Revoluția Rusă din 1917Istoria Rusiei

Acest articol este parte a unei serii

Slavii estici timpurii

Rusia Kieveană

Bulgaria de pe Volga

Hazarii

Cnezatul Vladimir-Suzdal

Republica Novgorodului

Invazia mongolă

Hoarda de Aur

Hanatul Kazanului

Hanatul Astrahanului

Hanatul Siberiei

Hanatul Crimeii

Cnezatul Moscovei

Imperiul Rus

1682-1796

1796-1855

1855-1892

1892-1917

Revoluția din 1905

Revoluția din 1917

Războiul civil

Uniunea Sovietică

1927-1953

1953-1985

1985-1991

Federația Rusă

Portal Rusia

 v • d • m 

1

Acest articol este parte a seriei

Comunism

Școli ale comunismului[ ascunde]

Marxism · Leninism

Stalinism · Troțkism

Maoism · Franklinism

Comunism religios

Anarho-comunism

Partide comuniste[ ascunde]

Partid comunist

Listă de partide comuniste

Partidul Bolșevic

Partidul Muncii din Albania

Partidul Comunist Bulgar

Partidul Comunist

al Uniunii Sovietice

Partidul Comunist din Iugoslavia

Partidul Muncitoresc Unit Polonez

Partidul Comunist Român

Partidul Comunist Ungar

Internaționala Communistă

Cominform

State comuniste [ascunde]

State istorice importante:

Uniunea Sovietică

Bulgaria

Cehoslovacia

Germania de Est

Iugoslavia

Polonia

România

2

Ungaria

State actuale:

China

Coreea de Nord

Cuba

Laos

Vietnam

Alte articole[ ascunde]

Revoluție comunistă

Revoluția din Octombrie

Marxism-leninism

Pactul de la Varșovia

CAER

Socialism

Economie planificată

Rublă transferabilă

Anti-comunism

Totalitarism

Societate deschisă

v • d • m

Revoluția rusă din 1917 a fost o mișcare politică și socială în Rusia pe parcursul anului 1917, care a dus ulterior la constituirea Uniunii Sovietice. Aceasta a durat până la colapsul din 1991. Revoluția este considerată de unii (teză neîmpărtășită de majoritatea istoricilor[necesită citare] - câteva enciclopedii și monografii din istoriografia occidentală care consideră preluarea puterii de către bolșevici a fi parte a Revoluției Ruse din 1917: Enciclopedia Americana[1], Enciclopedia Britannica[2], Enciclopedia Istoriei Lumii ABC-Clio[3][4], Noul Dicționar al Istoriei Ideilor, Scribner's Sons 1995[5], lucrarea Revoluția Rusă - O Scurtă Introducere, Steve A. Smith[6], lucrarea Tragedia Unui Popor - O Istorie A Revoluției Ruse, Orlando Figes[7]) ca având două faze distincte.

Prima ar fi aceea a Revoluției din Februarie 1917 și care a înlocuit autocrația ultimului țar, Nicolae al II-lea al Rusiei, cu o republică democrată și liberală.

A doua fază ar fi Revoluția din Octombrie, de fapt un puci în care la Petrograd, bolșevicii sub comanda lui Vladimir Ilici Lenin au acaparat puterea prin forță militară de la Guvernul provizoriu socialist al lui Alexandr Kerenski.

Teoria puciului bolșevic se lovește însă de dificultăți greu de surmontat: în primul rând, planificarea puciurilor nu este publicată și îndelung discutată în presă, așa cum au procedat totuși bolșevicii în ziarul lor. În al doilea rând, un puci presupune înlocuirea unui aparat de stat funcțional, ori din februarie până în octombrie 1917 în Rusia n-a existat așa ceva[8] În al treilea rând, leaderul unui guvern schimbat printr-un puci, nu se roagă înainte de lovitură, ca acesta să aibă loc, și nu face tot posibilul ca să incite puciștii la acțiune[9] În alt patrulea rând, niște puciști nu se lasă îndelung provocați de guvern întru răsturnarea lui, insistând să rămână inerți în fața repetatelor provocări[10][11]După dezastrul ofensivei din iunie și după scandalul Kornilov (care au consumat și utimele rezerve de sprijin popular care îi mai rămăseseră),insistența șefului guvernului provizoriu (Kerenski) de a continua ostiliățile contra germanilor și austriecilor era

3

considerată sinucidere politică chiar și de către membrii propriului guvern;[12] practic bolșevicii, ca singurul partid gata să urmeze voința populară de a încheia pacea cu orice preț (cel al pierderilor teritoriale și plata daunelor de război inclusiv), n-au avut de făcut decât să răspundă încercărilor naive ale guvernului provizoriu de a scoate trupele care apărau capitala și a le trimite pe front și provocărilor antidemocratice contra libertății presei, fapt care semăna bine cu o contra-revoluție.

Guvernul provizoriu - care n-a fost niciodată democratic ales[13] (asta din cauza permanentelor amânări ale alegerilor din februarie până în noiembrie 1917 de către Dumă, amânări provocate în primul rând de teama partidelor claselor avute (“liberalii, numiți în epocă kadet”-ii) că ar putea pierde scrutinul în fața forțelor politice de stânga[14][15]; în toată această perioadă n-avuseseră loc alegeri libere pentru organele centrale precum Duma însăși, ci doar alegeri regionale și municipale, și alea la inițiativa spontană a populației și nu din inițiativa guvernului provizoriu (așa s-a întâmplat cu sovietele în orașe (capitala inclusiv), unde bolșevicii au ajuns la putere prin alegeri libere[16]) - nu mai era în octombrie 1917 nici popular măcar, dacă nu reprezentativ (democratic ales), iar revoluția bolșevică a fost reacția spontană și defensivă la acțiunile guvernului provizoriu, și nu rezultatul unui plan machiavelic al lui Lenin[17], sau rezultatul vreunei rezoluții a Congresului Sovietelor, aceasta fiind cauzată de decizia guvernului de a trimite armata ca să închidă ziarele bolșevicilor.[18], o măsură care cu greu poate fi considerată democratică.

Guvernul provizoriu n-avea, dealtfel, la acel moment, nici un fel de intenții pașnice sau “democratice” în ce-i privește pe bolșevici, și nici măcar în ce privește sovietul Petrogradului[19], care era totuși unicul organ politic reprezentativ (pentru că liber ales) în capitală, tot așa cum la nivel național sovietele toate erau mai reprezentative decât guvernul provizoriu, care el era făcut, așa cum zicea Troțki în saloane, și nu la urne.[20][21]

Revoluția a afectat deopotrivă zonele urbane și cele rurale. În timp ce evenimentele istorice notabile au avut loc mai întâi la Sankt Peterburg și apoi la Moscova, a existat și o mișcare largă în ariile rurale unde țăranii au pus mâna pe pământ și l-au împărțit între ei. Datorită folosirii forței de către bolșevici și a faptului ca ei nu au recunoscut rezultatele alegerilor organizate chiar de ei pentru Adunarea Constituțională Rusă care le-au pierdut în fața socialiștilor revoluționari, revoluția s-a transformat ulterior într-un lung război civil.

Cuprins

1Revoluția din Februarie 2Revoluția din Octombrie 3Războiul Civil 4Remarci finale 5Scurtă cronologie a evenimentelor care au premers revoluției din 1917

o 5.1Cronologie extinsă a Revoluției de la 1917 6Note

Revoluția din FebruarieRevoluția din februarie a apărut aproape spontan când populația Petrogradului a participat la demonstrații împotriva regimului țarist din cauza penuriei de alimente din oraș. Erau de asemenea mari nemulțumiri datorită continuării implicării Rusiei în primul război mondial. Cum protestele creșteau în intensitate, diferiți politicieni reformatori (atât liberali cât și radicali de stânga) au început să coordoneze diverse acțiuni. La începutul lui februarie, protestele au luat o turnură violentă când un mare număr de orașe s-au revoltat și au avut loc confruntări cu poliția și cu armata. Când mulțimea de soldați încartiruiți în capitala Rusiei Petrograd a fraternizat cu protestatarii, s-a ajuns la revoluție care în cele din urmă a dus la căderea țarului Nicolae al II-lea și la un transfer al puterii aproape fără vărsare de sânge.

Între februarie și octombrie numeroși revoluționari anarhiști și comuniști (bolșevici) au încercat sa instige populația la noi revoluții[necesită citare]. În iulie, la Sankt Petersburg, secțiunea militară a partidului bolșevic împreună cu o mare parte a partidului bolșevic al clasei muncitoare și cu anarhiștii din Petrograd, au pus la cale o revoltă civilă.[necesită citare] Până la urmă, aceasta revoltă a dat greș, pentru că conducerea partidului, ezitând, n-a ordonat atacul final.[22].

4

Mișcarea a fost spontană, și era provocată de nemulțumirea cronică a populației proletare a capitalei în fața refuzului membrilor sovietului (socialist-revoluționari și menșevici) de a-și asuma puterea și a da sens revoluției, aducând pacea imediată și reforma agrară. Leaderii partidelor de stânga precum socialist-revoluționarii și social-democrații (menșevici) refuzau asumarea puterii prin implicarea în guvern, din motive de dogmatism ideologic: considerau că o țară ca Rusia, care n-a trecut printr-o revoluție burgheză n-are sens să fie condusă de socialiști.[23][24][25]

Bolșevicii (social-democrații revoluționari, sau de stânga) înșiși, Lenin inclusiv, renunțaseră la acel moment la teza unei preluări violente a puterii, această idee revenind pe ordinea de zi doar după persecuția declanșată în urma revoltei eșuate.[26] Revolta din 4 iulie nu poate fi înțeleasă dacă nu se ia în considerare eșecul ofensivei militare din 16 iunie; guvernul Kerenski, urmând politica fostului guvern naționalist, a insistat să continue războiul, deși soldații erau epuizați și fără mijloace, economia era la pământ și nu mai putea susține cu succes confruntarea, iar lipsurile săpau continuu entuziasmul maselor pentru guvernul revoluționar. Ofensiva s-a soldat cu pierderi teritoriale importante și cu sute de mii de victime ale căror vieți au fost irosite fără sens. Într-o astfel de situație populația sub arme sau în general nu avea altă alternativă decât de a sprijini unicul partid care în mod sistematic s-a opus continuării ostilităților[27]

De ce au insistat în atari condiții toate guvernele provizorii postrevoluționare să continue războiul declanșat de Țar? Explicația facilă e că "din pur naționalism", sau o formă de "patriotism imperial". În realitate însă, atât intelectualitatea liberală cât și politicienii burghezi sau cei dedicați cauzei social-democrației, înțeleseseră în fine că Rusia nu mai poate fi mulțumită doar cu o profundă reformă politică, fiind necesară și o profundă reformă socială, fapt care se concretiza prin confiscarea latifundiilor și împroprietărirea țăranilor, ca și naționalizarea fabricilor. Populația suferise prea mult sub țarism și era prea abrutizată pentru a mai putea fi mulțumită cu abstractele libertăți burgheze și un program de reforme graduale.[28][29]

Funcționarea Dumei după 1905 sub fostul țar, tracasată și dizolvată arbitrar de către acesta, demonstrase deja faptul că subțirea clasă mijlocie și intelectualitatea liberală nu avea tăria să se opună țarului cu apucături autocratice, pentru că îi era frică de revolta maselor[30][31]; acești intelectuali liberali ar fi dorit în mod sincer să se revolte pentru a-și acorda lor și Rusiei o reală libertate politică (o revoluție burgheză), însă nu puteau, pentru că le era teamă că dacă vor face asta, sprijinindu-se în mod inevitabil pe mulțime, vor fi forțați apoi să acorde maselor o revoluție economică: cum spunea Stalin, aceștia “voiau o revoltă în genunchi.”[32]

Din chiar anii după revoluția înăbușită din 1905, falia dintre clasele avute pe de-o parte, interesate eventual de reforme politice, și restul populației, interesată de ameliorarea condițiilor subumane în care își duceau viețile, se căscase deja.[33]

Leaderii guvernelor revoluționare vor fi și ei urmăriți de acest spectru al democrației "demolatoare", și unul dintre mijloacele prin care aceștia au găsit să amâne, dacă nu și împiedice, revoluția socială, a fost continuarea războiului și în ultimă instanță încercarea de a mobiliza unitățile militare din capitală pe linia frontului.[34] Ca și elita intelectuală socialistă a Sovietului[35], mai târziu și bolșevicii înșiși au trăit aceeași spaimă de țăranii cei lipsiți de educație și dificil de convins de necesitatea unei agriculturi pe mari suprafețe[36], sau în fața muncitorilor (aflați, cum spunea o dată Lenin, "la stânga partidului bolșevic"[37]) convinși că un compromis cu piața - și țărănimea - era necesar și vital pentru regim în anii 20.[38][39]

Revoluția din Octombrie.

Incapacitatea guvernului provizoriu de a rezolva problemele colosale cu care Rusia s-a confruntat după februarie 1917 și care s-au agravat pe măsură ce eșecurile se acumulau (eșecul ofensivei din iunie, scandalul Kornilov, tergiversarea aplicării unei reforme agrare în condițiile în care tăranii deja ocupaseră ilegal proprietățile moșierilor, eșecul calmării tendințelor centrifuge ale mișcarilor minorităților naționale), au dus inevitabil[40] la prăbușirea acestuia.[41]

Revoluția din Octombrie a fost condusă de Lenin și se baza pe ideile lui Karl Marx, deși în opinia unor istorici contemporani mai degrabă Lenin - și Rusia[42] - a(u) făcut marxismul revoluționar, decât e marxismul cel care să-l fi făcut pe Lenin (și pe ruși) revoluționar(i).[43]. Ea a marcat

5

începutul diseminării comunismului în secolul al XX-lea. A fost mult mai puțin extinsă decât revoluția din februarie și a fost victorioasă datorită activității susținute de planificare și coordonare.[necesită citare] Revoluția bolșevică n-a fost rezultatul unei planificari.[44][45] Ea a fost o mișcare spontană și defensivă contra acțiunilor guvernului provizoriu, și nu rezultatul unui plan machiavelic al lui Lenin[46], sau rezultatul vreunei rezoluții a Congresului Sovietelor, aceasta fiind cauzată de decizia guvernului de a trimite armata ca să închidă ziarele bolșevicilor.[47], o măsură care cu greu poate fi considerată democratică.

Pe 7 noiembrie 1917, liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin și-a condus revoluționarii de stânga într-o acțiune militară aproape nesângeroasă împotriva guvernului provizoriu socialist. (Rusia mai folosea încă în acele vremuricalendarul iulian așa că data corespunzătoare era 25 octombrie). Revoluția din octombrie a încheiat faza revoluționară începută în februarie, înlocuind prin forță armată efemerul guvern democratic[necesită citare] cu unul bolșevic dictatorial. Guvernele provizorii care s-au perindat din februarie până la preluarea puterii de către bolșevici n-au fost emanații ale unui proces electoral pentru a putea fi numite “democratice”[48]; ele erau însă în mod cert “revoluționare”, asta cel puțin la început, căci în timp natura lor s-a transformat din ce în ce mai mult pentru a îmbrăca forme dictatoriale și anti-democratice.[49]

Deși mulți bolșevici (precum Lev Troțki) sprijineau o democrație sovietică, modelul 'reformei de sus în jos' a ieșit învingător după ce a murit Lenin și Stalin a obținut controlul asupra URSS. Troțki și sprijinitorii săi, ca și mulți alți comuniști cu tendințe democratice, au fost persecutați și în cele din urmă băgați în închisori sau uciși.

Alegerile constituantei prevăzute încă de guvernul Kerenski au avut loc în noiembrie. Au fost primele alegeri libere din istoria Rusiei. Acestea au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători.[1] Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională.[2] Acest act a fost una din scânteile care au condus ulterior la lungulrăzboi civil.

După octombrie 1917, mulți eseri (socialiști-revoluționari) și anarhiști ruși s-au opus bolșevicilor în soviete. Când acest procedeu a dat greș, ei s-au revoltat într-o serie de mișcări chemând la o "a treia revoluție". Cele mai importante exemple au fost răscoala din Tambov, (1919-1921), și revolta din Kronstadt (în martie 1921). Aceste mișcări, care au făcut un mare număr cereri dar care nu s-au bucurat de o conducere eficientă, au fost în cele din urmă zdrobite pe parcursul Războiului Civil.

Războiul CivilRăzboiul civil din Rusia care a izbucnit în 1918 la scurta vreme după noiembrie 1917 a adus moartea și suferința milioanelor de oameni indiferent de orientarea lor politică. Războiul s-a dus în principal între "roșii", bolșevici, și "albi" – conservatorii, liberalii și socialiștii revoluționari. Albii aveau sprijinul din partea unor țări precum Marea Britanie sau SUA.

De asemenea, pe durata războiului civil, Nestor Mahno a condus o mișcare anarhistă ucrainiană care a colaborat în general cu bolșevicii. Până în cele din urmă, o armată bolșevică condusă de Mikhail Frunze a distrus mișcarea Makhnovist pentru că makhnoviștii au refuzat să fuzioneze cu Armata Roșie Pe de altă parte, așa numita " Armata Verde " (naționaliști și anarhiști) au jucat un rol secundar în război, mai ales în Ucraina.

Remarci finaleRevoluția rusă ar fi trebuit, după spusele lui Lenin, să se împrăștie de-a lungul și de-a latul lumii. Lenin și Troțki spuneau că idealul socialismului în Rusia nu va fi realizat fără succesul unei revoluției germane. Totuși, Stalin a respins mai târziu această teză, afirmând că socialismul este posibil și numai într-o singură țară, chiar una subdezvoltată precum Rusia. Critici, printre care și

6

comuniști sau socialiști, au afirmat că modelul de socialism a lui Stalin (cunoscut sub numele de stalinism) a fost mai degrabă un capitalism de statdecât socialism marxist adevărat.

Anumiți istorici par a fi tentați să considere că Lenin a nutrit, cel puțin în anumite perioade ale implicării lui în mișcarea revoluționară, anumite convingeri care pot fi considerate democratice, fără a fi și burghez-democratice.[50] Totuși sunt rari istoricii care cred că Lenin a putut intenționa vreodată, fie asta și-n cele mai utopice idei sau vise ale lui, să permită vreo formă de participare care să aiba măcar pe departe alura unei democrații, fie ea și directă sau descentralizată. Istoria cunoaște pur și simplu suficiente informații biografice ale revoluționarului încât să poată trage concluzia că Lenin era o fire extrem de autoritară, trăise atât timp persecutat de un regim prea violent și arbitrar, ca să poată împărtăși alte convingeri decât acelea ale unui dictator, cum s-a și dovedit de fapt a fi atât în partid, cât și în relațiile politice în timpul revoluției, războiului civil și mai târziu în timpul așezării noului regim. Orlando Figes pune asta parțial pe seama firii lui de nobil rus cu mentalitate patriarhală, obișnuit să decidă pentru toți și apoi să le ordone pur și simplu ce să facă, ca și pe seama traumei pe care execuția fratelui lui de țarism i-a produs-o la o vârstă recunoscută a fi psihologic critică pentru orice individ, sau încă și mai apăsat pe seama tradiției revoluționare ruse (atât manifestă politic cât și aceea strict intelectuală), marcată de un extremism uluitor, pe măsura regimului pe care îl combătea, și care n-are azi paralelă decât poate la grupurile cele mai radicale de teroriști islamici.

Scurtă cronologie a evenimentelor care au premers revoluției din 1917Datele sunt corecte pentru calendarul iulian care a fost folosit în Rusia până în 1918. Erau 12 zile în urma calendarului gregorian în secolul al XIX-lea și 13 zile în urmă în secolul al XX-lea.

1855  - Încoronarea Țarului Alexandru al II-lea 1861  - Emanciparea șerbilor 1866 -74 - Teroarea Albă -->*1881 – Alexandru al II-lea este asasinat; Urcă pe tron Țarul

Alexandru al III-lea 1883  – Formarea primului grup marxist; 1894  - Încoronarea Țarului Nicolae al II-lea 1898  – Primul congres al Partidului social-democrat al muncii din Rusia 1900  – Fondarea Partidul Socialist Revoluționar 1903  – Al doilea congres al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia. Începutul

sciziunii dintre bolșevici și menșevici. 1904 -5 - Războiul ruso-japonez 1905  - Revoluția rusă din 1905.

ianuarie - Duminica însângerată în Sankt Peterburg.iunie - Revolta de pe cuirasatul Potemkin în Odessa la Marea Neagră (vezi filmul Cuirasatul Potemkin)octombrie – Greva generală, se formează sovietul din Sankt Peterburg

- Acordul imperial cu privire alegerile pentru Duma de Stat - Manifestul din Octombrie

1906  - Prima Dumă de Stat. Primul-ministru - Piotr Stolîpin. Începe reforma agrară

1907  – A doua Dumă de Stat, februarie-iunie 1907  - A treia Dumă de Stat, până în 1912 1911  - Stolîpin este asasinat 1912  - A patra Dumă de Stat, până în 1917. Bolșevicii și menșevicii se despart

definitiv 1914  - Germania declară război Rusiei 1915  – După înfrângeri serioase, Nicolae al II-lea se autoproclamă Comandant

Suprem. El

7

formează Blocul Progresist.

1916  - Grigori Rasputin este asasinat

Cronologie extinsă a Revoluției de la 1917

Vladimir Ilici Lenin, conducătorul bolșevicilor în Revoluția din 1918

Ianuarie

Greve și nesiguranță în Petrograd (Sankt Petersburg)

Februarie

Revoluția din Februarie 26 - 50 demonstranți uciși în Piața Znamenskaya. 27 – Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstranților, au loc dezertări.

Închisorile, judecătoriile și sediile poliției sunt atacate și jefuite de mulțimi. Clădirea Okhranka – poliția secretă este incendiată, garnizoana

fraternizează cu revoluționarii. Se formează Sovietul din Petrograd (Sankt Petersburg)

Martie

1 – Ordinul nr. 1 al Sovietului din Petrograd. 2 - Țarul Nicolae al II-lea abdică. Se formează Guvernul provizoriu având ca

prim-ministru pe Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov.

Aprilie

3 – Se reîntoarce în Rusia Vladimir Ilici Lenin. El publică Tezele din Aprilie. 20 – Sunt publicate notele lui Miliukov. Cade guvernul provizoriu.

Mai

5 – Se formează un nou guvern provizoriu. Kerenski devine ministru al războiului și al flotei.

Iunie

3-24 –Primul Congres al Sovietelor din întreaga Rusiei se ține în Petrograd.

8

16 - Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forțelor Austro-Ungare, care are succes la început.

Iulie

2 – Ofensiva Rusa se încheie. Troțki se alătură bolșevicilor. 4 – Demonstrații antiguvernamentale în Petrograd 6 – Germanii și austro-ungarii contraatacă. Rușii se retrag în panică,

orașul Tarnopol este jefuit. Se ordonă arestarea conducătorilor bolșevici. 7 - Lvov demisionează. Kerensky este noul prim-ministru 22 - Troțki și Lunacharskii sunt arestați

August

26 – Al doilea guvern de coaliție cade. 27 - Generalul Lavr Kornilov încearcă să dea o lovitură de stat. Kornilov este

arestat și întemnițat.

Septembrie

1 – În Rusia se proclamă republica. 4 - Troțki și alții sunt eliberați.. Troțki devine șeful Deputaților Sovietului

Muncitorilor și Soldaților din Petrograd (Sankt Peterburg). 25 - Se formează a treia coaliție guvernamentală.

Octombrie

10 – Comitetul Central Bolșevic aprobă revolta militară. 11-13 – Congresul Sovietelor Regiunii de Nord. 20 – Prima întâlnire a Comitetului Revoluționar Militar la Petrograd 25 - Revoluția din Octombrie se lansează prin ordinul Comitetului Revoluționar

Militar dat muncitorilor înarmați și soldaților de a ocupa principalele clădiri din Petrograd. Palatul de Iarnă este atacat la 21:40. Kerensky fuge din Petrograd.

26 – Al doilea Congres al Sovietelor. Deputații menșevici și social-democrați de dreapta părăsesc congresul protestând împotriva evenimentelor din ziua precedentă. Decretul despre pace și reforma agricolă. Se formează Consiliul Comisarilor Poporului (guvern dominat de bolșevici, avându-l pe Lenin ca președinte).

9