Rezolvări reeducare

1. Definiți controlul motor.

Controlul motor reprezintă controlul creierului asupra activității specifice musculare voluntare. Controlul motor are concentrare, motiv pentru care nu putem monitoriza decât puține mișcări.

Controlul, coordonarea și echilibrul fac parte din procesul larg neurokinetic denumit “control motor”.

-se dezvoltă în etape, de la naștere, pe măsura maturizării SN al copilului. Există 4 etape:

1 mobilitatea

2 stabilitatea

3 mobilitatea controlată

4 abilitatea

2. Producerea unei mișcări voluntare comport schematic 4 momente principale> enumerați și descrieți pe scurt una din ele.

Motivația-ideea-programarea-execuția.

Motivația-pentru un individ normal: orice mișcare voluntară a fost determinată de o cauză, de un motiv (o femeie): să apuce un obiect… să meargă, să scrie, să tragă un sertar, să ia un durex etc.

Motivația este determinată de condiția mediului exterior, respectiv de raportul în care se găsește individul, cu ambientalul, dar și cu mediul interior (exemplu: o durere abdominală ne face să ducem mâna la sub abdomen și să luăm un medicament antalgic și să adoptăm o anumită POZIȚIE). Motivația apare deci prin informarea SNC de apariția unei necesități. Aceste procese se formează în sistemul limbic (la câte putem să facem cu limba s-a format un întreg sistem). Cererile exprimate de SL vor fi analizate și integrate în “idei bune” de către cortex.

3. Controlul motor se dezvoltă de la naștere în 4 etape: enumerați, descrieți și alcătuiți două exerciții pentru fiecare etapă.

1-mobilitatea este abilitatea de a iniția și executa o mișcare pe toată amplitudinea ei fiziologică.

Exercițiu: 1. S în DV, prinde glezna cu mâna și ține gamba în flexie.

2. Așezat ghemuit (genuflexiune), cât permite mobilitatea genunchiului, cu mâinile în sprijin pe bară.

2-stabilitatea este capacitatea de a menține posturile gravitaționale și antigravitaționale ca și pozițiile mediane ale corpului.

3-mobilitatea controlată-este capacitatea de a executa mișcări în timpul oricărei posturi de încărcare prin greutatea corporală și segmentele distale fixate. Ca o completare la definirea mobilității controlate, este capacitatea de a rota capul în jurul axului longitudinal în timpul ortostatismului și în timpul mersului.

4-abilitatea este capacitatea de a manipula și explora mediul înconjurător, segmentul distal al membrelor fiind liber. Deci abilitatea este aptitudinea de a mișca segmentele în afara posturii sau locomoției.

4. Ce are de învățat kinetoterapie din ideea engramelor ca principiu de bază al obținerii unei bune coordonări și enumerați cele două tipuri de engrame.

Kinetoterapia are de “învățat” din ideea engramelor principiul repetiției, ca principiu de bază al obținerii unei bune coordonări.

Tipuri de engrame: -engrame senzitivo-senzoriale ale mișcărilor motorii

-engrame proprioceptive

5. Controlul muscular

Noțiunea de control muscular se referă la, abilitatea de a activa un număr limitat de unități motorii ale unui singur mușchi fără a fi activați alți mușchi.

Controlul nu implică însă și capacitatea de inhibiție pentru ceilalți mușchi vecini, acest proces făcând parte din coordonare.

Un adevărat “control” nu poate fi exercitat decât la un individ relaxat care execută o ușoară contracție a unui mușchi.

Controlul: -este un act conștient orientat în mod special spre o activitate

-este acțiunea etajelor superioare ale nevraxului.

-mai este denumit control direct.

6. Enumerați și descrieți pe scurt metodele pentru antrenarea controlului muscular.

Stretch reflexul realizează contracția mușchiului când tendonul este întins foarte repede. Se utilizează în leziunea NMP.

Tehnici de facilitare proprioceptivă, în cazul în care tulburările de NMC răspund la exercițiile de facilitare prin care creăm supraimpulsuri de la o cale intervertebrală la alta pentru a scădea rezistența sinaptică și a atinge pragul de stimulare.

Excitația cutanată (metoda Rood) deasupra mușchiului ce trebuie antrenat este o metodă tot de facilitare (exteroceptivă) care întărește stretch reflexul provocând controlul mușchiului paretic.

7. Definiți coordonarea / Coordonarea este o combinare a activităților unui număr de mușchi în cadrul unei scheme de mișcare continuă, lină, în ritm normal, cu forța adecvată pentru executarea unei acțiuni.

8. Inhibiția se formează în timpul repetițiilor de comandă excitatorie, și, pe măsură ce se formează, pe aceeași măsură mișcarea respectivă se șlefuiește tot mai mult, devine tot mai abilă.

9. Enumerați factorii care pot perturba coordonarea. Descrieți pe scurt.

-cu cât o mișcare a unui membru este mai amplă (articulațiile proximale), cu atât sunt mai reduse ca amplitudine mișcările la articulațiile distale.

-antrenarea forței agoniștilor cât și a antagoniștilor este la fel de importantă pentru o mișcare coordonată, căci dacă agoniștii puternici pot mări viteza membrului care se mișcă, forța antagoniștilor poate facilita oprirea mișcării în timp foarte scurt.

-există o bună coordonare a activității membrelor simetrice ca și a celor ipsilaterale când acționează în fază. Coordonarea poate fi perturbată de o mișcare pasivă a unui al treilea membru. Această perturbare este mai puternică pentru membrul ipsilateral, dacă mișcarea pasivă se execută în antifază (în direcție contrară), cu mișcarea membrului decât dacă mișcarea pasivă este în fază (pe aceeași direcție).

În același timp, coordonarea mișcărilor active ale unui membru este mai rapid și mai intens perturbată când mișcarea pasivă discoordonatoare se realizează pe membrul ipsilateral decât pe membrul opus acestuia.

-poziția unui segment poate influența serios forța musculară a altor segmente ale aceluiași membru atât în situația de lucru a lanțului kinetic deschis cât și închis.

10. Principiile formării și coordonării se regăsesc atât în formarea abilităților în copilărie sau pe parcursul vieții cât și în antrenamentul de recâștigare a coordonărilor la persoanele cu deficite funcționale. Este vorba mai ales de antrenamentul pe subunitățile desintetizate, antenament lent fără rezistență și cu repetiții extrem de numeroase.

11. Definiți echilibrul corpului. Definiți și stabilitatea.

O serie de boli neurologice și nu numai, pot determina perturbări ale controlului postural în special a posibilității de a menține un ortostatism static sau dinamic. În acele cazuri, spunem că pacientul are tulburări de echilibru. Echilibrul s-ar defini ca “procesul complex ce interesează recepția și organizarea impactului senzorial ca și programul si execuția mișcărilor, elemente ce asigură postura dreaptă, adică menținerea permanentă a centrului de greutate în centrul bazei de susținere. Mai pe scurt, echilibrul este abilitatea de a menține sau a mișca corpul fără a cădea. Echilibrul ar fi menținerea liniei gravitaționale a corpului înăuntrul poligonului de sprijin.

Stabilitatea ar fi proprietatea unui corp de a-și recâștiga echilibrul fără să cadă atunci când acesta este perturbat. Stabilitatea este invers proporțională cu înălțimea centrului de gravitație al corpului și direct proporțională cu mărimea bazei de susținere.

12. Enumerați și descrieți 3 surse primare ale imputurilor periferice care contribuie la controlul postural.

Impulsurile venite de la receptorii bilaterali somatosenzitivi, vizuali și vestibulari:

1-sistemul somatosenzitiv periferic este reprezentat de multitudinea receptorilor din articulații, mușchi tendoane, ligamente, piele (extero- și proprioceptorii) care informează centrul asupra lungimii mușchilor stării de contracție și de textură musculară, poziția segmentelor, temperatură, durere, presiune etc.

2-receptorii vizuali furnizează o suită de informații specifice care pot fi date în două categorii:

-centrale sau focale în cadrul cărora se realizează orientarea în spațiu și percepe starea de verticalitate a corpului, prezența mișcărilor obiectelor din jur, dar și toate condițiile concrete întâmplătoare sau nu ale ambientului sau ambientalului care pot fi favorabile sau nu.

-periferice sau ambientale, în care văzul informează asupra mișcărilor proprii în raport cu mediul înconjurător, ceea ce se realizează prin mișcările corpului (care la rândul lor declanșează o serie de reflexe posturale) ca și prin legănatul postural. Recepția vizuală creează posibilitatea anticipării acțiunilor.

Receptorii vestibulari (urechea internă detectează și informează asupra poziției corpului în raport cu linia gravitațională nu și în raport cu mișcările capului (flexie-extensie, rotație). De fapt, nu este vorba doar de reflexe vestibulare, ci și (mai ales) reflexe cervicale ale poziției capului față de trunchi.

13. În cadrul răspunsurilor posturale automate, Horak și colaboratorii în 1986 a enumerat și a descris strategiile dinamice de menținere a echilibrului în ortostatism. Enumerați și descrieți cele 4 tipuri de strategii.

a. strategia gleznelor: este vorba de acele mici oscilații ale corpului la nivelul gleznelor (anteroposterior) pentru anihilarea tendinței la dezechilibrare și readucerea corpului în poziție rectilinie. Dezechilibrul este mic.

Schemele de contracție musculară pentru reeducare sunt ascentente (disto-proximale), realizând posturi care sunt suficiente pentru menținerea corpului fără deplasarea acestuia sau a picioarelor.

b. strategia șoldurilor: apare cand redresarea doar prin strategia gleznelor nu este suficientă. Se concretizează prin oscilații ale trunchiului și pelvisului deasupra coxofemuralilor. Capul și șoldurile se mișcă în direcții opuse în această redresare.

Schema de contracție musculară este proximodistală (mușchii abdominali-cvadricepsi-tibial anterior).

Strategia șoldurilor poate conține mișcări intense ale trunchiului în dezechilibre largi, rapide, la limita stabilității. De aceea unii autori vorbesc în aceste cazuri de o strategie a trunchiului.

c. Strategia suspensiei urmărește coborârea centrului de greutatea a corpului către baza de susținere și se realizează prin flectarea genunchilor. Este o strategie, nu atât de reactivă instantanee ca celelalte, cât

mai mult de fixare într-o postură favorabilă menținerii stabilității în condiții speciale, adică în situații combinate între mișcare și stabilitate.

d. Strategia pașilor, adică executarea a 1-3 pași mici în momentul pierderii echilibrului. Este un mecanism de ultim apel când linia gravitațională este deja ieșită după limita stabilității. Deseori se asociază și mișcări ale brațelor.

14. Enumerați și descrieți cele două principii pe care își bazează tratamentul metoda Bobath.

1-inhibarea sau suprimarea activității tonice reflexe, cu rezultatul reducerii și reglării tonusului muscular.

2-facilitarea integrării reacțiilor superioare de ridicare și echilibru în secvențe de dezvoltare adecvată, urmată de un progres în activitățile elementare.

15. Descrieți ce urmărește metoda Frenkel și dați câte 3 exerciții din DD, așezat și ortostatism.

Metoda se adresează tratamentului ataxiilor locomotorii. Ea tinde să folosească la maximum resturile de propriocepție rămase indemne după boală și să înlocuiască “simțul muscular” pierdut. Metoda a fost creată pentru tratamentul ataxiei tabetice, boală deosebit de frecventă.

Exerciții din DD:

-bolnavul stă pe pat sau pe masa de tratament, cu capul ridicat pe perne sau pe un spătar, astfel încât să-și poată vedea bine MI. Exercițiile se execută alternativ, când cu un membru când cu celălalt.

1-Flexia șoldului și a genunchiului, piciorul rămânând pe planul mesei de tratament. Pe urmă se face extensia.

2-maleola externă a unui picior este dusă pe rotula genunchiului opus. Se revine în poziția inițială.

3-maleola externă a piciorului drept se așează pe rotula stângă; MI stâng se flectează în această situație

Exerciții din așezat:

1-ridicarea dintr-un scaun și așezarea la loc

-la comanda 1 se flectează ușor gambele sub marginea scaunului

-la comanda 2 se apleacă ușor capul și trunchiul înainte

-la comanda 3 se ridică cu extensia genunchilor și a șoldurilor

Așezarea urmează o cale inversă.

Acest exercițiu se face mai întâi prin sprijinirea pe mâini de marginile scaunului, apoi fără sprijin, în sfârsit, cu ochii legați.

2-Se ating cu piciorul (vârful sau călcâiul) diferite puncte marcate pe podea sau indicate de kinetoterapeut.

3-Se așează scaunul în fața unui spalier. Pacientul trebuie să-și ducă piciorul și să-l sprijine pe bază scaunului din față sau pe una din barele spalierului. Mișcarea trebuie să cuprindă în ordine: flexia șoldului, extensia genunchiului și lăsarea plantei piciorului pe bara respectivă.

Exerciții din ortostatism.

-în această poziție se face reeducarea mersului

-aceasta se face pe diagrame desenate pe podea sau pe o planșă de lemn

-reeducarea începe cu mersul lateral, care este considerat mai ușor, fiindcă poate fi ajutat de balansul corpului. Dacă este cazul, bolnavul va fi sprijinit de către kinetoterapeut de sub axile. Se începe cu o jumătate de pas, mișcând piciorul, apoi aducându-l pe celălalt lângă primul și așa mai departe și numai după aceea se face pasul întreg. Apoi se combină, un sfert de pas la dreapta, un sfert la stânga, o jumătate de pas la dreapta, un pas întreg la stânga ș.a.m.d. Se comandă 1,2,3, la fiecare pas executat: la 1 se mută un picior, la 2 se transferă greutatea pe piciorul din față, la 3 se mută celălalt picior lângă primul. Se face în același fel reeducarea mersului înainte și înapoi. Întoarcerile se învață tot după diagramă în formă de cerc, desenată pe podea. Bolnavul învață să se întoarcă mutând picior lângă picior, câte un sfert din rotația întreagă, astfel să poată executa o întoarcere de 180 de grade, în două mutări. Într-un stadiu mai avansat, bolnavul este învățat să urce si să coboare scări, să meargă cu greutăți în mâini, să treacă obstacole.

16. Metoda Vojta-descrieți poziția de plasare a complexului artificial de locomoție-târârea reflexă.

Cu copilul în DV

-capul și coloana în ax longitudinal; capul răsucit la 30 de grade.

-de partea facială, MS din umăr trebuie pus în flexie la 125-135 de grade, o ușoară abducție și rotație externă. Cotul flectat la 45 de grade, iar sprijinul este pe epicondilul medial humeral. Antebrațul se află pe partea volară. Tuberozitatea radiusului cu umărul trebuie să fie paralelă cu axul longitudinal al corpului. Degetele 2-5 flexie, police-opoziție.

-MS occipital orientat pe lângă corp;

-MI occipital are o ușoară abducție din șold-30 de grade, și o ușoara flexie cu o rotație externă. Piciorul în poziție neutră-0.

-călcâiul cu tuberozitatea ischiadică trebuie să formeze o linie paralelă cu axul longitudinal.

-MI facial orientat pe lângă corp.

17. Descrieți conținutul kinesiologic al brațului facial, descrieți la acest segment al corpului o zonă principală și una secundară de activitate cu puncte de referință și vector de apăsare.

Epicondil medial humeral facial.

-este un stimul periostal;

-punct de referință este umărul facial;

-mișcarea se descrie ca apăsare caudală, medială, efectuată spre umărul facial de jos în sus spre cavitatea glenoidă.

18. Descrieți conținutul kinesiologic al brațului occipital, descrieți la acest segment al corpului o zonă principală și una secundară de activare cu puncte de referință și vector de apăsare.

Marginea anterioară a acromionului de partea occipitală

-punctul de referință înspre mijlocul coloanei dorsale;

-vectorii: caudal, dorsal, medial;

Stimuli periostali: partea ascendentă a trapezului, stimularea indirectă asupra pectoralului mic.

19. Descrieți conținutul kinesiologic al MI facial, descrieți la acest segment al corpului o zonă principală și una secundară de activare cu puncte de referință și vector de apăsare.

Epicondilul medial femural

-pe partea facială, punctul de referință: șoldul de partea facială

-vectori: cranial de jos în sus (dorsal), medial.

20. Descrieți conținutul kinesiologic al MI occipital; descrieți la acest segment al corpului o zonă principal și una secundară de activare cu puncte de referință și vectori de apăsare.

Tuberozitatea calcaneană de partea occipitală

-punctul de referință: genunchiul sau șoldul occipital

-vectori: ventrali, craniali sau laterali.