sec 0 Hadrian, AugustusInteresul pentru arhitectură şi arte în imperiul roman facilitează păstrarea multor artifacte greceşti

sec. 4Se constată un apetit pentru colecţia obiectelor de artă, care capătă valoare de tezaur într-o perioadă în care banii îşi pierd din valoare.

sec 7 Theodoric cel MareCucereşte Roma, asigură conservarea patrimoniului cultural, căutând legitimitatea necesară guvernării teritoriului nou cucerit. Poziţia sa reprezintă o excepţie într-o perioadă în care clădirile erau păstrate doar dacă erau de folos.

sec 12 - 1162În conflictul dintre împărat şi papă, Roma ţine partea împăratului, sperând să obţină statutul de oraş liber, independent de ierarhia nobiliară. Senatul Romei decide protejarea columnei lui Traian, pentru a simboliza o paralelă cu vechiul imperiu.

sec 15 Perioada RenaşteriiAre loc o generalizare a interesului pentru înţelegerea arhitecturii şi artei trecutului, contrastat prin neglijenţă în privinţa conservării operelor propriu-zise, o dată ce ele erau considerate înţelese, măsurate, studiate. Continuă practica de până acum de a refolosi sau recicla vechile clădiri.

Raphael SanzioRaportul lui Raphael către papă insistă asupra necesităţii de a proteja clădirile care supravieţuiseră, făcând apel la spiritul creştin şi respectul faţă de înaintaşi, şi punctând valoarea lor educativă în prezent şi viitor.

AlbertiTeoretizează relaţia cu construcţiile trecutului, justificând intervenţia asupra lor pentru a corecta greşeli, de construcţie sau de concepţie, compoziţie (templul malatestian Rimini, santamaria novella Florenţa)

sec 16 Francisc IÎn Franţa apare ideea de zonă de protecţie a unui monument (maison carree Nimes)

1738 - 1438Descoperirea oraşelor Herculanes şi Pompei duce la o spargere a monopolului colecţionarilor asupra operelor de artă din antichitate, şi se pun bazele unei ştiinţe preocupate cu cercetarea şi documentarea acestor relicve de către encicopledişti. Monumentul, etimologic asociat amintirii, este definit prin dimensiune şi prestanţă.

1789 - 1794 Revoluţia FrancezăEste atacat şi parţial distrus patrimoniul artistic al Franţei. 40000 de castele, reşedinţe nobiliare, biserici, mânăstiri, abaţii, intră în patrimoniul statului în urma naţionalizării proprietăţilor deţinute de nobilime şi cler. Distrugerii îi urmează o a doua fază, în care imposibilitatea de a înlocui aceste construcţii duce la reafirmarea valorii lor economice, şi apar voci care subliniază valoarea lor artistică şi istorică. Ritmul distrugerilor scade. Un anticar iniţiază inventarierea construcţiilor rămase (1790), şi acest gest reprezintă asocierea dintre naţiune şi patrimoniu cultural.

sec 19-Ideile concretizate în urma revoluţiei franceze sunt preluate şi în restul Europei. Friedrich Shinkel, în Prusia, consideră că îngrijirea monumentelor este de interes general şi ar trebui finanţată de stat. El pledează pentru un minim necesar de intervenţii.

La Roma, Raphael Stern (arcul lui Constantin, colloseum) şi Giuseppe Valadier (colloseum, arcul lui Titus) ajung intuitiv la soluţii valide încă şi azi - intervenţii vizibile, cu materiale contemporane, care completează imaginea generală a monumentului fără să imite vechiul la nivel de detaliu.

Într-o scrisoare adresată regelui în 1930, François Guizot îi cere, în calitate de ministru de interne, instituirea unui inspector general al monumentelor istorice. După şapte ani, apare şi o comisie a monumentelor istorice, care să asiste inspectorul general în activitatea sa. Spre sfârşitul secolului, este înfiinţat ministerului culturii.

Prosper Mérimée aduce în vizor bogăţia arhitecturii romanice, şi încearcă să normeze relaţia dintre arhitecţi şi monumente, pledând pentru specializare, moderaţie, modestie.

Viollet-le-DucCel de-al treilea inspector general al monumentelor istorice. Pentru prima oară defineşte termenul de restaurare: mai mult decât conservare, reparaţie sau reconstrucţie, restaurarea este restabilirea într-o integralitate care poate să nu fi existat niciodată. El dă această definiţie după ani de practică, bazată pe ideea de a da clădirii o nouă speranţă de viaţă, mai mare decât cea care tocmai s-a scurs. Consideră că arhitectura medievală nu are elemente superflue, şi intervenţia trebuie aibă loc în urma înţelegerii funcţiunii şi acţiunii fiecărei componente alterate. Deseori, intervenţiile sale schimbă substanţial imaginea obiectului vizat, încercându-se un upgrade stilistic. (Carcassone, Pierrefonds, Notre Dame Vezelay, Notre Dame Paris).

Constant Dufeux sf laurenţiu Paris

Paul Abadie catedrala angouleme

Andre Leconte episcopia Curtea de Argeş, trei ierarhi Iaşi, sf dumitru Craiova, domneasca Targovişte

George Gilbert Scott chircester cathedral, westminster abbey

sec 19 FranţaÎn paris are loc intervenţia lui Haussman. Lărgirea spaţiilor urbane schimbă raportul dintre monument şi restul ţesutului construit.

Victor Hugo critică atacul asupra patrimoniului cultural datorat dezvoltării industriale şi urbanistice din această perioadă, şi lipsa unei poziţii oficiale şi a unei legislaţii adecvate protejării acestui patrimoniu. În opinia sa, exercitarea dreptului de a demola o clădire aflată în proprietate privată ar trebui subordonat interesului public de conservare a imobilelor de valoare.

John Ruskin, Marea BritanieInteresul turistic pentru valorile culturale ale continentului este dublat de un interes politic al Marii Britanii de a reintegra în societate forţele armate la sfârşitul campaniei lui Napoleon. Soluţia găsită este un program de construire a peste 200 de biserici în localităţile rurale, astfel se naşte un interes pentru arhitectura gotică a trecutului.

John Ruskin defineşte pentru prima dată importanţa patrimoniului urban minor, dincolo de scara impunătoare sau de decoraţia bogată: evocarea onestă a unui mod de viaţă din trecut. “Putem trăi fără arhitectură (...), dar fără ea nu ne putem aduce aminte. (...) există două datorii ale arhitecturii naţionale care nu pot fi ocolite: să facă astfel ca arhitectura prezentului să dăinuiască la scara istoriei, şi să o păstreze, ca o bijuterie de nepreţuit pe cea a epocilor trecute.”

Doctrina antiintervenţionistă înaintată de el critică poziţia luată de violet-le-Duc şi de şcoala sa, fiind de părere că efemeritatea arhitecturii trebuie acceptată, şi întreţinerea este de preferat restaurării în maniera practicată de ei. Monumentul este o creaţie ce aparţine trecutului, şi intervenţia asupra lui, chiar cu cele mai bune intenţii, este inevitabil distructivă, şi deci ilegitimă. Atitudinea sa aminteşte de principiile dezvoltării durabile: urmărirea satisfacerii nevoilor prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

sec 19+ Camillo Boito, ItaliaAre loc constituirea statului naţional şi apare nevoia de a arăta naţiunii istoria şi forţa fostului imperiu. Intervenţile caută să recupereze integralitatea şi splendoarea construcţiei. Boito găseşte o cale de mijloc între poziţiile extreme înaintate de le-Duc şi Ruskin, o abordare ştiinţifică, nu polemică. Un concept important este păstrarea autenticitatăţii. Monumentul se compune din diverse straturi, fiecare având asociată o valoare proprie. „Dacă completări ori reconstruiri se dovedesc a fi indispensabile, le-aş face astfel încât să se vadă că aceste lucrări sunt opera contemporaneităţii. Este mai bine să consolidezi decât să repari, este preferabil să repari decât să restaurezi.”

1. păstrarea patinei istorice 2. păstrarea intervenţiilor realizate în decursul timpului3. refuzul tipologiei stilistice propus de le-Duc4. legitimitatea prezentului de a interveni în diverse feluri5. marcarea ostentativă a intervenţiilor6. descrierea operaţiilor de restaurare, inscripţionarea sau

publicarea7. ierarhizarea profunzimii şi complexităţii intervenţiilor în funcţie

de perioada istorică asupra căreia se intervine:antichitate - restaurare arheologică, anastilozăev mediu - restaurare picturală, minim necesar de completărirenaştere, baroc, contemporan - restaurare arhitectonică, intervenţii mai ample, dar vizibile:

diferenţierea stilului diferenţierea materialului eliminarea figurilor şi a ornamentelor expunerea părţilor vechi suprimate într-un loc deschis publicului inscripţionarea elementelor adăugate cu data restaurării epigrafii descriptive pe monument documentarea fotografică şi scrisă a lucrărilor în faze succesive notorietatea

1903 Alois Riegl, VienaScrie Cultul modern al monumentelor, sintetizează studiile sale în urma elaborării unei legi pentru protejarea patrimoniului istoric. Neavând o pregătire de specialitate, el începe cu un demers teoretic ce caută să definească monumentul istoric şi diversele sale valenţe. Subliniază diferenţa semantică dintre monument (a priori încărcat cu semnificaţie) şi monument istoric (a posteriori) din punct de vedere al încărcării cu semnificaţie.

Pentru a restaura, trebuie să analizăm în mod particular lucrarea vizată şi valorile pe care aceasta le are pentru a putea genera o soluţie adecvată, nuanţată:

1. valori de rememorare valoare istorică: ilustrarea particulară a unui stadiu în dezvoltarea

creaţiei umane rememorare intenţională: fixarea intenţionată a unui moment

istoric în conştiinţa colectivă prin edificare2. valori de comtemporaneitate valoarea de utilizare: adecvare la cerinţele prezentului,

integritate. valoarea artistică: monumentul ca exemplu specific al unei

expresii artistice asociate unei perioade. sunt importante forma, culoarea şi concepţia, nu urmele degradării

Post WW1 - 1931 Carta de la AtenaAu loc distrugeri importante ale fondului construit urban, mai ales pe frontul de vest. O parte din monumentele istorice dispărute sunt reconstruite, ele fiind considerate repere importante pentru păstrarea unei identităţi culturale şi a unui stil de viaţă. Apare Liga Naţiunilor (precursoare ONU), incluzând Organizaţia de Cooperare Intelectuală (precursor UNESCO), care organizează Conferinţa de la Atena. Aceasta reprezintă prima încercare de a formaliza şi standardiza la nivel internaţional teoria şi practica de restaurare, bazându-se în parte pe experienţa acumulată până acum.

recunoaşte proeminenşa dreptului comunităţii în faţa celui privat asupra conservării monumentelor

recomandă respectarea caracterului ambiental în cazul intervenţiilor învecinate monumentelor istorice

recomandă folosirea tehnicii moderne de consolidare (reconstrucţia acropolei foloseşte betonul armat, metalul, cimentul portland) şi păstrarea elementelor decorative originale

recomandă folosirea anastilozei cu marcarea completărilor. întăreşte cooperarea internaţională în domeniul protecţiei

monumentelor ca bunuri ale îtregii omeniri

În 1933, CIAM promovează o concepţie statistică asupra conservării patrimoniului, contrară celei conturate cu trei ani mai devreme. “Trecutul nu poate supravieţui în totalitate, trebuie ales deci cu grijă ceea ce trebuie păstrat. Dacă avem de-a face du o serie mare de obiecte similare, unele pot fi păstrate, altele demolate”

Perioada Musollini Cezare BrandiEste înfiinţat Institutul Central de Restaurare. Brandi elaborează o serie de norme şi metodologii sintetizate într-o lucrare publicată la sfârşitul anilor ’60, Teoria Restaurării. Arată distincţia dintre reabilitare, reparare, şi restaurare. Aceasta din urmă este văzută ca o intervenţie umană specifică asupra unei opere de artă, distincte în raport cu alte obiecte de uz curent. “Este necesară, astfel, definirea restaurării pe baza conceptului operei de artă de la care îşi dobândeşte calificarea şi du a procedeelor practice care caracterizează restaurarea propriuzisă. Restaurarea reprezintă modelul metodologic al recunoaşterii operei de artă, în consistenţa sa fizică şi în dubla sa polaritate estetică şi istorică, în vederea transmiterii către viitor.”

se intervine numai asupra materiei, nu şi asupra ideii care a stat la baza construcţiei

este vizată obţinerea unei unităţi potenţiale a operei de artă, în măsura în care acest lucru este posibil, fără a comite un fals istoric sau a înlătura urmele trecerii timpului. Fiecare fragment conţine urmele întregului, şi trebuie încercată dezvoltarea potenţialei unităţi originale, proporţional cu gradul de supravieţuire formală încă prezentă în aceste fragmente. Este respinsă posibilitatea intervenţiei prin analogie. Arta generează obiecte unice, chiar atunci când foloseşte tehnici, motive sau teme comun întâlnite. În legătură cu reîntregirea operei de artă, “Integrarea va trebui să fie insesizabilă ca atare de la distanţa de la care opara de artă este perceptibilă în ansamblu, dar imediat reperabilă, fără a fi necesare mijloace speciale în acest scop, la o vizualizare de aproape.” Brandi face distincţia între stratul vizibil şi substrat, la realizarea acestuia din urmă fiind permisă o libertate mai mare.

intervenţia nu trebuie să împiedice, dimpotrivă, să înlesnească, viitoarele intervenţii

Restaurarea ruinelor trebuie să se limiteze la acţiuni de conservare, consolidare, anastiloză. Ele conţin mult prea puţin material pentru a extrapola forma iniţială, şi primează valorile istorice.

Păstrarea adăugirilor se justifică necondiţionat, în timp ce înlăturarea trebuie întotdeauna justificată temeinic şi, oricum, realizată astfel încât să păstreze măcar amprenta adăugirii asupra operei.

1964 Carta de la VeneţiaSe repetă, la o scară şi mai mare, distrugerile patrimoniului arhitectural al Europei. Se recurge din nou la reconstituirea unor construcţii sau spaţii urbane simbolice, atât în est cât şi în vest, activitate a cărei validitate este pusă în discuţie. În Egipt, modificarea cursului Nilului pune problema reconstruirii unor temple la cote mai înalte, care generează un program internaţional. Cu această ocazie, revine în prim plan necesitatea de a găsi o serie de principii universale în domeniul restaurării, adresată în cadrul unei conferinţe din Veneţia. Rezultatul conferinţei reprezintă atitudinea prevalentă în acest domeniu, valabilă până în ziua de azi:

1. Conceptul de monument istoric acoperă atât opera arhitecturală izolată dar şi ansamblul rural sau urban în care se găseşte mărturia unei civilizaţii particulare, a unei rezolvări semnificative sau a unui eveniment istoric.

2. Trebuie să se facă recurs la toată ştiinţa şi tehnica ce poate contribui la studiul şi protejarea patrimoniului arhitectural.

3. Scopul conservării şi restaurării monumentelor este de a le proteja atât ca opere de artă cât şi ca mărturii istorice

4. Se impune întreţinerea permanentă5. Conservarea monumentelor este întotdeauna facilitată de către

alocarea unor funcţiuni sociale, fără însă a modifica dispunerea, compoziţia sau decoraţia clădirii în schimbarea funcţiunii.

6. Conservarea cadrului este esenţială pentru a păstra relaţiile de masă şi culoare ce influenţează percepţia monumentului

7. Monumentul este inseparabil de istoria căriea îi este mărturie şi de amplasamentul său. Strămutarea este inacceptabilă, exceptând cazurile extreme.

8. Obiectele sculpturale, picturile sau decoraţia care formează parte integrantă din monument pot fi extrase doar dacă aceasta este singura modalitate de a le asigura protecţia.

9. Procesul restaurării este o operaţie extrem de specializată. Scopul ei este de a păstra şi evidenţia valoarea estetică şi istorică a monumentului şi se bazează pe respetul materialului original şi a documentelor autentice. Ea trebuie să se oprească acolo unde începe ipoteza, iar în acest caz orice lucrare suplimentară ce este indispensabilă trebuie să se distingă de compoziţia arhitecturală şi să poarte amprenta contemporaneităţii. Restaurarea trebuie precedată şi urmată de studii arheologice şi istorice.

10. Acolo unde tehnicile tradiţionale se dovedesc inadecvate, consolidarea unui monument poate fi realizată prin folosirea oricărei tehnici moderne de conservare şi construcţie a cărei eficacitate a fost demonstrată ştiinţific şi probată de experienţă.

11. Trebuie respectată contribuţia valoroasă a tuturor perioadelor ce au contribuit la edificarea monumentului, unitatea de stil nefiind un scop al restaurării. Atunci când o construcţie inculde opera suprapusă a diferite perioade, revelarea unei stări ascunse poate fi justificată în circumstanţe excepţionale, dacă prezintă un interes istoric, arheologic sau estetic mai mare şi dacă starea de conservare este suficient de bună. Evaluarea acestor factori nu poate sta exclusiv în sarcina individului însărcinat cu lucrarea.

12. Înlocuirea părţilor lipsă trebuie să se integreze armonios cu întregul, dar în acelaşi timp să fie deosebită de original, astgel încât restaurarea să nu falsifice mărturia istorică.

13. Completările nu pot fi admise decât în măsura în care ele nu impietează asupra părţilor de interes ale clădirii, asupra cadrului său tradiţional, echilibrul compoziţiei sale şi a relaţiei cu vecinătăţile.

14. Ambientul monumentelor trebuie să facă obiectul unei griji speciale pentru salvgardarea integrităţii şi purităţii sale şi asigurarea unei prezentări potrivite. Lucrările de conservare şi restaurare realizate în astfel de locuri trbeuie să se inspire din principiile cuprinse în articolele precedente.

15. Săpăturile arheologice trebuie realizate în conformitate cu standardele ştiinţifice şi recomandările definind principiile internaţionale de aplicat în aceste cazuri şi adoptate de către UNESCO în 1956. Ruinele trebuiesc păstrate şi trebuiesc adoptate măsuri pentru conservarea şi protecţia permanentă a caracteristicilor lor arhitecturale precum şi a obiectelor ce au fost descoperite. În plus, trebuiesc luate toate măsurile pentru a facilita înţelegerea monumentului şi pentru prezentarea sa fără însă a-i distorsiona semnificaţia. Orice lucrare de reconstituire trebuie respinsă a priori. Este permisă doar anastiloza, iar materialul utilizat trebuie întotdeauna să fie recognoscibil, folosirea sa redusă la minimul necesar.

16. Întotdeauna trebuie să se realizeze o documentaţie precisă sub forma unei cercetări analitice şi critice, ilustrată cu fotografii şi desene. Fiecare etapă a lucrărilor de eliberare, consolidare, reconstituire şi integrare, precun şi caracteristicile tehnice şi formale identificate pe parcursul lucrărilor trebuiesc incluse. Această documentaţie trebuie depusă în arhivele instituţiilor publice li trebuie pusă la dispoziţia cercetătorilor, eventual publicarea sa.

Principiile restaurării monumentelor istoricePrincipiul prudenţei: se impune o cercetare prealabilă pentru identificarea problemelor, în urma căreia se impune fie conservarea, fie restaurarea monumentului.

Principiul acţiunii minime necesare: limitarea intervenţiei la locurile a căror stare impune o acţiune

contemporană limitarea intervenţiilor la tipurile de acţiuni care conservă

materialul şi structura istorică în defavoarea celor care presupun înlocuirea acestora

limitarea intervenţiei la tehnicile de intervenţie care afectează în cel mai mic grad materialul istoric

Principiul utilizării materialelor şi tehnicilor tradiţionale: respectarea şi conservarea prioritară a elementelor de

construcţie realizate cu materiale în tehnici tradiţionale utilizarea materialelor în tehnici tradiţionale ori de câte ori este

vorba de reîntregirea elementelor constructive ale monumentului istoric

Principiul reversibilităţii intervenţiei: intervenţiile contemporane să fie executate cu astfel de materiale şi în tehnici care să permită eventualele reveniri

Principiul marcării intervenţiei: intervenţiile contemporane să fie marcate ori de câte ori ele

înlocuiesc, întregesc sau completează materialul istoric cu unul nou

marcarea intervenţiei trebuie să nu impieteze totuşi asupra unităţii edificiului ca operă de artă

Principiul conservării: orice intervenţie contemporană asupra unei structuri istorice are

drept prioritate asigurarea conservării materialului original nici o intervenţie asupra unui monument istoric nu trebuie să

pună conservarea pe un loc subordonat reabilitării sale funcţionale sau eventualelor completări aduse în vederea folosirii sale contemporane.

Criteriul respecrului autenticităţii: autenticitatea materialului constă în persistenţa materialelor

originale de construcţie sau, în cazul în care acestea au fost înlocuite în decursul timpului, de menţinerea tipului original tradiţional de material. Mai concret, trebuie păstrate materialele istorice găsite în operă sau, după caz, înlocuite fie cu materiale identice recuperate din alte părţi ale clădirii sau din alte clădiri asemănătoare. Altfel, trebuiesc folosite materiale nou prelucrate, dar obţinute din locurile sau prin tehnologiile tradiţionale.

autenticitatea concepţiei constă în răstrarea în timp a concepţiei originale şi a celor care au marcat existenţa istorică a edificiului. Se realizează prin decelarea diferitelor etape de construire, şi prin conservarea lor scrupuloasă prin respectarea principiilor ştiinţifice de intervenţie.

autenticitatea execuţiei constă în conservarea materială a edificiului sau a părţilor sale în tehnica originală de execuţie a construcţiei sau prin tehnicile tradiţionale folosite în decursul timpului pentru diversele adaptări sau modificări ale construcţiei. Se concretizează prin folosirea exclusivă a tehnicilor tradiţionale acolo unde este posibil, doar în cazuri excepţionale fiind acceptabilă folosirea tehnicilor contemporane probate prin experienţă.

autenticitatea amplasamentului, cadrului, ambientului constă în păstrarea locului pentru care a fost creat edificuiul şi a cadrului tradiţional în care această creaţie s-a desăvârşit, importante fiind raporturile volumetrice şi cromatice.

Cercetarea monumentelor istorice: studiul istoric Evaluarea situaţiei existente Investigaţii de specialitate sinteza cercetărilor, stabilirea etapelor de construire stabilirea valorilor istorice evidenţierea obligaţiilor, destricţiilor şi permisivităţilor de

construire

Studiul istoric este parte a documentaţiei tehnice referitoare la o clădire monument istoric. Prezintă ca prim rezultat evoluţia în timp a edificiului şi situaţia existentă. Investigaţia pleacă de la arhive, literatura de specialitate sau beletristică, cercetările cartografice, dosare de autorizare, evaluare iconografică, evaluare arhitecturală in situ.

cercetarea arhitecturală stabilirea ordinii relative a construirii explicarea particularităţilor structurale (deschideri blocate,

schimbări de zidării, goluri în zidărie) distincţia între ceea ce este tipic şi atipic structurii clădirii, dintre

caracteristicile redundante şi cele semnificative. caracterizarea materialelor şi a tehnicilor folosite, precum şi

motivele utilizării lor. descoperirea mărturiilor care dovedesc existenţa unor construcţii

sau părţi de construcţie dispărute descoperirea şi marcarea acelor caracteristici structurale care nu

pot fi explicate altfel decât ca aparţinând unei faze anterioare de construcţie, ulterior demolată

distincţia dintre decoraţia iniţială şi cele ulterioare descoperirea materialelor refolosite şi a locurilor din care ele

provin descoperirea logicii funcţionale la momentul iniţial, pentru

proprietarii iniţialo, precum şi în etapele ulterioare ale existenţei clădirii

descoperirea ierarhiei spaţiale a clădirii, prin intermediul interpretării decoraţiei, mărimii, scării sau dispunerii încăperilor sau a circulaţiilor

identificarea spaţiilor prin raportare la tipologia programului arhitectural

identificarea mărturiilor ce pot conduce la datarea precisă identificarea elementelor ce trebuiesc cercetate cu mijloace

speciale

sec 19 - Începuturile Restaurările din România

Intervenţii de factură romanticăSchlatter:

Bismana: adăugiri de factură neogotică în incintă Bistriţa: reconstruită total după 1840 Arnota: idem, 1856 Curtea Veche: turlă, ferestre, şi anexe neogotice Antim: rozasă neogotică Radu Vodă: parament, supraînălţare cornişă şi fronton neo-gotic Steindl: Castelul Hunedoara: galerie şi scară neogotică

Kagerbauer: Castelul Bonţida: goticizarea bastionului renaşcentist de nord-

vest Sf. Mihail din Cluj-Napoca: turn neogotic

Intervenţii de factură romantică (neogotică) în restaurările maghiare ale bisericilor evanghelice

din Transilvania Darlos: portalul şi zona sa superioară Atel: ferestre neogotice, refacerea portalului Curciu: portalul şi zona sa superioară Malancrav: parament, fresce interioare Xavier Villacros: Biserica Sf. Gheorghe: turn

K. A. Romstorfer: Putna: introducerea unui tambur Biserica Mânăstirii Sf. Ioan, Suceava: reconstituirea acoperişului,

acoperire cu ţigle smălţuite, introducerea antepridvorului la nord, noi profile decorative din interior

Mirăuţi, Suceava: refacere integrală cu reluarea formelor sec. 17A. Lecomte du Nouy (1875-1914):

Sf. Nicolae-Domnesc, Iaşi: demolare, reconstruire arbitrară Sf. Dumitru, Craiova: demolare, reconstruire arbitrară Vechea Mitropolie, Târgovişte: demolare, reconstruire arbitrară Sf. Trei Ierarhi, Iaşi: modificări la turle (supraînălţare), modificare

a contraforturilor, reconstruire a bolţilor pridvorului la o cotă inferioară, demolarea clopotniţei şi reconstruirea arbitrară a casei ecumeneşti (sala gotică)

Mânăstirea Argeşului: demolarea clădirilor de incintă şi edificarea palatului episcopal, înlocuirea ancadramentelor originale şi a pietrei de parament, extragerea freşcei şi modificarea părţii superioare a turlelor prin adăugarea unui coronament metalic

De la întemeierea comisiunii Monumentelor Istorice la restaurarea istorică: primii

restauratori români

Ion Mincu: StavropoleosAlexandru Băicoveanu:

adept al restaurării stilistice şi al inovaţiei de tip A. Lecomte du Nouy

Sf. Gheorghe, Hârlău: înlăturarea tencuielii zugrăvite, înlocuirea paramentului original cu materiale noi (piatra de râu înlocuită cu piatră făţuită)

Sf. Bicolae, PopăuţiGrigore Cerkez:

Sf. Nicolae Domnesc, Curtea de Argeş (1919-20) Mânăstirea Cetăţuia, Iaşi: modificări de caracter muntenesc la

arhondaric şi chilii Biserica Sf. Anton, Curtea Veche: reconstituire prin analogie

Domenico rupollo: palatul Mogoşoaia: ridicarea înălţimii etajului, crearea unei cornişe lombarde, coşuri veneţiene (înlocuind formele neogotice), modificarea formei golurilor de la arc în mâner de paner la trilobat, introducerea a 2 balcoane ce flanchează loggia de vest, completarea cu un corp pe latura de N