MUZEUL CÂMPULUNG MUSCEL REVISTA DE ISTORIE A MUSCELULUI STUDII ŞI COMUNIC ĂRI ****** *******

CÂMPULUNG EDIT PRESS IMAGE MUSCEL 2012

MUZEUL MUNICIPAL CÂMPULUNG MUSCEL Analele Muzeului Municipal Câmpulung Muscel

Lucrare editată de Muzeul Municipal Câmpulung Muscel Redactor şef : prof.univ. dr. Ştefan TRÂMBACIU Colectiv de redacţie:

- Cătălin STĂNESCU - Sanda SAFTA

Referenţi ştiin ţifici: - prof.univ.dr. Ştefan TRÂMBACIU - dr. Sanda SAFTA - prof. Cătălin STĂNESCU

Tehnoredactare computerizată: Cătălin STĂNESCU Răspunderea pentru conţinutul lucr ărilor apar ţine exclusiv autorilor. ISSN 2065- 3255

1

CUPRINS ISTORIE Alexandra Comșa

Trepanații multiple pe teritoriul României .

7

Sanda Safta

Ocupațiile din perioada medievală în satele de pe valea superioară a Dâmboviței.

17

Nicolae Pantazică

Instalații tehnice pe moșia de la Băjești a marelui ban Mareș Băjescu în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,-legendă, istorie, actualitate.

31

Șerban Fălculete

Noi interpretări privind “A șezământul lui Negru Vodă” din Câmpulung.

40

Oana Marinache

Câmpulung Muscel în creația arhitectului Cristofi Cerchez(1872-1955).

50

Anca Anghel

Declanșarea crizei bosniace reflectată în presa românească.

62

Ana Gri țco

Centenarul anexării Basarabiei la Imperiul Rus reflectat în piese de patrimoniu(1912).

71

2

Viorel Drugău

Atacuri aeriene asupra orașului Pitești în primul război mondial.

81

Gabriel Mielcescu

Viața economică a Piteștilor la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX

86

Mădălina Maria Iosifescu

Reorganizarea județului Muscel după retragerea armatei germane de ocupație.

94

Emilian Frâncu

Catolicii din județul Vâlcea în secolul XIX.

102

Emilian Frâncu

Activitatea bisericii catolice din județul Vâlcea în perioada interbelică.

114

Radu Petrescu

Participarea conferențiarilor musceleni interbelici la cursurile Universității Populare “Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte.

125

Viorel Irimia

Descrieri ale Câmpulungului interbelic în caietele pastorale ale preotului Nicolae Mănescu.

138

Moise Mitulescu

Muscelul oglindit în literatură, muzică și folclor.

147

Adrian Săvoiu

Un fotograf al Câmpulungului interbelic-Nicolae Th. Ștefănescu.

159

Gheorghe Șovar

Donația moșnenilor dragosloveni din anul 1927 către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.

171

3

Aurel Radu

Expropierea moșiei Rătești, proprietate a istoricului Gheorghe Brătianu.

177

Ion Spătan, Adriana Spătan

Duilu Marcu către George Oprescu- Scrisori inedite.

183

Ion Spătan, Adriana Spătan

O polemică în plină perioadă proletcultistă: George Oprescu-Lucian Grigorescu la care asistă și Mihail Sadoveanu. 1954-1955.

188

Ioana Sorina Torcea

Stadiul actual și tendințe în evoluția gospodăriei tradiționale din zona Bran.

199

Magdalena Bumbăcariu

Stadiul actual și tendințe în tehnicile de prelucrare a fibrelor textile în satele brănene.

210

Adriana Cuciureanu

Arealul dâmbovițean la jumătatea secolului XX. Gospodăria țărănească între dizolvare și supraviețuire prin adaptare.

222

Ioan Prahoveanu

Etnografia- disciplină de studiu în învățământul preuniversitar.

237

Daniela Moroșanu

Muzeul de Etnografie al Văii Teleajenului. Expoziția permanentă Ocupații și meșteșuguri tradiționale.

244

Fănica Gherghe, Veronica Moroianu

Valorificarea unui patrimoniu etnografic de excepție la Muzeul Național al Agriculturii Slobozia. Expoziția Scoarțe românești.

251

Alexandru Toma, Emanuel Costoiu

Drepturile și obligațiile muzeografilor.

263

4

Cosmin Trîmbaciu

Cercetarea, conservarea și ocrotirea patrimoniului cultural prin Comisiunea Monumentelor Istorice până la 1918.

271

CONSERVARE-RESTAURARE

Marius Vernescu

Conservarea patrimoniului muzeal. Probleme de conservare întâlnite în cadrul Secției de Științe ale Naturii din Brăila.

291

Ion Catană

Considerații asupra conservării lemnului la Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj de la Curtișoara.

299

Elena Manuela Pătru țescu

Analiza condițiilor microclimatice din depozitul temporar cu bunuri istorice din perioadele medievală și modernă.

314

Elena Mihaela Crețu

Realizarea unei colecții de cuiburi și ouă. Studiu de caz Colecția oologică I. Cătuneanu.

324

Silvia Galea

Scurt istoric al aplicării științei în cercetarea microclimatului muzeal.

331

Consuela Grecu

Conservarea fondului memorial George Topârceanu.

339

Alina Paul, Adriana Popa

Donația Sălișteanu.

349

5

Ecaterina Bondarenco

Laboratoarele de restaurare ale Muzeului Național de Arheologie și Istorie a Moldovei între realizări și perspective.

361

Oana Virginia

Ceașcă de factură romană descoperită în mediu sarmatic.Propuneri de restaurare-conservare.

369

Elena Paraschiv

Vas ovoidal cu apucători false.

378

Rodica Ganea, Gheorghe Soare

Metode de lucru folosite în restaurarea și conservarea unui lot de piese din oțel din patrimoniul Muzeului Național Peleș.

381

Aurora-Florentina Ilie

Fragmente textile de la o curea cu pafta descoperită pe șantierul arheologic de la Nufăru, județul Tulcea.

394

Ionuț Fuscel

Restaurarea icoanei Isvorul Tămăduirii de la biserica Sfântul Mina din Câmpulung, județul Argeș.

404

Sergiu-Sorin Popescu

Folosirea soluțiilor de complexon în cazul pieselor din cupru și aliaj de cupru.

415

6

ISTORIE

7

TREPANAȚII MULTIPLE PE TERITORIUL ROMÂNIEI.

Dr.Alexandra Comşa

Trephination is one of the oldest surgical procedures ever used by the human kind. It consisted in cutting through the scalp and afterwards removing of a piece of skull bone, for a curing, or magical-religios purpose. Sometimes a skull roundel was taken away and worn as an amulet. That fragment was probably considered to have preserved the power or spiritual abilities of the victim Cuvinte cheie : trepanație, procedeu chirurgical, scalp Keywords : trephination, the surgical procedures, scalp Trepanaţia este una dintre cele mai vechi practici chirurgicale folosite vreodatǎ de cǎtre omenire. Aceasta consta din decuparea scalpului şi înlǎturarea ulterioarǎ a unei porţiuni de os, în scop curativ sau magico-religios. Uneori se preleva o rondelǎ osoasǎ şi se purta ca amuletǎ. Acel fragment se presupunea probabil cǎ pǎstra forţa şi abilitǎţile spirituale ale victimei (Fig. 1).

8

Riscuri ale intervenţiei O contribuţie semnificativǎ la succesul operaţiei era datǎ de abilitǎţile „chirurgului”. Dacǎ el nu ştia foarte bine ce paşi trebuia sǎ urmeze, exista riscul de a afecta creierul, sau numai învelişurile sale exterioare (dura). Dar, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice, cei care realizau astfel de operaţii erau bine pregǎtiţi, erau familiarizaţi cu anatomia şi fiziologia umanǎ şi erau în stare sǎ evite leziunile la nivelul învelişurilor creierului, a vaselor de sânge, dar şi a sinusurilor existente în craniu. O consecinţǎ naturalǎ a acestor intervenţii era mortalitatea scǎzutǎ a pacienţilor, care adesea decedau din alte cauze decât cele aflate în legǎturǎ cu trepanaţia. Cea mai viabilǎ dovadǎ referitoare la supravieţuirea oamenilor trepanaţi este oferitǎ de remodelarea osului aflat în jurul zonei afectate. Chiar dacǎ este greu de acceptat, în vremuri îndepǎrtate exista un procent important de vindecǎri, ca urmare a unor astfel de intervenţii. În cazuri nefericite, apǎreau complicaţii ca osteitele, meningitele, encefalitele sau septicemia, care duceau la moartea individului. Dar, acestea se întâlneau rar. Într-un studiu efectuat de T. D. Stewart pe 214 cranii trepanate din Peru, s-a dovedit cǎ 50% dintre ele erau vindecate1. Panǎ acum, pe plan internaţional, existǎ câteva mii de astfel de descoperiri, cu o distribuţie foarte extinsǎ la nivelul întregului mapamond. Dar, intervenţia chirurgicalǎ era diferitǎ, fiind în strânsǎ dependenţǎ de materiile prime folosite pentru a realiza instrumentul utilizat pentru operaţie, dar şi de modul cum acesta era conceput, adicǎ de forma şi tǎişul lui. Toate cele menţionate, la rândul lor, sunt foarte diversificate. Materiile prime variau în funcţie de regiune, de la cochilii de scoici în zonele exotice2, ajungând pânǎ la cremene în Europa. Totuşi, ele au fost îmbunǎtǎţite în decursul timpului şi, pânǎ la urmǎ, dupǎ numeroase experimente realizate prin folosirea unor materiale diverse, a fost ales metalul. Instrumentele, la rândul lor, au fost adaptate funcţionalitǎţii pentru care au fost destinate şi cele mai multe dintre ele aveau un tǎiş curbat.

1 Charlotte Roberts, K. Manchester, The Archaeology of Disease, Cornell Publishing Limited, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1995, p. 93. 2 Ibidem, p. 91.

9

Metodele de execuţie a trepanaţiei au fost şi ele diferite dar, variabilitatea lor a fost limitatǎ anatomic, fiziologic, dar şi datoritǎ altor factori. Pentru a complica şi mai mult aceastǎ ”imagine” ar trebui sǎ menţionǎm cǎ, în ciuda percepţiei obişnuite, cǎ în mod normal se fǎcea doar o singurǎ trepanaţie, la unii indivizi s-a constatat prezenţa mai multor asemenea intervenţii. Astfel de descoperiri, de pe teritoriul României, se vor avea în vedere în rândurile care urmeazǎ: Zimnicea I – Cimitirul nr. 18 (jud. Teleorman)3 – Perioada timpurie a Bronzului Necropola de la Zimnicea, anume cea din cimitirul nr. 18 la care ne referim, cuprindea 54 de indivizi înhumaţi. Toate scheletele erau chircite, pe partea stangǎ, sau dreaptǎ. Analiza antropologicǎ a arǎtat faptul cǎ comunitatea era compusǎ, mai ales, din tipuri mediteranoide. Pentru mormântul nr. 26, care era oarecum izolat de alte înmormântǎri (cel puţin aşa este reprezentat pe planul necropolei), s-a menţinut ritualul funerar potrivit, cu un vas depus lângǎ cel decedat4. Studiul antropologic a evidenţiat faptul scheletul respectiv a aparţinut unui bǎrbat, cu vârsta de 50-60 ani. Intervenţiile puteau fi observate pe ambele parietale . Pe cel stâng, la nivelul punctului obelion, la 5 mm distanţǎ de sutura sagitalǎ, exista o incizie micǎ, aproape circularǎ (26x25 mm), fǎcutǎ cu un instrument cu tǎiş. In jurul inciziei erau trei fisuri, una mai micǎ şi douǎ altele care coborau cǎtre osul occipital. Ele s-a considerat cǎ au fost determinate de presiunea exercitatǎ de cǎtre „operator”. Pe parietalul drept, erau, de asemenea, trei incizii de acelaşi fel. Cea anterioarǎ, aproape rotundǎ (27x25 mm) era situatǎ uşor deasupra bosei parietale. Aceasta era traversatǎ de o fisurǎ alungitǎ, oblicǎ, lǎrgindu-se la acel nivel şi ajungând la forma unui triunghi neregulat. Aceastǎ formǎ se continua în partea ei posterioarǎ cu restul fisurii. O altǎ perforaţie se afla lateral, pe fisura oblicǎ. Este foarte probabil cǎ acele fisuri au apǎrut fie care rezultat al presiunii solului, fie în timpul sǎpǎturilor.

3 The trepanned skulls from Zimnicea are also mentioned in a study by G. Miu, Douǎ cranii trepanate identificate in necropola Monteoru de la Cândeşti (perioada Bronzului Mijlociu), Arheologia Moldovei, XXIX, 2006, p. 210. 4 A. D. Alexandrescu, La nécropole du bronze ancien de Zimnicea (dép. De Teleorman), Dacia, N.S., t. XVIII, 1974, p. 80, 83. (79-93).

10

Pe partea posterioarǎ a osului parietal drept, alte douǎ intervenţii puteau fi observate. Prima dintre ele era mai adâncǎ şi situatǎ deasupra suturii lambdoide. Conturul sǎu anterior era incomplet, dat fiind cǎ o altǎ incizie aproape rotundǎ (26x23 mm), dar mai puţin adâncǎ o întrerupea. Era o deschidere fǎcutǎ cu contur rectangular neregulat, situat pe marginea posterioarǎ a inciziei rotunjite incomplete, a cǎrei limitǎ antero-lateralǎ a fost constituitǎ de aceastǎ incizie, care pǎtrundea adânc în substanţa osoasǎ, pânǎ la tabla internǎ a osului. S-a considerat cǎ acea deschidere nu avea nimic de a face cu trepanaţiile, fiind produsǎ dupǎ moartea individului. Exocraniul nu avea urme de traumatisme in vivo, sau leziuni ale pǎrţilor moi. Pe endocraniu, din contrǎ, existau urme ale unor leziuni necrotice, de origine endogenǎ. În consecinţǎ, parietalul stâng manifesta, pe lângǎ incizia rotundǎ propriu-zisǎ, o arie deterioratǎ, care depǎşea zona inciziei menţionate. Un proces similar apǎrea in jurul perforaţiei rotunde, de asemenea, fiind mai extinsǎ decat aceasta. Nu a existat nicio leziune a endocraniului în jurul celor douǎ incizii contingente situate pe partea posterioarǎ a osului parietal. De-a lungul sulcus sinus sagitalis superioris au putut fi identificate urme de granulaţii Pacchioni. Concluzia care a putut fi trasǎ în aceastǎ situaţie a fost cǎ cele patru incizii erau trepanaţii nefinalizate. Operaţia chirurgicalǎ s-a efectuat pe un individ în viaţǎ şi nu a putut fi terminatǎ, deoarece pacientul a murit înainte de sfârşitul ei. Se subliniazǎ faptul cǎ, în cazul în care scopul intervenţiei ar fi fost prelevarea de rondele osoase, ele ar fi fost fi fost scoase cu siguranţǎ. Însǎ, ele au fost gǎsite pe locul lor. Este interesant de constatat cǎ scopul intervenţiilor contingente care au fost efectuate pe parietalul drept nu a putut fi stabilit (nu s-au observat lesiuni ale endocranilui la acel nivel). Cetǎţenii din Deal (jud. Argeş) – Orizontul mormintelor în cistǎ

O serie de sǎpǎturi arheologice s-au desfǎşurat în 1931 de cǎtre I. Andrieşescu, cel care a descoperit cinci înmormântǎri în cistǎ. Mai târziu, în 1960, s-au continuat investigaţiile de la Cetǎţenii din Deal, în punctul Cornul Malului. Alte trei noi morminte au fost scoase la

11

ivealǎ5. Analiza antropologicǎ a evidenţiat existenţa unei trepanaţii multiple pe un craniu fragmentar descoperit într-una dintre aceste înmormântǎri, al cǎrei numǎr nu era specificat. Dat fiind cǎ fragmente craniene sunt menţionate doar în mormântul nr. 2 (Fig. 3), am presupus cǎ studiul antropologic s-a referit la scheletul descoperit în respectivul mormânt în cistǎ. Scheletul era distrus aproape complet, dar, unele porţiuni din calota cranianǎ erau pǎstrate în bune condiţii. În mormânt a fost identificat, de asemenea, un fragment de maxilar superior, un incisiv, un vas cu boabe de grâu, dar şi o brǎţarǎ de bronz6. Din craniu lipseau porţiuni importante, în special pe partea dreaptǎ (Fig. 4). Grosimea medie a bolţii craniene mǎsura 6 mm. Pe partea sa medianǎ, în regiunea frunţii, puţin mai spre stânga, foarte aproape de sutura fronto-parietalǎ, erau douǎ incizii semicirculare, uşor de vǎzut şi de observat. Semicercul mic, în partea sa stângǎ era cuprins între capetele semicercului mare, întregul ansamblu alcǎtuind o formǎ aproape circularǎ, uşor ovalǎ. Axa lungǎ a acesteia avea 2,6 cm, în timp ce axa micǎ, în poziţie longitudinalǎ, mǎsura 2,3 cm. La circa 3 cm lateral de acel cerc se afla o incizie liniarǎ, superficialǎ, care cobora dinspre suprafaţa internǎ cǎtre cea externǎ. Pe tabla internǎ se putea observa o fracturǎ. Zona acesteia era înfundatǎ. Defectul respectiv avea o suprafaţǎ care depǎşea uşor cercul exterior, suprapunându-l aproape complet, dar cu o uşoarǎ deviaţie cǎtre stânga. Acest fapt a putut fi constatat la examinarea radiograficǎ. Aproape de sutura parietalǎ şi la stânga de linia medianǎ, douǎ linii circulare au putut fi, de asemenea, observate. Primul cerc era mai mic, poziţionat puţin mai cǎtre dreapta şi având un diametru de 2.6 cm. Cel de-al doilea era situat mai mult cǎtre stânga şi avea un diametru de 3 cm. Din fractura rotundǎ, începeau linii radiale de fracturǎ. S-a putut astfel concluziona cǎ individul a primit câteva lovituri în cap, una dintre ele fracturând tabla internǎ a osului. Aceastǎ fracturǎ înfundatǎ a avut drept rezultat spina iritativa, care a provocat disfuncţii nervoase şi acestea au impus

5 S. Morintz, Descoperiri din epoca bronzului în r. Muscel. Comunicare ţinutǎ la Institutul de Arheologie Bucureşti mai 1961, Anexa 1 şi S. Morintz, Cercetǎrile arheologice de la Apa Sǎratǎ, Cetǎţenii din Deal şi Malul cu Flori (r. Muscel), articol pregǎtit pentru SCIV, anexa 2, în C. F. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei Superioare, Bucureşti, 1997, p. 218, 219, 223-225, şi p. 307 fig. 25. 6 Descrierea este, de asemenea, prezentatǎ în C. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei Superioare, 1997, p. 222.

12

necesitatea unei intervenţii asupra craniului Astfel, operaţia s-a practicat dupǎ indicaţii clare din punct de vedere neuro-chirurgico-terapeutice. Aceasta nu a putut fi terminatǎ deoarece, presupunem cǎ persoana a murit. Dacǎ ar fi supravieţuit, ar fi putut fi observat ţesutul de regenerare, în zona inciziilor circulare. Un astfel de fapt a dus la concluzia cǎ intervenţia nu a fost efectuatǎ pentru pars pro toto ci, cu scop magic. Este evident cǎ indicaţiile neuro-chirurgicale au fost foarte clare. Chiar fractura osului a evidenţiat uşoare semne de regenerare. Astfel, se presupune cǎ intervenţiile au fost efectuate dupǎ anumite perioade de timp. Presiunea exercitatǎ asupra creierului a impus mai târziu operaţia chirurgicalǎ. Urmele intervenţiei ne oferǎ astǎzi indicii importante privind burinajului. Cercul de pe tǎblia externǎ se prezintǎ similar cu cel al craniului medieval de la Cluj. Dacǎ, pentru cel din urmǎ au existat unele dubii privind existenţia unei trepanaţii ini ţiate şi nefinalizate, descoperirea de la Cetǎţenii din Deal, ne aratǎ în mod clar cǎ acesta era un craniu trepanat7.

Fig 3

7 I. G. Russu, V. Bologa, Trepanationen im Gebiet des heutigen Rumänien, Südhoffs Archiv für Geschichte der Medizin und der Naturwissenschaften, B. 45, H.1, 1961, Wiesbaden, p. 45-47.

13

Fig 4

Cândeşti (jud. Vrancea) Mormântul nr. 2 din Cimitirul nr. 3 În situl menţionat s-au descoperit mai multe cimitire aparţinând Culturii Monteoru 8, care cumuleazǎ mai mult de 800 de morminte. Craniul scheletului amintit era relativ complet, exceptând regiunea bazalǎ şi o jumǎtate de mandibulǎ. Individul era o femeie de 18-20 de ani, cu un craniu brachicefal (86.12 – hiperbrachicran) şi aparţinând tipului dinaro-mediterranoid. Bolta cranianǎ purta urmele a cel puţin trei intervenţii chirurgicale, cele mai multe localizate pe partea sa posterioarǎ (Fig. 5). Prima era situatǎ pe partea superior-lateralǎ a occipitalului. Perforaţia era aproape rotundǎ, cu diametrele de 43x41 mm, cu marginile laterale ale tǎieturii la distanţa de 21 mm, atât faţǎ de punctul lambda, cât şi faţǎ de asterion. Marginile erau uşor neregulate şi aproape drept tǎiate, pe cea mai mare parte a conturului lor, exceptând o micǎ porţiune, pe partea lateral-stângǎ şi pe cea superior-lateralǎ dreaptǎ, care erau tǎite oblic, cu panta dinspre exterior cǎtre interior. Aspectul tǎieturii indicǎ existenţa unei trepanaţii, care a penetrat complet peretele osos şi fragmentul respectiv a fost detaşat. Instrumentul folosit pentru efectuarea intervenţiei a fost probabil un cuţit, confecţionat din cremene, sau din metal. Cea de-a doua perforaţie, cu o localizare inter-parietalǎ, avea conturul cifrei 8, cu axa

8 Marilena Florescu, Cindeşti, în D. M. Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, Editura Știinţificǎ şi enciclopedicǎ, 1976, p. 168-170.

14

sa longitudinalǎ în poziţie oblicǎ, comparativ cu sutura sagitalǎ. Aceastǎ intervenţie a avut douǎ pǎrţi: una rotunjitǎ, pe parietalul stâng, care era situatǎ între bossa parietalǎ şi sutura sagitalǎ, marginea sa superioarǎ fiind localizatǎ la 47 distanţǎ de sutura coronarǎ, iar cea inferioarǎ la 41 de mm faţǎ de punctul lambda. Perforaţia amintitǎ se continua cu una mai mare, de formǎ pentagonalǎ, cu o poziţie inter-parietalǎ. Pierderea de substanţǎ osoasǎ afecta douǎ treimi din parietalul drept şi o treime din cel stâng. Marginea lateralǎ dreaptǎ era situatǎ la 34 mm de sutura sagitalǎ, în timp ce cea de pe partea stângǎ era la 12 mm faţǎ de aceasta. Lungimea totalǎ a perforaţiei atingea 84 mm (cu o orientare oblicǎ faţǎ de sutura sagitalǎ şi o lǎgime maximǎ de 35 mm în zona perforaţiei rotunde, 54 mm în aceea a zonei pentagonalǎ şi de 28 mm în zona de intersecţie dintre cele douǎ). La fel ca şi prima intervenţie, marginile acestor perforaţii aveau pante diferite şi margini mai mult sau mai puţin regulate. Perforaţia rotunjitǎ avea marginile superioarǎ şi lateralǎ cu un contur neregulat, cu pantǎ cǎtre interior. Perforaţia a doua (cea interparietalǎ), care se continua cu cea rotunjitǎ, avea trei laturi cu o tǎieturǎ oblicǎ şi o pantǎ relativ diferitǎ, în timp cea a patra, superior-lateralǎ dreapta, era netedǎ şi avea o tǎieturǎ verticalǎ. Nu s-au descoperit urme de leziuni, nici pe exocraniu, dar nici pe partea endocranianǎ. Nu apǎreau urme de vindecare a ţesutului osos. Prima intervenţie pare sǎ se fi fǎcut în zona parieto-occipitalǎ, care poartǎ urme ale regenerǎrii diploëi. Cea de-a doua pare sǎ fi fost fǎcutǎ pe parietalul stâng şi ultima, probabil, a determinat moartea individului. Este posibil ca operaţia sǎ se fi fǎcut datoritǎ unor cauze interne (convulsii, hematoame, sau tumoare cerebralǎ), care nu au afectat şesutul osos, dar produceau dureri. Este mai puţin probabil ca intervenţiile sǎ fi fost fǎcute în scop ritual, deoarece, datoritǎ localizǎrii lor deasupra suturilor, ele ar fi stânjenit alcǎtuirea unei forme potrivite a rondelelor care urmeau sǎ fie purtate drept amulete, a sǎ mai subliniem faptul cǎ rondelele ar fi fost fragile, putându-se rupe oricând pe linia de suturǎ.

15

Fig. 5 Unele concluzii Dacǎ luǎm în considerare cazurile de mai sus, deci descoperirile efectuate pânǎ acum, putem ajunge la urmǎtoarele concluzii: • Panǎ în prezent, trepanaţiile multiple s-au descoperit pe

teritoriul României doar în timpul Epocii Bronzului; • Toţi cei trei indivizi studiaţi au decedat în timpul intervenţiei; • Acest tip de intervenţii a fost fǎcut, de obicei, cu scop

terapeutic, pentru a trata unele fracturi craniene, sau orice altǎ afecţiune cu simptome similare, cum ar fi convulsiile, hematoamele sau tumorile;

• “Chirurgul” care a efectuat operaţiile a fost bine pregǎtit, avea solide cunoştinţe de anatomie şi fiziologie umanǎ.

Bibliography A. D. Alexandrescu, La nécropole du Bronze ancien de Zimnicea (dép. De Teleorman), Dacia, N.S., t. XVIII, 1974, p. 79-93.

16

G. Miu, Douǎ cranii trepanate identificate în necropola Monteoru de la Cândeşti (perioada Bronzului Mijlociu), Arheologia Moldovei, XXIX, 2006, p. 209-218. D. M. Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, Editura ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, 1976. I. G. Russu, V. Bologa, Trepanationen im Gebiet des heutigen Rumänien, Südhoffs Archiv für Geschichte der Medizin und der Naturwissenschaften, B. 45, H.1, 1961, Wiesbaden, p. 34-66. C. F. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei Superioare, Bucureşti, 1997.

17

TARABOSTELE DE LA CET ĂȚENI

Borangic Cătălin Alba iulia

Rezumat Situl arheologic de la Cetăţeni este unul din cele mai

importante astfel de reşedinţe ale membrilor elitelor războinice geto-dace, prin apartenenţa culturală a acestora la confreriile militare care au edificat Regatul dac din munţii Oraştiei, aspect relevat de cetatea, armele şi mormintele descoperite aici. A doua dimensiune, a importanţei sitului, este dată de rolul comercial şi de producţie avut în epocă, rol ce a stat la baza unei lungi perioade de prosperitate. Ambele aspecte fac puţin mai clară poziţia, importanţa şi puterea acestor elite politico-militare, din care făceau parte şi basileii care au stăpânit cetatea, trecătoarea şi aşezarea de aici.

Abstract: The tarabostes from Cetăţeni The archaeological site at Cetăţeni is one of the most

important residence of its kind for the geto-dacian warrior elites, due to its affiliantion to the military alliance who built the dacian kingdom in the Orastie mountains, fact that is substantiated by the fortress, the graves and weapons that were discovered here.A second reason for importance of this site is given by the trading and production role it had in that period,role that was the root of a long period of prosperity. Both aspects make the status, the importance and the power of these military and political elites a bit more clear, also for the founders and rulers that controled the fortress, the passage and the whole settlement from here.

Cuvinte cheie: armură de zale, elite, geto-daci, comerţ, prestigiu Keywords: chain mail armor, elite, geto-dacians, trade, prestige

Caracterul războinic al geto-dacilor răzbate vizibil din textele antice, iar descoperirile arheologice, care au relevat fortificații, morminte și armament, îl confirmă şi îi justifică renumele dobândit.

18

Dimensiunea fenomenului militar din spaţiul nord-dunărean determină existenţa unor elite, a căror preocupare principală a fost războiul, şi care beneficiau de un statut aparte în cadrul comunităţilor lor. Acești profesioniști ai armelor, aparţineau, din punct de vedere social, vârfurilor scării sociale, ei înșiși fiind ierarhizați, demonstrând încă o dată complexitatea sistemului social și militar care îi conținea.

Obiecte de prestigiu, armele lor, dincolo de rolul lor practic, confereau posesorului un rol special, contribuind la afirmarea poziţiei sale, prin eficacitatea lor marţială şi prin faptul că posesia lor necesia un efort economic considerabil. Ornamentarea armelor, în diferite moduri și depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestor echipamente, precum şi investirea lor cu anumite calităţi magice şi simboluri ale căror sensuri și conotaţii pot fi, cel mult, presupuse.

Plecând de la aceste premise se poate încerca creionarea imaginii războinicului, ca membru marcant al comunității, exponent al autorității, cu îndatoriri preponderent sau exclusiv militare.

Lipsa informaţiilor scrise, mai puţin supuse echivocului sau ambiguitatea ori caracterul lacunar al celor existente, ne lasă, în cele mai multe cazuri, fără detalii suficiente ale acestor realităţi istorice. În ciuda acestei penurii, documentele arheologice suplinesc vidul de cunoaştere, oferind o fereastră spre trecut, chiar dacă mult mai tehnică decât ar fi făcut-o izvoarele scrise.

Pentru a ilustra această stare este suficient să privim cazul unui astfel de războinic, despre care nu ştim nimic la modul personal, dar care posedă o sumă de circumstanţe care îl fac un caz interesant. Este vorba despre „tarabostele de la Cetăţeni”, etichetă generică, asupra căreia voi reveni.

Personajul în cauză a trăit undeva între secolele II a. Chr. – I. a. Chr., deşi aşezarea a fost, mai mult ca sigur, ceva mai veche1. Perioada a fost deosebit de efervescentă, politic, militar şi economic, dominată vizibil de expansiunea în bazinul mediteraneean a puterii romane şi intrarea treptată a Peninsulei Balcanice sub autoritatea acesteia. Framântările nu au lăsat indiferentă lumea barbară din zona Dunării de Jos, neliniştind triburile geto-dacice, îngrijorate de apropierea unui duşman atât de puternic. Nelinişti concretizate prin amplificarea fenomenului militar în zonă şi materializate politic prin edificarea regalităţii dacice, ulterior.

1 Babeş 1999, p. 29.

19

În acest tablou general poate fi aşezat şi războinicul-taraboste înmormântat aici. Calitatea de membru al elitei militare este dată de arsenalul specific, cea mai spectaculoasă piesă de armament fiind cămaşa de zale. Exceptând armura celtică de la Ciumești, care a aparținut unui războinic ce a trăit în a doua jumătate a secolului III a. Chr., zalele de la Cetăţeni sunt cele mai timpurii piese de acest tip2, din Dacia preromană. Fragmentele cuirasei au fost supuse unor arderi intense, iar pe cămaşă erau fixate, cu ajutorul unei plase de sârmă din fier, aplice ornamentale, așa-zisele „lunule”, realizate din tablă de aur3. Inventarul aparține unui mormânt complex, ce a beneficiat de o atenție deosebită acordată amenajării funerare, inspirată din modele grecești și căruia îi mai aparținea și un umbo de fier, alte resturi de arme, podoabe de aur, argint şi bronz, monede, mărgele de sticlă, fragmente ceramice, oase calcinate4.

Situația acestui mormânt nu pare să fie deloc limpede şi spuneam despre tarabostele de aici că este o denumire generică, deoarece în depozitele altor instituţii muzeale există alte fragmente de armuri de zale, ce par a proveni din acest sit. Astfel şase fragmente se află la Bucureşti (din care patru figurează ca „donație Dinu Rosetti” la MNIR5, iar două şi ornamentele de aur la MMN6), încă patru bucăți sunt la Câmpulung Muscel7, iar un alt fragment8, net diferit de celelalte, se află la Piteşti9. În aşteptarea unor analize metalografice care ar pune ordine în dezordinea cauzată de dispersia pieselor provenind din această zonă, putem accepta ipoteza că la Cetăţeni au

2 Din punct de vedere cronologic, începutul utilizării acestor cămăşi de zale în nordul Dunării, s-a făcut începând cu secolul al II-lea a. Chr., moment ce coincide cu ieşirea în evidenţă în zonă a războinicilor aparținând grupului cultural Padea – Panagjurskii Kolonii, cărora le-au aparținut fără îndoială. Descoperirile datând din această perioadă sunt preponderent situate în sudul Carpaților, pentru ca apoi, pe parcursul următoarelor două secole, ele să se extindă atât spre centrul Transilvaniei, cât și spre periferia lumii geto-dacice. Armurile au fost utilizate până la căderea regatului dac sub loviturile Imperiului roman, dovadă fiind prezența lor între trofeele capturate. Borangic 2011a, p. 128. 3 Piesele sunt realizate din bucăţi plane ce formează două arce de cerc cu aceleași extremități. Borangic 2011, p. 174. 4 Rosetti 1969, p. 90-94; Babeş 1999, p. 14; Măndescu 2003, p. 26-29. 5 Muzeul Naţional de Istorie a României, inv. 67764. 6 Muzeul Militar Naţional, inv. 45267. 7 Muzeul Municipal Câmpulung Muscel, inv. 276/2722; 277/2619; 278/2723; 279/2721. 8 Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, inv. 2643. 9 Măndescu 2000, p. 58; Măndescu 2003, p. 28-29; Măndescu 2006, p. 60.

20

fost înmormântaţi mai mulţi nobili războinici, succesiv10, rămânând, deocamdată, ca problematica să fie tratată la fel de generic.

A doua piesă de echipament este un umbo de fier, element metalic destinat să ranforseze scutul de lemn (posibil stratificat), acoperit probabil şi cu o piele groasă pentru o mai mare rezistenţă. Din păcate nici această componentă nu a avut o soartă mai fericită, singurele indicii fiind simple semnalări, fără să existe desene sau imagini ale piesei11. Mai mult noroc a avut vârful de lance descoperit în acelaşi areal, care, deşi s-a pierdut ulterior, a fost desenat12.

Acesta este inventarul marţial recuperat, uneori doar teoretic, din depunerile funerare asociate „tarabostelui de la Cetăţeni” şi arsenalul este departe de a fi complet, depuneri funerare similare completând un tablou din care nu lipsesc spadele, pumnalele curbe sau piesele de harnaşament, inventar relativ unitar la elitele militare în discuţie. Exceptând zalele, celelalte piese sunt comune în arsenalul oricărui războinic, oricât de sărac ar fi fost. O lance, arc, săgeţi şi scut sunt un minim, fără de care noţiunea de luptător pare lipsită de sens. Armura însă modifică fundamental statutul decedatului, în primul rând prin valoarea ei economică, iar apoi prin gradul de protecţie oferit. Obiecte de prestigiu, armurile de zale, confereau posesorului o imagine aparte, contribuind la afirmarea poziţiei sale sociale și militare, acestea fiind echipamente dificil de realizat, de procurat și de întreținut. Ornamentarea lor și depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestora, precum şi învestirea lor cu anumite încărcături magico-religioase al căror sens și importanță trimit spre conexiunile dintre spiritualitate şi fenomenul militar nord-dunărean13.

Complexitatea armurilor de zale reclamă o serie de circumstanțe și un cumul de factori, din care nu lipsiţi de sens sunt cei economici, vârfurile aristocrației politico-militare fiind singurii care îşi puteau permite un arsenal de acest gen, iar posesia lui situa proprietarul la cel mai înalt nivel de dotare din perioadă14. Faptul că „tarabostele de la Cetăţeni” şi-a împodobit armura cu acele „lunule”

10 Babeș 1999, p. 17. 11 Măndescu 2006, p. 62. 12 Măndescu 2003, p. 26; fig. 1. 13 Borangic 2011a, p. 125. 14 Borangic 2011a, p. 132.

21

de aur15, este o dovadă în plus a puterii sale subliniind, prin prezența lor, potența economică, statutul și prestigiul social, dobândit prin calitatea de războinic de temut.

O paralelă cu mai târziul mormânt princiar de la Cugir, plecată de la prezenţa metalelor preţioase în contextul funerar, deşi nu este lipsită de sens, se opreşte la atât. Dacă războinicul dac de peste munţi a beneficiat de o înmormântare cu adevărat fastuoasă, din care nu au lipsit armele bogate, bijuteriile, caii şi carul său, antecesorul său de la Cetăţeni a dus cu sine mult mai puţine. Diferenţa este semnificativă, dar ea este o rezultantă directă a locului şi momentului istoric diferit în care au trăit cei doi seniori războinici. Şi, desigur, deosebirea este subsumată sistemelor politice şi economice diferite, care i-au generat şi în limitele cărora şi-au trăit destinele.

Chiar dacă situaţia tumulului de la Cugir nu este cu mult mai fericită, din punctul de vedere al tratării şi publicării integrale a descoperirilor, este evident că personajul depus în mormântul tumular a beneficiat de atenţia şi consideraţia comunităţii din care a făcut parte şi care i-a organizat funeraliile. Puterea economică a acestui individ, sau a comunităţii lui, era, fără îndoială, însemnată şi se baza pe resursele fertilei văi a Mureşului, pe infrastructura regalităţii dacice, cu care trebuie pus în rezonanţă.

„Tarabostele de la Cetăţeni” nu avea în spate un regat, cel puţin nu unul de care să ştim noi. Cu siguranţă ca în epocă vor fi existat destui basilei locali în zonă, de mai mică sau mai mare importanţă, iar stăpânul cetăţuii din defileu a fost unul dintre ei. Păstrând analogia cu mormântul de la Cugir, ne putem întreba care a fost sursa acestei bogaţii? Putea fi un mercenar norocos, întors acasă îmbogăţit, în urma serviciilor sale. Mormântul, cu o construcţie de vădită inspiraţie elenistică, e un bun, dar nu suficient, argument. Nu ar fi fost singurul care a luptat departe de casă, cu circa un secol mai devreme, căpetenia celtică de la Ciumeşti făcuse acelaşi lucru, chiar dacă se pare că nu avusese suficient noroc, cât să se întoarcă în viaţă la sălaşul său. Armele sale arată, însă, limpede, că văzuse multe locuri depărtate, în decursul zbuciumatei sale vieţi. Chiar dacă geţii prinseseră şi ei gustul succeselor militare, luptând pentru bani sau

15 Singura armură ce pare să fi fost la fel de bogat ornamentată este cea a personajului depus în mormântul princiar de la Cugir (T2). Cf. Borangic 2011, p. 177.

22

efectuând doar raiduri de jaf în sud16, nu ştim dacă acest taraboste fusese mercenar, dar nici că nu fusese implicat în evenimente militare dincolo de Dunăre17. Armele sale par de factură locală, spre deosebire de cămaşa de zale din tumulul II de la Popeşti, care are analogii în mediul celto-tracic sud-dunărean18, lancea şi scutul sunt arme comune, singurul element care face trimitere neechivocă în mediul elenistic, fiind mormântul efectiv, dar care putea fi opera unor meşteri umblaţi prin lume sau chiar a unor constructori greci, aduşi special. Oricum ar fi, în ciuda originalităţii amenajării funerare în spaţiul geto-dac19, mormântul rămâne o prea subţire legătură directă, a tarabostelui cu lumea mediteraneeană.

Cercetătorii care au adus în discuţie cazul „Cetăţeni” sunt majoritar de acord că poziţia geografică a sitului, ca punct obligat de trecere20, a stat nu doar la baza bunăstării personale a căpeteniilor locale, ci chiar la dezvoltarea locuirii geto-dacice din zonă21 (Fig. 1). Bogatul material arheologic pus în legătură nemijlocită cu activităţile comerciale, nu lasă loc de multe îndoieli. Sunt descoperite aici numeroase fragmente ceramice, dintre care cele de amfore sunt deosebit de importante, monede greco-macedonene, romane şi locale, elemente care conturează destul de clar sursa averii căpeteniilor din cetatea care controla vadul comercial. Statutul de factorie, prin care treceau rafinatele mărfuri din sud, în special vinuri de calitate şi ulei

16 Angajarea unor detașamente întregi, cu șefii lor în frunte, a fost în ultima jumătate a mileniului I a. Chr., în zona nord-balcanică, o adevărată „ramură economică”. Chiar dacă celții par să fi furnizat cele mai multe astfel de trupe, și tracii, atât cei sud-dunăreni, cât și cei septentrionali, au participat activ la evenimentele militare ale lumii mediteraneene și orientale. Deși nu există izvoare scrise referitoare la astfel de angajamente în interiorul lumii barbare, pare firesc ca fenomenul, într-o formă sau alta, să fi existat și în relațiile dintre aceste comunități. 17 Incursiunile vor continua până în a doua jumătate a sec. I p. Chr., aşa cum probează un fragment de lorica segmentata descoperit aici, fără îndoială pradă de război. Cf. Măndescu 2004, p. 16. Această piesă nu probează neapărat prezenţa geto-dacilor la sud de Dunăre, ea putând fi capturată şi de la trupele romane care au trecut fluviul pentru represalii. 18 Borangic 2011, p. 191; cu bibliografia şi rezervele de rigoare. Cf. Rustoiu 2000, p. 281. 19 Babeş 1999, p. 19. 20 Continuând ruta ce mergea paralel cu valea Argeşului, apoi a Dâmboviţei, drumul trecea prin Cetăţeni, legând prin culoarul Rucăr-Bran, Muntenia de Ţara Bârsei (Fig. 2) 21 Mîrţu 1963, p. 15; Vulpe 1966, p. 42; Glodariu 1974, p. 31-32; Sîrbu 1979, p. 131;Babeş 1999, p. 19; Măndescu 2006, p. 115; Roşu 2009, p. 80.

23

de măsline, era condiţionat de schimbarea vectorului de transport. Navele greceşti, probabil bireme, urcau pe Dunăre şi apoi intrau pe gurile afluenţilor, atât cât le permitea pescajul, apoi marfa era transbordată, fie în luntri22, fie în mijloace de transport terestre (Fig. 3). Este posibil ca din aceste puncte, mărfurile erau preluate de către comercianţi localnici23, dar nimic nu ne împiedică să presupunem că negustorii greci ajungeau personal în îndepărtatul emporium de la Cetăţeni. Ceea ce pare sigur este că, în ambele cazuri, era absolut necesară protecţia unui senior local, suficient de puternic, care să gireze cu propriile gărzi siguranţa mărfurilor şi viaţa oamenilor. Ar fi prea mult poate să admitem că însuşi tarabostele negustorea, ştim prea puţine despre atribuţiile şi funcţiile nobilimii, dar dacă ne raportăm la moştenirea culturală a comunităţilor războinice de indo-europeni24, căpetenia se limita la a gestiona fenomenul spre propriul profit, nu doar de la înălţimea funcţiei sale marţiale, ci şi din aceea a propriei dave.

Am adus în discuţie fortificaţia25, inerentă unei aşezări atât de prospere, pentru a evidenţia puterea militară, dar mai ales economică a tarabostelui. Cazuri similare sunt ceva mai rare, nobili războinici geto-daci asociaţi unei fortificaţii întâlnim la Cugir, Piatra Craivii, Tilişca şi mai apropiatele, geografic şi cronologic, Zimnicea, Radovanu, Popeşti26 şi Albeşti27. Din nou trebuie subliniată prospera afacere datorată trecătorii, „proprietarul” acesteia fiind mult mai avut decât, spre exemplu, omonimii lui care stăpâneau defileul Oltului28, ale căror morminte sunt mult mai cazone.

Avem, aşadar, cea mai probabilă sursă a puterii economice a „tarabostelui de la Cetăţeni” şi anume comerţul cu produse de lux, provenite majoritar din sudul greco-elenistic. Urmele acestui negoţ sunt vizibile şi numeroase, dar, ca orice tranzacţie, această activitate presupune o dualitate, presupune e un truism deja, o tranzacţie. Oare

22 […] adună din regiune cît putu mai multe luntri dintr-un singur trunchi (căci acestea se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie) […]; Arian, Expediţia lui Alexandru, I, 5. 23 Sîrbu 1979, p. 131. 24 Rustoiu și Comșa 2004, p. 269. 25 Chiţescu 1981, p. 71-73; Măndescu 2006, p. 27-28. 26 Borangic 2009, p. 31, 42; 46-47; 51. 27 Berciu şi Moscalu 1972, p. 633-640. 28 Morminte de tip PPK, la Racoviţa şi Căciulata. Inedite.

24

ce mărfuri se schimbau în târg, sub privirea şi cu încuviinţarea bogatului senior local? Ce promisiuni de câştiguri bune îi puteau face pe greci, sau pe alţii, să se aventureze atât de departe în nord, spre locuri în care îţi puteai pierde lesne avutul şi viaţa? Istoricii care au abordat problematica schimburilor comerciale dintre negustorii greci şi romani, pe de o parte, şi cei autohtoni, pe de alta, abordează destul de ambiguu contribuţia geto-dacilor la acest binom, mărfurile presupuse spre schimb fiind vite, piei, blănuri, lână, miere, grâne, ceară, lemn, sare, aur, argint, sclavi, cai de prăsilă29. Exceptând exportul de sclavi, ce nu putea îmbogăţi sau susţine atâta vreme prosperitatea unui basileu local, fără să lase vreo menţiune sau urmă indubitabilă, sarea şi metalele preţioase rămân singurele mărfuri ce meritau, cu adevărat, riscurile unei călătorii atât de îndepărtate.

Exploatarea sării a avut câteva caracteristici importante, în primul rând uşurinţa extragerii, depozitele fiind, în zonă, la suprafaţă30 şi apoi imensa piaţă de desfacere sudică, lipsită şi avidă de acest important mineral31. În ciuda acestor oportunităţi, e improbabil că, în ciuda puterii sale, „tarabostele de la Cetăţeni” putea controla eficient această sursă de venit, Ocnele Mari sau Telega fiind prea departe de reşedinţa sa, singur Slănicul putând fi în raza lui de acţiune. Desigur, această dispersie a puterii este o presupunere, căci nu ştim care era forţa entităţii politico-militare despre care vorbim şi nici care erau salinele exploatabile în perioadă, scenariul propus nu elimină resursele de sare de pe lista de venituri a tarabostelui geto-dac, dar nici nu limitează în vreun fel beneficiile din această direcţie.

Dintre metalele preţioase, argintul lipseşte cu desăvârşire, atât din aria pe care o putem presupune generos că se afla sub controlul davei de la Cetăţeni, cât şi din din zonele limitrofe cu care putem admite un astfel de schimb. Raritatea acestui metal nobil în zonă arată clar că era o marfă adusă din alte părţi, nicidecum una exportată. La fel de posibil este ca metalul să fi fost obţinut din monedele greceşti topite şi apoi prelucrat în atelierele locale.

Mult mai nuanţat putem discuta despre o altă posibilă sursă de venit, ceva mai sigură şi anume exploatarea aurului. Spre deosebire de argint, aur se găsea în albia râului Dâmboviţa32 sau în pietrişurile apropiate de la Gemenea (com. Gemenea-Brătulești, jud. Dâmbovița), 29 Glodariu 1974, p. 106; Pârvan 1982, p. 608 (336). 30 Rǎdulescu şi Dimitrescu 1966, p. 259. 31 Pârvan 1982, p. 608 (336). 32 Rǎdulescu şi Dimitrescu 1966, p. 50; Pârvan 1972, p. 95.

25

una din puţinele surse de aur accesibile direct (Fig. 4). Nimic nu ne împiedică să admitem că aceste locuri nu erau cunoscute şi exploatate şi în Antichitate sau ca aurul era exclusiv spălat din albiile râurilor33. „Lunulele” ce decorau armura războinicului sau rhytonul miniatural de aur, sunt elemente care permit ipoteza potrivit căreia dinaştii locali ar fi direcţionat spre negoţ o parte din metalul preţios extras.

Privind retrospectiv variantele luate în calcul, apare ca evidentă sursă principală a prosperităţii, dominarea trecătorii şi vămuirea traficului prin aceasta, completată de controlul asupra unor saline şi a resurselor aurifere locale, la care am putea adăuga calitatea de războinic, ce ar fi putut să îi rotunjească veniturile. Distrugerea fortificaţiei şi pauperizarea, apoi părăsirea definitivă a aşezării, sunt reciproc determinate de către modificările politice zonale. Mutarea centrului de putere geto-dacic în munţii Oraştiei, în directă relaţie cu prezenţa romană la Dunăre, a dus la modificarea rutelor comerciale şi implicit a reorientării resurselor ce altă dată susţineau economic comunitatea34.

Revenind la războinicul stăpân al locurilor, sau la linia lui dinastică ca să fim mai precişi, putem împărţi puterea deţinută şi afişată în două părţi, una destinată „lumii vii” şi aici se pot include atât rezidenţa fortificată35, cât şi arsenalul personal, cele două ipostaze transmiţând peste timp o imagine estompată a realităţii efective. A doua parte a imaginii elitei este cea destinată „lumii de dincolo”, dar ambele ideologii reflectă puternica legătură dintre caracterul marţial al basileului şi societatea care l-a generat. Armele, bogăţia, cetatea şi mormântul jalonau şi menţineau vizibilă distanţa dintre el şi ceilalţi, subliniindu-i identitatea şi forţa. Aceste repere relevă un model identitar afișat în timpul vieţii, dar şi după moarte, de către acest senior al războiului, atât în raport cu duşmanii lui, dar, mai ales, în fața propriei culturi.

33 Orice sursă de aur aluvionar provine dintr-un zăcământ primar, antrenat de debitul de apă şi masa de aluviuni. Cf. Bârlea şi Bârlea 1963, p. 26. 34 Vulpe 1966, p. 42. 35 Ridicarea fortificaţiei a avut şi ea un dublu scop: atât ca element de siguranţă în raporturile cu vecinii, fie ei neamuri străine sau alte triburi getice, cât şi pentru afirmarea prestigiului, puterii şi autorităţii seniorului local. La acestea se adaugă, desigur, relaţia dintre fortăreaţă şi aşezarea civilă, a cărei economie o supraveghea, garanta şi impozita. Cf. Sîrbu 2006, p. 42.

26

Privită din acest unghi, viaţa misteriosului „taraboste piefig36 de la Cetăţeni” devoalează structurarea şi ierarhizarea societăţii, asupra căreia îşi exercita controlul. Prezenţa armamentului, existenţa fortificaţiei, abundenţa şi valoarea materialului arheologic recuperat, amenajările funerare elaborate, sunt elemente care construiesc imaginea acestei elite, capabile să îşi impună autoritatea, dacă era necesar chiar prin forță. Această elită, al cărei membru de vază tarabostele era, a fost capabilă să mobilizeze şi să susţină economic eforturile militare și arhitectonice, care au făcut din Cetăţeni un punct de reper important în economia şi demografia zonală.

„Tarabostele de la Cetăţeni”, şi tot ceea ce ştim despre el confirmă, a fost unul dintre acei profesionişti ai armelor, posesori ai unei ideologii marţiale constituită pe îndelungată tradiție războinică. În ciuda a ceea ce cunoaştem despre acest taraboste, nu ştim şi probabil nu vom afla niciodată cum se numea, al cui fiu era, cum se chema cetatea, cărui trib îi aparţinea şi alte asemenea amănunte care compun, de fapt, istoria. Ştim că el a existat, că a fost un om de arme, bogat şi puternic, ştim că a avut numeroase legături cu lumea mediteraneeană şi că a stăpânit, din fortăreaţa lui, trecătoarea şi aşezarea. Mai ştim că a fost înmormântat ca un războinic de seamă, lângă dava lui, cu toată cinstea cuvenită. Rudele lui, cel mai probabil chiar moştenitorul său, s-au îngrijit ca toate să fie după datină. Cine ştie dacă nu chiar acest moştenitor, împreună cu cetele lui, nu a trecut apoi munţii, prin locurile pe care le ştiau prea bine, ca să se alăture acelei megále arché, ridicată de getul Burebista? Sau numele acestui moştenitor sau, poate, al fiului lui să fi fost chiar Burebista?

Explicaţia figurilor: Fig. 1 – Situl de la Cetăţeni şi probabila rută comercială între

Dunăre şi regiunile intracarpatice. Fig. 2 – Cetăţeni, relaţia dintre fortăreaţă şi aşezarea civilă.

Foto-montaj Dragoş Măndescu. Fig. 3 – Resursele aurifere din România. După Bădescu 2010.

36 Desigur că apartenenţa tribală este deocamdată greu de stabilit cu precizie, dar nici nu putem rămâne cantonaţi între reperele strâmte ale unei acribii exagerate. Legătura între acest trib getic (piefigi/piephigi [Ptolemeu, Geographia, III, 8, 3]) şi dava de la Cetăţeni are mai multe şanse să fie corectă, decât să nu fie, motiv pentru care ipoteza lansată de D. Măndescu, referitoare la numele tribului care ar fi locuit în această zonă, este acceptabilă. Cf Măndescu 2006, p. 116.

27

Fig. 4 – Ruta maritimă şi fluvială din Mediterana la Cetăţeni. Grafică Paul Ilie. (figuri ce se vad doar în word si in format tiparit)

Bibliografie Babeş 1999 – Mircea Babeş, Staţiunea geto-dacă de la

Cetăţeni. Descoperiri şi informaţii recuperate, în SCIVA, 50, 1-2, 1999, p. 11-31.

Bădescu 2010 – Sorin Tamaş Bădescu, Contribuţia privind geologia economică a aurului în România, Teza doctorat (www.unibuc.ro, la 12. 09. 2012)

Berciu şi Moscalu 1972 – Dumitru Berciu, Emil Moscalu, Cercetări în cetatea de la Albeşti (jud. Teleorman), în SCIV, XXIII, 4, 1972, p. 633-640.

Bîrlea şi Bîrlea 1963 – Bîrlea Lidia, Bîrlea V., Aurul din aluviunile unor rîuri din Republica Populară Romînă, comunicare Congresul V, Asociaţia Geologică Carpato-Balcanică (1961), Bucureşti, 1963, p. 21-28.

Borangic 2011 – Cătălin Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în NEMVS, IV, 7-8, 2009, p. 22-74.

Borangic 2011 – Cătălin Borangic, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a. Chr.-sec. II p. Chr.) – partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p. 171-227.

Borangic 2011a – Cătălin Borangic, Armuri de zale, meșteri și ateliere în Dacia preromană, în AMP, XXXIII, 2011 (sub tipar).

Chiţescu 1981 – Lucian Chiţescu, Cetatea de piatră de la Cetăţeni, jud. Argeş - centrul unei formaţiuni statale geto-dace dinainte de Burebista, în CA, V, 1981, p. 71-73.

Glodariu 1974 – Ioan Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Editura Dacia, Cluj, 1974.

Rosetti 1969 – Dinu Rosetti, Au fost amazoane în Dacia ?, în Magazin Istoric, nr. 11 (32), nov., 1969, p. 90-94.

Măndescu 2000 – Dragoș Măndescu, O nouă piesă de armament defensiv geto-dac, în RIM, nr.3 (61), 2000, p. 58.

Măndescu 2003 – Dragoş Măndescu, Arme din situl geto-dac de la Cetăţeni, în BMMN, S.N. I/II, Bucureşti, 2003, p. 26-31.

Măndescu 2004 – Dragoş Măndescu, Un reperto romano di lorica segmentata scoperto sul territorio dell’antica Dacia, în L’Italia e l’Europa Centro-Orientale attraverso i secoli, Brăila-Venezia, 2004, p. 13-18.

28

Măndescu 2006 – Dragoş Măndescu, Cetăţeni, staţiunea geto-dacă de pe valea Dâmboviţei superioare, Brăila, 2006.

Mîrţu 1963 – Flaminiu Mîrţu, Contribuţii la cunoaşterea vieţii geto-dacilor de pe valea superioară a rîului Dîmboviţa, în SAI, V, 1963, p. 13-26.

Pârvan 1972 – Vasile Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, traducere după manuscrisul original francez inedit, prefaţă, note şi îngrijire ştiinţifică Radu Vulpe, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

Pârvan 1982 – Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982.

Rǎdulescu şi Dimitrescu 1966 – Dan Rădulescu, Radu Dimitrescu, Mineralogia topografică a României, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966.

Roşu 2009 – Eugen Roşu, Geto-dacii din bazinul superior şi mijlociu al râurilor Dâmboviţa şi Ialomiţa, Editura Sapnaa Art, Bucureşti, 2009.

Rustoiu 2000 – Aurel Rustoiu, Mercenari „barbari” la Histria și Callatis în sec. I a. Chr. Interpretari arheologice și istorice, în Istros, X, 2000, p. 277-288.

Rustoiu și Comșa 2004 – Aurel Rustoiu, Alexandra Comșa, The Padea-Panagjurski Kolonii Group in Southwestern Transylvania. Archaeological, Historical and Paleo-Anthropological Remarks, în Daco-geții , 2004, p. 267-276.

Sîrbu 1979 – Valeriu Sîrbu, Consideraţii privind importul amforelor elene şi elenistice pe teritoriul României (sec.VI-I î.e.n.), în Danubius, 8-9, 1979, p. 123-144.

Sîrbu 2006 – Valeriu Sîrbu, Elitele geţilor dintre Carpaţi şi Balcani (sec. IV-III a. Chr): „Prinţii de aur şi argint” , în Istros, XIII, 2006, p. 41-70.

Vulpe 1966 – Radu Vulpe, Aşezări getice din Muntenia, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966.

Abrevieri:

AMP- Acta Musei Porolissensis, Zalău, I, 1977, sqq. BMMN- Buletinul Muzeului Militar Național, Bucureşti, 1937-1942. Din 2003 (I),

serie nouă. CA- Cercetări Arheologice, Muzeul Naţional de Istorie al României, Bucureşti. Daco-geții - Daco-Geţii – Acta Musei Devensis, Daco-geții. 80 de ani de cercetări

arheologice sistematice la cetățile dacice din Munții Oraștiei, Adriana

29

Pescaru, Ioan Vasile Ferencz (ed.), Editura Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva, 2004.

Danubius- Danubius, Revista Muzeului de Istorie Galaţi, Galaţi, 1967, sqq. Istros - Istros, Buletinul Muzeului Brăilei, I, 1980, sqq. NEMVS - NEMVS, Revista Asociaţiei Culturale Sarmizegetusa, Alba Iulia, I, 2006,

sqq. RIM - Revista de Istorie Militară, Bucureşti, I, 1984, sqq; înainte era LIP – Lupta

întregului popor. Revista de istorie militară, Bucureşti. SAI- Studii şi articole de istorie, Bucureşti. SCIVA - Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, 1, 1950, sqq. (din 1974 Studii

şi cercetări de istorie veche şi arheologie). Terra Sebus - Terra Sebus, Acta Musei Sabesiensis, Sebeș, 1, 2009, sqq.

30

INSTALA ŢII TEHNICE PE MO ŞIA DE LA

BĂJEŞTI A MARELUI BAN MARE Ş BĂJESCU ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL

XVII-LEA, –LEGEND Ă, ISTORIE, ACTUALITATE.

Technical installations and utilities on Mareş Băjescu ‘s estate in Băjeşti, in the second half of the th century – legend, history,

actuality (present)

Profesor Nicolae Pantazică, Băjeşti This article presents some technical installations and utilities from that time and their material vestiges (tracks) still visible toolay: the distilery, the mill, the watter-carrying system. Some ather places or utilities in the past are still present only by their nanies: (vistierie, heleşteu) the treasury, the pond they are non toponimes. The author, an expert of the places and of the local folklore dedicated himself to a deep research added to the information in the documents from the archives. He finally managed to bring into a present light a page of the history of the village, as well as a page from the life and activity of the people living here in the middle age. Cuvinte cheie : instalații tehnice. folclor,sat Keywords: technical installations, floklore, village Începută încă din 1638, acţiunea de cumpărare a satului Băjeşti s-a încheiat după aproape 25 de ani. Inscripţia de pe piatra fântânii este edificatoare în acest sens: 1„ Den mila lui Dumnezeu

1 Spiridon Cristocea, Din trecutul marii boierimi muntene: Marele ban Mareş Băjescu,Brăila,2005, p.19

31

făcutu-s-au această fântână în zilele prealuminatului domn Ion Gligorie Ghica voievod den osteneala şi cheltuiala robilor care se află stăpânitorii acestui sat Băjeşti Gheorghe i suprojneţa ego Stana/Stanca i Mareş vel-vistiar i jupaniţa ego Mariia meseaţa iulie 20...1661-1662. Aici, în aceste două decenii şi jumătate , dar şi în anii care s-au scurs până pe la 1670 când ajunsese în culmea ascensiunii sale politice – mare ban al Craiovei, ispravnic al scaunului Bucureştilor- , Mareş a edificat un ansamblu feudal fortificat, unde, pe lângă case, beciuri, ziduri de apărare, turnuri de pază, lăcaş de cult, a realizat şi instalaţii tehnice necesare bunei funcţionări a vieţii sociale şi activităţii economice: sistem subteran de aducere a apei, vistieră( vâltoare), eleşteu, povarnă, moară.

Beciul curţii feudale de la Băjeşti a marelui ban Mareş Băjescu În anul 1873, răspunzând unui chestionar al Ministerului Instrucţiunii Publice despre „ antichităţile „ aflate în localitatea unde profesează, învăţătorul Thoma Ionescu din Băjeşti arată că „Puţin mai spre miazănoapte de piaţa comunei se află un eleşteu în mărime de 10 pogoane,iar ţărmurile lui de pământ se află la înălţime de patru stânjeni în care se găsea diferite feluri de peşti. În centru se găsea un foişor pe picioare din piatră construit de zid (piatră,var,cărămidă de 7 degete în toate laturile de lungime şi lăţime)De la acest foişor până la casele acelui ban Mareş ce se afla situate lângă biserica comunei, avea un pod de aramă aşezat tot pe stâlpi de piatră pe care se preumbla zisul Mareş cu familia sa şi privea la mulţimea şi frumuseţea peştilor”

32

Heleşteul există întocmai ca în descrierea de acum 139 de ani, numai că a devenit teren arabil şi zonă construibilă. Mai există şi doi piloni de cărămidă între zidul estic al conacului şi povarnă, dar pentru a susţine un pod către eleşteu, trebuia direcţionaţi N-S, nu V-E. Alimentarea cu apă se făcea printr-o conductă de olane care ocolea biserica de la nord către sud, mergea spre E paralel cu Gârla lui Băj cam 150 m pentru ca să se îndrepte spre S şi după cca 200 m să se verse în eleşteu prin peretele nordic, natural, al acestuia. Acest mod ingenios de alimentare cu apă nu este singurul în acele vremuri. Cercetările arheologice au descoperit acelaşi sistem la aşezările monastice de la Cotmeana şi Tutana, datate ceva mai târziu decât cel de la Băjeşti. Punctul de plecare îl reprezintă izvorul de la „Vistărie”( cum pronunţă localnicii) situat pe versantul vestic al „Dealului Nebunilor”. De aici, conducta îngropată la 0,70 m faţă de nivelul de călcare formată din olane mari( 36 – 13,5 – 9,5 cm) aşezate pe un pat de cărămidă şi îmbrăcate triunghiular tot cu cărămidă, ocolea dealul Gurgui ajungând la curtea boierească aflată la 650 m de izvor. De aici apa era condusă pe conducte din olane mai mici ( 28 – 11,5 – 8cm) spre diferite destinaţii - bucătărie, fântână, eleşteu.

Termenul „Vistărie” nu are legătură cu „Vistierie” în sensul consacrat de „tezaur”. El provine din latinescul „voltoria” care a dat românescul „vâltoare” numită româneşte „vistieră”, o piuă de împâslit ţesăturile de lână cum ar fi „ pănura” despre care vorbeşte un document din 1528 prin care Dracea din Băjeşti şi cei şase fii ai săi cumpără partea lui Bratul din Băjeşti cu 4 vaci cu lapte, 4 boi buni, 2 obroace de grâu şi o pănură. Instalaţia propriu-zisă consta dintr-o cadă cu doage de lemn în care se scurgea un debit mare de apă ce producea „ învolburarea” apei şi

33

învârtirea ţesăturilor aşezate în ea. De multe ori pe fundul căzii se aşezau mărăcini, crengi de salcâm sau rugi de mur pentru scămoşare. Configuraţia terenului este ideală. Izvorul este puternic, cu debit mare, şi se află pe coastă la o diferenţă de nivel faţă de groapa unde era aşezată cada de 4 m. Posibil ca ea să fi funcţionat multă vreme din moment ce toponimul este viu, unul dintre cele mai importante pentru viaţa satului. Pentru a valorifica recolta bogată de prune de pe livezile satului( în 1838 erau înregistraţi în catagrafie 29.280 de pruni), marele ban a trebuit să construiască o povarnă. Construcţia se păstrează şi azi impunătoare cu dimensiunile de 38m lungime şi 11 m lăţime. Înălţimea se pare că a fost de 3,80 m, dovadă fiind zidul nordic unde a fost ridicat coşul de evacuare a fumului, care se înalţă semeţ deasupra unor ziduri în ruină, năpădite de moloz şi arbuşti. Acest coş demonstrează arta deosebită a unor zidari din acele timpuri, pe care meşterii de azi nu pot decât să-i invidieze.

Zidul de N al Povernii

O problemă

deosebită era alimentarea cu apă a acestei

instalaţii care nu putea fi rezolvată prin conducta subterană. Debitul mic al acesteia nu ar fi putut asigura răcirea aburului şi transformarea lui în lichid. Aşa că meşterii au apelat la o altă soluţie: aducerea apei printr-o conductă subterană din râul Bratia, de la punctul cel mai înalt al albiei acesteia numit „Mâncătură”, punct de unde în vremea colectivizării pornea canalul care străbătea lunca pe o distanţă de 3,5 km. Această conductă a fost descoperită întâmplător de locuitorul Nae Toma Vărzaru prin anii 1960 când săpa o groapă pentru o uscătoare de prune. Bărbatului i-a fost frică atunci să spună despre descoperire autorităţilor comuniste. Abia în 2007 a îndrăznit să spună într-o discuţie cu mai mulţi săteni. El a mai precizat că grosimea acelei conducte era mult mai mare faţă de cea care aducea apa ( 40-15-13).

34

Raportul lui Thoma Ionescu pomeneşte de o „o baie existentă din vechime în ograda proprietăţii d-lu Barbu Bellu”.2Învăţătorul spune „am descoperit şi găsit a fi fost o baie pentru îmbăiat oamenii a cării zidărie a fost săpată dintr-o singură piatră şi a cării mărime a fost ca de 5 stânjeni pe o latură, având patru laturi egale. Iar înălţimea, după cum ne informează bătrânii aflaţi acum ar fi fost ca de un stânjen. La care baie apa pentru îmbăiat se aducea pe două olane prin pământ, care olane unul comunica apă fierbinte, iar celălalt rece. Din care antichităţi se mai află numai vatra acestei băi care probează că într-adevăr a fost…..(cuvânt şters, neinteligibil) care poseda această moşie pe le anul 1678”. ( La această dată marele ban era mort, deoarece el dispare din documente la 1673).

Afirmaţia sa este de necombătut. Dar bătrânii pe care i-am cunoscut şi i-am ascultat povestind –Alexandrescu Dumitru, n.1875, bunica mea Maria Pantazică n.1878, Niţă Sandu Spătaru, Ion Ţupurug, născuţi tot pe atunci, nu pomeneau niciodată de existenţa unei băi de dimensiunile celei zugrăvite de învăţător. Era săpată într-o singură piatră şi avea dimensiunile de 5 stânjeni lungime,5 stânjeni lăţime,şi 1 stânjen înălţime - un volum de 200 m c de apă circulând pe două conducte: de apă caldă şi de apă rece. Dacă apa rece putea fi adusă de la Visterie, de unde era alimentat conacul, apa caldă de unde s-ar fi putut aduce? Legenda pare, într-adevăr legendă! Şi totuşi….ceva adevăr pluteşte pe undeva!

2 Biblioteca Academiei Române,Ms.228, f. 124-125

35

. Povarna şi locul presupusei băi se află mai jos la aproape 100m.

Considerăm că nu poate fi vorba decât de un rezervor de apă care să se adune în timp pentru a satisface nevoile distilării prunelor, apă în care lucrătorii se puteau spăla, sau un recipient în care să se păstreze borhotul de la culesul prunelor până la fabricaţie. Dacă privim cu atenţia harta din 1842, observăm cu uşurinţă localizarea obiectivelor aflate în discuţie, după cum urmează, conform cifrelor: 1. Vistărie/, 2. Curtea boierească. 3. Povarna. 4. Heleşteul. 5.Moara de pe râul Bratia a marelui ban.3 Se observă de asemenea pasarela susţinută de piloni de zidărie dintre care se mai văd doar doi ce făcea legătura între conac şi povarnă. Şi aici este o surpriză de proporţii, deoarece sunt reprezentate două construcţii. Cea din dreapta este povarna despre care am vorbit. Cea din stânga, ce poate fi, din moment ce în 1950 era teren viran, după care un sătean a primit lotul respectiv şi şi-a construit casă. Credem că această construcţie era baia despre care vorbea dascălul Thoma Ionescu. Să adăugăm că harta din 18104 prezenta Povarna ca o construcţie masivă pornind din apropierea pârâului până la limita nordică de astăzi ( vezi cifra 3).

3 Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de hărţi,DLXXV I/3 4 Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de hărţi, DLXXV I/24

36

. Harta din anul 1810 cu localizările celor 5 obiective Morile sunt instalaţii tehnice prezente în mai toate satele, iar în aşezările risipite fiinţează chiar mai multe pentru ca oamenii să nu parcurgă drumuri lungi cu „bucatele” în spinare pentru măcinat. Ele au evoluat din râşniţele de tip dacic sau roman prin aplicarea unor dispozitive care valorificau forţa apelor, a vântului sau a animalelor, de unde şi cele trei tipuri de mori. Mori de vânt sau acţionate de animale nu am întâlnit în documentele avute la îndemână despre satul nostru sau cele vecine, iar dacă au existat, nu s-au făcut specificaţii, termenul frecvent a fost „cu toate vadurile de moară”, sau cu „ moară/morile” Moară de apă a funcţionat încă din vremea lui Mareş banul. Locul de amplasare a morii a fost ales la vărsarea Gârlei lui Băj în râul Bratia, locul fiind numit şi astăzi „ Între iazuri”. De altfel, traiectul iazului se observă cu uşurinţă - un canal pe dreapta râului pornind de la „Mâncătură” care este punctul cel mai înalt al albiei. Piloţii masivi din lemn rotund pe care era aşezată moara au dăinuit până prin anii 1960. Atât pe harta din 1810 , cât si pe planul moşiei din 1842 , această moară apare, însă ceva mai jos pe o ierugă a Bratiei , în dreptul locului numit Lunculiţă .Modificarea cursului râului l-a determinat pe proprietar , baronul Bellu, s-o mute la vărsarea gârlei lui Băj. Documentele pomenesc şi numele morarilor: Duţă Morarul la 1838, Badea morarul la 1865.Acesta din urmă este împroprietărit pe pământurile stăpânite de strănepotul său Neculae Badea până la

37

colectivizare, pe locul numit astăzi „Lacul lui Badea” din Iuda . Dar să reluăm firul...La 26 martie 1614 Radu Mihnea ‚întăreşte lui Ivan paharnic şi fratelui său Badea şefariul „ satul Băjeşti, toţi şi cu tot hotarul, din câmp şi din pădure şi din apa numită Bratia şi cu vadurile de moară şi cu tot venitul şi vecinii”. Unul dintre sătenii care s-au vândut lui Dragomir pitarul, tatăl celor doi boieri amintiţi se numea Popa care pentru 2.500 de aspri şi-a vândut „ tot vadul lui şi cu toată moara” dovadă certă că pe Bratia erau mai multe mori. Documentul din 3 iunie 1649 menţionează că Mareş a cumpărat de la Ion al Tomii şi nepotul său Toma din Băjeşti patru locuri peste râu (Bratia), lângă hotarul Hârteştilor (Bucşeneşti), trei locuri lângă moară şi un loc mai sus de moară până-n iazul acesteia. La 2 iulie 1658 Mareş cumpără de la Mătuşa Dăspina şi fiul ei Gheorghe un loc la „moara cea veche”.5 Evident, se pune întrebarea unde se afla această moară veche. Coordonatele sumare „ peste râu”, „ hotarul Hârteştilor ”, „ luncă” nu ne ajută prea mult la fixarea locaţiei, din contră, creează confuzii, mai ales că dincolo de Râul Târgului, în anul 1913 s-a construit moara „ lui Pompilică” în funcţie până în 1960, iar mulţi ar fi tentaţi să creadă că despre ea este vorba. Dar, mergând mai departe pe firul documentelor întâlnim informaţii de preţ în „Tabelul împroprietăririi cl ăcaşilor din 1865. La nr. 74 locuitorul Şerban Piorul stăpânea locul de la chinga din luncă la „drumul morii vechi”. Aflat lângă şosea, în dreapta, începea de la Zăvoiul lui Mielache şi se termina „La Podişcă”.6 Mauţa văduva stăpânea „La podişcă” un pogon, peste drum de Şerban, locuri stăpânit de urmaşii fiului ei Toma Bucurel; Gheorghe Băla şi Nae al lui Toma. La capătul dinspre est al acestor locuri era o poiană cu câteva sălcii groase şi scorburoase pe lângă care se strecura o topliţă care fusese vadul morii. Alţi săteni care stăpâneau acolo , „la drumul morii vechi” localizată cu precizie lângă „Cânipişte” sunt Ion Rădescu, Stanciu Rădescu , Ioniţă Preda şi Ion Eftene, pământuri aflate actualmente la urmaşii lor, respectiv Ion Rădescu Frunzel, urmaşii lui Costică Ţântuş, profesorul Ion Predan şi Onel Eftene. Existenţa morii în acest loc ridică şi o altă problemă: de unde se alimenta iazul cu apă. Din Bratia? În nici un caz, deoarece albia acesteia era mult mai joasă, iar între râu şi moară se interpunea terasa

5 DANIC, Documente istorice, MDL/39 6 Document împroprietărire 1865, p.32

38

înaltă a luncii. De la Bratia până la locul acestei mori nu există nici o urmă de ierugă sau canal. Prin urmare, nu exista decât o soluţie: canalul pleca de la Râul Târgului, aflat ceva mai departe, dar mai sus decât locul morii, urma acestuia fiind vizibilă şi astăzi direcţionată spre acest râu. Vărsarea în Bratia a acestui iaz a condus la toponimul „Podişcă” ( locul unde drumul traversează topliţa, vezi desenul de mai jos) şi la”Întâlniturile din luncă”, ştiut fiind că termenul „ Întâlnitură” este locul unde apa unui râu se varsă în cea a altuia. O asemenea denumire este exclusă pentru întâlnirea ramificaţiilor aceluiaşi râu, iar existenţa toponimului „Întâniturile din Iuda” ceva mai jos întăreşte ideea expusă de noi, deoarece aici se întâlneşte Bratia cu Râul Târgului.

Moara, după locul de amplasare, credem că a fost „pe iaz” fiind ferită de viituri şi mai uşor de întreţinut. Vadul apei se zăgăzuia pentru acumularea unui volum mare de apă şi se aducea la moară printr-un iaz amenajat de om. Roata era orizontală şi se numea „ făcău”, nişte cupe aşezate în formă de elice,după tradiţia românească. Nu avem alte informaţii, dar considerăm că şi acestea, deşi puţine ajută la conturarea unei imagini interesante a trecerii satului nostru prin istorie.

39

NOI INTERPRET ĂRI PRIVIND AȘEZĂMÂNTUL

LUI NEGRU VODĂ DIN CÂMPULUNG.

Des nouvelles interprétations sur l’Établissement du voïvode Negru Vodă à Câmpulung.

Dr. ing. Şerban Ioan Grigore Fălculete

Studiul nostru prezintă istoria unui important element din istoria medicinii româneşti, care a avut un rol major în istoria Valahiei, dar mai ales a oraşului Câmpulung şi a zonei din jurul reşedinţei domneşti. Primul voievod care s-a preocupat de problemele oamenilor bolnavi şi săraci a fost chiar domnul întemeietor al statului feudal Ţara Românească – Negru Vodă, care a organizat la Câmpulung un stabiliment unde – după părerea noastră, bolnavii erau iniţial oşteni din armata sa, pentru care domnul a stabilit reguli precise privuind baza materială, personalul special, modul de funcţionare. Deşi astăzi lipsesc multe din documentele care ar clarifica aceste aspecte, putem studia istoria aşezământului, relevant fiind documentul emis de domnul Matei Basarab în 1639, cu precizări privind organizarea, locul, documentele anterioare şi aici aducem interpretări personale şi inedite, urmărind situaţia până la sfârşitul secolului XVIII.

Nôtre étude présente l’histoire d’un très importrant élément de

la vie médicale roumaine, qui a eu un rôl majeur dans l’histoire de la Valachie, mais surtout de la ville Câmpulung et la zone résidenciale. Le premier voïvode qui s’a préoccuppé des hommes malades et pauvres a été Negru Vodă, le fondateur de l’état féodal de la Valachie. Il a organisé à Câmpulung un établissement ou, sur nôtre opinion, les malades étaient au début soldats de sa armée, pour lesquelles il venait d’établir des règles claires en ce qui concerne les resources, le personnel specialisé, la manière fonctionelle. Bien que aujourd’hui ont disparu beaucoup des documents qui venaient de clarifier ces aspects, c’est possible d’étudier l’histoire de

40

l’établissement, surtout si on prend en considération le document signé par le prince Matei Basarab en 1639, qui vient de préciser l’organisation, le lieu, les documents antérieurs – et ici viennent des interprétations personnlles et inédites, en suivant la situaţion jusqu’à le fin du XVIII-ème siècle.

Cuvinte cheie: Valahia, stabiliment, documente Keywords: Valachie, établissement, documents În vremurile vechi starea de sănătate a comunităţilor umane ce

au vieţuit pe teritoriile ce fac obiectul studiului nostru n-a constituit o preocupare organizată pentru ele sau conducătorii lor. Atunci oamenii se preocupau singuri de sănătatea lor bazându-se pe experienţa proprie sau a unor indivizi din cadrul comunităţii, bărbaţi şi femei, de obicei oameni înaintaţi în vârstă care prin experienţa lor de viaţă au învăţat să folosească cu multă eficienţă unele leacuri naturale, în special plante, dar şi remedii de natură animală (extract de organe, animale sau insecte, venin de şarpe, miere şi ceară de albine, etc.) sau produse minerale, în special săruri, nămoluri, dar şi ape minerale ce conţineau elemente tămăduitoare a diverselor boli.

Dintre toate aceste remedii cele mai folosite au fost desigur plantele, care au constituit aşa cum mai constituie încă şi în vremurile moderne, remedii foarte valoroase în combaterea diverselor boli sau accidente organice – plăgi, fiind şi cele mai la îndemâna tuturor oamenilor.

Cu toate acestea, de-a lungul veacurilor molimele de tot felul dar şi lipsa cronică a mijloacelor de existenţă, în special hrană, au secerat numeroase vieţi, multe de vârstă tînără, aşa încît media de vîrstă era în general scăzută, sub 45 de ani.

În epoca feudală şi în special după intemeierea statului centralizat Ţara Românească, apar şi primele preocupări ale autorităţilor centrale, voievodul şi divanul său pentru organizarea unor acţiuni de ajutorare, tratare medicală şi protecţie a unor categorii sociale defavorizate cum am spune azi – sărace cum se spunea atunci, înfiinţând chiar stabilimente destinate îngrijirii acestora.

Primul voievod care s-a preocupat de problemele oamenilor bolnavi şi săraci a fost chiar voevodul întemeietor al Ţării Româneşti, Negru Vodă. El a avut o idee genială în acest sens şi anume aceea de a organiza în oraşul de reşedinţă al voievodatului său, Câmpulung, un stabiliment destinat îngrijirii oamenilor săraci şi a celor cu diverse

41

infirmităţi, de cele mai multe ori oşteni ce luptaseră în oştile sale şi care de regulă îşi pierdeau legăturile cu familiile lor de origine care se îngrijeau dintotdeauna de infirmii sau bolnavii.... din familiile lor.

Pentru a-şi îndeplini acest deziderat, Negru Vodă a stabilit mai întâi baza materială necesară unui asemenea stabiliment, personalul de deservire şi modul său de funcţionare care să asigure dăinuirea sa peste timp. Datorită temeiniciei acestor reguli, stabilimentul său a funcţionat – în ciuda vicisitudinilor – aproape neschimbat timp de peste cinci secole. A fost modificat şi în cele din urmă desfiinţat abia în vremurile moderne – pe la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, după care şi ştirile privitoare la el s-au estompat, în timp, documentele originare fiind pierdute în majoritate, iar ştirile uitate.

Lipsind astăzi materialul documentar explicit, cercetătorii care s-au preocupat de acest subiect au reuşit să scoată în evidenţă multe din aspectele constituirii şi funcţionării sale, unele dintre acestea fiind însă interpretate diferit, mai ales eronat, stârnind şi astăzi controverse.

Preocupându-ne şi noi de acest subiect interesant şi incitant atât pentru istoria veche a Ţării dar şi a satului Văleni, sat aflat în imediata apropiere a oraşului Câmpulung şi cu care sătenii din Văleni aveau numeroase legături economice şi de rudenie, vom prezenta mai întâi cele mai importante aspecte privitoare la acesta, urmând să tragem concluziile ce le vom considera pertinente, şi pe care îl vom numi Aşezământul de milă al lui Negru Vodă din Câmpulung. Milă în sensul feudal al cuvântului – „ajutor, binefacere”, a se purta de grijă, cu menajamente fără ca cineva sau ceva care se află într-o stare demnă de compătimit” 1.

Primul document important, păstrat până astăzi în copie, care menţionează Aşezământul de milă al lui Negru Vodă este hrisovul emis de Matei Basarab în anul 1639 pentru satul Măţăul de Jos, care are următorul conţinut: „ Cu mila lui Dumnezeu Io Matei Basarab voevod şi domn a toată Ţara Românească, dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele satului Măţăul de Jos din judeţul Muscel care iaste al săracilor din oraşul domniei mele din Câmpulung, ca să fie în pace şi slobod de bir şi de talere şi de împrumutare şi de găleată de fân şi de ban şi de miere şi de ciară şi de slujbă domnească şi de plaiu şi de cai de olac şi de toate slujbele

1 Vezi şi Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 587.

42

câte vor fi peste an în ţara domniei mele, de către nimeni bântuială să nu aibă. Pentru că însuşi domnia mea m-am milostivit de i-am ertat cum au fost ertaţi şi în zilele altor domni bătrâni.

Şi am văzut domnia mea şi cărţile de milă ale acestor săraci, cartea răposatului Negru Vodă şi a fiului său Vlad Vodă şi cartea lui Vladislav Vodă şi cartea strămoşului domniei mele răposat Basarab voevod şi a gineri-său Radului Vodă şi a Mircii voevod Ciobanu şi a lui Moise voevod şi cartea bătrânului răposatului Alexandru voevod şi a nepotu-său Radului voevod şi a lui Gavrilă Vodă şi iarăşi cartea Radului Vodă din domnia a doua şi cartea lui fiu-său Alexandru voevod şi a lui Alexandru voevod Iliaş şi cartea lui Leon voevod, toate de întărire făcute una după alta cu mare blestem.

Drept aceea şi domnia mea încă însumi am întărit şi am înnoit aceale cărţi vechi şi această carte a domniei mele pentru acel sat Măţăul de Jos ce s-au scris mai sus, ci n-au fost în rândul ţării, ci au fost de treaba şi hrana săracilor şi a gârbovilor şi a schilozilor din oraşul domniei mele din Câmpulung. Şi să aibă a lucra la morile lor şi la toate trebile ce le va trebui şi la biserici. Şi să aibă pace pentru toate, după cum iaste scris mai sus, precum au fost ertaţi şi înainte vreme.

Drept aceea şi voi birarilor şi slugilor domniei mele care veţi umbla într-acest judeţ, voi încă să căutaţi foarte şi să vă încredinţaţi, să-i lăsaţi în pace pentru toate câte s-au scris mai sus. Iar care cum s-ar ispiti a-i supăra pre dânşii, acel om grea urgie va lua de la domnia mea.

Încă şi blestem am pus domnia mea, după petrecerea domniei mele, pe carele va alege bunul Dumnezeu a fi domn Ţării Româneşti, au din neamul nostru, au după păcatele noastre din alt neam, să aibă a cinsti şi a înnoi şi a întări această carte de milă după tocmeala ce iaste mai sus scrisă, pre acela domnul Dumneueu să-l cinstească şi să-l păzească întru domnia lui şi în veacul viitor, sufletul la odihnă, iar de nu va cinsti şi va întări această carte a domniei mele ci o va călca şi o va lăsa în pustiire, acel om să fie proclet şi anatema de 318 sfinţi părinţi de la Nicheia şi să fie proclet cu Iuda şi cu Arie la un loc.

Şi să fie aceluia părtş sfântul Ioan Botezătorul în ziua cea înfricoşată şi viitoare a lui Isus Hristos, la a doua venire, unde nu iaste făţărie în veci, amin.

Iată dar şi mărturii am pus domnia mea: pă jupan Theodor mare ban al Craiovei şi jupan Hrizea mare vornic şi Grigorie mare logofăt şi Radu mare vistier şi Preda mare spătar şi Buzinca mare

43

clucer şi Socol mare stolnic şi Radu mare comis şi Vucina mare paharnic şi Constandin mare postelnic. Însumi domnia mea am zis.

Şi am scris eu Pârvul Spudei în scaunul oraşului Târgovişte, în luna lui iunie anul 7147 (= 1639)”2.

După Matei Basarab şi alţi voievozi urmaşi ai lui au întărit hrisovul de scutire sus citat. Dintre acestea vom menţiona doar pe cel de la Radu Leon în 8 mai 1665, în care numele de „săracilor” menţionat de hrisovul lui Matei Basarab este înlocuit cu acela de mişel, denumire ce va fi schimbată de pe la jumătatea secolului XVIII cu acela de „calici”.

În 1679, 1 aprilie, domnitorul Şerban Cantacuzino înnoieşte şi întăreşte hrisoavele înaintaşilor săi „de milă” pentru mişeii din Câmpulung, scutind şi el satul Măţăul de Jos de dările şi podvoadele către domnie, aceştia urmând în schimb să aibă grija mişeilor. În acest document se face pentru prima dată şi o menţiune nouă, neamintită în hrisoavele anterioare, şi anume că „numai au să-şi plătească partea lor ce le va fi de dajdie, iar pentru alţii să nu se bântuiască, nici să fie asupriţi cu dajdii peste puterea lor, pentru care se plânseseră domniei”3. Constatăm deci că de la o vreme (nu ştim de când) Măţăul de Jos nu mai era cu totul scutit de bir, fiind obligaţi să plătească şi ei vistieriei o anumită sumă de bani, se pare destul de mică.

În 1716 Nicolae Mavrocordat sporeşte birul Măţăului de Jos după cum specifică în hrisovul din 20 aprilie 1716, prin care cele 5 liude (familii) de moşneni din Măţău sunt scutiţi de „poclonul steagului, de podvoadele de mertice, de cai de olac şi de ţinut, de cai împărăteşti, de cară de oaste, de zaherele şi satarele ce se pun pe silişti, de părpăr şi fumărit, de dijmărit şi oierit... şi în schimb să-şi plătească birul lor de 150 de ughi (galbeni) în şase rânduri şi să îngrijască, să păzească şi să caute pe mişeii din Câmpulung, aşa cum s-a urmat din vechime”.

Un an mai târziu, în 1717, următorul domn Ion Mavrocordat reduce numărul moşnenilor scutiţi de la 55 la 30 liude, reducând şi birul la 100 ughi ce urmau să fie plătiţi de patru ori pe an4.

Ultimul document cunoscut astăzi este cel dat satului Măţăul de Jos de Constantin Mavrocordat în anul 1761, 20 octombrie, prin care locuitorii din Măţăul de Jos erau îndatoraţi să aibă grijă de „mişeii” 2 În „Revista arhivelor”, IV, I, 1940, p. 143-154. Vezi şi prof. Ioan I.Şucu, înv. I.Popescu, prof. P.I.Tomescu, Monografia comunei Mioarele, p. 26-29. 3 Idem, p. 35. 4 Idem, p. 33.

44

din Câmpulung fiind îndatoraţi „ să-i caute şi la alte boli de ale lor” şi să le repare „chiliile”5.

Alte documente ce le vom prezenta în paginile următoare nu mai menţionează existenţa acestui stabiliment până spre sfârşitul secolului XVIII şi se referă numai la „Câmpul mişeilor”.

În privinţa locului unde a fost situată această colonie, opinăm pentru localizarea ei în partea de sud şi vest a oraşului şi a domeniului domnesc, nu departe de curtea voievodală.

Moşia oraşului Câmpulung a fost încă din vechime împărţită în două părţi, între vechii locuitori ai aşezării, moşnenii câmpulungeni care populau şi stăpâneau partea de răsărit şi vechile aşezări, şi domeniul voievodal care era situat în partea de apus şi sud a oraşului. Pe această porţiune de teren, la sud şi vest de curtea domnească numită mai târziu „Câmpul mişeilor”, Negru Vodă a construit un număr de locuinţe numite chilii, după tipicul călugăresc, două biserici – şi anume biserica Sf. Gheorghe al cărei patron militar ni se pare semnificativ pentru îndeletnicirile militare ale destinatarilor iniţiali ai aşezământului; şi biserica Fundeni cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ambele biserici fiind cele mai vechi construcţii existente astăzi în oraş6.

De altfel, aceste biserici erau întreţinute şi susţinute material şi spiritual de mănăstirea domnească Negru Vodă, iar anterior probabil de biserica voievodală de mir, ele fiind metoace ale mănăstirii şi deservite de călugări ai acestei mănăstiri, ele neavând nici enoriaşi mireni aşa cum biserica Fundeni nu are nici astăzi. Biserica „Sf. Gheorghe” şi-a format o enorie din locuitorii oraşului ce s-au aşezat pe porţiunea de moşie a mănăstirii folosită anterior de mişeii aşezaţi şi naturalizaţi cu timpul drept băştinaşi şi proprietari ai loturilor pe care le foloseau, luându-şi şi obligaţia de a întreţine şi biserica.

Spre sud-vest de bisericile amintite, pe Râul Târgului, se afla moara sau morile construite de Voievod pentru folosinţa săracilor, a gârbovilor şi schilozilor ce populau Aşezământul şi amintite în documentele menţionate mai sus.

Locuinţele numite chilii după modelul călugăresc se aflau situate tot pe stânga Râului Târgului, în dreptul cătunului pendinte de Măţău numit azi Chilii, sat ce şi-a luat numele de la locuinţele săracilor aflate în apropiere în Câmpulung.

5 Idem. 6 Pr. I. Răuţescu, Câmpulung..., p.238-249.

45

Puţin mai spre est de chiliile amintite se află Dealul Flămânda, deal ce şi-a luat numele - după părerea noastră – de la săracii ospiciului ce populau zona Dealul Flămânzilor, deal pe care afla şi cimitirul acestora şi care ulterior, prin extindere, va deveni şi cimitirul principal al oraşului Câmpulung.

În aceeaşi zonă, dar sus pe deal în Măţău, se află un alt loc cu nume sugestiv, „Desagii lui Vodă”7 sau „Desagii vozii”8, loc ce fusese destinat de moşnenii măţăuani pentru a fi cultivat cu diverse culturi (grâu, mei, fasole, legume, mai târziu probabil şi porumb), seminţele şi fructele acestora după recoltare erau încărcate în desagi şi transportate pe samar sau cu căruţa în Câmpulung la ospiciu, pentru hrana locuitorilor.

Aşezământul a fost pus de Voievodul întemeietor sub supravegherea administratorului curţii şi domeniului domnesc, iar în ultima parte a existenţei sale sub administrarea unui vătaf de calici, numit de domnitorii ţării, cum este pomenit în actele din secolele XVII şi XVIII. Toate aceste întocmiri au fost consemnate de Negru Vodă în hrisovul amintit, întărit cu mărturisirile marilor boieri şi cu mare blestem, lăsând aspră poruncă urmaşilor săi să le urmeze întocmai, în veci. Şi aşa cum am văzut mai sus, această întocmire a durat mai bine de 500 de ani.

După refacerea din temelie a bisericii de mir a lui Negru Vodă şi transformarea ei în mănăstire de Matei Basarab, supravegherea Aşezământului se făcea probabil de egumenul mănăstirii, cum de altfel se arată şi în unele documente care atestă că bisericile („Sf. Gheorghe” şi „Fundeni”) erau întreţinute şi asigurate cu personal clerical de către egumenul mănăstirii şi călugării săi9.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea însă, în condiţiile tot mai nesigure ale vremurilor datorate războaielor turco-austro-ruse din anii 1737-1790, în cursul cărora numeroase ciocniri armate s-au dat în Câmpulung sau în apropiere provocând distrugeri devastatoare ce au culminat cu arderea oraşului Câmpulung în 1737 şi apoi în 1787 şi 1790, urmate de exodul masiv al populaţiei locale spre locurile de bejenie din munţi, vechile hrisoave s-au pierdut sau au fost distruse împreună cu o bună parte din clădirile oraşului.

7 C. Rădulescu Codin, „Muscelul nostru”, Câmpulung, Tipografia Gh. Vlădescu, 1922, p. 98) 8 Informaţie luată în 10 octombrie 2009 de la Vişoiu Moise de 82 ani din Măţău 9 Pr. I. Răuţescu, Câmpulung..., p. 238-249.

46

Printre acestea s-au aflat şi chiliile, morile şi chiar bisericile Aşezământului din Câmpulung. Cea mai mare parte dintre acestea nu s-au mai putut reface din lipsa mijloacelor materiale, dar şi a dezinteresului domnilor fanarioţi care nu mai acordau importanţă vechilor tradiţii autohtone.

Spre sfârşitul veacului XVIII, sub pretextul unor reforme, ultimele privilegii ale mişeilor câmpulungeni au fost suprimate, iar moştenitorii lor calicii au fost înscrişi pe lista unor efemere ajutoare personale. În Ţara Românească, problema mişeilor deveniţi calici era definitiv încheiată înainte de sfârşitul secolului, prin măsura luată de Alexandru Moruzi la 25 februarie 1794 de a constitui un fond lunar de câte 50 de taleri din care să fie ajutaţi cerşetorii cărora li se pretindea în schimb să nu mai cerşească pe la biserici, pe uliţe, prin curţi10.

Tot voevodul Alexandru Moruzi care a domnit în ultimul deceniu al secolului XVIII (1793-1796, 1799-1801) a orânduit mănăstirile Câmpulung, Tismana şi Cozia – cele mai bogate din ţară – să dea bani la spitalul de ciumă ridicat de el la Dudeşti - Bucureşti11. Cu aceasta, Aşezământul lui Negru Vodă de la Câmpulung dispare definitiv.

Profitând de vremurile tulburi şi diluarea autorităţii statului, orăşenii câmpulungeni, mai ales cei influenţi şi bogaţi, dar şi vecinii domeniului voievodal, au încercat şi în mare parte au reuşit ca prin diverse mijloace, de cele mai multe ori oculte, să acapareze bucăţi importante din acest domeniu. Profesorul I. Şucu şi colaboratorii săi arată în monografia comunei Mioarele că „ începând cu anul 1797 s-au pornit o serie de judecăţi pentru revendicări de pământuri între orăşenii câmpulungeni pe de o parte şi armaşul Bănică Urianu pe de altă parte. Aceste pământuri se găseau în „Câmpul mişeilor”, în afara oraşului, în partea dinspre miazăzi şi apus, pe lângă Râulu Târgului, la câteva sute de metri de intrarea în actuala gară. Acest teren peste care s-au întins locuitorii oraşului cu stăpânirea se mărgineşte la est cu Râul Târgului, la nord cu Valea Sf. Gheorghe, la sud cu valea ce se numeşte Curmătura, iar la a pus se întindea până la Podul Banului sub Obreja. În această parte de loc şi-au avut „mi şeii” chiliile, moara şi biserica, iar denumirea de „Câmpul

10 N. Vătămanu, Începuturile medicinei româneşti, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1966, p. 42. 11 Vezi V.A. Urechia, Istoria Românilor, tom VII, p. 408-410; Dr. Pompei Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, vol. III, p. 198.

47

mişeilor” se păstrează şi astăzi la orăşenii câmpulungeni, cu indicaţia topografică dată de documente”12.

În continuare, autorii menţionaţi dezvoltă în lucrarea amintită o ipoteză eronată, după părerea noastră, şi anume că destinatarii ospiciului de la Câmpulung au fost bolnavii de lepră, boală molipsitoare gravă cunoscută încă din vechime, ceea ce nouă nu ni se pare verosimil. Nu credem că voievozii întemeietori şi urmaşii lor să fi făcut o colonie de leproşi în mijlocul oraşului şi în apropierea palatului lor de reşedinţă.

Suntem de părere că autorii sus menţionaţi au fost influenţaţi în afirmaţiile lor de ideile elaborate de cercetătorul Nicolae Vătămanu în lucrarea sa De la începuturile medicinei româneşti (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1966), în care autorul îşi expune teoria sa că săracii şi infirmii menţionaţi de documentele voievodale (vechi şi noi) ar fi fost în realitate bolnavii de lepră strânşi de prin ţară şi izolaţi aici ignorând părerile celorlalţi cercetători care s-au preocupat de această chestiune.

Şi după părerea noastră, destinatarii Aşezământului lui Negru Vodă au fost, cel puţin la începuturile sale, chiar infirmii – schilozi, gârbovi, orbi, şchiopi (ologi) ce proveneau din detaşamentele speciale de oşteni tocmiţi şi întreţinuţi de voievozi pentru paza domeniului domnesc şi a casei voievodale, protecţia voievodului şi intervenţiile de urgenţă necesitate de evenimentele neprevăzute ce se iveau atunci ca şi acum. Erau constituite de altfel din oştenii de elită bine instruiţi şi echipaţi corespunzător, cantonaţi în apropierea palatului domnesc şi care erau gata la orice oră din zi sau noapte să se echipeze şi să formeze scutul uman necesar pentru protecţia voievodului şi a familiei sale.

Ei au format ulterior baza detaşamentelor de oaste regulată tocmite şi echipate de voievozi, aşa numiţii lefegii, formate iniţial din localnici dar ulterior din oşteni străini – seimeni şi roşii, care de multe ori vor produce şi numeroase nereguli, revolte cunoscute în istorie pe vremea voievozilor Gavril Movilă, Matei Basarab, Constantin Basarab, etc.

Erau folosiţi de voievozi în nenumăratele lor războaie, aşa cum susţine de altfel majoritatea cercetătorilor ce s-au ocupat de această problemă13:

12 I.Şucu şi colaboratorii, Monografia comunei Mioarele, p. 33.

48

Cu aceasta existenţa Aşezământului lui Negru Vodă ia sfârşit şi preceptele sale trec în nefiinţă şi uitare, şi doar străduinţele unor cercetători le mai scot la lumină, din timp în timp, ceea ce constituie un fapt pozitiv şi de apreciat pentru a putea şi noi învăţa din strădania străbunilor. De aceea am încercat şi noi să facem (să însăilăm) studiul de mai sus, relevând şi consideraţiile noastre personale.

13 C. Ionescu Gion – Istoria Bucureştilor , p. 361; C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Muscel, 1893, p. 201; C. Rădulescu Codin, Câmpulungul Muscelului, Ed. Vlădescu, Câmpulung, 1925, p. 128; Enciclopedia Română, Bucureşti, 1938, vol. I, p. 519; Pompiliu Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, Bucureşti, 1938, p. 24-46.

49

CÂMPULUNG MUSCEL ÎN CREA ȚIA ARHITECTUL CRISTOFI CERCHEZ (1872-1955).

The place of Câmpulung Muscel in the creation of architect Cristofi Cerchez (1872-1955)

Istoric de artă drd. Oana Marinache Universitatea Naţională de Arte Bucureşti

Rezumat

Anul acesta se împlinesc 140 de ani de la naşterea inginerului şi arhitectului de origine armeană, Cristofi Cerchez (1872-1955), reprezentant de seamă al arhitecturii româneşti. Mergând pe calea deschisă de arh. Ion Mincu (1852-1912), Cerchez a fost puternic influenţat de vechile case de târgoveţi din secolul al XVIII-lea, de arhitectura vernaculară şi mănăstirească. Arhitectura musceleană şi argeşeană prezintă încă din copilăria sa o sursă inepuizabilă de inspiraţie, dovedită de schiţe şi fotografii, identificate şi prezentate public pentru prima dată. Prima vilă atribuită arh. Cerchez este construită între 1898-1900 la Câmpulung Muscel pentru omul politic Eugeniu Stătescu (1836-1905). Un alt proiect, datând din 1929, dar nerealizat, a fost cel al refacerii şi extinderii Halelor comerciale.

Abstract

This year we celebrate the 140th birthday of Cristofi Cerchez (1872-1955), an architect and engineer of Armenian origin, who is an important representative of Romanian architecture. Following the footsteps of architect Ion Mincu (1852-1955), Cerchez was deeply influenced by the old town houses dating back to the 18th century, by vernacular and monastic architecture. The architecture of Argeş and Muscel counties was a perpetual source of inspiration since his childhood and his photos and sketches - presented here for the first time - testify to this. The first villa presumed to be designed by architect Cerchez was built between 1898-1900 for the politician Eugeniu Stătescu (1836-1905). Another project, dating back to 1929, which was never completed, referred to the rehabilitation and extension of the Commercial Market Houses.

50

Cuvinte cheie: Câmpulung Muscel, Cristofi Cerchez, vila Eugeniu Stătescu, Halele comerciale, case vechi Keywords: Câmpulung Muscel, Cristofi Cerchez, Eugeniu Stătescu villa, Commercial Market Houses, old town houses

Povestea lui Hristea ”Cristofi” Cerchez începe la 5 iulie 1872, în comuna Herăstrău-Băneasa, într-o familie de origine armenească. A făcut şcoala la Turnu Măgurele şi Alexandria, apoi a continuat studiile la şcoala de băieţi ”Mihai Viteazul” din Bucureşti. În 1894 este absolventul Școlii de Poduri şi Șosele, devenind conductor-desenator. Între 1895-1898 primeşte o bursă privată pentru a urma cursurile de arhitectură de la Școala de Arte Frumoase din Milano. Cariera sa se desfăşoară de-a lungul a mai bine de 47 de ani şi cuprinde mai mult de 50 de lucrări de arhitectură privată şi publică (civilă şi religioasă) în mai multe oraşe ale României: Câmpulung Muscel, Alexandria, Ploieşti, Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Vălenii de Munte.

Interesat nu numai de preluarea şi adaptarea modelelor deja utilizate de arh.Ion Mincu (1852-1912), dar şi de înţelegerea surselor artei tradiţionale, de acumularea unor elemente şi motive noi, în prima parte a tinereţii Cerchez întreprinde călătorii de studiu prin diferite zone ale ţării. Aşa cum aflăm din propriile scrieri, pe lângă studiul arhitectural şi decorativ, se preocupă de căutarea fondului autohton. Cu o curiozitate iscoditoare se interesează şi de basme, cântece şi poezii populare, este la curent cu descoperiri arheologice şi conferinţele din domeniul istoriei religiilor, geografiei, toponimiei. Atenţia acordată caselor din regiunea Muscelului încă din perioada adolescenţei, cultivată şi de poveştile tatălui său, prinde roade în conturarea stilului propriu. Cel mai mult îl atrag casele de târgoveţi, datând din sec. al XVIII-lea şi din prima jumătate a sec. al XIX-lea, de la care va prelua balconul-cerdac pe stâlpi de lemn, arcurile trilobate şi în acoladă, stâlpii canelaţi cu rol decorativ pe faţadă, geamlâcul, poarta gârlici, streaşina lată cu scândurele, decoraţia cu panouri de stuc. Iată cum sintetiza arh. Cerchez aceste surse de inspiraţie, văzute în copilărie, mai ales pe timpul vacanţelor de vară petrecute la Câmpulung şi în Argeş: ”(...) toate casele

51

ţărăneşti de la ţară sau de la oraş, cu cerdacurile lor, cu podoabele de pe ele şi cu forme nemaipomenit de frumoase.”1

Din repertoriul argeşean şi muscelean, distinge arcul eliptic ca elementul esenţial: ” Nu este ungher în ţară, nu este bisericuţă sau culă, ca aceea de la Curtişoara, nu este casă ţărănească prin judeţe de munte, prin Argeş şi mai ales prin Muscel, unde să nu întâlnim arcul eliptic, cu forma lui specială şi restul arhitecturii cu totul concordant arcului, într-o compoziţie cu siluetă valahă (...)” 2şi ”(...) uşa intrării, deşi de formă dreptunghiulară, se înscrie în elipsă” 3. Acest element poate fi văzut pe aproape toate clădirile bucureştene, fiind şi cazuri în care l-a folosit la interior sub forma unor nişe oarbe.

Primul imobil cunoscut a fi atribuit lui Cristofi Cerchez este vila din Câmpulung Muscel a lui Eugen Stătescu (1836-1905). Proprietarul a fost un important jurist, om politic, membru fondator al Partidului Liberal în 1875 şi prieten şi colaborator al lui Ion C.Brătianu (1821-1891). În perioada 1876-1903 Stătescu a fost de mai multe ori ministru al Justiţiei şi, între 1881-1882, al Afacerilor Străine.

Vila Stătescu poate fi considerată eclectică cu elemente predominant inspirate din arhitectura locală. Pe de o parte se constată elemente preluate din decoraţia ceramică colorată (discuri, bumbi, ancadramente) a clădirilor bucureştene ale arhitectului Ion Mincu care se îmbină cu cele inspirate din arhitectura vernacular musceleană: stucatura cu elemente vegetale4, stâlpii de lemn, arcurile în acoladă. Prezenţa balcoanelor-cerdac, a nişelor semicirculare, a unei intrări de pivniţă de tip gârlici sunt şi ele dovada unei preluări atente a fondului autohton. Pe de altă parte constatăm şi câteva elemente de inspiraţie străină, care pot fi puse pe seama studiilor italiene ale arhitectului: bosajul bazei, turnul-belvedere, tratarea colţurilor, ancadramentul şi grilajul intrării principale, vasele decorative ce se aflau odinioară la intrare.

Câteva informaţii, posibil inedite, au reieşit din consultarea fondului Brătianu de la Arhivele Naţionale şi din colecţia de fotografii

1 Cristofi Cerchez, Dacia preistorică și istorică, Editura Ararat, București, 2002, p. 16 2 Idem, p.212 3 Ibidem. 4 Motivul decorativ al lugerului (rinceau) cu flori, frunze, volute, realizat în stuc este proiectat de arhitect, atent la toate detaliile, dar realizat de meșteri locali, mai puțin pricepuți. Panourile decorative sunt net inferioare celor care se vor regăsi pe fațadele caselor bucureștene.

52

a familiei arhitectului Cerchez. Este posibil ca arhitectul şi politicianul să fi colaborat şi la alt proiect, conacul Petreşti din jud. Ilfov.

În februarie 1918 Cecilia Petrescu, mama lui Eugen Stătescu,5 face următoarea donaţie în testamentul ei: ” Vila numită Eugeniu Stătescu din Câmpulung, cu tot localul ei şi cu tot ce se află într'însa la deschiderea succesiunei, o leg, cu o sumă de una sută mii lei (100.000), Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, pentru a înfiinţa şi întreţine în această Vilă, din venitul sumei legate, un asil de infirmi, care va purta numele de asilul Stătescu-Petrescu. Asilul va avea cel mult patru paturi şi infirmii vor fi aleşi dintre bărbaţii de bună condiţiune social şi fără mijloace.” 6 În parte, dorinţa donatoarei a fost respectată, în prezent aici se află secţia de pneumologie a Spitalului T.B.C. din Câmpulung Muscel.

Trebuie observat că Cecilia Petrescu provenea din satul Petreşti, la acea dată în comuna Baloteşti, judeţul Ilfov, unde şi dorea să fie înmormântată alături de părinţii ei. În fondul familiei Cerchez am putut identifica două fotografii cu conacul de la Petreşti, încă în construcţie la sfârşitul secolului al XIX-lea, judecând după îmbrăcămintea personajelor din prim plan. Prezenţa lui Eugeniu Stătescu şi a arh. Cerchez în faţa conacului în construcţie vine să certifice faptul că cei doi au avut o legătură de prietenie şi poate au colaborat şi în afara proiectului din Câmpulung Muscel. Deşi nu se poate stabili cu certitudine că acest conac ar fi o creaţie a arh. Cerchez, stilul în care este conceput aminteşte foarte mult de stilul rumânesc al acestuia: construcţie cu un etaj, volumul intrării în rezalit peste care se află un cerdac cu stâlpi de piatră cu fusul în torsadă, arcade trilobate, volumele laterale au loggie pe stâlpi de piatră la parter şi balcoane-pridvoare cu stâlpi de lemn la etaj. Arcadele trilobate ale cerdacului sunt asemănătoare şi cu cele de la vila Minovici (prima vilă construită la Bucureşti în 1905), chiar dacă mai numeroase pe faţada de la Petreşti. Intrarea de la parter e prevăzută cu o copertină pe suporturi de lemn. Este posibil ca în partea stângă a conacului să se fi aflat o capelă/mausoleu. Aproximativ contemporane, între cele două imobile

5 Potrivit Almanach du High-Life 1902, p. 164 pe soția lui Eugen Stătescu o chema Malla înainte de căsătorie, deci nu poate fi aceeași doamnă Cecilia Petrescu, pe care o presupun mama omului politic. 6 A.N.R., fond fam.Brătianu, dosar 137, f.55, f.v., 15 februarie 1918, testamentul doamnei Cecila Petrescu în care Ion I.C.Brătianu a fost numit legatar universal și executor testamentar.

53

aparţinând familiei Stătescu-Petrescu se pot observa asemănări, vila din Câmpulung fiind o versiune eclectică a celei din Petreşti.

În primele decenii ale secolului al XX-lea nu putem atesta cu certitudine prezenţa lui Cerchez în Câmpulung şi nici nu am reuşit identificarea altor imobile construite de el. Cu siguranţă legăturile cu oraşul şi regiunea se intensifică după cea de-a doua căsătorie7 cu Valeria Cocăneanu, fiica colonelului Tiberiu Cocăneanu. Din cercetarea de arhivă8 reiese că familia acestuia avea moşii în Rudari, Conteşti de Jos şi Purcăreni, în judeţul Muscel. Chiar pe numele Valeriei Cocăneanu Cerchez am identificat o moşie Valea Nandrei, în comuna Dărmăneşti.9

În anul 1929 numele arh. Cerchez se leagă de un proiect de refacere şi extindere al Halelor comerciale din Câmpulung Muscel. După aproximativ 30 de ani10, construcţia principală şi anexele necesitau refaceri şi Consiliul tehnic aprobă extinderea complexului cu noi prăvălii în partea estică. Anunţul public se face încă din august 1929, fixându-se organizarea licitaţiei în data de 21 septembrie, iar la 1 septembrie 1929 se publică şi caietul de sarcini.

În 19 septembrie 1929 arh. Cristofi Cerchez scrie preşedintelui Consiliului comunei Câmpulung Muscel pentru a mulţumi pentru însărcinarea primită. Din cercetarea documentelor de arhivă nu am putut afla cum a dobândit arh. Cerchez acest proiect şi nici alte informaţii despre legăturile sale cu edilii musceleni. Cu această ocazie, arhitectul transmite şi planurile de refacere a halelor comerciale precum şi cele de sistematizare a pieţei, prezentând un deviz -datat în 10 septembrie- de 4.000.000 lei (în afară de instalaţii).11

În ceea ce priveşte halele centrale, la dosar se mai află planurile fundaţiilor, ale faţadelor principală şi laterală, cel al secţiunii, a parterului şi etajului compartimentate funcţional (birouri, restaurant, măcelărie, camere frigorifere, brutărie, prăvălii, gheţărie,

7 Căsătoria a avut loc la 24 aprilie 1911 la Biserica Sf. Nicolae Vlădica din București. 8 A.N.R., fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Fond Exproprieri, inv. 1102, jud. Muscel, dosare 32, 33, 128, 135 , proprietari Lucia și Tiberiu Cocăneanu 9 Idem, dosar 154, proprietară Valeria Cerchez 10 S.J.A.N. Argeș, fond Primăria Câmpulung Muscel, dosar 9/1895, un posibil proiect inițial al Halelor comerciale semnat de arh.Pamfil 11 S.J.A.N. Argeș, fond Primăria Câmpulung Muscel, dosar 24/1929, f.5

54

toalete). Terenul fiind neregulat arhitectul exploatează această asimetrie printr-o diferenţă de nivele în partea stângă, unele prăvălii fiind prevăzute şi cu pivniţe.

În cărţile poştale de la începutul secolului al XIX-lea se observă stilul neoclasic al faţadelor iniţiale, proiectul propus de arh. Cerchez fiind în spiritul arhitecturii vernaculare a zonei muscelene, atât de dragul stil ”rumânesc valah” cum îi plăcea arhitectului să îl numească. Folosirea porticului poate fi, totuşi, de influenţă italiană.

La parter sunt folosite porticele (6 arcade de o parte şi de alta a intrării principale) cu stâlpi de piatră la exterior, ce susţin deasupra lor, la etaj, un pridvor pe 10 stâlpi de piatră de înălţime mai redusă. Intrarea, la nivelul parterului, era proiectată a fi cu 3 arcade poligonale, peste care, la nivelul superior, un volum în rezalit, aşa numitul ”ceardac”, sprijinit în consolă, prezenta la exterior un arc semieliptic cu ancadrament şi decoraţie sub cornişă. În interior, renunţând la dispunerea pavilionară originară, arhitectul a propus un spaţiu continuu cu o dispunere simetrică a compartimentărilor. De la intrarea se pătrundea într-un restaurant central care ar fi ocupat ambele nivele (cu chelnărie şi bucătărie în zona din spate, la etaj).

La licitaţia din 21 septembrie organizată pentru realizarea noilor prăvălii s-au prezentat doi antreprenori locali, ing. Ghe.Petrini şi antrepriza fraţilor de Nicolo, ultimii câştigând proiectul. Consiliul Tehnic Superior prezidat de ing. Elie Radu aduce unele critici planurilor arh. Cerchez, fiind considerate prea puţin detaliate, precum şi prăvăliilor neluminate, toaletelor lipsite de ventilaţie. Totuşi, se propune demararea proiectului. În decembrie, datorită întârzierilor şi costurilor ridicate, preşedintele comisiei interimare scrie Ministerului de Interne pentru a anunţa amânarea lucrărilor pentru primăvara anului 1930. În anul următor se renunţă la proiectul arh. Cerchez, primăria realizând doar o ”curăţire” mult mai ieftină, instalându-se curent electric, îndepărtându-se standurile, barăcile, nivelându-se şi pavându-se piaţa, antreprenor fiind Ghe. Petrini.

De Câmpulung l-a mai legat pe arh. Cerchez şi admiraţia pentru mai tânărul coleg, arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet (1896-1969). Pe de o parte, aflăm chiar din mărturia proprie scrisă către 1954: ”Nu pot trece cu vederea nici creaţiile altor colegi, ca de exemplu: […]câteva vile din oraşul Câmpulung-Muscel, ale

55

arhitectului Berechet”12; pe de altă parte, potrivit nepotului arh. Ionescu-Berechet, acesta a lăsat memorii de activitate în arhiva familiei, afirmând că a lucrat in perioada de formare cu arh. C. Cerchez.13 În revista Arhitectura din 193014 apar fotografii ale unor case vechi muscelene sub semnătura I.Berechet, una regăsindu-se şi în original în colecţia Cerchez, ceea ce ar putea constitui dovezi suplimentare ale colaborării dintre cei doi şi surse de inspiraţie comune. Cu toate că nu au mai putut fi identificate alte construcţii sau proiecte, putem afirma cu certitudine că personalitatea şi cariera arh. Cerchez au fost puternic marcate de legătura cu zona şi arhitectura musceleano-argeşeană.

Anexe fotografice

Cristofi Cerchez

Sursa: colecţia de familie a dr. Simona Condurăţeanu, nepoata

arhitectului

12 Cristofi Cerchez, Dacia preistorică și istorică, Editura Ararat, București, 2002, p.102 13 Ștefan Ionescu-Berechet în corespondența telefonică și electronică purtată în iulie 2012. 14 Arhitectura, anul VI, 1930, p.49

56

Fotografii din colecţia arh. C. Cerchez ce ar putea avea legătură cu Câmpulung Muscel, jud.Muscel şi jud.Argeş

57

58

59

Eugeniu Stătescu (aşezat), arh. Cristofi Cerchez, persoane neidentificate

60

S.J.A.N. Argeş, fond Primăria Câmpulung Muscel, dosar 24/1929

Arh. Dimitrie Ionescu-Berechet Sursa: colecţia de familie Ștefan Ionescu-Berechet, nepotul arh.

61

DECLANȘAREA CRIZEI BOSNIACE REFLECTAT Ă

ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ.

Dr. Anca Anghel* Abstract In the decade of the XXth Century, Europe was the theatre of numerous tensions. On octomber 6th 1908 a new crisis emerges, when the Austro-Hungarian Empire annexed Bosnia and Herzegovina.

In Romania, the public opinion on this question was formed mostly on the basis of the information found in newspapers and magazines. We can say that the Romanian press, regardless of political orientation, supported an active campaign against the dualist monarchy’s aggressively and expansionist potential. Cuvinte cheie: tensiuni, criză, opinie publică Keywords : tensions, crisis, the public opinion În primul deceniu al secolului XX, Europa s-a confruntat, pe fondul celorlalte tensiuni internaţionale, şi cu o nouă criză declanşată de anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, la 6 octombrie 19081.

1 Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zöner, România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 271; a se vedea: Alexandru Telemaque, Efemeride diplomatice. Pagini dintr-un început de veac 1906-1912, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2007, p. 65-78; Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 209.

62

După cum este cunoscut, potrivit articolului 25 al Tratatului de la Berlin din 1878, cele două provincii aflate sub suzeranitatea sultanului, fuseseră puse sub administrarea guvernului de la Viena2.

Profitând de situaţia creată, şi beneficiind de consimţământul tacit al Austro-Ungariei, Bulgaria, unită de acum cu Rumelia, şi-a proclamat şi ea independenţa de stat, la 5 octombrie 19083, Ferdinand I devenind, în consecinţă, ţar al unui stat de acum independent4. Încălcarea prevederilor Tratatului de la Berlin prin cele două evenimente, anexarea Bosniei şi Herţegovinei şi proclamarea independenţei Bulgariei, au reprezentat, şi pentru diplomaţia românească motive suficiente de îngrijorare5; primul dintre evenimente arăta foarte clar hotărârea monarhiei dualiste de a se impune cu forţa în sud-estul Europei, în defavoarea Imperiului Otoman şi a statelor din regiune. Cel de-al doilea eveniment, independenţa Bulgariei, altera raportul de forţe din regiune, astfel încât varianta prin care preferinţele diplomaţiei vieneze se orientau spre Sofia, în defavoarea Bucureştiului, era tot mai des luate în seamă de către oamenii politici români6. Un rol inevitabil mai mare în societatea românească cu privire la evenimentele inregistrate în Balcani, dată fiind creşterea nevoii de informare pe care o resimţea opinia publică, avea să-l joace presa, care prin publicarea unor impresii ale personalităţilor epocii, prin interviuri sau prin numeroasele ştiri preluate din întreaga presa europeană, prin intermediul agenţiilor de presă, s-a străduit să-şi ţină la curent ritmic şi detaliat cititorii, aşa cum intrase deja în stilul ei cotidian. Nicolae Iorga, prin articolul Serbia tragică, publicat în „Neamul Românesc” din 5 octombrie 1908, îşi informa astfel cu

∗ Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domneasca” Targovişte, str. Justiţiei, nr. 7, Târgovişte, judeţ Dâmboviţa. Alesanru Duţu, România în istoria secolului XX, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 13. 3 Ion Stanciu, Iulian Oncescu, Românii în timpurile moderne. Reperele unei epoci, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2004, p. 300. 4 Jean-Rémy Bézias, Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului XIX până la 1939, traducere Diana Sălceanu, Institutul European, Bucureşti, 2003, p. 43. 5 Nicolae Ciachir, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 180. 6 L. Boicu, V. Cristian, G. Platon (coord.), România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 369; a se vedea şi Daniela Buşă, Relaţiile româno-bulgare în perioada 1878-1914, în volumul Românii şi bulgarii. Provocările unei vecinătăţi, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2007, p. 70-74.

63

promptitudine, cititorii: „ce strigăt de durere e la Belgrad, ce mişcare frumoasă de entuziasm cuprinzând un popor întreg! Demonstraţii pe străzi, înrolare în cete de revoluţionari, împărţire de puşti”. Autorul era de părere, în contextul prezentat, că „de la sârbi se poate învăţa cultul unui ideal politic”7, iar alianţa României cu Austro-Ungaria nu mai era adecvată situaţiei, deoarece antipatia opiniei publice faţă de Austro-Ungaria era evidentă8. Prima acţiune care demonstrase apetitul austro-ungarilor pentru expansiune în Balcani, fusese, conform articolului semnat de I. Rusu Abrudeanu, în „Adevărul” din mai, sub titlul sugestiv Cum ne-au trădat şi ne trădează Austro-Ungaria, „afacerea căii ferate din sangeacul Novi-Pazar, în care cancelarul austriac a probat cât de puţin temei putea pune cabinetul din Petersburg în loialitatea şi amiciţia baronului d’Aehrenthal”9. Al doilea proiect al activităţii sale ministeriale, a fost însă, anexarea Bosniei şi Herţegovinei „care reprezenta, dacă nu o adevărată trădare, cel puţin o lipsă de tact cumplită nu numai faţă de Rusia”10, ci faţă de toate puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin. Tensiunea înregistrată în toată Europa, ca urmare a unui „act pripit şi nesocotit al baronului d’Aehrenthal”11, a creat în opinia autorului articolului citat, o atmosferă grea şi încărcată cum de mult nu mai înregistrase politica externă, „temerile de un cataclism general, în eventualitatea unui război european”12, fiind tot mai des invocate de personalităţi ale timpului. I. Rusu Abrudeanu sesiza şi atitudinea arogantă a baronului d’Aehrenthal, care afirmase, în contextul unei discuţii diplomatice, că România „este o ţară mică”13, ceea ce a produs desigur indignare în rândul opiniei publice româneşti.

Intrarea precipitată a trupelor austiece în cele două provincii, a fost întâmpinată, cum scrie „Adevărul”, cu ostilitate, înregistrându-se

7 Neamul Românesc, nr. 119, an III, din 5 octombrie 1908, p. 1. 8 Anastasie Iordache, Parlamentul României în anii reformelor şi ai primului război mondial, 1907-1918, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 64; a se vedea şi Noti Constantinide, Valiza diplomatică, Editura Libra, Bucureşti, 2002, p. 52. 9 Adevărul, nr. 6909, an XX, din 24 mai 1908, p. 1. 10 Ibidem 11 Ibidem 12 Ibidem 13 Ibidem

64

„o înverşunată şi cu totul neaşteptată rezistenţă”14, astfel că „pacificarea” sugerată de Bismark a costat Imperiul Dualist „colosale sacrificii de oameni şi bani”15, motive sufciente, în viziunea cancelarului, pentru a justifica anexarea. Locuitorii musulmani, susţinea publicaţia citată, s-au revoltat periodic împotriva dominaţiei dualiste, până prin anii 1883, când ultima rezistenţă musulmană a fost înfrântă. Se promitea însă că Bosnia şi Herţegovina urmau să beneficieze, în urma anexării din 6 octombrie 1908, de o Constituţie proprie, un Parlament special şi un guvernator „care va depinde de guvernul comun austro-ungar”, iar din punct de vedere administrativ cele două provincii aveau să fie administrate, într-o oarecare măsură, după modelul Galiţiei, Boemiei sau Bucovinei16. „Ac ţiunea” din 24 septembrie 1908, în articolul Bulgaria independentă, constata faptul că respectiva ştire „a produs senzaţie deoarece evenimentul s-a petrecut pe neaşteptate”38, iar „Ordinea” aprecia că „proclamarea independenţei bulgare şi declararea sa ca regat, precum şi anexarea Bosniei şi Herţegovinei care va avea loc în curând, sunt evenimente de o însemnătate ce nu poate scăpa nimănui”39. În acelaşi timp însă, „România trebuie să fie pregătită pentru orice eventualitate şi, mai ales, trebuie să fie mânată de acel patriotism cald şi sincer, care nu va permite ca din desfăşurarea evenimentelor, elementul nostru naţional din Orient să poată suferi”40. Ziarul „Viitorul” din 26 septembrie, era chiar sigur de izbucnirea unui război între Austro-Ungaria şi Serbia, şi aprecia totodată că, „dintre toate popoarele monarhiei, aceia care vor simţi mai mult rezultatele dezastruoase ale războiului, vor fi românii, deoarece un ordin recent dispune trimiterea regimentelor de la Sibiu, Timişoara şi Seghedin la graniţa Serbiei. Aceste regimente sunt compuse aproape numai din români”41.

14 Ibidem, a se vedea nr. 6849, an XX, din 24 septembrie 1908, p. 1, articol intitulat Obiect în litigiu. Calea ferată orientală. Rumelia Orientală. Bosnia şi Herţegovina. Ce este în litigiu în actuala criză orientală. 15 Ibidem 16 Ibidem 38 Acţiunea, nr. 1666, an VII, din 24 septembrie 1908, p. 1. 39 Ordinea, nr. 243, an I, din 24 septembrie 1908, p. 1, articol intitulat Independenţa Bulgariei. 40 Ibidem 41 Viitorul, nr. 320, an II, din 29 septembrie 1908, p. 1, articol intitulat Românii de peste munţi la graniţa Serbiei.

65

În faţa percepţiilor dar şi a situaţiei nou create, o altă întrebare ce neliniştea presa românească, în contextul internaţional la care ne referim, era, în eventualitatea unui război între Turcia şi Bulgaria, care avea să fie locul unde se vor desfăşura operaţiunile militare. Una dintre variante, care satisfăcea neliniştea dar şi curiozitatea, era, în opinia ziarului „Adevărul” din 25 septembrie 1908, „concentrarea pe şoselele mai importante, care erau în număr mai mare decât în 1877-1878 şi mai bine întreţinute”42.

Cum obiectivul principal al Turciei se presupunea a fi ocuparea Rumeliei Orientale, o altă variantă de luat în calcul era şi „înaintarea pe linia Harmanli-Filipopoli cu care nu numai că ar cuceri capitala Rumeliei, dar ar pune stăpânire şi pe linia ferată, de la care a pornit acum tot conflictul”43. Cucerirea acestei localităţi, ar fi deschis calea pentru ocuparea întregii Rumelii. Dar, alegând acest traseu, trebuia să se ţină seamă de faptul că înaintarea „nu s-ar putea face decât după lupte sângeroase”44, deoarece pe acele şosele Bulgaria „luaseră măsuri de prevenire”45.

„Universul” din 30 noiembrie 1908, citând ziarul francez Petit Parisien, aducea la cunoştinţa opiniei publice informaţia militară încă şi mai concretă potrivit căreia Austro-Ungaria „a mobilizat 200 000 de oameni”46, decizie care ar fi provocat însă diverse discuţii în contradictoriu atât la Viena cât şi la Budapesta, foarte mulţi întrebându-se „dacă erau necesare atâtea sforţări şi sacrificii spre a se face anexarea”47. Într-o conjunctură internaţională suficient de tensionată, unde „în Grecia se striga: Creta! Serbia ameninţa pe austrieci cu Bosnia şi Herţegovina”48, era aşteptată de opinia publică românească, poziţia guvernului român. Această poziţie trebuia cât mai repede anunţată public, deoarece „Adevărul” din 25 septembrie 1908 publicase deja o

42 Adevărul, nr. 6850, an XX, din 25 septembrie 1908, p. 1, articol intitulat Proclamarea anexării Bosniei şi Herţegovinei. Unde s-ar desfăşura războiul? 43 Ibidem 44 Ibidem 45 Ibidem 46 Universul , nr. 330, an XXVI, din 30 noiembrie 1908, p. 1, articol intitulat Marile mobilizări ale Austriei 47 Ibidem 48 Adevărul, nr. 6850, an XX, din 25 septembrie 1908, p. 3, articol intitulat Care este atitudinea României?

66

ştire care circula în cercurile politice de la Viena, potrivit căreia „România va păstra o atitudine neutră” 49.

„Adevărul” din data respectivă, se arăta interesat să afle, pentru informarea opiniei publice, „dacă într-adevăr ne-am angajat să păstrăm o strictă neutralitate, care erau condiţiile ce au stat la baza acestui angajament, şi dacă interesele noastre politice şi naţionale nu ne dictează, în aceste momente, decât o singură atitudine: să fim neutri”50. Răspunsul era aşteptat deci pentru a limpezi situaţia, „conducătorii statului fiind aceea care erau în măsură să ofere indicaţii precise” deoarece nu era admisă ipoteza de a rămâne „singurul stat a cărui atitudine şi interese să fie ignorate de opinia publică europeană” 51.

O altă chestiune care a neliniştit opinia publică românească era intenţia baronului von Aehrenthal de a include Serbia şi Bulgaria în Comisia Dunării , luându-se în discuţie „drepturile asupra Dunării de la Porţile de Fier la Brăila” 52. Afirmaţia era confirmată chiar de spusele ministrul de externe austro-ungar, acesta susţinând demararea tratativelor în această privinţă, cu guvernul român53.

Dezamăgirea presei româneşti şi implicit a opiniei publice s-a accentuat în momentul în care, în şedinţa propusă de Dimitrie A. Sturdza, primul-ministru al României la Clubul liberal, „chestia Dunării” nu a beneficiat de atenţia aşteptată. Propunerea lui Vintilă Brătianu „în numele comitetului electoral al Capitalei, de a şterge din rândul membrilor clubului pe aceia care nu-şi plăteau cotizaţia”54, a ocupat întreg spaţiul alocat discuţiilor. La sfârşitul şedinţei, „în faţa a vreo cinsprezece persoane, primul-ministru a vorbit şi de evenimentele politice la ordinea zilei”55, dar un punct de vedere oficial nu s-a consemnat, informaţiile relatate fiind evazive, cum se constata în comentariile Adevărului.

De altă părere era însă ziarul „Epoca” din 14 octombrie 1908, care publica în rubricile sale informaţia potrivit căreia proclamarea 49 Ibidem 50 Ibidem 51 Ibidem, articol intitulat Neutralitatea României. 52 Ibidem, articol intitulat Situaţia externă şi declaraţiile domnului Sturdza; a se vedea, detaliat, informaţii despre Comisia europeană a Dunării, în lucrarea lui Trandafir G. Djuvara, Misiunile mele diplomatice (1887-1925), Institutul European, Bucureşti, 2009, p. 99-102. 53 Ibidem 54 Ibidem 55 Ibidem

67

independenţei Bulgariei precum şi anexarea Bosniei şi Herţegovinei „nu schimba cu nimic situaţia din Balcani, Turcia neavând nici un motiv de nemulţumire; dimpotrivă, câştiga prin restituirea sangeacului Novi-Pazar”56.

În mod interesant, totalul dezacord împotriva anexării Bosniei şi Herţegovinei au dorit însă să şi-l exprime, alături de opiniea publică din alte oraşe din România, precum Bucureşti, Iaşi, Bacău, Craiova, Turnu Severin57 şi Târgoviştea

Dovedind starea de agitaţie a spiritelor, târgoviştenii, întruniţi pe 16 noiembrie 1908, la Sala Societăţii de Arme au luat parte la o amplă acţiune, la care au participat peste 2 000 de oameni, cifră foarte mare pentru Târgoviştea acelei vremi. Ecourile acestei adunări, înregistrate de „Epoca” din 18 noiembrie 1908, erau în unele privinţe, ieşite din comun. Participanţii erau „un amestec pestriţ din toate culorile politice, şi o mulţime de doamne din elita societăţii”. Ceea ce impresiona cel mai mult însă, erau „desele costume ţărăneşti ce se amestecau printre cele obişnuite”58. Preşedintele întrunirii, Grigore Cair şi ceilalţi oratori, amintindu-i pe avocaţii Mihail Popescu, Gonzalvo Ionescu, Atanasiu, preotul Alexandru Bunea, studentul George Georgescu, Victor Baranga şi Ion Al. Brătescu, au condamnat, rând pe rând „toţi guvernanţii din ultimii patruzeci de ani de indolenţă (...) şi prietenia ce ne-a legat timp de treizeci de ani cu Austria, care nu a făcut decât să ne înfeodeze, (...) purtându-se cu noi cu toată perfidia, prietenia rămânând doar scrisă pe hârtie, atacându-ne când a putut şi pe teren economic şi pe cel politic”59.

A fost criticată, pe parcursul discuţiilor, şi vizita efectuată de prinţul Ferdinand la Viena, considerată doar un alt prilej de a „înjosi din nou ţara”; afirmaţia baronului Aehenthal potrivit căreia „garanta de purtarea noastră” era considerată ca fiind cel puţin jignitoare, deoarece „România nu era o aripă a Austriei”60. În finalul discuţiilor s-a propus şi întocmit şi o Moţiune, prin care locuitorii târgovişteni

56 Epoca, nr. 240, an XIV, din 14 octombrie 1908, p. 1, articol intitulat Anexarea şi proclamarea independenţei, 57 Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zöner, op. cit., p. 285. 58 Epoca, vezi nr. 270, an XIV, din 18 noiembrie 1908, p. 2, articol intitulat Adunarea naţională din Târgovişte. Târgoviştenii protestează contra atitudinei Austriei. 59 Ibidem 60 Ibidem

68

„protestau împotriva celor patruzeci de ani de subordonare politică şi economică faţă de străinătate în genere şi de Austro-Ungaria în special”, insistându-se ca „orice guvern care s-ar afla la cârma ţării” 61 să pună capăt acestei politici care nu ducea decât la „desconsiderarea ţării şi micşorarea idealului nostru naţional”62.

Ministrului de externe austriac, ce ajunsese a fi subiect de peroraţii la Târgovişte, îi răspundea şi Titu Maiorescu printr-un discurs rostit în plenul Senatului câteva zile mai târziu, în data de 2 decembrie 1908, în care liderul conservator sublinia că „în partea Dunării care trece peste ambele maluri româneşti, nu era admis amestecul nimănui. Nu era admisă nici o schimbare a situaţiei existente. Comisia dunăreană trebuia să rămână aşa cum era şi să funcţioneze aşa cum funcţiona”63.

„Universul” din 7 noiembrie 1908, remarca şi el primirea călduroasă de care s-a bucurat principele Ferdinand la Viena. Preluând din publicaţia Neue Freic Presse, Universul cita: „Salutăm pe simpaticul principe, reprezentant al suveranului unei ţări cu care dinastia habsburgică şi monarhia menţine cele mai bune raporturi”64. De altă părere era însă, Nicolae Iorga, în cadrul unei conferinţe organizată la Botoşani semnalată cititorilor de „Universul”, ocazie în care declara Dubla Monarhie „un pericol dintre cele mai mari pentru dezvoltarea noastră economică şi unitatea culturală a tuturor românilor”65, iar noul proiect electoral al Ungariei „va distruge complet pe români ca naţiune”66, peste Carpaţi. Vorbind de Casa de Habsburg „ca de o nenorocire în legăturile noastre pe care l-am avut întotdeauna cu colaboratorii ei” 67, Nicolae Iorga, aprecia în acelaşi timp, vizita efectuată de principele Ferdinand la Viena, într-o conjunctură internaţională cel puţin tensionată, drept „o ruşine pentru noi”68. Paralelele între politica austro-ungară în

61 Ibidem 62 Ibidem, p. 3. 63 Ibidem, vezi nr. 283, an XVI, din 3 decembrie 1908, p. 1, articol intitulat Discursul domnului Titu Maiorescu. 64 Universul, nr. 307, an XXVI, din 7 noiembrie 1908, p. 1, articol intitulat Vizita Prinţului Ferdinand la Viena. 65 Ibidem, vezi nr. 316, an XXVI, din 16 noiembrie 1908, p. 1, articol intitulat Vecinii noştri. Conferinţa domnului Iorga. 66 Ibidem 67 Ibidem 68 Ibidem

69

Bosnia-Herţegovina şi între situaţia românilor din Transilvania erau, în lumina presei, la ordinea zilei. Anexarea Bosniei şi Herţegovinei a reprezentat, de altfel, un subiect amplu dezbătut şi în Parlamentul României. Constantin Stere, în discursul din 9 decembrie 1908, declarase că alipirea Bosniei şi Herţegovinei de către Austrio-Ungaria „atinge Tratatul de la Berlin, a cărui semnatară este”69. Monarhia dualistă nu părea însă să fie impresionată nici de declaraţiile multora dintre liderii politici europeni, nici de manifestaţiile de protest sau dezaprobarea unor importante state europene. Pentru România însă, evenimentele din anii 1908-1909 au reprezentat începutul distanţării politice faţă de Tripla Alianţă, atitudine încă şi mai viziblă în anii 1912-1913. În privinţa opiniei publice româneşti, putem aprecia că noua atitudine faţă de Austro-Ungariei, s-a modulat şi a luat amploare în contextul numeroaselor informaţii şi comentarii prezentate de presă în condiţiile crizei bosniace. Contribuiseră din plin, la aceasta ziarele, atât cele „independente”, cât şi publicaţiile „revendicate” de anumite partide politice. Se poate afirma că, presa s-a lansat într-o adevărată campanie împotriva monarhiei dualiste şi a actului de încorporare a celor două provincii balcanice precum şi împotriva agresivităţii şi potenţialului exploziv al politicii Vienei. Criza bosniacă, mai apropiată decât celelalte crize internaţionale din epocă, geografic vorbind, de România, se produsese într-o arie care interesase în cel mai înalt grad politica externă a României, în mod tradiţional.

69 Monitor Oficial III, nr. 9, Dezbaterile Adunării Deputaţilor, 4 decembrie 1908, Sesiunea ordinară 1908-1909, p. 25.

70

CENTENARUL ANEX ĂRII BASARABIEI LA IMPERIUL RUS REFLECTAT ÎN PIESE DE

PATRIMONIU (1912). Centennial of the annexation of Bessarabia to the Russian Empire

reflected in museum pieces (1912)

Muzeograf Ana Griţco Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Chişinău

This report is the result of research of the materials from collections of the National Museum of Archaeology and History of Moldova in Chisinau, which take us into 1912, when Tsarist Russia celebrated with great fanfare the annexation of Bessarabia to the Tsarist Empire. To the series of events organized on this occasion they belong to the publication of such commemorative editions as monographs, brochures, and albums; the issue of coins and commemorative medals. In this context it can be presented such museum objects as the books: N. Lashkov. One Hundred Years of the Annexation of Bessarabia to Russia, 1912; M. Pacu. Bessarabia, 1912; albums: [P. Gore] Album of Ornamental Patterns of Moldavian Carpets, 1912, and Yubileinyi sbornik Kishineva 1812-1912, 1914, as well as two medallions 100 Years of the Annexation of Bessarabia to Russia. 1812-1912.

Cuvinte-cheie: Basarabia, anexare, Imperiul Rus, centenar, 1912 Keywords: Bessarabia, annexation, the Tsarist Empire, centennial, 1912

Comemorarea raptului de la 16/28 mai 1812, când Imperiul Ţarist şi-a însuşit teritoriul dintre Prut şi Nistru, rămâne a fi şi în continuare cel mai emblematic eveniment, dacă ţinem cont că Principatul Moldovei a fost înjumătăţit şi izolat de matca românească. Actul dramatic, produs acum două secole în urmă, este consemnat pe întreg spaţiul românesc şi vine să amintească despre nedreptatea

71

istorică, impusă de marile puteri ale epocii şi consecinţele acesteia nu doar în plan politic, social şi economic, ci mai ales de ordin cultural şi identitar. Valorificarea patrimoniului Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei din Chişinău ne permite să urmărim atmosfera din noua provincie rusească, când s-a „sărbătorit” centenarul anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist. În timp ce în România, la iniţiativa Ligii Culturale în frunte cu Nicolae Iorga, s-au organizat un şir de evenimente de protest, iar steagurile au fost coborâte în bernă, în Basarabia, administraţia ţaristă a împodobit oraşele în straie de sărbătoare. Pregătirile către „eveniment” au început cu mult timp înainte, şirul acţiunilor preconizate în cadrul serbării au fost completate cu edificarea monumentelor şi a arcurilor de triumf. Manifestările erau programate pentru cinci zile şi includeau un şir de lecţii publice cu evocarea evenimentelor „alipirii” Basarabiei la Rusia şi caracterizarea epocii şi a personalităţilor importante ale războiului; în Catedrală şi Biserici a fost oficiat un tedeum în onoarea ţarului Nicolai al II-lea, precum şi liturghii de pomenire a celor decedaţi „pentru eliberarea Basarabiei”. Au avut loc şedinţe solemne în cele mai fastuoase săli ale Chişinăului cum ar fi Auditoriul Puşkin, Casa Eparhială, Clubul Nobilimii. La adunarea festivă desfăşurată în sala mare a Casei Eparhiale, au participat toate somităţile sosite la Chişinău, precum şi reprezentanţii administraţiei guberniale. În cadrul şedinţei ce a avut loc în Clubul Nobilimii a fost citită gramota, semnată de ţarul Nicolai al II-lea, adresată poporului basarabean cu ocazia celor o sută de ani de la „alipire”. Au fost organizate acţiuni publice cu participarea elevilor şi a populaţiei orăşeneşti; pe câmpia Râşcani din Chişinău a avut loc o paradă militară, unde s-a intonat imnul Imperiului Rus, suita de manifestări culminând cu focuri de artificii 1. În acelaşi context se înscriu şi editarea lucrărilor monografice, culegeri de studii şi documente, albume jubiliare, care aveau ca scop slăvirea acţiunilor administraţiei ţariste timp de un secol şi cunoaşterea istoriei acestui ţinut pentru cei din imperiu. Astfel, în şedinţa din 21 decembrie 1907 a Zemstvei Guberniale, a fost creată o comisie pentru editarea unui volum jubiliar consacrat centenarului 1 Varta, Ion. Chişinău, 1912:Rusia Ţaristă a sărbătorit cu focuri de artificii 100 ani de la anexarea Basarabiei. În: Timpul, 17 februarie 2012; Varta, Ion. 101 salve de tun în cinstea „alipirii” Basarabiei la Rusia ţaristă. În: Timpul, 24 februarie 2012. http.//www.timpul.md.

72

anexării Basarabiei la Imperiul Rus2, iar la 14 aprilie 1909 a fost aleasă o comisie, ce avea să elaboreze cuprinsul volumului. Preşedinte al comisiei a fost ales A. Krupenschi, mareşalul nobilimii, iar printre membri se numărau profesorul L. Kasso, preşedintele Comisiei de Arhivistică P. Gore, profesorul de religie la gimnaziul nr.1 de băieţi N. Laşkov, inspectorul şcolar Ioan Halippa ş.a.3 Volumul includea introducerea, semnată de L. Kasso şi studiile Blazonul Basarabiei de P. Gore, Vizita ţarilor ruşi în Basarabia de I. Halippa, Schiţă istorico-geografică şi etnografică a Basarabiei de N. Laşkov, Administraţia civilă în Basarabia de I. Halippa etc., în total 17 paragrafe, care urmau să fie prezentate pentru publicare la 1 ianuarie 1911.4 În volum urmau să fie incluse portrete ale personalităţilor locale, fotografii, vederi, imagini ale unor instituţii, scene din viaţa cotidiană, chipuri basarabene şi harta Basarabiei. Imaginile urmau să fie editate la renumita editură Golike şi Viliberg din Moscova, iar harta (3000 exemplare) să fie elaborată de Departamentul General. Culegerea finaliza cu o bibliografie despre Basarabia. În şedinţa ordinară din 16 aprilie 1911 s-a luat o decizie în ce priveşte coperta şi foaia de titlu a volumului. Cea din urmă trebuia să fie încărcată cu stema de stat (acvila bicefală), mai jos să fie poziţionate stemele celor opt judeţe ale Basarabiei şi textul: Basarabia. Volum editat de Zemstva Gubernială din Basarabia către centenarul alipirii ţinutului la Rusia, iar pe spaţiul liber să fie imprimate vederi cu imagini din Basarabia. Pentru copertă, în urma unui concurs, au fost selectate desenele semnate de M. Berezovschi, recomandate în şedinţa zemstvei din 25 octombrie 1911.5 Volumul preconizat nu a fost finalizat din varii motive, principala cauză fiind lipsa banilor, dar şi relaţiile dintre membrii Comisiei. Ulterior, o parte din materialele preconizate să fie incluse în volum, au fost editate separat; începând cu anul 1912, văd lumina tiparului un şir de lucrări, autorii cărora sunt foşti membri ai Comisiei de editare 6. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei este deţinătorul câtorva lucrări enumerate mai sus.

2 Otcet o deistviach Bessarabskoj Gubernskoj Zemskoj Upravî Gubernskomu Zemskomu Sobraniju 43 ocerednogo sozîva v 1911 godu. Chişinău, 1912, p.312 3 Ibidem, p.313 4 Ibidem, p.317 5 Ibidem, 323 6 Krupenschi A. Schiţă scurtă a nobilimii din Basarabia, Chişinău, 1912; Prot. N. Laşkov. O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia 1812-1912, Chişinău,

73

O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia 1812-1912 (cu două portrete)7 este o broşură-elogie scrisă de protoiereul N. V. Laşkov în limbile rusă şi română (tradusă din rusă de D. Constantinescu), adresată administraţiei ţariste şi militarilor ruşi pentru „binefacerile făcute basarabenilor de-a lungul celor o sută de ani”. Preotul şi istoricul Nicolae Laşkov s-a născut la 8.02.1859 în Chipercenii de Jos, jud. Orhei. Işi face studiile la Seminarul Teologic din Chişinău (1873-1879) si Academia Teologica din Kiev (1880-1884); între anii 1905-1917 este membru al consiliului municipal, membru al Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia. După 1918 a fost ales in repetate rânduri preşedinte al Consiliului Frăţiei Alexandru Nevski din Chişinău. A decedat la Chişinău la 19 august 1933. În anul 1912, la sărbătorirea celor o sută de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, N. Laşkov, autor al mai multor lucrări cu caracter istoric, s-a angajat activ in procesul de pregătire al acestei aniversări, dând dovada de fidelitate faţă de regimul ţarist de ocupaţie. Este ales membru al Comitetului de organizare a festivităţilor, membru al comisiei de editare al volumului jubiliar, unde i s-a ”comandat sa scrie o broşură cu aceasta ocazie”8. Schiţa O suta de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia…era foarte populară şi răspândită prin toata Basarabia, fiind citită sub formă de lecţie publică. Cele trei capitole cuprindeau informaţii ce ţin de legăturile „de

1912; [Gore P.]. Albumul ornamentelor de covoare moldoveneşti, Chişinău, 1912; Kasso L. Rusia la Dunăre şi organizarea oblostei Basarabia, Moscova, 1913; N. K. Moghilianski. Materiale pentru geografia şi statistica Basarabiei, Chişinău, 1913 ş.a. 7 Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (MNAIM), FB-2421 8 Ciobanu Şt. Basarabia. Populaţia, istoria, cultura. Bucureşti-Chişinău, 1992, p.43

N. Laşkov. O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia 1812-1912 (cu două portrete), Chişinău, 1912.

74

veacuri” între Rusia şi Moldova până la „trecerea Basarabiei către Rusia”. Sunt enumerate „locurile, oraşele şi satele însemnate prin războaiele sângeroase sau prin şederea oştirii ruseşti în vremea luptei de o sută de ani (1709-1810) a Rusiei care a fost mai înainte trecere”. Autorul familiarizează cititorul cu „cine din Domnitorii Împăraţi a toată Rusia, Domnitoarele Împărătese şi alte feţe ale Casei Împărăteşti, când şi cu ce întâmplare au fericit venirea lor în Basarabia”, precum şi „despre cele mai însemnate întâmplări ale vieţii Basarabiei într-o sută de ani”9. Ultimul capitol cuprinde succint cronologia evenimentelor sub administraţia ţaristă începând cu 23 mai 1812 până la adoptarea Ukazului din 9 noiembrie 1906 „despre întocmirea gospodăriei săteşti a ţăranilor”. Broşura cuprinde şi portretele împăraţilor ruşi Alexandru I şi Nicolai al II-lea.

În acest context, menţionăm încă două lucrări semnate de N. Laşkov (lipsă în patrimoniul muzeului), consacrate Basarabiei sub dominaţia ţaristă, una din ele fiind Bessarabia. K stoletiju prisoedinenija k Rossii. 1812-1912. Geograficeskii i istoriko-statisticeskii obzor sostoianija kraija, (1912). Lucrarea cuprinde informaţii cu privire la aşezarea geografică a Basarabiei, integrarea treptată a provinciei in sistemul administrativ al Rusiei, despre soluri, climă, ape, lumea vegetală si animală, populaţie, viaţa economică, oraşele basarabene. Deşi studiul „oferea cititorului o anumită doză de informaţie care merita atenţie”, autorul nu ezita sa falsifice evenimentul din 1812, „considerând drept pozitiv actul de anexiune a Basarabiei la Rusia”10. N. Laşkov a avut „onoarea” de a înmâna personal această lucrare ţarului Nicolai al II-lea în timpului vizitei delegaţiei din Basarabia la Petersburg, mulţumindu-i pentru „traiul fericit”.

9 Prot. N. Laşkov. O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia 1812-1912, Chişinău, 1912, p.63-70 10 Poştarencu, Dinu. Un istoric basarabean Ncolae Laskov. În: Tyragetia, Anuar XIII. Chişinău, 2004, p.247

75

Cea de-a doua lucrare se intitulează Prazdnovanie stoletnego jubileija prisoedinenija Bessarabii k Rossii. 1812-1912 (1914), lucrare de lux, unde este descrisă cu lux de amănunte aniversarea anexării, programul, modul de pregătire şi desfăşurare a festivităţilor, sunt reproduse cuvântările participanţilor la eveniment şi gramota acordată basarabenilor de către ţarul Nicolai al II-lea cu această ocazie. Jubilejnyj Sbornik goroda Kişineva 1812-1912, partea I (1914)11 este o altă lucrare de patrimoniu consacrată centenarului anexării Basarabiei la Rusia, elaborată şi editată la iniţiativa Dumei orăşeneşti în cadrul unei şedinţe din anul 1908. Lucrul propriu-zis asupra volumului a fost iniţiat abia în anul 1911, odată cu formarea unei comisii speciale. Culegerea urma să fie editată în două părţi: prima parte includea istoria Chişinăului din cele mai vechi timpuri până la anexarea Basarabiei şi perioada de la 1812 până la 1871, când a fost adoptată legea administraţiei orăşeneşti de către ţarul Alexandru II (1855-1881). În volum au fost anexate două planuri ale Chişinăului, portrete ale membrilor familiei ţarului, imagini fotografice, documente. Partea a doua urma să includă istoria oraşului sub aspect socio-economic din 1871 până la anul 1912. Prima parte a fost redactată de protoiereul N. Laşkov, preşedintele comisiei de elaborare a volumului. Din motive necunoscute, cea de-a doua parte nu a fost editată.

11 MNAIM, FB - 27506

Jubilejnyj Sbornik goroda Kişineva (foaia de titlu), Chişinău, 1914

76

O altă lucrare la aceeaşi temă este Albumul ornamentelor de covoare moldoveneşti ( 1912)12, atribuit lui Paul Gore. Spre deosebire de colegii de la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală care deţin 50 de exemplare, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei deţine doar un singur exemplar, ce a completat patrimoniul în urma unui transfer de la instituţia sus amintită. Vom obosi la acest album ce se deosebeşte de celelalte tipărituri prin tematica specifică locală şi despre care istoricul Ştefan Ciobanu avea să scrie, că „este unica lucrare în felul ei ca execuţie cu motive naţionale”13. Editat de Zemstva basarabeană şi tipărit la Leipzig, la tipografia Brockhaus cu un tiraj de 1000 de exemplare, albumul cuprinde 25 de imagini de covoare din patrimoniul Muzeului Zemstvei din Basarabia (azi Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală). Imaginile au fost executate „din natură” de pictorul G. Roemmer. Iniţial, prefaţa la album a fost scrisă în limba rusă; în anul 1918, când pentru a doua oară este numit în postul de director al muzeului, Paul Gore traduce textul în limba română, îl editează şi îl anexează la album. Astfel se explică faptul că prefaţa în limba rusă a fost tipărită pe hârtie de aceeaşi mărime cu cea a imaginilor, iar cea în română este tipărită pe hârtie de format mic. De altfel, numele lui Paul Gore nu apare pe copertă şi autor era considerat pictorul G. Roemmer, or prin contribuţiile cercetătorilor se încercă reabilitarea dreptului de autor.14 Când Petersburgul şi Chişinăul sărbătoreau cu alai centenarul anexării Basarabiei, în România aveau loc contra-serbări care se

12 MNAIM, FB - 6218 13 Ciobanu, Şt. Paul Gore. În: Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia, vol. II, 1928, p.6 14 Tabuică R. Contribuţia lui Paul Gore la elaborarea „Albumului ornamentelor de covoare moldoveneşti”. În: Paul Gore. Omul şi Opera, Chişinău, 2003, p.81-87.

[P. Gore]. Albumul ornamentelor covoarelor moldoveneşti, Chişinău, 1912

77

manifestau prin proteste, servicii divine, mitinguri de doliu. Au fost publicate o serie de articole şi studii, ce „oglindeau tragicul destin al basarabenilor sub ocupaţia ţaristă". În mai 1912, în semn de protest, apare ziarul Făclia Ţării - „un protest temerar ce contesta sărbătorile fastuoase din Chişinău”15. În articolul „O sută de ani”, inserat pe paginile ziarului, se menţiona că „moldovenii din Basarabia sunt lipsiţi de carte, iar boierii şi intelectualii i-au uitat”16. În acest context, menţionăm o altă carte din patrimoniul muzeului, depistată în colecţie la finele anului 1999 cu titlul Basarabia17 (s-a constatat că este raritate bibliografică), editor M. Pacu. Editată în anul 1912 cu „ocazia contra-serbării centenarului anexării Basarabiei la Rusia”, autorul găseşte de cuviinţă că „cea mai nimerită exteriorizare a sentimentelor noastre în asemenea momente este reeditarea documentelor privitoare la drepturile românilor din Basarabia”18. Broşura include şi „cele şase articole asupra Basarabiei publicate în fostul ziar bucureştean „Timpul” din luna martie 1878, aceasta fiind „prima carte care a conservat publicistica lui Eminescu asupra Basarabiei”, de aici şi „valoarea istorica a cărţii care este incontestabilă”19. Din păcate, elementul care a „tolerat” în cea mai mare parte procesul de rusificare în Basarabia a fost boierimea, ce constituia elita societăţii pe parcursul întregului secol al dominaţiei ruseşti, fiind

15 Varta, Ion. Făclia Ţării – un protest temerar la Chişinău în 1912. În: Timpul, 5 februarie 2012 16 Boldur A. Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p.381; Ciobanu Şt. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p.302-305. 17 MNAIM, FB – 23345-7. 18 Pacu M. Basarabia, Bucureşti, 1912, p.VI. 19 Danilov M. Eminescu şi Basarabia. În: Tyragetia. Anuar X, Chişinău, 2001, p.232.

M. Pacu. Basarabia, Bucureşti, 1912

78

„câştigată” cu privilegii, domenii şi recunoaşterea titlurilor nobiliare. Dacă asupra celorlalte elemente rusificarea a fost mai mult sau mai puţin incompletă şi ineficientă, aici nimeni nu poate tăgădui: clasa nobiliară a trecut cu totul în tabăra ocupanţilor şi în decursul a două-trei generaţii aproape toate familiile nobiliare româneşti au devenit familii ruseşti. De aceea, centenarul „alipirii”, pe lângă funcţionărime, l-au serbat şi boierii, care, în semn de recunoştinţă, au primit de la împărat medalii din metale preţioase, jetoane şi medalioane jubiliare, plachete comemorative, etc. În colecţia de medalii a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei din Chişinău a fost depistat un jeton,20 care a fost oferit în acele zile „de sărbătoare” reprezentanţilor claselor înalte şi medii. Este confecţionat la un atelier (necunoscut) din Rusia, din argint (fără probă) suflat cu aur; greutatea 9 gr. şi mărimea de 45x24 mm. Reprezintă un scut francez vechi ce are aplicat pe partea de sus coroana imperială cu o cruce la mijloc. Pe avers, partea de sus, scutul este încărcat cu stema guberniei Basarabiei, iar mai jos monograma împăraţilor ruşi Alexandru I (cel care a încorporat Basarabia) şi Nicolai al II-lea, acestea fiind separate de cifra „100” şi inscripţia În amintirea centenarului alipirii Basarabiei 1812-16.05 -1912 (rus.). Reversul are imprimat pe partea de sus o eşarfă cu inscripţia Adunarea Nobilimii. 16 mai 1912 (rus.).

Jetoane ruseşti bătute cu ocazia aniversării a o sută de ani de la anexarea Basarabiei

20 MNAIM, FB -14955

79

Cel de-al doilea jeton21 i-a aparţinut lui Cristofor Nicolaidi (1862-?), grec de naţionalitate, originar din Ismail, care a deţinut funcţia de arhitect-adjunct al oraşului Chişinău timp de 25 de ani (din anul 1893), ulterior inginer al oraşului Chişinău.22 Jetonul-medalion i-a fost oferit cu prilejul „centenarului alipirii Basarabiei şi pentru contribuţii la sistematizarea şi urbanizarea Chişinăului”. Are forma unui scut apropiat de cel polonez, partea de jos crenelată, confecţionat dintr-un metal de culoare gălbuie. Pe avers, partea de sus, sunt imprimaţi anii 1812-1912, la centru - stema guberniei Basarabiei, iar în jurul ei inscripţia În amintirea centenarului alipirii Basarabiei la Rusia (rus.); pe revers sunt imprimate iniţialele împăraţilor ruşi Alexandru I şi Nicolai al II-lea.

21 MNAIM, FB - 11751 22 Gonciarova I. Arhitectul basarabean Cristofor Nicolaidi. În: Anuarul II, Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, Chişinău, 1995, p.263-269

80

ATACURI AERIENE ASUPRA ORA ȘULUI PITE ȘTI

ÎN PRIMUL R ĂZBOI MONDIAL.

Prof. Viorel Drugău Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi”

În timpul primului război mondial în luna noiembrie a anului 1916 oraşul Piteşti a fost bombardat de către aviaţia armatelor Puterilor Centrale. Oraşul nu era un obiectiv militar probabil scopul atacului aerian a fost de a crea panică în rândul locuitorilor şi de provoca pagube materiale. Autorităţile române au luat măsuri de apărare dar cu toate acestea tot au existat victime în rândul populaţiei civile. During the first world war in November of the year 1916 city Pitesti was bombed by armies aviation Central Powers. City was not a military objective probably aim air attack was to create panic among residents and cause damage to property. Romanian authorities have taken measures of defense but it is nevertheless still there have been civilian casualties among the civilian population. Cuvinte cheie: aeroplane, dirijabile, bombardament, protejarea populaţiei Keywords: aeroplane, ltas, bombing, protection of the population În contextul înaintării armatelor Puterilor Centrale în zona din sudul munţilor Carpaţi autorităţile române au anticipat că unele localităţi ar putea fi bombardate. În luna septembrie 1916, Ministerul de Interne a expediat către prefecturile judeţelor din sudul României broşuri cu imagini ale siluetelor „aeroplanelor armatei române”1. Se recomanda ca aceste imagini, „a le distribui tuturor autorităţilor administrative şi poliţieneşti din judeţul Dvs. precum şi posturilor de

1 Direcţia Judeţeamă Argeş a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Argeş, dos. 78/1916, f. 15.

81

jandarmi”2. Se preciza că avioanele româneşti poartă ca semn distinctiv tricolorul „în formă de cerc”. Se atrăgea atenţia ca „diferitele posturi să nu tragă, în timpul zilei în avioanele ce-ar sbura pe deasupra lor, mai înainte de a fi recunoscute că sunt avioane inamice”3.

La jumătatea lunii septembrie 1916, se revine cu un material mai complet „reprezentând siluetele aeroplanelor armatei noastre precum şi a dirijabilelor şi avioanelor în serviciul armatelor germane, austro-ungare şi bulgare”4. La 22 septembrie se comunică Prefecturii Argeş că trebuie să constituie o comisie specială „pentru constatarea şi evaluarea pagubelor cauzate de bombardările inamicilor”5. Ca măsuri de protejare a populaţiei, Statul Major al Armatei I, a emis un ordin, în cazul în care din aparatele de zbor inamice ar lansa bomboane sau alimente otrăvite. Conform acestui ordin „absolut nimeni să nu consume nici un fel de bomboane sau alimente găsite aruncate în cale”, iar „ toate obiectele găsite întâmplător pe străzi sau câmpii, vor fi lăsate pe loc, fără a le atinge anunţându-se îndată autorităţile civile sau militare”6.

Pentru a preveni efectele unor atacuri aeriene, Prefectura judeţului Argeş a emis o ordonanţă. În cazul în care ar exista informaţii că „aeroplane vrăşmaşe” s-ar îndrepta spre Piteşti, „ fluierul (sirena) de la moara Progresul din Târgul din vale va fluiera timp mai mult, în mod prelung şi neîntrerupt. După aceasta, fluierul va înceta şi publicul va continua să se ferească şi nu va părăsi locuinţele şi pivniţele până când nu va auzi din nou fluierul de la moară, repetat de trei ori în mod scurt şi întrerupt; aceasta din urmă fiind semnalul că aeroplanele vrăşmaşe s-au depărtat de oraş. Publicul e dator ca îndată ce va auzi sunând fluierul de la moară, să se refugieze de pe străzi şi de prin curţi, prin prăvălii, locuinţe şi-n pivniţi; iar cei aflaţi la etaje superioare să se refugieze la etajul de jos, ferindu-se însă a sta în dreptul ferestrelor şi uşilor pe unde pot pătrunde schijele de la bombe fiind cunoscut că ravagiile aeroplanelor sunt mult mai mari asupra celor surprinşi pe străzi sau în curţi.

Comercianţii vor trage obloanele prăvăliilor, l ăsând însă oblonul uşei din mijloc jumătate tras şi nu vor închide uşa cu cheia

2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem, f. 26. 5 Ibidem, f. 124. 6 Ibidem, f. 128.

82

pentru ca trecătorii surprinşi pe stradă, să se poată refugia imediat. Tot de asemenea persoanele particulare sunt obligate a nu închide uşile caselor lăsând posibilitatea trecătorilor să se refugieze.

Cei cari vor închide uşile, împiedicând publicul să nu se poată refugia în cazul când din bombardări vor rezulta răniri sau ucideri de persoane vor fi daţi judecăţei ca părtaşi la ucidere cu voinţă.

Circulaţiunea pe strada principală, pe unde de obicei orăşenii-şi fac plimbarea va fi cât se poate de redusă şi numai pentru cei cari au voe absolută să treacă, sau a face cumpărături de la magazine, fiind cunoscut faptul că aviatorii vrăşmaşi aruncă bombe acolo unde văd circulaţiunea mai mare; se interzice dar preumblarea fără interes pe strada principală (Şerban-vodă) cum şi pe celelalte străzi. Asemenea pe pieţe se interzice staţionare publicului fără interes.

Aceste măsuri, fiind luate în interesul personal, pentru a apăra viaţa cetăţenilor, se va executa cu stricteţe de către autoritatea poliţienească, în cazul c0nd cetăţenii nu-şi cunosc singuri interesul de a se feri de moarte”7.

În data de 9 noiembrie 1916 aparate de zbor aparţinând Puterilor Centrale au bombardat oraşul Piteşti deşi această localitate nu prezenta importanţă militară.

Întru-un raport redactat către prefectul judeţului de către poliţie se menţiona:

„Am onoare a raporta că aeroplanele vrăşmaşe au aruncat astăzi ora 3 ½ p.m. şapte bombe în următoarele locuri:

1) În strada Tudor Vladimirescu (dosul abatorului) unde bomba a pătruns prin acoperiş, în casa lui Hristea Mateş, măţar, distrugând odaia dinspre stradă şi bagajul chiriaşului Nocolae Velingher.

2) În curtea caselor D-lui farmacist N. Iliescu strada Fraţii Goleşti nr. 28 locuite de chiriaşul C-tin Iordan. Bomba a căzut în curte, lângă colţul casei distrugând o galerie şi obiectele din două odăi, unde schijele au pătruns prin fereastră şi prin scândurile galeriei, rănind în acelaşi timp pe D-na Filofteia C-tin Iordan la umărul drept.

3) În zăvoiul din dreptul abatorului, rănind grav doi locuitori şi două femei, toţi din comuna Racoviţa, acest judeţ care păşteau vitele în Zăvoi. Tot în acest loc a mai fost rănit pe faţă şi

7 Ibidem, dos. 80/1916, f. 20.

83

la mâna dreaptă, un caporal din Coloana 4-a de Subzistenţă. Victimele au fost transportate la Spitalul militar de evacuare, din B-dul Elisabeta (Şcoala Nicolopol).

4) În strada Craiovei, trei bombe la: Radu Sămăreanu nr. 152, la Ion Dogaru nr. 157 şi la Bariera Craiovei, unde câte-şi trele bombele au căzut în grădini fără a cauza vre-o stricăciune.

5) A Şaptea bombă a căzut în grădina lui Ion Popescu, din strada Smârdan nr. 16 unde n-a cauzat nici o stricăciune”8.

Un alt atac aerian asupra oraşului Piteşti a avut loc a doua zi în 10 noiembrie. În documentul privind evaluarea bombardamentului erau prezentate următoarele:

1) „La ora 10 a.m. în strada Maior Giurescu nr. 6 s-a aruncat o bombă pe acoperişul unde locuieşte Vasile Bachidis, distrugând acoperişul pe o întindere de 3 m.p. şi tavanurile de la două camere şi douăzeci de geamuri.

2) Din această bombă schijele au sărit la casa cu nr. 4 din aceeaşi stradă locuită de G. Niţuleascu, funcţionar C.F.R. unde au spart 19 geamuri şi au ucis pe un copil al său anume Gheorghe în etate de 5 ani.

3) Alte schije tot din aceeaşi bombă au sărit în strada Cuza Vodă nr. 23, ce este în apropiere, la locuinţa lui Borcea Ion, funcţionar C.F.R. rănind destul de grav la mână, pe soţia sa anume Zoe, spărgând 14 geamuri şi un cazan de aramă.

4) O altă bombă a explodat în Târgul din Vale, în faţa oborului de vite, rănind grav pe Plutonierul Hagiu şi soldatul Toma Ion din coloana 13 de reparaţii şi trei femei şi au ucis doi cai şi trei junici.

5) La rampa garei locale, o bombă a lovit un vagon, rănind uşor prin spărturi de geamuri trei soldaţi.

6) A patra bombă a căzut într-o câmpie din strada Colonel Chicoş, fără să cauzeze vre-o stricăciune.

7) După amiazi la ora 2, trei bombe au fost aruncate în Târgul din Vale, unde au ucis 60 de vite cornute ale ţăranilor care le adusese spre a le vinde comisiei de aprovizionare a armatei.

8) La ora 3 p.m. alte şase bombe au fost aruncate tot în Târgul din Vale, unde aviatorii duşmani au observat

8 Ibidem, f. 117.

84

aglomeraţie de locuitori şi vite aduse pentru comisia de aprovizionare, rănind grav pe băiatul Gheorghe Toarţă de 15 ani din comuna Jiblea şi s-au spart geamurile prăvăliei comerciantului Dumitru Ionescu.

9) La ora 3 ½ p.m. două bombe au căzut la rampa gărei, ucizând 4 cai ai coloanei 7 Subzistenţă, doi oameni bătrâni anume Gheorghe Ana din localitatea Boişoara şi Nae Nicolescu din acest oraş, strada Maior Giurescu, precupeţ, în etate de 64 de ani”9.

Acestea au fost urmările atacurilor aeriene executate asupra oraşului Piteşti. Peste puţin timp oraşul avea să fie ocupat de către armatele Puterilor Centrale, cetăţenii confruntându-se cu alte greutăţi şi obligaţi fiind să suporte consecinţele ocupaţiei armatelor inamice.

9 Ibidem, f. 130-131.

85

VIA ȚA ECONOMIC Ă A PITEȘTILOR LA SFÂRȘITUL SEC. XIX, ÎNCEPUTUL SEC. XX.

Prof.drd. Gabriel Mielcescu

Liceul Tehnologic ,,Constantin Brâncuşi” Piteşti

În primii ani ai sec. XX, odată cu dezvoltarea mai accentuată a economiei româneşti şi oraşul Piteşti s-a înscris pe orbita economică a României, în special în cadrul industriei uşoare şi alimentare, precum şi în alte ramuri prelucrătoare. Statistica locală din anul 1912 înregistrează în Piteşti următoarele unităţi economice : fabrici - 1 de tanin (din coajă de copaci), 2 de postav, 3 de pălării, 6 de gris, arpacaş şi faină, 1 moară cu aburi, 1 de frânghii; ateliere meşteşugăreşti - 3 argintari, 3 armurieri, 1 bazalt artificial şi ceramică, 2 boiangii, 4 croitori, 6 cismari -pantofari, 6 curelari, 2 cuţitari, 3 giuvaergii, 12 lumânărari, 2 pielari, 2 frizeri; unităţi comerciale - 12 agenţi comisionari - cereale, 27 băcani, 3 birtaşi şi 10 cârciumari, 11 brutari, 2 depouri faină, 6 cafenele, 7 cofetari, 2 măcelari, 5 bogasieri, 9 braşoveni, 4 magazine haine bărbăteşti, 2 de încălţăminte, 5 de porţelan, sticlărie şi cristal, 1 magazin de vopseluri, 13 magazine de manufactură, 6 hoteluri, 3 librării; alte unităţi - 3 birouri de arhitecţi şi 5 de ingineri, 3 agenţii de asigurare, 1 agenţie de comisionari bancari şi de asigurări. In the early years of the 20TH century, with the further development of the Romanian economy and the city of Piteşti was inscribed on the orbit of Romania, especially in the light industry and food, as well as in other manufacturing sectors. Local statistics from 1912 recorded in Piteşti following units: economic plants-1 of tannin (the shell of trees), 2 cloth, 3, 6, and Pearl barley semolina flour, 1 die, 1 steam ropes; craft workshops-3 argintari, 3 1 artificial basalt, gunsmiths and ceramics, 2 boiangii, 4 6 cismari tailors, shoemakers, 6-curelari, 2 cuţitari, 3 giuvaergii, 12

86

lumânărari, 2 pielari, 2 barbers; commercial units-12 intermediaries-agents, 27 băcani 3 birtaşi and 10 saloon-keepers, 11 bakers, 2 Depot ground, 6 cafes, 7 2 confectioners, butchers, 5 bogasieri, 9 Brasov,4 stoning shops, footwear, 5 porcelain, glassware and Crystal, 1 store woollens, 13 stores manufacturing, 6 hotels, 3 bookstores; other units-3 offices of architects and engineers, 5 insurance agencies, 1 agency supervisors and insurance intermediaries.

Cuvinte cheie : Economie, Bogasieri, Aliniere, Parcelare, Arhitectura, Sistematizare, Ucenici. Keywords : Economy, Bogasieri, Alignment, Parcelare, Architecture, Town-Planning, Apprenticess

În primii ani ai sec. XX, odată cu dezvoltarea mai accentuată a economiei româneşti şi oraşul Piteşti s-a înscris pe orbita economică a României, în special în cadrul industriei uşoare şi alimentare, precum şi în alte ramuri prelucrătoare.

În preajma primului război mondial mai sunt înregistrate două fabrici de frânghii şi talpă, 3 mori, 2 fabrici de băuturi gazoase, 1 fabrică de bere, atelierul mecanic, turnătoria de fier şi alamă (Gotwald Nicht şi M. Popovici), cea mai importantă unitate de acest fel din vestul Munteniei.

În ceea ce priveşte industria textilă, un rol important în viaţa oraşului 1-a avut fabrica "Ţesătoria română", ca societate anonimă cu capital belgian. În 1914 s-a înfiinţat "Textila românească" din Găvana care va contribui considerabil la sporirea rolului economic al Piteştiului.

În domeniul industriei alimentare, în 1908, a luat fiin ţă moara "Progresul", proprietatea lui Hugo Mrazek, amplasată în Târgul din Vale, iar la 9 aprilie 1908 s-a deschis "Brutăria populară", amplasată tot în Târgul din Vale, ca societate anonimă cu un capital de 100.000 lei.

În perioada 1908 - 1910, au început să producă la Piteşti 3 unităţi de mezeluri, cea mai importantă fiind cea a lui Leonard Stempel, înfiinţată la sfârşitul anului 1909.1

1 Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Piteşti, dosar nr. 166/1908, p. 9.

87

Dintre unităţile industriale înfiinţate după 1910, mai amintim : Fabrica de tăbăcărie Găvana, fondată în 1912, Fabrica de tuburi de ciment, un atelier de sculptură în marmură, moara Pascalopol şi Fabrica de alambicuri şi aparate de aramă (Dinescu), ce avea reprezentanţe în diferite oraşe din România.2

Iluminatul public a fost până în 1913 o problemă serioasă a oraşului. În şedinţa extraordinară din 28 aprilie 1911, Consiliul Comunal a hotărât în principiu introducerea iluminatului electric. La 25 mai 1912 s-a construit Societatea Anonimă de Electricitate- Piteşti (S.A.E.P.),prima întreprindere economică din oraş pentru producerea şi distribuirea curentului electric. După alegerea terenului şi ridicarea construcţiei sub conducerea inginerului piteştean Dimitrie Dima, s-au montat instalaţiile mecanice şi electrice, la 15 decembrie 1913 a început furnizarea curentului electric pentru iluminarea oraşului.

În domeniul edilitar - gospodăresc s-au obţinut rezultate remarcabile în primii ani ai sec. XX. Astfel, s-a elaborat "planul general de aliniere şi parcelare " a oraşului, planul de sistematizare a localităţii, întocmit de inginerul H. V. Schmidt şi planul de alimentare cu apă . În anul 1909 s-au forat primele puţuri pentru captarea apei, au fost instalate două motoare "Diesel" la uzina de apă, precum şi prima conductă de refulare la castelul de apă de la Mărăcineni.

În ultimele decenii ale secolului trecut, în Piteşti au avut loc o serie de realizări tehnice : terminarea construcţiei căii ferate, a staţiei C.F.R. Piteşti şi darea în folosinţă a liniei Bucureşti - Piteşti în anul 1872 ; construirea şi darea în folosinţă a depoului C.F.R. Piteşti în anul 1875 ; construirea podului de cale ferată pe linia Piteşti - Curtea de Argeş, cu o deschidere de 50 metri, în anul 1895.3

Între anii 1912 -1915 a ridicat podurile peste Râul Doamnei şi Argeş, la intrarea în Piteşti, cu câte 6 deschideri în arc de câte 30 metri. În anul 1913 a fost clădită Uzina electrică, de către acelaşi inginer, asistat de Constantin Buşilă, profesor la Politehnica din Bucureşti şi Nicolae Vasilescu - Karpen, membru al Academiei Române, cel care a supravegheat montarea instalaţiilor şi a făcut recepţia lucrărilor.4

2 Ibidem, Dosar 19/1909,f.8,9,10,11. 3 C. Florea, Întreprinderea de reţele electrice Piteşti, Piteşti, 1972. p. 9 - 16. 4 Arh.St.Piteşti,fond.Primăria oraşului Piteşti,dosar11/1900-1901,f.113-114.

88

În domeniul arhitectural şi urbanistic se cunosc prefaceri importante. Se construieşte mult din zid, iar în zona centrală a oraşului apar clădiri cu parter şi 1 sau 2 etaje, construcţia având o dublă folosinţă; spaţiu comercial la parter şi locuinţă în partea superioară. Arhitectura populară, deosebit de bogată în această zonă, împrumută mijloace de exprimare construcţiei de locuinţe de la oraş. Ceardacurile şi prispele se închid acum cu geamlâc, element care evoluează într-o varietate de forme. Acest gen de construcţii se mai pot vedea şi azi pe străzile Teiuleanu, Sf. Vineri, Târgul din Vale, Crinului, Victoriei, Republicii.

În 1908 inginerul Dimitrie Gh. Dima, împreună cu inginerii Tiberiu Eremie şi Gogu Constantinescu, a înfiinţat societatea de construcţii "Beton şi fier", prima de acest gen din ţara noastră.

Un alt arhitect de valoare naţională a fost Dimitrie Maimarolu, după proiectul căruia s-a clădit Palatul Prefecturii, astăzi Muzeul Judeţean.5

După proiectul lui Ioan N. Socolescu, s-a construit în partea de jos a oraşului biserica Sfânta Vineri pe strada cu acelati nume.

În anul 1910, după planurile lui Eracle Lăzărescu, s-a construit Banca Populară, în maniera eclectismului de şcoală franceză, foarte la modă în ţara noastră în acea perioadă.6

Între 1912-1915, tot după planurile lui Eracle Lăzărescu a fost edificat Palatul Justiţiei, cu faţada principală în stil neoclasic. În apropierea Piteştilor, pe domeniul ce a aparţinut familiei Brătianu, s-a construit după planul arhitectului Lecomte du Nouy, biserica în care sunt înmormântaţi membrii acestei familii, iar între anii 1912 - 1915, au fost construite după planurile arhitectului Petre Antonescu castelul şi antenansele ce pot fi văzute şi astăzi în satul Ştefaneşti. Problema sanitară, deşi una dintre priorităţile oraşului, era greu de rezolvat, deoarece posibilităţile materiale ale primăriei erau reduse în raport cu nevoile.. A fost înfiinţat un azil, în urma iniţiativei poliţaiului, care la 23 oct. 1908 a făcut un raport către prefect, arătând numărul mare de cerşetori, care "dădeau un aspect trist oraşului", a celor fără locuinţă, hrană şi îmbrăcăminte, a orbilor şi schilozilor, care, oricât ar fi cerşit, "tot flămânzi rămâneau" .

5 Ibidem, dosar 36/1910,f.21,22,23. 6 Arh. St. Argeş, fond Primăria mun. Piteşti, dosar 6/1909,f.8.

89

În urma implicării factorilor de decizie din primărie şi prefectură, a fost închiriat un local pe strada Şerban Vodă, cu 500 lei anual şi vor fi lansate liste cu subscripţii către piteşteni. La 6 dec. 1908 azilul era înfiinţat, iar comitetul de femei "Sprijinul Bătrâneţelor" a ajutat în mod deosebit acest stabiliment. Pentru îmbunătăţirea asistenţei medicale şi pentru construirea unui spital, primăria a cedat suprafaţa donată de Chiriac Vasiliu, situată în strada I. C. Brătianu şi a mai cumpărat de la Ana Bacria un imobil cu terenul aferent, realizând astfel suprafaţa necesară construirii spitalului. La 9 oct. 1908, 38.743 mp au intrat în proprietatea Direcţiei Generale Sanitare la colţul străzilor Brătianu şi Cloşeneşti. O altă necesitate vitală a oraşului a fost planul de sistematizare întocmit la 10 dec. 1910. Planul prevedea extinderea reţelei de apă şi canalizare, ocazie cu care întreaga suprafaţă a oraşului putea fi acoperită cu clădiri în condiţii salubre. În acest mod, fără exproprieri costisitoare, se puteau alcătui străzi bine aliniate, estetice, cu pante potrivite acolo unde terenul era accidentat, astfel ca ele să servească circulaţiei normale. După rolul şi nevoile fiecărei străzi, s-a avut în vedere forma şi profilul potrivit destinaţiei. Astfel au fost proiectate : 1. Străzi cu trotuare largi, plantate cu pomi umbroşi pentru circulaţia

pietonilor şi trăsurilor (bulevarde); 2. Străzi largi cu pante uşoare pentru circulaţia carelor de greutăţi; 3. Străzi de legătură mai strâmte, mai mult pentru accesul şi deservirea locuinţelor.

După destinaţia străzilor se va determina lărgimea lor astfel: - Pentru circulaţia pietonilor şi trăsurilor au fost proiectate

bulevarde cu o lărgime totală de 18 m, având două trotuare a câte 4 m lărgime;

- Pentru circulaţia carelor grele, străzi cu o lărgime totală de 14 m, cu două trotuare a câte 3 m lărgime; - Străzi de legătură de 10 m lărgime, cu două trotuare a câte 2,30 m lărgime.

Bulevardul existent pleca din S.E. oraşului, începea de la bariera Prundu, sub denumirea de Bulevardul Elisabeta Doamna, trecea pe lângă gară şi se continua în linie dreaptă până la grădina publică. Dincolo de grădină, bulevardul lua numele de Bulevardul Ferdinand şi se continua până la strada Aurora.

90

Conform planului de sistematizare, oraşul vaputea fi împărţit în cartiere: - Cartierul comercial, cuprindea partea de Est a oraşului, de la bariera Podului şi străzile : Bd. Elisabeta, Craiovei, Doamna Bălaşa, Brătianu, Sf. Vineri şi Eliade Rădulescu; -Cartierul de locuinţe era cuprins între străzile : Eliade Rădulescu, Viilor, Sf. Vineri, Valea Trivăii, până la bariera Podului;7 -Cartierul de vile cuprindea S-V oraşului, str. Craiovei, până la poalele platoului Trivale şi cimitirului; -Cartierul industrial se întindea în S-E oraşului învecinat cu calea ferată Craiova - Piteşti şi Piteşti - Bucureşti şi pe malul Argeşului. Promenada cuprindea spaţiul dintre Şerban - Vodă şi Doamna Bălaşa, unde se aflau mici prăvălii, insalubre. Avându-se în vedere acest aspect, s-a hotărât demolarea caselor vechi, lăsându-se locul liber şi crearea unei promenade publice care să înfrumuseţeze centrul oraşului. Grădina publică se afla în spaţiul cuprins între bd. Carol, bd. Elisabeta şi str. Egalităţii şi constituia un loc de destindere pentru piteşteni, unde duminica şi în zilele de sărbătoare evolua fanfara oraşului, într-un foişor special amenajat.8 La elaborarea planului de sistematizare s-a acordat o atenţie deosebită Parcului Trivale, important loc de agrement al Piteştilor. Printr-o adresă din data de 16 martie 1902, aflăm că Primăria din Piteşti s-a adresat contelui Thedus Graf Lubenschi din Austria, prin care s-au comandat : 25 bucăţi brad, 1000 bucăţi pin de Austria, 100 pin rigida, 25 pin cembra, 100 pin alb, 100 molid, 20 măslin sălbatic şi 100 bucăţi paltin . Zece ani mai târziu, arhitectul Pinard din Bucureşti prezintă primăriei Piteşti un plan propriu de înfrumuseţare. La 28 mai 1913 Consiliul comunal aprobă "amenajarea parcului Trivale şi facerea eleşteului, conform devizului şi proiectului prezentat" . Aspectul frumos al oraşului era asigurat de buna funcţionare a străzilor, podeţelor şi trotuarelor, de arhitectura clădirilor particulare şi instituţiilor de stat, de parcuri şi grădini, de iluminarea străzilor, dar mai ales de curăţenie. La începutul secolului XX, în Piteşti erau clădiri ca trebuiau demolate, "locuri virane pline de bălării şi alte murdării care vatămă sănătatea publică."

7 Arh. Naţ. din Argeş, fond Primăria municipiului Piteşti, dosar 18/1902,f.1,5,6. 8 Ibidem, dosar 24/1913,f.6,7,11.

91

Constatări de imobile insalubre făceau primăria şi poliţia, iar pe baza rapoartelor întocmite, proprietarii respectivelor imobile erau somaţi ca în termen de la 24 ore la 15 zile, în funcţie de starea clădirilor, să fie demolate. La 21 noiembrie 1906, Primăria dă o ordonanţă prin care cere tuturor comercianţilor şi proprietarilor ordine şi curăţenie, sub ameninţarea trimiterii în judecată, în caz de nerespectare. În strânsă legătură cu activităţile industriale comerciale şi urbanistice s-a aflat sistemul local al unităţilor bancare şi de credit. La sfârşitul secolului XIX şi începutul sec. XX la Piteşti au funcţionat atât bănci sau cooperative locale de credit, cât şi sucursale sau agenţii ale unor bănci naţionale. Deşi nu au dispus de capitaluri mari, totuşi, unităţile bancare şi de credit locale au contribuit la evoluţia economiei şi urbanisticii oraşului Piteşti, a altor sectoare de activitate din judeţul Argeş.9 Dintre aceste unităţi s-au remarcat : Societatea Economică "Argeşul", Banca Populară "Piteşti", Banca "Albina", Banca "Trivale", Banca Comerţului şi Industriei, Banca "Perseverenţa" a meseriaşilor C. F. R., Banca "Funcţionarilor Publici" şi Banca Federală "Argeş" a băncilor populare din judeţul Argeş, cu sediul în Piteşti. La dezvoltarea economică a Piteştilor şi-au adus contribuţia Agenţia Băncii Naţionale a României, aflată sub conducerea şi influenţa Partidului Naţional Liberal, reprezentanţa "Băncii Agricole" din Bucureşti, sucursala Băncii "Sf. Gheorghe" din Bucureşti şi cea a Societăţii cooperative a meşteşugarilor din Bucureşti, fondată de D. C. Butculescu. Un număr important de piteşteni au colaborat cu banca Marmorosh - Blank et Comp, una dintre cele mai mari instituţii financiare din ţara noastră. Acest aspect a fost în legătură directă cu faptul că Mauriciu Blank s-a născut în Piteşti la 17 iulie 1848, a urmat cursurile primare la Piteşti, iar pe cele economice la Viena şi Leipzig. A deschis o reprezentanţă a băncii în Piteşti, colaborând cu oficialităţile şi cu mai mulţi cetăţeni la înfiinţarea unor unităţi industriale, dar şi la edificarea unor instituţii publice. O statistică din anul 1915 ne înfăţişează situaţia economică generală a Piteştilor, unde atelierele meşteşugăreşti erau în general slab

9 Ibidem. dosar 8/1900,f. 2,4,5.

92

dotate, iar concurenţa produselor de fabrică a intensificat procesul ruinării meseriaşilor. O parte a micilor meseriaşi a fost angajată în industrie, iar alta a continuat totuşi să-şi desfăşoare activitatea proprie, aspect în general specific oraşelor cu o industrie mai puţin dezvoltată. Din această statistică reiese că în Piteşti, la sfârşitul anului 1915, exista un număr de 386 ateliere în care lucrau 1369 meseriaşi, dintre care 1216 (88,8%) bărbaţi şi 153 (11,2%) femei. Din numărul total, 427 erau patroni, 58 meşteri, 501 lucrători şi 383 ucenici. Atelierele de cismărie cuprindeau cel mai mare număr de lucrători manuali - 266 de persoane, reprezentând 19,3% din numărul total al meseriaşilor piteşteni. în celelalte unităţi meşteşugăreşti situaţia se prezenta astfel : croitorie pentru femei - 105 persoane, cojocărie - 102 persoane, fierărie - 68 persoane, croitorie bărbătească - 66 persoane, cusături naţionale - 63 persoane, tâmplărie - 58 persoane, brutărie - 50 persoane ş. a. . În 108 ateliere patronul lucra singur, în 76 ateliere avea ca ajutor o singură persoană, în 163 ateliere lucrau două până la cinci persoane, iar în 39 ateliere lucrau mai mult de cinci persoane. Erau instalate numai cinci motoare, din care trei de câte 8 C. P., iar în unele ateliere se utilizau şi câteva fierăstraie mecanice, maşini de găurit şi dat la rindea, raboteze şi strunguri, iar Atelierele Centrale de Poduri Căi ferate aveau 120 lucrători şi o forţă motrice de 60 C. P.10 Condiţiile de muncă ale meseriaşilor erau dintre cele mai grele. Patronii recurgeau la prelungirea zilei de muncă, durata acesteia fiind de la 9 la 15 ore. În mai mult de jumătate din ateliere, ziua de lucru era de 14 ore. Deseori se prestau ore suplimentare care nu erau plătite şi care în ajunul sărbătorilor ajungeau la 4 - 5 ore pe zi. Se lucra în ateliere mici şi insalubre. Din cele 386 ateliere, 348 (90,1%) aveau o singură încăpere şi doar 3 (0,8%) aveau patru încăperi. O dată cu ocuparea oraşului de trupele germane, activităţile productive şi comerciale piteştene se vor reduce aproape complet, rechiziţiile şi celelalte acţiuni ale Comandaturii germane îndreptând toate aceste activităţi înspre propriul folos.

10 Ibidem, f. 14,18,20.

93

REORGANIZAREA JUDE ȚULUI MUSCEL DUPĂ

RETRAGEREA ARMATEI GERMANE DE OCUPAȚIE.

Muscel county reorganization after the retreat of the German occupation army

Prof. Drd. Mădălina Maria Iosifescu Colegiul Tehnic Câmpulung

Lucrarea de faţă prezintă situaţia judeţului Muscel după retragerea armatei germane de ocupaţie, un judeţ secătuit de resurse materiale şi financiare, a cărui reorganizare a fost anevoioasă, importantă fiind solidaritatea populaţiei şi acceptarea situaţiei critice în care se afla întreaga ţară, lipsa totală sau în unele situaţii existenţa unor rezerve reduse de alimente, cereale, furaje sau chiar articole de uz casnic. Măsurile adoptate de autorităţile centrale şi locale aveau ca scop refacerea teritoriului aflat sub administratia militară în timpul războiului.

The paper presents the general picture of Muscel county after

the retreat of the German occupation army, a county desserted from its material and financial resources and whose recovery was difficult; however what did really matter was its inhabitants' solidarity and their acceptance of the critical situation the entire country was facing with - the total shortage or, in some certain cases, the existance of reduced supplies of food, cereals or even some household items.

The measures adopted by the central and local authorities aimed at the recovery of the territory which was under the millitary administration during the war. Cuvinte cheie : județul Muscel,retragere,armată,autorități Keywords : Muscel county,retreat, army, authorities

Odată cu instaurarea administraţiei militare germane în judeţul Muscel, în Primul Război Mondial, s-a trecut la reorganizarea teritoriului şi la impunerea unui control riguros pentru o exploatare cât

94

mai eficientă. În această perioadă muscelenii au îndurat duritatea excesivă a autorităţilor militare, umilinţa şi nesfârşite suferinţe determinate de bătăi, crime şi violenţele nejustificate ale ocupantului.

Rapoartele justificative şi datele solicitate la sfârşitul războiului, privind deciziile luate în diferite cazuri, aveau ca scop stabilirea gradului de vinovăţie a ofiţerilor şi judecătorilor germani în perioada ocupaţiei. Dosarele care cuprindeau declaraţii ale martorilor scot în evidenţă modul în care aceşti reprezentanţi a administraţiei militare înţelegeau să-şi exercite funcţiile şi autoritatea cu care au fost învestiţi.

La numai câteva zile de la retragerea ocupanţilor, Comandamentul Superior Militar din teritoriul fost ocupat face cunoscută ordonanţa Nr. 1, prin care toţi locuitorii trebuiau să declare cantităţile şi locurile de depozitare a armelor, muniţiei, alimentelor, băuturilor, mobilierului, autovehiculelor, vitelor, produselor petrolifere, a medicamentelor, instrumente chirurgicale, material telefonic şi telegrafic sau orice alte materiale provenite de la militari şi depozitele militare ale fostei armate de ocupaţie.1

Localităţile judeţului au rămas cu cantităţi mici de produse alimentare în urma retragerii trupelor germane, deoarece jaful acestora a continuat până în clipa în care au părăsit teritoriul românesc. Transportul pe calea ferată a produselor repartizate de Comisia de lichidare a materialelor rămase în urma ocupaţiei, trebuia organizat, astfel încât încărcarea în vagoane a materialelor era sarcina autorităţilor militare sau civile, deoarece staţiile nu dispuneau de mijloacele necesare.

Depozitele de alimente sau cereale erau expuse riscului devastării, cum era cazul depozitului din gara Câmpulung, părăsit de militari la 12 noiembrie 1918. Aici erau depozitate diferite mărfuri şi mobilă, iar în localul Şcolii Normale Carol I se aflau materiale medicale, fapt pentru care s-a solicitat asigurarea pazei.2

În gara şi fabrica de spirt din Clucereasa au rămas mai mult de 3 vagoane de grâu, pus sub sigiliu şi inventariat de Judecătoria Plăşii Goleşti, alături de cheile de la casa de bani a fabricii şi de la magaziile care conţineau şi alte produse.3

1 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Prefectura Judeţului Muscel, dosar 31/1918, f. 21. 2 Idem, f. 33. 3 Idem, f. 38.

95

Începând cu data de 10 noiembrie 1918 germanii au spart lacătele de la magaziile din gara Leordeni, nepăzită, au vândut sătenilor din Leordeni şi satele învecinate, cerealele. Aceeaşi acţiune au desfăşurat şi în noaptea de 11/12 noiembrie 1918 şi în dimineaţa următoare, când s-a constatat devastarea magaziei de ceapă, a celei de mazăre, iar în cele de cereale rămăseseră cantităţi mici care au fost din nou sigilate. Din păcate restul proviziilor au fost luate de sătenii care au spart lacătele, până la 15 noiembrie. A fost salvată o magazie în care au rămas 7-8 vagoane de grâu sub supravagherea miliţienilor conduşi de şeful de post al comunei Leordeni.

Ministerul de Război şi Ministerul de Interne au solicitat autorităţilor judeţului Muscel să comunice din 5 în 5 zile obiectele şi materialele lăsate de germani şi rechiziţionate, locul şi tipul diferitelor depozite sau materiale, cantităţile care au trecut în posesia autorităţilor române sau a locuitorilor, menţionându-se numele acestora. Sarcina inventarierii acestor obiecte revenea Comisiei militare, fiind interzisă autorizarea ridicării oricăror materiale, mobilier sau maşini de către populaţie.

Materialul lemnos, fasonat sau nefasonat sau oricare derivate ale lemnului rămase în păduri după plecarea armatelor germane, dar şi instalaţiile, căile ferate şi fabricile de exploatare şi prelucrare a lemnului, au trecut sub supraveghere până la inventariere.4 Măsurile luate aveau la bază experienţa perioadei anterioare, în care, în timpul retragerii, fiecare soldat german care avea sarcina de a asigura paza materialului lemnos din pădurile Muşuroaiele şi Portăreasa, au vândut scânduri şi buşteni locuitorilor din Lereşti, Voineşti şi Câmpulung. Prin urmare, administratorul plăşii, sprijinit de Jandarmerie, trebuia să inventarieze materialul vândut şi să-l sechestreze, fiind proprietatea Statului.5 În urma studiului documentelor întocmite ulterior retragerii au rezultat următoarele date privind cantităţile de produse care au fost găsite în depozitele din judeţ: - în Plasa Goleşti: 1,5 vagoane de grâu şi alte 7390 kg; o jumătate de vagon de ovăz, 9300 kg seminţe de in, 6900 kg seminţe de floarea soarelui, 3600 kg orz, 1200 kg de in netopit.6 S-au mai găsit un depozit cu 105 butoaie şi o fabrică de traverse de cale ferată, 2065 saci

4 Idem, f. 45-57. 5 Idem, f. 93. 6 Idem, f. 43.

96

din hârtie, 60 paturi din fier, 100 kg seminţe de pătrunjel, 2 prese pentru fân; - La Clucereasa s-au găsit 400 vagoane coajă de stejar, folosită pentru tăbăcit, din care 2 vagoane au fost lăsate pentru nevoile urgente ale oraşului Câmpulung, 30 de saci de ovăz, 10 vagoane de ceapă, 8 cazane din zinc, 16020 litri de ţuică, 25 vagoane cu lemne de foc, 6 vagoane de cărbuni, o locomotivă, 20 putini de lapte, 2 butoaie mici; - În gara Clucereasa: 55 coase, 105 sape, 185 sape cu coadă de lemn, o căruţă cu scânduri de brad, 1715 coşuri din răchită, 234 scânduri de fag, două duble din lemn, folosite ca măsuri pentru cereale. - În Plasa Argeşel nu au fost găsite depozite de cereale, făină, alimente, furaje, ale autorităţilor militare de ocupaţie; - În Rucăr: un depozit cu 209 mc cherestea şi 7000 metri liniari de lemn; - În Valea-Mare (Plasa Dâmboviţa): 111 butoaie goale, un camion şi un automobil, distruse; - În Ştefăneşti: un automobil distrus, 40 de vagoane grâu netreierat; - În Valea-Mare (Plasa Goleşti): 78 kg sârmă de telefon;7 - Din depozitele existente în comuna Leordeni au mai putut fi salvate: 95000 kg grâu, 380 scânduri de fag, 163 duble de ovăz, 10 duble de orz, 55 de buşteni de stejar, fiecare cu o lungime de 4-5 m, 5 vagoane şi alte 280 kg de ceapă, 3500 doage de stejar, 419 scânduri de stejar; - În comuna Târgu Cârcinov: 1933 litri de vin, 5342 litri de ţuică, 15000 litri borhot, 42 bucăţi de lemn, 3 vagonete şi un macaz;8 - În comuna Lereşti: depozitele de lemn de brad şi de fag au fost luate în primire de către Ocolul Silvic Câmpulung; - În comuna Ciumeşti: 2 vagoane de grâu; - În comuna Miceşti: un vagon de grâu; - În depozitul Câmpulung: 22000 litri de ţuică, 2 cisterne de gaz; - La depozitul de la Fabrica de hârtie din Câmpulung: 15822 kg hârtie şi 17600 kg celuloză; - În gara Câmpulung: 10000 kg cocs, 5000 kg lignit, 10000 kg cartofi, 4000 buc. cărămidă, 15000 kg var; - La depozitul de la Şcoala de Meserii din Câmpulung: un vagon şi jumătate de răşină.9

7 Idem, f. 96-114. 8 Idem, f. 120. 9 Idem, f. 151-159.

97

Odată cu încheierea războiului şi retragerea armatei de ocupaţie era nevoie de o nouă organizare şi implicit de noi măsuri pentru a readuce ţara la ordinea anterioară războiului, însă trebuiau avute în vedere urmările acestei perioade. Ordinul circular nr. 1 din 14 noiembrie 1918 al Generalului Berthelot stabilea principalele dispoziţii ce se impuneau într-un asemenea moment, punând accent pe menţinerea ordinii în ţară, pe înlăturarea tuturor elementelor care aminteau de perioada ocupaţiei, se arăta un deosebit interes pentru asigurarea hranei populaţiei, pentru supravegherea şi controlul activităţilor legate de exploatarea şi prelucrarea petrolului, limitarea exportului şi chiar interdicţia de a exporta produse de maximă necesitate în ţară, demararea lucrărilor de refacere a comunicaţiilor, constatarea şi transmiterea rezultatelor acestor constatări privind abuzurile săvârşite de armata de ocupaţie. Un aspect foarte important îl reprezenta starea de sănătate a locuitorilor, iar datele privind nevoia de medicamente şi situaţia constatată în rândul populaţiei se transmiteau de către medici prefectului şi mai departe autorităţilor centrale. O altă măsură era legată de stabilirea cursului valutar. Toate deciziile erau aplicabile pe întregul teritoriu, trebuiau transmite în toate localităţile ţării şi aveau viabilitate până la noi ordine ale guvernului.

În ceea ce priveşte asigurarea principalelor alimente s-au luat măsuri de către Comisia de rechiziţii din oraşul Câmpulung, având ca scop redistribuirea acestora în funcţie de cantităţile existente în depozite. Au fost rechiziţionate 18814 kg făină şi 2908 kg grâu din Câmpulung, iar din gara Clucereasa s-au ridicat 15822 kg grâu, chiar dacă populaţia din comuna Racoviţa s-a opus acestei măsuri a autorităţilor. Lipsa alimentelor a dus la tensiuni între localnici şi membrii Comisiei de rechiziţii deoarece altă sursă de cereale nu mai exista. Nemulţumirea era justificată de faptul că tot aceeaşi oameni au cunoscut şi rechiziţiile armatei germane şi au asigurat şi paza depozitelor după retragerea administraţiei militare, pentru a evita devastarea lor de către cei veniţi din localităţile limitrofe.10

Fabricarea pâinii era sarcina tuturor brutarilor din oraş care trebuiau să lucreze la capacitate maximă pentru a acoperi tot necesarul. Distribuţia se realiza pe baza unei cartele colective, pe cap de familie sau şef de instituţie.

10 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Prefectura Judeţului Muscel, dosar 81/1918, f. 35-36.

98

Raţia de carne stabilită pentru un consumator era de 250 gr/zi, iar pentru a asigura această cantitate trebuiau livrate 2400 kg pe săptămână, în acelaşi sistem al cartelelor colective. Zahărul era deosebit de important şi lipsea din judeţ, fapt pentru care s-a cerut minim un vagon pentru locuitorii oraşului.11

Cantitatea totală de lemne necesară încălzirii populaţiei din oraş pe timpul iernii era aproximată la 15000-18000 m steri, însă disponibili nu erau decât 10000 m, diferenţa fiind acoperită prin rechiziţionare de la doi locuitori, cu suma de 20 lei /m, aceasta acoperind doar cheltuielile pentru exploatarea materialului lemnos. Transportul lemnelor către cumpărători se realiza cu cele 100 de căruţe cu boi care au mai rămas de la armatele germane în retragere, lucrând câte 30 de căruţe zilnic, iar proprietarii fiind plătiţi în funcţie de distanţa pe care o aveau de parcurs, de starea drumurilor şi de cantitatea transportată. Încălzitul locuinţelor se mai putea asigura şi cu cărbuni, însă cea mai mare problemă o reprezenta lipsa geamurilor, fapt pentru care autorităţile au solicitat un vagon de geamuri de diferite dimensiuni.

Iluminatul în oraş era asigurat de uzina electrică, iar în localităţile limitrofe prin folosirea petrolului şi a motorinei, care se procurau de la vânzători amplasaţi în zone diferite ale oraşului.12

Dificultăţile de aprovizionare întâmpinate, lipsa mălaiului şi a făinei, a majorităţii alimentelor, generau refuzul locuitorilor de a participa la exploatarea şi prelucrarea lemnului pe care urmau să-l trimită către alte oraşe ale ţării. În consecinţă s-au cerut 20 de vagoane de porumb pentru localnici.13 Epuizarea rezervelor de cereale şi de făină din Câmpulung a dus la adoptarea deciziei de a opri fabricarea covrigilor şi a prăjiturilor, activitatea brutăriilor limitându-se la fabricarea pâinii. De asemenea s-a hotărât ca făina găsită la fabricanţi să fie rechiziţionată cu excepţia unei cantităţi de 30 kg pentru fiecare, restul urmând să fie predat Federalei „Negru Vodă” pentru aprovizionarea oraşului. Cele 40 de vagoane de grâu existente în localitatea Ştefăneşti şi 2,5 vagoane din alte două localităţi din sudul judeţului urmau să fie ridicate de Federala „Negru Vodă” pentru oraşul Câmpulung şi regiunea de munte a judeţului, lăsând doar cantitatea strict necesară locuitorilor din zona de câmpie.14 11 Idem, f. 9-13 12 Idem, f. 35-36. 13 Idem, f. 47. 14 Idem, f. 63.

99

Contrar aşteptărilor, unii locuitori refuzau să asigure transportul cerealelor cu căruţele proprii, chiar dacă serviciul era plătit. În astfel de situaţii se ajungea la rechiziţionarea căruţelor pentru a distribui în localităţile limitrofe porumbul necesar, mai ales văduvelor şi orfanilor de război15, dar şi spitalelor, bisericilor şi persoanelor fără posibilităţi financiare, în general. Raţiile stabilite erau de 400gr porumb/zi/persoană şi 350 gr grâu/zi/persoană.16

Comisia de aprovizionare a stabilit la data de 20 decembrie 1918 cantităţile şi destinaţiile alimentelor necesare judeţului. Primăria Câmpulung primea 6000 kg zahăr pe care să-l redistribuie populaţiei din oraş, angajaţilor fabricii de hârtie şi spitalului, dar şi 7000 kg petrol care a fost distribuit populaţiei în raţii de 500 gr/consumator. Celelalte comune ale judeţului au primit 4000 kg zahăr şi 11060 kg petrol, distribuirea acestora făcându-se în funcţie de numărul de locuitori şi de necesităţi.17.

Din situaţiile întocmite la nivel de plăşi, reiese că la data de 1 ianuarie 1919, pe teritoriul acestora existau rezerve de legume, cereale şi furaje care nu acopereau necesarul estimat.18

O preocupare a autorităţilor române era cu privire la suferinţele pricinuite de administraţia militară cu sprijinul, în unele cazuri, al administraţiei locale care includea localnici. Administratorii plăşilor trebuiau să comunice având la bază dovezi clare şi riguros prezentate, dacă au mai rămas în urma armatei de ocupaţie elemente militare sau civile, dacă sunt străini stabiliţi de o perioadă mai lungă în ţara noastră, dacă românii şi-au oferit serviciile Comandaturii, Poliţiei, Comisiilor de aprovizionare sau rechiziţii în timpul ocupaţiei.

Au fost înregistrate situaţii în care declaraţiile au fost confirmate, dar şi situaţii în care acuzaţiile au fost puse pe seama unor conflicte mai vechi între persoanele implicate.19 Este cazul comunei Jugur unde o parte a localnicilor declara că cei numiţi de germani să deţină funcţiile de primar şi ajutor de primar, erau oameni care puteau menţine ordinea, buna organizare şi beneficiau de încrederea sătenilor. Exploatarea economică începea odată cu ocuparea localităţii, iar ordinele date populaţiei erau sub ameninţarea închisorii, a amenzilor sau a morţii. De aceea, primarul şi ajutorul său încercau să le explice

15 Idem, f. 78. 16 Idem, f. 88. 17 Idem, f. 100. 18 Idem, f. 109-112. 19 Idem, f. 90-96.

100

oamenilor că trebuie să se supună rechiziţiilor pentru a nu avea de suferit. Însă din alte declaraţii reiese că cei doi ani de ocupaţie au însemnat suferinţe şi nedreptăţi atât din partea inamicului, cât mai ales din partea funcţionarilor care au compus autoritatea comunală şi care şi-au dat concursul la toate acţiunile ocupanţilor. Îndemnul dat locuitorilor de a se conforma ordinelor, aducea funcţionarilor români numeroase avantaje şi îmbogăţirea rapidă.20

Până la confirmarea unor bănuieli legate de furturi sau alte încălcări ale legii, cei mai mulţi musceleni treceau deja prin momente de groază, cunoscând duritatea excesivă a militarilor germani, dar şi a autorităţilor române supuse acestora. Cel mai des erau acuzaţi primarii localităţilor că s-au purtat mult mai rău decât inşişi invadatorii ţării. Printre măsurile dure aplicate locuitorilor se numără tăieturi cu cuţitul, arsuri cu tăciuni aprinşi, bătăi aplicate până când cei loviţi cădeau inconştienţi. Erau şi cazuri în care cei care furau de la localnici încercau să dea vina pe alţii şi să obţină avantaje după retragerea armatei de ocupaţie.21

Cercetarea şi judecarea reclamaţiilor privind atitudinea şi comportamentul funcţionarilor administrativi şi poliţiştilor în timpul ocupaţiei, erau sarcini ale Comisiei judeţene, instituită conform deciziei Ministerului de Interne, Nr. 73244 din 20 decembrie 1918, publicată în Monitorul Oficial Nr. 220/1918. Aceasta cita pe cei reclamaţi, martorii şi reclamantul, consemna depoziţiile acestora, încheia procesul verbal cu aprecierea asupra culpabilit ăţii funcţionarului învinuit.22 Furturile din locuinţe, aşa-numitele rechiziţii, devastarea principalelor instituţii şi a bisericilor, exploatarea materială şi financiară sistematică la care au fost supuşi locuitorii judeţului Muscel şi ai întregului teritoriu ocupat, dovedesc interesul pe care îl aveau ocupanţii în această zonă.

20 Idem, f. 100-102. 21 Idem, f. 134-138. 22 Idem, f. 106-108.

101

CATOLICII DIN JUDE ȚUL VÂLCEA ÎN SECOLUL

XIX.

Drd. Emilian Frâncu emilian.francu@primariavl.ro

Summary: This article captured general aspects of the Catholic

community in Vâlcea County. It is noted that the activity of the religious communities in economic, social and cultural development is beneficial to the whole society Vâlcea. However it also notes that this community integration among Orthodox Romanian majority is good, not registered religious conflicts. Religious tolerance is one of the characteristics of the inhabitants of these places.

Cuvinte cheie : biserică, Vâlcea, catolic, Brezoi, Bărăţie, școala, secolul

XIX, manastirea, stareţ, franciscan, comunitate. Keywords: church, Vâlcea, catholic, Brezoi, Bărăţie, school, 19th

century, monastery, abbot, franciscan, community. La începutul secolului al XIX-lea exista o mică comunitate de catolici

în Rm. Vâlcea care participă activ la viaţa economică din zonă şi cunoaşte o dezvoltare surprinzătoare, atât în plan economic, cât şi social. Din păcate statistici despre comunităţile catolice sau despre catolici în general din judeţ lipsesc cu desăvârşire pentru prima jumătate de secol XIX, ele înmulţindu-se mai cu seamă după 1850.

Renumele bâlciului de la Râureni a depăşit hotarele Ţării Româneşti, motiv pentru care poposeau, pe malurile Oltului, negustori cu mărfuri din toate ţările vecine, dar o mare năpastă avea să se abată în august 1802 asupra târgului sezonier de aici, care a fost jefuit şi ars de către bandele înarmate de cârjali1. În anul 1803, aceleaşi cete de jefuitori veniţi de la Vidin sub comanda lui Manafi Ibrahim au făcut o nouă incursiune în zonă, arzând, prădând, omorând şi luând în robie pe locuitorii din Drăgăşani până

1 Corneliu Tamaş, Istoria oraşului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea 1994, pag. 106.

102

la Mănăstirea Horezu2. Pe unde treceau aceste hoarde, nu mai rămâneau decât ruine, durere şi jale3.

La începutul secolului al XIX-lea, în viaţa societăţii româneşti au loc profunde transformări ca urmare a apariţiei şi dezvoltării treptate a relaţiilor de producţie capitaliste, ceea ce a deschis tot mai vizibil calea naţiunii române spre înfăptuirea statului modern. Comunitatea catolică se integrează tot mai mult în viaţa oraşului. Avem numeroase mărturii care dovedesc că, în jurul Bărăţiei, se dezvoltă nu numai o viaţă spirituală semnificativă, ci şi activităţi economice, încurajate, tot timpul, de baraţi.

Mănăstirea catolică din Râmnic a fost tot timpul legată de ştiinţa de carte şi a promovat, încă de la începuturi, diverse forme educaţionale. Elevii învăţau să scrie, să citească şi să picteze miniaturi. De la ei au rămas podoabe de preţ ale tezaurului cultural, acele minunate incunabule, ce fac cinste marilor biblioteci din capitalele multor state.

Prima informaţie despre existenţa unui profesor la Bărăţie, o avem din 27 septembrie 1808 când aici figurează Andreas Dobai, „laic profesor”4, ca în anul 1819 sa fie numit profesor Isidor Panyak, venit de la Deva5.

Din anul 1811, există o corespondenţă între Vasile Lodorman, egumenul mănăstirii franciscanilor din Râmnic, cu o serie de meseriaşi, pentru închirierea de locuri din averea bisericii. Astfel, la 14 mai 1811, Ganciu Abagiu dă un zapis mănăstirii Paterilor din Râmnic, prin care închiria un teren de la baraţi. Începerea anului se va socoti la Sf. Dumitru (= 26 octombrie). Actul este scris de Ştefan Constantin, care este şi martor6. Tot la 14 mai 1811, se încheie o înţelegere cu Ion, cizmarul din oraş, prin care Lodorman îi dă acestuia un loc al mănăstirii, ca să facă pe el prăvălie cu casă7. La 15 mai 1811, Radu Budur, boiangiu din Râmnic, dă zapis la mâna egumenului Vasile Lodorman, de la mănăstirea franciscanilor din Râmnic, ca să ia un loc spre a-şi face prăvălie8. Actul a fost semnat de doi martori, Adam – dohtor şi Matei Popovici9. La 16 august 1811 are loc o cedare de

2 Corneliu, Istoria Bisericii „Sf. Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea,pag. 42. 3Corneliu Tamaş,op.cit., 1994, pag.103. 4 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. I-II, Bucureşti, 1901, pag. 271. 5 Ibidem. p. 326. 6, Dumitraşcu Gheorghe, Tamaş Corneliu, Îndrumător pentru realizarea monografiilor locale, Râmnicu Vâlcea, 1981pag. 126, doc. 308. 7 Arhivele Naţionale Râmnicu Vâlcea, fond Tribunal Judeţ Vâlcea, dos. 207/1832, f. 8. 8 Dumitraşcu Gheorghe, Tamaş Corneliu, Râmnicul Medieval, Râmnicu Vâlcea 1995, pag. 126, doc.310. 9 Nicolae Iorga,op.cit, pag. 249.

103

loc pentru construirea unei prăvălii. Semnează pater Vasile Lodorman – guardian şi Adam – doctor, ca martor10. Şi pentru următorii ani, există păstrate în arhivele oraşului tot felul de documente administrative asemănătoare. Franciscanii au, la 12 iunie 1812, un proces pentru o livadă la Troian, cu Niţu, fiul polcovnicului Ilie Olănescu11. La 28 august 1813 are loc semnarea unui alt zapis, prin care baraţii vând nişte case ale Mănăstirii12. La 18 decembrie 1813 are loc un proces între Florian, egumenul mânăstirii Franciscanilor din Râmnic, cu Dimitrache Braşoveanu, tot din acelaşi oraş13, ca la 1816 să se cumpere de către pater Vasile „o livadă cu ceva pomi pe dânsa”14.

Agentul austriac Fleischlackel von Hakenaw îi cere lui Vasile Lodorman din Râmnic să trimită documente din care să reiasă privilegiile domneşti primite de Bărăţie15.

La 5 decembrie 1817, ca o recunoaştere a meritelor egumenului mânăstirii franciscane din Râmnic, autorităţile superioare din Bucureşti arată că Vasile Lodorman alături de Badic Csubrin, sunt modele de clerici. În anul 1817 tot pater Vasile face o învoială cu un simigiu pentru a-i da „un loc dinaintea prăvăliei de simigerie, ca să-şi facă umbrar”.

În anul 1818, egumenul pater Vasile, se plânge ispravnicilor judeţului de doi indivizi, „ce sunt şezători în capul siliştei sfintei mânăstiri, cu câte şase zile de clacă de om pe an şi care strică semănăturile, nedorind să plece’’.16

Sunt numeroase astfel de zapise care dovedesc o preocupare a catolicilor să-şi dezvolte afacerile, negoţul sau activitatea productivă, lucru care nu poate decât să contribuie la înflorirea generală a urbei. O ştire interesantă o avem într-un document din 12 iulie 1822 prin care Hristache Mănciulescu dă o chitanţă lui Vasile Lodorman, că a primit de la el o caleaşcă17. Tot din acea perioadă există o descriere a Râmnicului în care este menţionată şi biserica catolică a oraşului, ceea ce ne face să credem că ea era încă un edificiu emblematic pentru oraş.

10 Ibidem., p. 459. 11 Ibidem. 12 Arhivele Naţionale Rm. Vâlcea, fond. Tribunal Judeţ, Vâlcea, dos. 79/1842, f. 8. 13 Nicolae Iorga, op.cit, p. 257. 14 Ibidem., p. 459. 15 Ibidem., p. 340. 16 Ibidem., p. 369, 458, 459. 17 Nicolae Iorga, op.cit., p. 461.

104

Generalul căpitan Radisitis, de origine croată, într-o descriere din 1822, notează pe scurt: „Râmnicul, pe malul drept al Oltului, orăşel cu reşedinţa unei episcopii, are cinci biserici şi o mănăstire franciscană”18.

Nu toţi chiriaşii cu embatic s-au comportat cinstit cu mănăstirea. Cu unii, baraţii au trebuit să ducă procese grele şi îndelungate. Astfel, în mai 1825, părintele Iosif Bordiacel, egumenul Bărăţiei din oraşul Râmnic, arată domnitorului Ţării Româneşti, că la 14 mai 1811 egumenul franciscan a închiriat casa Mănăstirii pentru prăvălie, dar nu s-a plătit chiria. La 30 mai 1825, domnul ordonă efectuarea unei cercetări19.

La 21 martie 1824, a fost deschisă cu mare solemnitate şcoala catolică, unde se preda latineşte, ungureşte, româneşte şi în italiană. Sala a fost pregătită pentru mai mulţi şcolari, ajungându-se repede la un număr de 70 de elevi. Profesorii au fost ajutaţi, prin subvenţii, de mănăstirile catolice din Râmnic şi Câmpulung Muşcel. În raportul instituţiei de învăţământ se menţionează că această şcoală a putut să funcţioneze numai prin serioase intervenţii de la Viena20.

În august 1825 o nouă plângere face Iosif Pacu, egumenul mănăstirii franciscane de la Râmnic, pentru prăvălia ocupată pe rând de către Ilie hangiul şi Orbat sârbul. Se ordonase întâi de autoritate ca Orbat să-şi ia înapoi suma dată şi să părăsească localul, dar el face o petiţie, pe care o semnează şi ceilalţi chiriaşi şi cere mânăstirii să fie reintegrat. Până la hotărâre, prăvălia s-a închis21.

Pentru o cotropire de drum, mănăstirea a dus un lung şi costisitor proces, într-o cauză foarte încurcată. Friderich Alexander, substituitul Agenţiei austriece la Craiova, răspunde egumenului Bărăţiei râmnicene, Iosif, în procesul ce se judeca în noiembrie la Craiova pentru un drum ce trecea prin ograda mănăstirii şi pe care egumenul voia să-l închidă, ca fiind cotropit. Procedura judiciară durase probabil multă vreme, pentru că s-au menţionat câteva acte din anul 1775 şi din 1820 şi o vânzare către egumenul Gavril Ghiurna. Cotropirea se făcuse de către egumenul de Govora, Mihail, în paguba lui chir Antonică Nicolantin, nepotul lui Pătru Duralia, unul din cei care ajutaseră mult la construcţia mânăstirii22.

Raportul lui Fleischlackel de la Bucureşti, din 3 mai 1827, va aduce unele schimbări în administraţia Bărăţiei. Episcopul trimite, prin el, nunţiului de la Viena situaţia asupra vizitei în ţară. Se fac observaţii despre

18 Mateescu, op.cit, p. 136. 19 Nicoae Iorga, op.cit., p. 251. 20 Ibidem. p. 402. 21 Nicolae Iorga, op.cit, p. 460. 22 Ibidem., p. 480.

105

reaua administraţie constatată la Câmpulung şi Râmnic. Se va ajunge, din lipsa de elemente bune în Ardeal, la înlocuirea franciscanilor unguri cu alţi călugări23.

Primele măsuri pentru organizarea în ţară a registrelor de stare civilă, se iau la 1 mai 1829. Episcopul se adresează pentru aceasta, a doua zi către cucernicul barat de la biserica catolică de la Râmnic, chir Vasile Lodorman, pentru a face raport lunar cu privire la locuitorii catolici, cu referiri la naţionalitatea şi sexul acestora24.

În anul 1832, în conformitate cu ordinul Marii Vornicii, târgul duminical din Râmnic este mutat de pe proprietăţile stolnicului Lahovari şi ale mânăstirii franciscanilor25 (azi piaţa Mircea cel Bătrân din municipiu). Biserica romano-catolică din Râmnic, poseda şi două vii, una la Râmnic şi alta la Drăgăşani, precum şi alte proprietăţi şi facilităţi26.

Pavel Kiseleff, guvernatorul rus al Ţărilor Române, arăta în 1832 că în împrejurimile Râmnicului exista un loc numit „Capela” pentru că nemţii au avut acolo un loc îngrădit şi o cruce pe care le-au numit „Capela”. Tot el, în descrierea monumentelor, arăta că „actualele biserici ale episcopiei şi Sf. Dumitru au fost în vremurile de demult, după cum se spune, catolice”27.

Procesele pentru stăpânirea de proprietăţi continuă. În anul 1833 egumenul Florian apare şi se judecă cu diferiţi pretendenţi. Pe testamentul armeanului catolic Anton Muratu, s-a descoperit pecetea mănăstirii, având inscripţia: „Sig convet, Rîmnic fr. Min. prov,? Bul. et Valachie” şi semnătura episcopului Molojoni, ca şi cea a lui Szabo Eugen, care se aflau la Râmnic28.

În anul 1836 s-au luat unele măsuri pentru punerea în aplicare a planului de împăcare dintre negustorii din Râmnic, embaticari ai Bărăţiei şi egumenul mănăstirii franciscanilor29.

În anul 1833, biserica romano catolică din Târgovişte a fost despărţită de cea din Bucureşti şi dată în subordinea Râmnicului, ceea ce dovedeşte că mănăstirea franciscană de aici se bucura iarăşi de o bună apreciere30.

O mare nenorocire s-a abătut în primăvara anului 1847 asupra oraşului: primăvara anului 1847 a fost secetoasă şi, în ziua de 7 aprilie, la orele 12, un trăsnet a aprins casele slugerului Stanciu Căpăţâneanu, ce erau

23 Ibidem., p. 410. 24 Ibidem. 25 Tamaş, Bardaşu, Purece, Prefectura judeţului Vâlcea 1830-1864. Vol. I, 1977. 26 Nicolae Iorga, op.cit, p. 413. 27 Studii şi Cercetări de Istoria Artei., tom 20, 1/1973, pag. 177-178. 28 Nicoale Iorga, op.cit, p. 258, 461. 29 Tamaş et-alii, 1977, p. 99. 30 Nicolae Iorga, op.cit, p. 256.

106

închiriate lui Leopold Steillingst, tâmplarul, supus austriac, stabilit în oraş înainte de 181831. Aflate în partea de nord a oraşului, ele adăposteau mari cantităţi de material lemnos, necesare exercitării meseriei sale32. Documentele menţionează că focul, însoţit de iuţeala vântului ce bătea dinspre răsărit, întinzându-se peste încă două uliţe ale oraşului, a ars cea mai mare parte a lui33. Profesorul Şcolii naţionale raportează şi el Eforiei că la 7 aprilie 1847 a luat foc casa pe care o ocupa slugerul Stanciu Căpăţâneanu, fost profesor la Craiova. Din cauza vântului care bătea cu putere, în zece minute „au ars 65 de clădiri, dintre care şi şcoala oraşului”34. Acţiunea Comenzii de foc (pompierii) a reuşit să salveze totuşi „ partea din spre râu a târgului”. Al ţi bani s-au strâns şi s-au împărţit prin liste de subscripţie de la locuitorii judeţului35.

Revoluţia de la 1848 se înscrie în istorie ca un moment de vârf în lupta românilor pentru înlăturarea servituţilor feudale, pentru emanciparea socială şi naţională. Proclamaţia, citită la 9 iunie 1848 la Izlaz, devine cartea de temelie a revoluţiei. Prin art. 21 se cereau drepturi politice pentru toţi locuitorii, indiferent de religia lor, ceea ce a atras, firesc, şi simpatia catolicilor36. Autorităţile din Vâlcea au salutat imediat evenimentul, făcând cunoscut Magistratului oraşului Râmnic începutul revoluţiei în ţară şi s-au implicat activ în sprijinirea ei. Garda Naţională s-a înfiinţat în scurt timp şi la Râmnic. Aici s-au înscris 409 locuitori37 din care şi cetăţeni de altă naţionalitate şi credinţă. Printre cetăţenii străini înscrişi în Garda Naţională se află şi catolici38. Garda Naţională din Râmnic a avut un caracter deosebit şi datorită faptului că lângă capitala judeţului, la Troian, generalul Gheorghe Magheru şi-a fixat tabăra revoluţionară39. Din Garda Naţională făcea parte şi „o trupă de austrieci” (s.n) ceea ce dovedeşte că şi alte naţionalităţi doreau

31 Corneliu Tamaş, op.cit, p. 123. 32 Tamaş Corneliu, Burduază Vasile, Şcoala cu ceas. Monografia şcolii generale „Take Ionescu” din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1998 33 Corneliu Tamaş, op.cit, p. 122. 34 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond. Ministerul de Interne, Divizia Comunală, dos. 47/1847 f. 61 şi 78. 35 Bardaşu, Pompierii vâlceni în epoca regulamentară, în „Studii Vâlcene,” IV/1980, pag. 61. 36 Corneliu Tamaş, op.cit, pag.124. 37 Bălănescu ,Vasile, Tamaş, Corneliu, Istoria Bisericii „Sf. Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, pag.50. 38 Tamaş,Corneliu, Bardaşu, Purece, Nestorescu-Bălceşti, op.cit., pag. 57-65. 39 Corneliu Tamaş, Documente privind revoluţia de la 1848 în Orizont nr. 534 din 21 iulie 1970.

107

să ajute la victoria revoluţiei40. Toţi manifestanţii au trecut prin arcul de triumf împodobit cu flori41.

În deceniul care a urmat revoluţiei de la 1848, oraşul Râmnicu Vâlcea a cunoscut un ritm şi mai accentuat de dezvoltare. Edilii au luat măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului de alimentare cu apă, prin construirea, în 1850, pe baza unui ofis domnesc, a trei fântâni, în care scop s-a instituit o taxă de 8 galbeni asupra cârciumilor şi hanurilor, ceea ce a dus la apariţia unor plângeri din partea posesorilor lor42.

Reţeaua de fântâni cu apă potabilă, prin conducte de lemn, s-a finalizat în anul 1857 cu sursă de la Inăteşti. Podul peste râul Olăneşti a fost refăcut în anul 1850 şi sub conducerea inginerului Vairah s-a trecut la amenajarea şoselelor Râmnicu Vâlcea - Târgu Jiu şi Râmnicu Vâlcea – Câineni43.

În jurul anului 1850, s-a reamenajat biserica romano-catolică din presbiteriul bisericii distruse în 1738, construindu-se şi un mic turn pentru clopotniţă, turn asimetric, aşezat în colţul sudic al intrării 44.

O oarecare tendinţă de modernizare a centrului oraşului o aflăm din hotărârea mănăstirii franciscane de a închide cu gard drumul de acces spre Bărăţie, astfel încât Terasa din faţa Bisericii Buna Vestire să se delimiteze de perimetrul mănăstirii, căpătând autonomie urbanistică45. În 1854, acoperişul bisericii s-a învelit din nou, cu şindrilă şi s-a mai cumpărat un clopot46. Peste un an, în 1855, cimitirul catolic din centrul oraşului s-a mutat în cartierul Cetăţuia, ceea ce a dus la unele neînţelegeri ale mănăstirii franciscanilor, cu episcopia Râmnicului47.

Integrarea breslelor în viaţa cotidiană a făcut ca tot mai multe categorii de meseriaşi să-şi constituie organizaţii profesionale. Anual, se acorda atenţie deschiderii în bune condiţii, de Sfânta Maria, a bâlciului de la Râureni, prin asigurarea pazei cu dorobanţii necesari menţinerii ordinii, şi înfiinţării târgului săptămânal peste râul Râmnic, pe locul unde se ţineau bâlciurile de Sf. Petru şi Vinerea Mare48.

40 Ibidem. 41 Ibidem.,p. 127-128. 42 Tamaş,Corneliu, Bardaşu, Purece, op.cit, pag. 283. 43 Ibidem., p. 199. 44 Mateescu, Constantin, Râmnicul de odinioară, 1993, pag. 106. 45 Mateescu, Constantin, Memoria Râmnicului, Bucureşti 1979, pag. 162. 46 Ibidem. 47 Corneliu Tamaş, op.cit, pag.136. 48 Ibidem.

108

Populaţia oraşului şi-a manifestat mulţumirea odată cu alegerea ca domn, în 1849, a lui Barbu Ştirbei şi şi-a luat măsuri deosebite cu ocazia vizitei domnitorului în Râmnic, la 7-8 august 1850, prin pavoazarea localităţii şi participarea în număr mare a orăşenilor, la primirea înaltului oaspete70.

Vestea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn în cele două principate, la 24 ianuarie 1859, a declanşat la Râmnic manifestări deosebite. Locuitorii din oraş, în cea mai mare parte unionişti, au primit ştirea cu un puternic entuziasm. Mulţimea a ieşit pe străzi, cu torţe aprinse în mână şi s-au prins să joace Hora Unirii cântată de către lăutari71. Momente de bucurie deosebită au trăit locuitorii de aici şi cu prilejul vizitelor făcute în oraş de domnul Unirii72. Viaţa şi-a urmat neîntrerupt firul ei. Raporturile dintre egumenul mănăstirii franciscanilor şi negustorii embaticari ai Bărăţiei, au trebuit să se refacă în anul 185973 de data aceasta la un alt nivel.

Ziua de naştere a împăratului Austriei, rege al Ungariei şi rege al Boemiei, Franz Joseph, a fost aniversată cu fast de comunitatea austriacă din Râmnic. Cu această ocazie, s-a organizat o serbare specială de către starostele agenţiei K.K (Cezaro Crăieşti) la Biserica Catolică din oraş. La Te Deum-ul organizat pentru împăratul Austriei, au participat prefectul judeţului şi celelalte autorităţi locale74.

În prima parte a secolului al XIX-lea, Bărăţia a avut conducători bine pregătiţi, al căror nume s-a păstrat în arhive. Aşa cum s-a văzut din rândurile de mai sus, egumenii Mănăstirii Franciscane s-au implicat în viaţa de zi cu zi a urbei. În tabelul de mai jos prezentăm egumenii acestei mănăstiri în ordine cronologică:

Nr. Crt. Nume Ocupaţie/Funcţie An 1. Victor Peller Guardianus et parochiare administrator 1802 2. Andreas Bobai Profesor laic 1808 3. Vasile Lodorman - 1811

4. Isidor Paniak profesor 1819 5. Iosif Pacu - 1825 6. Basilius Lodormany

(Vasile Lodorman) Exconsultor guardianus/administrator al

parohiei 1829

70 Tamaş, Corneliu,, Bardaşu, Purece, op.cit, pag. 253. 71 Ibidem., p. 141. 72 Arhivele. Naţionale Râmnicu Vâlcea, fond. Prefectura jud. Vâlcea, dos. 8/1859 f. 26-27. 73 Corneliu Tamaş, op.cit, pag.143. 74 Ibidem.

109

7. Elias Podlusany - 1831 8. Nazarie Szabo - 1831 9. Florian - 1833

10. Hemeric - 1834 11. Romaldes Peritz - 1841

În privinţa educaţiei nu cunoaştem exact perioada cât şi când a

funcţionat şcoala catolică înfiinţată în anul 1824, nici numele profesorilor care au predat la această unitate de învăţământ, dar ea încă exista în anul 1878, într-un raport al acestei şcoli fiind consemnat că pregătea un număr de 41 elevi75.

În anul 1887 se înfiinţează şcoala primară mixtă „Bărăţia” cu programul de educaţie al statului76 iar în anul 1897 a început să funcţioneze şi şcoala primară mixtă, germano-luterană, cu program propriu. Şcoala germano-luterană din Râmnic funcţiona pe str. Dorobanţi nr. 32 (azi gen. David Praporgescu), în curtea bisericii luterane, clădire care se mai păstrează şi astăzi. Avea ca director pe Rihard Menzel, care era şi preot77.

Într-un raport al revizorului şcolar al judeţului Vâlcea, acesta face anumite aprecieri în urma inspecţiei făcute la Şcoala catolică „Bărăţia” din Râmnic: „L-am găsit doar pe institutorul I. Proznescu iar domişoara M. Bădescu era absentă, elevii fiind lăsaţi sub îngrijirea domnişoarei Avrămescu. Am luat legătura şi cu părintele Iosif Banoff, directorul şcolii, cu care am chestionat pe elevii din clasele a II-a şi a III-a” 78.

Programul acestei şcoli era de la orele 8 la12 dimineaţa, iar după-amiaza de la ora 14 la ora 1779.

În Dicţionarul Geografic publicat în 1893 apare informaţia că în centrul oraşului exista o Mănăstire Catolică numită ,,a Pasioniştilor’’ care avea şi o şcoală mixtă subvenţionată de comunitatea catolică80.

În acelaşi Dicţionar apare informaţia că la acea dată existau 5 cimitire din care unul era catolic şi celălalt protestant81. În privinţa populaţiei se

75 Andrei, Nicolae, Părnuţă Gheorghe, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. II, Părnuţă, pag. 361. 76 Arhivele Naţionale Râmnicu Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Râmnicu Vâlcea, dos. 4/1910, f.20. 77 Ibidem., f. 7. 78 Idem., dos. 13/ 1905, f. 296. 79 Idem, dos. 18/1908, f. 50. 80 Alessandrescu, Dicţionar Geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893, p. 360. 81 Ibidem., p. 363.

110

menţionează că în anul 1889 în oraş s-au născut ,,121 ortodoxi, 7 catolici, 1 protestant, 4 israeliţi şi toţi se bucură de protecţiunea română în afară de 8 Austro-Ungari’’82.

Informaţii cu privire la catolicii din judeţ sunt mult mai puţine decât cele din Rm. Vâlcea. Cea mai mare comunitate de catolici o întâlnim pe Valea Lotrului, mai ales în zona Brezoi.

Populaţia aşezărilor de pe Valea Lotrului este în mare parte eterogenă, originea sa fiind legată de evenimentele istorice şi de dezvoltarea industriei de exploatare şi prelucrare a lemnului83. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea începe exploatarea „aurului verde” din Valea Lotrului. Printre primii proprietari a fost Carol Novac, care se stabileşte la Brezoi în anul 1864 şi construieşte prima fabrică de cherestea din localitate. Ulterior se dezvoltă firma „Giovani Stagni et. Co”, care a adus muncitori străini, mai cu seamă austrieci şi italieni, de religie catolică din care mulţi au rămas pe aceste meleaguri84.

Pe 21 aprilie 1887, a fost promovată de Statul Român o lege care favoriza iniţiativele particulare în domeniul industrial. Drept urmare, au apărut multe întreprinderi în România, printre care cele pentru exploatarea şi prelucrarea lemnului. În Brezoi erau mulţi locuitori catolici care lucrau în industria lemnului. Până în anul 1895, catolicii din Brezoi erau păstoriţi de preotul din parohia Râmnicu Vâlcea. Sfânta Liturghie se celebra într-o încăpere a întreprinderii forestiere, transformată în capelă.

Din primul moment italienii au fost primiţi foarte bine de comunitatea românească din Brezoi. Au fost respectaţi şi consideraţi egalii românilor85.

La recensământul de la sfârşitul secolului se menţionează existenţa în Brezoi a ,,mai multe familii de italieni ambulanţi, cari lucreză la ferăstraele d-lui G. Stagni’’ 86.

La Ocnele Mari recensământul menţiona că ,,în comună (urbană) sunt 1020 capi de familie, iar contribuabili 1174. (Între aceştia sunt 42 familii de ţigani muncitori, 6 bulgari, 20 austriaci, şi 2 unguri.) bulgarii sunt speculanţi; cei-l’al ţi sunt funcţionari şi lucrători la saline şi în alte părţi’’ 87.

82 Ibidem., p. 359. 83 Ploaie,Gheorghe, Valea Lotrului ,1983, p. 60 84 Bardaşu, Petre, Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului, în Studii Vâlcene I/1972, p. 20. 85 Bădescu, Adrian, Italienii emigranţi din Tara Loviştei, în Publicitatea City, nr. 93, din 22-28 ianuarie 2007, Rm. Vâlcea, p. 1-3. 86 Alessandrescu,C, Dicţionar Geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893., p. 53. 87 Ibidem., p. 271.

111

În Drăgăşani la aceeaşi dată se menţionează că dintr-o populaţie de 3930 locuitori ,,în care intră şi 35 familii de ţigani, 6 ovrei 7 bulgari, 2 greci şi 10 germani’’. Din 118 noi născuţi toţi sunt români ,,afară de şese supuşi Austro-Ungari’’ 88. Se observă din datele de mai sus că populaţia catolică este una prosperă care în urma procreării ne face să tragem concluzia că este înpământenită sau are de gând să se stabilească definitiv aici.

Bibliografie

Alessandrescu C., Dicţionar Geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti,

1893. Andrei Nicolae, Părnuţă Gheorghe, Istoria învăţământului din Oltenia,

vol. II, pag.361. Arhivele Naţionale Râmnicu Vâlcea, fond Tribunal Judeţ Vâlcea, dos.

207/1832, f. 8. Arhivele. Naţionale Râmnicu Vâlcea, fond. Prefectura jud. Vâlcea, dos.

8/1859 f. 26-27. Arhivele Naţionale Bucureşti, fond. Ministerul de Interne, Divizia

Comunală, dos. 47/1847 f. 61 şi 78. Arhivele Naţionale Râmnicu Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Râmnicu

Vâlcea, dos. 4/1910, f.20. Bardaşu Petre, Pompierii vâlceni în epoca regulamentară, în „Studii Vâlcene”, IV/1980, pag. 61. Bardaşu Petre, Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului, în Studii Vâlcene I/1972, p. 20.

Bădescu Adrian, Italienii emigranţi din Tara Loviştei, în Publicitatea City, nr. 93, din 22-28 ianuarie 2007, Rm. Vâlcea, p.1-3.

Bălănescu Vasile, Tamaş Corneliu, Istoria Bisericii „Sf. Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1998, pag. 42.

Dumitraşcu Gheorghe, Tamaş Corneliu, Râmnicul Medieval, Râmnicu Vâlcea 1995, pag. 126, doc. 308.

Dumitraşcu Gheorghe, Tamaş Corneliu, Îndrumător pentru realizarea monografiilor locale, Râmnicu Vâlcea, 1981, p. 66.

Dobrin Petria, Voineasa. Trecut şi prezent, Bucureşti, 2000, p. 56. Iorga Nicolae, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. I-

II, Bucureşti, 1901, pag. 249. Mateescu Constantin, Memoria Râmnicului, Bucureşti 1979, pag. 136. Mateescu Constantin, Râmnicul de odinioară, 1993, pag. 106.

88 Ibidem., p. 137.

112

Moga Nicolae, Moga Maria Magdalena, Biserica ,,Sfântul Ierarh Nicolae’’ Voineasa, judeţul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 2001, p. 23

Ploaie Gheorghe, Valea Lotrului, Bucureşti, 1983, p. 60. Tamaş Corneliu, Istoria oraşului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea,

1994, pag. 106. Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Prefectura judeţului

Vâlcea 1830-1864, Vol. I, Bucureşti, 1977. Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Nestorescu-Bălceşti

Horia, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, 1978, pag. 57-65. Tamaş Corneliu, Burduază Vasile, Şcoala cu ceas. Monografia şcolii

generale „Take Ionescu” din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1998, pag. 54.

Tamaş Veronica, Documente privind revoluţia de la 1848 în Orizont nr. 534 din 21 iulie 1970.

XXX, „ Studii şi Cercetări de Istoria Artei”, tom 20, 1/1973, pag. 178.

113

ACTIVITATEA BISERICII CATOLICE DIN

JUDEȚUL VÂLCEA ÎN PERIOADA INTERBELIC Ă.

Drd. Emilian Frâncu emilian.francu@primariavl.ro

Summary: Article deals with the issue of the Catholic community in the interwar period, ie at the end of year 1918 and until Romania entered World War II. Aspects are revealed daily visits of senior prelates, Catholic community involvement in the county's economy, culture, education, donations, and helping war refugees from Poland etc. It is noted that members of the Catholic community holds important positions in local government, representing landmark for those who want to climb the social hierarchy. Romanian majority of this community well integrated in its ranks, with no major conflicts outside of the everyday.

Cuvinte cheie :Vicarul, St. Anton de Padova, abonare, monseniorul,

donatie, al XX-lea, preot, Capela, Netzhammer, Haag, viţă de vie, serviciu religios, biserică, cimitirul.

Keywords: vicar, St. Anthony of Padua, subscription, monsignor, donation, 20th century, priest, Capela, Netzhammer, Haag, vine, religious service, church, cemetery.

Viaţa spirituală a oraşului de la poalele Capelei a cunoscut, în perioada

interbelică, un important reviriment, înscriindu-se în mai mare măsură pe coordonatele aceleia desfăşurate în plan naţional89.

Despre viaţa catolicilor şi evoluţia bisericii lor, aflăm multe lucruri din documente obişnuite, procese verbale, aflate în arhiva oraşului sau a parohiei. Episcopul Raymond Netzhammer consemna că enoriaşii catolici vin la Biserică90.

În anul 1925, paroh la biserica romano-catolică din Râmnicu Vâlcea era Ioan Pasko. La 10 octombrie 1926, în casa parohială s-a întrunit Comitetul parohial, în care s-a discutat aşezarea unei sobe pentru a încălzi

89Vasile Bălănescu,Corneliu Tamaş, Istoria Bisericii „Sf. Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea, 1998, pag. 82. 90 Corneliu Tamaş, Istoria oraşului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1994, pag.184.

114

biserica. Se hotărăşte pentru viitor că se va înzestra turnul bisericii cu încă un clopot, pe lângă cel existent şi cu un orologiu. S-a discutat şi despre buna funcţionare a corului Bisericii91. S-au luat măsuri pentru lansarea unor liste de subscripţie şi donaţii colectate de doamna Etelca Dumitrescu92.

În procesul verbal din 16 septembrie 1928, s-a luat în discuţie primirea oficială a arhiepiscopului Alexandru Cisar, cu ocazia venirii sale la Râmnicu Vâlcea, în ziua de 26 octombrie, pentru administrarea sacramentului Mirului93. Tot atunci s-a hotărât ca preotul paroh să meargă pe la casele enoriaşilor pentru a strânge sumele băneşti necesare cumpărării unui clopot şi să repare armoniul94.

Prin adresa 298 din 20 mai 1931, arhiepiscopul Alexandru Th. Cisar a aprobat noul Comitet parohial compus din Filip Iliescu, Josef Laschon, Frederic Hisek, Luigi Buonisegna şi părintele paroh Ioan Pasko, care urma să vegheze la bunul mers al Parohiei95.

În toamna anului 1933, s-au primit planurile arhitectului Hoflich pentru construirea unei biserici şi a casei parohiale de la Brezoi96.

Printre evenimentele deosebite ale anului 1934, a fost şi vizita arhiepiscopului Alexandru Cisar, în ziua de duminică 13 mai, la Râmnicu Vâlcea pentru sacramentul Sf. Mir97.

În acelaşi an, în cadrul „Familiei Catolice” s-a înfiinţat un cor bisericesc pe 3-4 voci, format din 12 corişti cu talent şi cultură muzicală98.

În anul 1933, dintr-o situaţie statistică, aflăm că populaţia romano-catolică din judeţul Vâlcea era de 710 persoane. În plus existau şi 150 greco-catolici care proveneau din românii ardeleni aşezaţi în aceste plaiuri99. A avut loc şi vizita I. P.S. mitropolitul, de confirmare a misiunii, cu peste 100 persoane împărtăşite. S-a constituit un comitet al presei catolice cu 73 abonamente. Pentru Pomul de Crăciun s-au strâns 2070 lei. S-au distribuit săracilor ajutoare100. Aceste daruri au fost împărţite şi la data de 24

91 Netzhammer, Episcop în România, Bucureşti, 2005, pag. 1169-1170. 92 Ibidem. 93 Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1928. 94 Ibidem. 95 Idem., dos.1931. 96 Idem., dos. 1933. 97 Idem., dos. 1934. 98 Idem. 99 Idem., dos. 1933. 100 Idem., dos. 1934.

115

decembrie 1935 când s-a organizat la parohie o serbare de Pom de Crăciun, pentru ajutorarea cu lemne, alimente şi îmbrăcăminte a enoriaşilor săraci101.

VIA MÂN ĂSTIRII. O caracteristică esenţială a perioadei a fost grija să se sporească şi să se înmulţească baza economică a arhidiecezei printr-o bună şi spornică gospodărire a posesiunilor din Râmnicu Vâlcea. La 22 octombrie 1922, R. Netzhammer a vizitat podgoria de la Râmnicu Vâlcea. În martie 1923, catolicii au replantat în podgoriile arhiepiscopale de la Râmnicu Vâlcea, 10 000 butaşi de viţă de vie, deoarece cei vechi fuseseră distruşi de boală102. La 13 martie 1922, monseniorul Netzhammer a mai vizitat o dată via de la Râmnic, a Bărăţiei. El arată că: „Via este complet distrusă de filoxeră. Căsuţa podgoreanului nu are geamuri şi este într-un declin total. Din vechiul teasc, nu mai există decât câteva bârne. Rezultatul inspecţiei a fost întristător, aici totul este distrus, prin urmare trebuie reconstruit totul”103. O altă vizită la via Bărăţiei a avut loc la 25 aprilie 1923. R. Netzhammer, deşi a ajuns dimineaţa pe o ploaie torenţială, după ce s-a înseninat, a pornit spre podgorii. „Via proaspăt cultivată face acum o impresie dintre cele mai bune. Casa podgoreanului, cu beciul ei mare şi bun, se asortează acum foarte bine cu noul ei acoperiş de ţiglă, dar a fost reparată foarte superficial şi foarte prost”104. La 9 mai 1924 R. Netzhammer şi Iulius Breyer au aruncat o privire prin podgoria nou sădită la Râmnicu Vâlcea, unde miile de butuci începuseră să crească. În imediata apropiere ei au poposit într-o pădure ce fusese oferită parohiei spre cumpărare la un preţ de tăiere de către un căpitan din Bujoreni (Petre Seltea), adică la preţul de 120.000 lei. Cei doi prelaţi nu au ezitat şi au hotărât s-o cumpere105.

Parohul administrativ R. Haag comunica Venerabilului Econom General al Ordinatorului Romano-Catolic din Bucureşti, prin adresa din nr.94 din 3 noiembrie 1935, despre necesitatea vânzării viei din Drăgăşani. Apreciind că poate scoate 50 000 lei brut, respectiv 15 000 lei netto, încheie arătând că „vinul l-am şi vândut, mustul va trece în butoaiele cumpărătorului cu 10 lei litrul, taxa pentru percepţie priveşte pe cumpărător” 106.

Via din Dealul Malului nr. 40, în anul 1939 avea casă de locuit, compusă din 2 camere şi antreu cu geamuri şi uşi în stare de funcţionare.

101 Idem., dos. 1935. 102 Netzhammer, op.cit., 2005, pag. 1168. 103 Ibidem., p.1091. 104 Ibidem.,p. 1205. 105 Ibidem., p. 1262, 1269. 106 Ibidem.

116

Este acoperită cu ţiglă, avea sobă în cele 2 camere, magazie cu cramă, o cameră de bucătărie şi o cameră pentru unelte. Dedesubt se afla pivniţa boltită, plus vasele necesare şi toate ale lor. Curtea era îngrădită. În vie se mai aflau 60 pruni tineri şi bătrâni, 7 peri tineri şi bătrâni,13 meri tineri şi bătrâni, 2 cireşi bătrâni, 2 vişini şi 2 nuci. Se mai aflau plantaţi 5306 butuci de vie, din care 2486 viguroşi,1547 mijlocii şi 1273 slabi107.

Primele informaţii certe despre locul de veci al catolicilor vâlceni, datează din 10 octombrie 1926. La acea dată, preotul paroh Ioan Pasco împreună cu domnii Antonio Copetti, Alfred Cernea, Eugeniu Adreani şi Friderih Hisek au hotărât, în Protocolul Comitetului Parohial Catolic din Râmnicu Vâlcea, că locurile de înmormântare să fie clasificate, să se facă peste tot cărări despărţitoare, să se fixeze taxe perpetue, cât şi vremelnice. De încasarea cotizaţiilor trimestriale a fost însărcinat domnul Friderih Hisek iar Eugeniu Adreani a fost numit casier al cimitirului catolic şi executor al întreprinderilor de îndreptare108. Preotul Ioan Pasco a arătat asistenţei că cimitirul a fost împrejmuit şi s-au făcut reparaţii la Capela cimitirului. Cu această ocazie s-a deschis şi o listă de subscripţie, unde fiecare şi-a trecut obolul cu care a putut să contribuie109.

În anul 1936 exista la Râmnic un număr de 80 de familii catolice, cu 200 de suflete110.

Tot din arhive aflăm că „pentru anul 1938 s-a efectuat un număr de două botezuri, un băiat şi o fată, la 200 suflete de catolici, trei înmormântări la Râmnic şi una la Drăgăşani”111.

La 1 septembrie 1939, Germania nazistă zdrobea – în numai două săptămâni – prin superioritate tehnică, umană şi logistică, armata poloneză, iar în partea estică, Uniunea Sovietică „a eliberat” o parte din teritoriul naţional polonez, înglobându-l în componenţa URSS, conform planului secret semnat cu o săptămână înainte la Moscova, prin care Hitler şi Stalin au împărţit răsăritul Europei. Pentru polonezi, singura cale a vieţii, un adevărat drum al speranţei, a rămas numai România şi refugiul în această ţară. Aici s-a retras Guvernul polonez, unele instituţii şi ministere, o parte din armată, care a scăpat din ghearele celor două mari imperii invadatoare şi populaţia care a avut puterea să fugă din calea războiului.

Ca peste tot în ţară, aici, în oraşele şi satele vâlcene, refugiaţii polonezi au găsit casă, hrană şi mai ales căldură sufletească, ca să li se

107 Ibidem. 108 Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, dos. 1927. 109 Corneliu Tamaş, op.cit, 1996, pag. 218. 110 Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, dos. 1936. 111 Idem., dos. 3/1938.

117

întărească încrederea reîntoarcerii la vatra lor strămoşească. Deoarece majoritatea refugiaţilor polonezi era de religie catolică, o contribuţie deosebită pentru alinarea rănilor coreligionarilor au avut-o cei doi preoţi de la bisericile romano-catolice din Râmnic şi Brezoi. Rapoartele părintelui paroh al bisericii romano-catolice din Râmnic, de la sfârşitul lunii septembrie 1939, se refereau în special la problema refugiaţilor polonezi. La 29 septembrie 1939, se menţiona că „ filialele parohiilor din Râmnicu Vâlcea, Călimăneşti, Govora, Ocnele Mari, Drăgăşani sunt pline de refugiaţi polonezi”112.

Viaţa şi-a urmat cursul, în pofida nenorocirilor abătute asupra populaţiei refugiate. Dintr-un document păstrat în arhiva bisericii Sf. Anton aflăm că părintele Haag solicita, în luna septembrie, aprobare ca să oficieze căsătoria religioasă dintre tânăra Helena Chylmanska, cu căpitanul Bartolomeu M.S113.

Tot din aceste documente, reiese că la 2 octombrie 1939, la Râmnic se afla o trupă poloneză, iar în casa parohială locuia preotul cu grad de maior, părintele Steg Jacob. La 25 octombrie din acelaşi an, lagărul de la Govora avea un preot militar, pe părintele Kostikov, care celebra zilnic o liturghie. La Râmnicu Vâlcea erau cazaţi 700 de soldaţi, 10 ofiţeri şi un preot militar, părintele Jacob Steg din Neusandec, în vârstă de 55 ani. Acesta a lucrat foarte bine, ţinând zilnic în lagăr Sf. Rozariu, iar duminica Sf. Liturghie, cu predică. Îi vizita de mai multe ori pe săptămână pe bolnavii din spitalul oraşului. Era oricând gata de a-şi oferi ajutorul în parohie, mai ales când preotul râmnicean trebuia să plece la filiale114.

Părintele Steg Jacob îl roagă pe nunţiul apostolic Cortezi ca să intervină la Ministerul de Interne pentru preoţii refugiaţi în aşa fel încât ei să nu fie socotiţi militari, căci n-au purtat arme, ci să le atribuie calitatea de civili, confesori militari. De asemenea, solicită să le fie permis a se deplasa de la un lagăr la altul, fără a cere de fiecare dată autorizaţie specială.

Într-o corespondenţă din 29 octombrie 1939, se menţiona că în parohia Râmnicu Vâlcea, Călimăneşti, Govora, Ocnele Mari, Ocniţa, Păuşeşti Măglaşi, Drăgăşani şi Slatina, fiecare lagăr avea pastorul său sufletesc115.

La sfârşitul anului 1939, la Călimăneşti erau cazaţi 500 ofiţeri superiori, dar apoi au sosit alte 200 persoane, doamne şi copii. Lagărul avea deja 3 preoţi catolici. La Ocnele Mari, alături de militari au fost şi persoane

112 Idem., dos. 3/1938. 113 Ibidem. 114 Ibidem. 115 Ibidem.

118

civile. Lagărul de la Drăgăşani număra 700 de persoane, ofiţeri, doamne şi copii. Preotul lagărului era părintele Wladislaw, preot militar de la spitalul din Cracovia. Părintele a fost şi redactorul unui mic ziar polonez, destinat exclusiv refugiaţilor.

La 15 noiembrie 1939, a sosit în ţinutul Olt nunţiul papal, trimis special al papei Pius al XII-lea, pentru a se informa în legătură cu modul cum au fost primiţi şi găzduiţi refugiaţii polonezi. Primit de Institutul de călugăriţe „Sf. Maria” din Craiova, acesta a oficiat acolo o slujbă religioasă la biserica romano-catolică. În zilele următoare a vizitat taberele de la Slatina, Craiova, Caracal, Călimăneşti, Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari, Govora şi Drăgăşani116. Peste tot, monseniorul Filipi Cortezi a fost primit cu scurte cuvântări de mulţumire ale reprezentanţilor polonezi, iar preoţii au oficiat servicii religioase în ritul romano-catolic117. Această vizită a produs o adâncă impresie în rândurile refugiaţilor, contribuind foarte mult la îmbărbătarea şi încurajarea lor118. Nunţiul papal a mulţumit autorităţilor locale pentru modul cum au fost trataţi refugiaţii şi a mărturisit profunda sa emoţie legată de constatările făcute cu ocazia vizitării acestora la Călimăneşti, Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari, Govora, Drăgăşani119. Aprecieri elogioase cu privire la tratamentul aplicat polonezilor a făcut şi ziarista franceză Lucette Balloy, care a efectuat, în perioada 15-25 noiembrie 1939, o vizită în taberele de refugiaţi din Oltenia120.

Un fapt deosebit s-a petrecut într-o excursie organizată în Cehoslovacia şi Polonia de Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România. Unul dintre turiştii români, Nicolae Verzescu şi-a făcut prieteni la Danzig nişte tineri polonezi, făcând schimb de adrese. Invadarea Poloniei de către nazişti a dus la un mare val de refugiaţi în România printre care s-au aflat şi tinerii cunoscuţi la Danzig. Aceştia au cerut să fie repartizaţi la Călimăneşti, unde sperau să-l găsească, dar Nicolae Verzescu se afla concentrat în Moldova la Regimentul 42 Vâlcea121.

În Râmnic s-a refugiat şi un număr de 62 români catolici din teritoriul cedat Ungariei, din Gherla şi Cluj, după Dictatul de la Viena. La Ocniţa s-a

116Corneliu Tamaş,op.cit., 1996, pag. 218. 117 Deaconu, Prezenţa şi activitatea refugiaţilor polonezi în România în anii 1939-1945,în Oltenia V-VI, pag. 138. 118 Arhivele Naţionale Craiova, fond. Inspectoratul de Jandarmi Craiova, dos. 5/1939, f.347. 119 Deaconu, Prezenţa şi activitatea refugiaţilor polonezi în România în anii 1939-1945,în Oltenia V-VI, pag. 138. 120 Corneliu Tamaş,op.cit., 1996, pag. 218. 121 Arhivele Naţionale Craiova, fond. Prefectura Judeţului Dolj, dos. 296/1939, f. 534.

119

mutat Institutul de Corecţie pentru Minori veniţi din oraşele Gherla; mulţi din cei care deserveau instituţia erau greco-catolici. Autorităţile din Ocnele Mari au căutat să contribuie la alinarea suferinţelor refugiaţilor, prin măsuri prompte. Multe familii dezrădăcinate, forţate să plece din vatra lor,au găsit sprijin la populaţia românească, mai ales că o parte din cei care le alcătuiau erau complet lipsiţi de mijloace materiale122. Şi alte organizaţii internaţionale s-au implicat în ajutorarea refugiaţilor. De exemplu Comisiunea Americană pentru ajutorarea refugiaţilor polonezi „American YMCA-Băile Govora”, a trimis la 9 iunie preotului catolic maşina care să-l ducă la Govora, pentru oficierea sfintei misse123.

Ca urmare a înţelegerii între guvernul român şi cel german, în octombrie 1940, trupele Reich-ului au intrat în România, iar unele unităţi militare au cantonat o perioadă şi în Râmnicu Vâlcea Relatarea unui soldat german ne prezintă un oraş încă patriarhal, ce fusese ferit până atunci de ororile războiului124.

După rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, s-a dat decizia ministerială nr.9349 din 18 februarie 1941 de către Ministerul Instrucţiunii,Cultelor Educaţiei şi Artelor, prin care se menţionează că sfintele canoane ale bisericii opresc pe clerici de a lua asupra lor purtări de grijă lumească ori îndeletniciri cu treburi negustoreşti, dânşii având menirea să se consacre întru totul chestiunilor pur spirituale, culturale, caritative şi administrative bisericeşti. Era o atenţionare clară adresată clericilor de a se amesteca cât mai puţin în cele lumeşti şi cu atât mai puţin în afaceri sau politică125.

A doua mare comunitate catolică în perioada interbelică din judeţ era cea de pe Valea Lotrului, sporadică în Voineasa şi Malaia, compactă în Brezoi.

În anul 1909, moşnenii înfiinţează societatea Vasilatul. Se cumpără pădurile de pe Valea Vasilatului şi se construieşte, la Gura Lotrului, o fabrică de cherestea cu 6 gatere126. Primii proprietari o închiriază firmei austriece Marcus Kislinger, care continuă activitatea şi în timpul primului război mondial127.

122 Corneliu Tamaş,op.cit., 1996, pag.219. 123Corneliu Tamaş,op.cit, 1994 pag.221. 124 Hassel,Sven, Legiunea blestemaţilor , Bucureşti, 1992, pag. 62. 125 Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, dos. 1941. Adresa nr.8710 din 11 februarie 1941. 126 ibidem 127 Corneliu Tamaş, Bardaşu, Purece, Îndrumător în Arhivele Statului judeţul Vâlcea, Bucureşti 1972, pag.70.

120

Nevoia de forţă de muncă specializată a atras o serie de muncitori din spaţiul Imperiului austro-ungar, atât români din Transilvania cât şi austrieci, italieni, maghiari, slovaci etc, necesari pentru bunul mers al întreprinderilor forestiere de pe Valea Lotrului. Afluxul unui mare număr de catolici, cât şi de greco-catolici, a impus luarea unor măsuri de către autorităţile bisericeşti din Râmnic nevoite să se ocupe de asigurarea serviciului divin pentru aceşti credincioşi. Un exemplu deosebit de convieţuire interetnică şi religioasă este faptul că în timpul când în comuna Voineasa se încearcă adunarea de fonduri băneşti pentru construirea unei noi biserici, cea de lemn devenind neîncăpătore, s-a apelat şi la muncitorii străini, în special la cei catolici, care au contribuit cu sume băneşti pentru ridicarea lăcaşului de cult ortodox. Banii s-au strâns pe un chitanţier emis – în anul 1906128. Dintre cetăţenii străini care şi-au oferit obolul, nici unul nu era ortodox129. S.A.R. „Carpatina” a luat fiinţă în anul 1920 prin fuzionarea societăţilor forestiere Lotru şi Oltul din comuna Brezoi, care exploatau de mai multă vreme pădurile de pe Valea Lotrului şi a Oltului. În anul 1921, Societatea reconstruieşte Fabrica de cherestea, introducând 24 de gatere şi alte maşini ajutătoare. Instalaţiile de forţă dispuneau de 2 locomobile de 884 HP, la care, în 1925, se adaugă o microcentrală pe râul Lotru, cu puterea de 232 HP130.

Au fost înmormântaţi în cimitirul ortodox din Voineasa mulţi catolici131. După criza economică din 1929-1933, Societatea” Carpatina” prosperă din nou, astfel că va cumpăra încă 12 gatere. Calea ferată forestieră se extinde la 55 km, având în dotare trei locomotive. Se mai construiesc trei funiculare şi se amenajează râul Lotru şi Latoriţa, prin construirea de canale, lacuri şi greble pentru „plutitul sălbatic” al buştenilor132.

Societatea Vasilatul este preluată de fraţii Alim ănăşteanu, care în anul 1938 o închiriază firmei „Novac” din Palestina133. Desfacerea cherestelei se făcea atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Se exporta în Ungaria, Grecia şi în ţările din Orientul Apropiat dar şi – sporadic – în Bulgaria, Germania, Italia, Elveţia, Belgia, Olanda, URSS. În perioada anilor 1940-1945, numărul muncitorilor varia între 2000-2500, după sezon. Unul din ei

128 N. Moga, M. M. Moga,op.cit., 2001, pag.23. 129 Vezi chitanţierul aflat în arhiva parohiei „Sf. Ierarh Nicolae” din Voineasa, pentru care îi mulţumim părintelui paroh al acestei biserici, Nicolae Moga. 130Tamaş et-alii,op.cit., 1972, pag.67. 131 Arhiva Parohiei Bisericii Sf. Nicolae – Voineasa. 132 Ploaie,Gheorghe,Valea Lotrului., 1983, pag. 65. 133 Tamaş et-alii, op.cit.,1972, pag.75.

121

este Dohanici Gheorghe care a venit din Slovacia şi a lucrat la firma italiană de Exploatări Forestiere Vani din Dobrunu134.

Până în anul 1895, catolicii din Brezoi erau păstoriţi de preotul din parohia Râmnicu Vâlcea. În anul 1934, s-a înfiinţat Parohia Romano-Catolică Brezoi, preotul locuind, la început într-o cameră pusă la dispoziţie de aceeaşi întreprindere forestieră. În anul 1935, s-a construit biserica actuală, cu hramul Sfântului Anton de Padova, ca şi cea din Râmnic, precum şi o casă parohială, pe terenul donat de Societatea Forestieră Carpatina.

În Arhiva Parohiei romano-catolice Sf. Anton din Râmnicu Vâlcea s-au găsit câteva rapoarte anuale despre viaţa religioasă a comunităţii catolice brezoiene din anul 1935135, dar şi un buletin parohial, relevante pentru activitatea comunităţii catolice136.

Pentru anul 1936 avem un nou buletin parohial cu informaţii despre aceeaşi comunitate137, la fel şi pentru anii 1937138, 1938139, 1939140 şi 1940141.

Aşa cum se vede din buletinele parohiale, comunitatea catolică din judeţ s-a implicat în mai toate aspectele vieţii de zi cu zi, neputând lipsi învăţământul.

Comunitatea catolică s-a implicat inclusiv în instruirea copiilor încă din perioada antebelică142. Au frecventat cursurile şcolii catolice inclusiv copii de români143.

Tribunalul judeţului Vâlcea, la 22 septembrie 1919, a pus sechestru pe casele şi terenurile Bărăţiei, ceea ce a făcut imposibilă deschiderea şcolii parohiale. Datorită unor mari intervenţii, la 13 octombrie, primul ministru liberal I.C. Brătianu a comunicat administraţiei locale că s-a ordonat ridicarea sechestrului de la Râmnicu Vâlcea, dând posibilitate şcolii să-şi continue activitatea144.

134 Ibidem., p. 69. 135 Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, Raport anual despre viaţa religioasă a comunităţii catolice din Brezoi., 1935. 136 Buletinul Parohial, Bucureşti, iulie 1935. 137 Buletinul Parohial, Bucureşti, februarie 1936. 138 Buletinul Parohial, Bucureşti, 1937. 139 Buletinul Parohial, Bucureşti, 1938. 140 Buletinul Parohial, Bucureşti, 1939. 141 Buletinul Parohial, Bucureşti, 1940. 142 Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 20. 143 Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 33. 144 Netzhammer,op.cit, 2005, pag. 38.

122

În judeţul Vâlcea a mai funcţionat o şcoală catolică la Brezoi, deservind necesităţile educaţionale ale comunităţii catolice din zona de nord a judeţului145.

Pe strada Traian din Râmnic, funcţiona Grădiniţa multiconfesională „Providenţa”, în local propriu, având drept educatoare pe Cristina St. Popescu. Aici, erau înscrişi un număr de 46 copii, din care 35 ortodocşi, 14 băieţi şi 21 fete, 7 catolici, din care 3 băieţi şi 4 fete şi 4 mozaici, doi băieţi şi două fete. Se menţionează că „16 copii de români ating vârsta de 7 ani la 1 septembrie 1910” 146.

Nu trebuie uitate nici lecţiile de catehizare ale copiilor catolici, care se făceau duminica la biserică, sub conducerea preotului paroh al Bărăţiei.

Bibliografie Arhivele Naţionale Craiova, fond. Inspectoratul de Jandarmi Craiova,

dos. 5/1939, f.347. Arhivele Naţionale Craiova, fond. Prefectura Judeţului Dolj, dos.

296/1939, f. 534. Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos.

4/1910, f. 12. Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos.

4/1910, f. 20. Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos.

4/1910, f. 22. Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos.

4/1910, f. 33. Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea,

păstrată în incinta bisericii, dos. 1927. Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea,

păstrată în incinta bisericii, dos. 1928. Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea,

păstrată în incinta bisericii, dos. 1931. Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea,

păstrată în incinta bisericii, dos. 1933.

145 Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 12. 146 Arhivele Naţionale Vâlcea, fond Revizoratul şcolar Rm. Vâlcea, dos. 4/1910, f. 22.

123

Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1934.

Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1936.

Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 3/1938.

Arhiva Parohiei romano-catolice „Sf. Anton”din Râmnicu Vâlcea, păstrată în incinta bisericii, dos. 1935.

Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, Raport anual despre viaţa religioasă a comunităţii catolice din Brezoi., 1935.

Arhiva Parohiei romano – catolice „Sf. Anton”, Râmnicu Vâlcea, dos. 1941. Adresa nr.8710 din 11 februarie 1941.

Arhiva Parohiei Bisericii Sf. Nicolae – Voineasa. Bălănescu Vasile, Tamaş Corneliu, Istoria Bisericii „Sf. Gheorghe” din

Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1998. Buletinul Parohial, Bucureşti, iulie 1935. Buletinul Parohial, Bucureşti, februarie 1936. Buletinul Parohial, Bucureşti, 1937. Buletinul Parohial, Bucureşti, 1938. Buletinul Parohial, Bucureşti, 1939. Buletinul Parohial, Bucureşti, 1940. Deaconu Lucian, Prezenţa şi activitatea refugiaţilor polonezi în

România în anii 1939-1945,în Oltenia V-VI, pag. 138. Hassel Sven, Legiunea blestemaţilor , Bucureşti, 1992. Moga Nicolae, Moga Maria Magdalena, Biserica ,,Sfântul Ierarh

Nicolae’’ Voineasa, judeţul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 2001, p. 23. Netzhammer Raymund, Episcop în România, Bucureşti, 2005. Ploaie Gheorghe, Valea Lotrului, Bucureşti, 1983, p. 60. Tamaş Corneliu, Istoria oraşului Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea,

1994. Tamaş Corneliu, Istoria oraşului Ocnele Mari, Râmnicu Vâlcea, 1996. Tamaş Corneliu, Bardaşu Petre, Purece Sergiu, Îndrumător în Arhivele

Statului judeţul Vâlcea, Bucureşti, 1972.

124

PARTICIPAREA CONFEREN ȚIARILOR

MUSCELENI INTERBELICI LA CURSURILE UNIVERSIT ĂȚII POPULARE „NICOLAE IORGA”

DIN VĂLENII DE MUNTE.

Lecturers from Muscel County Teaching at “Nicolae Iorga” Summer School of Valenii de Munte in the Inter-War

Period

Radu Petrescu Membru Asociaţia

Română pentru Istoria Presei

Autorul prezintă aportul semnificativ al conferenţiarilor musceleni invitați în perioada interbelică de către profesorul Nicolae Iorga, președintele Ligii Culturale, ca să predea la Universitatea Populară din Vălenii de Munte. Prestând gratuit astfel de servicii, acești specialiști cu mulţi ani de experiență i-au ajutat pe cursanţii veniţi din toate provinciile României Mari să-şi aducă la zi nivelul cunoştinţelor lor de bază, sprijinind ambiţiosul plan al lui Nicolae Iorga, care viza o națiune mai bine educată, în care majoritatea să aibă studii la nivel terţiar universitar sau echivalent.

The author reveals the significant contribution of lecturers from Muscel county invited by Professor Nicolae Iorga, President of the Cultural League, to teach at the summer school of Valenii de Munte in the inter-war period. Making pro-bono work, these specialists with years of proven expertise helped students coming from all provinces of Greater Romania in upgrading their basic education, in support of Nicolae Iorga’s ambitious plan which aimed to a better-educated nation in which the large majority of the people have tertiary education in universities or equivalent post-secondary settings.

125

Cuvinte-cheie: Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, universitate populară, conferenţiari, judeţul Muscel, Victor Slăvescu, Radu Demetrescu-Gyr, Ion Chelcea, Nicolae M. Popescu, Gheorghe I. Cotenescu.

Keywords: Nicolae Iorga, Valenii de Munte, summer school, lecturers, Muscel county, Victor Slavescu, Radu Demetrescu-Gyr, Ion Chelcea, Nicolae M. Popescu, Gheorghe I. Cotenescu.

Vălenii de Munte l-au atras din primul moment pe Nicolae Iorga, prin liniştea patriarhală şi pitorescul localităţii. Cărturarul era dornic să găsească un adăpost permanent familiei sale numeroase şi un mediu prielnic de lucru, aflat la o distanţă rezonabilă de tumultul capitalei Vechiului Regat. Nu l-a deranjat nici o clipă inexistenţa unei linii de cale ferată dinspre Ploieşti şi a reuşit să-şi cumpere aici o casă veche cu cerdac şi acoperiş de şindrilă, dornic să scape şi de clima capitalei, cu care nu se putea obişnui.

În anul 1908, ales ca secretar general al Ligii Culturale sub preşedinţia marelui proprietar agricol Sava Şomănescu1, profesorul universitar Iorga ia hotărârea să locuiască definitiv în Vălenii de Munte, părăsind locuinţa din strada Buzeşti nr. 42 în care a stat cu chirie în perioada 1903-1908. Această hotărâre înţeleaptă îi va permite să-şi creeze aici o bază importantă de sprijin, prin inaugurarea în acelaşi an a tipografiei „Neamul Românesc” (21 mai) şi a Cursurilor de vară (2 iulie).

Ideea înfiinţării unor astfel de cursuri, la care să poată participa românii de pretudindeni – inclusiv din provinciile aflate sub dominaţie străină – a încolţit în discuţiile purtate de Iorga la mânăstirea Putna în anul 1904, la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. În acel moment el propunea construirea în Bucureşti a unui „azil” (cămin) pentru studenţii originari din acele provincii. În 1906, învăţătorul şi publicistul bucovinean George Tofan2 dezvoltă această

1 Sava Şomănescu (?-1916). Preşedintele Ligii Culturale în perioada 1908-1910. Senator, filantrop şi mare proprietar funciar, cu moşii în Oltenia şi judeţul Ilfov (fost proprietar al castelului de la Mogoşoaia, pe care l-a vândut Marthei Bibescu). Preşedintele Societăţii Agrare a Marilor Proprietari. Vila sa din Bucureşti (str. C. A. Rosetti nr. 33), monument istoric, este reşedinţa actuală a Ambasadei Republicii Vietnam [n.a.]. 2 George Tofan (1880-1920). Învăţător şi profesor bucovinean, cu rol activ în emanciparea românilor din Bucovina austro-ungară. Secretar al “Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”. Preşedinte al Asociaţiei Corpului

126

idee în revista „Junimea literară” din Cernăuţi sub forma unor cursuri „feriale” (de vacanţă), fie într-o mânăstire din Vechiul Regat, fie prin conferinţe ţinute în diverse localităţi (printre altele, a propus oraşele Cernăuţi, Suceava şi Câmpulung-Moldovenesc).

Smaranda Gheorghiu3, inimoasa educatoare, relua ideea lui în 1907 la nivelul secţiei Ligii Culturale din Bucureşti. Vizionar, Nicolae Iorga a înţeles cel dintâi importanţa deosebită a unei astfel de instituţii pentru realizarea unităţii culturale a tuturor românilor ca etapă vitală ce precede obiectivul final, realizarea unităţii politice, a statului naţional, sub forma Marii Uniri.

Cursurile au început la 2 iulie 1908 în prezenţa a circa 50 de “cursişti” (denumire dată chiar de Iorga), prin lecţia de deschidere a profesorului Nicolae Iorga. Temele pe care le-a dezvoltat-o au fost Istoria românilor şi Istoria literaturii româneşti. Alături de Iorga, au contribuit cu subiecte de istorie, economie şi geografie Gheorghe Murgoci, Nicolae Dobrescu, Alexandru Lăpedatu, Ştefan Bogdan, Vasile Bogrea şi Dumitru N. Ciotori. Pe parcurs, numărul auditorilor a ajuns la 150.

În amintirile sale, publicate în „Junimea literară”, bucovineanul Gavril Rotică4 menţionează că au participat 150 de persoane (Rotică era dezamăgit că printre aceştia nu au fost decât 10 bucovineni şi 10 ardeleni şi bănăţeni, printre care preotul Gheorghe Turbure, alături de câţiva tineri elevi, studenţi şi militari, mulţi localnici şi cetăţeni din comunele din jurul Vălenilor de Munte, dar şi a doamnei Ecaterina Iorga într-o băncuţă). Printre cei amintiţi de Iorga în memoriile sale se numără preoţii bănăţeni Nicolae Martinovici, Gheorghe Tătucu, diaconul timişorean Mihail Gaşpar, preotul orădean Gheorghe Turbure, dl. Alvirescu şi alţii.

Simţind pericolul coagulării unei potenţiale opoziţii cu prilejul unor astfel de cursuri, guvernul liberal a încercat să le contracareze

Didactic din Bucovina. Scriitor, publicist şi membru în comitetul de redacţie al revistei “Junimea Literară” din Cernăuţi. Implicat în “românizarea” învăţămntului din Basarabia, alături de Onisifor Ghibu şi alţii [n.a.]. 3 Smaranda Gheorghiu (1857-1944). Cunoscută mai ales sub numele simbolic de „Maica Smara”, primit din partea poetei Veronica Micle. Este nepoata poetului Grigore Alexandrescu. Scriitoare, publicistă, militantă activă în mişcarea feministă a epocii (activă şi în străinătate), membră a numeroase societăţi culturale (inclusiv Liga Culturală), educatoare a poporului. I s-a ridicat un bust în Grădina Cişmigiu [n.a.]. 4 Gavril Rotică (1886-1952). Scriitor, poet şi publicist, considerat în epocă un fel de “Octavian Goga al Bucovinei” [n.a.].

127

prin organizarea de către Constantin Stere, pe atunci liberal, a unor cursuri paralele la Iaşi unde participanţii erau atraşi prin suportarea integrală de către statul român a cheltuielilor de transport, cazare şi masă. Manevra liberalilor nu a reuşit pentru că s-a simţit imediat caracterul de improvizaţie cu caracter politic, iar cursanţii plictisi ţi au plecat rapid de la Iaşi la Vălenii de Munte.

În primii trei ani, cursurile s-au ţinut prin închirierea uneia din sălile de clasă ale şcolii primare de băieţi nr. 1 din localitate, până în 1912, momentul culminant al acestui focar de cultură naţională înaintea primului război mondial, în care propria sală de cursuri a fost inaugurată în prezenţa principelui Carol, a principesei Elisabeta şi a unei mari mulţimi de ascultători (peste 6.000 de participanţi).

Cu timpul, noua clădire s-a dovedit neîncăpătoare, mai ales după marea Unire, când numărul conferenţiarilor şi al auditorilor, români şi străini, va spori semnificativ.

Printre vizitatori se vor număra membrii familiei regale, cum ar fi Regele Ferdinand şi Regina Maria, Regele Carol al II-lea şi Principesa Elena, dar şi numeroşi oameni politici din perioada interbelică (prim-miniştri, miniştri, deputaţi şi senatori, conducători de partide).

În mai 1919, imediat după încheierea războiului de reîntregire, Iorga este ales preşedinte al Ligii Culturale şi întreaga activitate a sa în cadrul Ligii şi a cursurilor de vară (reluate în vara anului 1921 şi trecute sub egida Ligii în 1923, conform hotărârii adoptate la Congresul de la Galaţi) va fi consacrată conlucrării paşnice cu minorităţile naţionale prin cunoaştere şi respect reciproc. Prin temele abordate anual, cursurile vor avea menirea de a deveni un factor de unificare naţională, de înfrăţire a tuturor cetăţenilor României Mari prin dezbaterea şi lămurirea rapidă a problemelor actuale ale românimii, furnizarea de cunoştinţe şi soluţii reale, eficiente, dar şi prin atragerea interesului minorităţilor conlocuitoare prin prezentarea poporului român şi a ţării prin ceea ce este cu adevărat interesant şi pentru acestea, totul prin crearea unei “atmosfere de toleranţă culturală şi recunoaştere reciprocă” (discursul de deschidere ţinut de Nicolae Iorga în 1925).

Pe această linie, Universitatea Populară „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte (noua denumire din 1922 a cursurilor de vară) a înfiinţat şi cursuri speciale de limba şi literatura română care s-au ţinut an de an, până în 1940, fiind extrem de populare.

128

Numărul semnificativ de cursanţi şi problemele legate de asigurarea pentru aceştia a celor mai bune condiţii a impus înfiinţarea Asociaţiei Auditorilor Cursurilor în ianuarie 1922, dovedind încă o dată organizarea în pas cu timpul a unor astfel de cursuri. Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi masă, această asociaţie colabora eficient cu Comitetul de Doamne condus de Eufrosina Popescu şi Virginia general Condeescu, responsabil de activitate căminelor şi cantinei cursanţilor.

Printre momentele semnificative se numără anul 1934 (25 ani de la inaugurarea cursurilor de vară) şi respectiv cea din 1939 (30 de ani), ambele ediţii fiind comentate intens în presa centrală.

Progresele ştiinţei şi tehnicii vor ajunge şi aici, festivitatea deschiderii din anul 1937 fiind transmisă la radio.

Întocmite din timp, „listele negre” intră în acţiune şi printre primele victime se numără chiar profesorul Nicolae Iorga, asasinat în 27 noiembrie 1940, la Strejnic, în judeţul Prahova.

După moartea fondatorului, cursurile nu au mai putut fi reluate decât în anul 1942 iar ediţia din 1943 a fost ultima ţinută înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial.

Participarea muscelenilor la aceste cursuri de vară este sporadică, fiind vorba în principal de studenţi şi învăţători.

Astfel, în 1911 apare prima menţionare a participării unor musceleni la aceste cursuri, prin câştigarea concursului de costume naţionale de la Văleni de către Niculina Mihalache, soţia învăţătorului Ion Mihalache, viitorul preşedinte al Partidului Ţărănesc5. Printre conferenţiarii invitaţi personal de către profesorul Nicolae Iorga şi comitetul de organizare să ţină prelegeri la Vălenii de Munte se numără şi cinci musceleni, dintre care 4 profesori universitari (2 academicieni, din care 1 ministru şi 1 secretar general de departament) şi un preot de ţară, profesor secundar absolvent a două facultăţi bucureştene.

Aceştia au fost prezenţi acolo în perioada 1914-1946, iar cele 37 de conferinţe susţinute (din care 31, adică 84%, aparţin celor doi

5 Partidul Ţărănesc a fost înfiinţat în Bucureşti la 5/18 decembrie 1918, în cadrul unui Congres al cooperatorilor săteşti din câteva judeţe, printre delegaţi figurând şi numeroşi învăţători şi preoţi musceleni [n.a.]. La 10 octombrie 1926, Partidul Ţărănesc va fuziona, la Bucureşti, cu Partidul Naţional Român din Transilvania prezidat de Iuliu Maniu, noul partid primind denumirea de Partid Naţional Ţărănesc [n.a.].

129

preoţi), s-au încadrat în temele propuse de Nicolae Iorga pentru ediţiile respective. Numărul limitat al conferenţiarilor se datorează în principal faptului că participarea era BENEVOLĂ, fiind exclusă din start remunerarea, totul bazându-se pe jertfa conferenţiarilor şi pe prestigiul acumulat în timp de instituţia culturală cu totul aparte care a fost Universitatea Populară „Nicolae Iorga”. Se ştie că marele savant a preferat în permanenţă să evite obţinerea de subsidii sau mai modernele “sponsorizări”, indiferent din partea cui ar fi provenit: statul, partidele politice sau oamenii de afaceri. Surprinde, poate, faptul că 4 din cei 5 conferenţiari musceleni sunt născuţi la ţară, în vechi sate moşneneşti. Şi totuşi, acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, în condiţiile în care ştim, de exemplu, că în 1916, 90% din soldaţii armatei române erau ţărani, iar marea majoritate a populaţiei locuia la ţară.

Dar poate cel mai interesant aspect al constituie angajamentul politic total diferit al conferenţiarilor: un liberal, un legionar, doi iorghişti şi un apartinic. Acest lucru demonstrează încă o dată toleranţa culturală şi politică încurajată de către profesorul Nicolae Iorga în cadrul cursurilor de vară, indiferent de opţiunile politice adoptate la un moment dat de conferenţiari. Este limpede faptul că Iorga era interesat cu precădere în participarea specialiştilor, a persoanelor calificate într-un domeniu sau altul, în detrimentul discursurilor sforăitoare şi ineficiente ale unor politicieni de meserie.

Un alt aspect tulburător este acela că trei din cei cinci conferenţiari au fost deţinuţi politici . Acest lucru ne poate pune pe gânduri, inclusiv asupra faptului că dacă ar fi tr ăit, ar fi fost posibil ca şi profesorul Nicolae Iorga să devină un deţinut politic . Nu de alta, dar şi alţi prim-miniştri, precum Iuliu Maniu şi Constantin Argetoianu, au ajuns în închisorile comuniste, sfârşindu-şi acolo zilele în condiţiile cunoscute.

La fel de interesant este şi faptul că, într-un fel sau altul, aceiaşi trei conferenţiari au avut o experienţă militar ă (doi dintre ei au participat la războiul de reîntregire, iar al treilea pe frontul de Est).

130

Să-i analizăm sumar pe fiecare dintre aceştia.

1. VICTOR SLĂVESCU (1891-1977) - 2 conferinţe6 S-a născut în comuna Rucăr din judeţul Muscel, fiind fiu de

colonel. Absolvent al liceului „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Studiile superioare economice făcute în străinătate , unde şi-a luat şi doctoratul (Franţa şi Germania). Se stabileşte în Bucureşti în 1915. Intră voluntar ca ofiţer în armata română, fiind rănit în 1916 lângă Braşov. Combatant la Mărăşeşti în 1917. Şeful organizaţiei P.N.L de Galaţi, cu 7 mandate de deputat în 5 legislaturi între 1927-1938 şi 1 mandat de senator F.R.N. în 1939 din partea breslei industriaşilor. Profesor universitar şi Rector al Academiei de Înalte Studii şi Comerciale şi Industriale din Bucureşti (1927-1947). Academician din 1937. Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (1933-1934), Ministru de Finanţe (1934-1935) şi Ministrul al Înzestrării Armatei (1939-1940). Eliminat din învăţământ în 1947. Deţinut politic la Sighet, fără proces şi sentinţă, între 1950-1955.

A fost invitat de către Nicolae Iorga în calitatea sa de profesor universitar, rector al Academiei Comerciale şi academician, ca specialist al partidului liberal în probleme economice şi bancare.

A ţinut 2 conferinţe pe teme monetare şi economice, după cum urmează: Concepţii monetare vechi şi noi (1937); Teritoriul, factor economic pentru apărarea naţională (1938).

2. NICOLAE M. POPESCU (1881-1963) - 18 conferinţe7 S-a născut la Dâmbovicioara, în familie de preot.. Cu o cultură enciclopedică, această mare personalitate a bisericii creştine ortodoxe române - profesor de teologie, istoric, publicist –a fost invitată de către Nicolae Iorga în repetate rânduri la Vălenii de Munte pentru a susţine conferinţe pe linia specialităţii sale: istorie bisericească şi istoria culturii româneşti. A fost preşedinte al prestigioasei societăţi corale „Carmen” din Bucureşti, după decesul fondatorului acesteia, Dumitru Georgescu-Kiriac, în 1928. În plan politic, a fost de două ori secretar general în cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1931 şi 1939).

6 Constantin R. Vasilescu, Conferenţiarii cursurilor de vară de la Vălenii de Munte. 1908-1946, Ed. Anima, Bucureşti, 1999, p. 104. 7 Constantin R. Vasilescu, Conferenţiarii ..., p. 93-94.

131

Redăm în continuare lista celor 18 prelegeri susţinute printr-o prezenţă constantă în faţa auditorilor aparţinând unor generaţii diferite (singurul muscelean cu participări atât înainte de 1916, cât şi după 1944): Studii bizantine în legătura cu istoria românilor; Influenţa exercitată de bizantini în Occident; Influenţa exercitată de bizantini în ţările vecine; Papismul şi Bizanţul. Încercări de unificare între Biserica de Orient şi Occident (1914); Probleme bisericeşti (1923); Muzică bisericească veche (1926); Probleme religioase (1927); Din istoria bisericii române (1930); Din istoria bisericii române (1931); Mitropolitul Grigorie Dascălul (1934); Din istoria bisericii (1935); Biserica Ortodoxă în timpul lui Mihai Viteazul (1936); Legături bisericeşti neîntrerupte între Dobrogea şi Ţările Române (1938); Din istoria bisericii române (1939); Din istoria bisericii române (1940); Petru Movilă (1942); Un episcop daco-român, Niceta al Remesianei (1943); Nicolae Iorga, originea şi sensul democraţiei (1946).

3. RADU DEMETRESCU-GYR (1905-1975) – 2 conferinţe8

S-a născut în oraşul Câmpulung-Muscel, tatăl fiind actor la Teatrul Naţional din Craiova. Absolvent al liceului “Carol I” din Craiova. Absolventul facultăţii de litere şi filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Conferenţiar universitar. Poet şi scriitor. Candidat independent în judeţul Muscel, pe listele Gărzii de Fier, la alegerile din decembrie 1933 (partid dizolvat în ajunul alegerilor de guvernul I. G. Duca). Membru al partidului Totul pentru Ţară din 1935. Candidat oficial al acestui partid în 2 judeţe (Vâlcea, unde se stabilise prin căsătorie, şi Dolj) la alegerile din decembrie 1937. Comandant legionar al regiunii Oltenia. Director General al Teatrelor în Statul Naţional-Legionar. Participant activ la rebeliunea din 21-24 ianuarie 1941. Deţinut politic sub 3 dictaturi (Regele Carol II, Mareşalul Antonescu, regimul comunist). Intrat în literatura română ca unul din cei mai mari poeţi ai temniţelor totalitare.

A fost invitat în anul 1937 de către Nicolae Iorga în calitatea sa de asistent la Universitatea Bucureşti, ca specialist în probleme literare. A ţinut 2 conferinţe, după cum urmează: Invazii anarhice în literatură (1937); Romanul psihologic francez (1937).

8 Idem, p. 55.

132

4. ION CHELCEA (1902-1991) - 2 conferinţe9 A văzut lumina vieţii în satul Boteni din judeţul Muscel şi liceul la Braşov. În 1934 a absolvit Universitatea din Cluj, luându-şi tot la Cluj doctoratul în etnografie şi sociologie, în 1939. A fost pedagog şi învăţător, conferenţiar de etnografie la Universităţile din Cluj şi Iaşi, director al Muzelui Etnografic al Moldovei şi şef de secţie la Muzeul Satului din Bucureşti. În cei peste 70 de ani de activitate ştiinţifică, a elaborat peste 200 de monografii şi studii ştiinţifice (majoritatea nepublicate, fiind considerat incomod sub regimul comunist), contribuind cu râvnă la organizarea, completarea şi sistematizarea fondurilor etnografie aflate în patrimoniul mai multor muzee din ţară. Considerat pe drept cuvânt unul din cei mai importanţi etnografi, sociologi, folclorişti şi muzeologi din România. Proaspăt licenţiatul muscelean a fost invitat de către Nicolae Iorga pentru valoarea primelor sale monografii şi studii etnografice comparative publicate. A susţinut 2 conferinte, după cum urmează: Studiile monografice săteşti la români în trecut şi prezent (1935), Actualitatea studiilor etnografice în România (1936).

5. GHEORGHE COTENESCU (1886-1965) – 13 conferinţe10

S-a născut în com. Izvoarele din judeţul Dâmboviţa. Este fiul unui preot născut în satul de moşneni Coteneşti din judeţul Muscel, cu parohie obţinută după căsătoria contractată în judeţul vecin, Dâmboviţa. A absolvit Seminarul inferior din Curtea de Argeş şi Seminarul Central din Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. Membru al Ligii Culturale, secţiile Bucureşti şi Câmpulung-Muscel. Secretar personal al profesorului Nicolae Iorga în perioada 1907-1912, implicat direct în organizarea primelor ediţii ale cursurilor de vară (1908-1912) şi a festivalurilor literar-artistice organizate de centrala Ligii Culturale. Cofondator al

9 Idem, p. 33. 10 Idem, p. 38. ). În cazul lui Gheorghe I. Cotenescu sunt menţionate doar 11 conferinţe. Consultând şi cele câteva broşuri publicate ce conţin programele cursurilor, am identificat pentru acesta – deocamdată - un număr de 13 conferinţe. Fără a căuta în mod special, am identificat şi un conferenţiar important omis de Constantin R. Vasilescu. E vorba de un om de mare cultură, arhimandritul Iuliu Scriban, care a conferenţiat în anul 1910 [n.a.].

133

Partidului Naţionalist-Democratic condus de Nicolae Iorga şi A. C. Cuza (1910) şi membru în conducerea centrală a acestui partid (1931-1946). Preot militar în întreaga campanie (1916-1919), avansat căpitan şi decorat cu ordinul “Coroana României”. Cofondator şi preşedinte al P.N.D. – secţia Muscel (1922). Ales membru al primei Camere Agricole din judeţul Muscel conduse de profesorul şi avocatul ţărănist Alexandru Muşatescu (1925). Deputat iorghist din partea judeţului Muscel în cadrul Uniunii Naţionale (1931-1932). Reprezintă acest judeţ în parlament alături de Constantin (Dinu) I. C. Brătianu (P.N.L.) şi Ion Mihalache (P.N.Ţ. – ales în 2 judeţe, acesta optează imediat în favoarea judeţului Prahova, în scopul stingerii conflictelor acute din organizaţia respectivă). Animator al vieţii culturale din Câmpulung şi din judeţul Muscel (în calitatea sa de dirijor al corului parohial şi al Seminarului Orfanilor de Război „Patriarhul Miron”, dar şi prin concerte susţinute alături de tenorul Nae Leonard, retras spre finalul vieţii la Câmpulung). Căsătorindu-se cu o musceleancă (Elisabeta Răuţoiu din Stoeneşti), este hirotonit în 1912 pe seama parohiei Conţeşti din acelaşi judeţ, fiind transferat în 1913 la noua parohie înfiinţată în com. Stoeneşti şi unde va păstori vreme de 52 de ani (1914-1965), ctitorind un nou locaş bisericesc, copertă de carte11. Învăţător la şcoli din com. Stoeneşti şi profesor secundar la seminariile teologice din Câmpulung-Muscel (orfani de război), Curtea de Argeş şi Cernica-Ilfov (monahi), unde a plămădit destinele a peste 1.000 de elevi, printre care şi 2 Patriarhi (musceleanul Iustin Moisescu şi moldoveanul Teoctist Arăpaşu). Fondator şi preşedinte în timp al tuturor obştilor moşneneşti şi al cooperativei forestiere “Mihai Bravul” din com. Stoeneşti. Vicepreşedinte de Cămin Cultural. Preşedinte al Asociaţiei Preoţilor Musceleni (cu 2 mandate) şi promovat iconom stavrofor, cu dreptul de a purta brâul roşu. Compozitor şi publicist, colaborator la numeroase reviste şi ziare muscelene şi naţionale, membru în consiliul de administraţie al Asociaţiei Generale a Cântăreţilor Bisericeşti din România şi secretar de redacţie al organului de presă al acesteia, revista lunară “Cultura”. Deţinut politic în 1949-1950 pentru susţinerea logistică a partizanilor anticomunişti din munţii Muscelului conduşi de colonelul-martir Gheorghe Arsenescu (condamnat în cadrul primul lot format din 25 de

11 Ion Popescu-Argeşel, Mânăstirile şi bisericile din Muscel la cumpăna dintre milenii, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Pentru detalii, a se consulta p. 213-214.

134

musceleni, în frunte cu elevul său, stareţul Pimen Bărbieru şi liberalii tătărăscieni Nicolae Enescu şi Ion Constantinescu-Mărăcineanu). După eliberare, conform evidenţelor de la CNSAS, a fost hărţuit continuu de Securitate până la moarte, împreună cu familia sa, prin intermediul unei vaste reţele informative.

A fost invitat în repetate rânduri de către Nicolae Iorga ca profesor specializat pe probleme muzicale (muzică psaltică, folclor şi bizantinologie muzicală). Remarcabil este faptul că preotul-profesor GHEORGHE COTENESCU a avut un număr egal de conferinţe (13) cu toţi ceilalţi specialişti în materie la un loc, clerici sau laici, care au fost de asemenea invitaţi (mitropolitul Tit Simedrea, preotul-profesor universitar şi academician Nicolae M. Popescu, profesorii universitari Gheorghe Moisescu şi Mihail Vulpescu; Emil Riegler-Dinu, unicul doctor în muzicologie până în anul 1938). A ţinut 13 conferinţe pe teme legate de muzică, după cum urmează: Analiză asupra muzicii bisericeşti orientale (1931); Analiză asupra muzicii orientale (1932); Muzica bisericească, aşa cum se cântă prin regiunile româneşti din Regat şi în provinciile alipite (1932); Muzica populară (1932); Forme evolutive în cântarea religioasă orientală (1933); Evoluţia muzicii psaltice de la 1805-1860 (1938); Şcoala lui Macarie dascălul (1938); Şcoala lui Anton Pann (1938); Dimitrie Suceveanu şi Ştefanache Popescu (1938); Unitatea melodică la clasicii psaltichiei româneşti: Anton Pann, Macarie, Ştefan Popescu, Dimitrie Suceveanu (1939); Spre o evoluare şi unificare a muzicii psaltice bisericeşti (1939); Din ale muzicii bisericeşti (1943); Epoca lui Anton Pann şi Macarie şi influenţa în literatura populară (1943).

Se observă că, dintre cei 5 conferenţiari amintiţi, unul singur şi-a petrecut peste două treimi din via ţă (53 de ani, perioada 1912-1965) şi a activat ca atare pe teritoriul judeţului Muscel12, respectiv preotul-profesor GHEORGHE COTENESCU. Acest lucru nu l-a împiedicat însă să depună eforturi supraomeneşti pentru fi prezent şi a-şi face datoria de profesor de muzică, deputat sau conferenţiar în localităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate de acest judeţ, cum ar fi Curtea de Argeş, Bucureşti, Cernica-Ilfov sau Vălenii de Munte (Prahova), neavând posibilităţi personale de transport şi fără ca acest lucru să impieteze cu ceva atribuţiile sale de preot într-o

12 În comuna Stoeneşti şi în Câmpulung-Muscel, unde a deţinut locuinţe împreună cu membrii numeroasei sale familii [n.a.]..

135

parohie rurală, cu numeroase ore predate şi activităţi conexe desfăşurate în capitala judeţului, oraşul Câmpulung-Muscel.

Această capacitate organizatorică cu totul aparte, dovedită încă din timpul studenţiei şi al primelor ediţii ale cursurilor de vară (1908-1912), i-a fost recunoscută de organizatorii ediţiei jubiliare din 1934, fiind invitat la Vălenii de Munte pentru a ţine un discurs pe această temă în compania celuilalt muscelean, preotul-academician Nicolae M. Popescu.12

Bun orator şi stăpân pe sine în situaţii dificile, a făcut faţă cu brio şi provocării pe care a constituit-o în permanenţă prezenţa în Parlamentul ţării, contracarând în mod inteligent şi chiar cu umor fin ostilitatea manifestată în mod virulent pe durata mandatului său (1931-1932) de opoziţia constituită în acel moment din reprezentanţii P.N.Ţ., fiind desemnat în unanimitate de deputaţii-preoţi să ţină discursul de omagiere a semicentenarului poetului şi omului politic Octavian Goga (pe atunci averescan).

* * * În concluzie, fiecare dintre cei 5 conferenţiari musceleni îşi are

propriile merite, intersectându-se uneori la aceleaşi ediţii , şi este cert faptul că la momentul respectiv şi-au găsit cu toţii publicul adecvat temelor abordate (programul cursurilor era anunţat din timp prin presă iar auditorii interesaţi se înscriau în cunoştinţă de cauză, achitând sumele necesare găzdurii, asigurării meselor şi costul excursiilor incluse), acest lucru făcând într-adevăr cinste unuia dintre cele mai mici judeţe din perioada interbelică (3.058 km2), inclusiv sub aspectul potenţialului demografic, economic şi intelectual.

Astfel, conform primului recensământ general al populaţiei României Mari din 29 decembrie 1930, judeţul Muscel avea o populaţie statornică totală de 149.797 persoane (din care în mediul rural trăiau 135.929 persoane, adică mai mult de 90%, faţă de numai 13.868 în mediul urban, adică în unicul oraş, Câmpulung-Muscel), iar 72.693 persoane erau ştiutori de carte la nivelul judeţului, din care numai 393 aveau studii universitare şi alţi 170 un alt tip de studii superioare (faţă de 46.262 neştiutori de carte ! ).

Comparativ, judeţul Argeş (care va îngloba din 1968 şi fostul judeţ Muscel, pentru ştergerea din memoria colectivă a puternicei

12 * * * Un moment cultural. Un sfert de veac de la întemeierea Universităţii Populare “N. Iorga” din Vălenii de Munte, Ed. Ligii Culturale, Vălenii de Munte, 1934, pp. 16-18, 21.

136

rezistenţe anticomuniste din zonă), avea o suprafaţă de 4.216 km , şi o populaţie totală de 257.378 locuitori (din care în mediul rural trăiau 231.037 persoane, adică aproape 90%, faţă de 26.341 de locuitori în mediul urban). Raportat la un potenţial sensibil mai mare, judeţul Argeş a trimis la Vălenii de Munte numai 2 conferenţiari care şi-au desfăşurat în fapt activitatea în alte localităţi, respectiv pe profesorul universitar Florian Ştefănescu-Goangă (la Cluj) şi pe pictorul Costin Petrescu (la Bucureşti). Lor li se mai poate adăuga şi Armand Călinescu, viitor prim-ministru, cel care a susţinut discursul de deschidere a cursurilor la ediţia din anul 1938.

GHEORGHE COTENESCU VICTOR SLĂVESCU

NICOLAE M. POPESCU RADU DEMETRESCU-GYR

137

DESCRIERI ALE CÂMPULUNGULUI INTERBELIC

ÎN CAIETELE PASTORALE ALE PREOTULUI NICOLAE N. M ĂNESCU.

Viorel Irimia , prof. la Colegiul Naţional “Dinicu Golescu”

Câmpulung

RESUME Descriptions de Câmpulung d’entre-deux guerres mondiales dans les

cahiers pastoraux du prêtre Nicolae N. Mănescu Nicolae N. Mănescu a été prêtre de l’Eglise Apa Sărată de 1912 jusqu’en 1958, quand, sous le régime communiste, il a été arrêté et emprisonné dans la prison de Botoşani. À côté de I. Mihalache, il a été membre fondateur du Parti paysan, la filiale Câmpulung Muscel. Nicolae N. Mănescu a été mobilisé, comme prêtre confesseur, pendant la Première Guerre Mondiale (1916-1918). Il a été deux fois député de Muscel dans le Parlement de la Roumanie. Nommé préfet de Muscel, Nicolae N. Mănescu s’est impliqué, du point de vue administratif, dans la construction de divers bâtiments publics, comme par exemple l’Ecole de Apa Sărată. Le prêtre Nicolae N. Mănescu a noté, dans ses Cahiers pastoraux, des événements importants déroulés sur le plan local, il décrit, parfois d’un talent particulier, des faits, des personnes et des lieux de Câmpulung, traditions, mœurs, mentalités. Le plus souvent, il décrit le quartier Apa Sărată.

Cuvinte cheie: caiete pastorale, tradiţii, mentalităţi, instituţii publice, evenimente Mots-clefs: cahiers pastoraux, traditions, mœurs, mentalités, bâtiments publics, événements

Pentru redactarea acestui material am valorificat surse cuprinse în condica Bisericii din Apa Sărată precum şi Caietele Pastorale ale

138

preotului paroh Nicolae N. Mănescu, aflate în custodia lăcaşului de cult amintit. (Preot paroh Gh.Dumitru) Prin urmare, nu vor fi menţionate alte surse documentare şi din acest motiv nu vor fi redactate note la subsol. Vom prezenta doar unele scurte descrieri din aceste surse istorice. Preotul Mănescu a dedicat fiecărui an calendaristic un caiet pastoral în care consemnează evenimente mai importante sau opinii personale despre aceste evenimente pe întreaga perioadă cât a fost preot paroh la Apa Sărată. Născut la 30 noiembrie 1884, în Berevoieşti-Ungureni, într-o familie de obârşie maramureşeană, a devenit preot paroh la biserica din Apa Sărată începând cu anul 1912. Prin formaţia sa intelectuală şi aspiraţii, preotul Mănescu aparţine generaţiei care a înfăptuit Marea Unire din 1918. De altfel, preotul Mănescu a însoţit armata în calitate de preot confesor, în primul război mondial participând pe front, inclusiv la confruntările de la Mărăşeşti. Este membru fondator, alături de Ion Mihalache, al filialei Muscel a Partidului Ţărănesc şi de două ori deputat în Parlamentul României. În perioada guvernărilor Partidului Naţional Ţărănesc (1928-1933), preotul Mănescu a fost numit prefect administrativ (21 iunie 1930-5 aprilie 1931) iar apoi a deţinut demnitatea de prefect al judeţului Muscel(1932-1933). Solidar cu programul ţărănist în domeniul agrar, preotul Mănescu s-a implicat în aplicarea sa, contribuind personal la ridicarea nivelului de viaţă al comunităţilor din care făcea parte: înfiinţarea de izlazuri comunale, înfiinţarea unei pepiniere de salcâm, lucrări de combatere a eroziunii solului, plantarea a peste 1 milion de puieţi de salcâm pe coasta Groşanilor. Instituţiile culturale au reprezentat pentru Nicolae Mănescu o preocupare aparte deoarece era convins că numai prin educaţie se poate ridica nivelul de viaţă al locuitorilor comunităţii. Din această perspectivă, cea mai importantă realizare a sa a fost construirea şcolii din cartierul Apa Sărată (Şcoala Nr. 4), construcţie inaugurată la data de 15 oct. 1931, la care au luat parte toţi fruntaşii naţional-ţărănişti, în frunte cu Ion Mihalache. A avut intenţia construirii şi a unui Ateneu Parohial destinat activităţilor culturale şi religioase, dar fondurile pe care a reuşit să le

139

adune pentru finanţarea proiectului au fost cedate pentru construire şcolii din Apa Sărată. Lista înfăptuirilor poate continua. Venirea la putere a regimului comunist a reprezentat un sfârşit tragic pentru N.Mănescu, aidoma sfârşitului celor mai mulţi lideri locali şi centrali ai P.N.Ţ. A fost arestat în anul 1958 şi întemniţat la Botoşani unde va şi muri în 1961. Osemintele sale au fost aduse la Câmpulung şi îngropate în micul cimitir din curtea bisericii pe care a păstorit-o din 1912. 1 Pentru contemporani, Nicolae Mănescu rămâne un exemplu, o plidă vie despre oamenii care s-au identificat deplin cu sacrificiul construcţiei. Înainte de toate, trecând peste aspiraţiile sale politice, fireşti de altfel, într-o societate pluralistă ca cea din România interbelică, el rămâne un om ataşat aspiraţiilor semenilor săi simpli şi truditori, în primul rând ţăranului român pe care a vrut să-l modeleze, să-l educe şi să-l ridice la o stare socială de normalitate. Cele mai multe descrieri ale Câmpulungului se referă la cartierul Apa Sărată, lucru firesc datorită faptului că aici a fost preot paroh. N.Mănescu a fost martor ocular a tuturor evenimentelor locale petrecute în Câmpulung de la venirea sa aici (1912) şi până la arestarea sa de către comunişti (1958). În descrierile făcute, Câmpulungul incluzând şi cartierele sale de margine ni se înfăţişează ca o localitate în care urbanul este completat de rural, de aici rezultând, mentalităţi, obiceiuri, tradiţii, port popular , menţinute nealterate într-o urbe ce s-a constituit ca reşedinţă de judeţ. La venirea sa în Apa Sărată (1912) prezintă acest cartier ca fiind un sat în toată înfăţişarea sa de la început de secol XX. Cartierului Apa Sărată „Ar fi trebuit să se numească satul Sărăcenii că tare era sărac şi urât. Erau mulţi uncheşi bătrâni, cu plete, frumoşi în felul lor. Opinca era încălţămintea obişnuită, cioarecul, minteanul ca îmbrăcat ca şi zeghea şi cojocul. Femeile cu ştergar, fotă, ie şi glugă nu lipseau la târguleţe. Vedeai pe dacii trecutului în fiinţa lor. Aşa am cunoscut

1 Caietele Pastorale ale preotului paroh Nicolae N. Mănescu, în Condica Bisericii Apa Sărată- Câmpulung

140

pe Tănase Cotescu de 82 de ani, Niţă Bugheanu, Vasile Cotescu, Ion Mitu, Nec. Dascălu, I. Giurgiuveanu, toţi, peste 80 de ani vârstă. Dacă erau fruntaşi în port şi făptură omenească, erau săraci prin ignoranţa lor, trăind ca oameni primitivi, satul lipsit de şcoală şi plin de răpi sterpe.2 Din toţi enoriaşii nu ştiau carte decât 4-5 bărbaţi şi nicio femeie nici chiar preoteasa nu a cunoscut litera cărţii. Ca bani circulau mai mult bănicii de 2 parale ce se da drept echivalent al muncii. Ocupaţia locuitorilor era agricultura mai ales în lunca Grădiştea şi vitele . Nu putea să fie mai multă carte căci în trecut nu era şcoală, puţinii copii care voiau să ştie carte trebuiau să meargă la Şcoala din Câmpulung, asta din vremea Regulamentului Organic, iar mai înainte de acest timp se făcea şcoală în casa din Mărcuş a lui Oancea Dascălu, care chiar după nume ne arată că el era dascăl în înţelesul şi de învăţător. Toată cartea consta în a scrie şi a citi bucoavna, din care un exemplar am găsit şi eu şi l-am aşezat la muzeu. Casa acestui dascăl se află în curtea casei unde locuieşte azi nepoata sa, Ana Dascălu, rămasă nemăritată în Mărcuş. Era o casă vecehe de bârne, tavanul de grinzi, acoprite cu podine. Pe o grindă am găsit scris leatul 1834 (?). Casa a fost dărâmată prin 1934 înainte de a o putea fotografia cum vorbisem cu (feciorul) nepotul Neculae Dascălu. Bucata de grindă scrisă pe care voiam a o duce la muzeu a fost luată de învăţătorul Gh. Isbăşoiu şi dusă probabil la Şcoala din Drăceşti” 3

(Condica Bisericii Apa Sărată) Referitor la toponimia locului, preotul N.Mănescu face următoarele referiri: „Se zice că Apa Sărată după izvorul sărat ce s-a desfundat sub ocupaţie nemţească 1916-1918 din cauza lipsei de sare. Fusese astupat în timp şi moşul M.Manole pus să fie păzit pentru a nu se face pagubă statului ce avea monopolul sării. În timpul ocupaţiei fiind lipsă de sare şi moşul Manole de 84 de ani fiind greu bolnav văzând că o să moară şi rămâne locul izvorului ascuns, merge deşi bolnav greu şi arată adoptatului său fiu Ion acest izvor care de atunci este folosit de toţi până acum. Acestei localităţi îi mai zice Mărcuş, cuprinzând şi alte sate ca Drăceşti, Livadea, Bărbuşa.....Acest nume provine de la un Mărcuşanu, al cărui neam a existat până de

2 ibidem 3 ibidem

141

curând. După alţii, denumirea este mai veche, de la romani Marcus, care s-a transformat cu vremea în Mărcuş. Pe dealurile din jur, în trecut au fost păduri seculare prin care s-au ascuns românii în timpurile barbare. Şi acum se mai păstrează stejari bătrâni, unul la Florian Cotescu în deal gros ca butia şi crăcănat, pe care-l cunoştea şi regele Carol când venea la Câmpulung cu diligenţa înainte de a fi trenul 1884. Puţine case au fost acum 100 de ani. Ca 20 aşezate prin locuri ascunse fără drumuri, fiind în mijlocul pădurilor, erau făcute din bârne cu 2 încăperi şi podină sus. Tot în dealul Mărcuş se văd urmele ocnei de sare, în grădina Florianei Cotescu, de unde au scos şi Romanii colonişti care au fost aici pe timpul ocupării Daciei de către Traian. Când am venit aici ca preot, am găsit pe enoriaşi cam 95% analfabeţi deşi, aproape de oraş, ocupaţia lor era agricultura şi vitele aducând laptele pe piaţă.” Cartierul Apa Sărată s-a aflat în perioada interbelică în disputa politică dintre liberali şi ţărănişti. Iată cum apreciază N.Mănescu acest aspect: „Formă comunală aparte căci liberalii ca să poată avea succes la alegeri de primar în persoana D-lui Ionel Nicolau a dat la Mărcuşul cu Apa Sărată de la oraş la ţară la 1926 şi a stat comună rurală până la 1 I 1929 când venind la putere. Partidul Naţional Ţărănesc, am considerat o datorie de onoare de a reda oraşului această porţiune de teren , de care a aparţinut din cele mai vechi timpuri, retrogradată fiind numai din interes politic şi personal.

(cartea Bisericii p.10) Cu referire la cartierul Apa Sărată, preotul N. Mănescu descrie începuturile mineritului în Câmpulung. „O viaţă economică nu se poate vorbi la Apa Sărată decât de la descoperirea lignitului mai întâi de Nec. Stuparu în 1900 şi apoi a venit aici Ing. Negreţzu şi a format Concesiunea „Lignitul” pe care a ţinut-o până la 1917-1918, când a vândut-o nemţilor. După izgonirea nemţilor această mină a devenit pradă de război şi s-a pus cu administrate Virgil Alimăneşteanu, care a administrat-o până în 1919 când s-a construit noua societate sub preşedenţia d-lui Dinu Brătianu mărindu-i capitalul de la 20 milioane la 50 de milioane.. În felul acesta a fost condusă până la 1929 când a fost vândută grupului de bancheri belgieni care au făcut Uzina Electrică pe terenul islazului care au construit şi uzina electrică în acest an.”

142

Oamenii Câmpulungului sunt mereu prezenţi în descrierile sale. De exemplu, la moartea unui enoriaş pe nume Neculae Stănoiu (16 III 1937) preotul Mănescu ţine un discurs în care i-a lăudat calitate şi l-a apreciat drept vrednic ţăran. „Am văzut în el pe tipul ţăranului bun, gospodar, regulă desăvârşită în casa şi curtea lui. Cunoştea fierăria având oi, nicovală şi toate sculele. Cunoştea rotăria, legatul butiilor şi a căruţelor. La povarna lui, apa venea pe jgheaburile... Deşi cu avere şi bani era un bărbat modest, în costum ţărănesc, totul lucrat în casă. Nu a dispreţuit opinca făcută de mama lui până până la moarte. Ca el aş dori să văz pe tot ţăranul român. Era inginer născut şi arhitect. Planul lui nu suferea schimbare. În mijlocul prundului bătut de ape cu planul lui a sustras terenul necesar iazului şi moarei, ce n-a fost înecat vreodată [...] A făcut politică ţărănească fiind ales în Consiliul comunal”. Aprecierile preotului Mănescu faţă de acest localnic sunt completate cu următoare remarcă: „Am găsit nimerit să fixez azi pentru posteritate, pe acest ţăran fără carte dar cu mari calităţi spre cinstea clasei din care s-a tras spre a servi de model altora.” Descrie portul popular al muscelenilor din perspectiva soţiei sale: „vrednică în gospodărie, arta de a se îmbrăca în costum naţional – neîntrecută. Gustul fin în alegerea modelelor cusăturilor naţionale. Ceea ce spunea ea că «e frumos» în adevăr era frumos. Dovadă frumoasele lucrături şi ţesături cu care a ştiut să îmbrace casa. Atât de mult ţinea la costumul naţional pe care l-a îmbrăcat toată viaţa că înainte de a se îmbolnăvi a rugart pe nepotul Manu de la Godeni, talentat desenator să-i facă chipul mare în creion după o fotografie în care se vede întreg costumul naţional de jos până sus. L-a adus acum câteva zile, foarte bine lucrat. L-am pus în pioneze pe uşă şi toată ziua se uita la ie, la fotă, la maramă, regretând că acum a trebuit să le pună în dulap şi nu pe corpul său. O altă descriere face referire la obiceiurile de nuntă în Câmpulung: „Am plecat cu lăutarii la casa miresii. Aici horă mare, în curte lume multă din sat şi împrejurimi. Costume naţionale frumoase, îmbrăcate de chipuri tinere. Suntem poftiţi sus, în casa mare, gătită cu lucrul mâinilor gospodinei [...] Grăbim plecarea, e ora 5 şi ½, se ia

143

cuvenita blagoslovenie şi iertăciune după obicei. Naşa aşează părinţii pe două scaune, mireasa în faţa mamei şi ginerele în faţa socrului. Eu le spun: a sosit momentul pentru fiica d-vs să părăsească casa părintească crescută aici în cuibul sătesc, acum coboară lângă soţul său spre a-şi face un nou cămin al lor propriu. [...]Înainte de a părăsi casa în care te-ai născut şi crescut, fiică şi fină, se cade a-ţi lua rămas bun de la părinţi cerându-le iertăciune pentru tot ce-i fi greşit şi supărat cerându-le creştineasca blagoslovenie. Mireasa sărută mâna mamei şi tatălui, a naşei şi naşului, asemenea şi mirele, iar lăutarii încep cântecul de jale: Rămâi maică sănătoasă. Moment solemn. Cu lacrimi în ochi coboară la braţ în curte unde ia loc în horă cu naşi cu tot ... apoi coboară în trăsură şi pe jos către biserică. După cununie a urmat masa în casele de zestre de lângă biserică. Naşa a dat 5 000 lei, iar ceilalţi de la 3 000 la 1 0004. 29 I 1933. Inaugurarea sportului de iarnă din Câmpulung. Cuvânt ţinut de pr. N.Mănescu în calitate de Prefect al Jud. Muscel. ...”Prin introducerea sporturilor de iarnă am urmărit un îndoit scop:

1) Înviorarea vieţii economice a oraşului şi de aceea am intervenit să fie declarat oraş olimpic de iarnă putând veni oricine cu jumătate preţ pentru a se recrea aici. Ne-am gândit că aici este cel mai plăcut şi sănătos aer din ţară, lipsit cu totul de curenţi, cu locuri pitoreşti din cele mai frumoase , m-am gândit că orice intelectual din Bucureşti poate în 3 ore să vină cu trenul şi cât ţine sărbătoarea să se recreeze respirând aerul brazilor pentru ca apoi să se reîntoarcă la muncă.

2) Am avut al doilea scop să dau o ocupaţie sănătoasă tinerilor în orele libere . Să-i abatem de la ocupaţiile periculoase şi nepotrivite vârstei lor. Să meargă aici în mijlocul naturii.

Sporturile cu numele lor sunt importate din altă ţară, Anglia şi America. Noi de multe ori, importăm numai părţile rele nu şi cele bune. Aş vrea ca în sport să luăm şi partea cea bună.

4 N. Mănescu, Cărţi pastorale, 1942-1943, p 21-22

144

Legionarii 7 februarie 1941 Toţi preoţii legionari care au crezut că e mai bine să ţină în mâna dreaptă pistolul decât Sfântul Potir, la rebeliunea din 21-24 Iau trecut pe la cabinetul Parchetului. Azi au fost aici călugări de la Mânăstire, aceste bestii care în loc să stea pe brânci la rugăciune pentru pacea lumii, au ieşit şi ei cu revolverele în stradă. Unul din ei Bărbieru, a ieşit noaptea din chilie acum vreo lună de zile şi îmbrăcat peste anteriu cu cămaşa verde a început să tragă peste crucea Mânăstirii Negru Vodă. A ieşit stareţul Miron alarmat şi văzându-l în aşa hal l-a întrebat: Ce-i asta? El a răspuns: Fac exerciţii, nu ştii că sunt legionar? Pentru această îndrăzneală a stareţului, acest călugăr de modă nouă îl reclamă cuibului de legionari şi era vorba să fie pedepsit aspru, aplicându-i 25 de lovituri căci şi Stareţul era legionar. După asta a fost dat afară. Tânărul diacon nou numit „Legionarul de la biserica Marina”. Au fost cercetaţi şi preoţi care au instigat la revoltă. Pr. Gâlcă cică era cu puşca, preoteasa cu revolvere. Preotul Savu a fost trimis sub escortă la judeţ. 6 II 1941 Au început să vină nemţii în satele judeţului nostru,l pe aici pe la munte. Vorba vine „vin”, ai impresia că ne invadează. Sute de maşini, mari şi negre ca dricurile de morţi trec zilnic de la sud la nord, adică de la Piteşti unde sunt debarcate din trenuri către satele din tot judeţul. În Schitu Goleşti au sosit 700, în Poenari 400 şi în toate satele şi cătunele. Pentru Câmpulung sunt daţi 7000 Aici, în Apa Sărată, când a venit ofiţerul german însoţit de Carol ceasornicarul, pentru ..................eu le-am spus că în acest sat Apa Sărată, parohia mea, nu sunt case libere căci sunt ocupate de personalul marilor industrii de aic i, Uzina şi Mina de cărbune, aşa că nu se găseşte. Pe acest argument înţeles de ofiţer a repartizat numai 60 de soldaţi, 1 ofiţer şi 7 grade inferioare în casele Nae Stănoiu, Ecaterina lui Moise, Tinca etc. , ofiţerul la d-l Lucescu iar şoferul ordonanţă la d-l Negoescu

145

27II 1941 Plecarea germanilor În ziua de 27 II au plecat ofiţerul şi trupa germană, 60-70 la număr care au poposit aici (Apa Sărată) Cât au stat împrejurul bisericii i-am putut observa de aproape. Foarte disciplinaţi, foarte respectuoşi. De toate aveau în maşinile lor mari până la 10 000 kg. Soldatul nu avea voie să ceară nimic de la casa omului. Maşina se transforma în dormitor în caz de nevoie. Aici avea lampă cu petrol drept sobă. Dacă au luat case spre locuinţă apoi unde nu era sobă puneu tot lampa la care încălzea şi bucatele. Foarte curaţi. Zilnic se spălau pe trup şi cu peria de dinţi. Peste haina militară, în caz de lucru, trăgeau un costum anume care putea să se murdărească căci era spălat. Încălţămintea bună, cisme, bocanci, chiar încălţăminte pentru fotbal. Făceau dimineaţa exerciţii fizice, şi după prânz, jocuri în grădina lui Iorgu Lucescu. Au făcut scaun la closetul bisericii nici o murdărie pe tot timpul întrebuinţării. Masa: dimineaţa o felie de pâine din bucata îmbrăcată igienic în celuloid, apoi o cană de cafea. La 12 ciorbă, la 16 unt şi cafea, seara.... Toţi roşii şi bine îmbrăcaţi. Oricât ar fi plouat nu putea răzbi pe motociclist, fiind îmbrăcat cu manta de cauciuc, apărătoare de noroi, armele acoperite cu postav la ţeavă şi încărcător, toţi cu lanternă în piept cu care te fixa noaptea. Tot aşa de complicat armamentul mare. Nu ştiu de ce au plecat foarte trişti. Cei din casa Manole toţi plângeau, tot aşa spunea dascălu I. Diaconescu că plângeau ofiţerii din casa lui. Ne obişnuisem cu ei. Câteva femei au plâns după ei. Obişnuinţa se transformase în intimitate şi nu din cele de jos. Chiar eu am văzut cu ochii mei ceea ce nu trebuia să văz din întâmplare în vecinătatea curţii bisericii cu acea casă.

146

MUSCELUL OGLINDIT ÎN LITERATUR Ă,

MUZIC Ă ŞI FOLCLOR.

Prof. Moise Mitulescu - compozitor, dirijor, folclorist -

Writers, musicians and folklorists have reflected in their writings the beauty of our city.This area was considered one of the most fertile, rich and valuable areas of the country folk. Cuvinte cheie: scriitori, folcloristi, zona folclorică Keywords: writers, folklorist, tte country folk Ţinutul Muscelului, cu străvechea sa capitală, Câmpulung, a fost încă de la început un cadru de preferinţă al unor scriitori, muzicieni şi folclorişti de seamă, pentru a-l reflecta în scrierile şi studiile lor devenite opere de mare valoare ale literaturii, muzicii şi folcloristicii româneşti. Dacă ne vom referi la scriitorii aceştia, ar fi îndeajuns să-l menţionăm aici doar pe unul dintre ei, pe marele scriitor-dramaturg, Tudor Muşatescu, muscelean de obârşie. Se ştie că acţiunea clebrei sale piese „Titanic vals”, spre exemplu, se desfăşoară în urbea Câmpulungului. El şi-a ales ca personaje în desfăşurarea dramatică şi comică pe chiar unii dintre locuitorii vestiţi ai oraşului, cum a fost acel faimos pălărier câmpulungean, Măgeanu... Cu peste o sută de ani în urmă lua fiinţă la Câmpulung Muscel (în anul 1908), Societatea Muzicală Română „Negru Vodă”. Din istoricul publicat în anul 1978 şi 1983, cu prilejul aniversării Coralei „Negru Vodă” reiese că: „În cadrul acestei societăţi erau oraganizate cursuri de solfegii şi de aplicaţii în arta cântului vocal şi instrumental, un cor mixt şi unul bărbătesc, o orchestră simfonică şi una populară. Încă de la înfiinţarea sa Societatea Muzicală „Negru Vodă” alături de

147

vestitul colectiv artistic „Carmen” a concertat în mai multe rânduri la Ateneul Român, fiind apoi o prezenţă pe această scenă de prestigiu în mod periodic”∗... Zona Muscelului fiind considerată ca una dintre cele mai fertile, mai bogate şi mai valoroase zone folclorice ale ţării, a fost mereu în atenţia specialiştilor de la Institutul Naţional de Etnologie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române din Bucureşti, pentru activitatea de culegere, cercetare ştiinţifică şi tezaurizare a folclorului muscelean. Folclorişti şi îndeosebi etnomuzicologi renumiţi de la acest institut ca: Steluţa Popa, Ghizela Suliţeanu, Paula Carp şi Alexandru Amzulescu au cutreierat ani mulţi pe drumurile multor aşezări din Muscel: Dâmbovicioara, Boteni, Jugur, Mărcuş, Văcarea, Lereşti, Conţeşti, Capul Piscului, Mihăieşti, Rucăr, Bughea de Sus, dar şi Câmpulung Muscel, culegând şi transcriind bogatul şi neasemuitul folclor de pe aceste meleaguri muscelene. Ei au publicat culegeri şi studii de folclor muzical vocal şi instrumental-coregrafic din Muscel de mare valoare, care se află în primul rând în arhiva-tezaur a acestui institut.

∗ ∗ ∗ În prezenta expunere însă, mi-am propus să amintesc cât mai succint trecutul literar, muzical şi folcloric în care Muscelul să se oglindească, pentru ca în cele ce urmează să mă refer mai mult la perioada contemporană, mai bine zis – apropiată zilelor noastre de acum şi poate mai puţin cunoscută... De aceea, vreau să încep cu referirile la scriitorul muscelean, GEORGE ŞOVU, mare personalitate a literaturii române, devenit celebru atât datorită faptului că este autorul scenariilor filemlor româneşti de lung metraj: „Decalaraţie de dragoste”; „Liceenii”; „Extemporal la dirigenţie”; „Liceenii rock’and’roll”; „Liceenii în alertă” şi autor a 32 de cărţi de povestiri şi romane, cât şi datorită aprecierilor superlative asupra scriierilor sale ale unor reputaţi critici literari, cineaşti, filologi, ziarişti. Şi fac acest lucru pentru că în mai toate scrierile sale Muscelul şi oraşul de la poalele Măgurei şi Mateiaşului – Câmpulungul se oglindesc cel mai pregnant.

∗ „1908-1978 a-70-a aniversare a Corului Societăţii „Negru Vodă”.

148

George Şovu s-a născut în anul 1931, într-o familie de ţărani musceleni, în satul Bucşeneşti, comuna Ţiţeşti. A fost un elev eminent al Şcolii Normale Carol I din Câmpulung Muscel, premiant I în toţi cei opt ani şcolari. „După strălucitele studii filologice la Universitatea din Iaşi, încheiate ca şef de promoţie, a desfăşurat o neîntreruptă şi prestigioasă activitate ca ziarist , profesor, director de liceu, inspector şcolar, metodist şi consilier ministerial, cronicar şi prezentator de emisiuni de radio şi televiziune, paralel cu cea de scriitor şi de cineast. De peste 20 de ani este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Cineaştilor din România”∗... Redăm aici câteva aprecieri exprimate de-a lungul timpului asupra cărţilor lui George Şovu: – „George Şovu este unul dintre cei mai productivi şi mai talentaţi autori de literatură cu şi pentru copii şi adolescenţi. El se diferenţiază de mulţi dintre confraţi... printr-o convingătoare reabilitare a idilei”... George Muntean – „George Şovu este cel mai mare prozator contemporan al vârstei tinere, alături de Mircea Sântimbreanu şi Constantin Chiriţă” ∗∗ Prof. dr. Tudor Opriş – „Pentru milioanele de cititori şi spectatori, vrăji ţi de romanle sale, captivante de la primele pagini, prin stilul elegant, prin poezia expresiei artistice, prin investigaţia, care revelează sufletul... şi mai ales trăirile şi aspiraţiile tinerilor, ca şi de filmele, cu neuitatele poveşti de iubire, George Şovu a devenit „Lumina neuitării”, peste timp, cum se intitulează unul dintre romanele sale, apărut în 2010”∗∗∗ Ion Nistor În capitolul XI al romanului său, „Cântecul Destinului”, George Şovu scrie: ...„Aici avem de toate: şi râu, în care să ne scăldăm, în curând; şi dealuri, le vezi acolo, în partea dreaptă – multe dintre ele sunt acoperite cu pomi fructiferi – meri, peri, pruni, caişi, cireşi (rudele tale), iar, dincolo de movilele acelea, purtând pe fruntea lor atâta viaţă, se întinde pe zeci de hectare, pădurea de fagi şi de stejari, cu poieniţe din loc, în loc, cu taine şi mistere, pe care bătrânii tot încearcă să le dezlege...

∗ „Lumina neuitării”, Editura Rawexcoms, Bucureşti, 2010, p. 44. ∗∗ „Romanticii”, DO MINOR, 2009, copertă. ∗∗∗ „Cântecul destinului”, roman, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2012.

149

...Şi-acum priveşte într-acolo, în faţa ta, unde, la o distanţă de 30 km, se află munţii!... Iar la poalelor lor, respiră de sute de ani, orăşelul-domnesc CÂMPULUNG-Muscel..., copleşit aproape, de frumuşeţea locurilor ce-l înconjoară şi, mai ales, de nobleţea ISTORIEI, născută şi bătută-n PECEŢI, AICI!...”

„Iată ce spunea (într-o carte – „RESPIRĂRI” se numea) Nichita Stănescu despre aceste locuri:

...„La câteva strigăte mai sus de CÂMPULUNG MUSCEL... în acel triunghi de magică frumuseţe - al munţilor cu dealul şi cu valea, poate cel mai frumos loc din ţară şi din lume, după gustul inimii mele, aici, unde limba vorbită are o claritate fonetică de cristal, încât îţi vine să crezi că aici s-a născut, mai întâi, LIMBA ROMÂNĂ, aici sălăşluieşte cosmosul stelelor de noapte şi de zi, predestinat patriei noastre!... Îţi vine să strigi, mirându-te: oare ce uriaşi au fost îngropaţi sub munţi, de au munţii atâta măreţie şi tăcere, vorbitoare în ei?!...”

În acestă cetate de scaun-domnesc, se află şi o „Cetate a emoţiilor” – Şcoala Normală „Carol I”...∗∗∗∗ George Şovu povesteşte în cărţile sale cum a ajuns pentru prima dată la această „cetate”, la vârsta de 13 ani, în timpul celui de-al II-lea război mondial să susţină examenul de admitere în clasa I a Şcolii Normale de Învăţători: (echivalentă cu clasa a V-a a gimnazului actual, n.n). ...„După îndemnurile şi semnele oamenilor, am trecut podul peste Râul Târgului, apa în care mă scăldam de atâtea ori, fiindcă traversa, în drumul ei spre nuntirea cu Râul Doamnei şi, mai târziu cu Argeşul, şi fermecatul zăvoi al copilăriei mele, de până atunci... ...Şi iată Cetatea: lângă tâmpla dealului, despre care aveam să aflu că se numeşte Flămânda, – clădiri, multe, sobre, din cărămidă roşie, punctată ici-colo cu ornamente; iată ceasul mare, din inima clădirii; iată brazii, poate seculari care-o înconjoară!”... Acţiunea unui alt roman al acestui scriitor, „Romanticii”, are ca personaje principale o nepoată a profesorului de istorie de la Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I” din Câmpulung Muscel şi un fiu al unui parlamentar îmbogăţit în mod necinstit. În acest roman de dragoste este descrisă staţia de tren de la Goleşti, biserica de pe dealul Flămânda, etc. Într-o altă carte a lui George Şovu – „Rugăciunea unui înger”, în povestirea 39, intitulată „De sărbători”... redă într-o descriere

∗∗∗∗ „Cântecul destinului”, roman, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2012.

150

emoţionantă, captivantă, cum se pregătea şi cum pleca împreună cu ceata de prieteni-şcolari, sau, mai târziu, liceeni, cu fraţi şi surori să colinde la fiecare casă din frumosul sat natal, de la poalele munţilor”... (Bucşeneşti – Ţiţeşti, n.n.). Mai pomeneşte aici cum, copil fiind, când tatăl lui era plecat pe front, el împreună cu sora sa, Olimpia, au trecut munţii în timpul iernii, pe drumul Branului, cu căruţa şi caii lor, pentru a cumpăra fân pentru vitele pe care le aveau în gospodărie. Redau un pasaj cu această emoţionantă amintire: ...„Când am coborât ultima pantă şi am văzut lucind ferestrele caselor de la Podul Dâmbovicioarei, mi s-a părut că visăm... Olimpia a oprit căruţa la marginea de drum, lângă zidul unei case. A smuls nişte fân şi l-a pus în faţa cailor. Aducându-şi aminte de mine, a venit, îngrijorată, în spatele căruţei... Şedeam pe aceeaşi pârghie şi plângeam liniştitor... M-a Îmbrăţişat şi mi-a şters lacrimile de pe obraji.

– Ştii că asta e noaptea de Anul Nou?, întreb cu glasul pierit”. ∗ Atât de pregnant se oglindeşte Câmpulungul romantic în cărţile

lui George şovu încât el, ca şi Tudor Muşatescu, ne înfăţişează în fermecatul său discurs literar eroi aleşi dintrei oamenii cunoscuţi ai urbei, ca fotograful Baraghin, locuri şi fapte de poveste, ca bulevardul „Pardon”, şi grădina publică „Merci”, pe unde „cântă normaliştii!” cu fanfara lor...

Mirificele plaiuri muscelene i-au inspirat şi pe poeţii contemporani în creaţiile lor minunate, unii dintre ei fiind chiar fii ai municipiului Câmpulung.

În volumul de poezii „Sub cerul părintesc”, dedicat copiilor, al profesoarei, poetă de mare talent, VALERIA MIHAI ŞTEFAN a cărei casă părintească se află la poalele dealului de lângă strada Unchiaşului, comuna Apa Sărată, limitrofă Câmpulungului, imaginile poetice sunt izvorâte din frumuseţile naturii înconjurătoare, specifică Muscelului, şi din graiul „plin de dor” al oamenilor locului.

Iată câteva versuri semnificative în acest sens: „Strada mea” „Poate nu ştiţi, strada mea/ veche e de când lumea!/ De când

zâne, pe-nserat/ se-aduneau la porţi, la sfat,/ cu salcâmi, albine, flori/ ba... cu prinţi rătăcitori/ Iar vecinii, împăraţi, în arginturi îmbrăcaţi,/ Ştiau vremea după vânt, oamenii după cuvânt/ Şi vedeau după o stea,/

∗ „Rugăciunea unui înger”, povestiri, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2012, pag. 154.

151

un copil când se năştea./ Mama legăna uşor/ graiul nostru plin de dor,/ greu de cântec, fraţi, bunici,/ de izvoarele de-aici./ Nu aş da-o pe nimic/ strada mea, cât sunt de mic!/ Mărul înflorit mi-a zis/ că e ruptă dintr-un vis!”

„Vară, dulce vară” „Trece vara caldă/ cu salcâmi în floare,/ cu bujori pe frunte,/

Zână răpitoate/ Flutură în zare/ mantia albastră,/ vine cu cireşe până la fereastră./ Peste dealuri urcă/ nalta şi frumoasă,/ zmeura şi fragii/ munţilor le lasă/ Mi-ai cântat cu păsări,/ Mi-ai citit cu stele,/ Vară, dulce vară,/ Unde pelci cu ele?”∗

Ca dovadă a valorii poeziei sale, Valeria Mihai Ştefan a fost inclusă de către criticul literar George Mirea, care o aprecia foarte mult, în Antologia radiofonică de poezie, prefaţată de Al. Philippide, „Ca un fagure de miere” apărută la Editura „Eminescu” din Bucureşti în anul 1978. Numele ei, cu versurile ei, se află în această antologie alături de mari poeţi români...

Atât de mult îşi iubeşte meleagurile natale, muscelene, încât aflându-se în străinătate, la Pretoria, la fiica ei, astăzi devenită celebră şi premiată cu aur la Geneva, ca femeie mare inventator român pentru depistarea şi vindecarea cancerului, Valeria Mihai Ştefan a scris următoarele emoţionante versuri:

(„Mi-e dor...”) „Mi-e dor de munţii mei albaştri,/ de cerul tainic în apus,/ de

brazii legănaţi de doine,/ de vorbele ce nu s-au spus/ Mi-e dor de-o casă în Muscele/ desprinse parcă dintr-un vis,/

de-o seară ce-a rămas înstele,/ de cântecul ce nu s-a scris.../ De florile de pe maramă/ când bate toaca pe-nserat,/ de nopţile ningând colinde/ şi Învierea într-un sat,/ Mi-e dor de tot ce nu mi-e dat...

Pretoria, ianuarie, 2003. Trebuie să amintesc aici şi despre poetul Horia Zilieru, legat şi

el „trup şi suflet” de Muscel. Otilia Cazimir făcea următoarele aprecieri în prefaţa la volumul de poezii „Florile cornului tânăr” al acestui poet, stabilit la Iaşi: „Horia Zilieru nu e moldovean. Ca şi G. Topârceanu, cu o jumătate de veac în urmă, a poposit la Iaşi de prin părţile Muscelului, de unde a adus în ochi şi în suflet ceva din vigoarea şi prospeţimea peisajului valah. Legătura profundă, organică aproape, cu satul şi cu pădurea, cu balada şi cu trecutul, răzbate vie în cântecele sale.”...

∗ „Sub cerul părintesc”, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2011, p.8, 28.

152

Redând aici doar câteva versuri, numai dintr-o poezie („Baladă munteană”), publicată în volumul menţionat, este suficient ca să constatăm cât de relevante şi sugestive sunt adimirabilele referiri ale Otiliei Cazimir asupra creaţiei acestui poet muscelean, Horia Zilieru: „fetele noastre cu fotă şi ie”.../ Fetele noastre câmpuri cu flori ştiau ţese şi coase/ din in şi mătase/ şi arbori în codri să taie/ pe viforniţi şi ploaie”...

∗∗∗

Câmpulungul a avut o viaţă muzicală puternică şi după perioada activităţii vechii Societăţi Muzicale Române „Negru Vodă”, foarte mult apreciată de instituţiile muzicale naţionale şi de personalităţi marcante ale creaţiei muzicale româneşti. Compozitori de seamă ai ţării, ca Liviu Comes, vicepreşedinte al Uniunii Compozitorilor din România, rector al Conservatorului Clujean şi al celui din Bucureşti, au creat în mod special lucrări complexe de mare valoare, scrise într-un limbaj muzical modern, unele inspirate din folclorul muscelean, pe care le-au dedicat Coralei „Negru Vodă”.

Dirijori ilu ştri, ca Eugen („Jean”) Popescu, cel care a pus în scenă la Câmpulung, pentru prima dată, o operetă cu interpreţi din rândul liceenilor şi tinerilor talentaţi din oraş, profesorii: Ileana Prosie, Constantin Mahu, juristul şi compozitorul Călin Cotolan, celebrul dr. Constantin Roman, Alfons Popescu, pe care i-am urmat şi eu într-un timp îndelungat de 20 de ani, au asigurat Muscelului o activitate muzicală tumultuoasă şi prestigioasă.

Un rol important în viaţa muzicală de aici l-au mai avut, apoi, şi distinşii profesori de muzică: Eugen Bercu, Spiridon Niculescu, Paul Mihăiescu, Speranţa Florea şi profesorii de specialitate de la Şcoala de Muzică din Câmpulung, condusă de profesorul şi solistul de muzică populară Constantin Ticuleanu, ca vilonistul Aurel Boeru şi pianista Janina Ionescu ş.a. Unii dintre aceştia au reprezentat cu brio Muscelul şi Câmpulungul, deci şi ţara, la diferite festivaluri internaţionale, îndeosebi de folclor muzical-coregrafic.

Poate mulţi nu ştiu, în special cei din noile generaţii de după anul 1944, că vechea Şcoală Normală de Învăţători „Carol I” din Câmpulung Muscel avea o orchestră de tip simfonic, dirijată de celebrul muzician Iacobescu. Această orchestră susţinea, an de an, concerte pentru locuitorii oraşului, la 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, când se sărbătorea patronatul şcolii şi nu numai atunci... Şcoala

153

Normală „Carol I” mai avea şi o fanfară a elevilor dirijată tot de un renumit muzician-instrumentist, Trache, care participa la multe festivităţi, defilând pe străzile oraşului, sau concertând în grădina publică...

O contribuţie deosebită la viaţa muzicală cultă a municipiului Câmpulung a avut-o şi o mai are şi astăzi Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din localitate, organizând periodic audiţii şi concerte instrumentale cu elevii pentru părinţi şi melomani.

Corala „Negru Vodă” din Câmpulung, în perioada 1968-1988 a reprezentat Argeşul în emisiuni la posturile naţionale de radio şi televiziune, la marile şi specialele festivaluri corale naţionale şi interjudeţene de la Lugoj, Suceava, Deva, Piteşti, Craiova ş.a., obţinând numeroase premii şi trofee, printre care şi titlul de laureat cu premiul I pe ţară şi cu medalia de aur. Corala a suplinit şi rolul unei filarmonici locale, susţinând în această perioadă cele peste o sută de concerte şi spectacole, interpretând şi pagini corale-instrumentale, integrale şi cu solişti din creaţia pentru teatrele lirice, cum au fost cele din opereta „La seceriş” de Tiberiu Brediceanu etc.

Şi compozitorii argeşeni din perioada contemporană au realizat lucrări în care Muscelul a fost sursa lor de inspiraţie. Printre creaţiile corale ale regretatului dirijor şi compozitor Alfons Popescu există şi o prelucrare a mult îndrăgitului cântec popular „Când eram la Câmpulung”, interpretat şi la radio de celabra solistă Măriuca Matache, fiica vestitului violonist-lăutar Ion Matache. Prelucrarea a fost publicată în Culegerea de Coruri a Casei Regionale de Creaţie Argeş, în anul 1962, fiind partea a II-a din „Suită din Câmpulung”.

În activitatea mea componistică am elaborat şi publicat mai multe lucrări în care Muscelul se oglindeşte destul de vădit...

Iată câteva dintre acestea: – „Am rămas nemuritori”, pentru cor mixt, pe versuri de

Valeria Mihai Ştefan, premiată la Cpncursul de Creaţie de la Giurgiu şi publicată în revista „Îndrumătorul cultural („C.R.”) nr. 11, Bucureşti, 1984. Redau doar primele versuri din această compoziţie corală: „Păstorim în verzi muscele/ Graiul dulce din bătrâni/ Lângă visul nou al ţării/ Vin strămoşii prin fântâni/ Unde munţii îşi dau mâna/ Cu tăria, cu lumina/ Am urcat cu Mioriţa/ Şi-am rămas nemuritori!”...

– „Dorule de pe muscele” aprobat de C.C. a Creaţiei, Bucureşti în 1968, publicat şi intrat în repertoriul multor formaţii corale argeşene;

154

În recenta mea carte Cântând iubirea, lansată cu un concert ilustrativ la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” din Piteşti (15 martie 2012), sunt şi trei compoziţii cu tematică musceleană: liedul pentru soprană, cor şi pian „În Muscelele cu flori”, lucrare premiată pe ţară şi publicată în versiune corală de Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1984; „Cântec pentru oraşul meu” (Câmpulung), un vals pentru cor, solistă şi pian, şi prelucrarea folclorică „Brâul ca la Muscel”. La lansarea cărţii mele, liedul „În Muscelele cu flori” a fost interpretat de solista mezzosoprană a Filarmonicii din Piteşti, Andra Costea-Bivol, în admiraţia publicului prezent. Redau şi din această lucrare unele versuri care aparţin aceleiaşi poete muscelene, Valeria Mihai Ştefan: „Gândul mi te-aduce iară/ În Muscelele cu flori/ De-ai veni, ţi-aş da poiene/ Cu salcâmii visători.../ Dorul meu, brad singuratec/ Sus pe vârfuri te-ar chema/ Verile, pădurii, toate/ Împleti-vor calea ta!/ În marame albe, munţii/ Visul ne-ar învălui/ Când în Iezer ne-ar aprinde/ Steaua caldă-a inimii.../ Codrii cu balade-n ramuri,/ Plaiuri cu toamne târzii/ Pentru tine, cu un cântec/ Le-aş culege, de-ai veni!...”

Deşi în titlul „Cântec pentru oraşul meu” nu este menţionat numele acestui oraş, din primele sale versuri, semnate de aceeaşi poetă musceleană, V.M. Ştefan, avem categoric imaginea străvechiului Câmpulung: „Câte-oraşe sunt în lume/ Cu ziduri străvechi şi nume,/ Ţara străbătând pe jos,/ Tu eşti cel mai frumos!...”

Pe versurile Valeriei Mihai Ştefan am mai compus şi imnul Societăţii Culturale Câmpulung „Flacăra Muscelului” şi „Imnul Cadrelor Didactice din Câmpulung Muscel” (...„Noi flacăra aprinsă de străbuni/ În inimă o ducem mai departe/ În Muscel s-au născut şi nasc români/ Cu dragoste de ţară şi de carte!”...

∗∗∗

O bogată şi valoroasă activitate folclorică desfăşurată în zona

Muscel au avut-o şi folcloriştii argeşeni. Astfel, în urma culegerii creaţiilor populare muzicale, literare sau coregrafice de aici au fost publicate mai multe cărţi-culegeri, dintre care menţionez:

Voioasă mi-e inima, culegere de cântece pentru solişti vocali, alcătuită de regretatul profesor Ion Grecu, fost metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare Argeş, tipărută la Bucureşti în 1964.

– În această culegere figurează folcloriştii-etnomuzicologi: profesorul de muzică al Liceului Pedagogic din Câmpulung,

155

Constantin V. Mahu, cu cântece propriu-zise culese şi transcrise muzical din localităţile: Bughea de Jos, Lereşti, Câmpulung, Godeni, Rucăr; prof. Ion Grecu, care a transcris frumosul cântec „Sus la munte, la Muscel”, cules de la faimoasa cântăreaţă populară Tita Bărbulescu ş.a.

– Folclor muzical din Argeş de Ion Grecu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, cu multe balade, doine şi cântece din Muscel, culese îndeosebi de la lăutarii din com. Bughea.

– Floare albă din cunună de Moise Mitulescu, editată de CICPMAM Argeş şi Asociaţia Folcloriştilor Argeşeni „C. Rădulescu-Codin”, tipărită în Bucureşti, 1982.

Prefaţa la această culegere este semnată de regretatul compozitor şi etnomuzicolog Ludovic Paceag.

Sunt cuprinse în culegere şi cântece populare vechi din comunele Valea Popii Muscel, Domneşti (de Muscel); cântece populare de dragoste şi din comunele Dâmbovicioara, Câmpulung, Boteni şi colinde din vechiul Domneşti, Boteni, Leordeni (din perioada musceleană).

– Vochiţa Stoian – privighetoarea Dâmbovicioarei, de Moise Mitulescu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 1999, cuprinzând 50 de doine, balade şi cântece propriu-zise.

În studiul folcloristic asupra repertoriului Vochiţei Stoian, pe care l-am publicat la începutul cărţii, am consemnat descoperirea Vochiţei în anul 1954 de către folcloriştii de la Institutul de Folclor „Constantin Brăiloiu” şi despre revenirile lor la ea, pentru cercetare şi culegere până în anul 1987.

La lansarea cărţii mele a fost prezentă şi regretata solistă „privighetoare” când elevi şi profesori de la clasa de canto popular a Liceului de Artă „Dinu Lipatti” din Piteşti, înfiinţată de mine, au interpretat doine şi cântece notate muzical din cuprinsul culegerii.

(Voi exemplifica şi eu aici cu o doină („Foaie verde de brădui”), de la p. 38, 39, una dintre creaţiile Vochiţei...)

– Profesorul Ion Grecu, înainte de a ne părăsi pentru totdeauna, realizează şi publică o Antologie de Doine şi Balade din Argeş-Muscel, Editura „Zodia Fecioarei”, Piteşti, 2004, în care există şi material ilustrativ din cartea Vochiţa Stoian..., scrisă de mine.

– Virtuozi ai fluierului – interpreţi din Argeş-Muscel de Moise Mitulescu, în colaborare cu Traian Ciuculescu, Editura „Alean”, Piteşti, 2009.

156

Sunt cuprinşi în această carte-culegere unsprezece vestiţi virtuozi ai fluierului, dintre care patru sunt din Muscel: Ion Arsene din satul Jugur, comuna Poienarii de Muscel, Gheorghe Arsene din comuna Boteni, Constantin Narcis Manole din Câmpulung Muscel (născut la Jugur) şi Ion Simion din satul Cândeşti.

Pe fiecare fluieraş l-am înscris în această carte cu imaginea lui şi cu povestea vieţii sale, urmată de un repertoriu instrumental personal transcris muzical de mine. Am transcris de la toţi cei unsprezece virtuoazi 107 melodii de jocuri populare, doine şi cântece propriu-zise interpretate şi la alte instrumente de suflat din familia fluierului, ca: fluierul mic, fluierul mare, caval şi tilincă.

De la fluieraşii musceleni am transcris îndeosebi sârbe, brâul bătrân (bătrânesc), brâul „pe şase”, ungurica, de doi, hore, „Romanul”, „Alunelul”, Şchioapa” şi doine.

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (şi Direcţia pentru Cultură şi P.N. Argeş) mi-a decernat „Premiul de Excelenţă în Cultură” pe anul 2009 pentru muzică, pentru remarcabila activitate publicistică şi dirijorală, precum şi pentru editarea (în colaborare) a lucrării de cercetare etnomuzicologică Virtuozi ai fluierului – interpreţi din Argeş-Muscel, Editura „Alean”, Piteşti, 2009.

– Colinde şi obiceiuri de iarnă din Argeş-Muscel, coordonatori: Adriana Rujan, Costin Alexandrescu şi coordonator muzical Moise Mitulescu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, ediţia I, 1998 şi Editura Alean, Piteşti, ediţia a II-a, revizuită, 2011.

Este o lucrare amplă de cercetare, de folclor literar şi muzical, având 424 de pagini. În ea sunt notate muzical de mine 76 de colinde şi obiceiuri de iarnă, cu foarte multe exemple din localităţile muscelene: Mioarele, Rucăr, Vlădeşti, Boteni, ş.a.

Folcloriştii culegători, cecetători literatori şi etnomuzicologi argeşeni, unii dintre ei membri fondatori ai Asociaţiei Folcloriştilor Argeşeni „C. Rădulescu-Codin”, sunt mândri de contribuţia lor la tezaurizarea valorilor creaţiei populare şi a manifestărilor culturale populare-tradiţionale muscelene.

Bibliografie

1. „Ca un fagure de miere”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1978.

157

2. Consiliul Orăşenesc, Casa de Cultură, Câmpulung Muscel, – „A 70-a aniversare a Corului Societăţii Muzicale „Negru Vodă” 1908-1978”.

3. Grecu, Ion: – „Folclor muzical din Argeş”, Editua Muzicală, Bucureşti, 1974.

4. Mitulescu, Moise: – „Cântând iubirea” – romanţe, cântece lirice, coruri – Editura „Alean”, Piteşti, 2012.

5. Mitulescu, Moise: – „Floare albă din cunună”, Editura de CICPMAM Argeş şi Asociaţia Folcloriştilor Argeşeni „C. Rădulescu-Codin”, Piteşti, 1982 (tipărită: Bucureşti);

6. Mitulescu, Moise – Ciuculescu, Traian: – „Virtuozi ai fluierului” – interpreţi din Argeş-Muscel, Editura „Alean”, Piteşti, 2009;

7. Mitulescu, Moise: – „Vochiţa Stoican – priveghetoarea Dâmbovicioarei”, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 1999.

8. Sfatul Popular al Regiunii Argeş, Casa Regională a Creaţiei Populare: – „Voioasă mi-e inima” – culegere îngrijită de Ion Grecu, tipărită Bucureşti, 1964”.

9. Suliţeanu, Ghizela: – „Muzica dansurilor populare din Muscel-Argeş”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1976.

10. Şovu, George: – „Romanticii”, roman, Editura DOMINO, Bucureşti, 2009;

11. Şovu, George: – „Lumina neuitării”, Editura „RAWEXCOMS”, Bucureşti, 2010;

12. Şovu, George: – „Rugăciunea unui înger”, povestiri, Editura „RAWEXCOMS”, Bucureşti, 2012;

13. Şovu, George: – „Cântecul destinului”, roman, Editura „RAWEXCOMS”, Bucureşti, 2012.

14. Ştefan, Mihai Valeria: – „Sub cerul părintesc”, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2011.

15. Zilieru, Horia: – „Florile cornului tânăr”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1961.

158

UN FOTOGRAF AL CÂMPULUNGULUI

INTERBELIC – NICOLAE TH. ŞTEFĂNESCU.

Prof. Adrian Săvoiu Liceul „Al. I. Cuza”, Bucureşti Rezumat

Nicolae Th. Ştefănescu, un bucureştean stabilit la Câmpulung în ultima parte a vieţii, a donat în anul 1946 Academiei Române cinci albume cu peste 700 de fotografii realizate de el în perioada interbelică înfăţişând Câmpulungul şi împrejurimile oraşului. Autor al volumului „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui” (1946), spirit cultivat şi pasionat călător, Nicolae Th. Ştefănescu a fost atras de monumentele istorice ale Câmpulungului, de costumele naţionale din zona Muscelului, de diversitatea chipurilor umane de aici, de peisaje, dar şi tot ce este autentic şi nealterat.

Nicolae Th. Stefanescu, a fellow from Bucharest, settled in Campulung during his late part of life, donated to the Romanian Academy, in 1946 five albums comprising over 700 photographs he took in inter-war times, depicting Campulung and its surroundings. As the author of the volume „Campulung and Its Hills” (1946), a cultivated spirit and passionate traveller, Nicolae Th. Ştefănescu was drawn by the historical monuments of Campulung, by the national costumes typical to Muscel area, by the local diversity of human faces, by the scenery, but also all that is authentic and unaltered. Cuvinte cheie: fotografii, perioada interbelică, monumente istorice, costume naţionale, Muscel Keywords: Photos, interwar period, historical sites, Muscel În anul 1946 intrau în patrimoniul Academiei Române, prin donaţie, cinci albume masive, legate în piele, care conţineau peste 700 de fotografii sepia înfăţişând Câmpulungul şi împrejurimile oraşului. Pe prima pagină a fiecărui album stătea scris un enunţ simplu: „Dar de la Nicolae Th. Ştefănescu pentru Academia Română”. Prin acest dar, autorul fotografiilor nu putea să bănuiască faptul că, peste ani, gestul nobil de a-şi dona o impresionantă colecţie de fotografii realizate în perioada interbelică se va transforma într-un imens dar făcut

159

Câmpulungului. Astfel, după mai bine de o jumătate de secol, fotografiile lui Nicolae Th. Ştefănescu ies la iveală cu o valoare mult sporită; este valoarea pe care o corabie demult scufundată o capătă prin aducerea ei la suprafaţă din adâncuri.

În Câmpulungul interbelic putea fi zărit, mai ales în sezonul estival, trecând pe străzile oraşului sau apucând drumul Drăceştilor, al Creţişoarei ori al Groşanilor un călător puţin ciudat după aparenţe, purtând întotdeauna în buzunarul hainei sale un aparat de fotografiat Kodak. Din când în când se oprea, făcea o fotografie ori scotea un creion bine ascuţit pentru a schiţa rapid o figură interesantă venită la târg, un chip de cioban sau de căruţaş, o nevastă veselă surprinsă la strânsul fânului ori la înălbitul pânzei la gârlă 1). Misteriosul călător avea ochiul proaspăt al „străinului”; ştia întotdeauna unde să zăbovească, ce să surprindă pe retina aparatului de fotografiat, cu cine să stea de vorbă şi ce să întrebe. Ceea ce pentru cei din jurul său nu avea niciun preţ, pentru el reprezenta un document. Aşa trebuie să fi apărut în ochii câmpulungenilor insolitul Nicolae Th. Ştefănescu despre a cărui biografie se mai ştiu astăzi foarte puţine detalii. Era fiul lui Theodor Ştefănescu (1842 – 1909), ilustru profesor de contabilitate la Bucureşti, secretar general în Ministerul Instrucţiunii Publice sub ministeriatul lui Nicolae Kretzulescu, director al Şcolii de Comerţ din Capitală, iar din 1880 viceguvernator al Băncii Naţionale a României până la sfârşitul vieţii 2). Ajuns la apogeul carierei, în jurul anului 1900 Theodor Ştefănescu şi-a luat o vilă la Câmpulung, pe strada Matei Basarab, nu departe de Cercul Militar, unde venea de la Bucureşti ori de câte ori avea răgazul. După alte informaţii, însuşi regele Carol I i-ar fi dăruit această vilă ca semn de preţuire pentru activitatea sa din cadrul Băncii Naţionale. Din căsătoria cu Sevastiţa, verişoara pictorului Nicolae Grigorescu, viceguvernatorul a avut nu mai puţin de nouă copii. Unul dintre ei, Nicolae Th. Ştefănescu, se va fi simţit de la o vreme tot mai mult atras de oraşul de la poalele Iezerului şi Păpuşii. Împătimit călător, membru al Societăţii Turiştilor din România, acesta găsea la Câmpulung liniştea vacanţelor estivale şi tihna pentru lectura din poeţii preferaţi, între care se numărau Rimbaud, Mallarmé şi Valéry,

1 . Mihai Moşandrei, Prin Câmpulung şi pe muscelele lui, recenzie în vol. File

regăsite, ediţie îngrijită şi note de Adrian Săvoiu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 105.

2 . Niculiţă Gruianu, Theodor Ştefănescu – un centenar (1842-1942), Tipografia Gh. Gh. Vlădescu, Câmpulung-Muşcel, [1944], 80 p.

160

după ce ani de-a rândul vizitase şi se desfătase cu monumentele Parisului, castelele de pe valea Loarei ori cu muzeele Italiei. Locuind în vila moştenită de la tatăl său, respirând aerul proaspăt al „Parcului Ştefănescu” din apropiere, Nicolae Th. Ştefănescu a transformat desele veniri în oraşul drag sufletului său într-o permanenţă. În anul 1944 a luat decizia de a părăsi Bucureştiul şi de a se stabili definitiv la Câmpulung. Aici a trăit bucuriile simple ale vieţii, accesibile doar unui spirit cultivat, până la dispariţia sa din 1953. Aşa cum cândva C. D. Aricescu năzuia ca monografia „Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României” să fie ilustrată de prietenul său Ion Negulici, intenţie zădărnicită de prematura dispariţie a pictorului 3), tot astfel fotografiile lui Nicolae Th. Ştefănescu sunt, indirect şi la modul ideal, o ilustrare imaginară (dar probabil imaginată de creator) a uneia dintre cele mai frumoase cărţi care s-au scris vreodată despre Câmpulung. Intitulată „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui”, apărută tot în 1946 4), anul când se făcea donaţia de fotografii către Academia Română, îl are ca autor (să fie o simplă întâmplare?) pe acelaşi Nicolae Th. Ştefănescu, cel care prin acest minunat volum ( astăzi o raritate bibliofilă) făcea un alt dar Câmpulungului.

Obiectivul aparatului de fotografiat în spatele căruia s-a aflat Nicolae Th. Ştefănescu a surprins Câmpulungul interbelic în toată diversitatea sa. Ochiul versat al cunoscătorului de istorie i-a spus că trebuie să se oprească în faţa Crucii Jurământului, a mănăstirii Negru-Vodă, a Bărăţiei, a vechilor biserici ale oraşului ori a detaliilor arhitecturale ale acestora. Astfel lui Nicolae Th. Ştefănescu îi datorăm imagini-document unice, precum cea a mănăstirii Negru-Vodă şi a bisericii Şubeşti afectate după focul care a mistuit această zonă în 1934. Troiţele din Calea Bughii, de pe Grui ori de lângă vila Manolescu,

3 . „Numai artistul Negulici, numai fiul tău favorit, desemnând Flămânda, coroana

ta, îşi proiectase a descrie toate frumuseţile Munticelului ş-a capitalei lui”, C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României, ediţie îngrijită de Adrian Săvoiu şi Gheorghe Pârnuţă, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2007, p. 7.

4 . Nicolae Th. Ştefănescu, Prin Câmpulung şi pe muscelele lui, Tipografia Gh. Gh. Vlădescu, Câmpulung-Muscel, 1946. Volumul a reapărut în ediţie anastatică la Editura Ars Docendi din Bucureşti în 2012.

161

crucile de piatră ale Câmpulungului, morile de pe Râul Târgului ori instituţiile publice ale oraşului îşi află în Nicolae Th. Ştefănescu un atent şi avizat observator.

Asemenea unor iluştri înaintaşi în arta fotografică preocupaţi de costumul naţional din Câmpulung şi din zona Muscelului, precum Carol Szathmari, Franz Duschek, Ioan Niculescu şi Alexandru Antoniu, Nicolae Th. Ştefănescu a realizat un număr impresionant de fotografii etnografice în care a surprins oameni îmbrăcaţi în costume naţionale, aflaţi în cele mai diverse ipostaze. Fie că a mers în piaţă într-o zi de târg, fie că a rătăcit pe străzile oraşului sau prin împrejurimi, fie că a zăbovit pe malul gârlei sau prin curţile gospodarilor, fotograful a ştiut să imortalizeze o galerie impresionantă de localnici în costumul tradiţional din Muscel.

Majoritatea imaginilor lui Nicolae Th. Ştefănescu, realizate în condiţii tehnice foarte bune pentru un fotograf amator, sunt instantanee, de aici şi autenticitatea lor. Nimic aranjat, nimic căutat, totul stă sub zodia firescului şi a cotidianului. Viaţa unui oraş palpită astfel în faţa unui trecător care are mereu în buzunar nelipsitul său aparat de fotografiat Kodak.

Crucea Jurământului (1674)

162

Crucea Jurământului în zidul casei N. Ionescu-Berechet

Strada Negru-Vodă în dreptul Bisericii Domnești

163

În zi de bâlci

Clopotniţa Mănăstirii „Negru-Vodă” după focul din 1934

164

În zi de bâlci

Biserica Şubeşti

165

În curtea Bărăţiei Biserica Sf. Gheorghe

166

Casă de preot Casa Nicolae Th. Ștefănescu

167

Noua mahala Şubeşti

Femeie cu doniţă şi cobiliţă

168

În piață

La taifas

169

Biserica Sf, Nicolae din Târg În târgul de sâmbăta

170

DONAȚIA MO ȘNENILOR DRAGOSLOVENI DIN ANUL 1927 CĂTRE PATRIARHUL BISERICII

ORTODOXE ROMÂNE, MIRON CRISTEA.

Gheorghe Şovar Arhivele Naţionale Argeş

Rezumat

În anul 1927, comunitatea moşnenilor din comuna Dragoslavele, judeţul Muşcel, a oferit primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, printr-un act de donaţie, un teren în suprafaţă de trei hectare, pentru construirea unei case de odihnă în acea comună. Ca răsplată, patriarhul i-a ajutat în anul 1929 pe locuitorii comunei în restaurarea picturii bisericii din localitate, una dintre cele mai vechi biserici din regiune, construită în anul 1661 de către domnitorul Ţării Româneşti, Grigorie Ghica, biserică ce suferise mari devastări în timpul ocupaţiei străine din timpul primului război mondial. Abstract In 1927, the village community mosneni of Dragoslavele, Muscel County, offered the first Patriarch of the Romanian Orthodox Church, Miron Cristea, by an act of donation, a three-hectare plot of land to build a house of rest in that community. In return, in 1929 Patriarch helped the inhabitants of the local church painting restoration, one of the oldest churches in the region, built in 1661 by the ruler of Romanian, Gregory Ghica, church suffered great devastation during foreign occupation during the first World War. Cuvinte cheie : patriarh, donație,. casă de odihnă Keywords: Patriarch, donation, house of rest

Epoca interbelică a fost tratată cu oarecare superficialitate în istoriografia românească, fiind făcută mai ales de pe poziţiile ideologice rigide şi adesea obtuze ale celei care i-a urmat –

171

comunismul. Şablonul cu „orânduirea burghezo-moşierească” conţinea atâta suficienţă încât mai nimic din ceea ce se petrecuse atunci nu era prezentat în mod pozitiv, cu excepţia cvasi – inexistentei mişcări socialiste şi muncitoreşti, coordonată triumfal de cei câteva sute de comunişti ilegalişti, chiar şi din puşcării! Astăzi, după 1989, istoriografia noastră pare să ignore din nou perioada interbelică, e drept că din cu totul alte motive, cu precădere din cauza grabei - în bună măsură întemeiată - de a condamna ororile comunismului. Faptele pe care le vom analiza în rândurile următoare, deloc singulare, sunt de natură să arunce o lumină mai favorabilă şi chiar mai reală asupra societăţii româneşti interbelice, societate care era mai evoluată şi mai umană decât a fost prezentată ulterior. În anul 1927, în ziua de 27 iulie, un grup de moşneni din comuna Dragoslavele, judeţul Muşcel, îi donează Patriarhului Miron Cristea, în numele întregii obşti de moşneni dragosloveni, un teren în suprafaţă de trei hectare pe care să se construiască „un cămin de odihnă” pentru înalta faţă bisericească: „ Act de donaţie. Subsemnaţii Nae Catrinescu, Ion Arsulescu, Niţă I. Predoiu, Gh. N. Predoiu şi Gh. I. Lixăndroiu, administratorii legali ai Obştei moşnenilor dragosloveni din comuna Dragoslavele, judeţul Muşcel, lucrând în numele şi pentru această obşte, în baza autorizaţiunei speciale ce avem prin votul unanim dat de adunarea generală extraordinară a numitei obşti în şedinţa de la 20 martie 1927, pentru a arăta dragostea neţărmurită ce toţi moşnenii din Obştea Dragoslavele o au către Înalt Prea Sf. Sa Dr. Miron Cristea, Patriarhul Bisericei Ortodoxe Române din Bucureşti şi ca dovadă de multă recunoştinţă pentru atenţiunea binevoitoare ce Înalt Prea S.S. Patriarhul Dr. Miron Cristea a arătat moşnenilor dragosloveni prin dorinţa de a-şi face un cămin de odihnă în această comună, declarăm în numele tuturor moşnenilor din Obştea Dragoslavele că din toată inima şi cu toată dragostea creştinească, toţi moşnenii cari formează Obştea Dragoslavele, donează din averea lor indiviză Înalt Prea S.S. D-rului Miron Cristea Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care e părintele sufletesc al nostru şi al ţării, îi donează terenul în suprafaţă de 3 (trei) hectare, la localitatea numită „Podişor” situat în comuna Dragoslavele, judeţul Muşcel, cu vecinătăţile următoare: la răsărit râul Dâmboviţa, şi un drum ce urcă spre platoul Podişorului, la apus Obştea moşnenilor Dragoslavele şi Elena Mihail M. Predoiu, la miazăzi moştenitorii inginer D. Dima şi la miazănoapte moştenitorii

172

Ion Ion Popa Nicolae după cum se arată în alăturata schiţă de plan ce face parte integrantă din acest act, teren în valoare de lei 30.000 (trei zeci mii). Subsemnatul Preot N. Proca, Protoereul judeţului Muşcel, în calitate de procurator al donatarului Înalt prea Sf. Sa Dr. Miron Cristea Patriarhul Bisericei Ortodoxe Române din Bucureşti, autorizat cu procura autentificată la nr. 15825/1927 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, declar în numele şi pentru Î.P.S.S. Patriarhul Dr. Miron Cristea că accept donaţiunea imobilului menţionat mai sus în limitele arătate în alăturata schiţă de plan, imobil ce Obştea moşnenilor dragosloveni prin reprezentanţii ei legali o fac mandantelui meu Înalt P.S.S Patriarhul Dr. Miron Cristea. Şi, pentru a-şi avea tăria legiuită această donaţiune am încheiat prezentul act de donaţiune, semnat de ambele părţi şi care se va autentifica de autoritatea judecătorească conform legii. Făcut în dublu exemplar la Câmpulung Muşcel, astăzi <27 iulie 1927>”.1 La dosarul cu acte autentice al judecătoriei Mixte II Câmpulung se află şi o procură, încheiată la Tribunalul judeţului Ilfov, prin care Patriarhul Miron Cristea îl autorizează pe protopopul judeţului Muşcel, preotul Nicolae Proca, să îl reprezinte la judecătorie pentru autentificarea actului de donaţie.2 Gestul plin de mărinimie al moşnenilor dragosloveni a avut urmări benefice pentru frumoasa localitate muşceleană. Astăzi, pe terenul donat Patriarhului Miron Cristea se află o splendidă construcţie care slujeşte drept casă de odihnă şi reculegere pentru reprezentanţii clerului. Cadrul natural de un pitoresc aparte face din acest aşezământ şi un minunat obiectiv turistic al comunei Dragoslavele şi al plaiurilor muşcelene. La rândul său, Patriarhul Miron Cristea i-a răsplătit pe locuitorii comunei Dragoslavele prin sprijinul pe care l-a acordat refacerii bisericii parohiale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din acea comună. În timpul primului război mondial, biserica a suferit mari şi ireparabile distrugeri produse de trupele de ocupaţie austro-germane, aşa cum rezultă dintr-un interesant istoric al acestei biserici, întocmit în anul 1938 şi aflat la Arhivele Naţionale din Piteşti. Iată conţinutul acestui document:

1 Arhivele Naţionale Argeş, fond Judecătoria mixtă II Câmpulung, dos. 7/1927. 2 Ibidem.

173

„Istoricul bisericii parohiale „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Dragoslavele, jud. Muşcel, zidită în 1661 de voevodul

Grigorie Ghica şi Maria Doamna Această ctitorie voivodală se găseşte şi astăzi în vechea formă, pe partea dreaptă a şoselei naţionale, mergând de la Câmpulung spre Braşov, aşezată pe o ridicătură, la punctul unde această şosea trece peste vâlceaua numită Valea Caselor, nu departe de fosta vamă. Clădirea este făcută din piatră şi cărămidă, cu o singură turlă ce serveşte şi de clopotniţă, având ziduri groase de peste un metru. Are formă de corabie, cu lungimea de 25 m, lărgimea 6 m. şi înălţimea în interior de 7 m, sub formă de boltă. Este despărţită în pridvor (4,37 m./4,10 m), pronaos (5,54 /5,70), naos (5,70/6,32) şi altar, semicircular. Până în secolul trecut, naosul se despărţea de pronaos printr-un zid gros de un metru, care s-a desfiinţat cu ocazia reparaţiunilor făcute între 1892-11903. Pardoseala altarului şi a pridvorului este făcută din ciment iar cea a naosului şi a pronaosului este cea veche din pietre mari dreptunghiulare. În partea dreaptă a pronaosului se află o piatră mormântală ale cărei slove s-au şters cu desăvârşire. Numai dimensiunea ei (2m/80 cm), între celelalte pietre ale pardoselii şi chenarul format dintr-un vechiu motiv bizantin lasă a se bănui că dedesupt odihneşte vreunul dintre ctitori care aşteaptă clipa când i se va scoate la lumină numele şi osemintele. Vechea tâmplă a fost înlocuită în 1904 cu i parte din tâmpla minunat sculptată în lemn de nuc a fostei biserici Sărindar din Bucureşti, pe locul unde s-a clădit Cercul Militar. Deasupra uşii intrării în pronaos, pe o piatră dreptunghiulară, pisania domnească a bisericii s-a scris cu litere vechi chirilice, săpate în relief, fără spaţii libere între cuvinte, următoarele: „Cu vrearea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvrăşitul Sfântului Duh , într-una sfântă Troiţă nedespărţită. Această sfântă şi dumnezeiască biserică, ziditu-se-au den temelie de prea creştinul şi luminatul Domnu Io Gligorie Ghica voevod şi luminata Doamn(ă) a Mării sale Maria, întru cinstitul hram Uspenie prea cinstit(ei) B(ogoro)diţă, ca să fie întru pomenire de veaci şi ispravnic Hagi Gheoca m(eşi)ţă avgust 26, văleat 7169” (1661). Ctitorul Grigorie Ghica Voevod, supranumit şi Grigoraşcu Ghica, a fost feciorul lui Gheorghe Ghica şi a domnit din septembrie

174

1660 până în decembrie 1664, fiind primul domn cu numele de Grigore Ghica. Hagi Gheoca a fost vameş în Dragoslavele, precum se poate vedea dintr-un document al Mănăstirii Câmpulung care avea veniturile acestei vămi, din sec 17, document reprodus în monografia comunei Dragoslavele de preotul Ioan Răuţescu, la pagina 317. Această biserică este numită în alte documente contemporane, „biserică domnească”, „sfântă mănăstire”. Fiind clădită din material solid, s-a păstrat de-a lungul veacurilor, fără să aibă lipsă de mari reparaţiuni. Numai învelişul de lemn a fost înlocuit. Între 1892-1904 s-a desfiinţat zidul despărţitor dintre naos şi pronaos, s-a înlocuit vechea tâmplă cu cea actuală, s-a făcut sală pentru cor, s-a învelit cu tablă şi s-a zugrăvit din nou. În timpul războiului din 1916 biserica a suferit mari devastări de pe urma trupelor austro-germane. I s-a distrus pomelnicul vechiu, arhiva, numeroase cărţi, parte din odoare şi întreaga bibliotecă. Cele două clopote au fost trimise în Germania, dintre care şi cel mare, ce păstra vechea inscripţie slavonă a ctitorilor. Tot atunci biserica a fost folosită de germani ca lagăr pentru prizonierii români. S-au aşezat două sobe în interior şi s-au spart lemne pe pietrele pardoselii care poartă şi azi urmele loviturilor de secure. Fumul a afumat pictura încă nouă, încât în 1929 s-a simţit nevoie de o nouă pictură, care s-a şi executat din îndemnul şi în bună parte cu sprijinul Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Dr. Miron Cristea, care din 1927 rezidează vara într-o vilă din apropierea bisericii. Dintre odoarele sfinte, se păstrează discosul (sic!), steluţa şi potirul, toate de argint, dăruite chiar de ctitorul Grigorie Ghica şi Maria Doamna, precum arată inscripţiile slavone săpate pe ele. În biblioteca parohială se păstrează şase cărţi vechi de ritual, tipărite între 1743 şi 1817, care cuprind însemnări ce nu sunt lipsite de importanţă istorică. Lista preoţilor cari au slujit la această biserică, de la întemeierea ei şi până azi, a fost stabilită numai prin osteneala preotului I. Răuţescu de la biserica „Înălţarea Domnului” din parohia a doua a comunei Dragoslavele şi este următoarea: Preotul Stan şi Ruja preoteasa, contemporani cu ctitorii; Preotul Voicu şi Chirca, fiii preotului Stan, păstorind primul înainte de 1670, al doilea după 1675; Preotul Stan Cliserul, contemporan cu cei doi fraţi, a păstorit până la 1692;

175

Preotul Eremia, figurează în acte din 1681, 1687 şi 1702; Preotul Iaru, contemporan cu diaconiiVopicu, Radu şi Coman, a început să păstorească înainte de1670 şi a murit, probabil în 1712; Preotul Vasile, nepotul preotului Stan, între 1703-1742; Preoţii Ion, Matei, Răuţă şi Năstase, întâlniţi toţi deodată, înainte de 1750; Preotul Stan, frate cu Năstase, pe la jumătatea sec. al XVIII-lea; Preotul Savu, între 1754-1802, contemporan cu diac. Năstase şi preotul Nicolae; Preotul Ion Popescu, între 1787-1832; Preotul Nicolae Lupu, între 1832-1850, din Rucăr; Preotul Ion Catrinu, 1850-1913; Preotul Anastase Ilinu, între 1853-1864; Preotul Ion Predoiu, 1878-1924; Preotul Petre Mărcuşanu, 1924-1928; Preotul Vasile Ştefănescu , 1928-1936; Preotul actual, Ioan D. Pârvu, numit la 9 iunie 1937 şi hirotonit la 19 sept. 1937. Date amănunţite asupra istoricului acestei biserici se află în monografia comunei Dragoslavele, publicată de preotul Ioan Răuţescu în anul 1937. Actualmente se lucrează la înlocuirea vechilor tocuri şi giurgiuvele din lemn de brad, care au putrezit, cu altele noi, din lemn de stejar, cu două rânduri de ferestre. Alte reparaţiuni mai de seamă ce trebuie să urmeze, este refacerea temeliei care a început să se surpe, cu ciment sau beton.”3 Iată, aşadar, cum un act de generozitate al comunităţii moşnenilor din Dragoslavele - donaţia către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române – a fost răsplătit prin restaurarea uneia dintre cele mai vechi biserici din zona de nord a Muşcelului, iar aceste fapte bune au contribuit la sporirea şi la conservarea unor edificii de mare valoare pentru comunitatea românească din comuna Dragoslavele.

3 Idem, fond Prefectura judeţului Muşcel, dos. 119/1938, f. 275-276.

176

EXPROPRIEREA MO ȘIEI RĂTEȘTI,

PROPRIETATEA ISTORICULUI GHEORGHE BRĂTIANU.

Ratesti manor expropriation, property of historian George Bratianu

Arhivist Aurel Radu, Serviciul Judeţean Argeş

al Arhivelor Na ţionale

Rezumat

Cu ocazia reformei agrare din 1945, în comuna Răteşti, judeţul Argeş a fost expropriată în totalitate moşia părintească a istoricului Gheorghe Brătianu, în suprafaţă totală de circa 450 ha de teren agricol, pădure, zăvoi şi livadă de pruni, deoarece autorităţile comuniste au hotărât în mod abuziv că acesta a fost voluntar în timpul celui de-al doilea război mondial şi a luptat împotriva Naţiunilor Unite. De asemenea, au trecut în proprietatea statului toate construcţiile care se aflau pe moşie: vila proprietarului, casa administraţiei moşiei, o fermă de animale foarte modernă pentru acea perioadă de timp şi alte mici construcţii şi bunuri. Terenul agricol era lucrat cu utilaje moderne, iar la fermă se creşteau rase nobile de animale mari şi care, prin expropriere, vor forma la acea dată, singura fermă de stat din judeţul Argeş. Cea mai mare parte din terenul agricol a fost folosit pentru împroprietărirea ţăranilor din comuna Răteşti.

Abstract

During the agrarian reform in 1945, in the Ratesti Commune of Arges County the parental manor of the historian George Bratianu was fully expropriated, in total an area of about 450 hectares of agricultural land, forest, riverside coppice and plum orchard, because the communist authorities abusively decided that he was a volunteer during the second world war and fought against the United Nations. Also, all buildings that were on the estate became state-owned: the owner villa, the manor administration house, a very modern animal

177

farm for that time period, and various other small buildings and goods. The agricultural land was worked with modern equipment and on the farm pedigree farm animals were bred and, by expropriation, would form the only state farm in Arges County at that time. Most of the agricultural land was used for allotments of land for the peasants from the Ratesti Commune.

Cuvinte cheie : Comuna Răteşti, Judeţul Argeş, Istoricul Gheorghe Brătianu, Moşie, Reforma Agrară, Expropriere, 1945 Keywords: Ratesti Commune, Arges County, Historian George Bratianu, Manor, Agrarian Reform, Expropriation, 1945

Gheorghe Brătianu este fiul lui marelui om politic liberal Ion I.C. Brătianu şi este cunoscut mai degrabă ca istoric şi profesor universitar la Facultatea de Istorie din Bucureşti, autorul unei lucrări monumentale apărută postum intitulată „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană” şi mai puţin ca om politic fondator al P.N.L.–georgist, folosit de Carol al II-lea pentru a destrăma unitatea tradiţionala a vechiului partid liberal. S-a căsătorit cu Elena Sturdza, care avea cetăţenie franceză şi era o înfocată carlistă şi simpatizantă legionară, conform amintirilor lui Gh. Jurgea-Negrileşti1. Evenimentele de după 23 august 1944 au avut o turnură negativă pentru istoricul Gheorghe Brătianu şi datorită luării de poziţie în ziarul „Viitorul”, fa ţă de modul de acţiune cotropitor al U.R.S.S. Ziarul „Scânteia” a pornit astfel, în septembrie 1944, un atac împotriva lui Gheorghe Brătianu în care era acuzat că „a luptat împotriva aliatului şi eliberatorului nostru, Uniunea Sovietică” şi că a primit înalta distincţie de război germană „Crucea de Fier”, clasa a III-a şi a II-a2. Autorităţile au acţionat imediat împotriva acestuia într-un mod vindicativ, cu ocazia lucrărilor pentru reforma agrară din 1945, când în baza unei adrese iniţiale a Marelui Stat Major în care se afirma că în timpul celui de-al doilea război mondial, profesorul Gheorghe Brătianu s-a înscris voluntar în campania militară din 1941-1942, împotriva Naţiunilor Unite, s-a hotărât în unanimitate la nivel judeţean

1 Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor, Editura Cartea Românească, 2007, p. 256-264. 2 Gheorghe Niculescu, Asasinarea morală în „Curentul Naţional” din 19 aprilie 2003.

178

şi central să-i fie expropriată în totalitate moşia din comuna Răteşti, judeţul Argeş. De asemenea, abuzurile au continuat, aşa cum reiese din petiţia adresată Ministerului Agriculturii şi Domeniilor din 18 mai 1946, în care profesorul Gheorghe Brătianu susţinea că autorităţile locale responsabile de lucrările de reformă agrară i-au luat în stăpânire în mod abuziv: o clădire cu parc înconjurător situată în interiorul oraşului Paşcani (atunci în judeţul Baia) şi o altă parcelă de teren intravilan, deşi legea de reformă agrară de la 23 martie 1945 se referea doar la exproprierea „bunurilor agricole rurale”. Chiar dacă acesta a încercat să dovedească cu o altă adeverinţă eliberată de Ministerul Apărării Naţionale că nu a fost voluntar în război şi că s-a făcut o greşeală birocratică, fiind concentrat în timpul războiului ca ofiţer la fostul Corp de Cavalerie în baza ordinelor de chemare în perioadele 12 iulie – 30 noiembrie 1941 şi între 16 iulie – 24 septembrie 1942, autorităţile agricole au refuzat să-i ia în considerare actele şi petiţiile ulterioare, deşi acesta susţinea lucruri evidente, după cum afirma: „Voluntar nu poate fi considerat decât acela care nefăcând parte din cadrele armatei, ori beneficiind de vreo dispensă sau scutire, cere să fie totuşi înrolat în cadrele armatei de operaţiuni, situaţiune în care eu nu mă aflu”3. În final, moşia situată în Răteşti cu suprafaţa totală de 448 ha, din care 262 ha teren arabil, 80 ha zăvoi, 6 ha plantaţii de pruni şi 100 ha pădure de ulm, stejar şi salcâm a fost expropriată integral. Deşi soţia Elena Brătianu, în conformitate cu prevederile legii agrare, a renunţat la orice pretenţii asupra moşiei sale din comuna Coada Stâncii din judeţul Iaşi ca să-şi rezerve o cotă personală de 30-50 ha în moşia din comuna Răteşti, după cum susţinea aceasta: „Curtea şi conacul în tot cuprinsul lor şi livada de pruni, restul urmând a-l delimita în terenul din luncă al moşiei Răteşti”, cererea i-a fost respinsă ca nefondată4. Ministrul Romulus Zăroni de la Comisia Centrală de Reformă Agrară a hotărât ca tot inventarul, viu şi mort, împreună cu toate construcţiile şi o suprafaţă de 125 ha din moşia Răteşti să treacă în administraţia Camerei de Agricultură Argeş pentru a putea face o fermă model în judeţul Argeş, unde nu exista încă nicio fermă a

3 Serviciul Judeţean Argeş al Arhivelor Naţionale, fond Inspectoratul II Cadastral Piteşti, dosar 55/1945, f. 55-145. 4 Ibidem.

179

Statului. Pentru locuitorii îndreptăţiţi la împroprietărire din comuna Răteşti era rezervată de asemenea o suprafaţă suficientă de peste 200 ha. La ferma de la Răteşti a lui Gheorghe Brătianu, se creşteau animale din exemplarele cele mai valoroase, ferma fiind premiată cu medalia de aur în anul 1938 pentru „cea mai bună vacă de lapte pe ţară care a produs 7875 litri de lapte cu 283 kg grăsime într-un an”. Animalele mari de la fermă aveau fiecare câte un nume de botez: iepele Miţa, Zamora, Murga, caii Sultan, Roib, boii Prian, Laciu, Frank, vacile Steluţa, Miţu, Elvira etc. La data întocmirii inventarului, în octombrie 1945, majoritatea cailor de rasă erau înscrişi ca fiind „reformaţi”, adică trebuiau „scoşi din uz”, fără a se menţiona o cauză fizică, deşi Camera Agricolă Argeş susţinea că: „Animalele pe care le posedă (ferma de la Răteşti) sunt din exemplarele cele mai selecţionate” şi „a lăsa aceste animale selecţionate fără teren suficient a le întreţine, înseamnă a le distruge şi a pierde o mare bogăţie naţională şi un material zootehnic de mare valoare pentru îmbunătăţirea raselor de animale din judeţ”. Putem presupune că în condiţiile de după război când nu existau suficiente mijloace de transport, caii de la ferma profesorului Gheorghe Brătianu reprezentau un bun de valoare pentru instituţiile statului şi persoanele aflate în funcţiile de conducere de atunci care puteau dispune de ele, aşa cum s-a întâmplat cu iapa Serica de 7 ani care a ajuns în posesia Ocolului Agricol Teiu5. La fermă exista un inventar animalier foarte bogat, având în vedere condiţiile existente imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial: 19 cai pur sânge lipiţan, 25 de vaci de rasă Simmental şi Schwitz, 593 oi, 101 porci, 18 cai de muncă şi boi de jug şi 800 de păsări. Moşia era lucrată cu multe utilaje felurite: un tractor marca Lantz de 30 CP cu plug cu 3 brazde, un tractor marca Deering de 20 CP, cu plug cu 2 brazde, batoză de treier de 10 CP marca Vicov, secerători şi cositori marca Deering, maşini de semănat, maşini de lucrat, plantat şi recoltat cartofi marca Lantz etc. Pentru transport se foloseau: două trăsuri pe arcuri, o şaretă, un camion cu platformă şi 7 căruţe de boi şi cai.

5 Ibidem.

180

Pe moşie existau numeroase construcţii: o casă de locuit pentru proprietar compusă din două corpuri cu 10 camere de locuit, 2 antreuri, 1 sală de oficiu, 1 cameră pentru baie, 1 cămară, pivniţă care era acoperită cu şindrilă; o casă de locuit pentru personalul de serviciu şi bucătărie compusă din 4 camere de locuit, antreu, bucătărie, spălătorie, pivniţă acoperită cu tablă; o casă de locuit pentru administrator şi personal compusă din 12 camere (1 cancelarie, 2 camere administrator, 3 bucătării, 2 cămări, 3 camere pentru personal, 1 cameră pentru mecanic şi 2 săli) cu acoperiş din ţiglă şi o parte cu şindrilă6. Pentru bunăstarea animalelor exista un grajd în lungime de 55 metri şi 10 metri lăţime dotat cu lumină electrică pentru 50 de animale (în condiţiile în care majoritatea gospodăriilor ţărăneşti nu aveau curent electric la acea dată!) şi cu instalaţii din cele mai perfecţionate pentru mulsul vacilor, după model elveţian. Laptele era procesat cu ajutorul recipientelor moderne: un separator pentru lapte marca Wesfalia şi unul pentru smântână marca Alfa. Mai existau: pătule, alte grajduri de animale, magazii de cereale, un atelier mecanic cu strung şi aparat de sudat, o moară ţărănească acţionată de un motor Deutz de 45 CP, cu două perechi de pietre de 42 ţoli şi un uruitor etc. Alte construcţii care la data exproprierii au fost menţionate în procesul-verbal de inventariere, necesită menţionarea lor, fiind insolite în felul lor: un bust al lui I.C. Brătianu pe un soclu de zid din cărămidă, un bordei pentru ciobani, o gheţărie acoperită cu şindrilă, împrejmuirea conacului era făcută cu ulucă de brad şi plop, în partea de la şoseaua comunală7. La scurt timp după încheierea lucrărilor de reformă agrară de la Răteşti, Gheorghe Brătianu a suferit alte abuzuri din partea autorităţilor comuniste, atunci când i s-a stabilit domiciliu forţat şi cu pază militară permanentă în imobilul din Bucureşti, proprietatea soţiei, aflat pe strada Popa Chiţu, nr. 16, până la întemniţarea definitivă în anul 1950. Istoricul şi profesorul Gheorghe Brătianu a sfârşit într-un mod tragic, în închisoarea pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei în anul 1953, însă Gh. Jurgea-Negrileşti susţine în

6 Ibidem. 7 Ibidem.

181

amintirile sale că a fost ucis la închisoarea din Râmnicu-Sărat, de un gardian în timpul plimbării 8. Decesul celui care se plângea de „indiferenţa românilor faţă de trecutul lor”, nu a fost consemnat la acea dată în vreun fel…

8 Aurel Pentelescu, Liviu Ţăranu, Gheorghe I. Brătianu în timpul domiciliului obligatoriu (1947-1950), în „Orizont XXI”, Fundaţia Valeriu Florin Dobrinescu, Editura Delta Cart Educaţional, Piteşti, anul II, nr. 5, martie 2007, p. 39-51.

182

DUILIU MARCU C ĂTRE GEORGE OPRESCU.

SCRISORI INEDITE.

Prof. Ioan Spătan Biblioteca Academiei Rămâne.

Prof . Dr. Adriana Spătan.

Rezumat Duiliu Marcu, arhitect, membru titular al Academiei Române. A fost unul din mariiarhitecţi şi profesor eminent la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, dar şi director general al Direcţiei Monumentelor Istorice ( 1953 – 1965 ). Fiind colaborator şi prieten cu George Oprescu, autorii publică în cuprinsul studiului lor, şase scrisori adresate celui din urmă în anii 1935 – 1936.

Résumé

Duiliu Marcu, membre titulaire de l`Académie Roumaine, a été l`un de nos plus grands architectes, éminent professeur à l` Institut d` Architecture « Ion Mincu à Bucarest, et aussi le directeur général du Département des Monuments Historiques ( 1953 – 1965 ). Dans leur études, les auteurs reproduisent les six lettres inédites adressées par Duiliu Marcu, en 1935 – 1936, à Geoges Opresco, son collaborateur et ami. Cuvinte cheie : scrisoare, prieten, arhitect Mots-clés : lettre, ami, l’architecte

Cine a fost Duiliu Marcu? George Oprescu este foarte cunoscut la Câmpulung – Muscel ,dar Duiliu Marcu probabil doar de cei avizaţi. Tocmai de aceia dorim să-i prezentăm pe scurt viaţa şi acivitatea sa. Duiliu Marcu ( 23 martie 1885, Calafat, jud Dolj – 9 martie 1966, Bucureşti ), arhitect. Membru titular al Academiei Române ( 2 iulie ) 1955.

183

După absolvirea liceului, a urmat Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureţti (1906) ,şi Școala Naţională de Arte Frumoase din Paris (1907 – 1912). A fost profesor suplinitor la Şcoala Superioară de Arhitectură (1929 – 1931), ulterior profesor titular de istoria arhitecturii la Academia de Arhitectură şi Facultatea de Arhitectură din Bucureşti (1931 – 1948), profesor titular de proiecte de arhitectură la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti (1948 – 1957); director general al Direcţiei Monumentelor Istorice (1953 – 1965). A desfăşurat o activitate complexă în domenii variate (locuinţe particulare, apartamente în blocuri, clădiri administrative, săli de expoziţie şi de spectacol etc.).După o scurtă perioadă în care a fost influenţat de arhitectura clasică franceză de factură academică (Pavilionul artelor din Bucureşti), s-a preocupat de valorificarea tradiţiilor arhitecturii româneşti şi de interpretarea originală a unor elemente naţionale (folosirea cărămizii aparente, elemente specifice decorative, relaţiile dintre volume, între pliuri şi goluri etc.), care se regăsesc la o serie de locuinţe din Bucureşti, vile din Sinaia, dar şi la clădirile Academiei Române, Institutului Politehnic şi Teatrului Naţional din Timişoara, Pavilionul României la Expoziţia Internaţională de la Barcelona (1929), Institutului Fizico-Chimice din Cluj. Cele mai semnificative opere ale sale se înscriu însă în direcţia arhitecturii moderne, în cadrul căreia a fost, alături de arhitectul Horia Creangă, un adevărat creator de şcoală (clădirile guvernului, Academiei de Înalte Studii Militare, Ministerului Transporturilor, Bibliotecii Academiei Române, unele blocuri de locuinţe din Bucureşti, modernizarea şi mărirea Hotelului „Athénée Palace” etc.). A întocmit proiectele de sistematizare ale unor oraşe (Agigea, Bucureşti, Buzău, Braşov) şi a contribuit la stimularea design-ului de mobilier (la Biblioteca Academiei Române). A lăsat şi cţteva lucrări: Estetica oraşelor (1927); Architecture (20 travaux exécutés de 1930 à 1940) (1946); Arhitectură, monografia lucrărilor realzate (1960). De asemenea în colaborare cu Constantin Daicoviciu şi George Oprescu,apare un volum de 862 de pagini cu ilustraţii Bucureşti, 1959, intitulat România, Ghid, volum tipărit şi în limbile franceză, engleză şi rusă. Membru şi preşedinte (1953-1965) al Uniunii Artiştilor Plastici din România, membru în Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii, vicepreşedinte al consiliului Superior Tehnic, preşedinte al Comisiei de avizare a lucrărilor de arhitectură (1944-1953); laureat al Premiului de Stat (1952).

184

*

Duiliu Marcu avea un respect şi o afecţiune deosebită pentru George Oprescu. Acest lucru reiese şi din cele 6 scrisori trimise lui George Oprescu, scrisori inedite în perioada 2 februarie 1935 – 23 aprilie 1936, pe adresa str. Dr. Clunet nr. 16, sau pe adresa Muzeului Toma Stelian unde istoricul de artă era director. Menţionăm, încă odată că srisorile ne aparţin. 2. II. 935

Scumpe Domnule Oprescu,

Horia Creangă nu este în Bucureşti duminică. Eu însumi voi fi la Braşov, unde luni am un proces. Te rog să amâni întâlnirea proiectată de duminică pentru o altă zi, în cursul săptămânii viitoare. Poţi să- mi comunici la telefon şi dacă nu sunt acasă te rog să laşi vorbă bonei, data şi ora fixată. De preferat joi, vineri sau sâmbătă după amiază. Cu cele mai bune simţăminte, al D-tale Duiliu Marcu.

*

Vineri dimineaţa Scumpe Domnule Oprescu,

Cu oarecare întârziere de jumătate de zi trimit fotografia cerută, deoarece nu o aveam la mine şi a trebuit să o cer. Mâine, sâmbătă, ne întâlnim la Muzeul Stelian. Până atunci te rog să primeşti încredinţarea simţămintelor mele cele mai bune. Duiliu Marcu 8.II.935.

185

*

Scumpe Domnule Oprescu,

Vă cer mii de scuze pentru absenţa de sâmbătă. Am fost reţinut la Dir. Gară C.F.R, de unde nici măcar nu puteam să telefonez. Vă rog să-mi indicaţi orele la care v-aş putea găsi la Muzeu, lăsând câteva rânduri la portar. Voi trimite şofeurul să ia răspunsul. Cu distinse salutări şi devotament, Duiliu Marcu 10 . II. 935.

* 18.Iv. 935

Scumpe Domnule Oprescu,

„Mieux vant tard que jamais” Cu mare întârziere vă trimit fotografiile ce aţi ales, deoarece abia acuma am făcut câteva corecturi şi am scris pe verso lămuririle ce erau necesare pentru tipar. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea până după sărbători, dacă este necesar aştept telefonul Dv. Dacă nu, profit de ocaziune pentru a vă face cele mai bune urări de sf. Sărbători. Ca program „personal” voi face tot posibilul ca până la finele anului să tipăresc un modest volum cu lucrările mele, bine înţeles cu concursul şi sfaturile Dv. Cu distinse salutări al Dv. Duiliu Marcu

*

186

30. XI. 935.

Scumpe Domnule Oprescu,

Împrejurări fortuite m-au silit ca abia acuma sî-ţi adresez mii de mulţumiri pentru „L`art roumain” care, atât ca fond şi ca formă, face cinste autorului, pe care-l rog să primească sincerele mele felicitări. Adaug şi toată recunăştinţa pentru vorbele bune ce mi-ai dăruit cu atâta generozitate şi care sunt, te rog să o crezi, singura mulţumire sufletescă a atâtor ani de activitate onestă şi plină de răspunderi! Sper ca în curând să ne putem întâlni, pentru a stabili programul nostru de activitate de iarnă. Până atunci te rog să primeşti expresiunea simţămintelor mele cele mai alese. Duiliu Marcu

* 23.IV. 936.

Scumpe Domnule Oprescu,

Te rog să nu lipseşti din juriul de judecată al lucrărilor concursul Pavilionului de la Paris. Se pare că diferiţi membrii din juriu au candidaţii lor pe care-i vor susţine. Se pare că numele candidaţilor se cunosc deja! Profit de această ocaziune pentru a te felicita de ziua numelui D-tale şi-ţi trimit distinse şi afectuoase salutări. Duiliu Marcu

187

O POLEMIC Ă ÎN PLIN Ă PERIOADĂ PROLETCULTIST Ă :

GEORGE OPRESCU –LUCIAN GRIGORESCU LA CARE ASISTĂ ŞI MIHAIL SADOVEANU. 1954-1955.

Une polémique en pleine période proletcultiste: Georges Opresco –

Lucien Grigoresco ( à laquelle asiste aussi Mihail Sadoveanu ).

Prof. Ioan Spătan Biblioteca Academiei Române

Prof. Dr. Adriana Spătan

Rezumat

Autorii şi-au propus să prezinte polemica dintre academicienii George Oprescu şi Lucian Grigorescu care s-a declanşat în urma a trei articole apărute în revista „Contemporanul” din decembrie 1954 şi ianuarie 1955 pe tema „Problema tradiţiei naţionale în artă”. Suntem în plină perioadă proletcultistă. Două articole le-a publicat George Oprescu şi unul Lucian Grigorescu, polemica sfârşindu-se prin împăcare în stil pur românesc, în urma şedinţei Secţiei de Literatură şi Arte a Academiei Române, la care a participat şi preşedintele ei de atunci, academicianul Traian Săvulescu, şedinţă condusă de Mihail Sadoveanu, preşedintele secţiei.

Résumé

Les auteurs se sont proposé de présenter la polémique entre les académicens Georges Opresco et Lucien Grigoresco, suscitée par la parution, dans la revue „Contemporanul, en Décembre 1954et en 1955, de trois articles sur „Le problème de la tradition naţionale dans l`art”.Nous sommes en pleine période du proletcultisme. Après deux articles publiés par Georges Opresco et l`un de Lucien Grigoresco, la controverse se termine par la réconciliation entre les deux polémistes, dans les plus style roumain, après la séance du Département des

188

Lettres et des Beaux-Arts de l`Académie Roumaine, réunion présidée par Mihail Sadoveanu, chef du Dépăartemaent. Fut présent aussi Traian Săvulescu, alors président en fonctionde l`Académie.

Cuvinte cheie: academician, polemică, proletcultist Mots-clés : academician, controversies, proletcult Academicianul George Oprescu publica în „Contemporanul” nr. 49 din 1954 articolul „Pentru o discuţie ştiinţifică principială”, iar în numărul 1 din 1955 „Problema tradiţiei naţionale în artă”. La 28 ianuarie 1955 în cadrul rubricii „Discuţii” pictorul Lucian Grigorescu, Membru corespondent al Academiei R.P.R răspunde Academicianului George Oprescu printr-un articol polemic intitulat tot aşa „Problema tradiţiei naţionale în artă”. Ambii Academicieni făceau parte din Secţia de Limbă şi Literatură şi Arte a Academiei Române unde preşedinte era Mihail Sadoveanu ( 1948-1961. La 2 februarie 1955 George Oprescu trimite o scrisoare lui Mihail Sadoveanu, ( copia semnată de Academician aparţinându-ne ), tocmai pentru a-şi argumenta afirmaţiile din cele două articole şi pentru a fi discutate şedinţa Secţiei.Polemica merită prezentată tocmai de a vedea ce infuenţă a avut aceată nefastă perioadă asupra multor artişti şi intelectuali de frunte ai culturii române.Înainte însă de a prezenta articolul al doilea nr.1 din 1955, semnat de George Oprescu, să-i prezentăm pe scurt viaţa şi activitatea, aşa cum vom face şi cu celălat, la timpul potrivit . George Oprescu s-a născut la 27 noiembrie 1881, în Câmpulung – Muscel şi a trecut în nefiinţă la 13 august 1969, în Bucureşti. A fost istoric, critic şi colecţionar de artă. Membru corespondent (27 mai 1938) şi membru titular onorific (12 august 1948) al Academiei Române. Studiile liceale le urmează la Câmpulung şi Bucureşti iar cele universitare (Facultatea de Litere şi Filozofie) la Bucureşti. A fost profesor de limba franceză la Giurgiu şi Turnu-Severin, apoi lector de limba şi literatura franceză la Universitatea din Cluj. Şi-a continuat specializarea la Lyon, unde a audiat prelegerile despre artă ale directorului Muzeului, Henri Focillon, de care îl va lega o strânsă prietenie (Un grand historien de l`art, ami des Roumains. Henri Focillon. 1944). După trei ani petrecuţi la Cluj, a devenit secretar, apoi consilier al Comisiei de Cooperare Intelectuală a Ligii Naţiunilor

189

(1923-1930), numindu-l pe Henri Focillon ca membru; împreună au participat, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la toate momentele în care destinul destinul culturii contemporane era analzat sau îndrumat. În două cărţi care aveau să-l impună: monografia asupra lui Géricault, rămasă până astăzi lucrare de referinţă aspra pictorului, şi studiul asupra artei populare române (L`art du paysan roumain). În 1931 Iorga l-a chemat la Catedra de Istoria Artei a Universităţii din Bucureşti unde a predat cursuri referitoare la: Pictura spaniolă în secolul XVII (1933); Sculptura franceză (1934); Pictura generală în a doua jumătate a secolului XIV (1935); Realismul şi impresionismul francez şi influenţa lor asupra picturii europene(1937). George Oprescu a înfiinţat un seminar de istoria artei, fondează revista „Analecta „ (1943-1947)., Muzeul „Toma Stelian”, iniţiază expoziţii ale unor artişti români şi străini. Activitatea sa de critic şi istoricde artă este prezentă prin nenumărate volume, dintre care amintim: Gh. Petraşcu (1931); I. Andreescu (1932); L`art roumainde 1800 à nos jour (1935); Unirea principatelor Române în stampele şi tablourile vremei (1936); Pictura românească dela Luchian până în zilele noastre (1938); Probleme româneşti de artă ţărănească (1940); Grigorescu desinator (1941); Carol Popp de Szathmary desinator (1941); Grafica românească în sec. XIX (2 vol., 1942, 1945); Camil Ressu (1942); La peinture romaine contemporaine (1944); Manual de istori artei (4 vol.,1946); Eustaţiu Stoenescu (1946); Maeştrii picturii româneşti în se. XIX (1947; Sculptura statuară românească (1954); Fritz Stork (1955); Bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal (1957); Ştefan Popescu (1958); N. Grigorescu (2 vol., 1961; La peinture roumaine 1800 à nos jours (1961); Alexandru Ciucurenco (1962); Brâncuşi (1964); Sculptura românească (1964); Aurel Jiquidi (1965); Consideraţii asupra artei moderne (1966); Scrieri despre artă(1966) ş.a. A fost unul din cei mai mari colecţionari; a început cu arta populară atinţând apoi toate domeniile artei; a colecţionat aproape 200 de tablouri, peste 100 de covoare Câteva de o mare valoare ale artei Orientului, nenumărate piese de ceramică, sculpturi, cărţi rare, peste 7 000 de gravuri, circa 1 000 de litografii de Daumier, desene, acuarele, peste 1 000 de stampe japoneze ş.a., reuşind astfel să aibă cea mai importantă colecţie particulară din România. Tot lui i se datorează şi înfiinţarea, la Bucureşti a Institutului de Istoria Artei al Academiei Române, reviste de specialitate, galeria de Artă Universală a Muzeului Naţional,

190

consacrându-le ultimii ani din viaţă. În anul 1945 a donat Academiei Române cea mai mare parte a coleciei sale de gravuri. Acesta a fost Academicianul George Oprescu intrat, aşa după am spus într-o polemică cu pictorul Academician Lucian Grigorescu, difernţa de valoare dintre ei fiind uriaşă. Vom prezenta, în continuare doar unul din articolele Academicianului George Oprescu, integral, fără alte comentarii, care nu sunt necesare.

„Problema tradiţiei naţionale în artă Intrând, mai acum 15 s-au20 de ani, într-o expoziţie de pictură, m-am pomenit în faţa unui pesaj cu subiect din Franţa, peste care era scris de-a curmezişul pânzei, de la o parte la cealaltă a ramei, cu letere de-o şchioapă: „Bonjour, Paris”. Constituia aceasta o glumă nesărată şi atunci de cine îşi bătea joc artistul, de public sau de pictură?Sau era un simplu fenomen ciudat de afectaţie şi de snobism, afectaţie şi snobism care apărea şi care a rămas până astăzi persistentă şi în felul de a vorbi româneşte al autorului tabloului, cu un pronunţat accent franţuzesc? Mai toate celelalte opere din acea expoziţie aveau subiecte luate din sudul Franţei , unde era stabilit de mai multă vreme compatriotul nostru, şi unde se grăbea să se reîntoarcă, dupş ce va fi vândut o parte din lucrările aduse la Bucureşti. În afară de pânza bizară, mai sus-menţionată, restul tablourilor expuse ar fi intratperfect în grupa celor concepute „ca rafinamentul unei pete de culoare” pentru a mă servi de o definiţie a pictorului însuşi. Însuşirile de desen de veracitate, de corespondenţă între motivul din natură şi rezultatul obţinut erau inexistente. Ansamblul era uneori plăcut pentru ochi, şi atât. De „admirație nelimitată pentru adevărata artă românească”, nici urmă. Nu numai că acest fel de a concepe pictura nu s-ar fi încadrat în „adevărata artă românească”, dar nici măcar subiectele n-aveau nimic comuncu mediul din ţara noastră. Şi nu s-ar fi putut spune că artistul se găsea într-o perioadă de formaţie şi că n-ar fi fost în stare să-şi dea seama despre ce trebuie să fie pictura, ca să răspundă scopuluiei; încă tânăr, el era totuşi un om matur, cu o activitate şi o experienţă destul de lungă. Expoziţia la care fac aluzie a fost urmată de altele la fel, până către 1944 şi chiar după această dată. Toată coasta de sud a Franţei mi-a trecut astfel pe dinaintea ochilor, din când în când întreruptă de tablouri de natură moartă, în care constant fâlfâiau nişte pete enorme

191

roşii. Şi acum, acest artist atât de înstrăinat de ţară şi indiferent la tradiţiile noastre, atât de puţin la curent şi cu prezentul, dar mai ales cu trecutul artelor în ţara noastră, cum se vede din articolul publicat de „Contemporanul” cu data de 28 ianuarie, ne dă lecţii, ne mustră chiar, pe ceicare, ca mine – cum dovedeşte toată activitatea mea de mai bine de 50 de ani – nâam încetat niciodată să iubesc, să admir şi să urmez, întot ce am întreprins, tradiţia naţională. Articolul la care se raportă în cronica d-sale afost citit în secţia a VI-a a Academiei, discutat, aprobat. D-sa este membru al secţiei şi putea să-şi formuleze atunci obiecţiile. Ştiu, sunt oameni care gândesc greu, la care gestaţia unei idei este lungă şi anevoiasă. Poate acesta esteşi cazul d-sale. Dar atunci, după această deşteptare tardivă a ideilor, ne-am aşteptat cel puţin la o analiză obiectivă şi competentă, nu la cea de care dă dovadă D-sa, de altfel ca şi predecesorul D-sale în acest fel de a înţelege „o discuţie ştiinţifică, competentă şi principială” constând din pescuirea, aproape la întâmplare, a două-trei vorbe de la începutul unei fraze, puse alături de altele două-trei, de la sfârşitul aceleiaşi fraze. În chipul acesta poţi dovedi orice. Articolele mele, şi cel din revista Institutului de Istoria Artei şi cel din Contemporanul sunt un tot care trebuie înţeles în întregime. Nicicând n-am avut inteţia să susţin, ceea ce mi se impută că am susţinut, cum cred că s-a convins orice lector inteligent şi obiectiv. Chestiile acestea sunt însăcomplexe şi gingaşe. Cine le discută se cuvine să cunoască în amănunt lucruri pe care criticii mei n-au aerul să le cunoască nici pe departe.La toate obiecţiile ridicate şi în articolul din 28 ianuarie, răspunsul se găseşte pentru cine doreşte să se informeze, în articolul meu precedent din „contemporanul”. A continua mai departe o discuţie în care se repetă la infinit aceleaşi aşa-zise argumente, constând din citaţii trunchiate şi rău înţelese, în ceea ce mă priveşte, este o pierdere de vreme.”

*

Lucian Grigorescu, născut la 1 februarie 1894 în Medgidia, jud. Constanţa, trecut în nefiinţă la 28 octombrie 1965 în Bucureşti, pictor. A fost Membru corespondent al Academiei Române din 2 noiembrie 1948.

192

Studiile primare le face la Medgidia, gimnaziale la Constanţa şi Brăila, apoi Şcoala de Arte Frumoase la Bucureşti. A participat la războiul de Reîntregire Naţională, luptând pe fronturile din Dobrogea (1916) şi Moldova (1917). După război şi-a continuat studiile la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, la Institutul Superior de Artă Plastică din Roma, la academiile „La Grande Chaumière” şi „Ranson din Paris. În paralel, a participat la înfiinţarea Asociaţiei Salonului de Toamnă al tinerilor artişti din Bucureşti (1921). Stabilit pentru câţiva ani la Cassis, în sudul Franţei, a continuat să picteze şi să-şi expună lucrările la Salonul oficial din Paris si la Expoziţia de la Bucureşti (1927), deschisă cu prilejul Congresului presi latine. A expus atât în ţară (Iaşi,, 1918; Bucureşti, 1920, 1921, 1934, 1935, 1937, 1938, 1942, 1946), cât şi în străinătate (Paris, 1926, 1937, 1961; Berlin, Haga, Bruxelles, 1936; Berna , Stockholm, 1948; Minsk, 1959,1962; Belgrad, Bratislava, Praga, Cairo, Alexandria, !960; Ankara, Istanbul, Damasc, 1961; Dresda, 1963). A participat la Bienala de la Veneţia (1942, 1956). A fost unul din cei mai importanţi peisagişti români. La început a fost influenţat de Derain, dar ulterior a fost atras de impresionism. În lucările sale şi-a afirmat o sensibilitate deosebită pentru culoare, cu preferinţă pentru acordurile vii şi armoniile strălucitoare (Lunca Neajlovului, Comana, Femeie stând, Vedere spre dealul Budenilor, Autoprtret, Peisaj din Mangalia, Peisaj din Balcic, Vechi cartier în Bucureşti, Bărăţia, Catedrala Notre Dame, Turnul Bărăţiei, Amatoarele de artă, Natură statică, Piaţa din Cassis, Peisaj la Cassis, Natură moartă cu râşniţe şi fructe, Arlechin, Răsărit de soare ş.a.). A fost laureat al Premiului de Stat (1955), apoi cu titlul de Maestru Emerit al Artei şi cu cel de Artist al Poporului (1965). Acesta a fost Lucian Grigorescu. Să urmărim desfăşurarea polemicii cu George Oprescu prin articolul său din „Contemporanul” în cadrul discuţiilor privind problema tradiţiei în artă. Este foarte adevărat că, şi de acestea ne vom convige, prin vocabular şi stil, încadrându-se perfect în periada respectivă, este foarte diferit de al colegului său de Academie. „Urmăresc cu un deosebit interes articolele din presa noastră care încearcă să contribuie la lămurirea problemelor de artă . Într-adevăr, nici un artist nu mai poate rămâne azi exclusiv în faţa şevaletului, nu se poate rezuma la probleme formale, sterile, despre rafinamentul unei pete de culoare; el trebuie, într-un cuvânt, să ia parte la viaţa generală, ca şi la viaţa artistică a ţării. Orizontul

193

nostru se lărgeşte pe zi ce treceşi, atacând problemele de artă de pe poziţii militante, creatorul trebuie să fie serios înarmat teoreticeşte pentru ca lucrările să reflecte realistviaţa, să găsească calea către inimile oamenilor. De aceea m-a şi interesat foarte mult începutul discuţiei din cadrul revistei „Contemporanul” asupra unei probleme atât de puţin studiate la noi, cum este aceea a tradiţiei artistice. Este timpul să scoatem la lumină adevăruri pe care şcolile de belle-arte din trecut le ascundeau studenţilor. Tinerii artişti şi arhitecţi trebuie să afle că adevărata artă românească, pentru care am o admiraţi nelimitată, este profund originală, conţinând un specific un specific naţional imprimat de popor, creatorul ei. Trebuie să învăţăm, ca să putem respinge afirmaţiile antipatriotice ale teoreticienilor protipendadei din trecut ( şi care mai dăinuiesc în oarecare măsură ), despre felul cum s-a născut arta noastră prin încrucişarea diferitelor influenţe străine sau despre felul cum a fost importată din apus. Prea puţine materiale se publică în legătură cu această problemă şi prea puţini teoreticieni se ocupă în mod serios de ea. Articolul acad. G.Oprescu, intitulat „Elemente progresiste ale artei noastre plastice din prima jumătate a secolului XIX”(„Contemporanul”nr. 17/1953), punea din multe puncte de vedere probleme juste şi interesante. Dar între acel articol şi cele scrise tot de domnia sa în revista Institutlui de Istoria Artelor al Academiei R.P.R „Noi şi bogate perspective pentru arhitectura noastră”este o diferenţă. Aici lucrurile apar altfel. Nu sunt teoretician şi nici arhitect , dar am reuşit să cunosc unele momente ale artei noastre şi ale artei universale; pot deci să-mi spun părerea în problema aceasta. Am apreciat recenzia semnată de profesorul Paul Constantin în nr. 49/1954 al „Contemporanului” pentru că domnia sa încearcă să lămurească unele premize ale problemelor ce m-au interesat şi pe mine, chiar dacă „ expune teorii care de mult sunt bunuri câştigate în domeniul istoriei artelor şi care ... după cum spune tov. Acad. G.Oprescu în ulimul său articol ( nr. 1/1955 „Contemporanul”), ar fi fost „... enunţate” de domnia sa, dar pe care noi le cunoaştem de la dasxcălii marxism-leninismului. Trebuie să ne ferim de confuzii, dar le creăm fatal, propunând preluarea în arhitectura de azi a „modelelor sigure, încercate de nenumăraţi meşteri şi potrivite gustului nostru...”, sau alte afirmaţii similare.

194

Nu cred necesar să scot în relief o serie de citate referitoare la această chestiune, dar cine a citit cu atenţie articolele din „Contemporanul” se poate lămuri. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că principala lipsă a articolului din revista Institutului de Istoria Artelor, la acest punct , constă în aceea că se discută prea mult despre formă şi prea puţin despre conţinut. O formă artistică concepută de un maestru al unei alte vremi cu o mentalitate proprie, nu se poate „adapta” sau „modifica” azi, astfe „caea să devină din nou ceva organic, sănătos...” Cu toată admiraţia mea pentru arta unui meşter moldovean din veacul al XVI-lea , sau chiar pentru arta lui Thedor Aman, artistul de astăzi nu poate picta ca ei fără să se izoleze de gândirea vremii sale, fără să devină anacronic. În aceeaşi ordine de idei , nu sunt de acord cu unele afirmaţii ale . Acad. Oprescu care caută, în oarecare măsură, să dovedească aportul meşterilor populari în arta noastră veche, dar îi prezintă ca pe nişte „ucenici” care „fură secretul” meşterilor străini adăugând „ceva românesc” în felul cum întrebuinţează materialele, de exemplu. Afară de aceasta, afirmaţia acad. G. Oprescu că articolul său „nu îndreptăţeşte pe nimeni să creadă... că ar nega existenţa şi importanţa factorului popular în dezvoltarea artei”, este greu de înţeles altfel, când în articolul din revista Institutului se afirmă limpede că arta populară „din pricina lipsei de atenţie şi desconsiderării în care a fost ţinută în trecut de clasa conducătoare, a dependenţei în care artiştii se găseau faţă de gusturile şi ideile aceleaşi clase, a rămas fără efect asupra fenomenului artistic cult”adăugând mai departe că ea a pătruns cel mult, ... sub forma unei mode amintind de un costum de carnaval...” Ori, de la meşteri ca aceia care în veacul al Xvi-lea au creat superbele fresce ale unor monumente ca Voroneţul, Humorul, sau Vatra Moldoviţei, până la Nicolae Grigorescu, de la meşterii care au realizat curtea lui Ştefan de la Suceava până la Ion Mincu, de la autorul anonim al baladei „meşterul Manole” până la Mihai Eminescu, sau de la ciobanul ce doinea din fluier până la Ciprian Porumbescu, toţi sunt datori, în primul rând creaţiei populare. Ea a avut efect asupra „fenomenului artistic cult”, ea este puterea re a făurit arta noastră şi toate concepţiile poporului ne întăresc şi azi creaţia nostră, Aci nu poate fi vorba de vreo modă ci de una din cele mai preţioase calităţi ale artei: carcterul ei popular. Dacă unii dintre noi, artişti, care am fost ani de zile îndepărtaţi de realitate, de către influenţele ideologiei burgheze,

195

regăsim azi realismul, reuşim să înţelegem viaţa adevărată şi să o exprimăm în pictură, este datorită concepţiilor noi, populare. Năzuinţele şi idealurile poporului sunt stimulentul nostru principal. Apoi, cu privire la problema originalităţii arhitecturii româneşti, trebuie să spun că nu am remarcat în înşiruirea cronologică a arhitecturii noastre culte, în articolul din revista Institutului, decât că se urmăreşte, voit sau nu, cu deosebire, dovedirea influenţelor străine. Cu atât mai mult sunt surprinzătoare afirmaţiile Acad.Oprescu din ultimul articol, unde declară şi mai limpede că „... în arhitectură prea puţine sunt formele constructive pe care le poate aduce un popor, ca un bun exclusiv” Şi că „ ... nu acestea sunt cele mai importante. Esenţial este conţinutul de sentimente şi specific fiecărui popor...” Este adevărat că de la conţinut poreşte creaţia, dar el nu se poate exprima decât părin forme. Din două, una: sau forma în arhitectură nu exprimă vreun conţinut, sau conţinutul se exprimă prin abstracţiuni? Cred că se pot face foarte bine deosebi, prin formele specific naţionale, o casă de munte din Vosgi, de o casă de Muscel, şi de o izbă rusească; sau Notre Dame din Paris, de biserica episcoăală din curtea de Argeş şi de biserica Vasili Blajeni din Moscova. În sfârşit, în problema funcţionarismului, fraza ce spune că „...orice ornament trebuie în acelaşi timp să aibă un rol uttil, o funţie în construcţia pe care o împodobeşte”, îmi aminteşte afirmaţiile arh. francez Le Corbousier, şeful şcolii celor care au decretat „cas=a maşină de locuit”, sau de cei care au subordonat arta metalului şi tehnicicii încercând să exprime „stilul fierului”, „stilul betonului armat” ş.a.m.d. Dar cu asfel de concepţii s-a ajuns la acea arhitectură dezumanizată, îngheţată, lipsită de de artă plastică , bună pentru a educa generaţii de troglodiţi şi pe care de asfel chiar tov. Acad. G. Oprescu o combate în fond. Ce s-ar întâmpla dacă pictorii, sau sculptorii ar”condiţiona creaţia în funcţie de material sau tehnica respectivă? Am avea un atunci un stil”al uleuluii ,altul al guaşei „”, „ al marmorei”, „bronzului” ş.a.ma d .” Am reprodus integral acest articol semnat de Lucian Grigorescu pentru a ne da seama cum se poate prostitua verbal, social şi politic un mare pictor şi în acelaşi timp um membru al Academiei Române. Şi de fapt nu este singurul, pentru a trăi bine majoritatea „nemuritorilor” au făcut la fel.

*

196

La 2 februarie 1955 , academicianul George Oprescu trimite o scrisoare lui Mihail Sadoveanu care era preşedintele Secţiei de Limbă, Literatură şi Arte a Academiei Române, copia scrisorii aparţinându-ne. Câteva cuvinte doar despre Mihail Sadoveanu la Academia Română. Mihail Sadoveanu ( 5 noiembrie 1880, Paşcani, jud Iaşi – 19 octombrie 1961, Bucureşti ). Membru corespondent ( 26 mai 1916 ), membru titular ( 1 iunie 1921 ) şi membru titular activ ( 12 august 1948 ) al Academiei Române; preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române ( 1935-1938 ) şi al Secţiei de Limbă, Literatură şi Arte a Academiei Române ( 1948-1961 ). Discurs de recepţie: Poezia populară ( 9 iunie 1923 ). În rândurile care urmează publicăm această scrisoare, copia ne aparţine. „Maestre Sadoveanu, Colegul nostru Lucian Grigorescu, sub pretextul discutării Problemei tradiţiei naţionale în artă, publică în numărul de la 28 ianuarie al Contemporanului un articol violent, tendenţios şi după cum mi se pare, de rea credinţă, în contra mea. După ce lasă să se înţeleagă un „teoretician al protipendadei din trecut” autor al unor „afirma ţii antipatriotice”, fără însă să mă numească direct, continuă numindu-mă că eu aş desconsidera arta veche românească, pe care o prezintca pe un fel de amalgam de influenţe străine, fără participarea poporului român, că sunt pentru o arhitectură funcţională, etc., pentru care lucru d-sa având „o admiraţie nelimitată pentru adevărata artă românească”, se simte obligat să mă combată şi să lămurească lumea. Articolul meu la care face aluzie şi din care citează fraze trunchiate, aranjate cum îi convine, este în realitate o comunicare la secţia noastră. Această comunicare a fost ascultată cu atenţie şi lăudată, luându-se chiar dispoziţia ca ea să fie trimisă la cercuri interesate. Tovarăşul Grigorescu ar fi putut face obiecţii dacă le-ar fi considerat utile. N-a făcut-o atunci. Ar fi putut provoca ulterior o discuţie în secţie, căci articolul meu a apărut în revista Institutului nostru cu 6 luni în urmă. Tot n-a făcut-o. Şi, uitând că Academia nu e o braserie artistico-literară, în care clienţii discutând teorii se înjură azi, pentru ca să se îmbrăţişeze mâine, scrie la jurnale şi-şi insultă colegii. De aci se vede că domnia sa nu prea înţelege rostul unei academii, în care din întâmplare se găseşte, cea mai înaltă instituţie culturală a unei ţări.

197

Am ridicat acest caz în faţa Preşedintelui nostru ( Traian Săvulescu,12 aug. 1948 – 23 dec. 1959, n.n ), care a citit articolul şi a rămas şi domnia sa convins că e vorba de un atac personal şi nedrept, care trebuie lămurit. M-a însărcinat să te rog ca la prima noastră şedinţă, sau când vei crede nimerit, să fie pusă la ordinea zilei discuţia problemei tradiţiei naţionale în artă cu care ocazie tov. Grigorescu sau cine ar avea ceva de spus, ca şi mine, să-şi prezinte punctul de vedere. Tov. Preşedinte mai doreşte să asiste personal la acea şedinţă. Te rog să primeşti, maestre Sadoveanu expresia sentimentelor mele devotate.”

*

Cum se rezolvă acestă polemică? În neegalabilul stil românesc! La şedinţa Secţiei de Literatură şi Arte cei doi academicieni sunt rugaţi să îngroape, spunem noi, securea războiului şi să se aşeze să fumeze pipa păcii. Academia trebuie să meargă înainte.

198

STADIUL ACTUAL ȘI TENDIN ȚE ÎN

EVOLUȚIA GOSPODĂRIEI TRADI ȚIONALE DIN ZONA BRAN.

THE ACTUAL STAGE AND TENDENCIES IN THE

TRADITIONAL HOUSEHOLD EVOLUTION FROM THE BRAN AREA

Sorina Ioana Torcea

Universitatea Transilvania din Braşov Fiind cel mai important monument de arhitectură populară din zona Bran, am ales gospodăria lui Ilarie Gonţea pentru a aplica cele două obiective: conservarea „în situ” a acesteia şi punerea ei în valoare prin organizarea unui model de gospodărie agroturistică adaptată specificului local-zonal. Am considerat oportună valorificarea gospodăriei tradiţionale construind în imediata apropiere a unei gospodării agroturistice care să respecte stilul arhitectural al gospodăriei cu ocol întărit, dar cu dispunerea interioarelor potrivit nevoilor de cazare şi masă; organizarea terenului existent, circa 4 hectare pentru practicarea ocupaţiilor tradi ţionale: creşterea oilor, a vitelor, livadă cu pomi fructiferi, grădină de zarzavat. Being the most important traditional architecture monument from the Bran area, I chose the household of Ilarie Gontea in order to aply the two objectives: the "in situ" conservation of it and the prominence of it by organiseing an agritourism hosehold model that is adapted to the local-specific. I considered that it would be opportune to turn to advantage the traditional household by building nearby an agritourism household that respects the architectural style of the hardened twist household but with the indoor arangement suitable for the accomodation and food requirements; the existent land organisation, about four hectares for the deployment of the traditional

199

activities: breeding sheeps and cows, taking care of meadows and kitchen gardens. Cuvinte cheie: gospodărie tradiţională, gospodărie agroturistică, tradiţional, bucătărie tradiţională, patrimoniu cultural, plante de leac Keywords : traditional household, household agritourism, traditional, traditional cuisine, cultural heritage, herbal medicines

Cu privire la gospodăria tradiţională brăneană sunt publicate o serie de studii dintre care amintim volumele „Zona etnografică Bran”, autori Georgeta Stoica, Olivia Moraru şi „ Aşezările brănene: satul, gospodăria, locuinţa”, autor Ioan Praoveanu. Evoluţia gospodăriei brănene în ultimii ani, pe fondul dezvoltării turismului în această zonă m-a determinat să aleg ca obiect al cercetării „Stadiul actual şi tendinţe în evoluţia gospodăriei din zona Bran”, şi totodată să vin cu un proiect de gospodărie agroturistică care a făcut obiectul cercetării în timpul studiilor la Facultatea de Alimentaţie şi Turism din Braşov, pe care am absolvit-o în acest an. Problematica gospodăriei este strâns legată de aceea a întregului patrimoniu cultural material şi imaterial din zonă. Cercetarea acestuia ne-a relevat următoarele aspecte:

• evoluţia satului de tip risipit spre satul adunat, în stânsă legătură cu evoluţia demografică şi cu dezvoltarea industrială a zonelor adiacente;

• o structură a gospodăriei tradiţionale adaptată ocupaţiilor caracterizate printr-un echilibru între creşterea animalelor, agricultură şi lucru la pădure;

• restructurarea gospodăriei în ultimele decenii, în raport cu „moda” în construcţii; adoptarea de noi materiale de construcţie şi renunţarea la formele arhitecturii tradiţionale;

• locuinţa tradiţională a fost părăsită şi s-a adoptat un nou tip de locuinţă adaptat unui grad de confort mai ridicat, dar care nu satisface pretenţiile turistului venit să cunoacă specificul local;

• organizarea tradiţională a interiorului locuinţei este abandonată, mobilierul de fabrică, textilele şi obiectele de uz gospodăresc industriale iau locul obiectelor lucrate de meşteri locali; chiar şi instrumentarul din lemn legat de creşterea vitelor este înlocuit cu găleţi şi bidoane din aluminiu sau vase din material plastic, iar

200

piesele de îmbrăcăminte din postav şi dimie de casă sunt înlocuite cu salopete de fabrică;

• a fost abandonat meşteşugul prelucrării lemnului datorită tehnicilor moderne de exploatare a pădurii şi destinaţiei lemnului, dirijat mai ales spre export;

• stabilimentele de industrie populară, legate de prelucrarea lemnului şi a lânii, principalele materii prime, au fost părăsite, cu câteva excepţii: complexul de industrii ţărăneşti (piuă, darac, teasc) din Moeciu de Jos, maşinile de lână ale lui Gigi Stoian, maşinile de lână ale Mariei Giurgiu;

• folclorul muzical şi coregrafic, comun zonelor Bran şi Muscel se mai păstrează datorită efortului unor cadre didactice de la şcolile din zonă şi a interesului unor părinţi de a-l transmite copiilor.

• credinţele şi obiceiurile de peste an se mai păstrează, mai ales în aspectul lor spectacular şi mai puţin în semnificaţiile lor etnologice, dar pot fi reconstituite în forma lor originară cu unele elemente noi privind mai ales recuzita. Mai întâi prezentăm punctul de vedere al specialiştilor privind perspectiva culturii tradiţionale venită în contact elementele moderne, cu caracter universal, specifice globalizării. Acest proces de trecere treptată de la tradiţional la modern, de la o cultură tradiţională care exprimă un anume specific etnic şi local – zonal, la una în care pătrund elemente culturale cu caracter de universalitate are două componente:

• tradi ţia, care răspunde necesităţilor socio – culturale ale comunităţii rurale într-o anumită epocă, constituind mijlocul de comunicare informaţională între generaţii;

• inovaţia, elementul nou „grefat pe substanţa tradiţiei, care va deveni tradiţie în momentul integrării sale în epoca şi civilizaţia respectivă”1.

Numai un echilibru în raportul tradiţie – inovaţie poate asigura integrarea tradiţiei în realităţile lumii contemporane, cuprinsă de globalizare. Acest echilibru a fost tulburat în ultimele decenii în contactul tradiţiei cu elementele componente ale culturii moderne, al trecerii treptate de la tradiţional la modern, „ de la rural la urban”2.

1 Traian Vedinaş, Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 119 2 Idem, p. 150

201

Cu privire la cauzele aceluiaşi proces, autorii volumului „Arta populară”, Paul Petrescu şi Elena Secoşan susţin că „progresul tehnic al zilelor noastre duce la dispariţia acelor manifestări de artă populară care-şi pierd suportul de a exista, care nu-şi găsesc locul potrivit într-o societate în care organizarea economică şi viaţa socială sunt din temelii altele”3. Cunoscând valorile culturale ale zonei în domeniul arhitecturii şi structurii ocupaţionale şi sesizând predispoziţia turistului spre căutarea a ceea ce este specific locului, nu poţi să nu constaţi că trebuie prezervat tot ceea ce este tradiţie perenă şi se poate armoniza funcţional cu elementele de modernitate, conturând ceea ce este definit ca stil de viaţă4. Privind conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural, cercetarea etno – muzeologică a identificat două modalităţi:

a. prin transferul din teren în muzeele în aer liber şi în cele pavilionare;

b. „în situ”. În proiectul nostru ne vom opri asupra celei de-a doua modalităţi care poate face parte din ceea ce specialiştii de la Muzeul Satului Brănean îl numesc sectorul de situri etno – muzeologice, ca secţie muzeală organizată pe principiul conservării pe loc a patrimoniului cultural şi a valorificării acestuia prin integrarea în viaţa socială şi economică a zonei.

Potrivit proiectului „Cercetarea, conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi ecologic din zona Bran”, elaborat de Muzeul Satului Brănean, elementele constitutive ale acestui sector muzeal sunt: a. cele mai reprezentative monumente de arhitectură populară, construcţii comunitare, monumente comemorative, instalaţii de tehnică populară şi ateliere meşteşugăreşti; b. situri ecologice de importanţă majoră în menţinerea echilibrului ecologic al zonei (rezervaţii floristice, pădure naturală care trebuie ferită de modificări antropice)5.

3 Paul Petrescu, Elena Secoşan, Arta populară, Bucureşti, 1966, p. 8 4 Ioan Praoveanu, Valori ale patrimoniului etnografic. Modalităţi de valorificare în plan cultural – artistic, Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Braşov şi Muzeul de Etnografie, Braşov, 2002, p. 115 5 Proiectul sus menţionat se află în arhiva Muzeului Bran

202

Întrucât şi specialiştii din domeniul patrimoniului cultural-etnografic6 consideră gospodăria lui Ilarie Gonţea ca fiind cel mai important monument de arhitectură populară din zona Bran, am ales să aplicăm cele două obiective enunţate mai sus prin conservarea „în situ” a acesteia şi punerea ei în valoare prin organizarea unui model de gospodărie agro-turistică adaptată specificului local-zonal. Gospodăria care face obiectul demersului nostru se află în satul Moeciu de Jos, nr. 485 şi este situată în agestrul pârâului Valea Livezii. Gospodăria aparţine tipului de gospodărie cu ocol, cunoscută în zona Bran sub denumirea de casă cu curte închisă. Datează de la jumătatea secolului al XIX – lea şi a aparţinut lui Ilarie Gonţea un „econom de vite” care a practicat transhumanţa pastorală (fig. 1). În prezent nu mai este locuită dar se află într-o stare de conservare bună, păstrează organizarea tradiţională a interiorului şi o parte din instrumentarul pastoral. Aflată într-un loc uşor accesibil, înscrisă într-un peisaj mirific cu alternanţa poiană – pădure, având o suprafaţă de circa cinci hectare teren, gospodăria poate fi valorificată potrivit conceptului „museum vivum” în plan turistic. Astfel gospodăria poate fi reconstituită, prin tehnici muzeale, la faza în care mai îndeplinea funcţia de gospodărie pastorală fig. 1 Gospodăria „economului de vite” Satul Moeciu de Jos şi poate fi vizitată, sugerând turistului modul de viaţă al unei famili de brăneni care a practicat ocupaţiile specifice zonei şi a dezvoltat păstoritul până la cea mai evoluată formă care a fost transhumanţa pastorală. Gospodăria deţine în jurul ei un teren agricol de cinci hectare care este structurat în teren arabil, folosit în special pentru cultura plantelor leguminoase, făneaţă, livadă cu pomi fructiferi şi o pădure de conifere şi foioase, cu poieni largi în care flora spontană, bogată în plante alimentare şi de leac este foarte bogată. Pădurea are o suprafaţă de peste patru hectare, este amplasată pe o coastă cu orientare nord-vestică, ce oferă privitorului o vedere panoramică a culoarului depresionar, mărgit de masivul Piatra Craiului.

6 Ioan Praoveanu, Gheorghe Dunuţă, Monumente de arhitectură şi tehnică tradiţională din satele brănene, Editura C2 Design, Braşov, 2003, p. 76 – 77

203

Lângă gospodărie – ea însăşi situată pe o terasă a pârâului Valea Livezii – terenul este propice construirii unei pensiuni agro-turistice, în spatele căreia, la o distanţă corespunzătoare normelor sanitar-veterinare pot fi amplasate construcţiiile economice şi anume grajdurile pentru vite, adăposturile pentru furaje şi pentru uneltele agricole. În spatele construcţilor (gospodăria veche, pensiunea agro-turistică) terenul poate fi divizat în teren pentru fâneaţă, teren pentru păşunat pentru două vaci şi un număr de 10-15 miei, livadă cu pomi fructiferi şi o grădină de zarzavat. Terenul din faţa gospodăriei, aşa cum reiese şi din planul anexat, poate fi amenajat ca bătătur ă pentru hora satului, la care va fi promovat folclorul muzical şi coregrafic specific zonei Bran şi zonelor adiacente, şi un teren destinat pentru jocuri tradiţionale ale copiilor-şotron, ţurcă, goagăle etc. Alimentele necesare asigurării unei alimentaţii tradiţionale a turiştilor, pot fi asigurate atât din propria gospodărie, dar şi de la gospodăriile vecine, care practică toate tipurile de ocupaţii tradiţionale. Proiectul nostru se justifică şi pentru faptul că acest obiectiv turistic este situat la intrarea pe Valea Livezii, una dintre cele mai frumoase din zona Bran, cu păduri bogate în flora spontană dar şi cutreierată de trasee turistice ce duc spre Masivul Bucegi. Gospodăria agroturistică poate fi înscrisă într-un circuit turistic care să cuprindă Castelul Bran, aflat la 4 km. distanţă, Peştera Liliecilor din Moeciu de Jos şi multe alte situri etno-ecologice din zona Bran şi din zonele adiacente. Astfel reamenajată gospodăria lui Ilarie Gonţea din Moeciu de Jos, va fi înscrisă ca obiectiv muzeal aparţinând sectorului situri etno – ecologice, aparţinând Muzeului Satului Brănean şi va intra în circuitul turistic ca model de gospodărie agroturistică – muzeu: va fi reconstituită funcţional bucătăria tradiţională care va oferi turistului mâncăruri specifice bucătăriei locale, potrivit ciclului calendaristic (post – dulce), copturi ceremoniale prilejuite de sărbătorile de peste an.

Pentru cazarea turiştilor interioarele pot fi amenajate cu mobilier şi textile, copii ale celor din locuinţa muzeu, realizate într-un atelier amplasat în incinta gospodăriei. Se va lucra exclusiv în tehnici tradiţionale şi se vor produce ţesături pentru îmbrăcăminte şi textile de interior, la războiul de ţesut. Cântecul şi dansul popular, şezători,

204

ceremonialul de nuntă şi obiceiuri din ciclul sărbătorilor de peste an, prezentate aici şi înscrise într-un calendar cultural – turistic, vor introduce pe turist în atmosfera satului brănean de altădată.

Obiective generale • cunoaşterea, repertorierea şi punerea în valoare a

potenţialului cultural şi ocupaţional specific zonei Bran în scopul dezvoltării durabile a satelor brănene;

• evaluarea resurselor naturale, a potenţialului de alimente şi plante de leac;

• punerea în valoare a alimentelor provenite din practicarea ocupaţiilor tradiţionale principale şi secundare (culesul din natură) şi a plantelor de leac pentru promovarea agroturismului local;

• protejarea, revigorarea şi punerea în valoare a ocupaţiilor, obiceiurilor şi sărbătorilor îndătinate, relevante pentru specificul cultural local, ceea ce va contribui la dezvoltarea turismului rural;

• cunoaşterea şi punerea în valoare a jocurilor de altădată ale copiilor;

• promovarea valorilor morale, care constituiau norme de conduită ale membrilor obştei săteşti prin întocmirea unui cod de conduită;

• conturarea unui model de gospodărie cu activitate agro-turistică, care să îmbine tradiţionalul cu modernul;

• stimularea şi a altor ramuri economice din mediul rural, aşa cum ar fi meşteşugurile legate de prelucrarea resurselor locale – lână, piei, lemn;

• folosirea eficientă a resurselor locale, a protejării acestora şi a mediului înconjurător;

• antrenarea factorilor locali de decizie şi a resurselor umane locale.

Obiective specifice a. organizarea ca muzeu a gospodăriei tradiţionale,

prin reconstituirea interioarelor, dotate cu piese de mobilier tradiţional, textile de interior, obiecte din domeniul ocupaţiilor principale, secundare şi casnice;

205

b. construirea pe terenul aparţinător a unei pensiuni agro-turistice structurată pe două componente;

b.1. componenta tradiţională

• activităţi economice tradiţionale - creşterea animalelor, pomicultura, agricultura, culesul din natură a plantelor alimentare şi de leac din flora spontană - urzici, lobodă, ştevie, bureţi, fructe de pădure etc;

• bucătărie tradiţională; • spaţiu pentru activităţi culturale

tradiţionale, şezători, hore pentru punerea în valoare a folclorului muzical şi coregrafic autentic;

• spaţiu pentru activităţi sportive tradiţionale;

• pentru copii-şotron, goagăle, ţurca etc;

• pentru adulţi-oină, popice; b.2. componenta modernă

• pensiunea cu dotările ei potrivit exigenţelor de confort şi a normelor care reglementează avizarea şi funcţionarea unei pensiuni agro-turistice.

Descrierea funcţiilor gospodăriei agroturistice Gospodăria agroturistică este locul special amenajat dotat cu

diverse construcţii şi instalaţii în care se concentrează oamenii, bunuri materiale şi echipamente în scopul protecţiei şi desfăşurării vieţii şi practicării diverselor activităţi productive7.

Gospodăria agroturistică constituie o particularitate a gospodăriei săteşti, în sensul că trebuie să răspundă la unele cerinţe ale activităţii de agroturism, să fie capabilă să primească turişti, să asigure atât condiţii optime de cazare, cât şi condiţii de asigurare a hranei, cu produse naturale, la alegere pentru turişti, oferind totodată şi o serie de servicii ca: locuri de joacă pentru copii, spaţii de recreere şi odihnă, călăuză turistică.

Se va urmări amenajarea unor spaţii comune de zi, având funcţiuni polivalente, numărul locurilor de cazare va fi corelat cu 7 Puiu Nistoreanu, Marinela Ghereş, Turism rural, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 120

206

numărul locurilor la masă, se va asigura dotarea locuinţei cu mijloace audio-vizuale, telefon, presă.

Fiecare cameră va fi dotată cu mobilier şi lenjeria necesară, asigurându-se confortul interior, corelat cu specificul zonei şi al obiceiurilor tradiţionale.

În realizarea unui grad de confort sporit se va avea în vedere şi orientarea spaţiilor de cazare oferite turiştilor în raport cu mediul înconjurător, locuinţa va fi situată departe de anexele gospodăreşti generatoare de mirosuri sau zgomote. Accesul spre camerele de cazare nu se va face prin camerele destinate altor turişti sau prin spaţiile private ale gospodăriei. Prezenţa grupurilor sanitare va fi obligatorie.

Amenajarea interioară va fi caracterizată prin simplitate şi bun gust, va predomina autenticul, dar nu se va evita folosirea elementelor de modernitate în ceea ce priveşte dotarea bucătăriei, băii.

Echipamentele de muncă, utilajele, anexele din gospodărie pot deveni şi ele resurse ce pot fi utilizate în mod direct în activitatea agroturistică prin faptul că unii turişti doresc să se implice în viaţa cotidiană a satului, doresc şi le face plăcere să participe la realizarea unor activităţi specifice zonei, cum ar fi:

• Cositul şi strânsul fânului; • Culesul fructelor de pădure; • Prelucrarea cărnii şi a laptelui; • Activităţi artizanale: cusut, cioplit piatră şi lemn,

împletitul lânii; • Hrănirea şi îngrijirea animalelor din gospodărie.

Toate acestea vor avea un caracter inedit pentru citadin, dar şi un caracter educativ în special pentru copii.

Un element foarte atrăgător pentru turişti îl va constitui amenajările din exteriorul gospodăriei: pajiştea, pomii fructiferi, grădina cu flori.

Capacitatea de cazare a pensiunii este de 6 camere. Camerele vor avea grup sanitar propriu. Turiştilor li se oferă masa preparată din produse naturale, preponderent din gospodăria proprie sau de la producători autorizaţi. Gazdele se ocupă direct de primirea turiştilor şi de programul acestora pe tot parcursul sejurului la pensiune. Spaţiul unde va fi amplasată pensiunea este un loc ferit de surse de poluare şi de orice alte elemente care ar pune în pericol sănătatea sau viaţa turiştilor.

În gospodărie se vor desfăşura activităţi turistice cel puţin 100 de zile pe an: în perioada de vară – lunile iunie, iulie şi august - iarna

207

– cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou – şi primăvara cu prilejul sărbătorilor Pascale.

Pensiunea va avea 3 niveluri (demisol, parter, etaj) şi va fi de 3 margarete. Orientarea încăperilor a fost făcută în aşa fel încât să asigure o bună însorire a spaţiilor de cazare, iar deschiderile sunt prevăzute să aibă o perspectivă favorabilă asupra peisajului înconjurător. Funcţiunea principală va fi de cazare.

Bucătăria va fi dotată cu: sobă cu plite, blidar pentru vase şi ustensile de bucătărie, echipamente pentru păstrarea prin frig a alimentelor, chiuvetă, cuptor de pâine, mese de lucru. În bucătărie va exista un mic spaţiu pentru depozitarea mâncării la rece, numit cămară.

Construcţia va fi făcută din cărămidă, va fi tencuită şi va fi vopsită cu vopsea lavabilă. În partea de jos, respectiv demisolul va fi placat, în exterior, cu piatră de râu.

Plan de situaţie al gospodăriei agroturistice proiectate

208

Aceeaşi piatră de râu va fi folosită şi pentru confecţionarea părţii de jos a gardului. Fiecare cameră va avea o terasă proprie, construită din lemn.

Membrii familiei se vor ocupa de administrarea pensiunii: vor preparara produsele tradiţionale, de asemenea vor şi servi, vor avea în vedere curaţenia camerelor, precum şi întreţinerea spaţiilor destinate relaxării. Vor avea grijă ca turiştii să se simtă bine. Un membru a familiei va fi absolvent al cursului de administrator de pensiune.

În concluzie, considerăm că modelul de recuperare, conservare şi punere în valoare a culturii populare tradiţionale îl constituie gospodăria agroturistică, pentru că aceasta oferă cea mai bună soluţie de armonizare şi convieţuire a tradiţionalului cu modernul, creează acel model cultural în care toate elementele de identitate culturală sunt adaptate la standardele de viaţă actuale. Acest nou model cultural presupune, mai întâi de toate, protejarea mediului natural şi refacerea echilibrului ecologic, actualmente aflat în pericol.

Bibliografie selectivă

1. Nistoreanu Puiu, Ghereş Marinela, Turism rural, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2010; 2. Petrescu Paul, Secoşan Elena, Arta populară, Bucureşti, 1966; 3. Praoveanu Ioan, Valori ale patrimoniului etnografic.

Modalităţi de valorificare în plan cultural – artistic, Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Braşov şi Muzeul de Etnografie, Braşov, 2002;

4. Praoveanu Ioan, Dinuţă Gheorghe, Monumente de arhitectură şi tehnică tradiţională din satele brănene, Editura C2 Design, Braşov, 2003;

5. Vedinaş Traian, Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, Iaşi, 2001;

209

STADIUL ACTUAL ȘI TENDIN ȚE ÎN TEHNICILE

DE PRELUCRARE A FIBRELOR TEXTILE ÎN SATELE BRĂNENE.

The current state and trends in the techniques of processing of textile fibers in the villages of Bran

Magdalena Bumbăcariu

Universitatea Transilvania din Brașov

În lucrare am prezentat tehnicile tradiționale de prelucrare a fibrelor textile, ocupația casnică de bază care s-a efectuat din cele mai vechi timpuri, folosindu-se diferite unelte tradiționale, în urma căreia se obțineau textile pentru interiorul locuinței, textile pentru uz gospodăresc dar și textile pentru îmbrăcăminte. Însă, odată cu trecerea timpului, generația tânără a început încet, încet să renunțe la tradiție, adoptând stilul modern. De aceea prin intermediul acestui proiect ne propunem conservarea dar și punerea în valoare a tehnicilor de prelucrare a fibrelor textile animale și vegetale, prin construirea unui atelier de industrie casnică textilă. Acest proiect este structurat potrivit modalităților de proiectare a dezvoltării locale, zonale, regionale având ca temă „dezvoltarea durabilă care să asigure securitatea economică, alimentară, sanitară și culturală a locuitorilor satului. In this paper we presented the traditional processing techniques of textile fibers, occupation housewife of the which was made in ancient times, using various tools, from which already obtained textiles for interiour housing, textiles for household use but for clothes and textiles. But with the passage of time, the young generation has started slowly, slowly to quit the traditional and adopting the modern style of that through this project we propose conservation but also putting in value to the techniques of processing of animal and vegetable textile fibers by building a textile home appliances industry workshop.

210

This project is structured according to the ways of designing local area development, with the theme „regional sustainable development to ensure economic security, food, sanitary and housing cultural village. Cuvinte cheie: conservare, tradiții, promovare, valorificare. Keywords: conservation, valorization, promotion, traditions. Vechimea prelucrării fibrelor textile, ca ocupație casnică este atestată de numeroase descoperiri arheologice1. Cercetarea etnografică a identificat la rândul ei și cele mai importante fibre textile animale și vegetale, întrebuințate la țesutul pieselor de îmbrăcăminte și a textilelor pentru împodobirea interiorului locuințelor. Acestea au fost: cânepa, inul, bumbacul, borangicul și lâna.

Cu privire la tehnicile de prelucrare a acestor fibre textile cercetătorii din domeniul etnologiei au identificat următoarele categorii:

1. Tehnicile de prelucrare premergătoare țesutului: scărmănatul, torsul, răşchiatul şi depănatul (pentru fibrele de origine animală) , topitul, scosul seminţei, frântul, bătutul (meliţatul), pieptănatul, torsul, fiertul şi robăitul (pentru fibrele de origine vegetală).

2. Tehnici de țesut • „Ţesutul simplu în două iţe, pânza bună” • „Ţesutul simplu în două iţe, pânza răită” • „Ţesutul simplu în patru iţe”

3. Tehnici de ornamentare • alesul • ţesutul cu vergica • năvăditul

Am adăugat și tehnicile industriale și moderne de prelucrare a fibrelor textile în special a lânii, introduse o dată cu apariția mașinilor de dărăcit și de tors lâna.

În comunicarea de față am considerat oportun să prezint Stadiul actual și tendințe în tehnicile de prelucrare a fibrelor textile în satele brănene dat fiind pericolul dispariției acestor componente ale culturii și civilizației tradiționale, ale identității și specificului cultural al satului românesc.

1 Dintre descoperirile arheologice menționăm doar războiul de țesut.

211

Pentru a găsi modalități de valoare, considerăm ca fiind importantă prezentarea succintă a „contextului economic social și cultural care a condus la părăsirea tehnicilor tradiționale”.

Epoca industrială, prin aplicarea în economie a descoperirilor ştiinţifice şi ca urmare a invenţiilor tehnologice a produs schimbări fundamentale în planul vieţii sociale şi al culturii spirituale ale comunităţilor tradiţionale făcând trecerea treptată de la tradiţional la modern. Ultimele decenii ale veacului trecut situează comunităţile tradiţionale între tradiţie şi modernitate, între o cultură tradiţională moştenită şi asumată şi o cultură dobândită şi asimilată, aceea a modernităţii, pe care o dau şcoala şi „experienţa existenţialistă din afara mediului originar”2. Renunţarea la tradiţie are loc atunci când adoptarea unui obiect modern cu valoare utilitară înlocuieşte obiectul aparţinând culturii tradiţionale. Sociologul Traian Vedinaş consideră că renunţarea la tradiţie s-a petrecut datorită conflictului real dintre tradiţie şi modernitate, pentru că fiecare comunitate rurală, reprezentată mai ales de generaţia tânără, doreşte adoptarea elementelor modernităţii, vrea să fie în pas cu moda.

Şi satele brănene trăiesc aceeaşi dramă ca cea pe care o trăiesc cele mai multe sate din România. Atâta timp cât evoluţia lor a fost influenţată de economia pastoral-agricolă şi forestieră în formele tradiţionale, adaptate reliefului şi resurselor naturale, satele brănene au păstrat aspectul unor aşezări cu gospodării risipite pe culmi, pe versanţii domoli şi pe terasa superioară a văilor, având proprietatea în jurul gospodăriilor, cu terenul armonios distribuit în categorii de folosinţă, raportate la nevoile economice. La sfârşitul secolului al XX-lea şi mai ales după 1990 intră în acţiune unii factori de factură economică, care contribuie în mod decisiv la disoluţia modului de viaţă tradiţional în toate formele. În ordinea intensităţii cu care au acţionat aceşti factori sunt:

• exploatarea pădurii în scopuri industriale şi în special pentru export

• turismul de grup care iese din sfera conceptului de agroturism

• moda • factorul politico-administrativ

2 Traian Vedinaş, Introducere în sociologia rurală, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 151.

212

Acestor factori am putea adăuga uşurinţa cu care comunitatea sătească a renunţat la valorile culturii moştenite şi asumate a tradiţiei, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie cu credinţa că toate trebuiesc rânduite aşa cum am pomenit din moşi strămoşi.

Ca urmare a acţiunii factorilor amintiţi, ocupaţiile tradiţionale de bază, păstoritul de pendulare cu stâna la munte, agricultura redusă la nevoile gospodăriei şi adaptată reliefului montan şi submontan şi lucrul la pădure cunosc o diminuare în economia satelor brănene.

Ocupaţiile casnice şi mai ales ţesutul, altădată ocupaţia casnică de bază se mai practică doar pentru ocazii festive. Meşteşugurile tradiţionale legate de prelucrarea lemnului şi cojocăritul legat de prelucrarea pieilor au dispărut odată cu dispariţia ultimilor meşteri. Identitatea culturală este în pericol de dispariţie datorită factorilor amintiţi. Ca urmare satul brănean trebuie să-şi configureze un nou model cultural în care elementele de modernitate să fie asimilate, dar numai acelea care pot fi integrate într-un mod de viaţă a cărui temelie trebuie să rămână tradiţia locală3. Acestui efort i se înscrie şi demersul nostru, având ca obiectiv integrarea tehnicilor tradiţionale de prelucrare a fibrelor textile tradiţionale şi a produselor, într-un proiect intitulat „Evoluția tehnicilor de prelucrare a fibrelor textile vegetale și animale” Proiectul nostru urmăreşte conservarea tehnicilor tradiţionale de prelucrare a fibrelor textile animale şi vegetale şi valorificarea acestor tehnici şi a produselor prin organizarea unui atelier eficient şi sub aspect economic. Am căutat să identificăm acele tehnici şi produse care sunt viabile în noul context cultural, pot fi revigorate şi să fie conservate cele care, datorită progresului tehnic: „pierd suportul, raţiunea de a exista, care nu-şi găsesc locul potrivit într-o societate în care organizarea economică și viaţa socială sunt din temelii altele”4, -după cum remarcă istoricii de artă Paul Petrescu şi Elena Secoşan. Pentru a distinge tendinţa acestor fenomene ale culturii tradiţionale am pornit de la principiul potrivit căruia crearea unui obiect etnografic - unealtă, obiect de uz gospodăresc, textile, piese de port popular- are ca scop asigurarea a două funcţii, o funcţie utilitară şi o funcţie estetică. Dispărând funcţia utilitară se păstrează funcţia estetică, obiectul putând căpăta o valoare decorativă ceea ce conduce la păstrarea

3 Vezi pe larg la Ioan Praoveanu „Satele brănene la începutul sec. XXI” în „Caietele ASER” Nr. 3/2007, Oradea 2008. 4 Paul Petrescu, Elena Secoșan, Arta populară, Bucureşti, 1966, p. 8.

213

obiectului ca formă, tehnică de lucru şi tehnică de decorare, aşa cum, de altfel, este perpetuat, produs şi prezentat de către meşterii populari la diferite târguri ale creatorilor contemporani.

Într-o primă fază am considerat necesară cercetarea stării actuale a patrimoniului virtual material şi uman (păstrătorii tradiţiilor populare sunt tezaure umane vii) ca potenţial necesar realizării proiectului. În urma cercetărilor efectutate, am constatat că în zona Bran mai există ateliere de prelucrare a lânii unele în stare de conservare bună dar care nu mai funcţionează, altele în stare foarte bună de funcționare dar care sunt din ce în ce mai puţin solicitate datorită cererii scăzute de lână.

Unul dintre ateliere care nu mai funcţionează deşi este în stare de conservare bună se află în satul Predeluţ. Mașinile sunt de origine austriacă și construite în anul 1912. Acestea au fost aduse în România în perioada interbelică de către Emil Stoian, primul proprietar al acestui atelier.

Mașinile de lână din acest atelier sunt droabănul, mașina de caier și torcătoarea. La început aceste instalații erau puse în funcțiune de către roata hidraulică aflată într-o încăpere mai mică din atelier, însă cu timpul acestor mașini li s-au atașat un motor care funcționa pe bază de curent electric.

În prezent aceste mașini se află în stare de consevare, însă intenția proprietarului împreună cu ajutorul comunității este ca aceste mașini să poată fi puse în funcțiune astfel încât să poată efectua în cele mai bune condiții operațiile de prelucrare a lânii.

În urma studiului efectuat în comuna Bran, am întâlnit și două gospodării care au în dotare ateliere de prelucrare a lânii, ateliere care sunt în stare bună de funcționare și care încă mai păstrează tradiția tehnicilor de prelucrare a fibrelor de lână. Una dintre gospodării se află în comuna Bran iar cealaltă în comuna Moeciu de Jos.

Atelierul din Bran se află în proprietatea doamnei Doina Reit, și este situat în imediata apropiere a castelului Bran la aproximativ 200m. Are în dotare darcul pentru scărmănat, mașina pentru caier, mașina pentru divizat si format rolele și mașina sefactor pentru tors, mașini de origine germană: „C. Josephy’s Erben Bielitz Oester Schlesien 1873”

Aceste mașini au fost aduse în gospodărie de aproximativ 30 de ani de la București de către Ioan Reit, soțul actualei proprietare.

Atelierul are mai multe încăperi: prima încăpere este destinată depozitării materiei prime, lâna, precum și a produselor finite.

214

Din prima încăpere se intră într-o altă încăpere destinată adăpostirii daracului pentru lână. Acesta cuprinde mai multe carduri. Primul card este numit „lup” și realizează operația de scărmănare a lânii, al doilea card numit „cojoc” este destinat realizării caierului, iar al treilea card efectuează divizarea firelor.

Ordinea operațiilor de prelucrare a lânii se face astfel: lâna este băgată în „lup” unde se scarmănă, iar de aici lâna scărmănată este trecută la „cojoc” și este pusă pe masa alcătuită din vergele rotative. Vergelele trimit lâna scărmănată în mașina de unde rezultă valul de caier. Acesta se pune pe ultima mașină, caierul iese pe tardă rezultând „florul” care este trimis la divizor. Divizorul separă firele pe niște valțuri fiind ajutate de niște curelușe.

Firele rezultate sunt trimise spre o ultimă operație și anume torsul. Mașina de tors se numește „sefactor” și se află într-o altă încăpere, cu intrare separată.

Firele de lână sunt înșirate pe bețe și sunt atașate pe valțuri care sunt puse în mișcare de către un motor electric prin intermediul unor sfori.

Sefactorul este pus pe niște roți care se miscă pe șine metalice. În momentul funcționării, mașina se mișcă în față și în spate pe șine. Când mașina merge în față, lâna de pe role se deșiră și se răsucește în același timp, în momentul în care mașina se întoarce lâna răsucită se înșiră pe fuse, formându-se druga de lână.

Această operație necesită foarte multă atenție deoarece trebuie avut grijă ca firul de lână să nu se rupă și să se toarcă uniform. În momentul în care s-a rupt un fir, acesta se leagă imediat pentru a nu se întrerupe operația de tors.

După ce s-au format drugile, se oprește mașina, se strâng drugile de lână, apoi firele din role se leagă din nou pe fuse, moment în care mașina poate fi pusă din nou în funcțiune.

Aceasta este ultima operație prin care lâna trece fiind pregătită pentru confecționarea diferitelor piese de îmbrăcăminte dar și de uz casnic 5.

Gospodăria care deține acest atelier de prelucrare a fibrelor de lână are în dotare și o pensiune „Casa din Bran ”care de asemenea reprezintă o atracție pentru turiștii străini, oferindu-le acestora produse din gospodăria proprie.

5 Informator Doina Reit, n. 15 iulie 1945, sat Șimon.

215

Un alt atelier care se află în stare foarte bună de funcționare, situat în Moeciu de Jos este cel al Mariei Clinciu. Aprovizionarea atelierului cu lână se face de la oamenii din satele brănene: Măgura, Peștera, Moeciul de Sus, Fundata, Șirnea, sate în care creșterea oilor reprezintă încă o ocupație importantă pentru oamenii care locuiesc aici.

Atelierul are în dotare daracul, mașina de caier, mașina la continuu și mașina de tors. Aceste mașini sunt de origine nemțească 6. Atât ordinea operațiilor de prelucrare a lânii cât și principiul de funcționare al mașinilor este același ca cel descris mai sus.

În prezent tradiția țesutului, cusutului, brodatului mai este încă menținută, dovadă fiind faptul că în urma cercetărilor efectuate am întâlnit femei care încă mai țes, brodează dar și croșetează atât piese de uz casnic cât și piese de îmbrăcăminte. În timpul cercetării pe teren am întâlnit în Moeciu de Jos o țesătoare care confecționează fote pentru costumul popular specific zonei Bran și al cărei război de țesut este în stare de funcționare. Fotele se confecționează din scule de coton, mătase, lânică roșie și ginel. Tehnica de lucru pentru țeserea fotelor este următoarea: „ sculele depănate sunt urzite pe urzitoare (urzeala se face din scule de coton negru), sunt învelite pe război, năvădite (firele sunt băgate în ițe), iar din ițe firele sunt băgate în spată, se leagă la gură și sunt puse pe sul la război. Se leagă iepele, o parte componentă a războiului de țesut, acestea având rolul de „a mâna” ițele. După realizarea acestor operații se poate începe țesutul propriu-zis al fotei”7. La început se țese o pulpană dreaptă, „vânătul”, compus din „minji” și care se face din urzit cu patru rânduri de roșu, apoi se trece la pulpana aleasă. Aceasta se face după un model ales cu mâna. Decorul este realizat cu ginel și cu mătase, în ultimul timp fiind amestecate cu file de lameu, iar motivele specifice sunt cele florale: trandafiri, frunze, struguri cu frunze.

O altă țesătoare care încă mai practică acest mesteșug se află în satul Sohodol. Aceasta, spre deosebire de cea pe care am întâlnit-o în Moeciu de Jos, confecționează piese de uz gospodăresc cum ar fi cuverturi, pături, sărici dar și postav.

De asemenea și împletitul lânii reprezintă o îndeletnicire foarte importantă practicată în special de femei. Astfel în timpul cercetărilor

6 Informator Maria Clinciu, n. 1930, sat Moeciu de Jos, torcătoare. 7 Idem.

216

efectuate am întâlnit-o pe Silvia Arișanu, o bună cunoscătoare a tehnicilor de împletit care ne arată cum se împletește dar și ce produse se obțin în urma împletitului firelor de lână. Această tehnică a învățat-o lucrând ciorapi de lână în cinci ace la vârsta de 10 ani de la bunica, Babeș Maria. Apoi o dată cu înaintarea în vârstă, a început a confecționa și alte piese vestimentare cum ar fi flanele, veste, bluze, acestea necesitând „mai multă imaginație dar și mai multă migală” 8.

După ce materia primă, lâna, a fost prelucrată în atelierele specializate din Bran și Moeciu, aceasta confecționează manual cu ajutorul andrelelor diferite piese vestimentare cum ar fi: flanele, veste și ciorapi din lână purtate în general în perioada rece de iarnă.

Dacă în trecut această îndeletnicire era realizată doar în timpul liber, acum însă împletitul lânii reprezintă ocupația principală confecționând piese vestimentare nu numai pentru membrii familiei, ci și pentru alți oameni din sat, acestea fiind foarte apreciate datorită calității lucrului.

În cercetarea pe teren am întâlnit și o specialistă în tricotat și croșetat, Simona Albușoiu, care face parte din Asociaţia Meșterilor Populari din România.

Acest meșteșug l-a învățat la vârsta de 9 ani, de la bunica, Valeria Căpățână, „ care din asta a trăit”, iar acum confecționează în special îmbrăcăminte pentru copii dar și pentru adulți, lucrate în totalitate manual, atât piesa propriu-zisă cât și decorul. Materia primă folosită pentru confecționarea pieselor de îmbrăcăminte sunt lâna, mohairul, bumbacul și acrilul, iar ca unelte sunt utilizate andrelele și croșeta. Astfel cu croșeta se realizează piese vestimentare pentru copii cum ar fi: pălării, căciuli, bolerouri, ponchouri, fulare, pelerine, căciuli și fulare la set, iar pentru adulți pelerine și bolerouri. Confecțiile realizate sunt de foarte bună calitate deoarece materia primă folosită, o parte din ea, lâna, provine de la oile din ferma proprie și prelucrată în atelierele specilizate din Bran și Moeciu, alte materii fiind cumpărate din comerț. Aceste confecții reprezintă o importantă sursă de venit pentru familie, fiind căutate atât de turiștii români cât și de cei străini, și apreciate datorită faptului că sunt lucrate manual 9.

8 Informator Silvia Arişanu, n. 10 iulie 1931, sat Moeciu de jos, creator popular. 9 Informator Simona Albușoiu, n. 26 septembrie 1975, Bran, meșter popular.

217

Am arătat mai sus că pentru conservarea şi revigorarea tehnicilor tradiţionale de prelucrare a fibrelor textile ne-am propus organizarea unui atelier în propria gospodărie printr-un proiect structurat potrivit modalităţilor de proiectare a dezvoltării locale, zonale, regionale, având ca temă „dezvoltarea durabilă care să asigure securitatea economică, alimentară, sanitară şi culturală a locuitorilor satului”. 1.Titlul proiectului - Atelier de industrie casnică textilă 2. Motivaţie Construirea unui atelier de industrie casnică textilă este oportună pentru că:

• asigură conservarea unor tehnici de prelucrare a fibrelor textile animale şi vegetale de străveche tradiţie care au contribuit la conturarea şi păstrarea identităţii culturale.

• asigură valorificarea resurselor locale prin modalităţi specifice, ecologice şi eficiente din punct de vedere economic.

• contribuie la păstrarea elementelor artei populare autentice şi la combaterea elementelor poluante, definite drept kitschiuri.

• oferă produse naturale benefice pentru sănătatea oamenilor. Construirea unui astfel de atelier la Bran este oportună pentru că

se află într-o zonă de mare interes pentru turismul intern şi internaţional, produsele constituind o importantă ofertă pentru turişti, dar şi o sursă de câştig pentru localnici.

3. Obiectivele proiectului 3.1.Obiective generale

• protejarea, conservarea şi punerea în valoare a meşteşugurilor, industriei casnice şi artei populare, relevante pentru specificul cultural local ceea ce va contribui la relansarea economică şi la dezvoltarea turismului în satele brănene.

• revigorarea ocupaţiei de bază a locuitorilor din satele brănene, creşterea animalelor şi în special a oilor.

• punerea în valoare a potenţialului cultural-ocupaţional din domeniul prelucrării fibrelor textile în scopul dezvoltării economice a zonei Bran.

• stimularea dezvoltării economice zonale prin lărgirea activităţii şi în alte ramuri economice din zona Bran, utilizarea maşinilor de lână şi lărgirea gamei de produse specifice locale ca ofertă pentru turismul rural.

218

• stimularea competitivităţii şi competenţei prin promovarea adevăratelor valori ale artei populare.

• folosirea eficientă a resurselor locale, a protecţiei acestora şi a mediului înconjurător.

a. Obiective specifice

• organizarea unui atelier al tehnicilor tradiţionale de prelucrare a fibrelor textile animale şi vegetale • asigurarea funcţionării instalaţiilor de tehnică populară şi a maşinilor de lână existente care să furnizeze pentru atelier materia primă, lână-caier • amenajarea unei expoziţii cu vânzare de produse ale industriei casnice textile în imediata apropiere a Muzeului Bran, având ca model Galeria de Artă Populară a Muzeului Civilizaţiei Populare din Dumbrava Sibiului • organizarea la şcolile gimnaziale din satele brănene a unor ateliere-şcoală perntru învăţarea de către elevi a ţesutului, cusutului şi împletitului firelor în tehnici tradiţionale.

Celelalte componente ale proiectului și anume: situația existentă și derularea proiectului pe fiecare etapă vor fi prezentate pe larg în proiectul detaliat pregătit pentru a obține finanțarea. Prezint succint destinația încăperilor construcției edificatoare pentru obiectivul propus. LA PARTER

• camera pentru lucrări premergătoare țesutului S= 20,25 mp (se poate detalia ordinea efectuării lucrărilor )

• camera pentru lucrări de împletitură fibre de lână S=22,50 mp (se poate detalia ordinea efectuării lucrărilor )

• camera de cusut și brodat S=12.50mp • camera pentru război de țesut textile de interior S=20,25 mp • camera pentru război de țesut postav și dimie S= 18,0 mp • camera pentru expunerea produselor de artă populară

contemporană S= 30,0 mp • tinda (holul central ) cu scară de acces la mansardă S= 27,0

mp • loc pentru grup sanitar B și F, S= 9,0 mp • prispa S= 13,50 mp

219

LA MANSARDĂ • Hol S= 27,0 mp • camera de finisare și verificare a calității produselor S= 20,25 mp

• camera pentru împletituri fibre textile naturale S= 30,0 mp • depozit produse textile S= 22,50 mp • sală multifuncțională S=39,15 • camera documentelor (birou) S=12,50 mp • spațiu pentru grup sanitar 9,0 mp • terasă S= 13,50 mp

Construcția se va realiza în totalitate din lemn, pe fundații din beton ciclopian și cu învelitoare din șiță (țigle de lemn). Finisajele se vor executa cu materiale tradiționale lucrate manual. Clădirea va fi dotată cu instalații electrice și alimentare cu apă potabilă. În urma cercetării de teren în scopul cunoaşterii stării actuale a acestui valoros patrimoniu cultural de valoare etnografică am ajuns la concluzia că proprietarii instalaţiilor pentru prelucrarea lânii şi persoanele care cunosc tehnicile de ţesut, cusut şi împletit, adevărate tezaure umane vii, doresc să păstreze şi să continue prelucrarea lânii, considerând produsele obţinute ca mult mai importante pentru sănătatea oamenilor, dar şi din respect pentru moştenirea pe care ne-au lăsat-o înaintaşii.

220

221

AREALUL DÂMBOVI ȚEAN LA JUM ĂTATEA SECOLULUI AL XX-LEA. GOSPOD ĂRIA ȚĂRĂNEASCĂ ÎNTRE DIZOLVARE ȘI SUPRAVIEȚUIRE PRIN ADAPTARE.

Cercetător știin țific drd. Adriana Cuciureanu

ad_cuciureanu@yahoo.com Centrul Județean de Cultură Dâmbovița

Departamentul Conservarea și Promovarea Culturii Tradi ționale

Tradiţia este păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut1

The rural life attracted the attention of both the public

interest in general and that of scientific research. Endangering the peasantry, the danger of extinction of archaic and progressive destruction of the environment have been, over the ages, themes that have stirred controversy in the field of scientific research.

Cuvinte cheie : viață rurală,țărănime.gospodărie,supraviețuire Keywords: the rural life, the peasantry,household, survival

Universul vieţii rurale a atras atenţia atât interesului public general, cât şi pe cel al cercetării ştiinţifice. Periclitarea ţărănimii tradiţionale, pericolul dispariţiei satului arhaic şi distrugerea progresivă a mediului au fost, de-a lungul vremii, teme ce au stârnit controverse în domeniul cercetării ştiinţifice. Cercetătorii îşi despart viziunile în două poziţii diametral opuse: o viziune conservatoare asupra ţărănimii pe de o parte, iar pe de altă parte o direcţie critică ce atrage atenţia asupra aspectelor neplăcute ale vieţii rurale. Direcţia conservatoare, influenţată de filozofi, istorici, sociologi, antropologi, vede viaţa urbană modernă ca o expresie a uniformizării, înstrăinării şi comercializării, evidenţiind satul tradiţional ca mediu de viaţă contemplativă, comuniune şi apropiere a ţăranului de natură, Ferdinand

1 Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 34.

222

Tönnies asociind satului tradiţional conceptul de „comunitate”, iar vieţii urbane asociindu-i termenul de „societate”.2 În centrul ideologiilor conservatoare a stat, de cele mai multe ori, ţărănimea vechii Europe, al cărui mod de viaţă a fost opus înnoirilor din mediile urbane industrializate. W.H.Riehl (etnograf german) lăuda conservatorismul ţăranilor din perioada paşoptistă în Germania: „Ţăranul are în patria noastră o pondere politică mai mare decât în celelalte ţări ale Europei; ţăranul este viitorul naţiunii germane, viaţa noastră naţională se împrospătează şi întinereşte prin ţărani. Cea mai mare greşeală pe care o face statul german este că a înţeles greşit firea ţăranului german şi a uitat principiul suprem că forţa conservatoare a statului rezidă în clasa ţărănească. Revoluţia din 1848 ne arată greşeala.” 3 Literatura engleză, franceză şi italiană a secolelor XIX-XX aduce un elogiu ţăranului şi vieţii la ţară pe care o consideră nostalgică, frumoasă, mult diferită de viaţa agitată din centrele industriale. Într-o societate metropolitană, în care constrângerile vieţii citadine îţi provoacă stări de suprasolicitare şi oboseală, scriitorii, oamenii de cultură, adepţi ai acestui conservatorism, tânjeau după un mod de viaţă mai simplu, guvernat de legi mai puţine, pe care sperau să-l găsească la ţară. Mulţi etnologi, sociologi, scriitori au lansat în studiile lor concepţia conform căreia vechea cultură rurală a fost mai umană şi mai aservită bunăstării individuale decât societatea industrială modernă care a eliminat treptat formele tradiţionale de la sat. Ştiinţa antropologică defineşte ţăranii şi societatea ţărănească ca fiind grupul principal al unei societăţi bazată pe diviziunea muncii în care există şi meşteşugari, negustori şi comercianţi. Termenul de „ţăran”, ca termen de clasă, apare la începutul Evului Mediu european. Criterii ce caracterizează tipul ideal al ţăranului: 1. Este producător de alimente de origine vegetală şi animală; el practică, prin urmare, agricultura şi creşterea vitelor; 2. Produce toate acestea în cadrul unei unităţi economice autonome; 3. Agricultura ţărănească se practică cu ajutorul plugului, ceea ce este esenţial, mai ales pentru ţăranii europeni. La începutul secolului al XI-lea, se formează adevărata clasă socială denumită ţărănime, fiind, de fapt, o delimitare socio-profesională dintre cavaleri şi ţărani. Războinicii profesionişti, care se bazau pe moşii şi vasali,

2 Ferdinand Tönnies, Comunitate şi Societate”, în: Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice. Modernitatea târzie, coordonator: Ion Goian, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, 2004, pp. 48-56; 3 W.H.Riehl, Studii despre cultura ultimelor trei veacuri, apud Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, prefaţă de Dumitru Muster, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 178.

223

s-au desprins treptat de marea majoritate a populaţiei ţărăneşti. Astfel că, la începutul Epocii medievale, se formează în Europa această ţărănime, societate care se păstrează apoi secole de-a rândul, caracterizând începutul modernităţii ţărilor europene. Răspândirea societăţii ţărăneşti în regiunea Europei s-a făcut din punct de vedere istoric, influenţată fiind în zona Europei Centrale de Biserica Romano-Catolică, apoi în regiunile Rusiei de Biserica Ortodoxă şi în regiunile islamice de religia islamică. Spaţiul sud-est european, cu influenţa Imperiului Bizantin care domină de-a lungul timpului Balcanii şi Italia şi Imperiul Otoman care se impune şi el ca influenţă până aproape de Ungaria, marchează în secolul al XVI-lea apariţia societăţii ţărăneşti. Încă din secolele VIII – IX, în Franţa, între Rin şi Loara, şi-au făcut apariţia elemente ale societăţii ţărăneşti. Imperiul Carolingian, care reunea principalele ţări ale Europei Centrale (Lombardia, Burgundia, Bavaria, Saxonia, Gasconia, Neustria, Austrasia, Aquitania), aduce modificări în dezvoltarea agriculturii şi regimului agrar prin cultivarea intensivă a cerealelor şi trecerea la o formă de agricultură intensivă. În epoca medievală, avem de-a face cu însămânţarea terenului timp de trei ani, într-un ritm bine stabilit toamna, primăvara, realizarea unei rânduieli agrare obligatorii prin redistribuirea suprafeţelor cultivate, uniformizarea acestor terenuri şi apariţia parcelei, lotului. Zestrea unei familii ţărăneşti formată din pământ arabil şi fâneaţă şi drepturi de folosinţă a păşunii comunale duce, în perioada de înflorire a Evului Mediu, la apariţia satului european şi influenţează formarea obştei săteşti. Acest sistem se extinde asupra tuturor statelor Europei, ajungând cu întârziere şi în zonele limitrofe ale spaţiului occidental precum Scandinavia. Ca o concluzie generală, putem spune că elementele principale ale structurii agrare europene au definit formarea ţărănimii europene. În demersul nostru de a stabili o tipologie a comunităţilor rurale vizate în legătură cu o anumită perioadă istorică, am avut în vedere folosirea unor metode de tip sociologic. Astfel, metoda de cercetare folosită a fost ancheta pe bază de interviu pentru obţinerea informaţiilor primare. Interviul semistructurat a constituit principala metodă, întrucât scoate la iveală profunzimea datelor obţinute. Principalul scop a fost acela de a afla informaţii cu privire la valorile profunde ale localnicilor, cu privire la perioada de colectivizare a agriculturii. La acestea se adaugă date cu caracter general referitoare la stilul de viaţă, modul de viaţă, atitudinea cu privire la muncă, obiceiuri, practici şi credinţe.

În acest sens, interviul sociologic este cel prin intermediul căruia am „recoltat” intenţii, interpretări, judecăţi cu privire la subiectul suspus atenţiei diferitelor categorii de subiecţi intervievaţi. Nu am optat pentru folosirea, ca metodă sociologică, a sondajului de opinie, întrucât nu cantitatea de informaţii era primordială, ci calitatea lor. Am putut explica mecanismele

224

care stau în spatele atitudinilor şi opiniilor. În cazul sondajului de opinie, pentru a constitui un eşantion reprezentativ, este nevoie de câteva sau chiar mii de persoane investigate. În cazul studiului calitativ, numărul de intervievaţi este mult mai redus. Subiecţii nu trebuie să fie reprezentativi la nivel statistic, important este să fie reprezentativi pentru tema abordată. În procesul de identificare a subiecţilor relevanţi am folosit metoda „bulgărelui de zăpadă”, în care subiecţii recomandă, la rândul lor, alţi subiecţi cu o experienţă asemănătoare. La un moment dat se ajunge la saturaţie, întrucât oricâţi subiecţi am mai intervieva se ajunge la acelaşi rezultat, acelaşi tip de informaţie. Pe de altă parte, tocmai din acest motiv tema cercetată se transformă în funcţie de datele obţinute, se poate restrânge într-o anumită direcţie sau se poate lărgi considerabil.

În demararea procesului de cercetare, eşantionul teoretic a fost stabilit din persoane care, în perioada anilor 1949-1962, aveau cel puţin vârsta de 20 de ani, aveau pământ în proprietate, gospodării întemeiate, persoane aflate în structurile de partid, instrumente în mâna guvernului comunist.

Din discuţiile cu localnicii şi din observaţiile proprii, gospodăria tradiţională din zona de sud-est a judeţului Dâmboviţa, situată în bazinul râului Ialomiţa, de-a lungul timpului, au existat două tipuri de locuinţe, în funcţie de contextul social şi economic.

Este vorba de bordei şi locuinţa la nivelul solului. Referindu-ne la deceniul cinci al secolului trecut, aşezările de aici prezintă numai locuinţe pe sol. Tehnica tradiţională, dictată atât de posibilităţile materiale, cât şi progresul stilului arhitectonic, se compunea din nuiele împletite, iar legătura dintre ele se făcea cu lut. Acoperişul era din paie sau trestie (nu trebuie să uităm faptul că pe teritoriul localităţii Băleni există un heleşteu, iar celelalte localităţi sunt străbătute de râul Ialomiţa).

Casele de tip tradi ţional prezentau un strat gros de lut, ce înconjura temelia, cu scopul de a întări casa şi de a-i da rezistenţă. Ulterior, apare prispa, cu stâlpi şi încercuită de balustradă. În interior, tencuiala era tot din lut, peste care era aplicat var alb.

Planul unei case tradiţionale se prezenta astfel: � cea de tip mai vechi avea tindă, cameră de locuit şi prispă; � un alt tip prezintă tinda, încadrată în lateral de două camere (una

de locuit şi cealaltă „camera bună”), cu prispă şi polată, aşezată ori în spatele casei ori pe o latură a ei.

Tinda era locul unde era pregătită mâncarea, cu vatra cu coş suspendat. Camerele erau încălzite cu sobe oarbe, de multe ori din considerente practice. În camera de locuit, paturile erau aşezate pe laturile camerei, în funcţie de numărul membrilor familiei.

Din păcate, anii ´40 vor aduce înlocuirea sobei pentru prepararea hranei (sigur, nu în toate gospodăriile) cu celebra sobă de email Vesta. Ulterior, cei cu posibilităţi materiale ridicate şi-au achiziţionat aragazuri cu

225

butelii. Aşadar, celebrul cuptor din lut, amestecat cu paie şi balegă dispare, pentru a face loc mult mai eficientului aragaz. Trebuie să menţionăm faptul că, până la momentul colectivizării şi al sistematizării localităţilor rurale, curtea era una foarte largă (asta şi datorită faptului că ne aflăm într-o zonă de câmpie, iar spaţiul este unul generos). În anul 1961, în localitatea Băleni Sârbi, situaţia locuinţele construite de populaţie cu fonduri proprii se prezenta astfel4:

Acoperişul Case nou construite

Materialul de construcţie

Tablă Carton Ţiglă

16 Cărămidă 13 2 1 În ceea ce priveşte suprafaţa construită, se observă o altă

dimensionare a caselor.

Nr. de case

Suprafaţa construită

Nr. de camere

1 24 mp 2 1 28 mp 2 1 30 mp 1 1 40 mp 3 1 45 mp 3 8 50 mp cu 3 sau 4 3 60 mp cu 4 sau 5

1. Confiscarea pământului şi a animalelor

Primul pas în lungul şi durerosul proces de lichidare a proprietăţii

private a fost făcut la 23 martie 1945, când, printr-un decret-lege, Guvernul Groza crea cadrul legislativ pentru viitoarea reformă agrară. Legea stipula faptul ca proprietăţile de peste 50 de ha să fie expropriate, însă fără compensaţii din partea statului.5 Astfel, marile proprietăţi au dispărut, la nivel naţional fiind expropriate 1.468.946 ha.6 Reforma i-a avantajat, cu

4 Arhivele Statului, Filiala Judeţeană Dâmboviţa, Fond Primăria Băleni Sârbi, dos. Nr. 12/1963, f.66. 5 ***, Documente cu privire la politica agrară a Partidului Muncitoresc Român, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p. 6. 6 Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 1988, p. 77.

226

precădere pe ţăranii săraci, în felul acesta luând naştere cca. 400.000 de noi gospodării, iar alţi 500.000 de mici proprietari au primit pământ în plus.7

Consecinţele reformei agrare au fost unele pe termen lung: „Atunci când s-a făcut împărţirea pământului, mulţi au devenit duşmani, că vroiau pământ bun şi mult”.8

Legea 151 din 1951 reglementa circulaţia bunurilor agricole, restrângea practic până la interdicţie înstrăinarea de către proprietari a terenurilor arabile, şi stabilea modul de alcătuire a perimetrelor de comasare, în favoarea colhozurilor şi sovhozurilor - o lege făcută pentru a exercita noi presiuni asupra ţărănimii, să intre în colhozuri. Sub pretextul creării unui fond arabil continuu, mai uşor de exploatat, se luau terenurile proprietarilor individuali şi se includeau în aşa-zisele perimetre de comasare. Foştii proprietari aveau dreptul ipotetic de a primi terenuri echivalente, dar cum local nu existau, erau trimişi în alte comune, la mari distanţe. Dar nu erau scutiţi de predarea cotelor.

Ion Mihalache a fost dus din închisoare la Ministerul de Interne, unde a primit vizita lui Mihai Ralea şi patriarhul Justinian Marina, în 1953, din dispoziţia lui Gheorghiu-Dej, cu scopul de a-l determina să semneze declaraţia prin care trebuia să afirme că operaţia colectivizării era o necesitate pentru progresul economic al României. Mihalache refuză ferm, dar patriarhul stăruia: „Iscăleşte, domnule Mihalache, iscăleşte, că este o iscălitură şi te vezi liber”. Iritat, patriarhul îi spune: „Iscăleşte, dacă nu vrei să putrezeşti în temniţă, ca Maniu”. Tăcut, nu ştia că Maniu a murit, Mihalache le-a spus apoi celor doi foşti colegi de partid fugiţi la comunişti: „Voi ştiţi că în viaţă am fost întotdeauna împreună şi vom rămâne nedespărţiţi şi în moarte”, şi nu a iscălit.9

2. Depopularea satelor – migraţia tinerilor spre oraş, consecinţă imediată a industrializării, urbaniz ării şi colectivizării

După colectivizarea agriculturii româneşti, am identificat, ca primă

cauză în fenomenul de depopulare a satelor româneşti, migraţia forţei de muncă spre oraşe, spre industrie, fenomen început imediat după deposedarea de pământ. Iniţial, au fost doar câţiva care au plecat, aşa-zişii pionieri. Banii astfel câştigaţi se întorceau în satul natal. S-a creat, de asemenea, un fel de reţea de „migraţie” ce se baza pe relaţiile de rudenie, vecinătate, prietenie. Nu putem spune că fenomenul s-a generalizat, însă din statistici reiese că cei cu vârste cuprinse între 20-35 de ani plecau la oraş unde se angajau.

7 Ibidem, p. 79. 8 Interviu cu Marin Ţecu, Băleni Sârbi, 82 de ani. 9 Iosif Toma Popescu, Teroarea comunistă în câteva episoade, în „Analele Sighet”, 7, p. 206.

227

Primul capitol în care banii au fost investiţi au fost casele. Dacă extindem perioada de referinţă după anul 1970, când a intrat în vigoare legea conform căreia casele trebuiau să se construiască numai cu etaj, atunci fenomenul s-a propagat pe o perioadă de timp mult mai lungă. În perioada aceea, construirea unei case constituia singura modalitate de a pune banii la adăpost.

Din păcate, aceste construcţii noi difereau de stilul arhitectonic local, ca urmare a noilor direcţii impuse de oficialităţi. Casele se construiau tot în vatra satului, pe vechiul loc, fapt ce a determinat două consecinţe grave: vânzarea sau demolarea vechilor case, construite în stil tradiţional. Nu se mai respectau vechile reguli de construcţie moştenite din familie, întrucât proprietarul sau noul proprietar, dispunând de posibilităţi materiale, stabile tipul de casă, cât şi dimensiunea ei.

O altă consecinţă a fenomenului de depopulare a satelor îl reprezintă fenomenul de aculturaţie. Dacă până atunci s-au constituit în comunităţi oarecum izolate, cu scurte contacte între diferitele sate cu ocazia târgurilor şi bâlciurilor organizate în zile de sărbători religioase sau evenimente de familie, acum are loc o importantă deschidere către o altă lume. În aceste condiţii, au fost importate nu doar, de exemplu stiluri noi de construcţie (evident, întrucât unii localnici, zugravi, tâmplari, dulgheri etc. de meserie în satul natal şi-au continuat practicarea meseriei, însă după alte reguli), dar şi noi moduri de viaţă, de comportament. Fenomenul migraţiei este evident în comunele Dobra, Finta şi Corneşti, iar schimbarea stilului arhitectonic şi construirea de case impunătoare este evidentă în Băleni Sârbi şi Băleni Români. După cum afirmam mai sus, datorită specificului legumicol al zonei, construirea de case impunătoare reprezenta un indicator de nivel economic ridicat.

Toate localităţile avute în vedere beneficiază de un drum important ce le traversează, făcând legătura între Târgovişte şi Bucureşti, aspect care a contribuit din plin la relaţia cu exteriorul.

Procesul de colectivizare a determinat schimbări în stilul de viaţă, în atitudinile şi valorile locuitorilor. Cei cărora partidul le-a confiscat în întregime sau parţial pământul, animalele şi inventarul agricol au fost forţaţi de împrejurări să se angajeze fie la CAP, fie în industrie sau servicii. Apar o serie de funcţii noi: paznic obştesc, lucrător agricol, membrii Sfatului popular etc., astfel încât valoarea centrală devine banul.

Stilul tradiţional va suferi. Casele de lemn dispar, iar cele noi prezintă acoperişuri de ţiglă, de tablă sau azbociment. Acoperişul este elementul care se schimbă cel mai des la o casă. În majoritatea lor, casele situate în bazinul râului Ialomiţa de pe teritoriul judeţului Dâmboviţa aveau acoperişul din şindrilă, însă accesul la căile de comunicaţii a făcut ca procurarea de materiale noi să nu mai fie dificil de realizat.

De remarcat este faptul că, în Băleni Sârbi şi Băleni Români este casa de tip monumental, ce are, în primul rând, o funcţie simbolică.

228

Extrapolată la alte dimensiuni, are acelaşi rol ca şi „camera bună” sau „camera de la drum” din casa tradiţională. După cum ştim, camera bună era nelocuită şi era menită exclusiv oaspeţilor, loc de depozitare pentru zestrea fetelor, a lucrurilor de preţ din casă şi locul din urmă al decedatului. De cele mai multe ori, această casă nouă rămânea nelocuită, gospodarul construindu-şi alături o anexă.

Henri Stahl spunea „unitatea ultimă a satului românesc tradiţional este gospodăria şi nu individul”. Acum, în perioada la care facem referire, se naşte „gospodăria difuză”, un fel de „legătură ombilicală” a orăşenilor cu satul.

Distrugerea elitelor rurale şi a satului românesc. Pentru comunişti, alegerile din 1946 au arătat că atitudinea elitei rurale (cea intelectuală, nu funciară) era un ataşament faţă de valorile democraţiei interbelice şi faţă de cele naţionale, ceea va marca evoluţia ulterioară a raporturilor cu puterea şi administraţia comunistă. Prin apartenenţa ei la un spaţiu tradiţional, autarhic, opus tentaţiilor mimetice caracteristice spaţiului urban - unde ideile noi, chiar şi în politică, au o mai mare aderenţă, intelectualitatea rurală nu este o suprastructură socială, ci un element angrenat într-un sistem de relaţii socio-economice care nu-i permit să se adapteze uşor unor schimbări politice radicale. In alegerile din 1946 a fost evidentă fidelitatea pentru opţiunea monarhică, ca şi pentru direcţiile politice consacrate, democratice Criteriul politic va fi unul din cele care vor agrega în viitor grupările anticomuniste, în anumite zone din ţară, tocmai pentru că intelectualitatea rurală va polariza nemulţumirile sociale, conferind conceptual un sens existenţei. In cadrul comunităţii, intelectualitatea are un prestigiu mare, o poziţie socială privilegiată, ceea ce o obligă la o atitudine civilă şi morală conformă cu investiţia primită. Ca purtători de civilizaţie, intelectualii devin un fel de interfaţă între sat şi stat. Însă, doctrina comunistă le neagă acest statut de model civic, îi înscrie în rândurile funcţionărimii, ca gestionară a politicii şi ideologiei de stat. Acest concept intră în contradicţie cu imaginea liderilor de opinie din saţ generând tensiuni şi neîncredere reciprocă. In acelaşi timp, atitudinea autorităţilor comuniste faţă de învăţământ şi biserică - ideologizarea, schimbarea şi falsificarea discursului educaţional, schimbările impuse unei generaţii de dascăli formaţi în perioada interbelică şi feriţi de procesul îndoctrinării; relaţia stat comunist-biserică, au potenţat precizare apoziţiei anticomuniste a celei mai mari părţi a celor astfel vizaţi.

3. Istoriile orale – mărturie a timpului trecut Un barometru al culturii orale în această zonă geografică, de câmpie,

îl constituie băncile („păticul de la poartă”) din faţa fiecărei case care avea ieşire la drumul principal, şi nu numai. În acest fel, comunicarea între actanţii sociali este facilitate şi, în acelaşi timp, potenţată.

229

Redăm mai jos câteva din impresiile culese din teren, demers aflat la început de drum şi care va fi completat cu un subcapitol ce va viza procesul de colectivizare în lumina istoriilor orale.

„Vai de capul nostru ce viaţă am mai avut. Asta a fost până ne-a băgat în colectivă… Şi-atunci s-o spăriet foarte rău şi-aiştea de la noi… Cotele obligatorii o dispărut… După aia o început să colectivizeze…”.

„Cei care nu aveau nimica şi nici la lucru nu le plăcea, ăştia au devenit cei mai mari colectivişti atunci… Umblau din casă în casă, ca popa cu crucea, să te scrii… Să ne scrim, să dăm pământu! Muncă de lămurire: E bine în colectiv. Nu mai daţi cote, munciţi mai puţin şi aveţi mai mult. Bătrânii, bolnavii vor primi pensii mari. Minciuni! I-am întrebat: E obligatoriu?, şi ei o spus nu, că-i benevol. Dacă-i benevol, atunci eu când am să văd că colectivizarea este bună, am să mă-nscriu… Au venit de la raion, să-i convingă pe bătrâni: O să fie bine, nu o să mai aveţi grija pământului, o să umblaţi cu ceas pe mână, o să fiţi domni”. Descrierea şi enumerarea componentelor unei gospodării

� „Animale, pământ, munca câmpului...” (Angela Horjan, 79 de ani, Băleni); � „Gospodărie înseamnă o casă ţărănească cu camere şi de odihnă, şi de lucru, şi cu

bucătărie, să aibă grajd pentru crescut vite, coteţ de porci şi pentru păsări şi pentru căţel, tot ce-i trebuie unui gospodar. Cal, căruţă, vacă, grapă, plug”. (Toma Vlater, 73 de ani, Băleni Sârbi);

� „În zona noastră, gospodăria e compusă din mai multe anexe: din şură, şandramele, casă, bucătărie… care mai spun şi acareturi pe lângă” (Leana Gociman, 76 de ani, Mărceşti).

� “Casa, acareturi, şură, şandrame pentru lemne, coteţe pentru porci...” (Elisabeta Ion, zisă a lu Califaru, 81 de ani, Gheboaia,).

Enumerarea activităţilor din gospodărie � „Locul unde şi desfăşoară activitatea o familie: soţ, soţie, nepoţi, bunici. Fiecare cu

sarcinile lui cele mai precise: soţul cu aprovizionarea, cap de familie, cu muncile cele mal grele. Soţia este cea care întreţine casa prin curăţenie, alimente şi prin alte probleme care nu sunt aşa de grele, pentru că, într-adevăr, femeia e mai slabă decât bărbatul. Copiii sunt şi ei de ajutor în privinţa animalelor, mergând cu ele la păşune, sau cum se poate, în raport cu vârsta fiecăruia.” (Toma Valter).

� „La noi, gospodărie înseamnă sa ai totul ce-ţi trebuie la casă. Şi în curte. Dacă ai tot ce-ţi trebuie pe lângă casă, animale, pământ, şi le poţi şi întreţine bine, atunci eşti bun gospodar. Animalele să le îngrijeşti, pământul să-l lucri bine.”(Elisabeta Ion);

� „După situaţia cum îi de… îngrijit nu cade un gard jos; chiar dacă-i de înstărit şi la el e debandadă, nu e bun gospodar; nu doar să aibă.”(Gheorghe Ruptureanu, zis Baltazar, 86 de ani, Corneşti);

� „Casa e nota gospodarului. Dacă aceasta e bine îngrijită, bine întreţinută...” (Leana Gociman)

230

Posesia mijloacelor prin care întreţii bunurile din gospodărie � „Un bun gospodar acuma sunt cei care au fost în străinătate, or venit şi şi-o acut…

Că mijloacele noastre de producţie, suit de pe vremea lui Burebista… Tot cu sapa, tot cu furca... (Toma Valter);

� „Dacă ai putea să ai şi un servici, să îţi menţii şi gospodăria, eu am impresia că aşa e mai bine...Numai cu pământul nu poţi trăi, şi mei salariile nu-s atât de mari... Numai dacă ar fi mai multe persoane, unul să lucre, altul să întreţină gospodăria...(...) Aşa dacă ai doar un copil şi îi plecat, şi tu ai rămas singur şi îmbătrânit, nu le poţi face pe toate perfecte…” (Gheorghe Ruptureanu, zis Baltazar).

� „Utilaj am avut: mi-am luat tractor, plug mecanic. Grapă cu discuri, aia care fărâmiţează, maşină de plantat cartofi, cositoare mecanică, pompă de ierbicidat mecanică… Pe toate le-am luat din salariu şi din animale. Din cartofi.” (Angela Horjan).

� „Cei mai important e să ai o slujbă bine plătită, aşa poţi avea şi grijă de gospodărie.” (Sanda Şchiopu, zisă a lu Nae Ciufu, 68 de ani, Dobra).

Atitudini fa ţă de mijloace � „ Eu nu mă consider un bun gospodar, fiindcă la vârsta de 87 de ani, sunt văduv.

Nu am fost un bun gospodar, fiindcă am fost un bun salariat. Am 27 de ani de când am ieşit la pensie.” (Toma Valter).

� “Eu nu sunt o bună gospodină, pentru că nu le pot tace pe toate. Eu... râdeam aici, cu colegele, că nu suntem nici gospodari, nici doamne”(Angela Horjan);

� “Nu le poţi face chiar pe toate perfect, pentru că noi, ţăranii, ne ocupăm tare de multe. (Leana Gociman).

Obiectivele unei gospodării � „Gospodăria: Un loc unde îţi petreci viaţa, o faci pentru un confort, în limita

posibilităţilor. în ultimă instanţă, şi pentru copii, să le laşi ceva.” (Sanda Şchiopu); � „Gospodăria este cea care reuneşte familia, şi la bine, şi ia rău. Prin gospodărie se

poate produce şi o bunăstare, prin creşterea de animale, şi tragerea de foloase rară a mai fi nevoie să le cumperi de pe piaţă. Locul unde ne desfăşurăm activitatea de fiecare zi, unde convieţuim, şi la bine, şi la rău.” (Gheorghe Ruptureanu).

Mentalitatea comunităţii � „Eu nu mă pot lăuda că sunt o bună gospodină. Aşa, în mare, am grijă de ce am

în grădină, ce am în câmp... Şi în raport de obiceiurile care sunt: sunt anumite obiceiuri despre care spune că sunt gospodăreşti: să-ţi fie curtea îngrijită, să-ţi pui anumite zarzavaturi... Aici sunt nişte mentalităţi: să arate casa într-un anumit fel.” (Angela Horjan);

� „Gospodarul: Un om echilibrat, cu bun simţ, căruia îi place curatul, noul, să trăiască într-o convieţuire socială demna de un om”. (Toma Valter).

� Raporturile bărbat-femeie � „Să fie o armonie între soţ şi soţie, o convieţuire socială demnă de nişte oameni

civilizaţi. Respect reciproc. Să nu se creadă bărbatul superior femeii, să caute să

231

conlucreze pe cât posibil, în limita bunului simţ, şi sarcinile să fie duse la îndeplinire atât de unul, cât şi de celălalt.”(Toma Valter);

� „La mine eu sunt şi stâlpul casei, ţin şi cheile. Dacă sunt văduvă de 23 de ani... Se poate încă bine ca femeia să-şi conducă singură gospodăria, poate chiar mai bine.” (Sanda Şchiopu);

Bunăstarea materială � „Termenul de gospodar provine din rusă. E slavon. Adică cum erau oleacă de

ceva mai înstăriţi. Că mojicii sunt talpa, ultimii, şi gospodarul înseamnă ceva mai sus de mijloc.” (Gheorghe Ruptureanu);

� „Omul se cunoaşte după felul cum arată gospodăria, cum îşi îngrijeşte gospodăria...Toate astea se pot face numai având o bază materială mai bunişoară. Mergem pe ideea veche: o haină dacă este curată, este tot atât de bună ca una nouă. Aşa că şi o gospodărie vopsită, îngrijită, cu toate puse la punct, uneltele la locul lor, să ie poţi lua oricând din zi şi din noapte. Să nu mergem pe principiul că cei mai buni gospodari din sat sunt şi cei mai bogaţi. Ca să faci o avere în zilele noastre trebui să recurgi la ceva care nu-i demn, la un şantaj, o hoţie, o ceva. Bunii gospodari sunt cei care au ceea ce au, şi stăpânesc ceea ce stăpânesc.” (Toma Valter);

� „Gospodarul să muncească cât mai bine şi cât mai mult şi să nu risipească banii pe fleacuri. Chiar să-i pună deoparte.” (Elisabeta Ion).

Noul şi comportamente generate de acesta � „Gospodăria nu mai este ca acu 50-60 de ani. Fiindcă a apărut noul. Au început şi

la ţară oamenii să se modernizeze, prin construirea băilor, a centralelor termice, prin căptuşirea geamurilor cu termopane. Şi în case s-a introdus parchetul şi alte bunuri, care nu erau înainte casa era de lut, uns, nu erau podele. O casă mare unde se primeau musafirii, şi în rest o bucătărie şi un dormitor. Iar acum au început cu gresie, faianţă… au apărut multe materiale de construcţii, care într-adevăr, sunt costisitoare.” (Gheorghe Ruptureanu);

� „Şi mai e şi concurenţa în gospodării. Există, cum să vă spun, fala, dar şi invidia anumitor persoane, care caută să fie mai dihai ca vecinul de alături. Apar contradicţiile astea vizuale între două persoane. Concurenţa e foarte mare, şi încep să apară discuţiile, invidiile, contradicţiile, pentru că fiecare vrea să fie superior celălalt. Eu vreau ca atunci când ies din casă, toţi să îmi fie inferiori, în îmbrăcăminte, în cunoştinţe...” (Sanda Şchiopu)

Cultura şi inteligenţa � „Sunt şi gospodării unde lucrurile merg mai rău, probabil şi datorită

comportamentului oamenilor respectivi, cultura este mai slabă, apar anumite lucruri care n-ar trebui să fie într-o gospodărie. Dacă gospodăria aia merge numai în distracţie, huzur şi chefuri, începe s-o ia razna: părinţii beau, copiii o iau razna pentru că nu mai au ce mânca, părinţii îi abuzează, datorită băuturii, şi arunci suit nevoiţi să ia calea pribegiei, devin aurolaci şi aşa mai departe. Inclusiv de la ţară:

232

pentru că aici e cultura mai slabă, nu toată lumea merge la şcoală. Dacă ai pământ un pic mai mult, zici că ceti mai trebuie şcoală… (Gheorghe Ruptrureanu)

� „Într-o casă cu şindrilă, cu patru table, mică, dărăpănată, cu nişte ochişori aşa, ca o pălărie trasă pe ochi, cu lucruri modeste, puse cu gust, poate să iasă un gospodar şi un om cu o inteligenţă de nebănuit.” (Toma Valter).

4. Impactul colectivizării asupra ocupaţiilor şi meşteşugurilor vieţii tradi ţionale

4.1. Profilul economic al zonei Condiţiile de mediu au constituit factorul determinant ca agricultura

să constituie principala îndeletnicire a locuitorilor din sud-estul judeţului Dâmboviţa, mai precis în localităţile situate în bazinul râului Ialomiţa, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.

În anul 1921, reforma agrară va statuta pe alte principii modul de organizare a agriculturii româneşti, constituind un real stimulent pentru o cultivare mai eficientă a terenului, precum şi o extindere considerabilă a culturilor de cereale. Registrul statistic al comunei Băleni, din anul 1928, ne oferă un tablou elocvent cu privire la profilul economic al comunei10. Suprafaţa totală a moşiei Băleni-Români însuma 4.197,35 ha.

Întreaga producţie agricolă asigura hrana locuitorilor comunei, precum şi sămânţa pentru anul următor. Dar, pentru că târgurile periodice le erau la îndemână, o parte din producţie, nu foarte mare însă, era destinată şi comercializării.

În ceea ce priveşte localitatea Băleni-Sârbi, caracteristica principală a agriculturii practicate aici a fost (şi continuă să fie) legumicultura, atât pe terenurile comune, dar mai ales în grădinile proprii. Tocmai de aceea, locuitorii sunt recunoscuţi pentru producţiile mari obţinute, iar nivelul economic ridicat este o consecinţă a acestui efort. Aflată în lunca râului Ialomiţa, zona se constituie ca un veritabil bazin legumicol. La momentul respectiv, marii proprietari deţineau cca. 18,7% din suprafaţa cultivată. Dar, în comuna Băleni nu se poate vorbi doar de agricultură, ci şi de mici obiective industriale. Este vorba de o moară de apă, o fabrică de făină de capacitate mare, precum şi o fabrică de spirt. Tot acest document menţionează alte 2 mori cu motor, 1 fabrică de conserve, 3 măcelării şi 2 brutării.

Dar, odată cu noile transformări social-economice din anii comunismului, viaţa economico-socială a cunoscut importante transformări. Prin crearea cooperativelor agricole de producţie din cele două sate: Băleni

10 Arhivele Statului, filiala Dâmboviţa, Registrul statistic comunal – Băleni, dos. Nr. 34/1928, f. 16.

233

Români şi Băleni Sârbi are loc o transformare a profilului economic al zonei. În statisticile oficiale ale Partidului Comunist, acum se vorbeşte despre o utilizare eficientă a terenului, în condiţiile în care suprafeţele arabile aveau o pondere considerabilă.

Chiar şi în structura culturilor observăm unele modificări. Astfel, grădinăritul nu mai ocupă un loc principal, iar producţia agricolă este dominată de culturile de grâu şi porumb, ce ocupau cca. 70% din suprafaţa totală a terenului arabil al comunei. Legumicultura continua să fie practicată, însă pe o suprafaţă de 400 de ha, adică 10,55% din terenul arabil. Bulgarii de aici vor continua, aşadar, în ciuda vicisitudinilor vremurilor, să-şi ducă mai departe tradiţia.

„Ridicarea nivelului de trai material şi spiritual al populaţiei din toate zonele ţării, prin sporirea veniturilor tuturor categoriilor de oameni ai muncii, aprovizionarea cu bunuri şi servicii corespunzătoare cerinţelor de consum fundamentate ştiinţific, continuarea în ritm susţinut a programului construcţiei de locuinţe, dezvoltarea învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii, turismului şi sportului”. Acestea erau dezideratele partidului în numele cărora societatea era suspusă unor ansambluri de măsuri.11

Situaţia este oarecum similară în comuna Dobra. Astfel, prin reforma agrară din anul 1921, locuitorii de aici sunt împroprietăriţi cu importante suprafeţe de teren:

• 200 de ha din moşia Gheboaia; • 285 de ha din moşia Ecaterinei Cantacuzino • 137 de ha din moşia Nanu.

Situaţia se va schimba şi prin reforma agrară din anul 1945, când moşia Rozescu a constituit baza împroprietăririi ţăranilor. Au existat şi o serie de clasificări, în urma cărora familiile au primit suprafeţele de teren: familiile celor decedaţi pe frontul celor de-al Doilea Război Mondial au primit un pogon, iar supravieţuitorii ½ pogon.

În 1959 lua fiinţă „Întovărăşirea Dobra”, iar în 1961 „Gospodăria Agricolă Colectivă Dobra”. Cele două instrumente ale unui proces ce a însemnat deposedarea de pământ, de animalele şi de tot inventarul agricol. În cifre seci, colectivizarea în comuna Dobra se poate concretiza astfel:

• 277 de cai, cu o valoare de 110.210 lei; • 11 boi, cu o valoare de 11.800 lei; • 200 de căruţe, cu o valoare de 63.550 de lei; • 186 de pluguri, cu o valoare de 10.910 de lei; • 54 grape de fier, cu o valoare de 4.370 de lei; • 11 semănători, cu o valoare de 4.630 de lei; • 4 tractoare, cu o valoare de 47.000 de lei;

11 ***, Programul - Directiva de dezvoltare economico-socială a României în profil teritorial în perioada 1981-1985, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 10.

234

• 4 pluguri, cu o valoare de 4.500 de lei. Cifrele, obiectele sau valoarea lor de inventar nu menţionează nimic

despre dram ele oamenilor, despre destinele lor frânte, despre viitorul trasat cu totul diferit de ce şi-ar fi dorit. În urma procesului de colectivizare a agriculturii, au luat naştere două ferme legumicole (prezenţa în vecinătate a bulgarilor, cu îndeletnicirea lor de bază, a influenţat şi localităţile vecine) şi 3 ferme de câmp. Prin reforma administrativă din anul 1968, comuna Dobra şi satul Mărceşti au fost unite, formând comuna Dobra. Dar, sistematizarea teritorială nu se opreşte aici. Două ferme de aici erau delimitate una de cealaltă printr-un important canal de irigaţii, ce venea de la Ilfoveni, prin Băleni. Din el, ca ramificaţiile unui copac, porneau numeroase canale secundare, alături de canale de desecare. Ca urmare a construirii acestui sistem de irigaţii, suprafaţa arabilă a comunei a fost diminuată cu 37 ha.

Prin reforma agrară din anul 1945, în judeţul Dâmboviţa au fost expropriate 196 de moşii, iar 24.000 de ţărani au primit pământ. Dar, bucuria nu a fost prea mare, întrucât, în 1949, urmând întocmai modelul sovietic, guvernul Groza a iniţiat acţiunea de convingere a ţăranilor cu privire la avantajul muncii în comun a pământului. Chiar dacă unii români (cu precădere cei care se întorseseră de pe front) văzuseră pe viu sovromurile sovietice şi situaţia grea a ţăranilor ruşi, au fost convinşi să se înscrie în GAC. Munca de lămurire, cu unele episoade extrem de violente, a fost una îndelungată, abia în anul 1962 putându-se declara procesul de colectivizare a agriculturii încheiat.

La început, oamenii au iniţiat o serie de mişcări de rezistenţă. Tudose Spătaru, zis Tudor al lui Mocanu, avea să plătească cu 7 ani de închisoare îndrăzneala tinereţii sale. Cu ocazia unor alegeri, acesta l-a luat în derâdere într-un context mai larg pe un ţigan din sat, lipsit de pământ, dar care întrezărise oportunitatea unei schimbări de situaţie. Înscris în PCR, membru activ al echipei de agitatori în vederea convingerii cât mai multor ţărani să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă , Mitu Turcea fusese propus pentru postul de deputat în Consiliul Popular Local. Dar, Tudose Mocanu, spirit efervescent, chiar în ziua alegerilor îl apostrofează pe Turcea:

Cobori, Doamne, pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut!/ A făcut din cal măgar/ Şi din ţigan, funcţionar!/ Din cai a făcut cârnaţi/ Şi din ţigani deputaţi!

Deznodământul acestui episod a fost unul previzibil. 7 ani de închisoare pentru Tudose Spătaru, iar Mitu Turcea deputat comunist. Munca de lămurire a agitatorilor a fost una anevoioasă, iar în februarie 1961 lupta de rezistenţă a schimbat registrul, bărbaţii comunei hotărând că este cazul ca femeile să preia lupta împotriva comuniştilor. Acestea s-au adunat în faţa primăriei, dar organele politice descoperiseră intenţia ţăranilor, astfel că au dislocat în zonă importante forţe speciale. „Amazoanele dobrene” aveau să declanşeze „răzmeriţa femeilor”, cu sprijinul evident al bărbaţilor, însă

235

rezultatul nu a fost cel scontat. Forţele de ordine au trecut direct la arestări, iar peste 20 de persoane au fost reţinute şi arestate.

Marin Ilie (Sanitaru´), Manea Dumitru (Mitică a lui Nae), Mihai Laurenţiu, Georgescu Gheorghe (Ghirodoveanu´), Savu Gheorghe (Zică) au constituit celula de bază a conflictului. Dintre femei Mihai Lăzărica, Pârvu Elena, Ion Maria, Ştefan Elena ş.a. au fost cele care au ajuns în închisorile comuniste. Fără judecată, proces sau respectarea drepturilor, au fost reţinuţi în închisoare peste 1,5 ani, supuşi la muncă grea şi la un regim de detenţie greu. Ion Gheorghe (Zică) a cedat şi şi-a găsit sfârşitul în închisoare. Ca o consecinţă imediată, în foarte scurt timp, la Mărceşti, se înfiinţa Gospodăria Agricolă Colectivă.

BIBLIOGRAFIE

1. ***, Documente cu privire la politica agrară a Partidului

Muncitoresc Român, Editura Politică, Bucureşti, 1965. 2. ***, Programul - Directiva de dezvoltare economico-socială a

României în profil teritorial în perioada 1981-1985, Editura Politică, Bucureşti, 1979.

3. ***, Serviciul Județean al Arhivele Statului Dâmboviţa, Fond Primăria Băleni Sârbi

4. ***, Serviciul Județean al Arhivele Statului Dâmboviţa, Registrul statistic comunal – Băleni.

5. ADORNO, Theodor, Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.

6. NOICA , Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.

7. POPESCU, Iosif Toma, Teroarea comunistă în câteva episoade, în „Analele Sighet”, 7, p. 206.

8. RIEHL , W.H., Studii despre cultura ultimelor trei veacuri, apud Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, prefaţă de Dumitru Muster, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.

9. TĂNASE, Stelian, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 1988.

10. TÖNNIES, Ferdinand, Comunitate şi Societate”, în: Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice. Modernitatea târzie, coordonator: Ion Goian, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, 2004.

236

ETNOGRAFIA-DISCIPLIN Ă DE STUDIU ÎN

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR. Prof. Dr. Ioan Prahoveanu

Ethnography has much to offer teachers, especially at a time of growing interest in the `teacher-reseacher' and in `action' and `collaborative' research. Cuvinte cheie: etnografie, învățământ preuniversitar, disciplină Keywords: ethnography, pre-university education, discipline of study

Încă de la începutul secolului al XX-lea, George Vârsan, profesor la Universitatea din Cluj vedea: „un mare câştig pentru învăţământul mediu dacă s-ar adăuga în clasele sperioare etnografia, urmată de geografia economică şi geografia României”. În anul 1943, la propunerea profesorului Romulus Vuia, titularul catedrei de etnografie la aceeaşi prestigioasă instituţie de învăţământ superior, la Congresul Internaţional de Etnografie, desfăşurat la Londra s-a hotărât să se intervină pe lângă toate guvernele din lume pentru introducerea etnografiei în învăţământul mediu.

În perioada interbelică Romulus Vuia, fondatorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei depune multă stăruinţă pentru introducerea etnografiei în învăţământul superior (în toate universităţile din ţară), în mediul rural (şcoli normale de învăţători, seminarii teologice, şcoli de notari etc.).

Demersurile reputaţilor precursori ai reformelor în învăţământul românesc sunt motivate astăzi de nevoia introducerii în planul de învăţământ a unor discipline care să ofere elevilor cunoştinţe care privesc mediul cultural, social şi economic în care trăiesc şi vor trăi. Din categoria acestor discipline face parte etnografia, definită ca ştiinţa culturii populare materiale şi spirituale, a modului de viaţă al comunităţilor tradiţionale, a specificului etnic.

Cunoaşterea specificului ocupaţional, a factorilor care au influenţat dezvoltarea aşezărilor (sate, oraşe), a gospodăriei şi a locuinţei, a obiceiurilor şi credinţelor care oferă dimensiunea

237

spiritualităţii neamului nostru şi a altor neamuri (etnii) îi face pe elevi să înţeleagă originile şi evoluţia trecută şi viitoare a faptelor de cultură şi civilizaţie, să găsească modelul cultural al diverselor structuri teritorial-etnice, fără de care nici un proiect de dezvoltare economică nu este viabil.

În acelaşi timp, cunoaşterea modului de viaţă al diferitelor etnii permite înţelegerea de către elevi a specificului etnic, a complexului de factori care contribuie la confirmarea unor identităţi cultural-etnice. Elevii vor înţelege că valorile culturale au caracter universal dar şi pronunţate particularităţi etnice, că se produc contacte între diferite culturi şi au loc fenomene de aculturaţie că interrelaţia dintre fenomenele culturale obligă comunităţile etnice la configurarea unor modele culturale care exprimă particularităţi etnice circumscrise unui sistem cultural cu caracter universal.

Predarea etnografiei în învăţământul preuniversitar poate să cunoască trei etape cu grade diferite de dificultate şi anume:

Prima etapă – cunoaşterea particularităţilor etnografice locale şi zonale, cu o tematică care să insiste pe însuşirea conceptelor de bază cu care operează etnografia şi pe lecţii practice desfăşurate sub forma unor cercetări de teren ca un prim contact cu realităţile din aşezările în care supravieţuirile fenomenelor culturale tradiţionale sunt încă evidente.

Etapa a doua – cunoaşterea domeniilor etnografiei poporului român, cu accentul pe elementele care subliniază unitatea culturii populare ca o componentă de bază a identităţii naţionale.

Etapa a treia – cunoaşterea particularităţilor etnice pe marile areale culturale, a interferenţelor şi contactelor culturale. Tematica cursului în această etapă trebuie să conducă pe elevi la înţelegerea contribuţiei fiecărei etnii la patrimoniul cultural universal şi a adevărului că izolarea etnică prin exacerbarea sentimentului mândriei naţionale conduce la izolare culturală, la lipsă de comunicare şi conflicte interetnice, alimentate şi de interesele marilor puteri ceea ce poate genera mari catastrofe ecologice.

Fiecare etapă se va desfăşura pe parcursul unui an de studiu şi va fi corelată cu predarea istoriei şi geografiei, factorii istorici şi geografici fiind decisivi în influenţarea evoluţiei fenomenelor culturale.

Prima etapă se va desfăşura în ciclul gimnazial (diferenţiat pe cicluri primar şi gimnazial) elevii aparţinând unei arii teritoriale

238

delimitate: un sat aparţinând unui grup de sate ce constituie o zonă etnografică.

Etapa a doua se va desfăşura în ciclul liceal (cls. IX-X) paralel cu predarea Istoriei României şi a Geografiei României.

Etapa a treia se va desfăşura în ciclul liceal (cls. X-XI) paralel cu predarea Istoriei Universale şi a Geografiei continentelor.

Îmi exprim părerea că şi disciplina istoriei ar trebui predată tot în această succesiune: mai întâi Istoria României şi mai apoi Istoria Universală, argumentele fiind aceleaşi pe care le-am prezentat mai sus: cunoaşterea mai întâi, a particularităţilor locale şi naţionale şi numai în ultima etapă a interrelaţiei dintre elementele diverselor identităţi culturale.

Propun următoarea tematică: Etapa I a) ce ne-a rămas de la strămoşi, pentru ciclul primar (cls. I-

IV) - Învăţarea Abecedarului Etnografic – pentru însuşirea

termenilor accesibili vârstei lor; - Cunoaşterea (învăţarea) dansului popular din sat (zona)

unde trăiesc; - Învăţarea îndeletnicirilor casnice: ţesut, cusut, pentru fete

şi a unui meşteşug local pentru băieţi. b) cunoştinţe generale de etnografie pentru ciclul gimnazial

(cls. V-VIII) - Obiectul etnografiei. Relaţia etnografiei cu istoria şi

geografia; - Domeniile etnografiei (cultura materială şi cultura

spirituală); - Legătura dintre viaţa materială şi cultura spirituală a unei

comunităţi tradiţionale; - Caracteristici etnografice ale satului (zonei) în care locuim:

- cadrul natural-geografic; - cadrul istoric; - ocupaţiile tradiţionale şi perspectivele; - meşteşugurile şi industriile ţărăneşti; - geneza şi evoluţia satului; - locuinţa, tipuri de locuinţă, organizarea

interiorului: mobilier, ţesături; - arhitectura populară: tradiţie şi perspectivă;

239

- credinţe şi obiceiuri de peste an din satele zonei. Cercetare, aplicaţii

- vizite de documentare în satele zonei (şi oraşe pentru că studiul etnografiei se poate extinde şi la comunităţile urbane; considerăm important pentru înţelegerea relaţiei sat-oraş, ca elevul să cunoască originea şi evoluţia etno-culturală a aşezărilor urbane);

- colectarea (prin donaţii) de obiecte etnografice cu valoare muzeală;

- întocmirea tematicii muzeului sătesc care să funcţioneze într-o sală special amenajată în şcoală şi să constituie spaţiul de desfăşurare a lecţiilor de etnografie;

- organizarea muzeului: alegerea celor mai reprezentative obiecte privind fiecare domeniu etnografic; se va urmări prezentarea tuturor tipurilor, variantelor şi subvariantelor de obiecte care să constituie şi elemente de referinţă pentru creaţia populară contemporană;

- curs practic în domeniul etnografiei specifice satului (zonei) pe lângă cei mai buni cunoscători ai ocupaţiilor şi meşteşugurilor tradiţionale (ţesătoare, cioplitori în lemn, olari, fierari). Produsele obţinute pot îmbogăţi colecţiile muzeului sătesc – şcolar; iar excedentul poate constitui o ofertă pentru turişti, iar veniturile obţinute folosindu-se pentru dezvoltarea activităţilor practice în şcoală.

Etapa a II-a – Etnografia poporului român 1. Izvoare de cercetare ale etnografiei româneşti; 2. Cercetarea etnografică românească: etape, metode; direcţii

şi tendinţe actuale în cercetarea etnografică românească contemporană;

3. Aşezările şi gospodăria la poporul român; 4. Locuinţa: materiale şi tehnici de construcţie; interiorul

locuinţei; 5. Arhitectura populară; 6. Ocupaţiile poporului român

6.1. Agricultura (lucrarea pământului) 6.2. Pomicultura şi viticultura 6.3. Lucrul la pădure 6.4. Creşterea animalelor

240

6.5. Ocupaţii secundare (vânătoarea, pescuitul şi culesul din natură)

6.6. Ocupaţiile casnice – industria casnică textilă; 7. Alimentaţia; 8. Meşteşuguri ţărăneşti şi instalaţii de tehnică populară

8.1. Meşteşuguri specializate în prelucrarea produselor agroalimentare

8.2. Meşteşuguri specializate în prelucrarea lemnului 8.3. Meşteşuguri specializate în finisarea ţesăturilor de

lână şi confecţionarea îmbrăcămintei 8.4. Meşteşuguri specializate în prelucrarea pieilor 8.5. Olăritul 8.6. Fierăritul

9. Comunicaţii, transporturi; 10. Schimburi, comerţ, târguri „de ţară”; 11. Portul popular; 12. Arta populară; 13. Credinţe

13.1. Obiceiuri legate de principalele momente din viaţa omului

13.2. Obiceiuri de peste an 13.3. Viaţa socială: şezători, târguri, nedei; sărbători

populare contemporane; 14. Cercetări de teren în zona etnografică în care este

amplasată unitatea şcolară (întocmirea unor fişe de sat, meşteşug, locuinţă, gospodărie; înregistrarea fono şi foto a fenomenelor culturale);

15. Practică în muzeul etnografic cel mai apropiat: îndrumarea grupurilor de vizitatori.

Etapa a III-a – Interferenţe etno-culturale (cursul poate fi introdus la începutul experimental în zonele cu

populaţie mixtă) 1. Definirea conceptelor: cultură şi civilizaţie, creaţie populară

şi creaţie „cultă”; 2. Identităţi culturale şi particularităţi zonale: difuziune,

împrumuturi şi fenomene de aculturaţie în amplul proces cultural universal;

241

3. Etnologia – ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei, structurii, dinamicii şi funcţiunii formelor istorice de civilizaţie şi cultură;

4. Etnografia – ştiinţa care observă, analizează, descrie şi clasifică particularităţile modului de viaţă şi formei de civilizaţie ale unei comunităţi etnice;

5. Cadrul geografic şi istoric de formare şi dezvoltare a culturii popoarelor europene;

6. Factorii determinanţi ai genezei şi evoluţiei aşezărilor; 7. Identitate şi specific etnic; 8. Locuinţa; fond autohton şi împrumuturi culturale; 9. Arhitectura populară; monumente etnografice; conservarea şi

valorificarea în plan cultural şi turistic; 10. Ocupaţii. Interacţiuni etno-ecologice

10.1. Evoluţia sistemelor şi tehnicilor agricole 10.2. Evoluţia raportului dintre creşterea animalelor şi

cultura plantelor 10.3. Lucrul la pădure. Sisteme ecologice de exploatare

a pădurii 10.4. Difuziunea instalaţiilor tehnice în spaţiul

european 10.5. Cultura spirituală populară 10.6. Geneza şi difuziunea fenomenelor culturale pe

mari areale culturale; 11. Excursii de documentare (vizitarea unor muzee, situri

etnografice); 12. Întocmirea unui proiect privind cercetarea etnografică a unei

zone şi schiţarea direcţiilor de dezvoltare cultural-economică a acesteia. Pentru învăţământul postliceal (colegii pedagogice, colegii teologice, facultăţi care pregătesc lucrături în domeniul alimentaţiei) propunem un curs de etnografie cu următoarele domenii:

1. Obiectul etnografiei; raporturile cu alte discipline; izvoarele de cercetare ale etnografiei; Şcoli şi curente;

2. Istoricul cercetărilor în ţara noastră; organizarea muzeelor etnografice;

3. Aşezările; gospodăriile tradiţionale; 4. Locuinţa tradiţională românească; 5. Ocupaţiile poporului român; 6. Meşteşugurile ţărăneşti şi instalaţiile tehnice;

242

7. Obiceiuri şi credinţe; 8. Arta populară românească; evoluţia istorică;

ornamentică; limbaj; actul de creaţie; creaţia contemporană; 9. Portul popular.

Pentru implementarea acestui program extrem de important pentru păstrarea şi promovarea culturii tradiţionale propunem organizarea unor cursuri de formare de formatori prin Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Braşov, cu aceeaşi structură tematică. Introducerea studiului etnografiei în învăţământul preuniversitar trebuie să se facă mai întâi în unităţi de învăţământ din localităţi reprezentative pentru anumite zone care pot deveni unităţi model (pilot) pentru toate şcolile din judeţ. Rămân la convingerea că cel mai important segment de populaţie pentru implementarea proiectelor instituţiei noastre îl constituie copiii-elevi, ajutaţi de ceea ce noi numim tezaure umane vii, adică păstrătorii tradiţiilor.

243

MUZEUL DE ETNOGRAFIE AL V ĂII

TELEAJENULUI VĂLENII DE MUNTE – PRAHOVA.

Expoziţia permanentă „Ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale” The permanent exhibition "Occupations and traditional crafts"

Muzeograf Daniela Moroșanu Vălenii de Munte

Expoziţia de bază a Muzeului de Etnografie al Văii Teleajenului, „Ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale”, concepută sub semnul restituirii, al reevaluării şi afirmării spiritualităţii româneşti, oferă vizitatorilor posibilitatea de a cunoaşte un patrimoniu deosebit de valoros. Prin intermediul lui, ne putem transpune în atmosfera satului tradiţional de la sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX, bazat pe economia de tip agrar, pe cele două componente: cultivarea pământului şi creşterea animalelor.

The main exhibition of the Ethnography Museum of Teleajen Valley, "Occupations and traditional crafts", designed into refund, reassessment and affirmation of Romanian spirituality, it gives visitors the opportunity to meet a very valuable heritage. Through it,we can transpose in the traditional village atmosphere from the late nineteenth century and early twentieth century,agrarian-based economy,on two components: land cultivation and animal breeding. Cuvinte cheie: colecţie, etnografie, ţesături interior, ateliere meşter, fierărie, tâmplărie, viticultură, industrii casnice, stână, ladă de zestre. Keywords: Collection, ethnography, workshops a handyman, get, t, viticulture, domestic industries, crate sneaks

244

Printre evenimentele cultural- ştiinţifice ale anului etnologic 2002, se înscrie şi inaugurarea Secţiei de etnografie din Vălenii de Munte a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie din Ploieşti, mărturie a bogatului patrimoniu prahovean. Consacrată ocupaţiilor şi meşteşugurilor tradiţionale de pe Valea Teleajenului, expoziţia oferă vizitatorilor posibilitatea de a cunoaşte un patrimoniu deosebit de valoros, mult timp „ascuns” în depozitele muzeului. Prin intermediul lui, organizatorii ne transpun în atmosfera satului tradiţional de la sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX, bazat pe economia de tip agrar, pe cele două componente: cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Acestora li se adaugă activităţi adiacente, ce ţin în special de prelucrarea producţiei agricole obţinute, ilustrate în expoziţie prin: morărit, fabricarea ţuicii, a vinului şi practicarea meşteşugurilor: prelucrarea firelor de origine vegetală şi animală, prelucrarea lemnului şi a metalelor. Prin bogăţia şi varietatea uneltelor, tehnicilor de muncă şi a produselor finite, expoziţia tinde să ofere reperele practicării lor în comunităţile de pe Valea Teleajenului, dar nu în mod izolat, ci în contextul dezvoltării culturii populare româneşti. Dacă seria uneltelor de muncă ne uimeşte prin ingeniozitate, începând cu cele de o mare arhaicitate (ca de pildă dosca de treierat), până la mai „noua” instalaţie de curăţat ştiuleţii de porumb, produse meşteşugăreşti se disting printr-o extraordinară armonie între formă, decor şi cromatică (ne referim la covoare, piese de mobilier, etc.), ceea ce indică un simţ artistic deosebit al meşterilor populari. În cadrul expoziţiei, ele sunt puse în evidenţă prin culoare pastelată a postavului ce îmbracă mobilierul de expunere şi prin sistemul modern de iluminat. Fotografiile şi diapozitivele, ilustraţii de arhivă, unele datând dintr-o perioadă contemporană cu exponatele, sunt asociate cu altele actuale, prefigurând o posibilă extindere a expoziţiei, cu un nou nucleu, consacrat dezvoltării meşteşugurilor actuale din zonă.

Argument:

Valea Teleajenului are un patrimoniu material şi spiritual extrem de bogat şi variat. Căile comerciale prin care se realizau schimburile de mărfuri între Transilvania şi Ţara Românească au atras oameni veniţi din diferite regiuni geografice, încât cu timpul în această zonă s-a realizat o interferenţă de datini, tradiţii şi concepţii, determinând o bogată viaţă spirituală.

245

În toamna anului 2001, după amenajarea spaţiului expoziţional, cercetarea şi selectarea obiectelor, s-a trecut la elaborarea proiectului temetic şi organizarea Muzeului de Etnografie al Văii Teleajenului în sediul refăcut al clădirii anexe a „Şcolii de Misionare Regina Maria”, şcoală înfiinţată de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte în 1922. Deschiderea parţială a expoziţiei a avut loc pe 25 octombrie 2001 iar deschiderea completă pe 31 octombrie 2002. Una din principalele îndatoriri ale muzeului este permanenta preocupare de a valorifica patrimoniul existent, de a pune în circulaţie publică tezaurul de mărturii pe care îl deţine.

Tematica:

Expoziţia „Ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale”, organizată de Secţia de Etnografie Vălenii de Munte a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, îsi propune prezentarea câtorva ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale reprezentative pentru această zonă, integrate în străvechea tradiţie românească de cultivare a plantelor, viticultură şi pomicultură, creşterea animalelor- păstoritul, prelucrarea metalelor şi a lemnului. Bogata experienţă cu privire la cultivarea pământului, dobândită în timp de localnici, care a contribuit la persistenţa unor culturi şi a unui instrumentar agricol perfect adaptate condiţiilor de mediu mai puţin favorabile de areal, se cuvine a fi reevaluată în prezent, pentru cunoaşterea reală a surselor naturale şi umane de care dispune comunitatea, în perspectiva unui proiect de valorificare complexă. Titlul generos al expoziţiei oferă prilejul interpretării etnografice moderne aplicată subiectului observat, reuşind să descifreze secretele vechilor meşteşuguri, un întreg dicţionar de semne şi simboluri, transmise din generaţie în generaţie. În egală măsură, expoziţia va releva tradiţia şi continuitatea, permanenţa unor forme de sensibilitate specifice locuitorilor din zonă, o anumită percepere inconfundabilă a spaţiului, a raportului dintre om şi natură. În relaţia om şi natură ne referim nu numai la materia primă folosită, ci şi la tehnica şi produsul finit, penrtu că astfel omul foloseşte ceea ce natura îi pune la dispoziţie, dar intervenind asupra ei, o schimbă, o subordonează nevoilor sale. De asemenea dorim să subliniem ca dincolo dimensiunea pragmatică exprimată în utilitatea obiectelor, meşteşugurile tradiţionale reprezintă şi o sursă financiară. Deci implementarea unor programe de „actualizare” a vechilor îndeletniciri, ele pot deveni o ofertă viabilă a unei alternative economice, ca formă de existenţă şi emblemă comunitară.

246

Mărturisim că ne dorim o expoziţie care să capteze interesul ştiinţific şi turistic asupra zonei, să contribuie la promovarea identităţii culturale şi conştientizarea locuitorilor din acest spaţiu, că sunt deţinătorii unui patrimoniu inestimabil. Patrimoniul muzeului din Văleni reprezintă un eşantion a ceea ce au însemnat tradiţiile meşteşugăreşti ale acestui oraş şi zonele înconjurătoare. Aceste tradiţii merită să fie cunoscute de publicul din ţară şi de peste hotare, pentru că vor avea ceva de spus chiar în contextul rapidei şi ireversibilei globalizări.

Conceptul expoziţiei

♦ Harta judeţului: Harta judeţului Prahova- marcate satele reprezentative pentru

ilustrarea ocupaţiilor şi meşteşugurilor tradiţionale prezentate în expoziţie. ● Habitatul- câteva fotografii: vederi de aşezări rurale şi

urbane, arhitectura laică şi religioasă din zonă; ● Text de prezentare succintă a ocupaţiilor şi meşteşugurilor

tradiţionale. Structurile expoziţionale se vor grupa pe meşteşuguri , în

limitele coordonatelor: - materie primă- tehnică- produs. ♦ Ocupaţii- Cultura pământului, pomicultura, viticultura,

creşterea animalelor, prelucrarea firelor de origine vegetală sau animală.

În funcţie de configuraţia reliefului şi calitatea solului, agricultura din zonă nu permite obţinerea unor surplusuri destinate schimburilor comerciale, dar ea asigură pe plan local unele produse agricole de strictă necesitate. Numai fructele au constituit importante surse de venit, datorită condiţiilor naturale favorabile care au stimulat extinderea livezilor de pomi fructiferi. În centrele pomicole din zonă s-a dezvoltat îndeosebi cultivarea merilor şi a prunilor, nucii crescând şi neplantaţi pe văile dintre dealuri.

Vor fi expuse: - unelte de lucrat pământul: săpăliga, sapa plug; - unelte de recoltat şi îmblătit: secera, coasa, grebla, îmblaciu,

vânturească, doscă (sabie de mărunţit paie), râşniţă; - instalaţie pentru fiert şi distilat ţuică; - recipiente pentru transportat şi depozitat struguri; - teasc, butoaie de ţuică şi vin;

247

- fotografii care să ilustreze contextul din care au fost desprinse obiectele. Creşterea animalelor, ocupaţie tradiţională pe Valea Teleajenului este reprezentată prin: reconstituirea unei stâni care cuprinde: coliba ciobanului, ţarc pentru oi, vase utilizate de cioban pentru prelucrarea laptelui, fototapet cu imagini pastorale.

♦ Prelucrarea metalelor: ● Text privind vechimea şi importanţa meşteşugului în zonă,

marea varietate de categorii de obiecte, diversitatea funcţională, materii prime şi tehnici folosite;

● Fotografii cu tehnici de prelucrare şi ornamentare a metalelor;

● Reconstituirea unui atelier de fierărit; ● Unelte şi obiecte din fier, alamă, aramă.

♦ Prelucrarea lemnului: ● Text privind caracterele specifice prelucrării lemnului şi

vastul câmp funcţional de folosire a lemnului în această zonă culturală; ● Fotografii cu tehnici de confecţionare şi ornamentare a

lemnului; ● Unelte de lemn pentru dogărit, rotărit, dulgherit, tâmplărit; ● Obiecte tradiţionale din lemn, de diverse categorii, relaţii de

convergenţă între meşteşug şi artă: mobilier, obiecte de uz gospodăresc, obiecte pastorale.

248

♦ Prelucrarea tradiţională a fibrelor de origine vegetală şi animală:

● Text privind vechimea şi importanţa meşteşugului în areal; ● Fotografii cu tehnici de prelucrare a firelor; ● Unelte din lemn pentru tors, urzit, ţesut; ● Obiecte tradiţionale ce îmbină meşteşugul în artă, scoarţe

ţesute, lăicere, ştergare. Prezentarea exponatelor vechi, de valoare patrimonială, asociată cu proiectarea în spaţiu expoziţional a unor filme documentare etnografice, vor facilita publicului posibilitatea de a pătrunde în tainele unor străvechi ocupaţii şi meşteşuguri. Prin tematica abordată, criteriile selecţiei şi modalităţi de etalare, expoziţia organizată de secţia de etnografie Vălenii de Munte, va marca o formă de pledoarie ştiinţifică pentru identitate culturală şi etnică, pentru integrarea satului românesc în ritmurile contemporane, ca demn păstrător şi deţinător al unor inestimabile valori culturale şi identitare. Scoarţă populară (covor), atelier gospodăresc din Muntenia, judeţul Prahova, comuna Slon de la începutul secolului XX, din lână cu urzeală din bumbac, ţesut în două iţe şi vopsit în culori vegetale având starea bună de conservare. Covorul are formă dreptunghiulară, format din două făşii unite pe mijloc, decor geometrizat: pe margine chenar, în câmp romburi zimţate (luceferi).

Cromatică: decor roşu, galben, orange, violet, albastru, fond verde. Se află în expoziţia de bază a Muzeului de Etnografie al Văii Teleajenului, Vălenii de Munte. A intrat în patrimoniu prin achiziţie în anul 1971.

♦ Modalităţi muzeotehnice de realizare: - suspendarea pe bare metalice a ţesăturilor; - aşezarea pe podiumuri din PAL îmbrăcat în postav a

obiectelor; - expunerea pe panouri din PAL îmbrăcat în postav a

obiectelor de mică dimensiune; - reconstituirea colibei ciobanului din: tălpi de brad, podea din

PAL lipit cu pământ galben, pereţi din lăturoaie, acoperiş din şindrilă; - fototapet cu imagini pastorale; - casetă cu diapozitive color;

249

- fotografii sepia plastifiate; - etichete; - spoturi de iluminat; - mediatizarea expoziţiei prin pliant, afiş, invitaţii, anunţuri în

mass- media; - casetă video.

250

VALORIFICAREA UNUI PATRIMONIU ETNOGRAFIC DE EXCEPŢIE LA MUZEUL

NAŢIONAL AL AGRICULTURII. EXPOZIŢIA „SCOAR ŢE ROMÂNEŞTI”.

Muzeograf ing. Fănica Gherghe Restaurator Veronica Moroianu

Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, Ialomi ţa

The Agriculture Museum of Slobozia town, Ialomiţa County,

has a rich valuable collection of carpets. The great interest in this collection lies not only in the relatively great number of its pieces, but also in their typological and geographical diversity as well as in the exceptional quality of most of them. Being house weavings, of an ornamental character, the carpets were made both as part of the peasant domestic industry, and in the framework of a certain domenial handcraft, in the monastery centres. Our carpets have a unity of structure, of decorative outlook, even if they differ by ampleness and complexity. The study of the carpet collection include the following chapters: material and technique of manufacture; ornamental aspects and regional types. For capitalization this colection, Museum of Agriculture to realize exhibition “Romanian Carpets”, open for public March to December 2012.

Cuvinte cheie : expoziţie, scoarţe Keywords: exhibition, carpets

Colecţia de scoarţe a Muzeului Agriculturii din Slobozia reuneşte piese rare, ce au sfidat trecerea timpului. Ele au fost adunate din diverse zone ale ţării, de-a lungul mai multor ani şi depozitate ani de zile. Începând cu anul 2012, o parte din scoarţele colecţiei muzeului nostru îşi retrăiesc viaţa, prin expunerea lor publică la Muzeul

251

Naţional al Agriculturii. Una dintre cele mai valoroase avuţii naţionale a poporului român, sunt şi vor rămâne, fără tăgadă, motivele decorative de pe ţesăturile populare. Aşadar s-a decis la valorificarea acestui patrimoniu, realizându-se o expoziţie etnografică, intitulată „Scoarţe Româneşti”, deschisă pentru public din martie până în decembrie 2012.

Expoziţia reflectă aşadar materializarea remarcabilă a preocupărilor muzeului privind cunoaşterea şi conservarea unor creaţii din arta populară românească, evidenţiind domeniul ornamenticii, provenienţa, datarea, materialele, tehnica de lucru şi cromatica scoarţelor româneşti. Nu trebuie uitată activitatea de restaurare-conservare a 18 piese, care s-a efectuat prin metoda reintegrării în gherghef. Toate operaţiile de restaurare au fost efectuate cu scopul de a păstra informaţia pe care obiectul o furnizează, constând în date cu caracter ştiinţific, tehnic şi istoric. Zonele degradate prezentând lacune de băteală şi urzeală, au fost restaurate într-o tehnică care redă aspectul iniţial al ţesăturii, folosindu-se materiale asemănătoare cu cele originale, pentru refacerea integrităţii obiectului pentru ca zona restaurată să fie cât mai puţin perceptibilă. Trebuie remarcat că scoarţele prezente în această expoziţie au o vechime de peste 100 de ani şi că majoritatea au fost donate de d-na Ileana Stoianovici. Ele au fost moştenite de la mama acesteia, Lelia Urdărianu, artist plastic, care s-a preocupat în timpul vieţii de achiziţia unor valori de artă populară din toate zonele etnografice ale ţării.

Expoziţia oferă un studiu pe această piesă etnografică, cu mare varietate de ornamente, realizate prin diverse tehnici de lucru. El este necesar pentru cunoaşterea şi aprofundarea cunoştinţelor despre scoarţe de către specialiştii în formare, dar şi de doritorii de artă populară. Mai cu seamă, studiul poate servi elevilor de la şcolile şi liceele cu profil de artă sau artizanilor, ca manual de inspiraţie artistică, care vor dori să valorifice tradiţia şi să urmărească evoluţia în timp a covorului tradiţional românesc.

Termenul de scoarţă provine din cuvântul latin „scortea”, iar o denumire realistă a termenului de scoarţă este dată pentru prima dată de Marcela Focşa în lucrarea Arta populară românească, Bucureşti, 1969: ”O particularitate a scoarţelor este ţesătura lor deasă şi tare, scorţoasă”.

Mărturiile vestigiilor arheologice de la Garvăn – Dinogeţia din secolele X – XII, reprezintă indicii cum că meşteşugul ţesutului pe teritoriul ţării noastre datează de foarte mult timp.Valoroasa maşină de

252

ţesut verticală care a precedat războiul de ţesut orizontal, a dat posibilitate femeii să realizeze ţesături uzuale şi decorative, de la apariţie şi până în prezent. Nelipsite din gospodăria ţărănească, ţesăturile îndeplinesc în marea lor majoritate pe lângă funcţia utilitară pentru care au fost create şi o serie de alte funcţiuni, dintre care mai însemnate sunt funcţia decorativă şi cea manifestată cu prilejul unor ocazii (nuntă, botez, înmormântare).

Aşa cum omul a simţit nevoia de a-şi împodobi îmbrăcămintea, tot aşa s-a ivit şi dorinţa de a-şi împodobi şi casa de locuit. Cu timpul, în casele înstărite, încep să se diferenţieze încăperile destinate uzului zilnic al familiei, de cele rezervate zilelor de sărbătoare pentru primirea musafirilor - camera curată. Astfel, cu timpul, camera curată reuşeşte să însumeze tot ce are gospodăria mai frumos şi preţios după concepţia lui estetică.

În camera curată sunt aşezate pe pereţi icoanele, ştergarele cele mai frumoase, zestrea pe paturi şi laviţe, iar pe culme hainele de sărbătoare şi alte ţesături. Ţesăturile din lână le găsim de-a lungul grinzilor sau făcute stivă.

Scoarţele au fost considerate piese de valoare atât în casa boiereasă, cât şi în casa ţărănească, menţionate cu mândrie în foile de zestre ale vremii şi moştenite în cadrul aceloraşi familii de mai multe generaţii.

Muzeul Agriculturii deţine o foaie de zestre din anul 1801, scrisă în limba bulgară unde sunt consemnate mai multe ţesături (Nr. inv. FS 2284-Fond Stoianovici).

Nr. inv. FS 2284

Ţesăturile româneşti, în special cele de lână - scoarţele - s-au impus în întreaga lume prin originalitatea şi varietatea modelelor şi prin tonurile calde şi luminoase ale culorilor. Meşteşugul ţesutului de

253

scoarţe s-a dezvoltat mai ales în secolele XVII - XVIII, stimulat de influenţa turcească. Se dezvoltă numeroase ateliere de ţesut, mai ales în mănăstiri, rămânând notabile până azi Agapia, Hurez, Văratec. Scoarţele româneşti au, în general, urzeala din fire de lână, cânepă sau bumbac, mai rare şi bătătura din fire de lână, subţiri, vopsite. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a început să fie folosită urzeala de bumbac şi coloranţii chimici. Deşi ochios, coloritul chimic este departe de a avea frumuseţea, armonia şi trăinicia coloritului vegetal. De aceea, înlocuirea coloritului vegetal cu cel chimic reprezintă unul din principalele aspecte ale decăderii ţesutului artistic în perioada dezvoltării capitalismului.

Scoarţele confecţionate din lână rămân totuşi mai frumoase şi mai valoroase datorită proprietăţilor lânii: moliciune, elasticitate, luciu, mod special de a prinde culoarea şi patina. Culoarea este obţinută din coloranţi naturali: de exemplu: roşu este obţinut din planta cu denumirea populară de fragă tătărească, bleumarinul şi albastrul din boabe de soc, galbenul din şofran, cafeniul din cojile exterioare ale nucilor coapte, cremul din rădăcina de mătură, iar negrul, de obicei, din scoarţa de arin.

Tehnica ţesutului este aceea a ţesutului „înscorţat”/„kilim”, cu bătătura bine bătută, care acoperă cu totul urzeala şi se realizează în războiul de ţesut vertical (denumit şi gherghef), venit desigur odată cu scoarţa de mari dimensiuni şi folosit cel mai adesea în atelierele mănăstireşti. Războiul de ţesut orizontal, găsit în cadrul gospodăriilor ţărăneşti scurtează totuşi timpul de lucru, dar are un inconvenient, ţesătoarea nu vede în totalitate modelul în ansamblul său. Alesul motivelor scoarţei se face cu mâna. În majoritatea cazurilor fiecare bucăţică a compoziţiei, altfel colorată, poate fi lucrată separat. Există însă mai multe moduri de a face legătura între suprafeţele învecinate, astfel încât scoarţa să aibă faţa şi dosul identice. La scoarţele româneşti întâlnim următoarele procedee tehnice de ales motive:

1. Tehnica „karamani”, frecventă în sudul ţării, din Banat până în Muntenia, unde motivele se realizează în unghiuri drepte, iar la schimbarea culorii apar mici găurele;

2. Tehnica „cu fire întrepătrunse”, „încrucişate”, sau „kilim” unde suprafeţele vecine, colorate diferit, sunt legate între ele.

Motivele alese pe scoarţele româneşti sunt de o mare diversitate, dar predomină decorul geometric deoarece este cel mai uşor de realizat. Apar mult, de asemenea, motivele vegetale şi

254

figurative, dar compoziţia fiecărei scoarţe este unică. Pentru decorul vegetal, reprezentativă este scoarţa oltenească, unde câmpul compoziţional este plin de buchete şi crengi de flori şi fructe, adevărate grădini mirifice.

Vechi motive simbolice de o mare răspândire în arta decorativă a poporului român este „pomul vieţii” şi vasul cu flori. În anumite zone etnografice motivele figurative de pe scoarţe sunt cele zoomorfe, pasărea fiind cea mai frecventă alegere. Motivele antropomorfe evocă sugestiv o lume apropiată ţesătoarei. Aici cele mai frecvente sunt personajele feminine, îmbrăcate în rochii după moda timpului. Apar adesea ca motive figurale uneltele precum furca şi grebla. Asocierea motivelor în câmpul scoarţei reprezintă adeseori stilul propriu al ţesătoarei. Pentru exemplificarea acestor motive ataşăm imagini sugestive de pe scoarţele din colecţia Muzeului Agriculturii.

motive geometrice (rombul stilizat)

255

motive fitomorfe (frunze, flori)

motive zoomorfe (păsări)

motivul „pomul vieţii”

figuri feminine furca, S-uri

256

Trăsătura definitorie a scoarţei este unitatea ei de compoziţie. Ca orice compoziţie artistică ea are un centru de atenţie în jurul căruia se află celelalte elemente. Compoziţia scoarţei prezintă anumite particularităţi. Scoarţa se realizează într-o serie variată de forme, de la câmpuri aerate brăzdate de vărgi subţiri şi rânduri discrete de motive ornamentale, până la compoziţii decorative în câmpuri late, contrastante, dispuse alternativ, de o mare forţă expresivă. Ornamentica lor este în general geometrică. Stilizarea cea mai frecventă a motivelor este dată de conturul în scări, linii drepte şi zig-zag. Scoarţa însă a evoluat de la motive ornamentale foarte simple la forme dezvoltate, în care motivul ornamental apare de mari dimensiuni. Cea mai frumoasă scoarţă din colecţia muzeului este scoarţa cu două rânduri de chenare cu motive de mari dimensiuni la chenarul lat şi câmp central bogat în ceea ce priveşte ornamentele alese (geometrice, vegetale, zoomorfe, antropomorfe sau „pomul vieţii”). „Pomul vieţii” ca motiv complex în arta populară românească include şi pasărea, care simbolizează sufletul omului, după moarte. Pasărea în momentul când zboară la cer, reprezintă trecerea sufletului în lumea veşnică, eternă. Dar sunt şi alte motive, unele dintre ele balcanice, aduse din exteriorul ţării pe care ţesătoarea le-a preluat.

Scoarţa oltenească se impune, în primul rând, prin motivul vegetal şi ţesutul curb. De obicei, câmpul şi chenarul scoarţei olteneşti sunt acoperite cu buchete şi ramuri cu frunze şi flori dispuse orizontal, în rânduri dese. Compoziţia ornamentală este dezvoltată prin folosirea unor motive figurale (animale şi oameni), integrate compoziţiei vegetale. Motivele antropomorfe - figuri de femei, sau diverse personaje, apar, uneori, ca fiind componentele unor veritabile mici scene. Coloritul scoarţei olteneşti este nuanţat şi rafinat. Câmpurile, de obicei colorate în bleumarin, vişiniu, azuriu, verde, cafeniu se remarcă prin strălucirea lor inegalabilă.

Scoarţa muntenească dezvoltă mai ales un desen geometric, având ca motiv principal rombul concentric, cu margini dinţate, crenelate sau în trepte, prelucrate în diferite variante. Bogata policromie a culorilor, care asortează bleumarinul cu roz sau cu vişiniu, negrul cu roşul, brunul cu galben, îndulceşte severitatea motivului riguros, geometric.

Scoarţa moldovenească se remarcă printr-o formă specifică (mai mult lungă decât lată), prin ţesătura mai deasă şi prin varietatea motivelor. Ea a dezvoltat atât decorul geometric, cât şi decorul vegetal caracteristic, ce stilizează vechile motive simbolice ale „pomului

257

vietii” şi ale vasului cu flori. Dintre motivele figurale, cel mai frecvent motiv folosit este pasărea, legată, de obicei, de „pomul vieţii”. De o surprinzătoare modernitate, creată prin stilizarea unghiulară a motivelor, scoarţa moldovenească se remarcă şi prin originalitatea culorilor (azuriu, galben, trandafiriu, brun şi verde-kaki).

Scoarţa maramureşeană este de dimensiuni mai mici. Mai aspră, mai rustică, nu are nici fineţea ţesăturii sau a materialului, nici somptuozitatea scoarţei olteneşti sau moldoveneşti, dar acordă perfect tehnica mai rudimentară cu forţa compoziţiei artistice. Motivul geometric, dezvoltat prin excelență, capătă o expresivitate deosebită prin ritmul în care alternează, ritm accentuat de coloritul caracteristic, în tonuri vegetale de brun, albastru închis, verde, galben - la cele mai vechi, evoluând spre o cromatică mai bogată şi mai caldă (vişiniu, roşu, verde, galben, violet, cărămiziu).

Scoarţa bănăţeană se caracterizează printr-o puternică influenţă orientală, balcanică şi turcească asupra motivelor şi formelor compoziţionale. Predomină motivul geometric şi vegetal. Singurul motiv figurativ este fluturele. Caracteristica scoarţelor bănăţene este dată de prezenţa formelor ciudate şi complicate, precum şi de coloritul incandescent ce se bazează pe contrastul violent al culorilor (alăturarea verdelui de roşu vişiniu intens). Indiferent de zona etnografică de provenienţă a atelierului de ţesut, scoarţa românească a fost şi va rămâne o mângâiere pentru ochi şi tălpi.

Elevele şi personalul Şcoalei de economie casnică în faţa atelierului de

ţesătorie (Activitatea Şcoalelor de agricultură până la 1924).

Prezentăm în cele ce urmează câteva din scoarţele colecţiei M.N.A. expuse în expoziţia „Scoarţe româneşti”, alături de imagini din timpul restaurării şi de la vernisajul expoziţiei din luna martie 2012:

258

inv. FS 332

Achiziţie: Ileana Stoianovici Provenienţă: Bucureşti Datare: 2/2 sec. XIX. Dimensiuni (cm): L- 137, l- 101 Descrierea obiectului; Materialul şi tehnica de lucru: compoziţie ornamentală: chenar (verde) cu ornamente stilizate (alb, roşu, bleumarin, ocru, galben, bleu), câmpul central având ca motiv un romb cu marginile franjurate (roşu, ocru, verde, bleu), pe restul suprafeţei fiind dispuse romburi mici albe şi roşii; lână; ţesut.

inv. FS 3500

259

Donaţie: Ileana Stoianovici Provenienţă: Bucureşti Datare: 2/2 sec. XIX. Dimensiuni (cm): L-208, l-113 Descrierea obiectului; Materialul şi tehnica de lucru: chenar îngust cu dinţi de ferăstrău, chenar mai lat cu motivul florii cu şase petale şi frunze, iar câmpul central cu motive florale; culori: bleumarin, grena-fondul, bej, maron, roşu, roz, gri, verde, kaki; lână; ţesut.

Inv. 3313

Achiziţie: Dumitrescu Angela Provenienţă: Slobozia, Jud. Ialomiţa Datare: 1/2 sec. XX. Dimensiuni (cm): L- 250, l- 150 Descrierea obiectului; Materialul şi tehnica de lucru: decorată cu motive geometrice la chenar, cu motive geometrice şi vegetale la chenarul lat şi motive zoomorfe şi antropomorfe pe câmpul central; din două foi cusute manual cu acul pe lungime; lână; ţesut.

Aspecte din timpul activităţii de restaurare-conservare:

260

Aspecte de la vernisajul expoziţiei, 15 martie 2012:

261

Această expoziţie prezentată ca o poveste a satului românesc,

spusă în simboluri şi culori, a adus la Muzeul Naţional al Agriculturii din Slobozia zeci de vizitatori dornici să regăsească atmosfera de altădată din casele ţărăneşti, şi ea poate fi oricând un autentic reper cultural. Bibliografie:

• Focşa, M., Scoarţe româneşti din colecţia Muzeului de artă populară al R.S. România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

• Dosare de evidenţă analitică şi fotografii din arhiva Muzeului Agriculturii;

• Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Direcţiunea generală a îndrumărilor agricole, Direcţiunea Învăţământului Agricol, Activitatea Şcoalelor de agricultură până la 1924, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1925

262

DREPTURILE ȘI OBLIGA ȚIILE MUZEOGRAFILOR.

The rights and obligations of the curators

Drd. Alexandru Toma, Dr. Emanuel Costoiu

Summary:

In time, I have discovered that a lot of my colleagues, for I don’t know what reason, miss to aknowledge their rights and obligations as employees in a budgetary institution, museum, library, culture hous or County, as it is.

Starting from this idea, I have tried to compare the rights and obligations of the curators, before 1989 and after 1989. I do not wish to do a scan, say that it was better in those days, or that it’s much better right now, there are enough people who can bring a lot of pros or cons on this subject. People who lived and worked in the period before 1989, but retired after the 90 or so, the situation may be different and multiple. Cuvinte cheie: angajați, instituție bugetară, muzeu, drepturi și obligații Keywords:Employees, budgetary institution, museum, library, rights and obligations.

În decursul timpului am descoperit destul de mulţi colegi, care nu ştiu din varii motive care sunt drepturile şi obligaţiile lor ca şi angajaţi într-o instituţie bugetară, fie că este muzeu sau bibliotecă, casă de cultură, sau direcţie judeţeană.

De la acestă idee am plecat şi încerc să compar drepturile şi obligaţiile muzeografilor înainte de 1989 şi după 1989. Nu vreau să fac o radiografie, să spun era mai bine atunci sau este mai bine acum, sunt destui cei care pot aduce argumente pro şi contra asupra acestui

263

subiect. Oameni care au trăit şi au muncit în perioada dinainte de 1989, dar după 1990 sau pensionat etc, situaţiile pot fi diferite şi multiple.

Articolul cred că va fi sec, dar totodată interesant, voi ataşa fişe de post şi de evaluare din arhiva câtorva muzee din 1980, 1975, sunt foarte interesante.

În urmă cu câteva zile printr-o întâmplare stăteam de vorbă cu un muzeograf, slujitor al culturii şi artei de prin 1975, îi povesteam ideea mea despre articol. Dumnealui mi-a spus aşa, muzeografii trebuiau să urmărească cele patru idei directoare înainte de 1989: propaganda cultural artistică, cercetarea, valorificarea şi achiziţiile.

Fişa de post nu exista sau dacă exista oricum nu avea nici o relevanţă, vă sună cunoscut cumva ? din păcate şi azi sunt muzee unde nu contează fişa de post.

Ce făcea un muzeograf înainte de 89: în realitate, nu conform graficelor sau altor înscrisuri, cercetare de teren, foarte mult şi achiziţii, erau bani de achiziţii, scria „cel puţin” un articol pe an, era normat, de obicei scriau mai multe, dovada Revista Muzeelor sau Magazin Istoric, etc. Făcea propagandă partidului vrând nevrând, prin expoziţii volante şi conferinţe la sate sau în oraşele mai mici, în cămine culturale, în uzine, în fabrici, toamna căra lemne pentru foc, cu excepţia celor din muzeele mari etc.

Veneau la serviciu şase zile din şapte, făceau ghidaje destul de multe pentru că atunci erau aduşi la muzeu toate categoriile de oameni ai muncii, studiau bibliografia.

Un alt muzeograf, pensionar acum, mi-a relatat care erau primii paşi pentru a învăţa muzeografie, astfel, timp de trei ani a studiat bibliografia specifică în biblioteca şi arhiva muzeului, şi alte biblioteci, a studiat în amănunt colecţia, iar la anumite intervale era verificat de şeful direct, activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea ştiinţifică a muzeografului. A urmat apoi timp de doi ani cursurile de formare organizate de Centrul de Perfecţionare a Cadrelor finalizate cu examene riguroase.

Conform legii nr. 10 din 23 noiembrie 1972, Codul Muncii al Republicii Socialiste România, exista secţiune specială pentru angajaţii din cultură. Redau cele patru articole:

Cultura Art. 50 In înfaptuirea sarcinilor de înalta responsabilitate sociala care le revin, oamenii de cultura și artă trebuie să contribuie activ,

264

prin întreaga lor operă de creatie, în strinsă legatură cu viața, cu cerintele construirii societatii socialiste multilateral dezvoltate, la progresul spiritual al societatii, la ridicarea nivelului cultural si a constiintei socialiste a poporului. Art. 51 (1) Oamenii de cultura si arta se bucura de libertatea de creatie, de manifestarea deplina a personalitatii si talentului lor, puse in slujba idealurilor socialismului, democratiei si progresului social. (2) Ei au dreptul sa-si valorifice, potrivit specificului, operele de creatie, protectia drepturilor de autor personale nepatrimoniale si a celor patrimoniale fiind garantata conform legii. Art. 52 In scopul promovarii activitatii de creatie, oamenii de cultura si arta, publicistii, au dreptul sa se asocieze, in conditiile legii, in uniuni, asociatii si societati de creatie. Art. 53 Prin statute proprii se stabilesc modul de organizare si functionare a uniunilor, asociatiilor si societatilor de creatie, drepturile membrilor privind pensiile, ajutoarele si celelalte forme de asigurari sociale.1 Cert este că înainte de evenimentele din 1989 toţi românii aveau drepturi confinţite de constituţie, dar care nu erau respectate, existau totuşi două drepturi care erau inalienabile, dreptul la muncă şi dreptul la salarizare.

După 1990 drepturile şi obligaţiile salariaţilor sunt reglementate de Codul muncii, dar pentru anumite categorii de personal sunt prevăzute şi de statutele profesionale sau disciplinare. De asemenea ele pot fi precizate în contractele colective de muncă şi în regulamentele interne. Potrivit art. 37 din Codul muncii, drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc, potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă. Prin „drepturile recunoscute de lege" se înţelege drepturile statuate prin acte normative dar şi prin contracte colective de muncă, fiind vorba de drepturile fundamentale ale salariaţilor. Alte drepturi pot fi tranzacţionate de către salariaţi.

Conform standardului ocupaţional Muzeograful este specialistul care constituie, dezvoltă, protejează, evaluează, clasează, administrează, cercetează, interpretează şi valorifică patrimoniul

1 Buletinul Oficial nr. 140 din 1 decembrie 1972

265

muzeal în concordanţă cu politica instituţiei unde lucrează, în scopul cunoaşterii, educării şi recreării publicului2 În continuare voi enumera câteva drepturi şi obligaţii ale muzeografului conform fişei de post standard: - răspunde de întocmirea materialelor de analiză ce privesc activităţile pe care le conduce sau coordonează şi le supune discuţiei Consiliului de administraţie şi Consiliului Ştiinţific; - verifică actualitatea şi corectitudinea informaţiilor existente pe pagina de internet a instituţiei şi propune imediat corecturi sau modificări ale informaţiilor eronate; - redactează informările referitoare la activităţile pe care le coordonează şi le transmite persoanei cu atribuţii specifice pentru publicarea acestora pe pagina de internet a instituţiei; - răspunde de corectitudinea informaţiilor transmise în vederea publicării; - cercetare, dezvoltarea patrimoniului muzeal; - cercetare de teren pentru constituirea şi completarea colecţiilor ; - cercetare de colecţii şi documentare pentru identificare, determinarea şi înscrierea în circuit ştiinţific a pieselor; - controlul stării de conservare, evaluarea necesarului de restaurare, tratare şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare ; - evidenţa ştiinţifică a pieselor de muzeu; - valorificarea ştiinţifică şi culturală a patrimoniului muzeal: face cunoscute rezultatele cercetărilor proprii prin: comunicări ştiinţifice, studii, expoziţii de colecţii şi tematice, cataloage, repertorii-prezentate, publicare; - realizează (propune şi susţine), activităţi culturale pentru public (sau categorii de public), utilizând rezultatele cercetării şi documentării proprii, a activităţii de salvare, dezvoltare, punere în valoare a patrimoniului cultural, desfăşurate în muzeu, prin: expoziţii, publicaţii de prezentare, ghidaje, expuneri, colaborări cu presa scrisă, audio-vizuală; - planifică săptămânal şi anual activitatea întregului departament şi informează, tot astfel, asupra acesteia, a realizărilor sau nerealizărilor, a cauzelor celor din urmă şi a oricăror probleme şi aspecte de interes pentru optimizarea activităţii muzeale; - militează pentru prestigiul şi interesele instituţiei;

2 Paula Popoiu, cordonator, Standardul Ocupaţional de muzeograf, http://www.anc.gov.ro/uploads/so/m/muzeograf.pdf, p. 3.

266

- participă la inventarierea bunurilor culturale - elaborează şi participă la programe de educaţie muzeală, la proiecte cu finanţare, manifestă iniţiativă în valorificarea patrimoniului în scopul cunoaşterii potenţialului valoric al instituţiei; - desfăşoară activitate de îndrumare (ghidaj) pentru expoziţiile permanente şi temporare; - răspunde solicitării directorului de a participa la manifestări culturale specifice neplanificate; - se îngrijeşte de respectarea planului de activitate aprobat pe anul în curs al serviciului; - participarea în comisiile de specialitate (achiziţii, inventariere, reevaluări, restaurare) conform Regulamentului de funcţionare al instituţiei; - sarcinile de serviciu nu sunt limitative, se vor completa ori de câte ori este nevoie, pentru bunul mers al activităţii instituţiei. Aşa cum bine vedem acum avem parcă mai multe drepturi dar şi parcă mai multe obligaţii, deosebirea contă că acum ne putem alege meseria pe când atunci erau repartizaţi.

Anexe: Câteva fişe de apreciere, şi de post din perioada 1970-1980;

3

3 Arhiva Muzeului de Artă Baia Mare, fişa de apreciere muzeograf.

267

4

4 Arhiva Muzeului de Artă Baia Mare, fişa de post conservator studii medii.

268

Bibliografie: 1. Arhiva Muzeului Judeţean de Istorie Baia Mare 2. Arhiva Muzeului Ţăranului Român 3. Arhiva Muzeului de Artă Baia Mare 4. Legea nr. 480 din 12 noiembrie 2003 pentru modificarea lit. e) a art. 50 din Legea 53/2003 - Codul muncii, publicata in Monitorul Oficial nr. 814 din 18 noiembrie 2003 (modificarea a fost operata);

269

5. Legea nr. 541 din 18 decembrie 2003 pentru modificarea unor dispozitii ale Legii 53/2003 - Codul muncii, publicata in Monitorul Oficial nr. 913 din 19 decembrie 2003 (modificarea a fost operata); 6. OUG nr. 65 din 29 iunie 2005 privind modificarea si completarea Legii 53/2003 - Codul Muncii, publicata in Monitorul Oficial nr. 576 din 5 iulie 2005; 7. Legea nr. 371 din 13 decembrie 2005 pentru aprobarea OUG nr. 65/2005 privind modificarea si completarea Legii 53/2003 Codul muncii, publicata in Monitorul Oficial nr. 1.147 din 19 decembrie 2005; 8. OUG nr. 55 din 30 august 2006 pentru modificarea si completarea Legii 53/2003 - Codul muncii, publicata in Monitorul Oficial nr. 788 din 18 septembrie 2006;

270

CERCETAREA,CONSERVAREA, RESTAURAREA ȘI OCROTIREA PATRIMONIULUI CULTURAL PRIN

COMISIUNEA MONUMENTELOR ISTORICE PÂN Ă LA 1918.

Drd. Cosmin Trîmbaciu

The Comision of Historical Monuments played an important roll in romanian cultural life. It has been established with the royal decree no. 3658 from the 17 th of november 1892. At first it was formed of 5 members : Vasile Alexandrescu Urechia, Titu Maiorescu, Constantin C. Arion they were designated by the Ministery of Religious Affairs and Public Statement; Grigore Tocilescu –Director of the Museum of Antiquities and architect G. Sterian. The official document was certified by studies and resirch of historical monuments. Cuvinte cheie: conservare,restaurare, patrimoniu cultural Keywords : conservation, restoration,cultural heritage

În 1859, ministrul cultelor, Alexandru G. Golescu, conducând o comisie formată din Cezar Bolliac, Dumitru Papazoglu, Alexandru Odobescu și Alexandru Pelimon, hotărăsc să continue ce au întreprins între anii 1860 și 1865 (în septembrie 1863, Grigore Bengescu II a avut misiunea de a cerceta mănăstirile din județele Dolj, Romanați, Gorj și Mehedinți) care urmăreau să pregătească secularizarea averilor mănăstirești. La 2 noiembrie 1864, Nicolae Crețulescu lansează o circulară către revizorii școlari, revenind apoi în februarie 1865 și care a cuprins date referitoare și la starea de conservare a monumentelor din 35 mari unități administrative. Rezultatele au fost consemnate, printre altele, în cunoscutul Album archaelogic pitoresc care cuprinde 110 planșe ilustrate de H. Trenk. În 1871 a fost elaborat un prim proiect de lege pentru conservarea monumentelor istorice iar Chestionarul sau izvodul de întrebări în privința vechilor așezăminte ce se află în deosebitele comune ale României, a fost împărțit în țară între 1871 și 1875, prin Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice de Alexandru Odobescu.

271

Acesta își propunea: "să cercăm a aduna elemente de statistică arheologică și să dobândim până la oarecare punct mijloace de a clasifica, cel puțin grosso modo, monumentele antice din țara noastră1.

Prin decretul princiar (nr. 754/6 aprilie 1874) s-a stabilit un regulament de funcționare a Comisiei onorifice pentru monumentele publice, organism unde sunt cuprinși Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Cezar Bolliac, Teodor Rosetti, Dimitrie Sturdza (președinte). Alexandru Orăscu, Titu Maiorescu, A. Berindei, Constantin Stăncescu, care trebuia să realizeze "un tablou al tuturor monumentelor publice din țară, pentru care să se ia măsuri de conservare"2. În anul 1881, V.A. Urechia a semnat următoarea decizie: "Corpurile legiuitoare, aprobând legea de împrumutare a 300.000 lei pentru restaurarea și repararea principalelor monastiri și biserici, simt nevoia, după înțelegerea avută cu I.P.S. mitropoliți și episcopi, să facă o alegere din devisele monastirilor și bisericilor, care fie din respect artistic, fie din acel istoric, merită să fie cu precădere restaurat [...]". Conform acestei decizii au fost numite comisiile însărcinate cu anchete de teren în județele Mehedinți, Gorj, Romanați, Vâlcea, Dolj, Olt, Argeș, Muscel, Dâmbovița, Prahova, Teleorman, Vlașca și Ilfov: Din prima comisie au făcut parte Ion Slavici, Gheorghe Mandrea și domnișoara Hitz, profesoară de pictură, ajutați de inginerii Simous și Maur.3

"O a doua comisiune, afirma V.A. Urechia, participant direct la lucrări, "pentru Moldova și restul României se va numi după întoarcerea noastră din excursiunea în ambele părți, dacă va fi de lipsă.4 Corpul didactic a sprijinit Comisiunea în lansarea chemării de a i se notifica lista mănăstirilor și bisericilor cu valoare istorică. Ea

1 N. Stoicescu, Monumentele, p. 928-934, vezi și C. Tudor, Odobescu, p. 14-15. Pentru ilustrația epocii, la C. Moisil, Antichitățile preistorice, p. 115-117. Odobescu extinde obiectul cercetării și asupra movilelor ce "sunt, fără îndoială, archive tăcute care păstrează în miezul lor pe curat documente istorice ale țării noastre din timpii pe când istoria nu se scria cu condeiul. Cercetarea lor este una din datoriile cele mai însemnate, cele mai curioase, dar totodată și din cele mai anevoioase ale arheologilor români", cf. Al. I. Odobescu, Scrieri literare și istorice. Artele din România în periodul preistoric, II, 1887, p. 265. 2 Revista momentelor istorice, 1885-1889, p. 226. 3 Raporturi. Monumente istorice, p. III. 4 Ibidem, p. IV.

272

cerea "de a însemna părțile din edificiu care urmează a rămâne neatins ori restaurate, cu cea mai mare veghere și să nu se altereze stilul ori să nimicească niscai fresce, portrete și inscripțiuni istorice". La articolul "d", Comisiunea urma să propună căreia din "bisericile ori monastirile constatate de ea se cade a se da cu precădere" la restaurare ori reparare; arhitectului din comisie i se da sarcina de a întocmi devizele necesare și planul monumentului5. Făcând pare din Comisia de control din Moldova, Pantazi Ghica a vizitat mănăstirile Socola, Cetățuia, Golia, Barnovschi, Neamț, Frumoasa, Galata, Trei Ierarhi, Sf. Nicolae Domnesc, Agapia, Văratec, Secu, Bistrița și Roman, cerând să se încredințeze restaurarea monumentelor de aici unor arhitecți care să poată "da garanții morale mai asigurătoare că le va păstra întru toate, penă și în dimensiuni, penă și în desenuri și sculpturi6 . La Trei Ierarhi el a solicitat ca "să nu se schimbe întru nimic caracteru construcțiunei, stilul arhitecturei și acea finață rară de ornamentări și de sculpturi, care trebuiesc neapărat păstrate și reproduse [...]7. La Cetatea Neamțului exprima cu regret: "Când are o națiune asemenea monumente care sunt mândria și gloria ei, ar fi o rușine, o crimă de a nu se restaura, și de a lăsa să se șteargă și chiar urmele lor"8. Pantazi Ghica judeca aspru unele abateri de la reguli elementare. El arată că mănăstirea Secu "nu trebuiește restaurată, în condițiunile sacrilegii, în care s-au făcut reparațiunile mai la toate monumentele istorice, schimbându-li-se stilul și caracterul arhitectonic și dându-li-se spoituri și ornamenturi moderne [...]9. Opinia membrilor comisiei a fost identică, constatând că starea proastă în care se aflau monumentele se datora fie dezinteresului sau nepriceperii, cuvântul lor a contribuit la reglementarea lucrurilor. Nicolae Ionescu, vizitând biserica Sf. Ioan din Vaslui, a considerat că "bisericile din timpul lui Ștefan cel Mare formează ca un lanț de lucrări, pe care în interesul sigur al dezvoltării arhitecturii la noi ar trebui să le întregim și să le restaurăm10.

5 Ibidem, p. IV. 6 Ibidem, p. 18-19. 7 Ibidem, p. 35 8 Ibidem, p. 75-77. 9 Ibidem, p. 97. 10 Ibidem, p. 172. Dezideratul se va împlini prin lucrările teoretice ale lui Gh. Balș, N. Iorga ș.a., ca și prin șirul de restaurări întreprinse în Moldova, mai ales după 1920.

273

Ioan Slavici și Gheorghe Mandrea, după ce au văzut în 49 de zile, 64 de obiective, au ajuns la concluzia că: "încetul cu încetul s-a nimicit o parte din rămășițele prețioase ce puteau să servească drept puncte de plecare pentru aprecierea gradului de cultură și a felului de a gândi al părinților noștri și din care fără îndoială ne-am fi putut lămuri asupra multor dintre întâmplările din trecutul țării noastre, față de care ne aflăm în nedumerire. Arătându-vă aceste neajunsuri comisiunea-și exprimă totodată încrederea că prin înființarea comisiunii însărcinată cu conservarea monumentelor istorice ele vor fi înlăturate pentru totdeauna"11. Alexandru Macedonski, fiind însărcinat și el, în 1882, de ministrul Cultelor și instrucțiunii publice să raporteze despre starea de conservare a monumentelor de la Hurez și Sf. Dumitru din Craiova, își face publice rezultatele în revista "Literatorul" (II)12. Episcopul Ghenadie al Râmnicului, în același sfârșit de veac, amintește ca exemplu negativ fapta lui Mihnea-Vodă, citind inscripția de pe poarta clopotniței de la Bistrița (1683-1684) care spune despre "reoa vrășmășie a lui Mihnea-Vodă, Dracea, ce a avut, pre dânsul, din fața pământului a o șterge silnic cu tunuri și alte armii zidurile le-au surpat"13. Din parcurgerea notelor arhivistice, dar și din publicațiile vremii, constatăm că a existat un interes crescând față de modul în care erau conservate și restaurate unele monumente, în special cele de importanță națională, Episcopul Melchisedec, cu prilejul vizitei din 1884, "în interesul arheologiei noastre", mănăstirile din nordul Moldovei, arăta: "arhitectura noastră bisericească, lipsite de modeluri tipice, a ajuns la anarhie, lăsată în caprițiul architecților noștri care cea mai mare parte se conduc ori de modeluri străine, ori inventate de dânșii și adeseori fără gustu și reu inventate"14. Suntem în perioada lucrărilor efectuate la noi de Lecompte de Noüy, care a restaurat Curtea de Argeș, Sf. Nicolae Domnesc și Trei Ierarhi din Iași, la Târgoviște și Sfântu Dumitru din Craiova fiind considerate "schilodiri, răzbuiri și sporiri"15. În replică se spunea că

11 Ibidem, partea a II-a, vol. II, p. 249. 12 N. Iorga, Monumentele istorice în literatură, p 108. 13 Ghenadie al Râmnicului, Visite canonice însoțite de note istorico-arheologice. Anii 1890-1891, București, 1892, p. 30. 14 Melchisedec, Vizită, VII, p. 88-89. 15 Luând atitudine, G. Sterian arată în raportul său că "în țările luminate îngrijirea monumentelor se face de către oamenii inițiați în arhitectură, pe când la noi, studiul

274

monumentele sunt sfinte și glorioase rămășițe ale trecutului, ele au drept la respect și apărare de la distrugere"16. Au fost trimiși să analizeze calitatea lucrărilor de restaurare de la biserica episcopală din Curtea de Argeș, Theodor Aman, Theodor Ștefănescu, Karol Storck și Alexandru Săvulescu. Ei s-au adresat la 3 noiembrie 1879 ministrului Nicolaie Crețulescu, arătându-i că "în general lucrările sculpturale sunt imitate cu multă fidelitate și acurateță, dl. arh. Lecompte a introdus oarecari modificări regretabile [...] în restaurări nu este permis să se facă cea mai mică inovațiune "fiindcă aceasta alterează caracterul primitiv al operei și aduce anomalii în mersul regulat al istoriei artelor"17. Comisia reproșa încărcarea acoperișului cupolelor cu ornamente, galeria de flori de piatră de la cornișele turlelor, introducerea balustradei. În ceea ce privește "răzuitul pietrelor vechi, ca să li se dea același ton ca la cele noui – considera că este o eroare la care se opune și arta și rațiunea, fiindcă umiditatea ce au pietrele când ies din carieră se evaporează și formează la suprafața lor un strat cristalin de săruri calcare, care strat conservă foarte bine piatra". Sunt emise, tot în această perioadă, mai multe reglementări, legate direct de epoca modernă, când au fost puse bazele sistemului bibliotecilor publice. De exemplu, Legea depozitului legal, ce avea să asigure păstrarea cărții în aceste instituții, datează din 2 aprilie 188518. Se conturează o confruntare privind începutul organizării sistemului de ocrotire a patrimoniului cultural național, de fapt la fel s-au petrecut lucrurile și în alte țări, două lucruri importante: o conștiință a valorilor inestimabile, care nu pot fi înlocuite, pe care o reprezintă monumentele și obiectele culturale pentru istoria României și pentru afirmarea culturii naționale, dar și o concepție și metodologie

și cercetarea lor sunt lăsate la discrețiunea persoanelor necompetente și neștiutoare "în ale artei", tot el cerând "documente sigure" de înregistrare a operațiilor de restaurare (cf. G. Sterian, Restaurarea monumentelor istorice în străinătate şi în România, Iaşi, 1889). 16 Comitetul rezistenței, p. 15. 17 Revista monumentelor istorice, 1865 – 1890, p. 80; în raportul arhitecților Al. Orăscu și Ruchnovski, din 7 aprilie 1880, se constată, tot la Curtea de Argeș, inovații costisitoare "și supărătoare" în contra monumentului, dar ei consideră că lucrările tehnice de restaurări propriu-zise, ele sunt executate cu soliditate, acuratețe și pricepere" (Restaurarea monumentelor istorice, 1865-1890, p. 100). 18 Dan Berindei, Înființarea Societății Academice și localurile Academiei, în "Monumene și Muzee", I, 1958, p. 241. În 1898 Ion Bianu publică un Apel pentru ocrotirea cărții vechi, semn al grijii față de soarta bunurilor bibliofile.

275

proprie de conservare-restaurare. O serie de personalități culturale și politice au contribuit la formarea ambelor concepții. Astfel, Ioan Slavici spunea în 1882: "generația noastră mai luminată decât cele trecute trebuie să simtă că dacă e vorba ca societatea românească să ajungă la vreo însemnătate în lumea aceasta, ea trebuie să se pătrundă de spiritul solidarității naționale: tot românul să simtă că nimic mare nu se poate produce decât prin munca unită a unui șir de generațiuni și întocmai precum noi dorim, ca lucrurile începute de noi să fie continuate cu zel de către urmașii noștri, părinții noștri au murit cu nădejde că noi vom scoate la capăt lucrările începute de dânșii" 19. Slavici a avut și alte idei interesante pe care le susținea într-un spirit modern. Una, ca exemplu, exprima rolul cultural pe care l-au avut monumentele religioase în istoria României. El afirma că "monastirile nu sunt decât în rândul al doilea așezăminte religioase, ceea ce le-a produs e mai ales spiritul de conservare națională, și cei ce le-au întemeiat și înzestrat cu o parte din anunțul lor își găseau răsplata în gândurile amăgitoare pe care şi le făceau despre viitoarea înflorire a neamului20. Un alt punct de vedere îl are concepţia referitoare la valorificare, spune Slavici - "monumentele publice, oricare ar fi ele, nu au alt scop decât pe acela de a fi văzute și admirate [...]21. Andrei Cosma, unul din fruntașii mișcării naționale, venea cu dorința unei înțelegeri mai mari în sprijinul larg, comunitar, în 1889, vorbind despre așezarea antică de la Porolissum afirma: "Indeferentismului, ce domnește la noi în genere, a lăsatu uitata pân-acum colonia de la Moigrad, antichitățile numeroase ce s-au aflatu și se află aici au trecutu în mane straine [...]. Preoțimea și inteligentia romana de in giuru au cea mai santa detorentia nationale, ca luminându poporul se împièdece aceste înstreinări, și să înduplece poporul a le cede gratis, seau pe lenga rescumparare, Museiului nationale de in Blasiu"22. Fruntașii culturii române din secolul al XIX-lea, folosind ca punct de sprijin al teoriei politice, s-au bazat din plin pe monumentele arheologice ca demonstrație. Gheorghe Barițiu publică un Raport

19 Raporturi Monitorul istoric, (Raportul lui Ioan Slavici) . 20 Ibidem, II, p. 180. 21 Ibidem, II, p. 213. 22 Augustin Caliani, Urmele domniei romane în Ardeal, Câteva pagini din istoria şi arheologie română, Blaj, 1915, p. 68.

276

asupra călătoriei la ruinele Sarmisegetusei și a informațiilor adunate la fața locului în anul 1882, editat de Academia Română.23

Privind teoria și metologia conservării din această perioadă, putem da ca exemplu poziția arhitectului Alexandru Orăscu, notată într-un raport din 18 martie 1874, despre lucrările de la Curtea de Argeș. El făcea următoarea afirmație că "de câte ori este vorba de a restaura un monument artistic din vechime, nașce de sineși, cestiunea dacă restaurarea trebuie să fie o simplă reparare, adică o reînființare solidă a părților cari se află slăbite ori vătămate într-nsul, la momentul restaurării sau dacă ea cată a fi o restituire a monumentului, adică o expunere a lui de toate elementele bastarde care s-au alipit după vremi de dânsul și o reînviere a adevăratului monument primitiv, constituind oarecum o nouă și deplină eflorecență a stilului ce caracterizează edificiul, mărginită însă numai la acel nou24. Alexandru Orăscu apreciază într-un spirit modern, foarte apropiat de școlile de restaurare engleză și italiană care propagau în epocă rostul restauratorului, a cărui datorie "este ca să caute atât prin cercetări istorice îndreptate special asupra monumentului, cât și prin un studiu mai general al stilului de care el mai mult sau mai puțin depinde a reda monumentului, întrucât va sta prin putința un aspect cât se va putea mai identic sau cel mai asemuit cu înfățișarea lui primordială25. Concluziile, propaganda și motivațiile rezultate în urma stării de fapt a monumentelor istorice s-au înmulțit între anii 1880 și 1890. La 20 aprilie 1890, mai mulți oameni de cultură și artă (Th. Aman, C. Băicoianu, C. Beniș, I. Călinescu, Șt. Ciocârlan, I. Carcalețeanu, I. Constantinescu, I. Gabrielescu, E. Georgescu, I. Mincu, G. Mandrea, D. Maimarolu, G.D. Mirea, Al. Orăscu, P. Patricu, K. Storck, C. Stăncescu. Th. Socolescu, G.M. Tătărescu și I. Valbudea) au adresat o petiție primului-ministru în care deplâng starea și modul de păstrare a monumentelor. Greșelile sesizate i-au făcut pe semnatari să ceară înființarea unei Comisiuni arhitecto-archeologice, care să supravegheze și să conducă lucrările de conservare-restaurare. Ei au arătat că, încă din 1864, prin regulamentul Școalelor de Belle-Arte, Nicolae Crețulescu prevăzuse înființarea unui Comitet academic de

23 Pentru bibliografia lui G. Barițiu, vezi George Em. Marica, Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca, 1978, vol. II, p. 115-119. 24 Restaurarea monumentelor istorice, 1865-1890, p. 23. 25 Ibidem, p. 23-24.

277

Belle-Arte, format din șapte personalități, având atribuții inclusiv în privința monumentelor. Ce constată ei? Nici Comitetul și nici Comisiunea arhitecto-arheologică, prevăzută de regulamentul privitor la monumentele publice (din 7 aprilie 1874), pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, "cu scop de a clasa și conserva neschimbate monumentele noastre istorice" n-au fost puse în practică26. Protestul a avut ca urmare, la 27 aprilie 1890, crearea amintitei Comisiuni onorifice pentru monumentele publice (prin decret regal nr. 1307 (14 aprilie 1890). Comisiunea era compusă din Mitropolitul primat, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza, Titu Maiorescu, V.A. Urechia, Grigore Tocilescu, Constantin Lahovari și H. Suțu, secretar fiind Ioan Bianu, comisiunea funcționând, de altfel, conform regulamentului din 1874. În prima ședință, ministrul Theodor Rosetti arăta că "din restaurări s-a făcut problemă națională", hotărându-se ca orice proiect de restaurare să-i fie supus spre aprobare, discutându-se încă acum situația unui număr de șase monumente importante27. Urmarea a fost că la ședința din 12 mari 1890, V.A. Urechia cere promulgarea unei legi mai clare, care să fixeze atribuțiunile și rolul Comisiei, el fiind autorul unui proiect de lege care urma să fie depus la Senat28. V.A. Urechia a prezentat, încă din 1882, în Camera deputaților, un proiect de lege pentru conservarea și restaurarea monumentelor istorice, expunerea de motive fiind susținută de Constantin Exarcu, în 1890, la Senat. A motivat și i-a îndemnat pe senatori să facă o analiză exactă asupra oportunității reglementării juridice. Exarcu, în pledoaria sa, s-a adresat senatorilor prin următoarele cuvinte: "Să conservăm și noi micile manifestațiuni ale culturii noastre artistice din trecut și care ne dovedesc că nu suntem născuți de ieri și că suntem datori a continua tradiția și argumenta patrimoniul ce ne-au lăsat strămoșii noștri [...]. În continuare el a spus, accentuând de fapt: "N-am trebuința să vă spun că noi am distrus și continuăm a distruge cu o crudă barbarie sau să profanăm prin restaurări nesocotite trecutul nostru istoric, religios sau artistic29. Promulgată prin Decretul nr. 3658, 17 noiembrie 1892, Legea pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice a fost 26 Ibidem, p. 22-23. 27 Ibidem, p. 224-226. 28 Ibidem, p. 239. 29 Curinski, op. cit., p. 134-135.

278

sprijinită de Spiru Haret, rolul important avându-l Grigore Tocilescu. Legea a fost aprobată cu o mare adeziune30. Ea a constituit domeniul juridic de bază a sistemului românesc de ocrotire a patrimoniului cultural național. Bazându-se pe ea, a fost instituită Comisiunea monumentelor publice. Aceasta era compusă "dintre bărbații cei mai competenți în sciințele istorice sau arheologice, dintre cari duoi vor fi luați dintre membrii Academiei din directorul Muzeului de antichități și un arhitect (art.1), ea fiind un organ consultativ pe lângă Ministerul instrucțiunii Publice. Comisiunea – mai spune legea - "va întocmi, prin mijloacele ce i se vor pune la dispozițiune de către ministru, inventariul general al tuturor edificiilor și obiectivelor vechi din țară, care prezintă un deosebit interes istoric sau artistic, pentru a căror conservare urmează să se ia măsuri" (art. 13). Odată cu instituirea sistemului inventarului, revizuit din 5 în 5 ani, legea obliga că "nici un monument trecut în inventarul general nu va putea fi dărâmat, reparat sau restaurat, fără prealabila autorizare a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, care va hotărî, după ce va fi luat avizul Comisiunii monumentelor publice" (art.4)31. Se mai prevedea că dreptul de expropriere în caz de utilitate publică (art. 4), iar în Regulamentul de aplicare s-a dat, pentru prima oară, o definiție completă a monumentului: "pe sol sau în subsol, în uz sau scos din uz, religios sau civil, străvechi și până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, integru sau în ruină, singular sau complex, imobil sau mobil"32. Conform regulamentului erau oprite lucrările de inovare și obliga proprietarul la suportarea restaurării sau la expropriere, dădea, pe de altă parte, Comisiunii atribuțiuni exacte în aprobarea planurilor de restaurare, în inventarierea monumentelor cercetare și valorificare, propagandă, pentru crearea unui "archiv arheologic" compus din planuri, desene, fotografii, literatură de specialitate și instituia un sistem de raportare33. Aplecându-ne asupra evidenței menționată în legea din 1892, care stabilea total nerealist, spunem noi, termenul de 30 noiembrie

30 Afirmația a fost susținută de cuvântările lui I. Kalinderu și C. Dissescu rostite în ședința din 19 ianuarie (în B.C.M.I., 1913, p. 55). Singurul opozant a fost Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, dar care primește o replică usturătoare din partea lui Grigore Tocilescu (Velescu, Evidența, p. 62-63). 31 Ibidem, p. 4. 32 În Regulament, la capitolul I, intitulat "Despre monumentele publice și conservarea lor", p. 5-6. 33 Lege-regulament, 1893, p. 7-9.

279

1893 pentru realizarea unei evidențe a monumentelor și precizând în acest sens alcătuirea unui formular care urma să fie trimis autorităților. El, formularul, cuprindea 9 categorii de informații legate de localizare, datare, tipologie, detalii tehnice, cum ar fi cele din ordinul conservării etc.34 Această prevedere a fost realizată abia în 1894, când prima listă a monumentelor istorice a fost publicată de C.I. Bilciurescu (131 de obiective), o lucrare deosebit de importantă, lipsind însă mănăstirile Neamțu, Hurezu ș.a.). Acestei liste i-a urmat Inventarul monumentelor publice și istorice din România, care conținea 534 de monumente publice și 63 de monumente istorice, realizat și publicat de V.A. Urechia, B.P. Hașdeu și Gr. Tocilescu.35

Comisiunea, formată din membri printre care îi menționăm pe V. A. Urechia, T. Maiorescu, C.C. Arion, Gr. Tocilescu, G. Sterian, B.P. Hașdeu ( în locul lui T. Maiorescu), N. Gabrielescu (în locul lui G. Sterian), Gr. Cerchez (în locul lui C.C. Arion), I. Kalinderu (în locul lui V.A. Urechia, din 1901)36, Vasile Pârvan și Er. A. Pangratti (din 1911)37 s-a concentrat asupra consolidării sistemului de ocrotire pentru formarea unei școli de restaurare care să aibă o bază materială, dar și o conștiință națională în acest domeniu. Ea a fost ajutată de alte reglementări juridice, la care unii din membrii săi au contribuit. Legea pentru descoperirea monumentelor și a obiectelor antice și Regulamentul de aplicațiune a acestei legi38 au fost influențate de

34 Vezi art. 20-24 din Regulament, p. 10-11. 35 Velescu, op. cit. p. 16. 36 Raport general, 1907, p. 29. 37 "M.O." nr. 248/9 februarie 1911 (în B.C.M.I.), 1911, p. 111. 38 Legea reglementează regimul săpăturilor și autorizarea lor, obligă autoritățile locale să asiste la cercetări (art. 1-3), definește descoperirile, sub raport juridic, ca proprietate a statului și reglementează înstrăinarea bunurior (art. 6). Regulamentul, mult mai tehnic, preciza în detalii, regimul juridic al descoperirilor și săpăturilor și cerea "un plan și o descriere exactă a situațiunei terenului" (art. 18), un raport de oportunitate din partea Muzeului național de antichități și un raport la sfârșitul cercetării (art. 23) și punea sub protecție localitățile Turnu Severin, Constanța, Mangalia, Hârșova, Ostrov, Măcin, Isaccea, Celei, Turcoaia (art. 40), unde "primarii respectivi vor fi cu deosebită luare aminte când se fac săpături pentru veri o construcțiune și în caz când se va da peste urme de zidării antice, mozaicuri, subterane sau temelii de edificii, să oprească îndată lucrările, până ce Ministerul, consultând pe directorul Muzeului de antichități, va aviza, după importanța cazurilor, la măsurile ce sunt de luat pentru continuarea săpăturilor în mod sistematic sau numai pentru culegerea elementelor de informațiuni necesare la

280

Grigore Tocilescu, pe atunci director al Muzeului național de antichități. Acestea, împreună cu Legea pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice vor constitui un sistem practic de protecție generală. Comisiunea, al cărei nume se va schimba după 1900 în Comisiunea Monumentelor Istorice, se va afirma tot mai mult în viața culturală a țării. Nicolae Iorga deține un rol, în acest sens, deosebit de important prin opera și activitatea sa și care impune o teorie românească și o nouă viziune asupra monumentelor istorice. Responsabilitatea istorică în opera de restaurare a ajuns un adevărat principiu, urmat și urmărit încă de atunci în lucrările practice. Din aceste aliniamente au decurs mai pe urmă și criticile noi aduse de către Nicolae Iorga lucrărilor patronate de Secțiunea de la Cluj, date în grija arh. R. Wagner, întârziat și fidel partizan al unității stilistice și uneori vizibil neînțelegător față de valorile și specificul arhitecturii naționale. De toată această teorie beneficiază școala de restaurare istorică, ea impunând o serie de reguli aplicate cu perseverență. Nicolae Iorga, la momentul respectiv, a luat atitudine față de vandalii moderni care au dărâmat biserica lui Ștefan cel Mare de la Râmnicu Sărat39 sau față de restaurarea de la Putna "care i-a dat un lustru de noutate cel puțin jignitor40, istoricul a fost nemilos față de lucrările arhitectului Lecomte de Noüy. El îl numește, având o anume reținere, "dictatorul fără nici un fel de răspundere și față de nimeni, al tuturor restaurărilor". Ce a făcut, spune savantul, la Craiova, "pompos, risipitor și neînțelegător reparată, la Curtea de Argeș, "distrugător radicală" și realizată în "jargonul internațional" – le supune unei critici dure, ajungând la concluzia că autorul a fost "ucenic al unei direcții false". Nicolae Iorga cerea încă în 1910 fotografii, studii și inventare amănunțite, iar restaurarea să fie concepută pe vechile fundații în mod obligatoriu41. El propunea ca legislația în domeniu să fie înoită, mai adecvată noilor realități. Considera că "monumentele vechi trebuie ținute în picioare, înstărite și bine apărate. Frumosul și scumpul lucru care se cheamă restaurare - și înseamnă la noi altceva decât în țările cu socoteală la ban – nu ni este de nevoie. Suntem datori să menținem sau să cârpim, nu să facem la loc, nu să înnoim, să închipuim și să

restabilirea topografiei antice a localității" ("M.O.", 248/9 febr. 1911; "BCMI", 1911, p. 7-16). 39 N. Iorga, Istoria bisericii... , p. 96. 40 Ibidem, p. 92. 41 Șt. Ștefănescu, N. Iorga, p. 15-16.

281

creăm. Oricine e slobod să facă o clădire nouă, în stil vechi, dar să nu fie îngăduit a o ridica pe locul, pe ruinele unui vechi monument al țării. 42

Nicolae Iorga, prin activitatea sa teoretică, imensă, dar și prin cea practică, de membru și apoi președinte al Comisiunii, a contribuit la impulsionarea servirii și valorificării monumentelor. Este un fapt cunoscut că ideea de bază a concepției lui Nicolae Iorga despre monumentele istorice este aceea de argument grăitor al trecutului patriei. De aici necesitatea imperioasă a conservării, studierii și popularizării monumentelor. Restaurarea trebuie, prin urmare, să mențină și să pună în evidență modalitățile succesive în arta de a construi, a înfrumuseța, unitatea spirituală a poporului român, trăinicia și continuitatea sa pe acest pământ".43

În perioada 1892-1913 au fost clarificate o serie de aspecte organizatorice și de ordin tehnico-metodologic: în arheologie, de exemplu, Gr. Tocilescu nota încă în 1895 că "cercetările arheologice sunt partea ce ne preocupă cu deosebire în restaurări și tot ce are legătură cu monumentele țării [...] 44. El s-a apropiat, astfel, de linia lui Alexandru Odobescu care făcea o legătură între cercetarea arheologică și restaurare. Tot pe această linie, Grigore Tocilescu întocmește în 1908 o circulară prin care extindea protecția asupra Valului lui Traian45. Tot în acest sens, unul dintre primii cercetători a monumentelor la noi, având o privire generală europeană, afirma, văzând starea precară a obiectivelor de la Târgoviște, Snagov, Cetățuia, Cetatea Neamțului ș.a.: "... ar trebui să se facă săpături cu îngrijire și studii care împreunate cu studiul monastirilor și a celorlalte puncte strategice, ar forma istoria artei militare la noi"46. Arhitectul Nicolae Gabrielescu (fost ajutor al lui L. de Nouy, din 1898 la Comisiunea Monumentelor Istorice) vorbește și despre rosturile arheologiei în restaurare: "în lucrările de restaurare, studiul 42 N. Iorga, Cum s-ar cuveni, p. 721-723. 43 Ștefănescu, N. Iorga, p. 17. 44 Restaurarea Monumentelor istorice 1865-1890, p. 187. Privind activitatea acestuia, vezi Radu Vulpe, Grigore Tocilescu, cercetător al antichităților și director al Muzeului Național de Antichități, în Revista muzeelor, 1, an II, 1965, p. 25-38. 45 Al. Lapedatu, Cronică 1908, I, p. 133. În 1933, V. Drăghiceanu repetă necesitatea unor instrucțiuni necesare conservării Drumului lui Traian în zona Caracal (Drăghiceanu, Monitorul Oficial, II, p. 49). 46 N. Gabrielescu, Privire generală asupra monumentelor naționale și mijlocul de a împiedica distrugerea lor, Iaşi, 1889, p. 21-22.

282

arheologiei își are o întrebuințare mai largă, el trebuie să fie continuu călăuza artistului pentru a produce lucrări adevărate [...], pentru că nu e chemat să creeze, ci să respecte adevărul așa cum este, chiar dacă n-ar fi frumos. Artistul restaurator mai e chemat să readucă în starea primitivă până în cele mai mici detalii un monument istoric, redându-i forma, culoarea și viața sa și acesta numai pentru părțile care lipsesc, aci e greaua sarcină a restauratorului"47. Tot atunci și G. Murnu făcea dovada unei analize dure, cerând metode științifice unitare în abordarea săpăturilor de la Adamclisi. În anul 1910, referindu-se la documentația arheologică, G. Murnu scria: "Săpăturile arheologice, pe lângă alte condițiuni, presupun și ținerea unui jurnal în toată regula. În el trebuiesc inventariate pe loc toate descoperirile, de orice natură ar fi ele. Zidării, piese arhitectonice, obiecte mărunte de tot felul, olărie, sculpturi, numismatică etc. cu nu numai etichetarea, numerotarea, înregistrarea și arătarea precisă a locului unde s-au găsit, ci și descrierea, uneori fotografierea sau desenarea lor. Și această muncă trudnică și îngrijită nu se face numai pentru importanța obiectelor în sine, ci și fiindcă prin ele se poate stabili natura unor ruine și epoca din care datează ele și în genere diferite straturi ale cetății, și că prin urmare din simple curiozități devin documente științifice. Virgil Drăghiceanu, dar mai ales Vasile Pârvan, sugerează linii și direcții noi de cercetare, cerând în același timp înscrierea a cât mai multor obiective arheologice în lista celor protejate de lege48. De cealaltă parte, Alexandru Lapedatu sesisează scăpările cercetării istorice medievale bazate exclusiv pe documente, dar a fost neglijată contribuția arheologiei în cercetarea și restaurarea monumentelor49. În anul 1910, discutând despre necesitatea cercetării cetăţii Poenari, Alexandru Lapedatu cerea insistent începerea săpării sistematice a obiectivelor medievale50. Această idee străbate mai

47 Ibidem, p. 29. 48 În 1911, la propunerea lui V. Pârvan, a fost aprobată împrejmuirea și expropierea terenului, pe care este situal castrul Drobeta ("BCMI", V, 1912, p. 41, 88). 49 Al. Lapedatu aprecia ca remarcabile pentru curentul favorabil introducerii cercetării arheologice, ca metodă preliminară restaurării monumentelor, lucrările lui Tocilescu, Pârvan, Romstorfer, Bogdan, Iorga, Ionescu-Gion, Drăghiceanu și Pangratti (Monumentele, p. VI-XV). 50 Al. Lapedatu, Două vechi cetăți românești: Poienarii și Dâmbovița, în "BCMI", III, 1, 1910, p. 187.

283

târziu, ca o necesitate a demonstrării tezelor romanizării și continuității și într-o lucrare a lui Ioan Andrieșescu care vedea ca termen limită al săpăturilor arheologice epoca întemeierii Principatelor51. Acest punct de vedere nu se referea numai la istoriografia și știința conservării monumentelor din România. Atitudinea îi preocupa și pe istoricii italieni, care au recunoscut încă în 1925 că între arheologie și istoria medievală trebuie să existe legături mai bune52. Comisiunea, dorind să controleze permanent terenul, să aplice legea, a numit o serie de personalități din rândul corpului didactic ca reprezentanți ai săi în calitate de membri corespondenți53. Ea le va da autoritate, mai ales acolo unde săpăturile clandestine ale "comorilor" produceau pagube însemnate, comerțul ilicit cu bunuri arheologice fiind înfloritor. "Buletinul Comisiunii" apare pentru creșterea numărului de monumente clasate și pentru popularizarea lor. Rolul esențial pentru realizarea lui i-a revenit secretarului Alexandru Lapedatu, care-i dă un profil stabil și realizează un colectiv de colaboratori eminenți, tratând permanent în mod unitar monumentele de pe tot teritoriul țării 54. Prin paginile sale "Buletinul Comisiunii se cerea insistent controlul real al lucrărilor de proiectare și restaurare, documentație științifică și recepția lucrărilor. În vederea protejării, încă din anul 1909, Comisiunea introduce însemnul specific pentru monumente55. Efectul "anilor grei (economic vorbind, n.n.) pentru soarta monumentelor noastre istorice: autoritățile comunale și epitropiile bisericești, cu de la sine putere, se apucară de renovat și – vorba vine – de restaurat, alternând și nimicind caracterul vechiu și specific al unora dintre cele mai însemnate monumente, iar unde socotiră că nu mai e nimic de făcut, dărâmară pur și simplu".56Luările de poziție ale membrilor Comisiunii față de asemenea intervenții au fost, uneori, 51 Vezi I. Andrieșescu, De la preistorie la evul mediu, București, 1924. 52 Gino Chierici, Restauration des monuments en Campanie, în La conservation, p. 319. 53 În rândul lor nu sunt numiți: C. Moisil (Dobrogea), Al. Bărcăcilă (Mehedinți), Sever Mureșanu și D. Atanasiu (Iași), G. Sterian (Bacău), Ilie Ghibănescu (Constanța), Oreste Tafrali (Iași) ș.a. 54 Vezi (Decizia 34.329 / 19 octombrie 1907), iar în amănunt Deciziune "BCMI", prezentând obiectivele publicației. 55 Raport general, 1909, p. 189. 56 Ibidem, 1907, p. 189.

284

foarte dure. În anul 1907, Virgil Drăghiceanu califică situația de la Potlogi ca inadmisibilă, arătând oficialităților că "în zidurile unde șezuse un i al țării, porcii continuă să se răsfețe pe un strat gros de 2 m de gunoi, iar celor ce conduceau Craiova, prezentând paragina în care se găsea Bănia, "simț de conservare a rămășițelor trecutului"57. Ținând cont de aceste realități, Comisiunea a adoptat de câțiva ani ca principiu conducător în lucrările sale recomandarea de lucrări parțiale și raționale de conservare și întreținere prin cari se realizează un îndoit beneficiu: se păstrează mai întâi monumentele până la vremuri mai priincioase și oameni mai înțelegători și mai cu interes pentru ele și se pot împărtăși apoi mai multe asemenea lucrări; preocuparea ei de căpetenie nu este deșteptarea interesului public prin lucrări de trufie, ci prin lucrări care să cuprindă, ca material documentar, tot ce e necesar și totodată cu putință de adunat și publicat58. Discutând condițiile grele în care trebuia să se realizeze conservarea – restaurarea, în Raportul general pe anul 1907 se arăta: "Cântărind trebuințele cu relativitatea mijloacelor (Comisiunea n.n.) a văzut că principiul conducător, adoptat în lucrările sale, de a recomanda, în locul lucrărilor mari și costisitoare de restaurare, lucrări mai mici și parțiale de conservare și întreținere, este cel mai acomodat împrejurărilor și nevoilor [...]. Aceasta însă, decât e un mijloc nu e și un scop care trebuie să rămână: readucerea la deplină viață a vechilor noastre monumente istorice învingând chiar piedicile de astăzi ce stau în calea unor asemenea lucrări, lipsa nu numai a mijloacelor, ci și a oamenilor meșteri și bine pregătiți pentru a lor conservare și restaurare59. Cât privește așa-zisul exod al bunurilor arheologice, etnografice și documentare s-au plâns mulți oameni de cultură și artă. Constantin Moisil, în 1911, cerea să fie luate măsuri pentru a stagna acest fenomen în privința pieselor arheologice.60

57 Idem, Bănia, p. 194. 58 Astfel se credea că se va contribui "în măsură putincioasă la progresul studiilor istorice, arhitectonice și artistice, cu specială privire la monumentele noastre istorice, și să rămâie pentru cei viitori o arhivă de icoane cât mai credincioase și toate raporturile a stării în care se găsesc astăzi monumentele noastre străbune" ("BCMI"), I, 1908, p. 7-8. 59 "BCMI", 1908, p. 45. 60 C. Moisil, Două morminte antice din Dobrogea, în "BCMI", 1911, p. 128-129.

285

În anul 1909, N. Iorga solicita imperios măsuri prohibitive pentru a se opri comerțul ilicit cu piese culturale61. Al. Tz. Samurcaș dezvăluia și el exportul62și pierderile grave de valori culturale. Între timp, în anul 1922 C.M.I. a intervenit la Ministerul Finanțelor – Direcția Vămilor (prin adresa 43/31 ianuarie 1922) pentru a se stopa ieșirea din țară a bunurilor culturale. Legea din 1892 devenise depășită de condițiile concrete ale vremii și trebuia înnoită63, astfel că la 28 martie 1913 Adunarea deputaților, iar la 30 martie 1913, Senatul, votează noua lege pentru conservarea și restaurarea monumentelor istorice. Ea instituia Comisiunea pe lângă Casa Bisericii (înființată în 1903) și sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice; îi dădea atribuții deosebit de largi în privința conservării – restaurării, supravegherii săpăturilor arheologice, inventarierii monumentelor, inclusiv pentru un propus Corpus inscriptionum Slavo-Romanicarum, în organizarea muzeelor regionale și educarea marelui public (art. 2). Legiuitorul cerea mijloace speciale pentru evidența monumentelor și săpăturilor arheologice (art.3), reglementa rostul comisiei formată din 9 membri și membri onorifici corespondenți (art. 5-6) și-i asigura acesteia serviciile de resort (secretariat, arhitectură, bibliotecă, arhivă, muzeu), compuse din 11 salariați (art.8)64. Legea nouă înființa o Casă a monumentelor istorice, finanțată de stat, pentru studierea, conservarea și restaurarea monumentelor ca și pentru săpături arheologice (art. 12). Un element cu totul nou îl constituia definirea monumentului istoric, limitat cronologic la anul 1834. Prin Decretul 3475 din mai 1913 erau numiți ca membri: episcopul Dunării de Jos, D.D. Nifon, I. Kalinderu, C.I. Istrati, D. Onciul, E.A. Cerkez, G. Murnu, G. Balș (președinte este ales I. Kalinderu, urmat de C. Istrati, în locul lui Kalinderu este numit, apoi, V. Pârvan (în decembrie 1913)65.

61 N. Iorga, Istoria bisericii..., II, 1909, p. 130 și în O explorație arheologică și istorică a județului Olt, în "BCMI", 1933, p. 121-123. 62 Al. Tzigara. Samurcaș, Muzeologie românească, Bucureşti, 1936, p. 8-9; idem, Muzeul Neamului, p. 9; idem, Muzeul național, p. 49. 63 În prezența ministrului C.G. Dissescu, I. Kalinderu arăta la ședința C.M.I. din 1 decembrie 1912 că legea era depășită, cerându-se noi atribuții pentru comisie ("B.C.M.I"), 1912, anexe, p. 191-192). 64 Legea a fost publicată în "Monitorul Oficial", nr. 21 din 28 aprilie / 11 mai 1913, p. 1-8. 65 "Monitorul Oficial", nr. 32 din 14/27 mai 1913, p. 10-15.

286

Deosebit de interesante sunt noile idei care preced atribuțiile sporite ale Comisiunii, rezultate din cuvântările lui I. Kalinderu și C. Dissescu. Ei afirmau că noua lege e "izvorâtă din experiență și din trebuință simțite și alcătuite cu caldul interes"; că ea aducea mai mulți membri (9 în loc de 5), limitarea mandatului la 5 ani, lărgirea atribuțiilor la monumente și muzee, un personal tehnic ceea ce arată rolul sporit al arhitecților în lucrările Comisiunii, trecerea săpăturilor arheologice, sub îndrumarea sa. În ultimul caz se declara că "arheologia este mâna dreaptă pentru studierea monumentelor istorice"66. Din aceste cuvântări, ca și din textul legii, reiese și un alt fapt, deosebit de interesant: studierea amănunțită a legislației franceze și italiene afectate monumentelor istorice și în special săpăturilor arheologice și încercarea de a acomoda unele prevederi la situația specific românească, problema rămânând o permanență în sistemul de gândire și acțiune al Comisiunii monumentelor. Instalată la 17 mai 1913, Comisiunea a jucat un rol important în viața culturală românească, din sânul ei desprinzându-se în această etapă, tot mai mult, figura lui Dimitrie Onciul. Comisiunea trebuie să impună principiul că "națiunile nu trăiesc numai prin prezent, ci și prin trecut. Din acest trecut se frământă prezentul, iar din cunoașterea temeinică a istoriei izvorăște îndemnul și energia luminată care pregătește viitorul67. Noua Comisiune își începe activitatea într-un climat politic și economic destul de puțin prielnic, la realizarea unui program de lucru, care va fi întrerupt de primul război mondial. Membri ai Academiei Române, dar și patrioți cultivați, arhitecți, se pronunță cu toate puterile pentru apărarea monumentelor. De exemplu N. Ghica – Budești, (din 1907 la Comisiunea Monumentelor Istorice), unul din apărătorii acestora, scria următoarea constatare: "dușmanii mai mari chiar decât timpul, care le ruinează încetul cu încetul, sunt oamenii neînțelegători [...]68. H. Stahl, încă din 1914, vorbind de mănăstirea Mihai Vodă, sugera că: "Nu ar trebui să se dărâme casă, să se alinieze stradă, fără obligativitatea fotografierii înainte și după prefacere, ca să se poată urmări, an de an și zi cu zi, înfrumusețarea orașului ori vinovata 66 Ibidem, p. 15-30. 67 Cuvântarea lui I. Kalinderu cu ocazia instalării noii Comisiuni ("BCMI"), 1926, p. 10. 68 N. Ghica-Budești, Câteva biserici de lemn din Oltenia, în "BCMI", 1926, p. 10.

287

distrugere a urmelor neajunse încă de la ceasul fatalei pieiri. Pisaniile bisericilor, inscripțiile, traduse ori transcrise cu litere latine ar trebui să se poată ceti la intrarea fiecărui monument, pentru că trecătorul, cetindu-le, să poată căpăta imbold să învețe istoria țărei ce se cunoaște atât de puțin, să prindă iubire pentru orașul în care s-a născut, în care trăiește"69. Venind în întâmpinarea unor hotărâri preventive, în capitală, pe anul 1914, au fost adresate primăriei următoarele: "Exprimăm dorința deci, ca cu prilejul oricăror săpături de canalizare sau faceri de temelii, în cari s-ar descoperi urme de ale vechiului București, Primăria să încunoștiințeze Comisiunea Monumentelor Istorice, care ar putea salva, astfel, multe amintiri ale trecutului, cari nu se mai pot găsi pe altă cale70. În apărarea monumentelor, Comisiunea Monumentelor Istorice a intervenit de nenumărate ori: în 1935, la Iași, cerea "izolarea completă a celor patru laturi a fostei Mănăstiri Golia, creându-se o stradelă de 6 m lungime. Pentru că Nicolae Iorga aprecia că "Iașul este prin sine însuși un muzeu național și o datorie sfântă ne îmbie la străduință neobosită și continuă de a îngriji ca monumentele sale istorice să nu fie înăbușite, desprinzându-se în toată strălucirea neîntunecată pe orizontul trecutului nostru. Trebuie să le dăm spațiu și atmosfera necesară traiului lor ca să respire aerul curat cu care s-au înviorat strămoșii și ctitorii când le-au clădit și să soarbă credințe și graiul românesc, care va răspunde cu toată puritatea lui ecoului ce răsună din zidurile lor"71. Prin aceste argumente, Nicolae Iorgacerea "de a se declara supuse expropierii toate terenurile din jurul monumentelor istorice, pe o rază de 500 m; interzicându-se de azi înainte pe aceste zone clădiri noi sau reparațiuni, obligând și dărâmarea tuturor clădirilor insalubre"72. În același timp, și V. Vătășianu, referindu-se în primul rând la Transilvania, în lucrarea sa Istoria artei feudale în Țările Române, pretindea protecția a tot ce era vechi, mai ales substrucții, "indiferent de aspectul sub care se înfățișează în momentul de față, iar apoi se impune cercetarea lor în colaborare cu arhitecții cărora le sunt încredințate restaurările, refacerile și reconstrucțiile".

69 Henri Stahl, Mănăstirea Mihai Vodă, palat domnesc, în "BCMI", 1914, p. 38-39. 70 Virgil Drăghiceanu, Palatul lui Bibescu de la Băneasa, în "BCMI", 1914, p. 178. 71 Scrisoare semnată de N. Iorga, 29 mai 1935, în "Almanahul Convorbiri Literare",1981, p. 26. 72 Scrisoare către Primăria Iașului, idem, p. 27.

288

În această perioadă au fost realizate o serie de lucrări, printre care au fost: restaurarea făcută de Grigore Cerkez la biserica domnească de la Curtea de Argeș, în 191573, cea de la biserica lui Negru Vodă din Câmpulung74, de la Căldărușani, Stavropoleos, biserica Bucur, de la Curtea Veche, mănăstirea Dealu, numai în 1914 restaurându-se 23 de obiective (din care 13 în Moldova)75.

73 Lucrarea a fost apreciată ca un "model", în D. Onciul, Raport întocmit împreună cu I. Bogdan și N. Iorga, înaintat Academiei Române cu privire la Biserica Domnească, Curtea de Argeș, 9 oct. 1915, Opere, I, p. 348-349. 74 Dimitrie Onciul, Radu Negru, Scrieri istorice, I-II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968. 75 "Analele CMI", 1914, p. 61.

289

CONSERVARE- RESTAURARE

290

CONSERVAREA PATRIMONIULUI MUZEAL. PROBLEME DE CONSERVARE ÎNTÂLNITE ÎN

CADRUL SECŢIEI DE ŞTIIN ŢE ALE NATURII DIN BR ĂILA.

HERITAGE MUSEUM. PROBLEMS ENCOUNTERED IN

CONSERVATION SECTION OF NATURAL SCIENCES IN BRAILA

Conservator Marius Vernescu Muzeul Brăilei – Secţia de Ştiin ţe ale Naturii

vmarius71@yahoo.com Rezumat: Lucrarea prezintă unele aspecte legate de conservarea patrimoniului din cadrul Secţiei de Ştiinţe ale Naturii, aspecte legate de cauzele care au dus la degradarea acestuia, precum şi informaţii referitoare la tehnica folosită pentru a determina parametrii microclimatici. Parametrii microclimatici sunt detectaţi cu ajutorul unui termohigrometru cu memorie şi afişaj marca DT-172. Principala cauză a degradării patrimoniului o reprezintă amplasarea Secţiei de Ştiinţe ale Naturii, respectiv în cadrul Parcului Monument din Brăila. Aceasta locaţie fiind înconjurată pe trei din cele patru laturi de pădure. O alta cauză a degradării pieselor este lipsa unui sistem de aclimatizare. Abstract: The study gives some aspects regarding patrimony preservation within the Science of Nature Ward; aspects related to the reasons which led to its degradation, as well as information concerning the technique applied for microclimatic parameter determination. These latter are detected by a termohigrometro with memory and DT-172 display. The main cause for patrimony degradation is the location of the Science of Nature Ward, and that is within Braila monument Park. There it is surrounded by forest on three out of four directions. Another cause for the museum pieces degradation is the lack of an acclimatization system.

291

Cuvinte cheie: parametrii microclimatici, umiditate, temperatură, aparat de măsură. Keywords: microclimate parameters, relative humidity, temperature, meter.

Secţia de Ştiinţe ale Naturii din cadrul Muzeului Brăilei este amplasată în cel mai mare parc din Brăila, Parcul Monument. Acesta se întinde pe o suprafaţă foarte mare, în jur de 90 ha 1. În cadrul parcului, în afară de Secţia de Ştiinţe ale Naturii se mai află amplasate Stadionul Municipal şi Sala Polivalentă.

În anul 1964 se deschide Secţia de Ştiinţe ale Naturii în actuala locaţie din Parcul Monument (foto 1), locaţie ce era restaurant înainte de a deveni muzeu 2.

Foto 1: Secţia de Ştiinţe ale Naturii – Brăila A fost o iniţiativă lăudabilă pentru acele vremuri transformarea

unui restaurant în muzeu, cu toate că spaţiul destinat expoziţiei de bază era inadecvat. La clădirea existentă s-au mai lipit câteva spaţii pentru a putea face faţă cât de cât cerinţelor unui muzeu, dar neţinându-se cont de lipsa unor minime condiţii în ceea ce priveşte conservarea patrimoniului.

1 Onea N. 2006, Secţia de Ştiinţe ale Naturii – La aniversarea a 50 de ani de existenţă, Analele Brăilei, S.N., an VII, nr. 7, Ed. Istros, Brăila, 81 pp. 2 Idem, 82 pp.

292

Astfel apar unele probleme de conservare, cauzele fiind următoarele:

- Secţia de Ştiinţe ale Naturii se află amplasată într-un cadrul peisagistic deosebit, fiind înconjurată pe trei din cele patru laturi de pădure, acest lucru fiind un factor dăunător din cauza umidităţii3;

- Intrarea în expoziţia de bază se face direct din curte, neexistând un hol la intrare care să facă ca temperatura de afară să nu aibă repercursiuni asupra pieselor expuse;

- În cadrul expoziţiei de bază, cât şi în spaţiul destinat expoziţiilor temporare nu există sursă de încălzire. Acest lucru face ca uneori, iarna, temperatura să atingă şi - 5oC iar umiditatea relativă să atingă şi 80-90 %. Vara temperatura din sala ce găzduieşte expoziţia de bază ajunge la 28oC 4;

- Secţia de Ştiinţe ale Naturii din Brăila nu dispune de canalizare şi nici de instalaţie de gaze. În momentul de faţă singura sursă de încălzire este soba cu lemne (folosită doar pentru a încălzi un birou şi o anexă pentru supraveghere şi pază)5; din această iarnă experimentăm încălzirea cu calorifere electrice pe bază de carbon.

- În Secţie există şi piese expuse liber, fără a fi protejate; - Din cauza vechimii întregului ansamblu de vitrine şi diorame,

geamurile nu se mai inchid ermetic; - Din cauza unei proaste proiectări a vitrinelor şi dioramelor,

se face foarte greu accesul la piese atunci când dorim să controlăm starea acestora, mai ales că unele geamuri ajung şi la 50-60 kg bucata, fiind vorba de geam gros de 1 cm.

Acestea sunt principalele probleme întâlnite în cadrul Secţiei de Ştiinţe ale Naturii care şi-au pus şi îşi pun amprenta asupra patrimoniului existent (din punct de vedere al conservării).

În iarna anului 2009 Muzeul Brăilei a achiziţionat pentru Secţia de Ştiinţe ale Naturii, la cerinţa conservatorului, un termohigrometru cu memorie şi afişaj, marca DT-172. Acesta are în componenţa sa un senzor de temperatură şi umiditate de mare precizie. Este utilizat pentru monitorizarea, colectarea şi memorarea

3 Vernescu M. 2006, Conservarea Patrimoniului Muzeal – Probleme generale întâlnite în cadrul Secţiei de Ştiinţe ale naturii, Analele Brăilei, S.N., an VII, nr. 7, Ed. Istros, Brăila, 161 pp. 4 Idem 2010, Conservarea Patrimoniului Muzeal – Probleme legate de parametrii microclimatici în cadrul Secţiei de Ştiinţe ale Naturii, Ed. Repere Muzeale, Arad, 111 pp. 5 Idem 2006, 161 pp.

293

datelor din zona unde este amplasat. Este capabil să memoreze valorile temperaturii şi umidităţii pe o perioadă lungă de timp. Datele pot fi descărcate în calculator 6.

Termohigrometrul are următoarele caracteristici tehnice: - poate memora aproximativ 32.000 înregistrări, adică 16.000 valori de temperatură şi 16.000 valori de umiditate; - ecranul LCD afişează informaţia stocată, starea aparatului, etc.; - perioada de măsurare se selectează de la o secundă la 24h; - descărcarea informaţiilor stocate se face prin cablu USB către PC; - este dotat cu un led de alarmă care te atenţionează dacă valorile minime/maxime setate sunt depăşite; - este dotat cu un program de analiză pentru a vedea graficul informaţiilor înregistrate7. Termohigrometrul este amplasat în cadrul expoziţiei de bază

(aparatul este postat la baza unei piese expuse liber) (foto 2), de unde este scos trimestrial (sau de câte ori vrem să controlăm parametrii) datele fiind descărcate în calculator.

Ştim că nu orice valoare a umidităţii este dăunătoare obiectelor. Sunt stabilite limite optime U.R. pentru obiecte cu compoziţie diferită. Acolo unde avem expuse piese diferite din punctul de vedere al compoziţiei, se recomandă ca U.R. să fie cuprinsă între 50-65%.

Putem aminti aici trei cazuri în care U.R. poate avea efecte nocive asupra obiectelor: a. U.R. are valori mai mari de 65%; b. U.R. are valori mai mici de 65%; c. U.R. are valori oscilante 8.

6 Idem 2010, 112 pp. 7 Ibidem. 8 Moldoveanu Aurel 1999, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, editat de Ministerul Culturii, Bucureşti op.cit.

294

Foto 2: Poziţionarea termohigrometrului în cadrul Secţiei de

Ştiinţe ale Naturii

De cele mai multe ori fluctuaţiile de temperatură ce antrenează şi fluctuaţiile U.R. se datorează trecerii de la un anotimp la altul, pentru spaţiile de expunere din cadrul Secţiei de Ştiinţe ale Naturii unde nu există nici un sistem de aclimatizare şi unde pe timpul iernii valorile scad aproape de 0oC sau chiar sub 0oC.

295

Diagrama afişată pe calculator de programul

termohigrometrului marca DT-172

În momentul de faţă este foarte greu să poţi preveni distrugerea pieselor expuse din diverse motive. Cu toate acestea se fac eforturi ca piesele să nu aibă foarte mult de suferit în timp. Trebuie precizat faptul că în expoziţia de bază există piese ce au o vechime de peste o sută de ani, piese donate la înfiinţarea Muzeului Ştiinţific din Brăila, în anul 1881.

Pentru o eficienţă de durată împotriva insectelor zburătoare şi târâtoare folosim produsul Copyr Smoke – Permetrină, de două ori pe an, primăvara şi toamna. Până în acest moment produsul pare a avea eficienţă destul de bună, este uşor de folosit, nu lasă mirosuri reziduale9.

Un alt produs folosit este Camphorul de sinteză, utilizat de trei ori pe an, mai eficient decât naftalina, dar având un cost mult mai ridicat. Granulele de camfor sunt puse în mici pungi confecţionate din tifon pentru a permite o evaporare rapidă a produsului şi pentru a da eficienţa aşteptată împotriva insectelor. Faţă de produsul Copyr

9 Creţu Elena- Mihaela 2011, Conservarea materialului biologic la Secţia Muzeu, Ed. Universităţii din Piteşti – coeditor Euro Press Piteşti, Câmpulung Muscel, 297 pp.

296

Smoke, acesta din urmă este mai toxic, fiind o substanţă chimică de sinteză, este imflamabil, iritant pentru ochi, căi respitatorii şi piele10.

Alte produse folosite sunt spray-urile Aroxol, Raid, contra moliilor şi gelul Raid antimolii pe bază de levănţică şi cedru.

Munca specialistului conservator din Secţia de Ştiinţe ale Naturii este dificilă din mai multe cauze independente de calificarea şi bunăvoinţa acestuia:

1. Secţiei de Ştiinţe ale Naturii din Brăila nu i se poate construi în faţa intrării un hol din

cauza costurilor ridicate dar şi din cauza faptului că aceasta este prevăzută într-un plan de dezvoltare a Parcului Monument pentru viitorii ani;

2. Pentru a atinge minimele cerinţe în ceea ce priveşte standardele europene, Secţia de

Ştiinţe ale Naturii are nevoie de canalizare curentă şi conducte de gaze (în momentul de faţă costurile acestor utilităţi fiind foarte mari şi depăşind puterea financiară a Muzeului Brăilei);

3. Schimbarea vitrinelor şi a dioramelor este în acest moment un deziderat destul de

îndepărtat, tot din motive financiare. În anul 2012 s-a încercat o minimă reabilitare a Secţiei de Ştiinţe ale Naturii, în speţă a spaţiului expoziţional, din fondurile proprii ale Muzeului Brăilei. Se zugrăveşte atât la exterior cât şi la interior, se izolează termic spaţiul la exterior pe unele suprafeţe, se schimbă iluminatul în cadrul expoziţiei de bază, se reface instalaţia electrică, se raşchetează şi se paluxează parchetul. În anii trecuţi s-au mai montat două uşi şi două geamuri tip termopan, care face ca temperatura de afară să nu mai aibă aceleaşi efecte negative asupra patrimoniului.

Concluzii: În concluzie putem spune că parametrii înregistraţi de către

termohigrometru au scos în evidenţă faptul că umiditatea şi temperatura nu se încadrează, de cele mai multe ori, în limitele normale, mai ales vara şi iarna când apar fluctuaţii bruşte. Utilizarea substanţelor contra insectelor, sus menţionate, sunt eficiente pe termen scurt, iar costurile acestora sunt destul de ridicate.

10 http://www.sgmedicalsolution.ro/pdf/814033.pdf

297

Cauza principală privind problemele apărute în conservarea patrimoniului este reprezentată de amplasamentul clădirii în Parcul Monument, locaţia fiind înconjurată de pădure. O contribuţie însemnată o are şi lipsa unui sistem de aclimatizare, precum şi faptul că în sala care găzduieşte expoziţia de bază se intră direct din mediul exterior.

BIBLIOGRAFIE CREŢU Elena-Mihaela 2011, Conservarea materialului biologic la Secţia Muzeu, Ed. Universităţii din Piteşti – coeditor Euro Press Piteşti, Câmpulung Muscel, p.492. MOLDOVEANU Aurel 1999, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Editat de Ministerul Culturii, Bucureşti, op.cit. ONEA Nicolae 2006, Secţia de Ştiinţe ale Naturii – La aniversarea a 50 de ani de existenţă, Analele Brăilei, S.N., an VII, nr. 7, Ed. Istros, Brăila, p.186. VERNESCU Marius 2006, Conservarea Patrimoniului Muzeal – Probleme generale întâlnite în cadrul Secţiei de Ştiinţe ale Naturii, Analele Brăilei, S.N., an VII, nr. 7, Ed. Istros, Brăila, p.186. IDEM 2010, Conservarea Patrimoniului Muzeal – Probleme legate de parametrii microclimatici în cadrul Secţiei de Ştiinţe ale Naturii, Ed. Repere Muzeale, Arad, p.355. http://www.sgmedicalsolution.ro/pdf/814033.pdf, accesat iulie 2012.

298

CONSIDERAŢII ASUPRA CONSERVĂRII LEMNULUI

LA MUZEUL ARHITECTURII POPULARE DIN GORJ

DE LA CURTI ŞOARA.

Conservator general Ion Catană

Muzeul Gorjului

Rezumat: Constructiile care sunt adapostite in muzee au ca material de bază lemnul. Acesta cunoaste modificari in timp ca urmare a actiunii diversilor factori chimici sau biologici. Cei mai importanti dusmani ai lemnului sunt agentii biologici. In muzeele etnografice ataca foarte serios grinzile, scandurile, stalpii, lambriurilor, parchetul. Specialistii sunt de parere ca lupta impotriva cariilor trebuie sa debuteze din momentul taierii lemnului in padure. Abstract: The buildings which are housed in museums have wood as basic material. He knows changes over time as a result of various factors, chemical or biological action. The most important enemies of wood are biological agents. In very serious attack ethnographic museums beams, plates, columns, paneling, flooring. Experts believe that the fight against cavities must start on time cutting wood in the forest. Cuvinte cheie : conservare, muzeu, agenți biologici Keywords : conservation, museum, biological agents

299

Istoricul muzeului etnografic Curtişoara

Amplasat la 11 km. nord de oraşul Târgu Jiu, într-un pitoresc cadru natural, pe terasa a doua a râului Jiu, la poalele subcarpaţilor Gorjului, străjuită de Munţii Parâng, satul Curtişoara1 adăposteşte un important muzeu etnografic în aer liber.

Conform opiniei întemeietorului muzeului Gorjului, Al. Ştefulescu, Curte, Sat dispărut a existat în apropierea castrului roman de la Bumbeşti Jiu – „Gar ă” 2 unde au fost cantoante cohortele a IV-a Cypria şi a I-a Aurelia Brittonum milliaria Antoniniana între 106 – 271/275 p. Chr.

Toponimul de Curte/Curtişoara sugerează că aici a fost o curte de voievod care supraveghea întreaga vale a Jiului de Sus. Nu este exclus ca această zonă să fi fost centru voievodatului lui Litovoi, pomenit de Dipoma Cavalerilor Ioaniţi.

Prima atestare documentară a satului Curtişoara se plasează la 18 ianuarie 1480 când domnitorul Basarab cel Tânăr întăreşte lui „ jupân Ticuci şi fraţilor Bran şi Radul şi Pătru” printre altele, posesiunea, „Curtea lui Vălcan, pentru că sunt vechi ocine”3.

Ulterior, menţiunile4 documentare se înmulţesc. La 5 aprilie 1485, printr-un hrisov domnesc emis la

Târgovişte, Vlad vodă Călugărul întăreşte lui Danciul, lui Marcu şi lui Laţcu stăpânire peste Satul Iaşi — de lângă Târgu - Jiu — cumpărat de la Şuşman din Curte cu 35 de florini şi un caftan de îmbrăcăminte.

În secolul următor, la 3 februarie 1575, popa Gheorghe, fratele lui Dobromir mare ban al Craiovei, pe lângă alte părţi de moşie pe care le cumpără în Vădeni, Bârleşti, Sofrăceni, Sâmbotin, Corbi şi Câineni, mai achiziţionează şi trei delniţe de pământ în Curte, de la Barbu, fiul lui Radu, cu 2.000 de aspri.

Pe 5 iunie 1624, Alexandru vodă Coconul, prin poruncă domnească, întăreşte lui Buzea din Curte mai multe părţi de moşie cu

1 E.Udrişte, Curtişoara, Sibiu, 1981. 2 V. Marinoiu, Romanitatea în nordul Olteniei, Târgu Jiu, 2004. 3 Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. I, p. 273, doc. Nr. 170. 4 Al. Ştefulescu, Gorjul Istoric şi Pitoresc, Târgu Jiu, 1904, p. 72-74; T. Pâinişoară, M. Colţan, op. cit. p. 52-67.

300

răzoare de vie în Turcineşti, precum şi alte răzoare de vie în dealul Cartiului — două Sate vecine, peste apa Jiului.

Peste câţiva ani acelaşi domnitor confirmă şi lui Marco pos-telnicul, fiul lui Vâlsan din Curte, nepot de frate al lui Buzea, stăpânire peste o parte dintr-o moară de pe Jiu, atât „din pietrii (cât şi din fiare” (de moară).

În 1636, când se fac mai multe vânzări de moşii, apar printre vânzători Neacşa şi Lepădata, fetele lui Buză din Curte.

Domnia lui Matei Basarab (1632— 1654) a fost foarte binevoitoare faţă de boierii din Curte care, probabil, îl ajutaseră — ca mai toţi boierii olteni — în conflictul pe care-l avusese cu Leon vodă Tomşa, pentru tronul Ţării Româneşti.

Marco, postelnicul din Curte, pe care Matei Basarab îl numeşte „sluga domniei mele”, primeşte de la domn, în 1642, un hrisov de stăpânire peste partea de moşie a tatălui său Vâlsan „de peste tot Satul Curtişoara a treia parte... şi cu vecinii din siliştea Satului” — cu oamenii aserviţi pământului — precum şi peste alte părţi de moşie, pe care tatăl acestuia le vânduse cu mulţi ani înainte, dar pe care fiul reuşise să le răscumpere.

Informaţiile despre Satele Curte şi Curtişoara apar concomitent, o perioadă, pentru ca apoi Satul Curte să dispară din hrisoave, ultima menţiune datând din 26 noiembrie 1665, când Radu Leon vodă confirmă stolnicului Preda Poienaru stăpânire în Porceni, peste toată partea de moşie a lui Vintilă şi Oprican, ginerii lui Buză din Curte.

În acelaşi an, Iordana, fiica lui Marco din Curtişoara, cu soţul său Giurgi şi cu fiul lor Miclăuş, ceauşul din Ulari vând o ţigancă (roabă) lui Dumitraşcu, postelnicul din Rîioşi.

De la jumătatea secolului al XVII-lea şi în tot secolul următor, vedem în Curtişoara ca mare stăpânitoare de pământ familia boierilor Poienari.

Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti care a avut puternice legături cu Gorjul, dă, în 1693, volnicie boierului Drăghici postelnicul să-şi strângă toţi românii din Curtişoara şi Păcăleşti, care pe unde s-ar afla fugiţi (din cauza birului şi a greutăţilor de tot felul) şi să-i aducă la Curtişoara, „unde vor avea pace de birul mărunt şi de dajdie şi rânduieli, iar după patru luni să-şi dea bir după putere, iar de celelalte să fie scutiţi”.

Pe 10 martie 1700 când Constantin Brîncoveanu întăreşte lui Cornea Brăiloiu, mare ban al Craiovei şi rudă cu domnul prin alianţă,

301

stăpânire peste moşia Vădeni, de moştenire şi cumpărătură, măsurând-o şi alegându-i hotarele în funii şi stânjeni, se menţionează că marele dregător cumpărase mai dinainte o parte din moşie din Satul Curtişoara, în hotar cu Vădeni, pe care boierii hotărnici „i-au lipit-o moşie lângă moşie, după obicei”.

În secolul al XVIII-lea, pe lângă familia Poienarilor a căror faimă începuse să apună, găsim stăpân de moşie, în Curtişoara, prin cumpărătură, pe Radu Piştescu, cel mai vechi proprietar pe care îl cunoaştem al culei din acest Sat — interesant monument de arhitectură.

Odată cu instaurarea regimului comunist, cula Cornoiu şi întreaga proprietate de la Curtişoara au trecut în folosinţa unei gos-podării agricole de stat, iar în anul 1966 a intrat in patrimoniul Muze-ului Judeţean Gorj. În urma unor ample lucrări de restaurare, începând din anul 1968, cula de la Curtişoara a intrat în circuitul turistic, ca Secţie de artă populară a muzeului gorjean, prezentând admirabile creaţii ale artei populare din această zonă: crestături în lemn, ceramică şi port popular.

Având ca punct de plecare acest complex de monumente, în anii următori, s-a organizat, în apropiere, Secţia etnografică în aer liber, având ca temă: „Arhitectura populară din Gorj” , care s-a inaugurat la 17 august 1975 prin eforturile fostei directoare a Muzeului Judeţean Gorj, Elena Udrişte.

Astăzi, muzeul arhitecturii populare din Gorj adăposteşte 31 obiective amplasate pe o suprafaţă de 12 ha aduse de-a lungul timpului din diferite zone al judeţului.

Această unitate muzeală reflectă evoluţia, în timp, a arhitecturii tradiţionale gorjene cu Tipurile cele mai reprezentative, creând o imagine a vieţii cotidiene rurale gorjeneşti din ultimele 2—3 secole.

Pe lângă calităţile arhitecturale, construcţiile ţărăneşti din lemn strămutate aici sunt înzestrate şi cu calităţi artistice deosebite, fiind împodobite cu remarcabile crestături, în special la pridvoare.

Terenul pe care este amplasat muzeul se pretează minunat scopului urmărit, în sensul că aici se îmbină, în mod fericit, diferite forme de relief: pantă, platou, terasă şi chiar firul unui pârâiaş ce-l traversează, reprezentând, în miniatură, configuraţia cu zone colinare şi depresiuni a Gorjului.

302

Civilizaţia lemnului în Gorj

În Gorj — judeţ cu bogate tradiţii, una dintre cele mai interesante zone etnografice din ţară — arhitectura lemnului a dobândit de-a lungul secolelor, valenţe artistice deosebite5.

Acest fapt — îndeobşte cunoscut — nu este un fenomen întâmplător, el fiind condiţionat de mai mulţi factori obiectivi.

Unele hărţi întocmite la începutul secolului al XlX-lea atestă că un brâu bogat de păduri

În Oltenia, pădurile coborau până la sud de Craiova, pe valea Jiului, ajungând într-o fâşie destul de lată până aproape de vărsarea acestora în Dunăre. Gorjul, în special, era renumit pentru pădurile6 sale, în partea de nord, predominau pădurile de fag, mai puţin brad, iar în zona colinelor — partea cea mai populată a Judeţului — predominau pădurile de stejar cu lemn bun de construcţie, lemn rezistent şi dens apt pentru a primi măiestrite crestături.

Mulţimea pădurilor şi întinderea lor a determinat, în Gorj, — ca de altfel, în întreaga ţară — o bogată toponimie, din care menţionăm denumirea satelor: Copăcioasa, Scoarţa, Stejerei, Stejari, Bîrzoiul de Pădure, Runcu, Lazu (ultimele două denumesc locuri curăţite de pădure) ş.a.

Numeroasele urme de aşezări dacice7 din Gorj demonstrează că întreaga poală subcarpatică a fost intens locuită în perioada statului dac şi fără îndoială că aceste aşezări păstrau o strânsă legătură cu centrul politic şi administrativ de peste munţi, cu Sarmizegetusa de la Grădiştea Muncelului. Perioada II şi III p. Chr, a coincis cu prezenţa civilizaţiei romane în aceste locuri8

În secolul al XlII-lea este atestată documentar — în diploma Ioaniţilor din 1247 — Ţara Litua, condusă de viteazul voievod Litivoi. Ţara Litua se întindea pe ambele versante ale Carpaţilor, până la Olt, cuprinzând partea de nord a Olteniei şi Ţara Haţegului, având ca centru Depresiunea Târgu-Jiului şi a Tismanei . Legăturile cu românii de peste munţi s-au continuat de-a lungul veacurilor şi de aceea există

5 E. Udrişte, Crestături în lemn din Gorj, Craiova, 1972, p. 21-60; I. Al. Florescu, Civilizaţia lemnului, Bucureşti, 1976, p. 44-52. 6 C. Antonescu şi alţii, Biogeografia României, Bucureşti, 1969, p. 156-170. 7 Gh. Calotoiu, V. Marinoiu, I. Mocioi, Mărturii arheologice în Gorj, Târgu Jiu, 1987, passim. 8 V. Marinoiu, op. cit., passim.

303

atâtea similitudini în arhitectura şi ornamentica populară a lemnului din zona Gorjului şi în zona Haţegului.

Catagrafiile de la începutul secolului al XlX-lea dovedesc că, în regiunea de nord a Olteniei, moşnenii formau 60% din populaţia rurală, judeţele cu cel mai mare procent de moşneni fiind Gorjului şi Vâlcea, urmată de Mehedinţi.

Existenţa marilor păduri de stejar şi concentrarea moşnenilor — a oamenilor liberi — au favorizat, în nordul Olteniei, — cu precădere în Gorj — apariţia unei admirabile arhitecturi a lemnului cu calităţi artistice remarcabile. Tipul de casă din Gorj, la fel ca cel din întreaga ţară — evoluează de la o singură încăpere — unde se afla şi vatra pentru foc — către locuinţele cu 2—3 camere, fiind determinat de condiţiile socio-economice locale, care îşi găsesc expresia în mărimea proporţiilor, în apariţia unor elemente constructive noi şi în bogăţia ornamentaţiei9.

Casa a servit meşterilor populari din trecut ca punct de plecare, adesea chiar de model, şi pentru acareturile din jurul ei: pivniţe, jitniţe, porţi acoperite, hambare, precum şi pentru cele construite pentru ne-voile colectivităţii, cum sânt: morile, pivele, hanurile, bisericile.

Meşterii populari au reuşit să îmbine în mod armonios utilul cu frumosul, atât în sistemul constructiv al casei, în aşezarea ei într-un loc potrivit, cu faţa spre soare, încadrată în peisajul înconjurător, în păstrarea unor proporţii şi simetrii, cât şi în decorarea diferitelor elemente constructive.

La meşterul popular, se îmbina armonios iscusinţa de constructor cu talentul de decorator al lemnului, pe care-l simţea atât de apropiat de fiinţa lui. Atât de mare a fost legătura între om şi pădure, între om şi copac, încât şi-au împrumutat unul altuia calităţi şi defecte.

Se spune despre un om voinic că este mândru „ca un stejar”; despre altul că este „drept ca un brad”, sau „frumos ca un brad”, copilul creşte „copăcel, copăcel”.

Pe de altă parte, copacul „stă în picioare,” este „tânăr sau bătrân”, poate să fie drept sau „cocoşat”, „se îmbracă” primăvara şi „se dezbracă” toamna, dar ceea ce este mai interesant şi înduioşător este faptul că omul l-a înzestrat cu „inimă” — „ inima lemnului” — partea cea mai rezistentă şi, în acelaşi timp, cea mai sensibilă a

9 E. Udrişte, op. cit, p. 6.

304

copacului care, dacă este atacată, acesta se usucă. Din inima lemnului se fac piesele de rezistenţă ale casei şi ale celorlalte acareturi.

Tăierea unui copac în putere şi, mai ales, a unui stejar s-a făcut întotdeauna cu o oarecare reţinere de ţăranul nostru, cu un oarecare re-spect, cu un anumit ceremonial; tăierea unui copac în zilele de săr-bătoare era socotită o adevărată impietate.

Aceste, afinităţi între om şi copac s-au extins şi asupra casei pe care el şi-a făcut-o după chipul şi asemănarea sa.

Casa de lemn este aşezată „pe tălpi”; după ce s-au încheiat pereţii, în partea de sus, la faţadă, se aşează „ fruntarul” — cea mai îm-podobită piesă arhitectonică a casei, aşa cum este împodobită fruntea omului cu gânduri —, iar când la casă i s-a pus acoperişul, se cheamă că „are căciulă”. Ferestrele pot să aibă un „ochi”, sau două-patru „ochiuri”. Când casa este nouă, trainică, ea „stă în picioare” când se ruinează, „cade pe brânci”.

În trecut, casele şi pivniţele erau prevăzute cu „două guri” — două uşi masive, cu „uscior” mobil între ele care, când era scos, lărgea mult intrarea, permiţând introducerea obiectelor cu volum mare în încăpere.

Astăzi, acest tip de uşă se mai întâlneşte la vechile pivniţe de pe dealuri şi, în mod excepţional numai la case. Un asemenea exemplu îl avem la casa din Racoţi şi la casa din Olari — ambele strămutate în cadrul „Muzeului arhitecturii populare din Gorj” de la Curtişoara, inaugurat în anul 1975.

Inscripţia săpată în lemn, deasupra uşii de la pivniţa casei din Olari, consemnează că: ,,S(i) s-au început aceast(ă) pim(ni)ţă din ve-nirea neamţului la leatu (!) 7298 (1789) şi s-au isprăvit la leatu(l) 7311 (1805), cu toată cheltuiala popei Udrişte talere 37 pol. Si s-au isprăvit (în) zile(le) lui Alexa(n)dru Ipsilant voivodă. S(i) am scris eu Oprea”.

Elementul antropomorf se întâlneşte mai ales în ornamentarea stâlpilor de la casă — adevărate cariatide stilizate, geometrizate, vechi idoli ai acestor pământuri. Stilizarea este atât de accentuată încât numai omul avizat — meşterul popular, care o moşteneşte prin tra-diţie, sau cercetătorul — pot să-i desluşească sensurile.

Stâlpi de casă cu admirabile elemente antropomorfe mai sunt la Tismana, Rasova, Ţicleni, Pişteştii din Deal, Aninişu din Vale şi în multe alte localităţi, răspândite pe întreaga arie a Gorjului dar nu numai aici, dovedind că acest fenomen a fost odinioară generalizat.

305

Pe baza cercetărilor asupra ornamenticii lemnului din zona Gorjului cât şi a altor zone din ţară, s-a ajuns la concluzia că cele mai vechi şi mai utilizate motive decorative — în afară de cele antropomorfe — sunt „şarpele” şi „ soarele”.

Şarpele este un motiv străvechi, moştenit de la daco-geţii care îl aveau reprezentat în aceeaşi formă stilizată, pe ceramică, în decorarea obiectelor de podoabă — mai ales a brăţărilor — şi chiar în forma steagului de luptă. Reminiscenţe ale acestui cult s-au păstrat până aproape în zilele noastre în unele credinţe care atribuie şarpelui rolul de protector al casei — „şarpele casei” — pe care este mare păcat să-l omori.

Şarpele — pe care unii cercetători îl numesc impropriu „funie răsucită” sau „frânghie” — este omniprezent în ornamentica lemnului din Gorj, ca şi în alte regiuni ale ţării, mai ales în Maramureş.

Cu forma lui sinuoasă, dar stilizată, el urmăreşte porţilor monumentale — adevărate arcuri de triumf ale creaţiei populare româneşti — mărgineşte ancadramentele uşilor, se răsuceşte pe stâlpii pridvoarelor, pe care meşterul popular îi numeşte „stâlpi şerpuiţi”, „stâlpi şerpuiţi cu brăţări ”, sau „stâlpi şerpuiţi cu inele”, împodobeşte „undrelele” ce îmbracă încheieturile primezurilor.

Un exemplu strălucit al utilizării şarpelui în ornamentaţie este biserica de lemn din Arnoţi — acum strămutată şi restaurată în noul sat Ceauru. Construcţia datează din anul 1679, fiind ridicată de obştea Satului, între care vechea pisanie aminteşte pe: „Simeon, Negoilă, Du-mitru, Barbu, Tatomir...”10.

Întreaga decoraţie formată din crestături, prin jocul liniilor um-brelor şi luminilor, creează un deosebit efect artistic, obţinut de meş-terii populari nu prin rigida respectare a unor canoane, ci prin folo-sirea, în mod creator, a unor motive străvechi, transmise din generaţie în generaţie.

Stâlpii de la pridvorul acestei biserici — adevărată capodoperă a genului — prezintă o particularitate care, de altfel, nu este nici ea singulară pe raza Gorjului. Fusul fiecăruia dintre aceşti stâlpi este format din câte patru şerpi îngemănaţi.

La alte construcţii, am întâlnit „şerpi îngemănaţi” şi pe undrelele primezurilor (Arcani-Câmpofeni).

10 ibidem, p. 10.

306

Din gura unui şarpe poate să răsară găvanul unei linguri, el poate să formeze brâul unei bâte, poate să se răsucească pe o furcă de tors. Pierzându-şi semnificaţia de cult premergător creştinismului, şarpele conturează o cruce de conac, din anul 1792, descoperită în satul Celei11. Maica Domnului — destul de schematic redată — poartă dinainte catrinţă în vergi, la fel ca femeile din sat.

Este cunoscut, de asemenea, faptul că la daci era în mare cinste cultul soarelui, după cum dovedeşte incinta sacră descoperită în vechea Sarmizegetusa din munţii Orăştiei.

In ornamentica lemnului, „soarele” străluceşte, explodează — pe mai toate piesele aparente, fie că este crestat pe fruntarul casei, sau al porţii, pe ancadramentul uşii, sau pe uşa „cuptuşită” cu tăblii, fie că este incizat delicat pe lada de zestre, pe dulăpior, sau pe alte obiecte de interior.

Interesant că un alt element cosmogonic, cum ar fi de exemplu luna, nu apare în ornamentica lemnului din Gorj şi nici semiluna. De altfel, este un fenomen semnalat pe tot cuprinsul ţării, cu mici ex-cepţii. Aceasta s-ar explica prin faptul că luna, un astru rece, distant, a inspirat întotdeauna teamă în popor. Luna era „mâncată de vârcolaci”, la lumina ei se făceau vrăji, descântece, umblau duhurile necurate.

În ceea ce priveşte semiluna, deşi atâtea veacuri de-a rândul de asuprire otomană românii au tot văzut-o de-asupra tuiului împărătesc, ea n-a intrat în ornamentica noastră.

Aceste elemente de arhitectură tradiţională îşi are originea într-un fond străvechi dovedind măiestria meşterului popular.

Măsuri de conservare preventivă a patrimoniului

O condiţie sine qua non pentru perpetuarea vieţii muzeelor etnografice în aer liber o reprezintă asigurarea unor condiţii de conservare adecvate care să le permită menţinerea caracterului original. În marea lor parte construcţiile, amenajările, mobilier etc. care sunt adăpostite în aceste muzee au ca material de bază lemnul de esenţe diferite care îndeplineşte diverse proprietăţi în ceea ce priveşte structura, rezistenţa la atacul factorilor biologici, mecanici, ş.a.

11 ibidem, p. 12.

307

Material de natură organică utilizat încă din illo tempore, lemnul cunoaşte de-a lungul vremii modificări esenţiale ca urmare a acţiunii separate sau simultane a intemperiilor atmosferice, luminii, factorilor chimici şi biologici12. Însă, cei mai importanţi duşmani ai lemnului sunt agenţii biologici care asociaţi cu temperatura şi umiditatea prielnice îl afectează în ceea ce priveşte structura fizică şi chimică. Aceşti factori biologici au fost împărţiţi în două mari categorii13: insecte şi ciuperci xilofage. Insectele xilofage14 se prezintă sub forma unor mici vietăţi care se hrănesc cu substanţele conţinute în lemn. Ele activează mai ales în interiorul lemnului unde traversează stadiul de la ou la adult. Cele mai nocive carii, aparţin următoarelor specii: Hilotrupes bajulus, Anobium punctatum (striatum, domesticum), Coelestethus (Anobium) pertinax, Xestobium rufovillosum, Ernovius molis, Lyctuslinearis etc. Carii sunt gândaci care au corpul, în general, cilindric, uneori oval alungit acoperit cu peri fini şi culoarea brună ori neagră. Se fecundează în piesele afectate sau în exteriorul lor depunând ouă ovale din care ies larve după cca. 2 – 3 săptămâni ce sunt dotate cu mandibule foarte rezistente. În lemnul „mort” sapă o ţesătură de tunele în diferite direcţii, manifestând predilecţie pentru alburn, parte a lemnului care conţine substanţe suculente pentru aceşti dăunători. În muzeele etnografice atacă foarte serios grinzile, şarpantele, scândurile, stâlpii, lambriurile, pervazurile, parchetul, artizanatul, tablourile, icoanele etc. Pericolul foarte mare îl constituie atunci când mai multe generaţii se dezvoltă în aceeaşi piesă care dacă nu se intervine la momentul oportun pot anula obiectul respectiv. Specialiştii apreciază că lupta împotriva carilor trebuie să debuteze din momentul tăierii lemnului din pădure, de recomandat fiind ulterior realizarea unui echilibru între temperatură şi umiditate15. Zona depozitelor trebuie să fie plană, uscată, bine aerisită de vânt şi la o distanţă considerabilă faţă de marginea pădurii. Bunurile culturale trebuie aranjate astfel încât să beneficieze de un aeraj

12 H.J. Plenderleith, La conservation des antiquetés et des œuvres d’art, Paris, 1966, p.133-134. 13 B.A. Pândele Conservarea lemnului din construcţii în muzeele etnografice în aer liber, în RM , p 78. 14 Şt. Negru, Carii de lemn dăunători în muzee, în RM , 2, 1966, p. 128-129. 15 B.A. Pândele, op. cit, p. 80

308

adecvat, ideal fiind păstrarea unei distanţe de 0,25 m înălţime de la sol16. Construcţiile şi anexele lor sunt afectate mai puţin dacă s-au respectat întocmai normele constructive. Permanent trebuie realizat un control al pieselor de lemn când se schimbă locaţia lor. Se interzice utilizarea materialului atacat de carii în construcţii. Totodată, bunurile culturale infestate nu trebuie introduse în case, anexe sau depozite. Pentru combaterea cariilor din piesele mari se pot folosi substanţe repetente precum creozotul, fluorura de sodiu, fluorsilicatul de magneziu, dinitrofenolul, dinitrocrezolul, ortonitrofenolul, carbolineum etc.17 Acestea se pot aplica prin stropire, pensulare sau impregnare. Piesele mici afectate de carii se pot trata prin pensulare, stropire, impregnare, injecţii şi soluţii saturate de naftalină, globol, creozot terbentină în petrol proporţia fiind de 3:118. O altă măsură anticari o constituie gazarea pieselor cu sulfură de carbon, tetraclorură de carbon, cloro-picrină, acid cianhidric sau dicloretan. De asemenea, se mai uzitează şi metoda cu aer cald sau aburi calzi prin care se ridică temperatura pieselor „bolnave” la peste 600C. Carii au însă şi duşmani naturali cum sunt: gândacii răpitori şi unele specii de viespi parazite care anihilează larvele. Acţiunea de combatere a cariilor este dificilă deoarece aceşti agenţi biotici vieţuiesc în lemn care constituie un excelent refugiu şi uneori izolator. Utilizarea diferitelor substanţe chimice trebuie să se realizeze cu foarte mare precauţie pentru că o administrare deficientă poate modifica caracterul original al bunului cultural sau produce incendii, intoxicări etc. Tratarea chimică a lemnului cu substanţe antiseptice evită pericolul acţiunii factorilor biologici. Un produs cu valenţe insecticide şi fungicide reale trebuie să aibă următoarele proprietăţi19:

- să anihileze insectele; - să ofere lemnului o perioadă cât mai mare de viaţă; - să se comporte ca un insecticid şi fungicid; - să penetreze facil lemnul; - să fie imun la manipularea sa de către om, incolor,

inflamabil şi necorosiv. 16 Ibidem, p. 81. 17 Ibidem, p. 80; H.J. Plenderleith, op. cit, p. 137-142. 18 B.A. Pândele, op. cit. p. 79 19 ibidem, p. 79; cf. Şt. Negru, op. cit., p. 130.

309

Substanţele chimice se împart în produşi organici şi produşi minerali. Menţionate mai sus ele au o valoare antiseptică şi fungicidă importantă numai în măsura în care există mijloace tehnice specifice pentru realizarea unor operaţii de conservare solide. Această realitate presupune utilaje eficiente pentru tratamente, un laborator de analiză şi personal calificat. De asemenea nu trebuie omise existenţa unor cunoştinţe de micologie, microscopie, chimie etc. Lemnul este foarte puternic atacat şi de ciupercile xilofage care într-un mediu propice de dezvoltare provoacă într-un ritm scurt putrezirea sa. Dintre speciile de ciuperci care acţionează asupra lemnului din construcţii se pot aminti: merulius lachrymans, caniophora cerebella, poria vaporaria etc. Ciupercile se înmulţesc prin spori care sunt antrenaţi de aer, se răspândesc repede şi incubează acolo unde găsesc condiţii favorabile. Când germinează formează o reţea ca o pânză de păianjen care la rândul ei conţine săculeţ cu spori care se sparg şi îi eliberează20. Mucegaiul creat de aceste ciuperci secretă enzime care îi permit să digere materialele organice. Cei mai importanţi factori care favorizează mucegaiul sunt: umezeala ridicată, temperatura, aerul închis şi întunericul. Lupta împotriva mucegaiului trebuie să aibă în vedere următoarele măsuri: reducerea umidităţii şi a temperaturilor ridicate, evitarea tratamentelor superficiale, înlăturarea riscurilor de expunere la aceste ciuperci, păstrarea curăţeniei, protejarea obiectelor de praf etc. Alte măsuri preventive de protecţie a construcţiilor, anexelor, mobilierului din lemn etc. contra unor eventuale atacuri sunt: rezistenţa acoperişurilor la intemperiile atmosferice, aerisirea tuturor încăperilor, înlăturarea posibilităţilor de infiltrare a umidităţii din sol, utilizarea în construcţii a unui material lemnos cu umiditatea sub 20%, menţinerea unui spaţiu de aerisire între podea şi sol, tratarea lemnului cu substanţe adecvate etc. Actualmente există pe piaţă o serie de produse din gama Supralux, Sadolin şi Basileum care asigură o protecţie eficientă a lemnului. Acestea au importante proprietăţi:

- astupă porii suprafeţelor de lemn; - inhibă umflarea lemnului uscat datorită umezelii; - micşorează hidrofilitatea suprafeţei prin care creşte durata

stratului;

20 I. Oberlander-Târnoveanu, Un viitor pentru trecut, Bucureşti, 2002, p. 57.

310

- protejează lemnul faţă de ciuperci şi de radiaţiile U.V. ale soarelui;

- se impregnează bine; - protejează lemnul faţă de intemperii, contra mucegaiului şi

înălbăstrii; - protejează împotriva insectelor dăunătoare; - sunt hidrofobe şi formează un strat permeabil faţă de aer

prin care umiditatea lemnului şi a mediului va fi în echilibru, iar lemnul nu se deformează;

- formează o peliculă superficială prin care creşte rezistenţa lemnului;

- evidenţiază frumuseţea naturală a lemnului; - au durată extralungă; - evidenţiază decorativitatea lemnului; - sunt uşor aplicabile; - previn formarea de carii şi mucegăire; - sunt foarte economicoase etc. Se aplică prin pensulare, imersie, impregnare, infuzie, cu rola

şi uneori prin pulverizare. Tratarea bunurilor culturale cu aceste produse trebuie să se

execute de către un personal specializat care să respecte întocmai indicaţiile de utilizare şi măsurile de protecţie a muncii. De remarcat, este faptul că în asemenea operaţiuni trebuie antrenat conservatorii, muzeografii, restauratorii şi specialiştii din alte domenii (chimişti, biologi, arhitecţi). Singurul inconvenient al acestor substanţe e că sunt foarte costisitoare. Însă, pentru a asigura o conservare superioară a unui muzeu în aer liber este necesar ca bugetul acestuia să prevadă sumele prin care să fie procurate produsele destinat tratării diferitelor obiecte afectate de ciuperci sau insecte. O altă modalitate ar fi atragerea unor sponsori serioşi şi iubitori de cultură populară.

BIBLIOGRAFIE Atanasescu, Iancu, Grama, Valeriu, Culele din Oltenia, Scrisul Românesc, Craiova, 1974; Budeşti, Ghika, Revoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, Partea a patra, Tipografia „Datina Românească”, Bucureşti, 1936; Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969;

311

Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veacul XVI, voi. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1952; Documente gorjene inedite, Arhivele Olteniei, Craiova, 1931, nr. 56-58;Deschiens, Robert, et Coste, Cristine, La lutte contre Ies insectes ravageurs des oeuvres d'art en bois sculpte, Paris, 1961; Giordano, G., La moderna tehnica dele construzioni in legno, Ei Ulrico Hoepli, 1964; Giurescu, Constantin, C. Principatele Române la începutul secolului al XlX-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957; Golumbeanu, Sergiu, Cnezate şi voievodate româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1973; Mathieu, Henry, La conservation du materiau bois J.B. Bailliere et fils, Paris 1961; Miclea, Ion, Curtişoara, colecţia Satele României, Sibiu, 1982; Moldoveanu, Aurel, Coroziunea obiectelor metalice şi mijloacele de apărare împotriva ei, Revista Muzeelor, 1964, nr. 2, I, p. 153; Idem., Controlul efectelor dăunătoare ale luminii asupra obiectelor de muzeu, Revista Muzeelor, 1967, nr. 1, IV, p. 82; Idem., Ocrotirea şi conservarea patrimoniului – latură importantă a activităţii muzeale, Revista Muzeelor, 1984, nr. 6, XXI, p. 85; Idem., Proiectarea activităţilor de ambalare, transport şi depozitare, Revista Muzeelor, 1977, nr. 5, XIV, p. 53; Idem., Conservarea încă nerezolvată: fi şa de sănătate a obiectului, Revista Muzeelor, 1976, nr. 5, XIII, p. 36; Idem., Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul pentru Formare, Educaţie Permanentă şi Management în Domeniul Culturii, Bucureşti, 2003; Negru, Ştefan, Carii de lemn dăunători în muzee, Revista Muzeelor, nr. 2, III, 1966; Pândele B.A. Conservarea lemnului din construcţii în muzeele etnografice în aer liber, Revista Muzeelor, 3, III, 1966; Sachelarescu, Florica, Antiseptizarea lemnului de fag şi molid prin impregnare cu produse fungicide nelavabile realizate în Republica Socialistă România, „Industria lemnului”, nr. 2/1967; Sachelarescu, Florica, Vintilă E. şi Gheorghe, M., Produse fungicide pe bază de fluor, fabricate în R. S. România pentru protecţia lemnului, „Industria lemnului” , nr. 4, 1965; Ştefulescu, Alexandru, Din trecutul Gorjului, Buletin, Societatea Geografică Română, nr. 1, Atelierele grafice Socec, Bucureşti, 1907;

312

Idem., Istoria Tîrgu-Jiului , Tipografia N.D. Miloşescu, Tîrgu-Jiu, 1906; Idem., Documente slavo-române relative la Gorj, Tîrgu-Jiu,

Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1908; Udrişte, Elena, Crestături în lemn din Gorj, întreprinderea Poligrafică Oltenia, Craiova, 1972; Vintil ă, Eugen, Protecţia lemnului, Editura tehnică, 1959

313

ANALIZA CONDI ȚIILOR MICROCLIMATICE DIN DEPOZITUL TEMPORAR CU BUNURI ISTORICE DIN PERIOADELE MEDIEVAL Ă ȘI MODERNĂ.

Elena Manuela Pătru ţescu Conservator-general

Muzeul Regiunii Porţilor de Fier - Dr. Tr. Severin

Rezumat : Lucrarea prezintă analiza condiţiilor

microclimatice de păstrare a pieselor muzeale din perioada medievală şi modernă, depozitate temporar în demisolul clădirii Secţiei de Artă. Este prezentat studiul microclimat realizat în încăperea depozitară, în perioada ianuarie – septembrie 2012, şi cauzele care împiedică realizarea unei stabilităţi microclimatice depline.

Abstract :The paper presents the analysis of the microclimatic

conditions of storage the pieces of the medieval and modern period temporary storaged in the basement of the Art Department building. Presents the study carried out in the room storage in period January-September 2012 and the causes which the hinder the achieving of full microclimatic stability.

Cuvinte cheie: clădirea Secţiei de Artă, depozitul cu bunuri

istorice din perioada medievală şi modernă, factori de activare, factorii inhibitori, cercetare microclimatică, stabilitate microclimatică.

Keywords : Department of Art building, warehouse goods medieval and modern history, the activation factors, inhibitory factors, research microclimate, microclimate stability

1. Introducere Muzeul Regiunii Porţilor de Fier este unul din aşezămintele muzeale ce se înscrie ca un organism dinamic care, prin colecţiile şi activitatea sa, aduce o importantă contribuţie la promovarea culturii. Lărgirea continuă a colecţiilor muzeului cu noi mărturii şi păstrarea în cele mai bune condiţii a acestora, dar şi a celor care există de mai

314

multă vreme în patrimoniul instituţiei, sunt preocupările noastre pricipale. Pentru că prin descoperirea, conservarea şi studierea acestor valori culturale este determinat drumul parcurs de societatea omenească din cele mai vechi timpuri, este determinată evoluţia mediului natural, aducându-se astfel o substanţială contribuţie īn cercetarea ştiinţifică, arheologică, etnografică şi de ştiinţele naturii. La îmbogăţirea colecţiilor muzeului cu piese cu valoare muzeală şi ştiinţifică un aport important îl au neîntreruptele investigaţii arheologice şi istorice, astfel că în cadrul patrimoniului severinean colecţia de obiecte arheologice şi istorice ocupă un loc important. Ea este constituită din obiecte care aparţin mai multor perioade istorice, descoperite prin investigaţii ample în diferite aşezări şi necropole, care pun în valoare atât cultura materială a acestor secole, cât şi diferitele evenimente istorice petrecute. Obiectele aparţinând Secţiei de Arheologie – Istorie, tezaurizate de-a lungul anilor, sunt deţinute în 6 colecţii, printre ele numărăndu-se colecţia de istorie medievală şi colecţia de istorie modernă şi contemporană, acestea din urmă, în majoritatea lor, fiind păstrate temporar într-un singur depozit. Depozitul temporar cu obiecte din perioadele medievală, modernă şi contemporană este situat la demisolul clădirii Secţiei de Artă, într-o încăpere cu orientare sudică. Amenajarea acestui depozit a fost realizată la începutul anului 2011 pentru o perioadă de 3 ani şi jumătate, timp cât se vor derula lucrările de reabilitare şi modernizare ale clădirii sediului central al M.R.P.F. Aici au fost adăpostite 4450 piese din colecţiile muzeului cărora li s-au adăugat 2500 fragmente arheologice, dobândite în urma cercetărilor sistematice realizate pe parcursul anului 2011 în situl Cetatea Severinului, fragmente care urmează să intre în fluxul de restaurare şi să fie prelucrate. 2. Factori de activare. Factorii inhibitori de blocare Conservarea acestor bunuri muzeale reprezintă dorinţa de păstrare a lor peste timp, ca mărturii autentice şi nealterate ale trecutului pe care îl evocă, pentru a putea fi utile şi generaţiilor viitoare. Realizarea acestui deziderat presupune aplicarea următoarelor măsuri1:

- asigurarea impenetrabilităţii mediului de păstrare faţă de factori de adversitate accidentali sau turbulenţi;

1 Prof. univ. dr. C. M. Lungu, prof. univ. dr. F. Oprea, Păstarea şi conservarea documentelor de arhivă, Ed. Fundaţia României de Mâine, Bucureşti, 2008, op. cit., pag.7

315

- realizarea compatibilităţii microclimatului şi a celorlalţi parametri ai mediului intern faţă de specificul bunurilor păstrate;

- prevenirea alterării, a vicierii sau a infestării acestui mediu sau organizarea unor măsuri şi tratamente de reabilitare a condiţiilor de păstrare;

- asigurarea compatibilităţii formelor şi mijloacelor de depozitare a bunurilor de patrimoniu;

- evaluarea şi păstrarea corespunzătoare a clădirii depozitare. Unele din măsurile de conservare preventivă aplicate în depozit, enumerate mai sus, care se bazează pe lucruri simple, de bună gospodărire sau de bun simţ, cum ar fi punerea la punct a unor condiţii de stocare (aşezarea obiectelor potrivită cu natura materială şi cu particularităţile morfologice, igienizarea spaţiului de depozitare, aplicarea de tratamente chimice şi mecanice asupra spaţiului şi asupra unor obiecte cu suport organic) au fost realizate şi întreţinute pe parcursul anului trecut. O altă măsură de conservare aplicată a fost cea de monitorizare şi dirijare a microclimatului din mediul de depozitare. Determinările parametrilor ambientali realizate au permis aplicarea unui ansamblu de intervenţii de stopare, sau cel puţin de încetinire a complexului de factori de degradare. Rezultatele analizei, a determinărilor factorilor implicaţi în păstrarea şi conservarea acestor bunurilor realizate în cursul anului trecut, au fost prezentate într-o lucrare publicată în anuarul instituţiei muzeale2. Succint, studiul cuprinde: descrierea aspectelor interioare ale încăperii depozitare, starea şi patologia zidurilor, modul de aşezare a obiectelor, categoriile materiale din care fac parte bunurile culturale depozitate, rezultatele cercetărilor microclimatice, intervenţiile şi tratamentele aplicate asupra bunurilor culturale şi în spaţiul de depozitare. Degradarea colecţiei şi a spaţiului de depozitare poate surveni sub influenţa unui complex de factori şi cauze. Printre factorii care cauzează instalarea şi dezvoltarea complexului de degradare amintim: variaţiile semnificative de temperatură, umiditate relativă şi lumină, calitatea spectrală a surselor de iluminat, intensitatea luminoasă, umiditatea ascensională, funcţionarea necorespunzătoare a instalaţiilor din dotare, producerea dezastrelor. Ei pot acţiona unitar sau, de cele

2 M. Pătruţescu, Analiza condiţiilor de păstrare din depozitul temporar de obiecte medievale al Muzelui Regiunii Porţilor de Fier, Drobeta XXI, Seria Arheologie – Istorie, Ed. Universitatea Craiova, Dr. Tr. Severin, 2011, pag.146-160

316

mai multe ori, cumulativ. Factorii microclimatici (temperatura ambientală, umiditatea relativă şi lumina) reprezintă categoria cea mai importantă în raport cu ceilalţi factori implicaţi în procesele de degradare a mediilor anorganice şi organice din acest depozit. Deosebita lor nocivitate derivă din faptul sunt implicaţi în toate clasele de procese de degradare-deteriorare: procese chimice, fizice, biologice şi mecanice. Efectele de deteriorare pot conduce la defecte structurale sau modificări ale proprietăţilor, structurii, şi compoziţie materialelor din componenţa obiectelor. Plecând de la premisa că îmbătrânirea obiectelor muzeale este un proces natural şi continuu, trebuie ca eforturile noastre să fie canalizate neîntrerupt spre încetiniriea acestui proces. Împiedicarea instalării şi acţiunii factorilor deterioranţi, realizată prin aplicarea de măsuri de conservare preventivă, trebuie să fie permanentă şi globală pentru că orice factor sau mecanism de degradare ignorat induce întotdeuna efecte negative. Aceste măsuri sunt foarte importante deoarece este mai uşor să previi decât să vindeci. Una din posibilităţile de blocare sau inhibare a acţiunilor deteriorante este stabilitatea microclimatică. Menţinerea constantă a parametrilor ambientali la valori din „zona de siguranţă”, ar produce astfel şi doar astfel efecte pozitive în conservarea colecţiei de obiecte, cum ar fi: prevenirea instălarii mucegaiurilor, prevenirea infestării cu insecte, prevenirea apariţiei coroziunii electrochimice. Aşadar, stabilitatea microclimatică este fundamentală pentru că reduce numărul şi rata proceselor fizice, chimice, fotochimice şi biologice. 3. Cercetări privind frecvenţa factorilor fizici (umiditate relativă, temperatură şi lumină) Pentru a putea controla şi dirija factorii ambientali, mai întâi trebuie determinaţi. Prin urmare, în anul 2012, continuând studiul început în anul 2011 (odată cu amenajarea acestui spaţiu ca depozit), au fost efectuate înregistrări ale U.R, temperaturii şi luminozităţii , rezultatele obţinute fiind analizate în vederea stabilirii măsurilor de conservare preventivă ce trebuie luate. De asemenea, aceste rezultate vor fi comparate cu cele obţinute anul trecut pentru a avea o vedere asupra „foii de parcurs” a acestor parametri dar şi asupra eficienţei intervenţiilor aplicate. Determinarea calităţii mediului ambiant în încăpere a fost realizată cu aparatură de înregistrare a 3 parametri microclimatici. Umiditatea relativă şi temperatura au fost măsurate cu ajutorul unui

317

termohigrograf şi al unui psihrometru, acesta din urmă fiind folosit şi pentru etalonare, iar determinarea intensităţii luminoase s-a realizat cu ajutorul unui lux-metru digital. Termohigrograful folosit este din categoria celor care redau pe o diagramă valorile umidităţii şi temperaturii, înregistrate continuu pe o perioadă de o săptămână. Înregistrările astfel realizate au comunicat nu numai valorile minime şi maxime, dar şi ritmul şi amplitudinea oscilaţiilor, dacă modificările au fost bruşte sau lente. Existenţa înregistrărilor a făcut posibilă efectuarea unui studiu riguros asupra condiţiilor microclimatice din spaţiul demisolului. Pentru că înregistrarea continuă a valorilor şi variaţiile acestor factori constituie cea mai fidelă oglindă a acestor condiţii, pentru că sunt determinate formele specifice de manifestare şi efectele lor. Pentru analiză, valorilor U.R. şi T., înscrise pe diagramele aparatelor, li s-a calculat media zilnică, săptămânală şi lunară, rezultatele obţinute fiind trecute în tabelul anexat. Tot în acest tabel au fost înscrise valorile maxime şi minime ale celor doi parametri, înregistrate în cursul fiecărei săptămâni, precum şi numărul zilelor care se încadrează în regimul normal, umed sau sec al umidităţii relative. In spaţiul de depozitare fiind adăpostite bunuri eterogene, pentru păstrarea lor sunt recomandate următorele valori ale parametrilor microclimatici, care, împacă cel mai bine toate clasele de bunuri U.R. 50-65%, iar temperatura să nu depăşească 220C3. Aceste valori, evident, vor fi folosite ca repere în aprecierea dinamicii celor trei parametri. Dacă valorile măsurătorilor depăşesc limitele înscrise mai sus, se pot face aprecieri asupra intensităţii alterării materialelor, care creşte cu sporirea gradului de umiditate, cu creşterea temperaturii şi cu mărirea intensităţii luminoase. Examinarea valorilor înregistrate în primele 3 luni ale anului imprimate pe diagramele termohigrografului dar şi a celor obţinute prin prelucrare statistică, înscrise în tabelul anexat, evidenţiază că evoluţia U.R. s-a înscris, în general, în limitele recomandate de normele de conservare, cu mici oscilaţii orare şi zilnice în interiorul intervalului normal. Regimul U.R. al acestui interval de timp a fost unul normal (media U.R. 60,53%), cu excepţia a 6 zile, când U.R. a depăşit valoarea de 65%. Înregistrarea umidităţii ridicate a fost

3 H.G. nr.1546/18.12.2003 pt. aprobarea normelor de conservare şi restaurare a bunurilor mobile clasate, art.4, alin.b

318

provocată de încărcarea cu umiditate a zidului sudic al încăperii. Credem că la originea aparaţiei acestui fenomen este zăpada din luna februarie, pentru că zidul s-a umezit odată cu căderea ei. Apa rezultată prin topirea zăpezii s-a scurs în pământ prin întreruperile din asfaltul trotuarului şi apoi s-a infiltrat în zid (foto.1). Ajunsă aici s-a evaporat ori de câte ori presiunea vaporilor de apă era mai mică decât valoarea de saturare, cu o viteză determinată de temperatura ambienatală şi a valorilor U.R.4. Spre deosebire de anul trecut, când retragerea petelor de umiditate s-a făcut lent, pe parcursul câtorva luni5, de data aceasta retragerea petelor de umiditate (foto. 2) s-a realizată într-o săptămână. Funcţionarea aparatelor de dezumidificare, amplasate în depozit şi în încăperile învecinate, au avut o contribuţie importantă în scăderea umidităţii din zid. Odată cu uscarea peretelui, umiditatea ambientală a revenit în limitele normale. Din păcate folosirea dezumidificatoarelor a prezentat şi o latură negativă. Din cauza folosirii restrânsă a lor, de 8 ore/zi, impusă din motive de siguranţă, oscilaţiilor zilnice ale U.R. s-au intensificat. Termohigrograful a înregistrat atâtea

Foto.1 Foto. 2 fluctuaţii ale U.R. câte perioade de funcţionare ale deumidificatorului au existat. Astfel, la fiecare punere în funcţiune a deumidificatorului,

4 A. Moldoveanu, Conservarea Preventivă a Bunurilor Culturale, Editura Centrul Pentru Formare, Educare Permanentă şi Management în Domeniul Culturii, Bucureşti, 2003, pag. 47 5 M. Pătruţescu, Analiza condiţiilor de păstrare din depozitul temporar de obiecte medievale al Muzelui Regiunii Porţilor de Fier, Drobeta XXI, Seria Arheologie – Istorie, Ed. Universitatea Craiova, Dr. Tr. Severin, 2011, pag. 151-152

319

indicatorul termohigrografului cobora, iar la fiecare decuplare a deumidificatorului, indicatorul urca din nou, evoluţia valorilor imprimate pe hârtia grafică fiind una sinuoasă. Instalaţia electrică a acestei clădiri este veche, cu o funcţionare nu tocmai sigură, de aceea s-a pus în balanţă existenţa oscilaţiilor cu riscul apariţiei unui scurt circuit. S-a considerat că este mult mai important ca piesele să fie protejate de apariţia unui incendiu prin funcţionarea acestor aparate cât timp pot fi supravegheate. Funcţionarea discontinuă a deumificatoarelor, chiar dacă a provocat oscilaţii, a reuşit să întrerupă apariţia condiţiilor de instalare a factorilor microbiologici. Din analiza diferenţelor dintre valorile maxime şi minime ale U.R. înregistrate săptămânal în intervalul ianuarie - martie, se observă că ele se situează între 4 -13 %, cele mai frecvente fiind cele de 4%, ceea ce înseamnă că oscilaţiile nu au fost ample. Variabilitatea U.R lunară este, însă, ceva mai pronuţată deoarece diferenţele lunare ale maximelor şi minimurile s-au situat frecvent la nivelul de 12-13 unităţi procentuale. Variaţiile U.R. şi creşterea valorilor umidităţii ambientale, care s-au manifestat începând cu luna aprilie şi până în iunie, au cauzat o înrăutăţire a regimului climatic, valoarea medie a U.R. înregistrată în acest interval de timp crescând la 67%. Astfel, fluctuaţiile săptămânale ale umidităţii ambientale înregistrate în luna aprilie au determinat un regim mixt (normal – umed), în care numărul zilelor caracterizate de un climat umed a fost 9, iar în lunile mai şi iunie regimul umed a fost cel dominant deoarece numărul zilelor în care s-au înregistrat depăşiri ale valorilor maxime admise ale U.R. a fost preponderent (28,1 zile în mai şi 24 zile în iunie). Intensificarea variabilităţii regimului climatic rezultă şi din analiza valorile diferenţelor dintre U.R. max şi U.R. min. înregistrate săptămânal. Amplitudinea acestor variaţii se situează frecvent la valori de 15%, mai mult decât s-a înregistrat în primul trimestru. Creşterea umidităţii ambientale putea provoca declanşarea unui atac fungic, aşa cum s-a înregistrat anul trecut. Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie nedorită s-a acţionat prin intensificarea aerisirilor şi aplicarea de tratamente chimice şi mecanice în spaţiul de depozitare care au constat în desprăfuiri, pulverizarea de substanţe de dezinfectare şi decontaminare: tictură de mentă, formaldehidă, tymol în alcool. Utilizarea repetată a acestor tratamente pe întreaga perioadă în care s-au înregistrat creşteri ale umidităţii ambientale a condus la reducerea ratei proceselor de deteriorare.

320

În perioada iulie – septembrie, spre deosebire de trimestrul anterior, s-a înregistrat o îmbunătăţire a valorilor umidităţii ambientale, ele încadrându-se în intervalul optim într-o proprţie de 87%. În luna iulie regimul higrometric a fost mixt, normal-umed, iar în celălalte 2 luni ale trimestrului a fost normal. Analizând valorile temperaturii înregistate pe diagrame, dar şi a celor înscrise în tabelul anexat, se observă că aceasta a avut o evoluţie săptămânală aproape constantă, traiectoria parcursă de acul termohigrogarfului fiind liniară, uşor ascendentă sau uşor descententă, fără oscilaţii ample orare sau zilnice. Diferenţele dintre valoarea maximă şi valoarea minimă ale temperaturilor înregistrate săptămânal nu au depăşit niciodată 20 C. Modificările lente ale t., înregistrate la succesiunea săptâmânilor, au condus la variaţii sezoniere cu amplitudini mici. Bunăoară diferenţa dintre valoarea medie a temperaturilor înregistrate primăvară faţă de cele din iarnă este de 8,130C, iar fată de cele înregistrate vara sunt de 90C. Cea mai mare diferenţă, cea dintre media valorilor t. înregistrate în anotimpul rece şi media t. înregistrate vara, este de aproape 180 C. Variaţiile temperaturii înregistrate de a lungul perioadei de monitorizare s-au înscris, în general, în limitele normale. Analiza valorile t. înregistrate zilnic în perioadele ianuarie-iunie şi în luna septembrie arată că nu au depăşit limita superioară, de 220C, ele încadrându-se într-o proporţie aproape de 100% în prevederile normelor corespunzătoare de conservare. Excepţie fac lunile iulie şi august, perioadă în care valorile t. depăşesc această limită. Comportamentul termic uniform, înregistrat în încăpere de-a lungul unui sezon, este explicat de eficienţa energetică a clădirii. Structura constructivă a clădirii, cu rezistenţă termică ridicată, poziţia şi nivelul la care se află încăperea, cu un singur perete perimetral, care pe jumătate este sub nivelul solului, determină o constanţă a temperaturilor pe intervale de câteva săptămâni. Acele valori ale temperaturii situate între 1 şi 100 C, înregistrate în perioada rece a anului, asociate valorilor optime ale U.R. au asigurat o bună protecţie componentei organice a pieselor, ştiut fiind faptul că temperaturile scăzute corelate cu umidităţi corespunzătoare diminuează spectrul distrugerii acestei categorii de obiecte. Această situaţie s-a înregistrat într-o proporţie ridicată, de 86%, în perioada ianuarie-martie.

321

Evoluţia mediilor lunare ale U.R. în anul 2011

50

55

60

65

70

75

ian. febr. mart. april. mai iun. iul. aug. sept.

Luna

U.R

(%)

U.R

4. Concluzii Spre deosebire de aceeaşi perioadă a anului trecut, când pentru regimul higrometric a fost preponderent umed în 230,35 de zile6, anul acesta s-a înregistrat o îmbunătăţire a condiţiilor de păstrare pentru că numărul zilelor care se încadrează în regimul normal al umidităţii este de 204,9, valoarea medie a U.R fiind de %. La ameliorarea microclimatului a contribuit atât funcţionarea aparaturii de corectare a surplusului de umiditate cât şi seceta înregistrată în vara şi toamna acestui an. Această situaţie a asigurat o protecţie mai bună obiectelor suport organic împotriva biodegradării, puţine fiind situaţiile în care a fost depistată activarea factorilor microbilogici.

6 Ibidem, pag. 158-160.

322

Evoluţia mediilor lunare ale U.R. în anul 2012

50

55

60

65

70

75

ian. febr. mart. april. mai iun. iul. aug. sept.Luna

U.R

.(%

)

U.R.

Bibliografie 1) Dutu, V. Dragomir, V. E. Costoiu, A. Mihailescu, M.

Andreeascu, Ghid de bune practici în protejarea şi promovarea colecţiilor publice locale, Centru de Pregătire Profesională În Cultură, Bucureşti, 2010;

2) Ioan Haţegan, Determinări microclimatice la Muzeul Banatului, Revista muzeelor şi monumentelor, nr. 8/1077,

pag. 40-46.

323

REALIZAREA UNEI COLEC ŢII DE CUIBURI ŞI OUĂ

STUDIU DE CAZ COLECȚIA OOLOGIC Ă I. CĂTUNEANU.

Conservator Elena Mihaela Crețu Complexul Muzeal de Ştiin ţe ale Naturii Galaţi

Rezumat

În lucrarea de faţă am prezentat modul de realizare a unei colecţii ştiinţifice de cuiburi şi ouă, precum şi modalităţi de valorificare a colecţiei. Ca studiu de caz am prezentat colecţia oologică I. Cătuneanu. Abstract In this paper we presented how to implement a stientific collection of needs and eggs and methods of use of the collection. As a case study we presented I Catuneanu collection. Cuvinte-cheie: patrimoniu, colecţie, valorificare. Keywords: heritage, collection, recovery. Muzeul este o instituţie cultural-ştiinţifică care are drept obiectiv colectarea şi conservarea bunurilor culturale şi valorificarea lor, prioritar prin expunere, în scop de instruire, educare şi agreement al celui mai larg public. (ICOM)

Colecţiile unui muzeu constituie în primul rând un patrimoniu de valori concretiyat sub formă de bunuri materiale. Fără îndoială mărimea patrimoniului este determinată de numărul de piese cuprins în colecţii. Dar fiecare piesă este caracterizată şi de valoarea specific( cultural) dată de unicitate, raritate, excelenţă de factură, corelare cu o personalitate, etc.

324

Mărimea şi importanţa patrimoniului ştiinţific dau valoare unui muzeu. Funcţia de constituire a patrimoniului muzeal cuprinde următoarele activităţi componente:

1. Cercetarea ştiinţifică a patrimoniului 2. Colecţionarea patrimoniului muzeal 3. Evidenţă ştiinţifică a patrimoniului 4. Documentare ştiinţifică de muzeu Colecţionarea patrimoniului muzeal este ansamblul de acţiuni,

operaţii şi mijloace cu caracter profesional şi administrative-juridic, având drept scop transferul de bunuri culturale în proprietatea muzeului, cu alte cuvinte transformarea patrimoniului virtual în patrimoniu real.

Căile de constituire şi dezvoltare a patrimoniului muzeal sunt: achiziţiile, donaţiile, cercetarea în teren. Niciuna din aceste căi nu se suprapune cu cercetarea, dar cercetarea este implicată în fiecare din ele comportând grade şi modalităţi diferite.

În cadrul Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii din Galaţi patrimoniul ştiinţific a fost mărit prin toate cele trei modalităţi. Ne vom referi în cele ce urmează la modul de realizare a colecţiilor de cuiburi şi ouă aflate în secţia Muzeu a CMŞN Galaţi.

Eforturile de a realiza asemenea colecţii prin cercetare în teren sunt considerabile. Necesită o experienţă vastă, dedicaţie şi cunoaşterea comportamentului şi a habitatelor de cuibărit a diferitelor specii de păsări, ore întregi de observaţie. Totodată, identificarea cuiburilor nu este deloc uşoară, deoarece multe dintre ele sunt bine camuflate şi detectarea lor este dificilă.

Prepararea ouălor pentru colecţie şi conservarea acestora, sistematizarea tuturor datelor de identificare, colectare, precum şi a observaţiilor adiacente , impun multă meticulozitate şi pasiune.

Colecţia muzeului nostru s-a îmbogăţit considerabil prin achiziţionarea preparatelor biologice de la colecţionari. Ţinând cont că ne aflăm la sfârşitul perioadei în care colectarea cuiburilor şi ouălor era permisă nelimitat şi pentru orice specie, valoarea colecţiilor de cuiburi şi ouă este practic inestimabilă.

O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană s-a făcut şi transpunerea legislaţiei europene în cea românească,inclusiv a celei care reglementează colectarea de cuiburi şi ouă din diferite habitate. Declararea zonelor protejate prin programul Natura 2000 a dus la realizarea , pentru fiecare zonă în parte, a unui plan de management

325

prin care sunt reglementate colectările de cuiburi şi ouă în aceste zone.De cele mai multe ori colectarea acestora este interzisă. Studiu de caz – Colecţia oologică I. Cătuneanu

Ion Cătuneanu este un cunoscut ornitolog român, care timp de 60 de ani a depus o vastă şi fructuoasă muncă în domeniul ornitologiei, iar timp de 31 de ani a fost directorul Centralei Ornitologice Române( precursoarea Societăţii Ornitologice Române).

Începând cu anul 1925 a reuşit să realizeze o impresionantă colecţie de cuiburi şi ouă din care în 1974 au fost cedate Muzeului de Ştiinţe Naturale din Focşani 432 de ouă şi 63 de cuiburi, reprezentative pentru 107 specii şi 36 de familii.

În anul 2006 Muzeul din Galaţi a preluat de la moştenitorii lui I. Cătuneanu restul colecţiei, reprezentând 203 cuiburi,1650 ouă şi 592 ponte aparţinând a 101 specii clocitoare din România. Acestea au fost colectate într-un interval de 66 de ani, în peste 250 date de colectare, din habitate situate în 24 de judeţe( 23 în România şi unul în fosta URSS, actual Ucraina- Cetatea Albă).

Valoarea acestei colecţii este dată de informaţiile istorice, genetice, biochimice, precum şi date asupra habitatelor natural din care au fost colectate cuiburile şi ouăle.

De menţionat că 18 specii din această colecţie se află în Cartea Roşie a Vertebratelor din România , dintre care 9 au statut de specii vulnerabile, 7 au statut de specii periclitate, şi 2 sunt specii critic periclitate.

• Pregătirea pentru transport de la București Preluarea colecţiei a fost făcută respectând toate regulile de

manipulare, curăţare şi împachetare . Ţinând cont de fragilitatea materialului şi de importanţa lui ştiinţifică am aplicat un tratament de curăţire uscată: ştergere cu cârpă moale, periere cu o perie moale şi un tratament de dezinfecţie -dezinfestare prin pulverizarea unui insecticid universal peste cuiburi şi oua.

Dupa aceasta am învelit fiecare cuib cu ouăle aferente într-un material textil (vatelină cu grosimea de 5 mm sau vată medicinală) şi apoi în folie cu bule.Fiecare sertar din cele 14 au fost la final acoperite cu folie de material plastic, apoi introduse în ouar (dulap).Dulapul a fost urcat într-o maşină şi bine ancorat cu chingi de pereţii acesteia.

326

• Carantina materialului biologic

În momentul descărcării dulapul cu cuiburi a fost depozitat într-un loc de carantină şi tratat din nou cu substanţe insecticide( KILLTOX). Instituţia noastră a solicitat efectuarea unui tratament prin fumigaţie , dar deoarece nu exista o firmă care să efectueze acest tip de tratament chimic, ne-am văzut nevoiţi să folosim ca metodă de prevenire insecticidul universal . Timp de 3 luni, la perioade de 2 săptămâni, s-a facut dezinsecţia.

327

• Evidenţa colecției

A cuprins în primă fază măsurarea ouălor cu un şubler electronic, ceea ce a dus la măsurarea exactă( cu 2 zecimale) a dimensiunilor ouălor. Dupa măsurare am efectuat inventarierea , prin atribuirea unui numar de inventar fiecărei piese în parte, apoi inscrierea lor in registrul inventar general.

Următoarea fază a constat în introducerea dulapului cu cuiburi în depozitul ştiinţific.După depozitare colecţia a fost introdusă pe suport electronic, realizandu-se catalogul sistematic al colectiei, acesta reprezentand un veritabil “instrument”de cercetare prin datele pe care le oferă, date ce pot fi valorificate de cercetatori in diferite studii si proiecte stiintifice.

328

• Valorificarea colecţiei Valoarea estetică şi educaţională a colecţiei a fost pusă în evidenţă

prin organizarea unei expoziţii temporare tematice cu titlul „Cuiburi şi ouă. In memoriam I. Cătuneanu”.

Expoziţia temporară a prezentat un material ştiinţific valoros, prin

expunerea cu ajutorul unor mijloace moderne şi relevante a unei părţi din colecţia oologică I Cătuneanu. Cele 276 de ouă şi 50 de cuiburi expuse, aparţin unui numar de 75 de specii clocitoare din România, fiind structurate expoziţional în funcţie de habitatele propice cuibăritului: acvatic, stepă, silvostepă, păduri de foioase şi conifere, parcuri, grădini, vii, livezi şi Dobrogea. Dintre acestea 15 sunt specii aflate pe Lista Roşie a vertebratelor din România, având diferite grade de periclitate: vulnerabile, periclitate şi critic periclitate.

Expoziţia nu a avut menirea de a încuraja colectarea de cuiburi şi ouă din natură, ci de a oferi informaţii şi de a conştientiza publicul asupra importanţei conservării păsărilor din România , a locurilor de cuibărit şi a ariilor naturale pe care le populează.

329

330

SCURT ISTORIC AL APLIC ĂRII ȘTIIN ȚEI ÎN

CERCETAREA MICROCLIMATULUI MUZEAL.

Conservator Silvia Galea Muzeul Naţional Brukenthal, Sibiu

Rezumat Cercetarea ştiinţifică în domeniul conservării preventive a intervenit târziu, abia în deceniul opt al secolului trecut. În conservarea preventivă valorile umidităţii relative şi de temperatură erau dictate de bunul simţ şi de limitele confortului uman. O dată cu instalarea aparatelor de aer condiţionat în galeriile de artă şi cu apariţia calculatoarelor, s-a trecut la o nouă fază, cea de cercetare ştiinţifică a fenomenelor şi a materialelor în laboratoare specializate, a răspunsului acestora faţă de factorii de mediu, şi s-au găsit răspunsuri la întrebări de mult puse de conservatori.

Short history of science applications in the research of the museum microclimate Abstract

Scientifically research in the area of preventive preservation appeared late, only in the 8th decade of the last Century. Until then, in preventive preservation the values of relative humidity and temperature were only determined by common sense and limits of human comfort. After the installation of air conditioning systems in art galleries and the diffusion of computers, a new phase began. It was a phase of scientific analysis in professional laboratories of the materials and of their response to environmental factors. Answers were found for many questions previously formulated by conservatories.

331

Cuvinte cheie : cercetare științifică, conservare preventivă,microclimat, umiditate relativă, temperatură Keywords : Scientifically research, preventive preservation, microclimat, relative humidity, temperature.

După cum era firesc, preocupări pentru sănătatea obiectelor vechi, preţioase, au apărut o dată cu naşterea colecţiilor, adică în antichitate. Valoroase în sine sau prin mesajul şi informaţia pe care o transmit, colecţiile au conferit întotdeauna proprietarului care le deţinea un statut aparte. Spaţiului unde erau etalate sau depozitate i se acorda o grijă deosebită. Dar numai relativ recent cercetarea în domeniu a furnizat o bază ştiinţifică pentru determinarea valorilor optime în ceea ce priveşte microclimatul muzeal, a intevalelor în care temperaturii şi umidităţii relative le este permis să oscileze fără riscuri pentru sănătatea bunurilor culturale. După cum se cunoaşte, prezervarea bunurilor de patrimoniu depinde de mai mulţi factori: în primul rând de natura materialului din care sunt confecţionate – dacă este organic sau mineral, de vechimea lor, de tehnologia de obţinere, de greşelile de fabricaţie, de chimismul solului de zacere – dacă au fost îngropate, de modul în care au fost păstrate înainte de a fi aduse în muzeu, de uzura de folosinţă, de felul în care au fost tratate, manipulate, de condiţiile în care au fost depozitate sau etalate în mediul muzeal, de gradul de inocuitate a metodele aplicate pentru restaurarea-conservarea lor...

Un istoric al evoluţiei specificaţiilor pentru microclimatul muzeal ar arăta că iniţial bunurile culturale erau expuse aceloraşi condiţii de mediu ca şi omul. Atunci, ca şi acum, temperatura recomandată era situată în zona de confort uman. Deşi sănătatea pieselor o cere, lumina nu poate fi eliminată, este necesară pentru vizualizarea lor şi pentru a permite deplasarea în siguranţă a oamenilor. Cantitatea şi tipul de radiaţii trebuie redus la minim posibil. Factori ambientali benefici unui tip de obiecte pot fi destructibili pentru alte tipuri. Trebuie luate în considerare atât efectele pe termen scurt cât şi cele pe termen lung. Dezvoltarea tehnologiei industriale, a sistemelor de încălzire centralizată, a

332

aparatelor de aer condiţionat, a făcut posibilă modificarea parametrilor de umiditate relativă şi temperatură, aceştia au devenit mai uniformi sau diferiţi de climatul exterior. Încălzirea centralizată instalată în muzee a făcut să scadă umiditatea relativă în sălile de expoziţie şi în depozite, fapt ce a dus la degradări ca: exfolieri şi desprinderi ale stratului pictural, crăpături şi curbări ale panourilor din lemn, cedarea îmbinărilor mobilierului, desprinderi ale fragmentelor vaselor din ceramică restaurate şi ale completărilor din ghips (despre care se ştie că este higroscopic), fragilizarea hârtiei, a pergamentului şi a materialelor textile... Spălarea cu apă a sistemelor de ventilaţie era iniţial făcută pentru purificarea aerului de praf şi agenţi poluanţi, dar s-a descoperit că această metodă era potrivită şi pentru a controla umiditatea relativă şi a reduce problemele asociate încălzirii centrale! În 1908, Muzeul de Arte Plastice din Boston (SUA) a instalat încălzirea centralizată iar după doi ani şi sistemul de umidificare a aerului, ocazie cu care s-a observat că „umiditatea cea mai adaptată picturilor şi a altor obiecte de artă este între 55 şi 60 %”. Cel care a făcut această observaţie – John McCabe1 - nu a furnizat nici o altă informaţie în legătură cu vre-un test sau rezultat al unor cercetări care să fi dus la aceste valori. Valorile recomandate de temperatură erau mai scăzute decât cele recomandate azi, dar şi sistemele de încălzire erau mai puţin performante! O reevaluare majoră a acestor parametrii s-a făcut în timpul celui de al doilea război mondial, când parte din colecţiile Galeriei Naţionale din Londra au fost adăpostite în peşteri, carierele de şisturi cristaline din Wales. Temperatura aici era scăzută şi constantă, dar umiditatea se apropia de 100%. Pentru că exista pericolul apariţiei atacului biologic, s-a luat măsura încălzirii spaţiului, pentru scăderea umidităţii. Valoarea ţintă aleasă era 58%, care era valoarea medie din sălile galeriei. Condiţiile obţinute erau asemănătoare celor din Galerie, dar mult mai constante. Observaţia că degradarea stratului pictural a încetat pe perioada adăpostirii picturilor în peşteri a dus la instalarea aerului condiţionat în Galerie după încetarea războiului2. Valoarea de 58% s-a bazat pe măsurătorile realizate pe blocuri de lemn păstrate mai multă vreme în sălile de expoziţie, şi nu există nici o altă cercetare la data respectivă care să

1 McCabe J. - Humidification and ventilation in art museums, Museum News (september 1, 1931) 7-8. 2 Keeley, T. şi F. Rawlins - Air conditioning at the National Gallery, London. Its influence upon the preservation and preservation of the pictures Museum (UNESCO, Paris) 4, 1951, 194-200.

333

ateste că picturile erau mai stabile şi mai durabile în condiţiile alese. În absenţa datelor care să recomande alţi parametrii, reproducerea condiţiilor din salile de expoziţie erau mai puţin riscante decât alegerea altor condiţii diferite şi cu urmări necunoscute. Cu această ocazie s-a observat că variaţia de temperatură şi umiditate din galeriile de artă este factorul care duce la degradarea exponatelor. În urma acestor observaţii, după război s-a luat decizia de control a microclimatului în muzee. În 1960, cercetări sumare au dus la concluzia că intervalul optim de umiditate pentru păstrarea a bunurilor culturale este de 40 – 70%, în funcţie de natura materialului din care sunt făcute acestea. Logica acestei afirmaţii era - sub pragul de 40% există pericolul de dezhidratare – presupusa fragilizare a pergamentului sau rigidizarea materialelor, iar la peste 70% sunt create condiţii optime pentru dezvoltarea microflorei, a atacului biologic. Într-un articol semnat de J.H.Plenderleith, acesta propune limite mai strânse, de 50 - 60%3. Afirmaţiile făcute se pare că nu aveau la bază o serioasă cercetare ştiinţifică şi de multe ori rezultatele erau derivate din practică. J.H.Plenderleith a utilizat date provenind din domeniul tehnologiei de uscare a lemnului, când susţine pragul minim de 50%. Toţi conservatorii ştiu că menţinerea unei umidităţi relative ridicate în condiţii de iarnă, când funcţionează sistemul de încălzire centralizat este dificilă, dacă nu imposibilă, oricum cu costuri pe care nu orice muzeu ş-i le permite, dar cu efecte dezastruoase pentru clădiri – condensul de pe acoperiş şi pe pereţii exteriori care poate cauza serioase deteriorări.

Valori mai mici de 25% ale umidităţii relative în timp de iarnă au fost adoptate în Canada şi în nordul Statelor Unite nu pentru că s-ar fi demonstrat că sunt sigure pentru colecţii ci pentru că menţinerea unor valori mai ridicate în anotimpul friguros sunt greu de realizat. S-a pornit de la ideea că alte valori decât cele obişnuite sunt de acceptat dacă obiectele sunt acomodate cu acestea – afirmaţie din nou cu puţină acoperire în practică.

În 1978, Garry Thomson de la Departamentul Ştiinţific al Galeriei Naţionale din Londra publică lucrarea „ Microclimatul muzeal”4. Acesta deduce mai mult valorile si intevalele acceptate pentru că la vremea aceea nu existau cercetări ştiinţifice aprofundate

3 Plenderleith, H şi P. Philpott – Climatology and conservation in Museums (UNESCO, Paris) 13, 1960, 202 – 289. 4 Thomson G. - The Museum Environment, Butterworths, London 1978.

334

în domeniu. Dar acesta, spre deosebire de înaintaşi, recomandă pentru determinarea condiţiilor care trebuie menţinute, luarea în calcul a tipului de colecţie, a materialelor din care aceasta este constituită, climatul local în care se găseşte amplasat muzeul, vegetaţia din zonă. Valoarea recomandată e de 55%, nu pentru că ar fi o valoare rezultată în urma unor cercetări ca fiind optimă ci pentru că este media între 40% UR (rigidizare) şi 70%( risc de atac biologic). Controlul umidităţii relative se baza pe ce era posibil din punct de vedere al aparatelor de climatizare, nu pe ce era necesar şi sănătos pentru obiecte. Limitele fluctuaţiei parametrilor de umiditate relativă în care nu există risc de deteriorare nu au fost stabilite. De aceea, pentru a nu risca, s-a stabilit o toleranţă de ± 4 - 5 % faţă de aşa zisa valoare optimă. Întrebarea la care se căuta un răspuns era până la ce valori poate varia microclimatul fără a produce deteriorări ireversibile. Valorile temperaturii erau mai puţin controversate pentru că din motive practice, exponatele erau menţinute la valori situate în limitele confortului uman (de multe ori în ciuda efectelor asupra sănătăţii obiectelor muzeale).

În 1982 apare o lucrare a cercetătorului D. Erhardt, de la Laboratorul de Conservare Analitică al Institutului Smithsonian, prin care este anunţată o mouă metodă de analiză cu elemente finite ce poate fi aplicată pentru prezicerea schemelor, tiparelor de deteriorare la structurile stratificate complexe, cum sunt picturile, urmată de o altă prelegere prezentată de acelaşi autor la întâlnirea naţională a Societăţii Americane de Chimie5 în anul 1989. Au fost abordate pe larg efectele microclimatelor caracteristice ca şi schimbarea acestora asupra diferitelor tipuri de materiale din care sunt făcute obiectele muzeale. S-au pus în discuţie şi modificări ale vitezelor de reacţie, valori critice ale UR, modificările dimensionale, modificări ale proprietăţilor fizice, chimice şi mecanice ale diverselor tipuri de materiale. Chiar şi după aceste cercetări, problema critică rămânea – determinarea limitelor permise pentru variaţia parametrilor climatici. Au urmat alte lucrări, au fost făcute cercetări în legătură cu efectul temperaturii şi al umidităţii relative asupra proceselor importante de degradare, s-au efectuat teste de determinare a răspunsului fizic al materialelor la modificări ale celor doi parametrii, au fost investigate efectele

5 Erhardt, D. Mecklemburg, M – Relative humidity and the Care of Museum Collection, în Abstract of Papers, ACS National Meeting, American Chemical Society, Washington, 1989.

335

proceselor de îmbătrânire (care sunt reacţii chimice) asupra proprietăţilor, au fost notate răspunsul materialelor. Toate acestea au dus în final la o modelare computerizată care poate prelua date pentru materiale individuale şi prezic comportamentul obiectelor compozite. Prin aceste metode se pot prezice când sunt depăşite aceste limite elastice, când schimbările mai sunt reversibile. După depăşirea acestor limite pot urma modificările permanente, deci ireversibile. Modelarea pe calculator a arătat cât de ample pot fi variaţiile de temperatură sau umiditate relativă astfel încât să producă schimbări ireversibile, deci ce fluctuaţii sunt permise fără a cauza deteriorări. În 1994 un comunicat de presă al Institutului Smithsonian a anunţat că oamenii de ştiinţă au dezvoltat noi recomandări pentru climatul muzeal6. Combinând cercetările anterioare cu modelarea pe calculator au fost dezvoltate noi recomandări pentru microclimatul muzeal. Au fost luate în calcul efectele microclimatului asupra proprietăţilor fizice, chimice şi mecanice ale materialelor. În general, limitele permise pentru o colecţie sunt determinate de cel mai reactiv dintre materialele conţinute de acea colecţie. Recomandările au furnizat intervale sigure în care deteriorările mecanice şi fizice erau prevenite, iar cele chimice, încetinite. Pentru colecţiile uzuale, fără materiale sensibile, variaţiile în intervalul de 30-60% sunt sigure din punct de vedere mecanic. Temperatura este de obicei dictată de confortul uman, dar obligatoriu trebuie să fie mai mare de 13°C pentru a preveni degradarea materialelor plastice, de exemplu acrilicele care sub această temperatură devin casante. Şi obiectele făcute din staniu, cositor, pot avea probleme dacă sunt păstrate sub 12 grade Celsius. Stabilitatea chimică pe termen lung creşte la temperaturi mai scăzute şi umiditate relativă mică. Recomandările specialiştilor de la Institutul Smithsonian cer ca UR să se situeze la 45%± 8, iar temperatura la 21° ± 2°C – sunt valori care se înscriu în limitele general permise de normele de conservare preventivă. Aceste norme sunt mai flexibile, mai uşor de implementat, aplicarea lor este mai puţin costisitoare. Nu sunt valori general valabile – există obiecte muzeale care se păstrează mai bine la temperaturi negative, dar nu despre ele este vorba. Conservatorii ştiu că există şi excepţii – materialele degradate sever sau cele foarte sensibile la schimbări de microclimat – textilele din

6 Erhardt, D şi Mecklemburg M – Relative Humidity re-examined in A.Roy and P. Smith, Preventiv Conservation: Practice, Theory and Reserarch, London 1994, 28-31

336

mătase, intarsiile şi panourile de furnir, clişeele pe sticlă... Pentru toate acestea ar trebui amenajat un spaţiu special în care să se poată oferi un grad de protecţie sporit împotriva fluctuaţiilor UR prin montarea unor dulapuri sau vitrine etanşe cu materiale tampon sau alte metode de menţinere a unui microclimat cât mai stabil, care poate fi controlat şi reglat.7

Bibliografie :

McCabe 1931 - McCabe, J. - Humidification

and ventilation in art museums,

Museum

News(september1,1931) 7-8.

Keeley, T şi Rowlins F 1951 - Keeley, T. şi F. Rawlins, Air

conditioning at the National

Gallery, London. Its influence

upon the preservation and

preservation of the pictures

Museum (UNESCO, Paris) 4,

1951, 194-200.

Plenderleith, Philipott 1960 - Plenderleith, J.H şi Philpott P.

– Climatology and conservation

in Museums (UNESCO, Paris)

13, 1960, 202 – 289.

Thomson 1978 - Thomson G. The Museum

Environment, Butterworths,

London 1978.

7 Erhardt, D. Tumosa, C. Mecklemburg , M.F – Aplicând ştiinţa în problematica climatului muzeal, în Microclimatul muzeal, 2007, 11-17.

337

Erhardt, Mecklemburg 1989 - Erhardt, D. Mecklemburg, M.

– Relative humidity and the Care of Museum Collection, in Abstract

of Papers, ACS, National Meeting, American Chemical Society,

Washington, 1989.

Erhardt, Mecklemburg 1994 – Erhardt, D. Mecklemburg, M.

Relative Humidity re-examined

in A.Roy and P. Smith,

Preventiv Conservation:

Practice, Theory and Reserarch,

London 1994, 28-31

Erhardt, Mecklemburg, 2007 – Erhardt, D şi Mecklemburg

M - Aplicând ştiinţa în

problematica microclimatului

muzeal, în Microclimatul

muzeal, 2007, 11-17

338

CONSERVAREA FONDULUI MEMORIAL GEORGE TOPÂRCEANU.

Conservator Consuela Grecu Muzeul Câmpulung Muscel Rezumat : Această lucrare prezintă o parte din viaţă şi opera poetului George Toparceanu, regăsita în volumele păstrate în fondul de carte şi documente al Muzeului Câmpulung, precum şi modul de conservare al acestora. Abstract : This paper presents a part of life and opera poet George Toparceanu, contiguous in volumes held in the fund by the book and documents of Câmpulung Museum, as well as the manner of the conservation of them Cuvinte cheie : conservare, fond de carte, măsuri preventive Keywords: conservation, fund book, preventive measures Poetul George Topârceanu s-a născut la 20 martie 1886 la Bucureşti, unde a absolvit şi primele două clase primare, apoi continuă şcoala la Şuici şi liceul Matei Basarab din Bucureşti.. Vine la Nămăești în anul 1906, unde o va cunoaşte pe viitoarea lui soţie Victoria, dar din cauza lipsurilor pleacă la Bucureşti şi apoi la Iaşi în anul 1911 ca subsecretar de redacţie la revista Viaţa românească. În timpul primului razboi mondial cade prizonier în luptele de la

Turtucaia, despre care a scris în Pirin –Planina şi Amintiri din luptele de la Turtucaia, episoduri tragice şi comice din captivitate. Din 1926 deţine funcţia de director al Teatrului Naţional din

Chişinău şi Inspector al teatrelor din Moldova, apoi director al Teatrului Naţional din Iaşi, iar în anul 1936 este ales membru corespondent al Academiei Române. Poeziile lui George Topârceanu sunt strânse în volumele Balade

vesele şi triste, Migdale amare, Parodii originale, Opere alese, la care

339

se adăugă şi o serie de lucrări în proză: Scrisori fără adresă, Pirin –Planina, şi începutul romanului Minunile sfântului Sisoe. Mihail Sadoveanu spunea în prefaţa baladelor că, George

Topârceanu a căzut brusc şi brutal înainte de a-şi fi isprăvit, Minunea sfântului Sisoe, capodopera lui de proză. Brusc şi brutal pentru cei care i-au preţuit calităţile lui de om şi însuşirile de poet mare. La 7 mai 1937, la un ceas după amiază, câteva zile după ce-l văzusem ultima dată, telefonul mi-a vestit la Bucureşti că puţinii scriitori de talent rămân mai puţini şi că nu-l voi mai vedea decât în amintire pe cel care mi-a fost un prietin atât de scump’’. 1 După moartea lui George Topârceanu, editura Cartea

Românească, strânge dintre poeziile poetului trimise în timpul vieţii la diferite reviste literare şi în anul 1938 scoate volumul Postume în 144 de pagini, volum de poezii care în anul 1947 ajunge la a treia ediţie în 150 de pagini. George Topârceanu a resimţit încă de timpuriu chemarea sa

artistică. Deşi primul său public (un coleg, care în schimbul unei peniţe şi a doi nasturi consimte să-i asculte poeziile) îl priveşte cu indiferenţă, vocaţia sa poetică nu se lasă înăbuşită. Evocând figura lui Topârceanu, colegul său de redacţie

Demostene Botez subliniază surprinzătoarea limpezime de gândire, sobrietatea şi modestia lui : în discuţii avea totdeauna un punct de vedere clar, intransigent, bine judecat. Topârceanu era foarte serios. Nu-i plăcea să se vorbească despre el, nici chiar de bine,.Sub comportarea reţinută se ascundea însă o sensibilitate neobişnuită, o nemărginită omenie şi înţelegere faţă de toţi cei ce sufereau şi năzuiau spre fericire.În opera lui străbate mereu suflul cald şi generos al dragostei faţă de viaţă, al pătrunderii durerilor şi intensităţilor ei mari şi mici, grandioase sau aparent neînsemnate. În poeziile lui trăieşte natura minunată a ţării noastre, lumea gingaşă şi măruntă a florilor şi gâzelor care-şi apără dreptul la viaţă. Un prieten al poetului povestea cât de mult îl interesa pe scriitor traiul păsărilor şi florilor, cu câtă bucurie privea învierea peisajului primăvăratic, bogăţia roadelor verii. El ia parte la tristeţea micului şi necăjitului greieruş, la panica păsărelelor speriate de trecerea acceleratului. Cititorii, generaţie de generaţie, au ştiut să descopere în

vestmântul fin al ironiei fondul adânc uman, permanenta participare a

1 Sanda Radian –prefață la ,,Balade vesele și triste” de G.Topârceanu ed .Cartea Românească , București ed. a III-a .

340

scriitorului la frământările vieţii. De aceea, poeziile sale au fost primite cu un binemeritat sentiment de dragoste şi entuziasm de numeroşii săi cititori, de care Topârceanu şi-a legat pentru totdeauna opera . ,, Sufletul poporului – scria odinioară poetul – este marele şi singurul rezervor de forţă creatoare, din care răsar şi arta şi literatura cultă, idealul şi mobilul marilor fapte colective.’’.2 În anul 1958, soţia poetului, Victoria Topârceanu a donat

clădirea casei din comuna Nămăești către Consiliul Popular al Oraşului Câmpulung, cu scopul de a deschide o casă memorială în administrarea Muzeului Câmpulung. Iniţial a donat doar etajul, cu clauza ca parterul să fie folosit în continuare de către familie până la moartea acestora (soția și fiul). Casa memorială ‘’Poetul George Topârceanu” este o casă ţărănească veche, etajată, cu trei camere şi hol, cu cerdac larg în faţă, construită la sfârşitul sec.al XIX-lea, reorganizată ca muzeu în anul 1967 şi apoi în anul 1979. Din patrimoniul mobil donat în număr de 2081 de obiecte,

alături de 188 de manuscrise, 116 scrisori , 322 documente, 45 fotografii, piese de mobilier şi obiecte personale ale poetului, partea principală o formează cărţile şi revistele în număr de peste 1000 de piese, din care 159 sunt expuse publicului vizitator în expoziția permanentă, iar restul sunt depozitate. O analiză atentă a acestui lot ne arată că el cuprinde diverse

categorii de ziare şi reviste din perioada trăită de poet la Iaşi , de exemplu:. revista Însemnări literare -58 exemplare din anul 1919, revista Însemnări Ieşene - 32 exemplare din anii1936-1937 revista Lumea- 22 exemplare din anii 1924-1925, revista Viaţa Românească- 106 exemplare din anii 1915-1935, Adevărul literar şi artistic- 4 exemplare, Gândul nostru. Alte reviste sunt editate în limba franceză: Sciens et voyages ,Je sois tout, L’ ilustration theatrale, Le monde vu par leş sovents du XIX siecle.

2 ibidem

341

În fondul de carte al muzeului se găsesc volume de poezii scrise

de poet , dar și cărți din diferite domenii primite în dar de la prieteni în diferite etape ale vieţii sale. Dintre operele poetului aflate în fondul muzeului amintim:.

Opere alese vol I și II , Balada unui greier mic, Poezii, Opere, vol. I şi II, Migdale amare, Versuri şi proză, Postume, Parodii originale, Scrisori alese, Pirin Planina, broşura Bacilul lui Koch, şi Minunile sfântului Sisoe. Broşura Bacilul lui Koch editată în anul 1927, se găseşte în număr de 70 exemplare. Există cărţi în limba franceză din biblioteca universală , precum

lucrări de Shakespeare: Mac Beth, Goethe, Mignon, de Victor Hugo: Les contemplations, alte lucrări de J.Verne, Maxim Gorki şi alţii. Multe cărţi conţin dedicaţii ale autorilor sau editorilor şi însemnări

autografe lămuritoare asupra provenienţei. De exemplu , pe prima pagină a cărţii L, Aeronautique, scrie de la Otilia Cazimir, 6 dec.1919 în, L’Odysee de Homer,

342

scrie de la Otilia Cazimir, 7 dec.1919;.în cartea “Despre Aglaia Eminescu” de Augustin Z.N.Pop există o dedicaţie pentru Victoria şi G.G Topârceanu,. În cartea lui Frasin- Negreşti scrie Maestrului Topârceanu cu

rugămintea de a primii modesta mea lucrare, 22.VI.929. Mai există dedicaţii din partea autorilor M.Sadoveanu,

Demostene Botez, Constantin Chiritescu, Gr.T.Popa, C.S Nicolaescu Plopşor 1922, Fulger Dan 1936, S.Teleajen, Carol Drimer, D. N.Teodorescu, N. Bănescu, P.Parvescu 1908, Stejar Ionescu, M.Celarianu, L. Morariu, N. Tatomir; Lāertziu Lui G.Topârceanu 1925 Foto

343

Semnătura poetului cu diferite adnotări se află pe majoritatea

cărţilor din colecţie. O altă lucrare importantă este traducerea efectuată de poet din limba engleză a piesei de teatru ,,Visul unei nopți de vară” de W.Shakespeare . În afara cărţilor care sunt extrem de preţioase atât prin titlu şi

conţinut, dar mai ales prin notiţele şi autografele ce le conţin, colecţia Topârceanu include în inventarul depozitat un număr de peste 668 de documente ce reprezintă manuscrise, scrisori şi cărţi poştale către Victoria Topârceanu, fotografii, chitanţe, mandate poştale, memorii ale Victoriei, adrese, cărţi de vizită, manuscrise ale fiului poetului Gică Topârceanu.

344

Pentru conservarea fondului documentar s-a stabilit mutarea

acestuia de la Casa memorială ,,Poetul George Topârceanu” din Nămăești la sediul muzeului din Câmpulung strada Negru-Vodă nr 119, deoarece din cauza vechimei casei ,având temelia din bolovani iar zidurile din șipci și tencuială , prin pereţii de la camera de depozit se infiltra apă creând umiditate ascensională .Un zid cu umiditate ascensională se distinge foarte clar datorită diferentei de culoare a porțiunii afectate , ca și prin temperatura mai scăzută .Coșcovirea și măcinarea tencuielii nu sunt doar efectul cristalizărilor ci și a unor transformări chimice care au loc și care duc la transformarea carbonatului de calciu în sulfat de calciu .Datorită modificărilor valorilor umidității se produce o alternanță de procese ,respectiv de solubilizare și cristalizare a sărurilor. Dacă UR crește , sărurile se vor dizolva și vor trece în soluție , iar dacă UR scade se reia procesul de

345

evaporare a apei din porii zidurilor și cristalizarea sărurilor.Toate acestea duc la deteriorarea zidurilor clădirii și implicit a bunurilor aflate în interior . Factorul cheie în soluționarea acestor probleme rămâne refacerea

izolației prin subzidire. În cazul muzeului nostru nu s-a putut realiza subzidirea din motive financiare, dar s-a recurs la crearea unor canale de aerisire prin săparea unor șanțuri cu adâncimea de un metru în exteriorul zidului ,paralel cu temelia imobilului .Prin dezvelirea fundației s-a creat o suprafață mai mare pentru evaporarea apei din ziduri ;după uscarea acestora , șanțurile s-au umplut cu un strat de griblură apoi pietriș ,un strat de nisip , apoi griblură iar la suprafață pământ .Concomitent ,prin interior s-au injectat pereții la partea inferioară din 10 cm în 10 cm cu un produs Dryzone care difuzează în interior spre zonele cu apă mai multă ,iar atunci când intră în contact cu apa se transformă într-un gel extrem de rezistent la apă ,formând astfel o hidroizolație de protecție . Măsurile preventive împotriva efectelor dăunătoare ale

umidității pot fi luate doar atunci când se cunosc exact valorile ei și fluctuațiile pe care le suferă .Pentru controlul umidității și temperaturii , muzeul Câmpulung dispune de aparate de măsură digitale , termohigrometre ,care înregistrează cu destulă precizie valorile acestor factori microclimatici . Dacă muzeul dispune de o instalație generală de condiționare , se recomandă acelasi regim climatic în depozite și săli de expunere UR 40-50% si T-15-18-◦C , dar dacă această instalație nu există pentru depozitarea colecțiilor vulnerabile se recomandă UR-30-40 % și T -1-3 ◦ C . Stabilitatea condițiilor microclimatice este fundamentală pentru

păstrarea bunurilor culturale .Controlul microclimatului în spațiile în care se depozitează bunurile culturale , urmărește două obiective importante ;

- să asigure stabilitatea microclimatică , deoarece fluctuațiile temperaturii dar mai ales ale U.R. induc procese fizice care degradează bunurile de natură organică higroscopice . Aceasta se realizează prin îmbunătățirea izolării termice a încăperilor în care se păstrează obiectele și încălzirea de mică intensitate , cu caracter continuu , fără discontinuități în anotimpul rece.

- să reducă cât mai mult rata proceselor chimice foarte dăunătoare , mai ales pentru bunurile culturale vulnerabile . Aceasta se obține prin reducerea temperaturii de păstrare și coborârea valorilor U.R. Pentru temperatură nu există un prag minim

346

dincolo de care scăderea ei să devină dăunătoare ,în schimb UR are un prag minim de cel putin 30% doarece valorile mai mici induc rigidizarea și chiar fragilizarea bunurilor .

Realizarea echilibrului termic între aerul ambiental și bunurile de interes cultural , constituie un mijloc de eliminare a factorilor perturbatori , iar stabilitatea microclimatică se poate îmbunătății prin îmbunătățirea izolării termice . Pentru mutarea fondului documentar s-a procedat la scrierea inventarului, ambalarea cărților și documentelor în cutii ,sigilarea și transportarea lor la sediul muzeului. Odată cu inventarierea bunurilor ,s-a procedat la o serie de operațiuni privind conservarea acestora: desprăfuirea și curățarea pieselor ,curățarea în profunzime a unor exemplare afectate de condițiile de păstrare anterioare ,retușarea unor margini zdrențuite , consolidarea legăturilor rupte prin casarea adezivilor iar cele care urmează a fi restaurate au fost puse în plicuri separate și notate numerele de inventar . Asigurarea unui sistem corespunzător pentru depozitarea fondului documentar implică măsuri riguroase , deoarece cărțile și documentele sunt realizate pe suporturi organice : hârtie , piele , lemn ,pânză și adezivi . Toate aceste suporturi prezintă un grad ridicat de instabilitate chimică , fiind cele mai perisabile materiale din toate categoriile de bunuri muzeale .Pentru a stopa sau încetini procesul de îmbătrânire sau descompunere a bunurilor organice trebuie menținuți în limitele impuse de normele de conservare principalii factori de microclimat : temperatura , umiditatea relativă și gradul de salubritate .În funcție de valorile pe care le înregistrează acești parametri , procesul de descompunere evoluează sau se oprește . De aceea , o conservare corespunzătoare impune realizarea și menținerea unui ambient ai cărui parametri microclimatici să aibă valorile optime T= 1-18 ◦C și UR = 40-50 % . Pentru aceasta , monitorizarea factorilor de microclimat T și UR trebuie realizată în mod continuu , lumina trebuie estompată iar praful , micro și macro organismele trebuie îndepărtate . În depozit , cartea va avea altă așezare în raft decât în bibliotecă , fiind recomandată așezarea orizontală ( două ,trei cărți unele lângă altele și unele peste altele ).Unele cărți sunt de format mare și așezate în picioare se tensionează în zona cotorului iar corpul cărții va rămâne suspendat și astfel vor apare degradările ce vor fi accentuate și prin scoaterea cărții din raft prin tragere sau

347

smulgere. Așezarea suprapusă și pe două rânduri a cărților permite și o depozitare mai economică , crescând suprafața de depozitare . Pentru documente , ca unitate modulară de bază se folosește cutia .Așezarea într-o cutie a unui număr mic de lucrări este determinată de necesitatea de a reduce uzura acestora .Numărul lucrărilor așezate în cutii va fi diferit în funcție de starea de fragilizare și de frecvența de căutare .La confecționarea modulilor (cutiilor) se vor folosi numai hârtie și cartoane neacide ,iar în lipsa acestora se vor căptuși cu hârtie de filtru și periodic trebuie testată aciditatea acesteia .În fiecare cutie vor fi așezate prin suprapunere 20 de documente care înainte de depozitare se depliază , li se scot clemele ,acele și benzile adezive . Pe rafturi sau în stelaje ,cutiile se asează pe câte două rânduri , prin alăturare și suprapunere câte două –trei cutii una peste alta. Manipularea documentelor ,prinderea și extragerea lor dintr-o cutie se face prin apucare de colțuri sau prindere cu mâna de oricare din părțile documentului ,sau inserând cu atenție o foaie de carton în spatele acestuia ,după ce s-a ridicat un colț al lucrării cu ajutorul unui coup-papier. În final îl lăsăm pe George Topârceanu să sintetizeze soarta unui artist cinstit în societatea burgheză și nu numai… ,,Credeam și noi odinioară Și poate astăzi credem încă , Deși iluziile zboară, Că tot ce zboară se mănâncă… Da, zboară gândurile mele Și versul meu înaripat Și-n loc să mănânc eu din ele Pe mine ele m-au mâncat.,, Versuri publicate de poet la Cronica Veselă a revistei Însemnări Literare.

BIBLIOGRAFIE

1 .Sanda Radian –prefață la ,,Balade vesele și triste” de

G.Topârceanu ed .Cartea Românească , București ed. a III-a . 2 . ibidem 3 .Aurel Moldoveanu –Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Bucureşti 2003 , ediția a II-a .

348

DONAȚIA SĂLI ȘTEANU. Salisteanu donation

Muzeograf Alina Paul Conservator Adriana Popa

Muzeul Dunarii de Jos Călărași Rezumat

In anul 2012 Muzeul Dunării de Jos din Călărasi a primit o

donație foarte importantă, 232 obiecte care au apartinut pictorului Ion Salisteanu. Colectia Salisteanu, cum a fost intitulată, cuprinde obiecte de port - 29, obiecte ce au făcut parte din atelierul de pictură al artistului – 179 si lucrări de pictură și grafică – 24. Obiectele de port sunt deosebit de frumoase si intr-o stare de conservare foarte buna si reprezinta mai toate zonele etnografice din tara.

Obiectele care au facut parte din atelierul pictorului vin din epoci, meridiane si traditii foarte diferite (scoici, cornuri franceze, tiugi, masti africane, covor tip Tabriz, panori cu fragmente de vase de ceramica apartinand culturii Boian, panouri cu seminte spinoase ,vase de ceramica, sculpturi in lemn, tulnice si donite, tipar de cas, etc.). Artistul, cu rafinament, stiinta proportiei si regulile cromatice face din aceste obiecte o compozitie de exceptie. Abstract: In 2012 the Lower Danube Museum Calarasi received a very important donation, 232 items that belonged to the painter John Salisteanu. Salisteanu collection as it was called, includes items from the costumes- 29, items that were part of the artist's painting workshop - 179 works of painting and graphics - 24. Costumes are very beautiful and in a very good state of preservation and is almost

349

all ethnographic areas in the country. Objects that were part of the studio of painter come from traditions and different meridians (shells, French horns, African masks, carpet Tabriz type, panels with Boian culture ceramic fragments, spiny seeds panels, vessels ceramics, wood carvings, and so on). The artist, with refined proportions and rules, with chromatic science makes with these objects an exceptional composition. Cuvinte cheie : donație, pictor, stare de conservare Keywords: donation, painter, state of preservation Muzeul Dunării de Jos din Călărași a primit în anul 2012 o donație foarte importantă prin valoarea obiectelor donate dar si din punct de vedere numeric. Donatia vine din partea familiei pictorului Ion Salisteanu si a fost facuta dupa decesul acestuia din anul 2011. Ea consta in 232 de obiecte: 29 obiecte de port, 179 obiecte din atelierul maiestrului Salisteanu si 24 obiecte de arta plastica constand in lucrari de picture si grafica. Dar cine a fost Ion Salisteanu? Ion Salisteanu a fost un mare pictor român cunoscut în toata tara si foarte cunoscut in strainatate. S-a nascut la 6 octombrie 1929 la Pitesti, a urmat liceul I.C. Bratianu din Pitesti unde l-a avut ca profesor de desen pe Guta Popescu, cel care i-a sadit interesul pentru desen si istoria artei. Urmeaza apoi Institutul de Arte plastice ,,Nicolae Grigorescu” din Bucuresti iar lucrarea sa de diploma primeste ,, Diploma de onoare” la Festivalul Tineretului de la Varsovia. Este autorul a peste 4000 de lucrari, tehnica lui preferata fiind pictura in acrilic pe panza si hartie, multe dintre acestea find expuse in cele peste 200 de expozitii de arta romaneasca peste hotare, 86 de expozitii personale in strainatate si circa 90 de expozitii personale in tara. De-a lungul anilor se bucura de recunoastere publica, primind numeroase premii si distinctii atat in tara cat si in strainatate. Despre creatia lui Salisteanu au aparut peste 300 de articole si trei volume monografice fiind prezent adesea in emisiunile radio si TV. S-a stins din viață senin, asa cum a trait, la varsta de 81 de ani, pe 25 mai 2011 si este inmormantat la Bucuresti in Cimitirul Belu Ortodox, pe Aleea Academicienilor. Muzeul Dunării de Jos este recunoscător familiei pictorului Ion Salisteanu pentru aceastî importanta donatie si drept multumire piesele

350

de port popular si cele din atelierul maiestrului sunt expuse de ceva vreme in sala de expunere a sectiei de Etnografie iar cele de arta plastica sunt expuse in sala ce-i poarta numele din cadrul Primariei municipiului Calarasi.

Obiectele de port si cele din atelier au intrat în evidenta sectiei de Etnografie iar lucrările de pictură și grafica, bineinteles, la Artă plastică. Cele 29 obiecte de port au fost curătate, spalate cu mare grija dupa ce, in prealabil s-a verificat cat de stabile sunt culorile. Sunt obiecte ce reprezinta zone etnografice din toata tara, si desi au fost purtate sunt intr-o stare de conservare foarte buna. Exceptie face doar opregul care fiind foarte vechi prezinta rosaturi la partea de sus care a fost indoita. Deosebita este camasa de femeie din zona Padurenilor facuta din panza groasa tesuta in razboi, cu linia ei sculpturala si campul ornamental bogat aplicat sub forma de tablii pe piept si pe maneci. La polul opus prin finetea motivelor ornamentale si prin dispunerea lor in siruri inguste lucrate cu negru se afla camasa din zona Sibiului.

351

La fel de frumoase sunt și cămăsile de sarbatoare din Maramures , din zona Aradului precum si cea saseasca. Camasa din Maramures este bogat ornamentata cu aplicatii din broderie sparta la mansete, pe umeri si pe piept, nasturasi mici negri pentru incheiat camasa la gat dar si pentru decor care intra in contrast cu albul panzei si dantela cu coltisori la maneci si la gat. Cea din zona Aradului prezinta o broderie sparta foarte frumoasa si bogata dispusa pe toata lungimea maneci si acoperind jumatate din latimea manecii iar pe piept doar un detaliu din cea de pe maneca asezat elegant pe orizontal. Camsa saseasca este lucrata din panza tesuta in razboi, bogat ornamentata pe piept si maneci. Motivul floral si foarte putinele elemente geometrice sunt lucrate cu acul, la un fir, in nuante de mov si foarte putin rosu, albastru si verde. Motivele sunt realizate cu foarte mare finite iar culorile cu maiestrie alese.

352

Foarte frumos realizată este si cămasa de bărbat sau

camesoi, din panza topita. Motivul floral este lucrat cu acul din tiriplic in nuante de mov este dispus delicat pe guler, la mansete si de o parte

353

si alta a deschizaturi de la gat. Imbinarile sunt realizate cu cheite executate tot cu acul. Este intr-o stare de conservare foarte buna. La fel de bine arata si fota moldoveneasca, sobra din lana neagra iar la partea din fata o retea fina de dungi verticale cu verde si alb.

Din colecție mai fac parte si două bundite moldovenesti bogat ornamentate cu motive florale multicolore pe piept, realizate cu acul. Bineinteles pentru a fi si mai frumoase partea de jos se termina cu nelipsita blanita de astrahan si cu blanita de oaie la una iar la cealalta blanita de lup la piepti, gat si maini.

354

Iile sunt reprezentate și ele în colectia noastră printr-o ie munteneasca cu altita lucrata foarte fin din matase alba. Decorul este realizat cu acul in puncte din tiriplic rosu si foarte putin negru cu motive vegetale si geometrice. Cealalta ie este bogat ornamentata cu motive geometrice realizate din tiriplic negru si rosu. Motivele sunt dispuse in cate doua tabli pe fata si pe spate si cate una pe maneci. La gat este stransa pe o bentita decorata cu X-uri din tiriplic negru. Are aplicate pe toata suprafata decorului paiete.

Din aceeași colectie mai fac parte o marama tesuta din borangic, foarte fina si cinci bete tesute in razboi cu motive geometrice multicolore sau in nuante de rosu,, verde si galben.

355

Cealaltă parte a donației Săliștenu cuprinde obiecte de tot felul

adunate în decursul vieții marelui pictor din peregrinările efectuate în tara si în strainatate. În expozitia montata in sala de expunere a sectiei de Etnografie practic este recostituirea fidela a peretelui central din atelierul pictorului Ion Salisteanu.

356

El poartă încărcatura umană a unui om talentat care știa sa confere o expresivitate nebanuita unor obiecte initial dezordonate si intamplatoare. Rafinamentul, stiinta proportiei, a regulilor cromatice fac din acest perete din atelier cea mai vie si mai jucausa compozitie cu care artistul isi intampina oaspetii. Obiectele isi pierd eventuala lor functionalitate initiala si capata o neasteptata expresie noua prin alaturarea cu alte obiecte prin care le este exaltata forma si culoarea. De exemplu rotunjimea scoicilor culese personal pe malurile Mediteranei se regaseste, amplificata la scara, in forma celor doua cornuri franceze, din alama, achizitionate din magazinele de antichitati. Gasim aici forme din natura pe care pictorul le alege pentru expresivitatea lor: o tiuga, semintele spinoase ale unor plante de pe malul Dunarii, o stea de mare, o cununa din carcei de vita de vie, cioburi de sticla slefuite de valurile marii.

357

Deosebit de prețioase sunt fragmentele de vase de lut pictat apartinand culturii Boian pe care artistul le-a descoperit in vetrele unor vechi asezari neolitice dunarene, precum si gurile unor amfore grecesti descoperite la Histria in perioada studentiei.

Obiecte frumos mesteșugite precum măști populare, o mica goarna de lupta din timpul ocupatiei britanice din India, ibrice de alama algeriene, instrumente de percutie africane, clopotei de cult hindus si un foarte pretios covor turcesc, de tip Tabriz, realizat manual sunt doar cateva din obiectele achizitionate in numeroasele calatorii ale pictorului.

358

Gustul permanent al experimantului plastic il face pe artist sa inventeze forme si structuri decorative dintre cele mai ingenioase: vase din teracota pictate sub forma unor siluete feminine, creaza panouri interesante cu oua din lemn pictate, exploateaza in compozitii nastrusnice cu mici figurine din lut cutiutele in care isi prepara culorile, picteza pietrele plate de rau si modeleaza din materiale improvizate(malai amestecat cu aracet) chipuri feminine amintind de arta etrusca.

359

In lungile călătorii prin satele din Ardeal și Moldova

colectioneaza obiecte autentice de artă populară: icoane vechi, tulnice si donite, talangi de vite, ulcele smălțuite, o policioară săsească coșuri împletite, fluiere din lemn și din lut, un tipar pentru caș, o prețiosă colecție de linguri de lemn cu frumoase încrustatii, precum și o splendidă titera veche.

Printre exponate pot fi admirate si cateva sculpturi in

lemn facute la varsta pensiei de catre tatal artistului, Danil Salisteanu. Liantul tuturor acestor obiecte ce vin din epoci, meridiane si traditii atat de diferite ramane insa evocarea imaginii celor dragi prin zeci de fotografii pe care artistul le-a presarat pe peretele central al atelierului sau.

360

LABORATOARELE DE RESTAURARE ALE MUZEULUI NA ȚIONAL DE ARHEOLOGIE ȘI ISTORIE A REPUBLICII MOLDOVA ÎNTRE

REALIZ ĂRI ȘI PERSPECTIVE.

Ecaterina Bondarenco Chișinău

Rezumatul comunicării

În comunicare se relatează despre realizările obţinute în domeniul conservării-restaurarii pe parcursul anilor 1994-2012, în cadrul laboratoarelor de restaurare a Muzeului Naţional de Ar-heologie şi Istorie a Moldovei din m.Chişinău.Specialiştii din cele şase laboratoare au restaurat sute de piese muzeale,care au fost expuse în expoziţiile vernisate pe parcursul acestor ani.Datori-tă granturilor obţinute de la Ambasada Marii Britanii din Chişinău şi Ambasadei Nipone din Ki- ev,Ucraina,au fost amenagate cu utilajul performant trei laboratoare de restaurare carte,documente,metale, lemn şi procurate materialele necesare pentru procesul de restaurare. Pe viitor ne pro-punem amenajarea încă a trei laboratoare de restaurare-textile, ceramică, pictură, participînd ac-tiv în elaborarea altor proiecte; încadrarea în cîmpul muncii a trei invistigatori; pregătirea şi per-fecţionarea cadrelor – una din cea mai mare prioritate a timpului.

Summary of the report The report describes the achievements of the restoration laboratories of the National Museum of Archaeology and History of Moldova (Chisinau) in the field of conservation and restoration of exhibits for the period of 1994-2012. Specialists of the six laboratories have restored hundreds of museum pieces, which have been presented in the exhibitions during these years. Through grants provided by the British Embassy in Chisinau and the Japanese Embassy in Kiev, Ukraine, three laboratories involved in the restoration of books,

361

papers, metals, and wood have been provided with modern equipment, and there have been purchased materials needed for restoration processes. In the future, we also plan to equip the three laboratories for the restoration of textiles, ceramics, and painting, participating actively in the development of other projects; to involve three researchers in our workflow; to train and develop the staff - one of the highest priorities of the time. Cuvinte cheie: Laborator, restaurare, utilaje, materiale, grant,expoziţie. Keywords : Laboratory, restoration, machinery, materials, grant,exhibition

Grija faţă de patrimoniu reprezintă o preocupare permanentă a personalului Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei din Chişinău şi în mod special al conservatorilor şi restauratorilor, care prin munca şi ataşamentul lor asigură prelungirea vieţii acestui patrimoniu. Pentru a înţelege mai bine realitatea din muzeu este necesar să facem unele precizări. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei din Chişinău dispune de 332756 bunuri culturale cu privire la evoluţia habitatului uman între teritoriul romanesc dintre Prut şi Nistru. Această avuţie naţională merită şi trebuie să aibă îndreptată asupra sa toată atenţia în ceea ce priveşte întreţinerea, conservarea şi restaurarea, pentru a putea fi transmisă pe cât posibil, într-o formă mai apropiată de original generaţiilor viitoare. Cu atât mai mult că circa 40529 de piese necesită restaurare, deoarece sunt într-o proastă stare fizică. Iată de ce toţi muzeografii şi cercetătorii ştiinţifici sunt chemaţi să depună eforturi susţinute pentru asigurarea integrităţii depline a acestui inestimabil tezaur de valori, conservarea - restaurarea constituind o sarcină de mare răspundere. Tot odată în condiţiile unei politici de deschidere mai largă către publicul vizitator prin organizarea de numeroase expoziţii şi manifestări muzeistice ce duc la o vehiculare intensă a patrimoniului se impune o sporire a grijii faţă de găsire şi aplicare a acelor metode şi tehnici care să îi asigure existenţa. Această problemă este cu atât mai acută cu cat resursele materiale, în noile condiţii economice, nu sunt la nivelul gravei stări de sănătate a mii de piese de patrimoniu. La acestea se mai adaugă şi

362

lipsa de încăperi, de specialişti (investigatori, restauratori), de utilajul performant şi materialele necesare. Aş vrea să fac câteva precizări în legătură cu „istoricul” laboratorului de restaurare de la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei din Chişinău. În planul de lucru al muzeului (pe anul 1977) a fost inclus un punct „ de organizat în secţia Patrimoniu condiţii pentru lucrări de restaurare”. Doar în anul 1981 a fost încadrat în câmpul muncii un pictor - restaurator. Laboratorul în care se restaurau piesele muzeale era amplasat în demisol, suprafaţa mică, fără utilajul necesar. Pe parcursul anilor 1980 au mai fost completări a personalului pentru conservarea-restaurarea patrimoniului muzeal. Din anul 1994 laboratorul de restaurare s-a extins atât în spaţiu, domenii cât şi cu noi specialişti, în: restaurare textile -1persoană; restaurare icoane -1 persoană; restaurare lemn - 1persoană; restaurare carte, documente -2 persoane; restaurare ceramică -2 persoane; restaurare metale -2 persoane. Din anul 2006 a fost angajat şi un fotograf-specialist, care fotografiază piesele înainte, în timpul restaurării şi după restaurare. Printre bunurile materiale cu valoare deosebită pentru patrimoniul cultural-naţional restaurate în laboratoarele de restaurare voi enumăra, pe categorii, câteva mai semnificative: A. Carte, documente 1.Antologhion, Iaşi, 1726 2.Apostol, Bucureşti, 1743 3.Tridion, Iaşi, 1747 4.Apostol, Iaşi, 1756 5.Tridion, Râmnic, 1761 6.Penticostarion, Bucureşti, 1782 8.Liturghie, Râmnic, 1787 9.Cazania de la Râmnic, 1792 10.Cronici inedite, Bucureşti, 1855 11.Bucoavna de la 1840 12.Colecţia de planuri de moşii, judeţe şi mănăstiri, sec.19 şi multe alte piese B. Textile 1.Lăicer „Pomul vieţii”,sf.sec.18 – înc.sec.19 2.Colecţia de coifură , care cuprinde piese din sec.18 -19 şi anii 30-40 a sec. 20 3.Două umbrele de soare pentru dame sf.sec.19

363

4.Două costume teatrale din spectacolul „Mireasa ţarului”, de B. Godunov, anii 30, sec.20 5.Colecţie de ţesătură arheologică şi piele, descoperită la Mănăstirea Căpriana, sec.17 6.Cort turcesc de companie, sec.18 7.Colecţie de piese etnografice, sf.sec.19-înc.sec.20 C. Ceramică 1.Vase de ceramică din epoca bronzului, mil. II î.H. 2.Vase de ceramică Cultura Cucuteni-Tripolie, mil. 5-4 î.H. 3. Vase de ceramică Cultura getică, sec.4-3 î.H. 4.Vase de ceramică din perioada evului mediu timpuriu, Cultura Dridu, sec.9-10 5.Vase de ceramică Cultura Răducăneni,sec.10-13 6.Amfore greceşti şi romane D. Metale 1.Colecţia de pistoale, sec.18-19, MNAIM. 2.Colecţia de arme albe(săbii, stilete), sec.17-19,MNAIM. 3.Veselă din bronz şi oglinzi, perioada romană, sarmată. 4. Piese de podoabă de origine grecească şi din perioada romană. 5.Fragmente de arme de foc, muniţii din perioada celui de-al II război mondial. 6.Colecţii de monede antice şi medievale,MNAIM E. Icoane 1.Sf.Proroc Moisei, sec.19,lemn, ulei, 97,7 x 65,6 x 3,5 2.Înălţarea Crucii Domnului,sec.19, lemn,tempera 23,5 x 37,6 x 2,4mm 3.Răstignirea lui Hristos,sec.19, lemn, tempera, 50,9 x38 x 1,7mm 4.Cina cea de taină,sec.19,lemn, tempera, 50 x 60,1 x 2,5mm 5.Isus Hristos – viţa de vie, 1903, lemn, tempera, 1,65 x 0,79 x 0.027mm, şcoala basarabeană 6.Adam şi Eva, sf.sec.19,pictura şcolii basarabene, lemn, tempera , 52,5 x 73,3 x 2,6 mm G. Lemn 1.Scaun capitonat -2 unităţi, sf.sec.18 –înc.sec.19, lemn din nuc, casa-muzeu C. Stamati, Ocniţa 2.Scaun din buc masiv – 2 unităţi, firma „I&I KOHV” Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei

364

3.Masă de scris din nuc şi brad,Conacul familiei Lazo, s.Piatra, r-nul Orhei 4.Fotolii pentru şedinţe (model tron), lemn de stejar masiv, speteaza şi scaunul din rogojină,sf.sec.19, casa-muzeu A. Sciusev, or. Chişinău 5.Măsuţă pentru samovar, sf.sec.19, MNAIM 6.Sofa capitonată, înc. sec 20,Conacul familiei Lazo, s. Piatra, r-nul Orhei Aceste exponate au fost expuse în numeroase expoziţii, care au fost vernisate în cadrul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei din Chişinău, ca:”Faţa văzută şi nevăzută a obiectului de Patrimoniu”, 8 noiembrie 2005; „Fascinaţia şi splendoarea podoabelor”, 25 de- cembrie 2008 –mai 2010; „Lumea jucăriilor”, 16 decembrie 2010 – 20 februarie 2011; „ O icto- rie a coifurii”, 18 mai 2010 – 15 aprilie 2012; „ O cartografie a moşiilor de altă dată”, 18 mai 2011 – 15 iulie 2011; „ Importuri greco-romane în spaţiul nord-vestic al Mării Negre”, 30 mai 2012 – sfîrşitul anului; „ Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 şi anexarea Basarabiei.Memoria estului şi vestului”, 15 mai 2012 – 31 decembrie 2012 şi multe alte expoziţii. Un rol deosebit se atribuie problemei spaţiului de laborator şi utilajului cu care este dotat. După vizitarea unor laboratoare de restaurare din România nici nu ne imaginam că putem să avem şi noi aşa ceva în Republica Moldova. Iată de ce pe parcursul anilor 2005-2008 am participat la mai multe concursuri a proiectelor,care se desfăşurau la noi în republică de către diferite ambasade. Graţie Ambasadei Marii Britanii muzeul a câştigat în anul 2008 un grant în sumă de 22600 lire sterline, pentru dotarea şi amenajarea laboratorului de restaurare carte, documente. Administraţia muzeului ne-a pus la dispoziţie două săli în clădirea nouă, subsol(foto 1): una pentru prelucrarea umedă şi alta (foto2) pentru restaurarea pieselor de muzeu. Utilajul necesar a fost comandat în Germania,de la compania DYTEC, care sa specializat în dotarea bibliotecilor şi muzeelor cu utilajul special. Printre acestea putem menţiona: (foto3) - masă din lemn de buc pentru restaurare, 2000 x 1500mm; (foto 4) - presă din metal pentru coperte, 400x500 mm; (foto5) - prese din lemn, manuală; (foto 6) - masă cu iluminare electrică; (foto 7) - ghilotină pentru hârtie şi carton; dispozitiv pentru coaserea cărţilor în bloc; (foto 8) – 4 mese pentru lucru; (foto 9)- chiuvete pentru spălarea pieselor; (foto 10)- distilator pentru apă; (foto 11)- cameră de dezinfecţie; 9 feluri de hârtie japoneză; aparat de fotografiat; computator; imprimantă cu

365

laser; microscop; oculare; PH-metru; clei Tulose – 5kg şi multe alte materiale şi utilaje strict necesare la restaurarea cărţilor din patrimoniul muzeului. După instalarea utilajului, restauratorii au primit instructajul necesar pentru utilizarea corectă a lor. Calitatea restaurării s-a schimbat substanţial în ultimii patru ani, de aceea muzeul a mai participat la concursul proiectelor, lansat de către Ambasada Niponă din Kiev,Ucraina în anul 2010. Scopul principal a fost dotarea şi amenajarea laboratoarelor de restaurare a metalelor şi a lemnului, dar şi a sălilor de expoziţii şi depozite. Laboratorul de restaurare a metalelor a fost amenajat în subsolul clădirii vechi a muzeului în două încăperi. Din utilajul procurat putem menţiona: (foto 12) dulap de uscat metalele SSS-250; cuptor cu muftă; compresor Extrem-II; maşină de şlefuit WE 14-125; sablator cu 2 module; dulap închis 1700 x 400 x 900; maşină de perforat Korvet- 48; strungar în metal Korvet-402 şi altele. Pentru laboratorul de restaurare a metalelor a fost amenajată o încăpere pentru prelucrarea umedă unde sunt instalate două chiuvete cu apă curgătoare, distilator,chiuvete mai mici pentru prelucrarea chimică, dulap chimic. Laboratorul de restaurare a lemnului este amplasat în două încăperi. În una sunt instalate utilajele care au fost procurate din grantul oferit de Ambasada Niponă,ca(foto13) maşină de frezat cu motor de acţionare individuală; ferestrău-panglică; maşină de rîndeluit la grosime; maşină de frezat; dulap de uscat 2B-151; freză de formă/ profilată; freze de filitat; şurubelniţă; colector de aşchii; aparat de aerisire a încăperii Korvet-261Expert; maşină pentru prelucrarea lemnului Korvet -75; masă universală pentru maşina de găurit şi multe alte materiale necesare la restaurarea mobilierului din patrimoniul muzeului. O altă încăpere a laboratorului de restaurare a pieselor din lemn este amplasată într-o încăpere mare,unde au loc lucrările de restaurare. Un rol important în activitatea laboratoarelor de restaurare l-a jucat elaborarea documentelor cu caracter normativ: „Legea Culturii” nr.413 din 27.05.1999; „Legea muzeelor” nr.1696-XV,din 27.12.2002; „Legea privind protejarea patrimoniului arheologic”nr.218 din 17.09.2010; „Regulamentul secţiei Restaurare a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei”; „Norme de conservare-restaurare a pieselor muzeale”; „Regulamentul Consiliului de Restaurare”.

366

Pe viitor ne dorim amenajarea laboratoarelor de restaurare a ceramicii, a picturilor şi a textilelor. S-a elaborat deja un proiect de amenajare şi dotare a laboratorului de restaurare a ceramicii cu muzeul din Bârlad, România,dar suntem în aşteptare. S-a lucrat asupra unui proiect de recilare a conservatorilor-restauratorilor,dar in acest domeniu mai este foarte mult de lucru. O altă problemă stridentă al muzeului şi al restauratorilor este lipsa investigatorilor. Numai încadrând în câmpul muncii a unui biolog, chimist şi fizician vom pune baza ştiinţifică a activităţii de conservare-restaurare a patrimoniului arheologic, textile, ceramică, lemn, documente-carte rară. În Republica Moldova nici o instituţie superioară de învăţământ nu pregăteşte specialişti în domeniul conservării - restaurării, iar cei care au absolvit facultatea în România nu vin acasă deoarece salariile sunt mici, iar condiţiile di muncă lasă mult de dorit. De aceea am dori crearea unui centru de pregătire a restauratorilor la noi în Moldova sau o colaborare mai fructuoasă cu specialiştii din România, cu Centrul de Perfecţionare a Personalului din Cultură şi Artă, de pregătire postliceală şi postuniversitară din România. Din cauza lipsei mijloacelor financiare, restauratorii din cadrul muzeului n-au posibilitate de a pleca la cursurile de reciclare in domeniile pe care le profesează. Ca specialişti, înţelegem foarte bine că cea mai importantă cerinţă, în majoritatea cazurilor care este dificil de obţinut este SPAŢIUL de laborator. În muzee se atrage o atenţie mare sălilor de expoziţii şi depozitare, dar nu trebuie de uitat că şi laboratoarele de restaurare necesită camere sănătoase, spaţioase, cu toate instalaţiile aferente. Deoarece ele reprezintă adevărate clinici unde obiectele sânt aduse pentru însănătoşire. De aceea nu pot fi dispersate în diferite colţuri ale clădirii muzeului, în spaţii insalubre în care nu se poate asigura un microclimat corespunzător. Sperăm că pe viitor toate laboratoarele vor fi amplasate sub un singur acoperiş, într-o clădire aparte care va rezolva numărul mare de probleme, cum ar fi: stabilitatea microclimatică, amplasarea judicioasă a laboratoarelor şi a locurilor de muncă, rezolvarea circuitului obiectului care se restaurează,organizarea fluxului tehnologic, combaterea zgomotelor, ocrotirea persoanelor şi a bunurilor împotriva efectelor secundare ale substanţelor nocive şi reactivelor, prevenirea accidentelor de muncă, securitatea obiectelor ş.a.m.d.

367

Din cele expuse mai sus s-a desprins ideea că în activitatea laboratoarelor de restaurare din cadrul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei s-au făcut unii paşi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, lărgirea domeniilor de restaurare, dotarea cu utilajul performant şi cu materialele necesare pentru salvarea miilor de piese muzeale, care stau în anonimat în depozite, însă mai este foarte mult de făcut.De aceea suntem aici ca să ne cunoaştem mai bine, să ne consultăm în privinţa ieşirii din greutăţile impuse de timp şi intemperii.

368

CEAȘCĂ DE FACTURĂ ROMANĂ DESCOPERITĂ ÎN MEDIU SARMATIC. PROPUNERI DE

RESTAURARE- CONSERVARE. A Ceramic roman Pot from Sarmatic Period Proposals for Restoration and Conservation

Restaurator expert ceramica,Oana Virginia Muzeul Dunarii de Jos Călărași

Rezumat : Ceasca de factura romana in mediu sarmatic Propuneri de restaurare-conservare Scopul acestui articol este de a prezenta o ceașcă găsită într-un mormânt descoperit in necropola de la Mariuta- La movila, jud. Calarasi , datand din sec.II-III (perioada sarmatica). Vasul a fost descoperit in stare fragmentara, fapt ce a necesitat restaurarea lui. Procedeul de restaurare a constat in elaborarea mai multor etape si anume: prelevarea piesei “in situ”, tratamente mecanice si chimice adecvate, lavarea si lipirea fragmentelor, completarea zonelor lacunare si integrarea cromatica a plombelor de gips. Restaurarea vasului nu a fost complexa, doar ca a necesitat multa atentie. Acum vasul se afla in colectiile muzeului fiind gata pentru a fi expus. Summary : A Ceramic roman Pot from Sarmatic Period. Proposals for Restoration and Conservation. The aim of this article is to present a ceramic pot found in a grave discovered in the necropolis from Mariuta-La Movila, Calarasi County, dated from the IVth century (Sarmatic period). The ceramic pot was discovered in a fragmentary state which required a restoration. The process of restoration work has required several steps: taking part "in situ" appropriate mechanical and chemical treatments, cleaning and gluing fragments, incomplete filling areas and integrating chromatic gypsum fillings.The restoration process was not very complex but required more attention. In this process we took into account the rules of restoration and conservation from Romania. Now the ceramic pot is in Lower Danube Museum collections being ready for exhibitions.

369

Cuvinte cheie : necropolă, stare fragmentară, restaurare Keywords: mecropolis, fragmentary state, restoration

Sapaturile arheologice scot la lumina o serie de fragmente si obiecte din ceramica, metal, os, sau piatra etc. Numeric, ceramica, ocupa primul loc dintre toate categoriile de materiale care fac obiectul restaurarii.

Voi supune atentiei o cescuta de factură romană descoperită pe santierul arheologic Mariuta- La Movila.

Bazele cercetarilor pe acest tell gumelnitean au fost puse la ânceputul anilor 1980 de catre Mihai Simon și au continuat până în 1990-1991. Incepand cu anul 2000, cercetarile au fost reluate, la initiativa Muzeului Dunarii de Jos, de catre colegul arheolog Valentin Parnic continuand pana in prezent, in aceasta ultima etapa remarcandu-se caracterul pluridisciplinar al cercetarilor.

În campania 2009, m-am numarat printre membrii colectivului, prilej cu care am intervenit prompt in cazul descoperirii unui vas antropomorf, a mai multor statuete, fusaiole, vase miniaturale, a numeroase piese si unelte din os si silex descoperite pe tell, precum si a unei cescute de factura romana gasita in necropola situata la cca. 200 m E-NE de asezare.

Canița împreună cu un numar destul de mare de margele din pasta de sticla faceau parte din inventarul mormantului M6/2009. In momentul descoperirii, vasul, era in stare fragmentara, iar statrea lui de conservare destul de precara.

În prima faza am extras piesa ”in situ” impreuna cu fragmentele care se gaseau in zona.

Întreg ansamblul a fost împachetat în hartie de ambalaj si depus într-o cutie de carton, într-o pozitie de echilibru si stabilitate în care a ramas pana la sosirea in laboratorul de restaurare al muzeului. Ajunsă în laborator, piesa, s-a bucurat de o intervenţie prioritară de restaurare stabilită de comisia de restaurare a muzeului.

Am stabilit cateva propuneri de restaurare pe care le-am aplicat si anume :

- dezambalarea ansamblului in care se afla vasul

370

- indepartarea solului cu ajutorul unor spatule si pensule moi

- selectarea celor 48 fragmente ceramice. Fragmentele din zona inferioara a vasului prezentau probleme grave de exfoliere, erau chiar fragile si sfaramicioase. Local am aplicat tamponări pentru îndepartarea depunerilor de sol si totodata cu un lapte de aracet am impregnat fragmentele fragile pentru o mai mare rezistenta. Fragmentelor din zona superioara a vasului, avand o stare de conservare buna, le-am aplicat un tratament chimic, solutie de acid citric slab (5%), o lavare sub jet de apa, neutralizare, apoi uscare in etuva la o temperatura cuprinsa intre 65°-70°C.

- pentru lipirea fragmentelor am folosit aracet tip Bison - zonele lacunare le-am completat cu plombe de gips pe

care le-am integrat cromatic folosind culori tempera. Pasta din care a fost lucrat vasul este fină, de culoare

cărămizie, atât suprafața exterioară cât și cea interioara fiind acoperita cu o angoba de culoare bruna.

Piesa prezintă urme de ardere secundară. În final am obtinut o canita de forma globulara,cu inaltimea de 88 mm, diametrul gurii de 61mm, iar baza de 34mm, avand buza evazata si fund plat, inelat, si o tortita.

Vasul se găseste în depozitul general de arheologie al muzeului, avand nr. de inventar 55319.

371

Aspecte din săpătur ă

Plansa nr. 1

Plansa nr.2

372

Plansa nr.3

Aspecte din timpul restaurării

Plansa nr. 4 – selectarea fragmentelor și îndepărtarea solului din interiorul vasului

373

Plansa nr.5 – vasul în stare fragmentară

374

Plansa nr. 6 – aspecte din timpul lipirii fragmentelor

375

Plansa nr.7 – aspecte de lucru

376

Plansa nr.8 – completarea cu ipsos a zonelor lacunare

Plansa nr.9 – vasul restaurant

377

VAS OVOIDAL CU APUC ĂTORI FALSE. Restaurator expert Elena Paraschiv Muzeul Dunarii de Jos Călărași Rezumat

În lucrarea de faţă este propus spre prezentare un vas ceramic, datând din perioada eneolitică, aparţinând culturii Gumelniţa, descoperit în şantierul arheologic Sultana – Malu Roşu, campania 2003. Sunt prezentate etapele de restaurare insemnand spalarea fragmentelor, lipirea acestora, completarea zonelor lipsa si integrarea cromatica a plombelor.

Vase ovoidale avec manches fausses

L’auteur présent un vase d’argile qui appartienne a la culture Gumelnita, enéolitique. Cet vase a étè découvert apres les fouilles archéologiques de Sultana-Malu Rosu, dans l'année 2003. Ici sont présenté les étapes de réstauration, par exemple: le lavage des fragments, leure collage, le remplissage des zones défaut et l'intégration cromatique des plombes.

Cuvinte cheie : vas ceramic, eneolitic, etape de restaurare

Mots clés : vas d’argile, enéolitique, étapes de réstauration

Fragmentele ceramice care alcătuiesc vasul în discuţie au ajuns

în laboratorul de restaurare purtând marcajul SMR 2003, Sx car B3 (0,61-0,73). Pentru început fragmentele ceramice au parcurs operaţiunile primare de restaurare reprezentând tratamente mecanice, chimice, spălare, neutralizare şi uscare. Am folosit în acest scop instrumente de laborator: bisturiu, sonde dentare, mici pense, diferite

378

perii. Fragmentele au fost imersate într-o soluţie de acid citric de concentraţie 10%. După spălarea şi uscarea fragmentelor ceramice s-a putut observa că acestea suferiseră o ardere secundară şi fragmentele ceramice erau foarte deformate. Fragmentele ceramice fiind deformate de ardere şi chiar răscoapte, la lipire au apărut diferenţe vizibile. Precizez că în săpătură nu au fost găsite toate fragmentele care constituiau vasul şi în acest caz am recurs la aplicarea plombelor de ghips. Acestea au rolul de a susţine vasul şi de a-i reda vasului forma în întregime. Plombele de ghips le-am integrat cromatic într-o nuanţă cât mai apropiată de culoarea vasului folosind culori tempera. Vasul restaurat poate fi oricând expus în sălile de expoziţie ale Muzeului Dunării de Jos, vizitatorul putând admira un vas cu corpul ovoidal turtit, delimitat de canelură profilată pe care sunt 4 bumbi aşezaţi în cruce, partea inferioară tronconică, buza verticală uşor evazată, fundul tăiat drept. Pe umăr are două apucători false cu orificii pentru prindere. Pasta din care a fost lucrat vasul este cu nisip şi cioburi pisate, iar arderea s-a făcut la cărămiziu.

379

380

METODE DE LUCRU FOLOSITE ÎN

RESTAURAREA ȘI CONSERVAREA UNUI LOT DE PIESE DIN OȚEL DIN PATRIMONIUL MUZEULUI

NAȚIONAL PELE Ș. Ing. Rodica Ganea Gheorghe Soare Complexul de restaurare Posada Rezumat Lucrarea prezintă la început câteva informatii despre metal in general si despre coroziunea fierului.Capitolul urmator este un scurt istoric despre arta armurierilor,despre coifuri si scuturi.Al treilea capitol prezinta starea de conservare a pieselor si etapele de restaurare.Explicatiile sunt insotite de fotografii in diferite etape ale restaurarii. Résumé Ce travail présente tout au débout quelques informations du metal en générale et de la corrosion du fer.Le chapitre suivant décrive un court historique de l’art des armurieres,des casques et des boucliers.Le troisième chapitre présente l’état de conservation des pièces et les étapes de la restauration.Les explications sont accompagnées de photos executes en différentes étapes de la restauration. Cuvinte cheie : coroziunea fierului, arta armuierilor,stare de conservare Mot clés : corrosion du fer, l’art des armurieres , l’état de conservation

381

Metalul și coroziunea fierului Metalul este cunoscut în Occident de mai bine de patru milenii și face parte din mediul nostru înconjurator.Descoperirea si utilizarea lui a facut sa apară in istorie o epoca cunoscuta sub denumirea de “Epoca metalelor”. Bunurile culturale sunt în permanenta supuse fenomenelor de degradare ce au la baza urmatorii factori: -factori naturali ai mediului ambient(umiditate,oxigen,gaze poluante,tempera- tura si lumina). -factori biologici(insecte,mucegaiuri,bacterii,etc.). -factorul uman. -factori mecanici (presiuni,tensiuni,frecari,etc.). -catastrofe naturale. Coroziunea este un ansamblu de procese fizico-chimice care se stabilesc între metal si mediu,plecand de la suprafata metalului.Coroziunea este un fenomen spontan si ireversibil. Coroziunea fierului se produce atat in atmosfera cat si in lichide si sol.In aer uscat ,in stare compacta,fierul este stabil,la fel si fata de apa,in absenta oxigenului si a dioxidului de carbon.Stabilitatea se datoreaza unei pelicule fine si aderenta de oxid de fier.In aer umed sau in apa,in prezenta oxigenului si a dioxidului de carbon fierul este atacat (rugineste),trecand in oxihidroxid ,pelicula astfel formata nemaifiind aderenta la suprafata metalului si fenomenul de oxidare progresand spre interior. Putem recunoaste prezenta coroziunii active asupra obiectelor din metale feroase,prin prezenta fisurilor recente,a picaturilor brune sub forma unor perle,sau prin prezenta produsilor de coroziune bruni,in craterele de coroziune. Procedeele de indepartare a ruginii si a produsilor de coroziune ai fierului sunt: -mecanice:abrasive,perieri,jet de nisip -electro-chimice -chimice Aceste procedee urmăresc fie inlaturarea produsilor de coroziune,fie transformarea lor in produsi stabili.

382

Fierul sub forma nativa,cat si aliat cu carbonul (otel sau fonta),a fost utilizat la confectionarea diferitelor obiecte de-a lungul timpului.Sub forma de otel s-a utilizat si la fabricarea armurilor. Scurt istoric al artei armurierilor,coifuri si scut uri Numele de armura se da numai imbracamintei compusa in intregime din placi asamblate.Armura este definitiv adoptata sub numele de armura completa ,începand cu sec.XV.Evolutia armurii se poate imparti in trei perioade:cea a formarii lente(pana in sec.XV),epoca de glorie(sec.XV-sec.XVI) sic cea de decadere(prima jumatate a sec.XVII). Partile componente ale unei armuri sunt:grumajerul(gulerul),cuirasa(ansamblul pieptar,spatar),braul sau braconiera(ansamblul ce apara abdomenul si soldurile ),pulparele sau tasetele(apara pulpele),spalierele(acopera si apara umerii),brasardele(armura bratului),cotiera(piesa de legatura intre cele doua brasarde),manusa(“miton”-fara degete si manusa cu degete),armura de coapse,genuncherele,armura gambei(jambierele pentru regiunea anterioara si moletierele pentru regiunea posterioara),incaltamintea(de fier,semisabotul,sabotul sau incaltamintea “picior de urs”). Din a doua jumatate a sec.XVII armurile dispar in fata armelor de foc,ultimele piese ramanand grumajerul,umerarii si armura de brate din placi articulate purtate in Spania pana in sec.XVIII.In unele tari europene,stralucitoarele cuirase ale regimentului de garda calare sunt folosite la parade pana in sec.XIX.Ultimele armuri complete sunt cele de turnir,care se disting de cele de lupta,fiind mult mai grele.Ele nu se mai folosesc decat pana la mijlocul sec.XVII. Ca si la armuri,la căști se disting anumite părți componente:calota cu creasta,viziera,aparatoarea de nas,ventilatorul,sub-barbie,gulerul.Castile sunt piese cu calota rotunjita,iar coifurile au calota alungita cu varful ascutit. In sec.XV,armurile intra in epoca lor de glorie.Milanul ,pe langa reputatia de a fi centrul de prelucrare a aurului si argintului,devine si mare centru de fabricare a armurilor aurite,incizate cu scene de lupta,cu figure simbolice,cu scene heraldice. Influenta italiana se va simti si in Germania,Franta si Spania.Secolul XVI a cunoscut din plin dezvoltarea armurariei cand s-au produs armuri de o foarte buna calitate.Scoala din Italia si Germania au avut

383

stiluri proprii,ambele exportand mari cantitati de armuri.Milanul si Nürnbergul ajunsesera sa lucreze pentru toata Europa. In prima jumatate a sec.XV,scutul iese din uz pentru lupta calare si va mai fi folosit doar in intrecerile cu lancea la turnire.Inafara scutului de parade,cel de lupta ramane in dotarea infanteriei,dar in masura limitata.Scuturile franceze sunt late,cele burgunde triunghiulare,iar cele engleze de dimensiuni mari.Scutul de lupta are o nervura proeminenta verticala.In lupta calare va fi folosit scutul de tip “targe”,de dimensiuni mici si care se purta pe bratul stang. Scutul propriu-zis,de forma triunghiulara are uneori in camp, elemente decorative.Partea interioară este căptusita pentru a amortiza socurile de spada si buzdugan si are un sistem de curele pentru suspendare si trecerea bratului.Forma triunghiulara ramane generala,avand in coltul de sus din dreapta o crestatura pentru sprijinirea lancii in pozitie culcata. Pavaza este un scut de proportii mari(1-1,5 m inaltime si 0,4-0,6m latime)cu forma arcuita.Ea a fost folosita de infanterie la asalt pana la inceputul sec.XVI.Ea este lucrata din lemn ,uneori acoperit cu piele,pe care se pictau armoariile(elemente decorative).Purtata de arbaletieri pe timpul încordarii arbaletei,pavaza avea forma de patrulater cu rezematoare pentru a putea sta singura in picioare. Scutul circular este folosit tot de infanterie.Confectionat in majoritatea cazurilor din otel,mai rar din piele,are campul usor bombat,cu varf ascutit in regiunea ombilicala.Se foloseste in lupta in sec.XVI si începutul sec.XVII si cu totul intamplator si mai tarziu. Scuturile de parade erau incizate sau cizelate cu scene eroice,mitologice si istorice,cu motive aurite,facand pereche cu coifurile de parade,bogat ornamentate,cu scene in relief ,de inspiratie istorica sau mitologica. Restaurare și conservare Pentru exemplificare am ales 10 piese executate in 2011 si 2012,ele fiind urmatoarele: coif(10553-2;10553-3),colereta(10615-8),fragmentarmura(10615-7), scut(10567-18),spatar(10615-12),armura partiala(10553-1),pieptar(12524),pieptar(12073-8),pieptar(12073-9).

384

Piesele au fost aduse in laborator,au fost fotografiate,dupa care s-au facut propunerile de restaurare.Acestea au fost avizate in Comisia de restaurare,dupa care s-a trecut la restaurarea propriu-zisa. Descrierea pieselor: Coif 10553(2):atelier german(sec.XVII),din otel ciocanit,nituit,cizelat. Coif 10553(3):atelier german (sec.XVI),din otel ciocanit,perforat,vopsit,cizelat,piele taiata,finisata. Colereta 10615(8):atelier german(sec.XVI),din otel ciocanit,nituit,cizelat,piele taiata,finisata. Fragment armura 10615(7):atelier german(sec.XVI),din otel ciocanit,perforat, gravat,nituit,cizelat,piele taiata,finisata. Scut 10567(18):atelier german(sec.XVI),din otel ciocanit,nituit,cizelat,piele taiata,finisata. Spatar 10615(12):atelier german(sec.XVI),din otel ciocanit,gravat,cizelat,piele taiata,finisata. Armura partiala 10553(1):atelier german(sec.XVI),din otel ciocanit,cizelat,gravat,Niello,piele decupata. Pieptar 12524:atelier german(sec.XVII),din otel turnat,ciocanit,gravat,cizelat. Pieptar 12073(8):atelier german(sec.XVII),din otel turnat,ciocanit,nituit,vopsit,cizelat. Pieptar 12073(9):atelier german(sec.XVI),din otel turnat,ciocanit,cizelat. Starea de conservare :coroziune ferica,deformari mecanice,ancarasamente,vopsea sarita,nituri lipsa,zale lipsa,piele degradata,si lipsa ,praf si impuritati.

385

Coif 10553(2)

• Fotografiere

• Desprafuire• Demontare

• Degresare

• Tratament chimic(sol.10%NaOH,sol.10% acid citric)

• Spalare,neutralizare,uscare

• Fosfatare(sol.20% acid fosforic)

• Conservare cu ulei de parafina

• Montare finala• Fotografiere

COIF 10553(3)

• Fotografiere• Desprafuire• Demontare• Degresare• Tratament chimic in

sol.NaOH 10%,sol. 10% acid citric,spala-re,neutralizare,uscare,fosfatare,conservare cu ulei de parafina

• Montare• Conservare finala• Fotografiere

lotul 2 inainte-lotul1 dupa rest. 032.jpg

386

Fragment Armura

•Fotografiere

•Desprafuire

•Demontare•Degresare•Tratament chimic cu sol.10%NaOH,sol.10%acid citric

•Spalare,neutralizare cu apa distilata

•Uscare,fosfatare,conservare•Montare•Fotografiere

COLERETA 10615(8)

• Fotografiere

• Desprafuire

• Degresare• Demontare

• Tratament chimic (sol.10%NaOH,

sol.10%acid citric,spalare,neutralizare,

uscare,fosfatare,conservare cu ulei de

parafina)

MontareFotografiere finala

387

Spatar

•Fotografiere

•Desprafuire

•Demontare curele

•Degresare•Tratament chimic cu sol.10%NaOH,sol.10%acid citric

•Spalare,neutralizare cu apa distilata

•Uscare,fosfatare,conservare

•Tratament de curatire si conservare curele

•Montare curele

•Fotografiere

Scut

•Fotografiere

•Desprafuire

•Degresare•Demontare curele•Tratament chimic cu sol.10%NaOH,sol.10%acid citric

•Spalare,neutralizare in apa distilata

•Uscare,fosfatare,conservare•Tratament de curatire si conservare curele•Montare curele

•Fotografiere

388

COIF Armura 10553(1)

• Fotografiere

• Desprafuire• Demontare• Degresare

• Tratamentchimic(sol.10%NaOH,sol.10%acid citric)

• Spalare,neutralizare,uscare.• Fosfatare cu sol.20%acid fosforic

• Uscare,lustruire,conservare• Montare(confectionat nituri)• Fotografiere finala

Brate Armura 10553(1)

• Fotografiere

• Desprafuire• Demontare

• Degresare

• Tratamentchimic(sol.10%NaOH,sol10%acid citric)

• Spalare,neutralizare,uscare• Fosfatare(acid fosforic

20%),uscare,lustruire,conservare cu ulei de parafina

• Montare(in nituri)• Fotografiere finala

389

Manusi Armura 10553(1)

• Fotografiere

• Desprafuire• Demontare

• Degresare

• Tratament chimic(sol.10%NaO sisol.10% acid citric)

• Spalare,neutralizare,uscare• Fosfatare cu sol.20% acid

fosforic

• Conservare cu ulei de parafina

• Montare• Fotografiere finala

Pieptar si tasete Armura 10553(1)

• Fotografiere• Desprafuire• Demontare• Degresare• Tratament

chimic(sol.10%NaOH,sol.10% acid citric)

• Spalare,neutralizare,uscare• Fosfatare(acid fosforic

20%),uscare,lustruire,conservare cu ulei de parafina

• Confectionat si montat curele de prindere

• Montare• Consevare si fotografiere finala

390

Spatar Armura 10553(1)

• Fotografiere

• Desprafuire

• Degresare

• Tratament chimic(sol.10%NaOH si sol.10%acid citric)

• Spalare,neutralizare,uscare

• Fosfatare cu sol.20%acid fosforic

• Montare catarame noi

• Conservare cu ulei de parafina

• Fotografiere finala

Guler Armura 10553(1)

• Fotografier

• Desprafuire• Degresare

• Demontare

• Tratament chimic• Spalare,neutralizare,uscare

• Fosfatare

• Montare• Montare curele de prindere

• Conservare

• Fotografiere

P IE P T AR 12073(8)

• Fo to grafiere• D esp rafu ire• D eg resare• T rat.ch im ic cu

sol.10% N aO H ,so l.10% acid citric

• Spala re,neu tralizare,u scare• Fo sfa tare cu so l.20% acid

fosforic• U scare• C o nservare cu u lei d e

parafin a• Fo to grafiere finala

391

Aparatoarea din zale

• Fotografiere

• Desprafuire• Degresare• Tratament chimic(sol.10%NaOH

si sol.10%acid citric)

• Spalare,neutralizare,uscare• Fosfatare(sol.20%acid fosforic)• Completare zale lipsa

• Conservare(ulei de parafina)• Fotografiere finala

PIEPTAR 12524

• Fotografiere• Desprafuire• Degresare• Trat.chimic cu

sol.10%NaOH,sol.10%acid citric• Spalare,neutralizare cu apa

distilata• Uscare• Fosfatare cu acid fosforic 20%• Uscare• Conservare cu ulei de parafina• Fotografiere finala

392

PIEPTAR 12073(9)

• Fotografiere• Desprafuire• Degresare• Trat.chimic cu

sol.10%NaOH,cu sol.10%acid citric

• Spalare,neutralizare,uscare• Fosfatare cu sol.20%acid

fosforic• Uscare• Conservare cu ulei de

parafina• Fotografiere finala

393

FRAGMENTE TEXTILE DE LA O CUREA CU PAFTA DESCOPERITE PE ȘANTIERUL

ARHEOLOGIC DE LA NUF ĂRU, JUDEȚUL TULCEA.

Expert Restaurator Textile

Aurora-Florentina Ilie Muzeul Militar Na ţional „Regele Ferdinand I”, București,

România Rezumat: În lucrarea de față prezentăm un studiu asupra

tehnicii de lucru a unor fragmente textile din fibre de bumbac descoperite la șantierul arheologic Nufăru, analiza firelor de bumbac și tehnica de restaurare.Metodele folosite în restaurarea acestor fragmente textile arheologice sunt reversibile, respectând cu strictețe toate principiile de bază din restaurare.

Summary: In this paper we present a study of the technique

used on some fragments of cotton textiles discovered at the archaeological site Nufăru, the analysis of cotton yarn and restoration techniques. The methods used in restoration of these archaeological textile fragments are reversible, in full compliance with all the basic principles of restoration.

Cuvinte cheie: Nufăru, restaurare, arheologie, bumbac,

țesătură. Keywords: Nufăru, restoration, archeology, cotton, texture.

Conservarea fizică a obiectelor înseamnă nu numai

conservarea unui anumit aspect care se adresează mai ales afectivității noastre, ci conservarea întregii informații. Conservarea-restaurarea nu tinde să păstreze doar aspectele superficiale ale bunurilor de cultură, ci ansamblul de informații care constituie înțelesul și valoarea obiectelor, a bunurilor de cultură. Un prim aspect este acela al obligației cercetătorului de orice profil care abordează bunurile culturale, de a asigura conservarea bunurilor în timpul investigațiilor, de a folosi

394

proceduri și tehnici de investigații care să nu pună în primejdie integritatea fizică și informațională a bunurilor culturale. În același timp, cercetătorul observă și consemnează datele atributelor contextuale bunului de cultură pe care investigația sa le dezvăluie chiar dacă acestea nu sunt în legătură directă cu scopul investigației. Procedura științifică a restaurării este condusă în desfășurarea ei de un plan de lucru făcut să asigure o bază teoretică și practică solidă pentru descoperire. Planul de lucru al acestei proceduri, asigură, încă de la început, timpul, mijloacele și cadrul necesare pentru realizarea unor descoperiri fundamentale pentru obiectele respective. În aceste descoperiri intră datări, atribuiri culturale și stilistice, determinări de materiale și tehnici vechi, adică elementele care reprezintă aspectele esențiale ale bunului cultural. În anumite cazuri, multe dintre aceste informații sunt confirmate de către investigații. Restauratorii lucrează în deplină colaborare cu muzeografii și arheologii, ale căror indicații îi ajută la reconstituirea formelor și la menținerea valorii documentar istorice a obiectelor, pentru a putea fi transmise generațiilor viitoare.

Cercetările arheologice de la Nufăru se desfăşoară în perimetrul satului şi comunei cu acelaşi nume situat în judeţul Tulcea, pe malul drept al braţului Sf.Gheorghe al Dunării, 12 km în aval de Tulcea. Cercetările începute în 1978 au dat la iveală zidurile de incintă al unei puternice fortificaţii construite „a fundamentis” de către bizantini spre sfârşitul secolului al X-lea – începutul secolului al XI-lea, în perioada împăratului Ioan I Tzimiskes (969-976), odată cu revenirea Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos (ea este contemporană cu cetatea de pe insula Păcuiul lui Soare de lângă Călăraşi). Totodată cercetările au relevat și o intensă locuire civilă, întinsă pe perioada secolelor X-XIII. În zona centrală a cetății s-au găsit niveluri de locuire datate în mileniul III î.e.n. și în secolele IV-III î.e.n.

Textilele arheologice reprezintă o categorie restrânsă în cadrul descoperirilor arheologice. Obiectele din materiale de natură anorganică, metal, ceramică, piatră, suportă mai uşor mediul în care se află până în momentul descoperirii lor, pe când obiectele cu suport de natură organică, lemn, piele, materiale textile, corn, hârtie, suportă dificil acest mediu, însăşi extragerea din săpătură reprezintă un traumatism. Fragmentele descoperite pe şantierul arheologic de la Nufăru de care ne ocupăm în această lucrare sunt din material textil şi se aflau prinse în interiorul unei paftale din alamă (aliaj de cupru – zinc) datând din secolele XIII – XIV, ele fiind aduse pentru restaurare

395

în laboratorul nostru de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București, paftaua a fost restaurată de către Expert restaurator metale Ana-Maria Georgiana Mureșan.

Mediul arheologic în care s-a aflat paftaua împreună cu resturile textile prinse pe interior, a asigurat un microclimat caracterizat prin umezeală, ceea ce a adus la formarea produşilor de coroziune, care s-au imprimat şi pe cele două resturi textile. Aciditatea microclimatului şi umezeala au creat condiţii pentru ca bacteriile împreună cu acizii din sol să distrugă fibrele textile, dar, în acelaşi timp, sărurile metalice de cupru şi zinc, care sunt agenţi biocizi, au inhibat parţial degradarea microbiologică, conservând cele două fragmente de ţesătură. Fragmentele textile au fost mineralizate în contact cu produşii de coroziune ai paftalei din aliaj de cupru – zinc, cloruri şi carbonaţi. Pentru a avea loc fenomenul de mineralizare a ţesăturii, înainte ca aceasta să fie supusă fenomenului natural de degradare, a fost nevoie de formarea unei concentraţii de ioni în soluţie, care să fie absorbiţi ulterior de către fibre. În condiţiile mediilor arheologice, atunci când textilele se află în contact cu un obiect metalic, între metal şi fibrele textile se stabileşte un microsistem prin care procesele de degradare a fibrelor şi de corodare a metalului interacţionează fizic şi chimic. În funcţie de tipul fibrelor textile şi al metalelor implicate, de caracteristicile stratului arheologic, tipul solului, potenţialul redox, pH-ul, activitatea microbiană, produșii de reacție cunoscuți sub denumirea de produși sau compuși de coroziune, care se dezvoltă la suprafața metalului și acționează dinspre suprafață spre interior, are loc mineralizarea, parţială sau totală, a materialului textil – ionii metalici difuzând în fibră și înlocuind matricea organică a fibrelor textile cu o matrice anorganică.

Fragmentele textile arheologice la care facem referire au fost aduse în laboratorul de restaurare fără a fi curăţate de pământ. Ele s-au păstrat în două medii total diferite: la început în sol umed, apoi după extragerea din sol, în depozit până la intrarea în laboratorul de restaurare. După curăţirea mecanică de început care s-a efectuat cu ajutorul bisturiului, pensetei şi a unei periuţe cu fir moale şi scurt, au putut fi îndepărtate din interiorul paftalei; s-a constatat că, în mare, fragmentele au formă dreptunghiulară (I), respectiv trapezoidală (II) având următoarele dimensiuni: fragmentul I – L=9cm, l=3,8cm; fragmentul II – L=4cm/3cm, l=3,8cm.

396

Înainte de începerea tratamentelor fragmentele prezentau numeroase deteriorări şi degradări fizico-mecanice, chimice şi biologice: depuneri de pământ; găuri mici pe suprafaţă; destrămări pe margini; deshidratarea şi fragilizarea fibrelor textile; pete de mucegai; compromiterea structurii fibrilare cauzate de păstrarea îndelungată în condiţii de umezeală (foto 1).

Fiind acoperite cu pământ s-a crezut la început că ar fi două

fragmente din piele. După curăţirea mecanică de început au ieşit la iveală

aspectele fragmentelor, iar cu ajutorul probelor de ardere efectuate şi prin analize vizuale, s-a constatat că sunt din material textil, respectiv bumbac. Cea mai simplă probă de recunoaștere

a fibrelor textile este proba de ardere. Bumbacul, ca și alte

fibre celulozice, arde cu flacără și miros de hârtie arsă și se transformă în cenușă albă. La microscop apare ca o panglică răsucită.

Fibrele de bumbac sunt prelungiri epidermice ale cojii semințelor unei plante din Familia Malvaceelor, genul Gassypium. Separarea fibrei de semințe se face prin operația de egrenare. Fibra de bumbac conține 90-

Foto 2: Imaginea fibrei de bumbac la microscop și structura fibrei de bumbac: 1-cuticula, 2-peretele primar,

3, 4, 5-cele trei straturi ale peretelui secundar, în interior-lumenul

Foto 1: Paftaua înainte de restaurare

397

96% celuloză, 1-1,8% substanțe pectice, 0,5-0,7% substanțe proteice, 0,6-1,8% substanțe minerale (foto 2).

Pentru alegerea tratamentului optim, care să nu facă rău piesei

prin aplicarea lui, este impetuos necesar să cunoaștem câteva date despre materialul textil ce urmează a fi restaurat, structura, compoziția și proprietățile fizico-chimice.

Sub influența microorganismelor, în condiții de umiditate mărită și căldură, bumbacul putrezește, se colorează în galben, cafeniu sau negru și își pierde rezistența. În final, degradarea merge până la formarea de gaz metan (CH4), oxid și bioxid se carbon (CO, CO2).

Din punct de vedere mecanic fibra de bumbac este considerată rigidă, neextensibilă și deci cu rezistența relativ mică la rupere. Bumbacul se caracterizeză prin hidrofilie ridicată în condiții standard, absorția de umiditate este cuprinsă între 7-8%. O caracteristică importantă a fibrelor de bumbac este faptul că rezistența și elasticitatea în stare umedă sunt aproximativ egale cu valorile măsurate, în condiții standard. Sub umiditatea relativă de 60%, rezistența fibrei de bumbac descrește cu micșorarea conținutului de umiditate, dar peste această valoare nu prezintă modificări esențiale.

Celuloza este o substanță macromoleculară din clasa hidraților de carbon având în moleculă C, O, H. Sinteza celulozei se realizează în plantă prin unirea unor molecule de glucoză cu eliminare de apă (policondensare) conform schemei:

Celuloza se umflă în unele săruri (clorură de zinc, iodură de

potasiu, sulfocianură de potasiu etc.), se dizolvă treptat în acizi protonici concentrați (de exemplu acidul sulfuric), în soluție de complecși metalici alcalini (cuoxam: Cu(NH3)4OH2, cuen(CED): Cu(en)2(OH)2, cooxen: Co(en)2(OH)2, nioxen: Ni(en)3(OH)2, complexul sodic-ferotartric (EWNN sau FeTNa) (C4H3O4)FeNa6, zincoxen Zn(en)3(OH)2, cadoxen, (Cden) Cd(en)3(OH)2. Capacitatea de umflare în prezența sărurilor minerale depinde de proveniența celulozei (bumbac, lemn, celuloză regenerată etc).În reacție cu soluțiile sărurilor metalice, ionii difuzează în interiorul fibrelor, provoacă ruperea legăturilor de hidrogen, umflarea și dizolvarea materialului celulozic. Unele sisteme neapoase binare şi ternare au acţiune de umflare şi apoi dizolvare a celulozei, de exemplu bioxid de azot-solvenţi organici, amine-bioxid de sulf-solvenţi organici, amoniac-clorură de sodiu, amoniac-clorură de sodiu-solvenţi organici,

n(C6H12O6) → (C6H10O5)n + nH2O glucoză celuloză apă

398

clorură de N-alchil- piridiniu, cloral-piridină, cloral-piridină-solvenţi organici, acid trifluor-acetic.

În urma hidrolizei rezultă un amestec complex, celuloză degradată şi nedegradată, numit hidroceluloză, cu compoziţia dependentă de condiţiile hidrolizei. Rezistenţa fibrei scade, materialul devine friabil. Sărurile acide afectează fibra celulozică obţinându-se de asemenea hidroceluloze. Hidrocelulozele sunt parţial solubile în alcalii şi au o capacitate reducătoare mare.

Distrucţia parţială sau totală a celulozei are loc sub influenţa factorilor de mediu, respectiv din stratul arheologic cu caracteristicile ambientale specifice, sub influenţa acizilor, bazelor, oxigenului, a microorganismelor din sol și a produșilor rezultați în urma descompunerii rapide a compușilor organici, scindarea lanţurilor producându-se în punctele slabe, acolo unde se concentrează tensiuni interne sau sunt defecte în structura fibrei.

Îmbătrânirea materialelor celulozice se manifestă prin micşorarea în timp, a gradului de polimerizare şi în consecinţă prin înrăutăţirea proprietăţilor fizico-mecanice. În acest proces celuloza suferă modificări ale structurii supramoleculare, devine mai rigidă şi în final friabilă, micşorându-şi rapid proprietăţile mecanice. Îmbătrânirea este în acelaşi timp însoţită şi de scăderea gradului de alb, urme de ioni metalici catalizează îngălbenirea şi degradarea celulozei.

Mergând mai departe în analizarea fragmentelor textile arheologice la care facem referire menționăm că acestea au ca tip de țesere legătura tip pânză care reprezintă în fapt cea mai simplă formă de întrețese realizată prin trecerea alternativă a firului de bătătură pe dedesubtul şi pe deasupra câte unui fir de urzeală, care se repetă identic după fiecare al doilea fir de urzeală şi după fiecare al doilea fir de bătătură.

În funcţie de procedeul tehnic prin care au fost obţinute, firele pot fi netoarse sau toarse, iar după componenţa lor, ele pot fi simple (primare) sau compuse (secundare), obţinute prin răsucirea a două sau mai multe fire simple şi terţiare (cablate), obţinute prin răsucirea a două sau mai multe fire secundare. Firele toarse spre dreapta (în sens invers acelor de ceasornic) poartă şi denumirea de fire toarse în sens S (cu torsiune S), iar firele toarse spre stânga (în sensul acelor de ceasornic), de fire toarse în sens Z (cu torsiune Z), denumiri date după corespondenţa aparentă dintre direcţia răsucirilor observate pe firul

399

ţinut în poziţie verticală şi secţiunea diagonală a literelor S şi Z. În cazul de față este vorba de fire răsucite cu sens de torsiune în S.

Efectul rips este produs de desimea mult mai mare a unuia dintre sistemele de fire (un raport de cel puţin 2:1 sau, în cazul ţesăturilor fine de cel puţin 10 fire/cm), astfel încât cel de-al doilea sistem este acoperit. Acelaşi efect poate fi obţinut şi prin utilizarea unor fire cu grosimi diferite, caz în care sistemul cu fire mai groase îl va acoperi pe cel cu fire mai subţiri. La cele două fragmente textile pe care le prezentăm se identifică țesătură în legătură pânză cu efect de urzeală și rips și margini laterale pe lungimea curelei (foto 3).

Cunoscând aceste proprietăți fizico-chimice și caracteristicile fibrei de bumbac și a modului de țesere rezultat în urma analizării

celor două fragmente textile arheologice s-a putut trece la restaurarea propriu-zisă și anume: fragmentele textile au fost imersate în soluție de înmuiere, 2% alcool etilic, 3% glicerină și apă distilată (pentru 100 ml soluție). S-a pregătit o cantitate suficientă pentru a permite imersarea completă a fragmentelor de țesătură, fiecare în câte un vas cristalizator. Cu ajutorul unei pensule cu firul foarte moale și subțire s-au efectuat mișcări ușoare pe fragmentele textile aflate în soluție, pensulând pe suprafața lor, îndepărtând într-un mod cât se poate de blând și cu foarte multă răbdare, resturile de pământ existente compact pe țesătură (foto 4). Operațiunea de emoliere s-a repetat de patru ori, la scoaterea fragmentelor textile folosind penseta cu vârfuri plate, fragmentele au fost așezate pe hârtie de filtru presându-le ușor pentru absorbirea surplusului de apă. S-a continuat îndepărtarea resturilor de pământ și a mizeriilor rămase în țesătură cu ajutorul pensetei, a bisturiului și vârful acului, în zonele mai greu accesibile. A urmat o

Foto 3: a) reprezentarea grafică a legăturii pânză; b) sensul de torsiune al firelor în S; c) legătură pânză cu efect de urzeală; d) imagine

ansamblu fragment textil în timpul restaurării

400

clătire cu apă distilată și reluarea operațiunii până la curățarea completă.

În urma emolierii, unul dintre fragmentele textile a putut fi

întins, fibra textilă fiind suficient de elastică pentru a permite îndreptarea lui.

În următoarea fază de lucru, fragmentele textile au fost imersate într-o soluție de alcool etilic 10% în apă distilată și Radix Saponariae 10% pentru continuarea curățirii dar și dezinfectării.

Fragmentele textile au fost neutralizate prin spălări repetate în apă distilată și tratate cu glicerină pentru ca fibra textilă să-și recapete suplețea (2% glicerină pentru 100ml soluție) prin tamponări ușoare pe

suprafață (foto 5).

Foto 4: Fragmentele textile

imersate în soluția de înmuiere

Foto 5: Fragmentele textile după tratamentul de emoliere și curățire

401

cele două fragmente textile arheologice au fost acoperite cu tul

de culoare crem deschis și fixate în interiorul acestuia cusând după conturul lor.

Ca metodă de consolidare am ales pe cea a prinderii foii de tul cu fragmentele textile în interior, pe o plachetă de catifea din bumbac, de culoare maro-grena, de lungime 12,5cm și lățime 5,5cm (foto 6).

M

Metodele folosite în restaurarea acestor fragmente textile arheologice sunt reversibile, ele putând fi înlocuite în viitor cu metode noi, de va fi cazul.

Foto 6: Paftaua și fragmentele textile după restaurare

402

Bibliografie: Moldoveanu, Aurel „Conservarea preventivă a bunurilor culturale”,

Ministerul Culturii, Editura Museion, Bucuresti 1993. Georgescu, Florian, Stănescu, Ariana „Cercetări de conservare și

restaurare a patrimoniului muzeal”, București 1981. Asandei,Nicolae, Grigoriu, Aurelia „Chimia și structura fibrelor”, editura

Academiei RSR, Bucureşti 1983. Marian, Carmen „Cercetări preliminare privind mecanismul formării

textilelor pseudomorfe”, Simpozion Archaeomet, MNIR, București 2010. Mazăre, Paula „Metodologia de investigare a textilelor arheologice

preistorice”, Terra Sebvs. Acta Mvsei Sabesiensis, Anuarul științific al Muzeului Municipal „Ioan Raica” Nr. 2, Sebeș 2010.

Damian, Oana, Andonie, Corneliu, Damian, Paul, Vasile, Mihai „Elemente de fortificație din epocile romano-bizantină descoperite la Nufăru, Județul Tulcea”, Buletinul Muzeului Militar Național “Regele Ferdinand I”, București 2003.

Lupu, Mihai, Crețu, Ileana „Restaurarea textilelor arheologice în Muzeul Național de Artă al României (1960-2005)”, Buletin de conservare – restaurare, nr.2 „Restitutio”, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București, 2009.

Au colaborat: Coordonare științifică: Ing.chim. Doina Cîrnu, expert în restaurare – conservare metale,

investigații fizico – chimice, sef laborator Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, București, România

Oana Damian – Dr., Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din Bucureşti

Corneliu Andonie – profesor muzeograf, specialist în domeniul drapelelor și decorațiilor militare, armament defensiv (armuri), harnașamente și mijloace de transport hipo, în arheologie medievală (bizantină) , expert în bunuri arheologice și istorico - documentare al Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, București, România

Restaurare metale: Ana-Maria Georgiana Mureșan, expert restaurator metale, Institutul de

Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din București Conservare: Aurelia Pardos, expert conservator în Arheologie și echipament militar,

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, București, România Realizare fotografică: Ana-Maria Georgiana Mureșan, expert restaurator metale, Institutul de

Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din București

403

RESTAURAREA ICOANEI „ISVORUL TĂMĂDUIRII”.

De la biserica Sf. Mina din Câmpulung, judeţul Argeş

Ionuț Fuscel Câmpulung Muscel

Rezumatul lucrării: În lucrare se prezintă restaurarea unei icoane pictate pe suport de lemn, aflată la Biserica cu Hramul „Sfântul Mina” din Câmpulung Muscel, şi care reprezintă sărbătoarea ortodoxă „Isvorul Tămăduirii”.Este descrisă icoana sub aspect teologic, plastic, iconografic şi compoziţional. Urmează descrierea tehnologică a suportului, a peliculei de culoare şi a verniului, precum şi starea de conservare a acestora dar şi etapele de restaurare, care cuprind următorii paşi: - consolidarea profilactică, biocidarea suportului, consolidarea suportului, consolidarea stratului pictural, chituirea lacunelor, curăţarea stratului pictural, vernisarea şi integrarea cromatică. Cuvinte cheie: icoană, lemn, restaurare. Keywords: icon, wood, restauration Schlüsselwörter: Ikone, Holz, Restauration. Abstract The work presents the restauration of an icon, painted on a base of wood, placed at the church „Saint Mina” in the town Câmpulung, and which represents the orthodox feast „The Curing Spring” It is given the description of the icon from a theological, artistic, iconographical and compositional point of view. This is followed by the technological description of the base of wood, of the colour pellicle and of the varnish, and also the condition of conservation of these aspects. This is followed by the stages of the process of restauration: the preventive consolidation, the biocidation of the wooden base, the consolidation of the colour pellicle, the grounting of the lacunas, the cleaning of the colour pellicle, the varnishing and the chromatic integration.

404

In der vorliegenden Arbeit wird die Restauration einen, auf hölzerner Unterlage gemalten Ikone, die sich in der Kirche „Der Heilige Mina” in der Stadt Câmpulung-Muscel befindet, und die ein orthodoxes Kirchliches Fest „Die Heilungsquelle” darstellt. Zunächst wird die Ikone beschrieben – unter dem theologischen, künstlerischen, ikonographischen, und kompositionalen Gesichtspunkt betrachtet. Darauf folgt die techologische Beschreibung der hölzernen Unterlage, der Farbschicht und die des Firnisses, der Konservierungszustand dieser Aspekte und dann auch die Stadien des Restaurationsprozesses, die folgende Schritte umfasst: die vorbeugende Festigung (prophylaktische Konsolidierung), die Biocidation der Unterlage, die Festigung (Konsolidierung) der Unterlage, die Festigung der Farbschicht, das Verfugen der Lücken, die Reinigung der Farbschicht, die Firnissung, und chromatiche Integration.

Privite în ansamblu, icoanele româneşti deţin un loc de seamă în arta noastră veche, îndeosebi, prin varietatea de interpretare şi modalităţile de realizare a unor vechi teme de o nebănuită bogăţie. Ele reprezintă de asemenea valoroase documente de reconstituire a mediului artistic şi spiritual dintr-o anumită epocă.1

Astfel, obiectul prezentei comunicări îl constituie icoana Isvorul Tămăduirii aparţinând Parorhiei cu Hramul Sf. Mina, din Câmpulung Muscel. Aceasta a făcut obiectul llucrării de licenţă a semnatarului lucrării.

Din punct de vedere teologic, icoana reprezintă o Sărbătoare a Bisericii Ortodoxe, „Isvorul Tămăduirii”, un prasnic închinat Maicii Domnului care înfăţişează rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Prasnicul datează din secolul al V-lea şi aminteşte de o minune întâmplată în apropierea Constantinopolului: apa izvorului pe care Maica Domnului i l-a descoperit lui Leon cel Mare, a vindecat de-a lungul timpului multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe.

Sub aspect plastic şi iconografic, icoana prezintă atât trăsături neobizantine (aureola plată, frontalitatea personajelor, trăsături decorative) cât şi trăsături neoclasice (valoraţia carnaţiei, faldurile rotunjite).

1 Corina Nicolescu, Icoane vechi româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, p. 14.

405

Compoziţional, în icoană sunt prezentate personaje numeroase şi individualizate aflate în registrul inferior, în stânga şi în dreapta Izvorului Vieţii, personaje reprezentate frontal şi din semiprofil şi care evidenţiază cu preponderenţă natura umană. Acestea sunt învăluite, de natura divină a Maicii Domnului înfăţişată cu Pruncul Hristos într-un vas batismal cu revărsări de apă. În dreapta şi în stânga Maicii Domnului, în registrul superior, se găsesc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Fondul icoanei este de culoare albastru deschis (element cromatic specific influenţei târzii greceşti). Iar inscripţia care indică numele scenei este scrisă cu litere latine de culoare albă, pe acest fond albastru deschis. Icoana datează din anul 1896, iar cât priveşte autorul acestuia presupunem că ar fi un pictor pe nume „Cassan”2. În vederea stabilirii unui diagnostic cât mai exact s-au întreprins o serie de investigaţii: fotografii color digitale de ansamblu şi detalii, teste de curăţare cu solvenţi, alte analize microchimice pentru a constata gradul de deteriorare a suportului, al stratului pictural şi a interveni ulterior în vederea restaurării acestora. Descrierea tehnologică Suportul este confecţionat din patru scânduri din lemn de brad, debitate mecanic şi încleiate între ele. (Privită pe verso, de la stânga la dreapta, primul blat are înălţimea de 115 cm, lăţimea de 64,5 cm şi grosimea de 2,5 cm). La nivelul acestuia s-au semnalat anumite imperfecţiuni: pe verso, scândurile prezintă numeroase noduri cu diametre cuprinse între 0,5 cm şi 3 cm, datorate viciilor de creştere. În jurul nodurilor de dimensiuni mari, fibrele lemnului prezintă deformări.

Pelicula de culoare a avut ca liant o emulsie cu ulei, aplicarea ei făcându-se în tuşe onctuase. La nivelul stratului de culoare se pot observa diverse suprapuneri, care capătă o consistenţă variată în anumite zone. Icoana prezintă un strat subţire de verni, pe bază de răşină naturală sau gumă vegetală.

2 Informaţie rezultată din inscripţia care s-a descoperit pe o porţiune din registrul inferior în urma îndepărtării unei zone repictate.

406

Descrierea stării de conservare La nivelul suportului s-au putut constata: lacune de mică anvergură, atac xilofag minor, brunisări, precum şi depuneri aderente şi neaderente. La nivelul peliculei de culoare sunt prezente: lacune, (din cauza faptului că nu prezintă grund) se pot observa pierderi ale stratului pictural până la suport, băşici de arsură de diferite profunzimi (în registrul inferior), eroziuni ale peliculei de culoare, clivaje, ridicături cu pierderi de materie picturală, solziri ale peliculei de culoare (fig. 1), exfolieri sau mici „insule” de strat pictural cu marginile ridicate desprinse de pe suport în forme diverse (fig. 2), precum şi ridicături oarbe şi de acoperiş în două ape. (fig. 3). Iar la nivelul stratului de verni sunt prezente: uzuri ale verniului, îngălbeniri, depuneri aderente şi neaderente, precum şi urme de picături de ceară.

Fig 1 fig 2

fig 3 Descrierea operaţiunilor de restaurare Astfel, s-a recurs la o propunere metodologică de conservare-restaurare. Zonele care prezentau ridicături sub formă de acoperiş în două ape au fost consolidate profilactic cu foiţă japoneză şi clei de peşte, în concentraţie de 6 %. Cleiul a fost aplicat din mijloc spre colţurile foiţei, astfel încât să nu prezinte încreţituri. Prin această operaţiune s-a asigurat protecţia stratului pictural în vederea manevrării icoanei pe parcursul intervenţiilor la suport.

A urmat operaţiunea de Biocidare, efectuată cu Per-xil 10, prin injectare în orificiile de zbor şi pensularea versou-lui şi a canturilor.

407

Piesa a fost apoi etanşeizată în folie de plastic şi ţinută astfel timp de două săptămâni.

În vederea consolidării suportului, fisurile au fost obturate cu fibre vegetale (câlţi) şi clei de peşte în concentraţie de 12%. Lacunele de mici dimensiuni au fost completate cu chit de rumeguş ( rumeguş + clei de peşte 9 %). La interferenţa între scânduri s-a pensulat clei de piele 20%, ulterior fiind introdus furnirul, în prealabil şi el pensulat cu clei de piele, pentru a completa spaţiile dintre scânduri. În urma testelor de consolidare a stratului pictural, s-a decis aplicarea metodei „la cald”. Într-o primă fază, a fost aplicată foiţa japoneză, cleiul fiind pensulat din mijloc spre colţuri astfel încât acesta să nu prezinte încreţituri.(fig. 4) Pentru zonele cu ridicături sub formă de acoperiş s-au făcut injectări sub stratul pictural. (fig. 5). După impregnarea cu clei, s-au aplicat alternativ prese calde cu fierul de călcat (la 450C) şi prese reci (plăci de marmură) pentru crearea condensului, urmărindu-se prin aceasta eliminarea apei din structură. (fig. 6). Procedeul s-a realizat prin intermediul a 2-3 foiţe de pelur, operaţiune repetată la un interval de o oră până când foiţele au rămas uscate. În zonele în care stratul pictural nu a fost desprins s-a făcut o consolidare la rece folosind cleiul de peşte în concentraţie de 9-10% şi spatula. Cleiul s-a pensulat tot fierbinte dar nu s-a mai utilizat metoda condensului. După ce a fost lăsat să pătrundă, suprafaţa s-a presat uşor cu spatula cu ajutorul unei foiţe de melinex. Pentru zonele cu ridicături sau desprinderi mari, consolidarea la cald s-a repetat de câte ori a fost nevoie până la obţinerea rezultatului dorit.

Fig. 4 fig. 5

408

fig. 6 După această operaţiune, a urmat chituirea lacunelor care, în cazul de faţă sunt superficiale, nefiind afectat suportul ci doar stratul pictural. Lacunele au fost degresate pentru început cu ajutorul pensetei cu vată folosindu-se apă alcoolizată în concentraţie de 20%. După evaporarea solventului folosit pentru degresare s-a aplicat o soluţie de clei de peşte cu o concentraţie de 9%+ 1% adaos de conservant (Preventol R80). În funcţie de suport şi de stratul pictural s-a ales un chit care să fie uşor de lucrat şi de finisat după uscare şi să nu-şi schimbe volumul şi în plus de toate, să fie reversibil. Pentru aceasta, chiturile care s-au folosit au fost cele pe bază de clei animal, cu praf de cretă şi clei de peşte în concentraţie de 9%+ un adaos de miere pentru elasticitate. Cleiul de peşte trebuie să fie cald pentru o penetrare optimă. (fig. 7). A urmat impregnarea lacunelor cu lapte de chit compus din puţin praf de cretă şi clei de peşte 9%. Aplicarea s-a făcut cu grijă, astfel încât, în structură, să nu prezinte bule de aer, iar unghiurile dintre suport şi peretele lacunei să fie bine acoperite. (fig. 8). După uscarea perfectă a zonelor tratate cu laptele de chit a urmat chituirea propriuzisă. Chitul s-a aplicat pornind din interiorul lacunei spre exterior în straturi succesive cu ajutorul unei sonde dentare sau cu o spatulă depinzând de mărimea lacunei. (fig. 9) După uscarea completă a chiturilor a urmat slefuirea acestora cu ajutorul unui dop de plută, având alături un tampon de vată îmbibat cu apă şi foarte bine stors.(fig. 10). La finisare, s-a ţinut seama de aspectul suprafeţei originale alăturate.

409

fig. 7 fig. 8

fig. 9 fig. 10 Operaţiunea de curăţare a avut ca scop îndepărtarea murdăriei aderente, ancrasată în timp pe suprafaţa icoanei, depuneri fixate pe stratul pictural şi pe stratul de verni.

S-au curăţat versoul şi canturile cu apă alcoolizată în concentraţie de 20%, îndepărta pentru murdăria aderentă şi resturile biologice având grijă să nu se aducă un aport prea mare de umezeală lemnului. În urma efectuării testelor de curăţare, cu diferite amestecuri de solvenţi, s-a constatat că, atât depunerile cât şi verniul, au legături intermoleculare preponderent polare, prin urmare, solvenţii care s-au folosit au fost asemănători din punct de vedere chimic. Curăţarea stratului pictural s-a realizat cu un detergent tensioactiv - Contrad 2000, în soluţie de 5% în apă distilată. Repictarea a fost îndepărtată cu un amestec format din 50% alcool etilic absolut şi 50% xilen + 7 picături de ulei de in crud saponificat cu amoniac. (fig.11) Pentru îndepărtarea murdăriei aderente şi a unei părţi din verni (deoarece patina nu trebuie îndepărtată), s-a folosit o soluţie pe bază alcool etilic absolut (50 ml alcool etilic absolut şi 195 ml esenţe – white spirit, esenţă de petrol, esenţă de terebentină+ 7 picături de ulei de in crud saponificat cu amoniac. Alcoolul etilic se evapora repede, avantajul fiind faptul că nu trebuie mers foarte repede prin curăţare, ţinându-se seama că materia picturală se solubilizează la agenţi neutri mai agresivi.

410

Fig. 11 detaliile pun in evidenţă îndepărtarea repictării. Operaţiunea de vernisare a fost precedată de o ştergere uşoară a întregului strat pictural şi, în acelaşi timp, o „îngrăşare a chiturilor”, folosind emulsia de gălbenuş de ou (o parte gălbenuş, plus patru părţi apă). Vernisarea propiu-zisă a constat în aplicarea unui strat protector de răşină naturală, damar, solubilizată în esenţă de terebentină, în concentraţie de 10%, la care s-a adaugat ceară de albine 2 %, ca plastifiant. Aplicarea s-a făcut folosind pensule canadiene, late de 8-12 cm. Verniul a fost egalizat îndelung, în ambele sensuri, până ce s-a zvântat sub pensulă. Integrarea cromatică, etapa a II-a a prezentării estetice finale, se bazează pe cele două principii fundamentale: lizibilitatea intervenţiei (ca atitudine estetică) şi reversibilitatea (ca execuţie tehnică).

Integrarea cromatică trebuie să fie uşor identificabilă, în elaborarea culorii s-a folosit un ton puţin mai deschis decât originalul şi cu o tentă uşor mai rece astfel încât suprafaţa pe care s-a intervit să se situeze pe un plan diferit de cel al picturii originale. După vernisare nu trebuie să treacă o lungă perioadă până la începerea retuşului. Culorile retuşului vor adera foarte bine, se vor “îngloba” în verniul relativ proaspăt şi vor avea o refracţie a luminii relativ egală. Pentru integrarea cromatică s-au folosit culori de verni, diluate în esenţă de terebentină. Retuşul a constat în acoperirea lacunelor cu mici puncte modelate în tente mai reci sau mai calde, mai

411

închise sau mai deschise de o manieră în care să poată fi observabil (lizibil), în tehnica “rittocco”. (fig. 12 a,b) Calitatea integrării cromatice depinde şi de modul în care s-a executat chituirea. Prezentele uzuri ale verniului şi eroziuni ale stratului de culoare, au fost tratate prin aplicarea unei velaturi reci, (un strat relativ transparent, într-o tentă rece terminându-se cu un glasiu cald), tehnică ce poartă denumirea de “velattura”.

Fig. 12 a– înainte de integrarea cromatică fig. 12 b – după integrarea cromatică În concluzie, se poate afirma că, în elaborarea culorii unui retuş, trebuie ca atât mesajul estetic cât şi cel istoric să poată fi în egală măsură percepute. În aceata constă dificila misiune a restauratorului, căruia, aşa cum menţionează Cesare Brandi, i se încredinţează răspunderea „de a restabili unitatea potenţială a operei de artă fără a se săvârşi un fals istoric sau o gafă estetică” 3

3 Cesare Brandi,Teoria restaurării, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996., p. 49.

412

Icoana înainte de restaurare icoana pe parcursul intervenţiilor de restaurare

413

Icoana după restaurare

Bibliografie: Cesare BRANDI, Teoria restaurării, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996. Corina NICOLESCU, Icoane vechi româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti.

414

FOLOSIREA SOLUŢIILOR DE COMPLEXON ÎN CAZUL PIESELOR DIN CUPRU ŞI ALIAJ DE

CUPRU. Drd. Sergiu-Sorin Popescu Expert restaurator, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” Rezumat: Lucrarea îşi propune scoaterea în evidenţă a metodelor de tratament cu Complexon II şi Complexon III, în cazul obiectelor manufacturate din cupru şi aliajele din cupru. Succint sunt explicaţii şi pentru folosirea acestor substanţe în cazul fierului, plumbului şi chiar al ceramicii, porţelanului sau emailului. În plus sunt evidenţiaţi şi principalii solvenţi care sunt întâlniţi în tratamentele pieselor metalice. Summary: Article aims to outline treatment methods Complexon II and III, where objects manufactured from copper and copper alloys. Are brief explanations for the use of these substances for iron, lead and even ceramic, porcelain or email. In addition are the main highlight and solvents that are found in treatments of metal parts. Cuvinte cheie: Complexon II şi III, solvenţi, icoană, cupru, aliaj de cupru, toleranţă, baie, sare, bazic, acid. Keywords: Complexon II and III, solvents, icon, copper, copper alloy, tolerance, bath salt, alkaline, acid. A. CONSIDERAŢII GENERALE Prezentul articol îşi propune să abordeze lucrul efectiv asupra unor părţi componente din cadrul unor icoane cu foita metalică, punând accent într-o primă fază pe soluţia principală de tratament – Complexonul III , dar şi pe principalii solvenţi întâlniţi la degresarea suprafeţelor unor asemenea piese. În a doua parte a articolului voi explica abordarea în cazul unor piese concrete din colecţia muzeului nostru precum şi a alteia din colecţia Muzeului Dunării de Jos Călăraşi. Deteriorarea pieselor, până la gradul în care ele reclamă tratament de conservare curativă, sau de restaurare este rezultatul transformărilor fizico-chimice, sau a unor intervenţii ulterioare nerecomandate. Aceste transformări

415

sunt urmărite de către restauratori şi conservatori pentru a putea ştii când, şi în ce măsură trebuie să se intervină. Principalii paşi pe care trebuie să-i urmeze restauratorul/conservatorul în tratament sunt: admiterea necesităţii intervenţiei, oportunitatea, compatibilitatea, specificitatea, reversibilitatea, suficienţa dozei şi ultima, durabilitatea tratamentului. Pentru piesele metalice, care intră în laboratorul de conservare/restaurare, cel mai important aspect este să ştim dacă au sau nu miez metalic suficient pentru a putea suporta tratament. În cazul pieselor etnografice sau bisericeşti, este puţin probabil să întâlnim piese fără consistenţă metalică, însă nu este exclus ca această situaţie să fie întâlnită. Tratamentele consacrate pentru piesele metalice sunt de tip mecanic, electrochimic, chimic sau combinaţie între aceste metode, pentru că acestea nu se exclud neapărat reciproc. Cea mai bună metodă este prin electroliză, iar cea mai fină este cea cu soluţie de Complexon II sau III (soluţia se alege în funcţie de metal sau de aliajul metalic). În foarte multe cazuri cele mai bune rezultate se obţin prin combinarea celor trei procedee.

Ca abordare generală, se foloseşte prima dată metoda mecanică, apoi cea prin electoliză iar ultima este cea cu Complexon. În funcţie de producător, Complexonul are şi alte denumiri, astfel îl întâlnim şi cu denumirile de Dititriplex III, în Austria; Trilon III (Complexon tehnic), Itranal III (pur sau tehnic), sau Triplex III, în Germania; Chelaton III, în Cehia, etc. Complexon III , reprezintă sarea disodică a acidului etilendiaminotetra acetatului de sodiu, fiind o substanţă complexă, care conţine o componentă bazică şi una acidă. Pentru piesele din fier se foloseşte tratamentul cu soluţia de Complexon II, în concentraţie de 37,2 gr/l, menţinându-se pH-ul soluţiei, care trebuie să fie între 5,5↔7. C III , este unul din agenţii chelatizanţi1 cei mai obişnuiţi pentru îndepărtarea oxidului de fier, care, ca şi acidul acetic duce la formarea compuşilor solubili în apă. În cazul obiectelor din cupru sau aliaj de cupru cositorit se lucrează cu pH-ul soluţiei între 7↔10. Patina pieselor din cupru şi a aliajelor de cupru poate fi îndepărtată şi cu agenţi chelatizanţi pe bază de etilendiaminotetraacetat de sodiu. Alegerea procedeului depinde de starea de conservare a bunului care ne interesează, şi de cât de extinsă este coroziunea. Aceste lucruri determină concentraţia soluţiilor de lucru şi tipul de inhibitor folosit pentru împiedicarea unei situaţii în care metalul este afectat într-un loc, în timp ce în celelalte se află o patină consistentă. Soluţia de C III , folosită la tratarea cuprului şi a aliajelor din cupru şi este formată din două componente:

1 Compuşi coordinativi care se caracterizează prin prezenţa în sfera lor de

coordinare a unor chelatori, legaţi la ionul metalic. Compuşi chimici capabili să formeze structuri ciclice stabile numite cicluri chelatice; chelaţi. Au utilizări în principal, în chimia analitică, chimia organică, chelatoterapie.

416

1. E.D.T.A. în proporţie de 32,7 gr./l, şi 2. Soluţia tampon, formată din 77

gr/l acetat de amoniu, dizolvat în 200 ml/apă şi 350 ml amoniac în concentraţie de 25%. Acestea două se amestecă şi se completează până la un litru de apă distilată (întotdeauna apa folosită la prepararea soluţiilor, este distilată sau demineralizată). Pentru tratamentul efectiv se adaugă în soluţia de C III , suficientă soluţie tampon, până când pH-ul este ≈ 10. Pentru baia caldă, se foloseşte pH-ul soluţiei 8,5. Dacă pH-ul scade se adaugă soluţie tampon. Neutralizarea soluţiei de C III se face prin băi repetate de apă distilată, care se recomandă să fie alternante, cald (600 C)/rece (200 C). Piesele din plumb se tratează cu Complexon III într-un timp foarte scurt, neutralizarea făcându-se imediat cu apă distilată. Baia de C III este contraindicată pentru ceramica pictată pe bază de componenţi metalici divalenţi, care poate distruge total pictura; pentru metale baia de C III este ideală. C III formează cu ei complexanţi, care trec în soluţie, colorând-o. Soluţia de lucru se neutralizează uşor în primele două băi de apă distilată, neexistând nici un pericol chiar dacă, spre exemplu, ar penetra un obiect fragmentat din ceramică, porţelan sau email. Curăţă perfect mai puţin silicaţii, iar temperatura ideală a băii este de 700 C, acoperindu-se pentru a evita evaporarea soluţiei şi modificarea concentraţiei acesteia. Se lucrează în bacuri de sticlă şi plastic, pentru soluţia neîncălzită, sau oţel inoxidabil - inox, atunci când soluţia se încălzeşte. Solvenţii pot fi singulari sau în amestec, având acţiune fizică sau chimică asupra obiectelor. Proprietăţile lor specifice le conferă dreptul de a avea întrebuinţări în restaurare, întâlnindu-i în principal:

• la detaşarea diferitelor pete de pe obiectele de natură organică, ţinându-se cont şi de natura obiectului, în alegerea corectă a solventului,

• ca degresant la curăţarea pieselor metalice, • ca diluant pentru răşinile naturale sau sintetice, uleiuri, diferiţi

coloranţi, • la prepararea unor lacuri şi verni-uri, • la fabricarea adezivilor necesari, în majoritatea intervenţiilor, pe

obiectele ce trebuiesc restaurare, • parte componentă a unor soluţii folosite în tratamente chimice.

Cei mai folosiţi îi întâlnim după cum urmează:

1. Acizi organici: acid acetic glaciar, alcool metilic, alcool etilic, alcool izopropilic, alcool n-butilic, glicerina (propantriol). Cel mai folosit este alcoolul etilic, alcoolul n-butilic şi glicerina. Alcoolul etilic este higroscopic şi solubil în apă, cu degajare de căldură şi în acelaşi timp cu micşorare de volum. Această proprietate se foloseşte în detaşarea petelor,

417

unde porţiunile tratate cu apă se tamponează sau imersează cu alcool, pentru a putea usca mai repede. Alcoolul n-butilic este solubil în apă, alcool etilic şi eter. Insolubil în benzen, cloroform şi tetraclorură de carbon. Este higroscopic.

2. Cetone organice: metil etil cetona, acteona. Cea mai folosită cetonă este acetona. Este un solvent bun pentru răşini, lacuri şi cauciuc. Este volatilă şi inflamabilă la temperaturi obişnuite, foarte toxică având acţiune iritantă asupra mucoaselor oculo-respiratorii.

3. Hidrocarburi aromatice: benzen, toluen, xilen. Din cadrul hidrocarburilor aromatice cel mai folosit produs este toluenul. Toate acestea sunt cancerigene. Benzenul este puţin solubil în apă şi solubil în alcool etilic, cloroform, eter etilic, sulfură de carbon, tetraclorură de carbon, acetonă, acid acetic glaciar. Toluenul este slab solubil în apă. Xilenul se comportă ca un solvent bun pentru lacuri, vopsele, cauciuc şi pentru prepararea acizilor ftalici.

4. Hidrocarburi alifatice halogenate: cloroform (triclormetanul), teraclorura de carbon şi tricloretilena. Produse rar folosite În procesul de restaurare/conservare. Tetraclorura de carbon se foloseşte ca solvent pentru răşini, ceruri, grăsimi, uleiuri, clor, cauciuc, precum şi la fabricarea lacurilor şi decapant în amestec cu solvenţii.

5. Eteri: eter etilic. Folosit ca solvent pentru lacuri de tip nitro, uleiuri, grăsimi. Este toxic, având efect narcotic şi iritant pe cale respiratorie. Volatil şi inflamabil, vaporii săi dând în amestec cu aerul explozii puternice, este foarte higroscopic.

6. Esteri: acetat de etil; butil; amil. Se utilizează ca dizolvanţi, mai ales pentru lacuri de nitroceluloză.

7. Sulfura de carbon – ocupă o poziţie singulară. Solubilă în alcool etilic, eter etilic şi benzen. Foarte volatilă la temperatura ambientală, extreme de inflamabilă şi explozivă, în stare lichidă sau gazoasă în prezenţa focului dechis, se autoaprinde. Este folosită ca solvent pentru grăsimi, uleiuri vegetale, cauciuc, ceară, sulf, iod şi fosfor. Se foloseşte la prepararea de lacuri şi verni-uri. Foarte toxică, se depune sub formă liberă în toate ţesuturile şi în concentraţii foarte mari în ficat. TOLERANŢA INTERVEN ŢIILOR ASUPRA FERECĂTURILOR METALICE Pentru exemplificare am ales două piese din colecţia Muzeului Satului – nr. inv. 59 377 şi nr. inv. 59289, şi una din colecţia Muzeului Dunării de Jos Călăraşi – nr. inv. 20323. Piesele vizate, au intrat în colecţia muzeului nostru de curând, mai exact în anul 2011. Etapele de lucru a) desprăfuirea cu o pensulă lată, cu păr moale;

418

b) demontarea ferecăturii de pe icoană; c) curăţarea chimică a ferecăturii prin imersie într-o soluţie de Complexon III.(sare a acidului etilendiaminotetraacetic), în concentraţie 37,2 gr/l şi soluţia tampon. Curăţarea mai poate fi efectuată cu acelaşi produs, dar sub formă gel, acesta prezentând avantajul de putea fi utilizat punctual, în zonele cu depuneri aderente greu de îndepărtat. Gelul se aplică numai acolo unde este necesar, evitând în felul acesta expunerea întregii piese la acţiunea lui. Gelul se păstrează pe elementele ferecăturii o perioadă de timp determinată, în funcţie de cum vor ceda la curăţare depunerile de pe suprafaţa metalului; d) curăţarea mecanică a metalului prin periere umedă, cu ajutorul unor perii tip bijutier, cu fire din alamă; pentru îndepărtarea depunerilor aderente care cedează uşor la acţiunea mecanică se poate folosi şi un baton din fibră de sticlă; e) neutralizarea substanţei de lucru în apă distilată, prin imersie, sau sub jet de apă; pentru zonele cu ornamente în relief este recomandată intervenţia cu jet de apă distilată, sub presiune. Piesa este lăsată la uscat pe hârtie de filtru, la temperatura mediului ambiant. Surplusul de apă se poate îndepărta şi cu tampon de vată. f) degresarea cu alcool etilic şi apă distilată în proporţie 1:1, prin imersie; îndepărtarea surplusului de apă distilată cu tampon de vată; g) uscarea pieselor la temperatura camerei; h) există specialişti care procedează la aplicarea unui strat de protecţie (Paraloid B72), prin pensulare. Opţiunea pentru acest tratament poate fi justificată atunci când condiţiile de mediu nu asigură păstrarea obiectului conform normelor de conservare. În situaţia în care acesta nu este expus unor factori agresivi, este de preferat să nu fie peliculizat, ci doar monitorizat din punct de vedere al evoluţiei eventualelor procese de degradare; schimbările fireşti ale aspectului la suprafaţa ferecăturii metalice pot înnobila piesa prin patina specifică trecerii timpului, conferindu-i un plus de frumuseţe şi autenticitate. Din punct de vedere al conservării preventive, în situaţiile în care este necesară manipularea pieselor, se recomandă purtarea mănuşilor din bumbac. Există icoane a căror ferecătură este acoperită fie cu un strat de vopsea, fie cu un strat de bronz şi / sau de lac, în urma unei intervenţii anterioare neştiinţifice, efectuată în vederea aşa-zisei „înnobilări“ a piesei. În astfel de cazuri, este necesară îndepărtarea materiilor care sunt străine de structura originală a obiectelor. Decaparea se poate efectua cu soluţii de curăţare pe bază de solvenţi organici, dar şi cu alte substanţe preparate special pentru a acţiona în vederea dezintegrării şi îndepărtării, unor astfel de vopseluri, fără a afecta suportul metalic.Din punct de vedere al tehnicii folosite la realizarea ferecăturilor aceasta este cunoscută ca Repoussage. Tehnica reprezintă modelarea în metal, prin prelucrarea interioară cu finalizarea realizării designu-lui reliefurilor. Cuvântul Repoussé este din franceză şi înseamnă "a

419

împins în sus". Nu în cele din urmă, trebuie exemplificat şi din limba latină cuvântul pulsare, care înseamnă "a împinge". În anul 1400 î.Hr., în perioada egipteană Amarna2, se folosea răşină şi noroi pentru susţinerea Repoussé-ului. În anul 400 î.Hr., grecii au folosit, ceara de albine pentru umplerea foiţelor, pentru lucru în Repoussé. În perioada medievală s-a ajuns a se folosi catranul (smoala), tehnică păstrată până în zilele noastre. B. FOLOSIREA RĂŞINILOR EPOXIDICE, FIBREI DE STICL Ă ŞI A SOLUŢIEI DE COMPLEXON III ÎN RESTAURAREA FERECĂTURILOR. STUDII DE CAZ. RESTAURAREA ICOANELOR “MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL”, Nr. Inv. 20 323 DIN COLECŢIA MUZEULUI DUN ĂRII DE JOS CĂLĂRAŞI; “IISUS HRISTOS ATOTŢIITORUL”, Nr. Inv. M.S. 59288 ŞI “MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL”, Nr. Inv. M.S. 59377 DIN COLEC ŢIA MUZEULUI NA ŢIONAL AL SATULUI “DIMITRIE GUSTI”. B. 1. ICOANA “MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL”, Nr. Inv. 20 323 DIN COLECŢIA MUZEULUI DUN ĂRII DE JOS CĂLĂRAŞI.

Icoana este pictată pe suport de lemn, cu ferecătură – foiţa din aramă – aplicată peste icoană, tot acest ansamblu încadrat pe toate cele patru laturi de alte foiţe metalice (tot din aramă) de diferite dimensiuni, fixate în cuişoare (fig. 1). Modelul de pe foiţă a fost realizat prin trasarea unor linii cercuri şi puncte , cu ajutorul unui obiect dur, subţire tip creion, care prin apăsarea pe revers a foiţei a ieşit în evidenţă modelul pe avers – ”au repouse” (în traducere liberă – „la respingere”). Acestă reprezintă elemente vegetale, motive geometrice şi bisericeşti. Operaţiuni suportate de foiţă pentru fabricarea acesteia au fost: incizare, decupare, îndoire, poansonare, acoperire în straturi succesive, fixare pe suportul de lemn. Cutia în care este fixată icoana are urmatoarele dimensiuni 53,7 x 47,3 x 9 cm. A fost realizată dintr-un cadru din lemn de tei, rotunjit la colţuri, îmbinat în stilul cozii de rândunică. Ulterior, în urmă unei reparaţii a fost

2 Perioada Amarna a fost o epocă în istorie Egiptului, în a doua jumătate a

dinastiei XVIII, atunci când reşedinţa regală a faraonului şi a reginei sale a fost mutată la Akhetaton ("Orizontul lui Aton"), ceea ce acum reprezintă Amarna. Acesta a fost marcată de domnia lui Amenhotep IV, care a schimbat numele în Akhenaton (1353-1336 î.Hr.), în scopul de a reflecta schimbarea dramatică de religie politeistă a Egiptului într-unul în care Aton, zeul-soare a fost venerat peste toţi zeii. Aton nu a fost numai venerat (nu a fost religie monoteistă), cu toate acestea, el a fost aproape ca restul zeilor. Panteonul egiptean al egalităţii tuturor zeilor şi zeiţelor a fost restaurat sub succesorul lui Akhenaton. Alţi conducători din această perioadă include pe Amenhotep III, Smenkhkare, Neferneferuaten, Tutankhamon , Ay, şi Horemheb.

420

consolidată cu ajutorul unor cuie metalice şi holzuruburi - intervenţie inestetică, nerecomandată. Pe latura interioară a ramei este practicat un cant pentru glisarea geamului de protecţie, la 1 cm. de latura superioară. Rama-cadru, este decorată la exterior cu un amestec de pigmenti ocru-galben şi negru, cu un model care sugerează şiruri verticale neuniforme, atunci când cutia este privită din poziţie orizontală. Icoana propriu-zisă este încadrată de o ramă interioară (patru laturi), din lemn de tei, profilată, încheiată în unghi de 45°. Ferecătura ia forma acestei rame profilate, care are o lătime de 8,8 cm. Elementul de legătură dintre icoană şi această ramă este o fâşie de hârtie de culoare albă dispusă uniform cu o lătime de aproximativ 6 cm, fixată cu ajutorul unui clei de culoare verde. Hârtia este într-o stare de conservare precară (ruptă, dezintegrată) datorită condiţiilor de depozitare, transport, cariilor (care a atacat în primul rând lemnul, apoi hârtia), dar şi a diferenţelor de temperatură pe care le-a suportat în timp. Peste întreaga icoană (partea pictată – rama interioară), este aplicată o ferecătură metalică, fixată în cuie metalice de diferite dimensiuni. Pe foiţa centrală, care acoperă pictura, sunt reprezentate veşmintele Maicii DOMNULUI şi ale Pruncului IISUS. Foiţa are trei pliuri principale dispuse orizontal şi paralel una în partea superioară la o distanţă de 4.5 cm de marginea foiţei, alta în partea inferioară dispusă tot la o distanţă de 4.5 cm. de marginea foiţei iar cea de-a treia dispusă median la o distanţă egală între cele două.

Tot aici mai sunt şi alte pliuri care conturează veşmintele sau sunt dispuse pur şi simplu neregulat în aria suprafeţei foiţei. Foiţa este decupată în dreptul piciorului drept a lui Iisus, a mâinilor şi chipurilor acestora – Maica DOMNULUI şi Pruncul IISUS. Ferecătura ca ansamblu este realizată în formă de patrulater, cu dimensiunile 10 x 31,3 cm. Foiţa dispusă în partea de sus se prezintă cel mai bine, din cele patru, având mici depuneri de ceară verde. Este deformată într-o proporţie foarte mică. Foiţa dispusă în partea de jos, a suferit o ruptură, astfel ea se prezintă din doua piese distincte, una mai mare alta mai mică. Cea mai mica foiţă a suferit şi o deformare mai puternică decât piesa de dimensiuni mai marii. Stratul pelicular gălbui este lipsă din loc în loc, neuniform. Emulsia, care dă contur elementelor vegetale este ştearsă într-o proporţie de 90 %. Pe suprafaţa se evidenţiază şi depuneri de ceară, rumeguş provenit din lemnul cutiei, ca urmare a atacului activ al cariilor, prezente în structura lemnoasă. Fixarea foiţei s-a facut în patru locuri, două la foiţa de dimensiuni mai mari şi două orificii la cealaltă foiţă. Foiţa dispusă în partea din stânga, prezintă în zona mediană şi inferioară, acolo unde a fost fixate în cuişoare absenţa stratului de protecţie, unde s-au format trei pete de culoare neagră (caracteristic oxidului de cupru). Din loc în loc filmul pelicular alb precum si cel galben este lipsă. Foiţa a fost fixată cu ajutorul a 10 cuişoare. Pe foiţa dispusă în partea dreaptă se evidenţiază patru pete de culoare neagră, formate în absenţa straturilor protectoare. Unul în partea superioară (în

421

dreapta), unul median (în stânga) şi două în partea inferioară- central, dispuse una sub alta la o distanţa de aprozimativ 3 cm.. A fost fixată cu ajutorul a 9 cuişoare. Foiţa mai prezintă încă două orificii, sub forma unor tăieturi sub 0,5 cm. Mai sunt 4 colţare dispuse acolo unde cele patru laturi se intersectează imaginar formând un unghi de 90° - forma este: două laturi de 12 cm. unite (decupate), extremitaţile acestora formând un arc de cerc. Colţul din dreapta jos este cel mai afectat. Acesta a suferit două rupturi, care se unesc spre zona unde se formează arcul de cerc. Toate colţarele prezintă exfolieri ale stratului pelicular, precum şi deformări plastice. Acestea prezintă urme de pătrundere a cuişoarelor, ca urmare a fixării în blatul de lemn.

O foiţă principală care acoperă tot ansamblul pictural; forma este dreptunghiulară cu dimensiunile 37 x 28.5 cm. Aceasta are 2 cununi3: una pentru Maica DOMNULUI şi alta pentru PRUNCUL Iisus. Ambele cununi sunt decupate în forma de raze. Cununa Maicii DOMNULUI este decorată cu elemente vegetale (flori) şi geometrice (cercuri, romburi), puncte iar în partea centrală este situat semnul crucii. Mai exact crucea este amplasată în vârful unei coroniţe frumos stilizate. Cununa lui Iisus are incizate semnele (literele) caracteristice. Cununile au suferit deformări plastice mai ales în zona razelor. Există şi 8 ornamente florale – acestea reprezintă o floare cu 6 petale dispuse uniform în jurul unei a şaptea care reprezintă centru având aceaşi formă cu petalele. Petalele sunt dispuse la o distanţă faţă de centru de 0,3 – 0,5 cm, printr-un braţ decupat dintr-o singura bucată. Petalele sunt uşor bombate, tehnica de lucru fiind aceea de poansonare. Ornamentele prezintă diverse etape de aplatizare, sub acţiunea unei forţe mecanice aplicate accidental. Mai prezintă deasemenea şi urmele cuişoarelor cu care au fost fixate în blatul de lemn. Pe margine sunt 6 benzi subţiri de tivire a marginilor ferecăturii, văzute din profil acestea au forma literei “L”; dimensiunile laturilor 1 x 0,7cm. Prezintă urmele cuişoarelor cu care au fost fixate în blatul de lemn. Latura dispusă spre interiorul icoanei are model incizat în forma unor vârfuri de săgeata separate la o distanţă de aproximativ 1cm., de o limbă cu un punct în mijloc. Deasemenea tot către extremitatea icoanei aceste incizii sunt de forma unor vârfuri ascuţite sau rotunde decupate neuniform. Latura care este dispusă spre cantul cutiei nu are nici un model. Benzile se prezintă foarte bine, cu excepţia celei aplicate în partea de jos, acolo unde întalnim şi o eticheta scrisă în limba slavonă, care a suferit transformari de deformare semnificative. Pe toată suprafata ferecăturii se evidentiază o emulsie (albus de ou?) care conturează din loc în loc motivele vegetale şi geometrice. Au fost îndreptate pe rând colţarele, foiţa centrală, foiţele care vor fi montate pe lateral, apoi ornamentele florale (8 ornamente) cu ajutorul unor

3 Cunună = aureolă.

422

spatule speciale din lemn moale (brad). Corecţia s-a aplicat pe reversul foiţelor. Piesele au fost aşezate pe un suport moale realizat prin suprapunerea mai multor pânze din bumbac pentru a prelua forţa aplicată, în vederea corectării deformărilor plastice. Scopul preluării acestei forţe este de a nu modifica aspectul formelor vegetale şi geometrice dispuse pe toată suprafaţa foiţelor. Îndreptarea ornamentelor s-a realizat prin poziţionarea pe rând a fiecăruia în parte şi aplicării unei forţe suficiente, cu ajutorul unei spatule rotunde din lemn pentru a corecta deformările plastice întâlnite. După realizarea acestor îndreptări, suprafeţele foiţelor au fost curăţate pe avers cu toluen. Curăţarea nu s-a efectuat acolo unde pe conturul formelor florale a fost aplicată emulsia de natură organică. Pentru curăţare s-au folosit beţişoare cu extremităţile înfăşurate în vată medicinală, acestea la rândul lor înmuiate în toluen.

În soluţia preparată de Complexon – 37,2 gr./l, am adăugat aproximativ 1 gr. de C.M.C. (carboximetilceluloză) în vederea gelificării soluţiei. Se urmăreşte aducerea soluţiei în această stare de agregare (gel), pentru a se putea aplica în zonele afectate - mai exact acolo unde straturile protectoare s-au exfoliat. Soluţia a fost aplicată în 13 puncte distincte (fig. 2), situate pe întreaga suprafaţă a ansamblului de foiţe. Soluţia este iniţial translucidă dar odată aplicată reacţionează cu oxidul de Cu la interfaţa foiţei devenind albăstruie semn că aceasta trebuie schimbată. Îndepărtarea soluţiei saturate s-a realizat cu ajutorul unui tampon de vată uscată. Soluţia de E.D.T.A. se schimbă de câte ori este nevoie, mai exact până când soluţia aplicată nu se va mai colora. A urmat prepararea de culoare în amestec cu verniul translucid tip “Damar”, pentru a putea fi aplicat pe foiţă în locurile în care se evidenţiază lipsa stratului de înnobilare.. Rezultatul a fost că verniul aplicat a aderat foarte bine pe suprafaţă, iar culoarea aplicată în compoziţia verniului a fost foarte aproape de cea originală. Părţile rupte ale ferecăturii au fost lipite pe revers cu ajutorul răşinei epoxidice bicomponente, tip “Bison” (sau “Devcon”- U.S.A.) – 5 min. Înainte de polimerizare în masa răşinei a fost aplicată o “armătură” din fibră de sticlă, dispusă perpendicular pe ruptură.

La final am realizat fixarea foiţei principale pe suportul icoanei restaurate şi a foiţelor laterale (4 piese). Foiţa principală cu Maica DOMNULUI şi PRUNCUL Iisus, a fost fixată în 8 puncte dispuse la o distanţă de aproximativ 2 cm. de colţurile ferecături, două câte două pe fiecare latură. Foiţele laterale au fost fixate în câte 2 puncte dispuse în partea de sus la extremităţi. Răşina epoxidică a aderat foarte bine la cele două suprafeţe. Tipul răşinii este tip “Bison” bicomponentă (masă + întăritor), cu întărire rapidă – 5 min. Înainte de aplicarea răşinei pe suprafţa de contact a foiţei aceasta a fost degresată cu ajutorul unui tampon de vată îmbibat în acetonă. Tot în aceeaşi manieră am montat colţarele prin metoda lipirii cu răşină epoxidică bicomponentă. După fixarea acestora au urmat ornamentele în formă de floare, 8 la număr, precum şi benzile subţiri aplicate pe lateralele

423

icoanei. Ultimele au fost aplicate cununile Maici DOMNULUI şi PRUNCULUI Iisus (fig. 3).

AVANTAJE:

• Folosirea răşinilor bicomponente tip “Bison” sau “Devcon” – 5 min., cu o excelentă reversibilitate chiar şi după un timp mai îndelung de la aplicare – în cazul în care se pune problema schimbării acesteia.

• O a doua caracteristică a acestei răşini este plasticitatea, care permite folosirea într-o structură elastică în acest caz, sau rigidă, în alte cazuri.

• Folosirea fibrei de sticlă ca “armătură” în combinaţie cu răşina îi conferă practic un timp de viaţă foarte mare şi în acelaşi timp flexibilitate.

• Folosirea punctuală a soluţiei de C III, acolo unde este nevoie efectiv, fără a supune şi celelalte părţi majoritare ale acesteia unui astfel de tratament de care nu avea nevoie.

B. 2. ICOANELE “IISUS HRISTOS ATOT ŢIITORUL”, Nr. Inv. M.S. 59288 ŞI “MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL”, Nr. Inv. M.S. 59377 DIN COLECŢIA MUZEULUI NA ŢIONAL AL SATULUI “DIMITRIE GUSTI”. B. 2. 1. ICOANA “IISUS HRISTOS ATOT ŢIITORUL”, Nr. Inv. M.S. 59288 Icoana este de şcoală rusească (fig. 4), Rusia Centrală, datată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Tehnica artistică este tempera cu ou pe suport de lemn grunduit, cu ferecătură metalică. Ferecătura confecţionată din tablă de alpaca, în tehnica Repoussage. Atât pe avers cât şi pe revers, ferecătura prezintă depuneri specifice aliajului de cupru precum şi urme ale unor intervenţii nereuşite de ştergere/frecare cu agenţi de curăţare, de culoare albă. La achiziţionarea piesei, de către muzeul nostru, ferecătura nu a avut riză. B. 2. 2. “MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL”, Nr. Inv. M.S. 59377 Icoana este de şcoală rusească, datată pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Icoana, în ansamblu, prezintă numeroase degradări, la nivelul tuturor elementelor componente: suport, strat pictural şi nu în cele din urmă la ferecătura metalică, care a fost manufacturată din alamă în tehnica Repoussage. Pe aversul piesei, inclusiv pe riză, piesa a fost “înnobilată” cu o vopsea aurie pe bază de bronz (fig. 7), cu un aspect inestetic, operaţiune de vopsire absolut inutilă care nu ajută cu nimic piesa, din contră. Pe revers se

424

observă un strat aproape uniform al catranului, urme lăsate cu ocazia confecţionării ferecăturii, care se vor îndepărta şi acestea odată cu aplicarea tratamentului pentru aversul piesei. Fluxul tehnologic aplicat pentru aceste ultime două icoane, din acest studiu de caz, au fost după cum urmează:

• Demontarea ferecăturilor de pe suportul din lemn. • Spălarea pieselor cu detergent neionic.

• Imersia pieselor în vederea decapărilor depunerilor, cu ajutorul soluţiei de C III şi a soluţiei tampon. Imersia s-a făcut succesiv, de fiecare dată piesele fiind curăţate cu ajutorul periilor din alamă de tip bijutier sau a periilor montate în M.T.S. (motor tehnic suspendat). Ultima intervenţie mecanică s-a făcut cu ajutorul batoanelor de sticlă şi a unor beţişoare din lemn de bambus, cu care am intervenit pe avers şi revers pentru îndepărtarea depunerilor aderente.

• Neutralizarea soluţiei de lucru s-a făcut cu ajutorul apei distilate. Băile au fost combinate, însemnând baie caldă la 600 C, urmată de baie rece până la 200 C.

• Uscarea s-a făcut liber pe hârtie de filtru, la temperatura camerei. • Degresarea pieselor s-a făcut cu alcool etilic în proporţie de 1:1 cu

apă distilată. • Ultima operaţiune a fost de reasamblare pe suportul din lemn.

După restaurarea icoanei “ IISUS HRISTOS ATOTŢIITORUL” (fig. 5 şi

6), Nr. Inv. M.S. 59288, s-a putut observa mult mai bine materialul din care a fost confecţionată foiţa, prezentând din loc în loc urme ale nichelului de la suprafaţa ferecăturii. Din cauza acestei culori albe, materialul se mai numeşte şi argentan, fiind confundat adeseori cu argintul.

După intervenţia pe icoana “MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL” (fig. 8), nr. inv. 59377, aceasta s-a eliberat din strânsoarea vopselei inestetice, lăsând să se vadă în toată splendoarea tăbliţa de alamă cu irizaţii arămii, datorate amestecului neuniform a aliajului de cupru, cu zincul. NOTĂ: Piesele au fost lucrate în colaborare cu colegii mei din cadrul laboratorului, pe suport icoană, pictură tempera, expert restaurator dr. Iuliana Popescu, iar pe support lemn restaurator Pătraşcu Ştefan.

425

Fig. 1 Icoana, nr. inv. 20323, aşa cum arăta la intrarea în lucru.

Fig. 2 Zonele de pe foiţa de cupru, pe care am intervenit punctual cu soluţia gelificată de C III.

426

Fig. 3 Icoana după restaurare.

Fig. 4 Icoana – ferecătura avers respectiv revers, nr. inv. 59288., înainte de restaurare. Vedere frontală.

427

Fig. 5 Ferecătura, avers respective revers, după intervenţie. Vedere frontală.

Fig. 6 Icoana nedesfăcută, înainte de intervenţie, respectiv icoana reasamblată după intervenţie. Vedere frontală.

428

Fig. 7 Icoana,- ferecătura avers respectiv revers nr. inv. 59377, înainte de restaurare. Vedere frontală.

Fig. 8 Ferecătura după restaurare, fără riză respectiv cu riză. Vedere frontală.

429

BIBLIOGRAFIE :

1. Ioana Demetrescu, Sorin Ionescu, Horia Gheorghiu, Adezivi. Proprietăţi şi utilizări , Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.

2. Ion Sandu, Irina Crina Anca Sandu, Ioan Gabriel Sandu, Colorimetria în artă, Editura Corson, Iaşi, 2002.

3. M. Mihalcu, Coroziunea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, !966. 4. Mihail Mihalcu, Conservarea obiectelor de artă şi a

monumentelor istorice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 5. Valeriu Şunel, Gheorghe I. Rusu, Mihaela Rusu, Ion Căplănuş,

Substanţe chimice utilizate în laborator, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993.

6. William Mourey, Conservarea antichităţilor metalice de la săpătură la muzeu, Traducere Mihaela Tomozei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.