Creţu CristianMaster, anul IIRomânii şi Europa în sec. XVIII-XX

Revoluţia din Ţările de Jos

În prima parte a secolului al XV-lea Ţările de Jos au făcut parte din statele ducelui

de Burgundia. Teritoriile conduse de acesta s-au destrămat după moartea lui Carol

Temerarul în bătălia de la Nancy în 14771. În acest an Stările Generale ale Ţărilor de Jos

s-au reunit şi au decretat “Marele Privilegiu”, în care se specificau drepturile oraşelor şi

provinciilor, s-a creat un consiliu de guvernare şi s-a introdus limba olandeză în actele

oficiale. Sub ameninţarea invaziei franceze, Maria, fiica lui Carol Temerarul, se

căsătoreşte cu Maximilian de Habsburg, Ţările de Jos intrând astfel sub autoritatea

coroanei imperiale.2

Deşi aceste teritorii aveau o oarecare unitate, aceasta era mai mult aparentă. Erau

mai multe diferenţe între zona de nord şi cea de sud. Sudul era mai aristocratic şi mai

orientat spre Franţa, iar nordul era mai burghez şi orientat spre Anglia, cu care avea

puternice legături economice. Marile descoperiri geografice au făcut din Ţările de Jos o

răscruce europeană, iar Anvers devine capitala economică a Europei la începutul

secolului al XVI-lea. Erau şi intens urbanizate, o şesime din oraşele Europei aflându-se

aici. Suveranitatea politică era fragmentată, iar burghezia puternică şi influentă.

Municipalităţile erau unitatea de bază, iar provinciile erau mai mult o federaţie de

municipalităţi. Comerţul înfloritor asigura taxe suficiente pentru a feri Ţările de Jos de

devalorizare sau faliment, iar sistemul lor fiscal a servit mai târziu ca model pentru

Anglia.3

1 Ch. Tilly, Revoluţiile europene (1492-1992), Iaşi, 2002, p.642 Ibidem, p.653 Ibidem, p. 67

Fiul lui Maximilian şi al Mariei s-a căsătorit cu fiica regilor Spaniei, din această

căsătorie rezultând un fiu, viitorul Carol Quintul. După ce a ajuns împărat, el a acordat o

atenţie specială Ţărilor de Jos, ale căror 17 provincii le considera inima imperiului său.

Erau cele mai bogate din Europa, astfel că el a avut înţelepciunea să le lase libertăţile şi

privilegiile moştenite din trecut4. Acolo se născuse şi tot acolo va abdica, iar locuitorii îl

considerau un conducător angajat autentic pentru bunăstarea lor.5

Carol Quintul e cel care a unit toate provinciile din Ţările de Jos, inclusiv cele

care depideau înainte de Franţa (Artois, Hainaut). În 1549, pe baza Sancţiunii

pragmatice, împăratul a schimbat legile succesiunii din toate cele 17 provincii astfel încât

conducătorul lor urma să fie o singură persoană. Astfel se obţine o recunoaştere politică a

Ţărilor de Jos în favoarea Habsburgilor. Guvernarea revenea unui regent numit de

împărat, ce rezida la Bruxelles. Fiecare privincie avea un stadhouder numit de guvernator

şi trimitea delegaţi în Statele Generale, care negociau legile direct cu regentul.6 Ţările de

Jos erau în fapt o confederaţie. În documentele oficiale, împăratul avea titlul de “Duce de

Brabant, Limburg, Luxemburg şi Gelderland, conte de Flandra, Artois, Hainault, Olanda,

Zeelanda şi Namur, etc.”. Delegaţii din Statele Generale trebuiau să se consulte cu stările

din provinciile lor, iar acestea la rândul lor cu oraşele şi comunităţile care le numiseră.

Legile şi libertăţile locale erau extrem de preţuite7.

Guvernarea lui Carol Quintul a fost foarte flexibilă. Aristocraţia era consultată în

mod regulat, Statele Generale erau convocate aproape anual, iar împăratul asculta

recomandările primite. Fiind însă un catolic devotat, a luat măsuri dure împotriva

răspândirii protestantismului, măsuri care aduceau atingere multor legi locale

tradiţionale.8

Politica lui Filip al II-lea, cel care primise de la tatăl său printre altele şi Ţările de

Jos, a fost cu totul alta. Percepţia asupra sa era că dorea să impună o guvernare despotică

şi să transforme zona într-o bază din care să forţeze statele protestante să revină la

catolicism. El a făcut o serie de greşeli încă de la începutul domniei. A numit-o

guvernator general pe Margareta de Parma, deşi aceasta venea din Italia şi nu înţelegea

4 S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998, p.1955 J. Kilsby, Spania:mărire şi decădere, 1474-1643, Bucureşti, 1998, p. 956 M. Rady, De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos, 1550-1650, Bucureşti, 2001, p. 47 Ibidem, p.58 Ibidem, p. 9

2

Ţările de Jos. A numit şi un consiliu consultativ format din trei susţinători ai guvernării

centralizate, ceea ce a stârnit nemulţumirea nobililor locali, care se simţeau înlăturaţi de

la conducere. A mărit şi numărul episcopilor de la 4 la 18, sporind controlul asupra

bisericii locale (regele numea episcopii)9. La acestea s-a adăugat şi o depresiune

economică ce a lovit industria din Flandra şi Brabant, accentuând dificultăţile financiare

ale regelui. Nobilii guvernatori de provincii nu mai aveau influenţă asupra administraţiei

regale de Bruxelles şi se grupează sub conducerea prinţului Wilhelm de Orania şi

încearcă să impună regelui o schimbare în politica sa internă10. Astfel, în 1566 200 de

nobili îmbrăcaţi sărăcăcios merg la Bruxelles şi cer rechemarea inchizitorilor.11. Ei au

determinat-o pe ducesă să aprobe diminuarea severităţii Inchiziţiei. Are însă apoi loc

“Furia iconoclastă”, prin care calvinii atacă şi pun stăpânire pe mai multe biserici

catolice, ceea ce îi determină pe nobili să treacă de partea puterii centrale, speriaţi de

violenţa acţiunii. În câteva luni ordinea e restabilită12.

Oripilat de acţiune, regele îl trimite pe ducele de Alba cu o armată, acesta

reprimând opoziţia, dar executându-i şi pe conţii Egmont şi Hoorn, cu toate că şi aceştia

s-au împotrivit revoltelor populare. În următorii 2 ani , “Consiliul împotriva tulburărilor”

format de Alba execută aproape 8000 oameni.13 Dar neprimind bani de la rege, încearcă

să impună un impozit asupra localnicilor de 10% din vânzări, “zeciuiala”, pentru plata

trupelor, dar fără a aştepta acordul Statelor Generale.14

Acest lucru duce la o nouă revoltă împotriva spaniolilor. Aceasta e condusă de

Wilhelm de Orania care se refugiase în Germania pentru a scăpa persecuţiei lui Alba, iar

în 1567 se convertise la luteranism. Atacă Ţările de Jos în 1572 cu o armată de mercenari,

dar e rapid învins de Alba. Se refugiază în Olanda şi Zeelanda, unde e confirmat de către

stări ca stadhouder, însărcinat cu apărarea provinciilor. Statele au numit comisii care să-l

consilieze, iar decretele erau semnate în numele “Excelenţei sale şi al Statelor”. Se pune

astfel baza regimului parlamentar. în 1573 Orania trece la calvinism, chiar dacă calvinii

reprezentau doar 10% din populaţie în acel moment.15

9 J. Kilsby, op. cit., p.9710 J.A. Kossmann-Putto, E.H. Kossmann, Ţările de Jos, Bucureşti, 1998, p.2311 S. Berstein, P. Milza, op. cit., p.19612 M. Rady, op. cit., p.2213 Ch. Tilly, op. cit., p.7214 J. Kilsby, op. cit., p.9815 M. Rady, op. cit., p.36

3

Alba şi succesorul său Requenses n-au putut să-şi valorifice superioritatea militară

datorită permanentei lipse de bani. Ca urmare, storceau fondurile necesare de la populaţia

locală, ceea ce nu făcea decât să întărească mişcarea de rezistenţă. În plus, trupele

neplătite se revoltau adesea şi trăiau din jaf. O astfel de mare revoltă are loc în 1576, când

soldaţii jefuiesc Maastricht, Gent şi mai ales marele centru comercial Anvers, care nu-şi

va mai reveni niciodată la importanţa de la începutul secolului. Acest lucru duce la

Pacificarea de la Gent, când pentru prima oară toate provinciile şi-au reunit eforturile de

a-i respinge pe spanioli şi a se apăra. Printre altele, se prevedea o tolerare limitată a

protestanţilor în 15 provincii şi hegemonia lor în Olanda şi Zeelanda.16

Noul guvernator, Don Juan de Austria (eroul de la Lepanto), a trebuit să facă

concesii pentru a se ajunge la o înţelegere. Edictul Perpetuu din 1577 prevedea şi

retragerea tuturor trupelor străine din ţară, dar e însă încălcat de calvinişti, care refuză

tolerarea catolicilor.17 În 1576-1577 mişcarea calvină înaintează rapid şi agresiv spre sud,

stârnind nemulţumirea aristocraţiei de aici, care nu accepta nici ideile politice ale lui

Orania de colaborare cu Statele Generale. Ca urmare, lui Alessandro Farnese, duce de

Parma, cel mai capabil guvernator trimis de Filip al II-lea, nu i-a fost greu să convingă

provinciile sudice că mişcarea calvină reprezenta un pericol mai mare decât stăpânirea

spaniolă. Astfel, în 1579 Hainaut, Artois şi Flandra valonă formează Uniunea de la

Arras, prin care recunoşteau autoritatea regelui şi a guvernatorului său. În replică, şapte

provincii din nord formează în acelaşi an Uniunea de la Utrecht. Wilhelm de Orania, deşi

nu dorea divizarea Ţărilor de Jos, a trebuit să o accepte până la urmă.18 În 1581, Prin

Declaraţia de la Haga, Statele Generale din nord îl înlătură în mod oficial pe Filip,

numindu-l “prinţ şi senior al Ţărilor de Jos” pe ducele d’Anjou. Dar acesta n-a acceptat

guvernarea restrictivă impusă de Statele Genenrale şi în 1583 se întoarce în Franţa, lider

rănânând Orania.19

În acest fel, provinciile rebele n-au reuşit să aleagă un conducător cu o poziţie

influentă internaţional şi care să le accepte condiţiile restrictive. Au creat o structură

politică ce apărea ca o confederaţie de oraşe-state, coordonate de un executiv cu un rol

16 Ch. Tilly, op. cit., p.7317 J. Kilsby, op. cit., p.10018 M. Rady, op. cit., p.5619 Ibidem, p. 63

4

destul de marginal, mai mult o republică. Stadhouder-ul nu era nici pe departe

echivalentul unui rege.20

Războiul din Ţările de Jos are implicaţii mult mai mari, radicalizând şi conflictul

cu Anglia, unde Filip îi susţine pe catolici şi irlandezi, şi duce la o participare tot mai

directă la luptele dintre catolici şi hughenoţi din Franţa.21 Astfel, în 1585, Elisabeta I a

Angliei, alarmată de succesele continui ale ducelui de Parma, semnează tratatul de la

Nonsuch cu rebelii prin care le trimite ajutor financiar şi militar, având un important rol

în rezistenţa lor împotriva spaniolilor.22 Profitând de răboaiele Spaniei cu Anglia şi

Franţa, Mauriciu de Nassau, fiul lui Orania şi un foarte capabil comandant militar, a făcut

faţă spaniolilor. Aceştia, confrunţaţi din nou cu probleme financiare şi revolte ale

trupelor, încheie un prim armistiţiu în 1607, şi apoi altul pe 12 ani în 1609. Acesta a

asigurat independenţa de facto a noului stat, cunoscut acum sub numele de Provinciile

Unite (recunoscute deja de Franţa şi Anglia). Independenţa de jure va fi obţinută abia

prin tratatele din Westfalia din 1648.23

Noul stat era din 1590 oficial republică, când Statele Generale se declară

“instituţia suverană a ţării”. Puterea era însă descentralizată. Stările provinciale trimiteau

câte un avocat la Statele Generale, acesta fiind aproape ca un ambasador al provinciei

respective. De aici rolul foarte important jucat mai târziu de avocatul Olandei, provincia

cea mai bogată din cele şapte.24

Mişcarea din Ţările de Jos a fost interpretată în mod diferit. Istoricii olandezi au

văzut-o ca o răzvrătire patriotică împotriva stăpânirii spaniole şi au numit-o “Războiul de

80 ani”. Istoricii calvini au dscris-o ca o mişcare religioasă care a dus la formarea unei

republici protestante; marxiştii s-au concentrat pe rolul jucat de oraşe şi au văzut-o ca o

revoluţie a burgheziei. Aceste interpretări văd evenimentele din 1559-1609 ca având un

curs coerent, cu o finalitate precisă, şi anume formarea unui nou stat. Pieter Geyla negat

vreo afinitate a mişcărilor, dar susţinea că erau de origine naţională şi antispaniolă. 25

J.W. Smitvorbeşte de mai multe revolte ce reprezintă interesele diverselor grupuri

20 Ch. Tilly, op. cit., p. 7421 J.M. LeBreton, Măreţia şi destinul bătrânei Europe, 1492-2004, Bucureşti, 2006, p.3822 M. Rady, op. cit., p.7123 Ch. Tilly, op. cit., p.7424 M. Rady, op. cit., p. 7725 Ibidem, p.84

5

sociale, economice şi ideologice, revolte ce se desfăşurau în paralel, se unificau sau intrau

în conflict.26 Probabil că e şi părerea cea mai apropiată de adevăr. În final, toată această

mişcare a dus la o transformare profundă a condiţiilor de guvernare în Ţările de Jos şi la

schimbări majore, deci se poate vorbi de o mişcare revoluţionară în această în acest caz.

BIBLIOGRAFIE

--Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998

--Kilsby, Jill, Spania: mărire şi decădere, 1474-1643, Bucureşti, 1998

26 Ibidem, p.85

6

--Kossmann-Putto, J.A., Kossmann, E.H., Ţările de Jos, Bucureşti,

1998

-- LeBreton, Jean Marie, Măreţia şi destinul bătrânei Europe, 1492-

2004, Bucureşti, 2006

-- Rady, Martin, De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos, 1550-

1650, Bucureşti, 2001

-- Tilly, Charles, Revoluţiile europene (1492-1992), Iaşi, 2002

7