obiceiul ca acesta să-şi schimbe numele, pentru a scăpa, conform credinţei superstiţioase, de duhul cel rău care îi lua la sine, prin rebotezare sau prin "vânzare".

Conform documentelor, săvârşirea botezului a doua oară şi implicit schimbarea numelui de botez s-au săvârşit până pe la mijlocul secolului al XVII-lea, când a fost interzis de Pravila cea Mare de la Târgovişte, din 1632, sau Pravila lui Matei Ba-sarab, care, în glava 115, zaceala 1, prevede că pot fi botezate a doua oară numai persoane care au fost botezate la eretici, socotind nul un asemenea botez.

Tot în acelaşi Ioc se interzice preoţilor să săvârşească botezul a doua oară celui care a fost botezat corect, precizând

153. Vezi Economul V. Ursăcescu, Vechi nume româneşti de botez,în "B.O.R.", LVII (1939), nr.l 1-12, p. 662.

154. Pr. D. Buzatu, Despre numele româneşti, în "MitropoliaOlteniei", XX (1968), nr. 9-10, p. 733.

că "cine l-ar face a doua oară, i se va lua harul"155. După cum se poate observa,

Pravila cea Mare nu face altceva decât să reproducă hotărârea canonului 47

apostolic care spune: "Episcopul sau presbiterul, dacă ar boteza din nou pe cel ce

are botezul cu adevărat sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei

fără credinţă adevărată), să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea

Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi"156.

în ciuda acestei hotărâri exprese a Pravilei celei Mari, se pare că practica de

a boteza a doua oară şi de a schimba numele sau mai bine-zis de a mai adăuga un

alt nume a continuat pentru motivul arătat mai sus, însă în taină, de teama

caterisirii, dovadă fiind faptul că au existat persoane care aveau două nume,

primite la cele două botezuri, amândouă fiind nume de sfinţi, existând şi mărturii

că preotul care săvârşea asemenea botez, înspăimânta sau ameninţa cu mare jură-

mânt şi blestem pe părinţii celor botezaţi a doua oară să nu spună nimănui cele

întâmplate, de teama caterisirii157. Practica aproape că nu ne mai miră, dacă chiar

în vremea noastră există persoane care cer ca să fie administrat botezul copiilor

bolnavi de epilepsie sau măcar să li se citească exorcismele sau lepădările, pentru

a se tămădui de boala respectivă, ceea ce fireşte că nu se poate admite. Botezul,

odată săvârşit, valid, nu se mai repetă.

în cazul "vânzării"' copilului ameninţat de boală, se proceda în felul următor:

mama cu copilul bolnav căuta o femeie cu copii sănătoşi. Aceasta venea Ia casa

celui de vânzare, sta Ia fereastra deschisă şi se oferea să cumpere copilul. Se fixa

un preţ simbolic, se primea copilul vândut prin fereastra deschisă şi i se schimba

numele. Cea care cumpăra copilul ocolea cu el casa de trei ori zicând: „Boala să

se ducă cu Ion (fostul nume); sănătatea să rămână cu Păun (numele nou)". Apoi

/ KADIŢIE şi innoiRE în SLUJIREA LITURGICĂ

178______________________________PR. PROF. UNIV. DR. MCOLAE D. NECU.

155. Vezi Economul V. Ursăcescu, op. cit, p. 664.156. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe.

Note şi comentarii, p. 32.157. Vezi Economul V. Ursăcescu, op. cit, p. 664.

numele mic nu se dă în realitate la botez, ci prin Ierurgia care îl precede, adică Rânduiala la însemnarea pruncului când i se pune numele, botezul întărind, pecetluind şi definitivând acest nume cu care persoana respectivă intră în actele oficiale şi cu care se legitimează în faţa oamenilor sau a societăţii şi cu care rămâne cunoscut de toată lumea. Acest nume îi dă expresie identităţii lui153.

Mumele primite de copii la Botez nu se schimbă decât în situaţii cu totul speciale, la o răscruce importantă din viaţa unor persoane, cum ar fi primirea unei înalte dregătorii, la intrarea în tagma monahală, la primirea schimei celei mari, o rânduiala specială care se face pentru unii dintre monahi, când aceştia îşi schimbă pentru a doua oară numele sau la botezul catehumenilor în vârstă154. A mai existat, în tradiţia veche românească, o practică pierdută în negura vremii, dar care astăzi nu se mai aminteşte, aceea a schimbării numelui de botez şi anume atunci când se constată că într-o familie nu trăiesc copiii, răpuşi probabil de o boală incurabilă şi molipsitoare al cărei leac nu era cunoscut. De teama ca să nu piară toţi copiii unei familii, numeroşi de altfel, şi să se salveze măcar ultimul, a existat obiceiul ca acesta să-şi schimbe numele, pentru a scăpa, conform credinţei superstiţioase, de duhul cel rău care îi lua la sine, prin rebotezare sau prin "vânzare".

Conform documentelor, săvârşirea botezului a doua oară şi implicit schimbarea numelui de botez s-au săvârşit până pe la mijlocul secolului al XVH-lea, când a fost interzis de Pravila cea Mare de la Târgovişte, din 1632, sau Pravila Iui Matei Ba-sarab, care, în glava 115, zaceala 1, prevede că pot fi botezate a doua oară numai persoane care au fost botezate la eretici, socotind nul un asemenea botez.

Tot în acelaşi loc se interzice preoţilor să săvârşească botezul a doua oară celui care a fost botezat corect, precizând

153. Vezi Economul V. Ursăcescu, Vechi nume româneşti de botez,în "B.O.R.", LVII (1939), nr. 11-12, p. 662.

154. Pr. D. Buzatu, Despre numele româneşti, în "MitropoliaOlteniei1, XX (1968), nr. 9-10, p. 733.

că "cine l-ar face a doua oară, i se va lua harul"155. După cum se poate observa,

Pravila cea Mare nu face altceva decât să reproducă hotărârea canonului 47

apostolic care spune: "Episcopul sau presbiterul, dacă ar boteza din nou pe cel ce

are botezul cu adevărat sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei

fără credinţă adevărată), să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea

Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi"156.

în ciuda acestei hotărâri exprese a Pravilei celei Mari, se pare că practica de a

boteza a doua oară şi de a schimba numele sau mai bine-zis de a mai adăuga un alt

nume a continuat pentru motivul arătat mai sus, însă în taină, de teama caterisirii,

dovadă fiind faptul că au existat persoane care aveau două nume, primite la cele

două botezuri, amândouă fiind nume de sfinţi, existând şi mărturii că preotul care

săvârşea asemenea botez, înspăimânta sau ameninţa cu mare jurământ şi blestem

pe părinţii celor botezaţi a doua oară să nu spună nimănui cele întâmplate, de

teama caterisirii157. Practica aproape că nu ne mai miră, dacă chiar în vremea

noastră există persoane care cer ca să fie administrat botezul copiilor bolnavi de

epilepsie sau măcar să li se citească exorcismele sau lepădările, pentru a se

tămădui de boala respectivă, ceea ce fireşte că nu se poate admite. Botezul, odată

săvârşit, valid, nu se mai repetă.

în cazul "vânzării" copilului ameninţat de boală, se proceda în felul următor:

mama cu copilul bolnav căuta o femeie cu copii sănătoşi. Aceasta venea la casa

celui de vânzare, sta la fereastra deschisă şi se oferea să cumpere copilul. Se fixa

un preţ simbolic, se primea copilul vândut prin fereastra deschisă şi i se schimba

numele. Cea care cumpăra copilul ocolea cu el casa de trei ori zicând: „Boala să

se ducă cu Ion (fostul nume); sănătatea să rămână cu Păun (numele nou)". Apoi

155. Vezi Economul V. Ursăcescu, op. cit, p. 664.

156. Arhid. prof. dr. loan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe.

Note şi comentarii, p. 32.

157. Vezi Economul V. Ursăcescu, op. cit, p. 664.

se întorcea la uşa gazdei şi, socotindu-se a fi străină şi observând că în casă nu

sunt copii, căci muriseră de boală, după cum îi explică gazda, ea îi oferă pe copilul

Păun, care este sănătos şi cu nume frumos. Gazda îl primeşte cu bucurie şi se

angajează să-1 crească cu dragoste. Cu aceasta actul schimbării numelui se

termina, iar copilul purta toată viata acest nume, cu credinţa că duhul cel rău îl va

ocoli datorită noului nume.

Dacă se întâmpla să moară se spunea că vânzarea şi schimbarea numelui s-

au făcut prea târziu. Cât adevăr era în această practică magică şi credinţă

superstiţioasă ne putem da seama fiecare, dar ea a existat, mai ales atunci când

medicina şi medicamentele nu se dezvoltaseră ca în zilele noastre şi când, din

cauza disperării, se recurgea şi la asemenea practici.

Obiceiul de a pune numele pruncului a opta zi după naştere îl moştenim din

tradiţia iudaică care stabilea, conform Vechii Legi, că ziua a opta este zi de

curăţire a mamelor şi a pruncilor evrei de sex bărbătesc, prin practicarea tăierii

împrejur şi punerea numelui: "Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte

bărbătească, necurată va fi şapte zile..., iar în ziua a opta se va tăia pruncul

împrejur. Femeia să mai şadă treizeci şi trei de zile şi să se cureţe..." (Levitic 12,

2-4).

Creştinii au moştenit şi păstrat această rânduiala, pentru că, pentru mame,

este un fenomen fiziologic natural de curăţire şi regenerare a organismului, iar

Mântuitorul, supunându-Se Legii Vechi, a fost tăiat împrejur a opta zi după

naştere, când 1 s-a pus numele Iisus (Luca 2, 21). Sfântul Simeon al Tesalo-

nicului îi dă şi o interpretare simbolică acestui act liturgic, arătând că "noi,

credincioşii, într-această zi, luăm numele pentru că a opta zi înseamnă înnoire ... şi

închipuirea învierii şi a vieţii celei veşnice, pentru că a opta zi şi Domnul a

înviat"158.

158. Vezi Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe. Pentru Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, cap. 60, trad. de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p. 71-72. Vezi şi Pr. prof. Ene Branişte, op. cit, p. 449.

Mumele, pe care pruncii le primesc a opta zi şi care se întăresc la botez, sunt de obicei sau ar trebui să fie, după tradiţia noastră ortodoxă românească, fie numele naşului, fie cel al Sfântului zilei în care se naşte sau se botează pruncul, fie oricare alt nume de sfânt pe care părinţii sau naşii îl aleg şi-1 consideră ca patron sau ocrotitor al copilului. El trebuie luat din Calendarul ortodox sau din cele obişnuite în popor care sunt derivaţii tot de la nume de sfinţi, adaptate la specificul românesc. "Antroponimele româneşti sunt acele nume de oameni care sunt făurite în cadrul graiului românesc şi cu mijloacele acestuia şi care circulă curent numai la români, iar dacă întâmplător se găsesc la vreun alt neam, acolo sunt de împrumut"159.

Antroponimia românească cuprinde două categorii de nume: calendaristice şi laice. Fondul onomastic creştin, provenit din Biblie şi aghiografie, are origine diferită şi îndepărtată ca timp şi spafiu. Acest fond este alcătuit din nume ebraice, greceşti, latine, arabe, siriene, egiptene şi feniciene, cu rădăcini adânci în diferite graiuri străvechi din care au odrăslit. Fondul laic provine din culturile dacă, romană, slavă, cumană, turcă, maghiară, greco-bizantină şi altele160. Cât priveşte fondul calendaristic, trebuie făcută remarca interesantă că, dintre toate numele pe care le înregistrează Calendarul creştin ortodox, care sunt de origine străină de graiul nostru, unul singur este de origine pur românească şi anume numele de Oprea al ţăranului român transilvănean din Săliştea Sibiului, canonizat de Biserica

/ KADIŢIE şi innoiRE în SLUJIREA LITURGICĂ

178______________________________PR. PROF. UNIV. DR. MCOLAE D. NECU.

Ortodoxă Română în 1955. Ceilalţi sfinţi de origine română, canonizaţi atunci, ca şi cei din 1992, poartă tot nume de provenienţă străină, luate din calendarul întrebuinţat astăzi în toată Ortodoxia161.

La acestea am putea să mai adăugăm numele folosite în antroponimia românească actuală care provin din nume de sărbători, de animale, de plante sau flori, cele derivate din

159. Pr. D. Buzatu, op. cit, p. 737.

160. Pr. D. Buzatu, op. cit, p. 738.161. Idem, ibidem.

se întorcea la uşa gazdei şi, socotindu-se a fi străină şi observând că în casă nu

sunt copii, căci muriseră de boală, după cum îi explică gazda, ea îi oferă pe copilul

Păun, care este sănătos şi cu nume frumos. Gazda îl primeşte cu bucurie şi se

angajează să-1 crească cu dragoste. Cu aceasta actul schimbării numelui se

termina, iar copilul purta toată viata acest nume, cu credinţa că duhul cel rău îl va

ocoli datorită noului nume.

Dacă se întâmpla să moară se spunea că vânzarea şi schimbarea numelui s-au

făcut prea târziu. Cât adevăr era în această practică magică şi credinţă

superstiţioasă ne putem da seama fiecare, dar ea a existat, mai ales atunci când

medicina şi medicamentele nu se dezvoltaseră ca în zilele noastre şi când, din

cauza disperării, se recurgea şi la asemenea practici.

Obiceiul de a pune numele pruncului a opta zi după naştere îl moştenim din

tradiţia iudaică care stabilea, conform Vechii Legi, că ziua a opta este zi de curăţire

a mamelor şi a pruncilor evrei de sex bărbătesc, prin practicarea tăierii împrejur şi

punerea numelui: "Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească,

necurată va fi şapte zile..., iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur. Femeia să

mai şadă treizeci şi trei de zile şi să se cureţe..." (Levitic 12, 2-4).

Creştinii au moştenit şi păstrat această rânduiala, pentru că, pentru mame,

este un fenomen fiziologic natural de curăţire şi regenerare a organismului, iar

Mântuitorul, supunându-Se Legii Vechi, a fost tăiat împrejur a opta zi după

naştere, când i's-a pus numele Iisus (Luca 2, 21). Sfântul Simeon al Tesalo-

nicului îi dă şi o interpretare simbolică acestui act liturgic, arătând că "noi,

credincioşii, într-această zi, luăm numele pentru că a opta zi înseamnă înnoire ... şi

închipuirea învierii şi a vieţii celei veşnice, pentru că a opta zi şi Domnul a

înviat"158.

158. Vezi Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe. Pentru Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, cap. 60, trad. de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p. 71-72. Vezi şi Pr. prof. Ene Branişte, op. cit., p. 449.

numele, pe care pruncii le primesc a opta zi şi care se întăresc la botez, sunt de obicei sau ar trebui să fie, după tradiţia noastră ortodoxă românească, fie numele naşului, fie cel al Sfântului zilei în care se naşte sau se botează pruncul, fie oricare alt nume de sfânt pe care părinţii sau naşii îl aleg şi-1 consideră ca patron sau ocrotitor al copilului. El trebuie luat din Calendarul ortodox sau din cele obişnuite în popor care sunt derivaţii tot de la nume de sfinţi, adaptate la specificul românesc. "Antroponimele româneşti sunt acele nume de oameni care sunt făurite în cadrul graiului românesc şi cu mijloacele acestuia şi care circulă curent numai la români, iar dacă întâmplător se găsesc la vreun alt neam, acolo sunt de împrumut"159.

Antroponimia românească cuprinde două categorii de nume: calendaristice şi laice. Fondul onomastic creştin, provenit din Biblie şi aghiografie, are origine diferită şi îndepărtată ca timp şi spaţiu. Acest fond este alcătuit din nume ebraice, greceşti, latine, arabe, siriene, egiptene şi feniciene, cu rădăcini adânci în diferite graiuri străvechi din care au odrăslit. Fondul laic provine din culturile dacă, romană, slavă, cumană, turcă, maghiară, greco-bizantină şi altele160. Cât priveşte fondul calendaristic, trebuie făcută remarca interesantă că, dintre toate numele pe care le înregistrează Calendarul creştin ortodox, care sunt de origine străină

de graiul nostru, unul singur este de origine pur românească şi anume numele de Oprea al ţăranului român transilvănean din Săliştea Sibiului, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1955. Ceilalţi sfinţi de origine română, canonizaţi atunci, ca şi cei din 1992, poartă tot nume de provenienţă străină, luate din calendarul întrebuinţat astăzi în toată Ortodoxia161.

La acestea am putea să mai adăugăm numele folosite în antroponimia românească actuală care provin din nume de sărbători, de animale, de plante sau flori, cele derivate din

159.Pr. D. Buzatu, op. cit., p. 737.160.Pr. D. Buzatu, op. cit., p. 738.

161. Idem, ibidem.

prototipurile calendaristice străine, cele provenite din lexicul comun (substantive, adjective, verbe), cele care indică apartenenţa locală, numele onomatopeice, cele formate prin adăugarea sufixelor şi altele162.

Toate aceste nume din onomastica românească s-au folosit dintotdeauna şi se folosesc şi astăzi la majoritatea populaţiei de credinţă creştină ortodoxă de pe teritoriul ţării noastre, constituind o notă caracteristică şi expresie a identităţii româneşti.

Abia când au început să pătrundă la noi culturile europene moderne, franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă şi altele, acestea au adus după sine şi moda numelor străine. Aşa au apărut în onomastica românească nume ca acestea: Jean, Qeorges, Alice, Alfred, Franţ, Rudi, Oscar, Bubi, Corina, Malvina, Eglantina, Electra, Ferida, Filomela, Ligia, Raluca, Ro-xana, Sidonia, Sărita, Orlando şi altele. Aşa cum se exprima ironic marele istoric şi savant român Micolae lorga, "numele acestea au o soartă foarte tristă, fiindcă în generaţia urmă-toare ajung şi la câini: pe lângă Hector şi Cesar, meniţi să fie viteji, Corina şi Malvina, ca să fie graţioase"163.

Pentru evitarea tendinţelor maghiarizante din Transilvania, aici s-au folosit şi se folosesc nume romane. într-o vreme, care vrea să însemne o întoarcere la istorie şi trecutul românesc, care se mai manifestă şi astăzi, s-au folosit nume ca: Stanca, Dan, Vlad, Radu, Vintilă, Dan, Mircea, Cezar, Decebal, Traian şi altele164.

în sfârşit, mai putem constata şi o încercare de a transpune în onomastica românească cuvintele care exprimă frumuseţe poetică şi gingăşie: Doina, Dom, Lăcrămioara, Luminiţa, Mioara, Puiu, Roua, Vifor, Viorica, Codruţa, Crenguţa, Codru şi altele165.

162.Ibidem, p. 747; vezi şi Micolae lorga, Numele de botez la români, Bucureşti, 1934, p. 5-16.

163.N. lorga, op. cit., p. 16; vezi şi Pr. D. Buzatu, op. cit, p. 744; Economul V. Ursăcescu, op. cit., p. 663.

164.M. lorga, op. cit., p. 16; Economul V. Ursăcescu, op. cit., p. 663.165.Pr. D. Buzatu, op. cit, p. 644.

Este de înţeles că alegerea sau punerea numelui copiilor este o problemă de

opţiune şi libertate a părinţilor şi naşilor copilului, dar socotim că este cazul ca

acestea să fie luate din onomastica românească tradiţională specifică, veche şi fru-

moasă şi mai ales din calendarul creştin cu nume atât de frumoase, variate şi

expresive. A aşeza un nume de botez străin, pe lângă un nume de familie tipic

românesc, înseamnă şi lipsă de cultură, de bun gust şi de maturitate, dar şi dispreţ

faţă de tradiţia noastră milenară creştină.

în această privinţă, este bine să nu uităm că sfântul al cărui nume îl purtăm

este pentru noi nu numai un patron şi ocrotitor, ci şi un model de urmat, un

permanent imbold spre vieţuire creştinească. "Prin mijlocirea acestor sfinţi, noi

strângem legăturile care ne împreună cu lumea spirituală, nimic nu ne aminteşte

aşa de bine de Biserica cerească, ca numele ce-1 purtăm. Mai ales, pentru prunc,

această legătură care îl uneşte cu Biserica cerească, este un dar nepreţuit"166.

în acelaşi timp, numele de botez leagă pe noul născut de părinţii, moşii şi

strămoşii săi unindu-1 cu aceştia şi integrân-du-i în comunitatea religioasă a

/ KADIŢIE şi innoiRE în SLUJIREA LITURGICĂ

178______________________________PR. PROF. UNIV. DR. MCOLAE D. NECU.

Bisericii şi în cea naţională, a neamului din care face parte; acest nume constituie

şi un simbol sau un dreptar de orientare în viaţă, etimologia lui având semnificaţie

morală, socială şi religioasă167.

Totodată, numele luate din calendarul bisericesc oferă posibilitatea serbării

zilei onomastice a fiecăruia, care înseamnă comuniune sufletească cu familia şi cu

cei dragi.

Ce trist este când persoane care poartă nume străine de calendarul creştin se

întreabă când ar putea să-şi serbeze ziua onomastică şi nu găsesc o asemenea dată!

Cât priveşte obiceiul de a pune mai multe nume unui copil socotim că

aceasta este o modă snoabă, care n u foloseşte absolut la nimic. înaintea oamenilor

şi a lui Dumnezeu

166. llie Ion Beleuţă, Convorbiri asupra legăturilor Bisericii cu cre-dincioşii pe baza Molitvelnicului, Sibiu, 1922, p. 8.

167. Pr. prof. Ene Branişte, op. cit, p. 449.

prototipurile calendaristice străine, cele provenite din lexicul comun (substantive, adjective, verbe), cele care indică apartenenţa locală, numele onomatopeice, cele formate prin adăugarea sufixelor şi altele162.

Toate aceste nume din onomastica românească s-au folosit dintotdeauna şi se folosesc şi astăzi la majoritatea populaţiei de credinţă creştină ortodoxă de pe teritoriul ţării noastre, constituind o notă caracteristică şi expresie a identităţii româneşti.

Abia când au început să pătrundă la noi culturile europene moderne, franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă şi altele, acestea au adus după sine şi moda numelor străine. Aşa au apărut în onomastica românească nume ca acestea: Jean, Qeorges, Alice, Alfred, Franţ, Rudi, Oscar, Bubi, Corina, Malvina, Eglantina, Electra, Ferida, Filomela, Ligia, Raluca, Ro-xana, Sidonia, Sărita, Orlando şi altele. Aşa cum se exprima ironic marele istoric şi savant român Micolae lorga, "numele acestea au o soartă foarte tristă, fiindcă în generaţia următoare ajung şi la câini: pe lângă Hector şi Cesar, meniţi să fie viteji, Corina şi Malvina, ca să fie graţioase"163.

Pentru evitarea tendinţelor maghiarizante din Transilvania, aici s-au folosit şi se folosesc nume romane. într-o vreme, care vrea să însemne o întoarcere la istorie şi trecutul românesc, care se mai manifestă şi astăzi, s-au folosit nume ca: Stanca, Dan, Vlad, Radu, Vintilă, Dan, Mircea, Cezar, Decebal, Traian şi altele164.

în sfârşit, mai putem constata şi o încercare de a transpune în onomastica românească cuvintele care exprimă frumuseţe poetică şi gingăşie: Doina, Doru, Lăcrămioara, Luminiţa, Mioara, Puiu, Roua, Vifor, Viorica, Codruţa, Crenguţa, Codru şi altele165.

162.Ibidem, p. 747; vezi şi Hicolae lorga, Numele de botez Ia români. Bucureşti, 1934, p. 5-16.

163.n. lorga, op. cit., p. 16; vezi şi Pr. D. Buzatu, op. cit, p. 744; Economul V. Ursăcescu, op. cit., p. 663.

164. N. lorga, op. cit, p. 16; Economul V. Ursăcescu, op. cit., p. 663.165. Pr. D. Buzatu, op. cit, p. 644.

Este de înţeles că alegerea sau punerea numelui copiilor este o problemă de

opţiune şi libertate a părinţilor şi naşilor copilului, dar socotim că este cazul ca

acestea să fie luate din onomastica românească tradiţională specifică, veche şi fru-

moasă şi mai ales din calendarul creştin cu nume atât de frumoase, variate şi

expresive. A aşeza un nume de botez străin, pe lângă un nume de familie tipic

românesc, înseamnă şi lipsă de cultură, de bun gust şi de maturitate, dar şi dispreţ

faţă de tradiţia noastră milenară creştină.

în această privinţă, este bine să nu uităm că sfântul al cărui nume îl purtăm

este pentru noi nu numai un patron şi ocrotitor, ci şi un model de urmat, un

permanent imbold spre vieţuire creştinească. "Prin mijlocirea acestor sfinţi, noi

strângem legăturile care ne împreună cu lumea spirituală. Nimic nu ne aminteşte

aşa de bine de Biserica cerească, ca numele ce-1 purtăm. Mai ales, pentru prunc,

această legătură care îl uneşte cu Biserica cerească, este un dar nepreţuit"166.

în acelaşi timp, numele de botez leagă pe noul născut de părinţii, moşii şi

strămoşii săi unindu-1 cu aceştia şi integrân-du-i în comunitatea religioasă a

Bisericii şi în cea naţională, a neamului din care face parte; acest nume constituie

şi un simbol sau un dreptar de orientare în viaţă, etimologia Iui având semnificaţie

morală, socială şi religioasă167.

Totodată, numele luate din calendarul bisericesc oferă posibilitatea serbării

zilei onomastice a fiecăruia, care înseamnă comuniune sufletească cu familia şi cu

cei dragi.

Ce trist este când persoane care poartă nume străine de calendarul creştin se

întreabă când ar putea să-şi serbeze ziua onomastică şi nu găsesc o asemenea dată!

Cât priveşte obiceiul de a pune mai multe nume unui copil socotim că

aceasta este o modă snoabă, care nu foloseşte absolut Ia nimic. înaintea oamenilor

şi a lui Dumnezeu

166. Ilie Ion Beleută, Convorbiri asupra legăturilor Bisericii cu cre-

dincioşii pe baza Molitveinicului, Sibiu, 1922, p. 8.

167. Pr. prof. Ene Branişte, op. cit., p. 449.

/ KADIŢIE şi innoiRE în SLUJIREA LITURGICĂ

PR. PROF. UNIV. DR. NICOLAE D. NECULA

nu putem avea decât un singur nume care ne dă şi ne asigură identitatea noastră168.

Şi mai grav este atunci când acest cârnat de

nume se con stituie dintr-o înşirare amestecată,

incomodă şi hilară de nu me româneşti şi străine care

nu se potrivesc în nici un fel.

De aceea, alegerea sau punerea numelui copiilor

sau fi nilor noştri nu trebuie tratată cu indiferentă, ci

cu toată seriozitatea, căci uneori vom fi mustraţi sau

apostrofaţi de proprii noştri copii că n-am ştiut să le

alegem un nume de care să se bucure şi să-1 poarte cu

plăcere. în această privinţă cred că este grăitoare şi

concluzivă constatarea şi îndemnul, pe care le face

marele om de cultură şi istoric român Micolae lorga

care spune că trebuie să facem o "largă alegere critică

în ceea ce priveşte numele care s-ar putea da unor

viitori copii, care nu trebuie să le poarte ca un

element ridicol"169.

168. Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. Editura Timpul, Iaşi, 1916, p. 95-99.

169. M. lorga, op. cit., p. ] 6.

TAINA MIRUTiGERII

1. Ce trebuie să ştim despre Sfântul şi Marele Mir?

în ziua de 2 mai 2002, în Sfânta şi Marea Joi din Săptămâna Patimilor, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârşeşte unită cu Vecernia Vinerii celei Mari, soborul ierarhilor care alcătuiesc Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Te o c t i s t , ca preşedinte al acestui organ central deliberativ şi întâistă-tător al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, a sfinţit Sfântul şi Marele Mir. Un asemenea moment constituie un eveniment de mare însemnătate în viaţa unei Biserici Autocefale. Pe de o parte, el înseamnă din punct de vedere liturgic, actul sau slujba prin care se sfinţeşte materia care se foloseşte la săvârşirea Tainei Mirungerii, la sfinţirea sfintelor antimise şi a bise-ricilor, iar pe de altă parte, din punct de vedere canonic, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir este semnul sau actul sfinţitor prin care se dă expresie autocefaliei unei Biserici, alături de alte acte sacramentale proprii stării de independenţă totală a unei Biserici, cum ar fi hirotonirea de clerici, aprecierea validităţii Tainelor, canonizarea de sfinţi, instituirea de sărbători şi altele170.

Având în vedere importanţa liturgică şi mai ales canonică a acestui act sacramental, socotim că este necesar să prezentăm pe larg ceea ce trebuie să ştie credincioşii Bisericii noastre despre Sfântul şi Marele Mir şi sfinţirea lui, care este rostul şi însemnătatea lui în viaţa religioasă creştină.

170. Vezi Arhid. prof. dr. loan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, voi. II, Bucureşti, 1990, p. 323.

186