d i m i t r i e c a n t e m i r

dimitrie cantemir (1673-1723)

ACADEMIA ROMÂNĂFuNDAţIA NAţIONAlĂ pENtRu ŞtIINţĂ

ŞI ARtĂInstitutul de Istorie şi teorie literară

„G. Călinescu”

d i m i t r i e c a n t e m i r

EDItuRA BIBlIOtECA BuCuREŞtIlORBuCuREŞtI – 2011

editor: Gheorghe chivuCoperta: Mircia Dumitrescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DImItRIe CaNtemIR. Sesiune de comunicări ştiinţifice (2011 ; Bucureşti)

Dimitrie Cantemir : Sesiune de comunicări ştiinţifice : Bucureşti, 10 decembrie 2010 / organizată de Academia Română, Secţia de Filologie şi literatură, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi teorie literară „G. Călinescu”. - Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011

ISBN 978-973-8369-94-8

821.135.1.09 Cantemir, D(063)

EuGEN SIMION

MARIuS SAlA

dan Berindei

E. MOutSOpOulOS

SERGE FAuCHEREAu

GRIGORE BRÂNCuŞ

ANDREI EŞANuVAlENtINA EŞANu

SABINA ISpAS

Dimitrie Cantemir – moralistul 9

Cantemir şi limba română 41

Dimitrie Cantemir – omul modern 45

ulysse entre turcs et Vénitiens 53

Cantemir, «citoyen de l’univers» 57

probleme de istoria limbii române în opera lui dimitrie cantemir 63

Un Panegiric necunoscut al lui Dimitrie Cantemir 75

Actualitatea consideraţiilor etnologice cuprinse în Descriptio Moldaviae 101

SuMAR

6

IOAN-AuREl pOp

GHEORGHE CHIVu

iOana FeOdOrOV

StElA tOMA

FlORIN ROtARu

VIRGIl tĂNASE

OANA uţĂ BĂRBulESCu

Între real şi ideal: dimitrie cantemir despre locul românilor în Europa 113

dimitrie cantemir şi înnoirea limbii române literare vechi 125

Stadiul actual al studiilor privitoare la Dimitrie Cantemir 139

textele româneşti cantemiriene şi editarea lor în cultura naţională 151

primul proiect românesc al ediţiei de opere complete Dimitrie şi Antioh cantemir 161

Cantemir – l’excellence romanesque du roumain 167

integrala operei lui Dimitrie Cantemir – un proiect academic necesar 173

În ziua de 10 decembrie 2010, în Aula Academiei Române s-a desfăşurat, sub egida şi în organizarea Secţiei de Filologie şi Literatură, cu participarea unor prestigioşi membri ai celorlalte secţii umaniste ale înaltului for academic, o sesiune de comunicări ştiinţifice menite să pună în evidenţă importanţa şi valoarea scrierilor beletristice şi ştiinţifice alcătuite de Dimitrie Cantemir, sesiune organizată cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la cea de a doua înscăunare a marelui cărturar ca domn al Moldovei.

Prezentul volum, apărut cu sprijinul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi beneficiind de finanţarea generoasă a Bibliotecii Metropolitane „Mihail Sadoveanu”, grupează textele prezentate în cadrul acestei sesiuni. Acestor texte le sunt alăturate cinci comunicări prezentate, cu două săptămâni mai devreme, la Bruxelles, în cadrul unei reuniuni internaţionale închinate aceluiaşi eveniment, deopotrivă cultural şi ştiinţific.

Gh. Chivu

9

CANtEMIR, MORAlIStul

Academician EUGEN SIMIONAcademia Română

Institutul de Istorie şi teorie literară„G. Călinescu”

i

Cunoscut puţin în occident – cunoscut mai ales după ce Istoria Imperiului Otoman fusese tradusă în engleză de Nicholas tindal (nepotul filosofului Matthew tindal) în 1734-1735, de canonicul Joncquières în franceză (1743) şi de Johan l. Schmit în germană (1745), cunoscut, zic, puţin în occident, D. Cantemir ne dă tot mai mult sentimentul, azi, că este unul din marii necunoscuţi ai orientului european. Ştiau de el, adevărat, Voltaire şi Montesquieu şi, în genere, enciclopediştii (Abatele prévot şi Jean Rousset de Missy încercaseră să traducă aceeaşi Istorie, dar abandonaseră), iar mai târziu este citat de Chateaubriand şi Victor Hugo. Numele lui se află înscris, împreună cu alte 799, pe faţada Bibliotecii Sainte-Genoviève din paris, dar, încă o dată, opera lui vastă şi de multe ori esenţială pentru anumite domenii intelectuale nu este cunoscută decât de specialiştii din ţara sa de origine, România, şi într-o oarecare măsură, din turcia – unde a trăit în tinereţe – şi din Rusia, unde a ajuns în jurul vârstei de 38 de ani şi unde a murit (la 50 de ani). Multe dintre scrierile sale au rămas în arhive şi, de-abia în zilele noastre, arhivele (îndeosebi cele din Rusia) au început să fie accesibile în totalitate.

10

Dar cine este acest umanist răsăritean care în 1714 este ales în Academia din Berlin fondată de leibnitz şi scrie, apoi, în latină Descriptio Moldaviae şi, în româneşte, Historia moldo-vlahica, adică geografia şi istoria neamului său, iar în 1715, anul morţii lui ludovic al XIV-lea, pregăteşte Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (Creşterea şi descreşterea curţii otomane), lucrare încheiată, se pare, în 1719 şi publicată, cum am semnalat deja, la londra, la paris şi la Hamburg în deceniul al V-lea al veacului, într-o epocă dominată de filosofia luminilor?...

Grecul Ieremia Cacavela, profesorul său, prefaţează Divanul – prima lui scriere în româneşte – lăudându-i „nobleţea minţii” şi „cu totul princiara retorică”. Acest cretan (n. 1643) frecventase şcolile de la Cambridge şi leipzig şi se remarcase, la londra, prin comentariile privitoare la diferenţele dogmatice dintre biserica romană şi cea bizantină. urmase la leipzig cursurile elenistului luteran Johann Olearius şi cunoscuse, în peregrinările sale prin Europa, specialişti de vază din domeniul filosofiei şi teologiei. Este, spun cei care i-au reconstituit biografia1, un bun orator şi un remarcabil polemist pe teme religioase. I se semnalează prezenţa la Istanbul (ca retor la Marea Biserică a patriarhiei), în 1686 se află la Sibiu şi intră într-o controversă cu reprezentanţii Bisericii Evanghelice, în 1686 ajunge la Braşov – unde combate tezele unui profesor de la un colegiu reformat, în fine, Ieremia Cacavela, profesorul lui Dimitrie, este un om învăţat, citeşte şi scrie în mai multe limbi, traduce din italiană în greacă şi din latină în greacă mai multe scrieri teologice, dar şi o relatare despre asediul Vienei de către otomani (în 1683). Scrie şi versuri pe care le publică, ca adaos, la Tomul dragostei, opera patriarhului Ierusalimului, Dositei al II-lea. Ştefan lemny, de la care iau toate aceste

1 Cf. Ştefan lemny, Les Cantemir: l’aventure d’une famille princière au XVIII-e siècle, Editions Complexe/ Edigroup, 2009, p. 42 şi urm.

11

informaţii, spune că profesorul lui Cantemir se pricepe şi la muzică (este instrumentist şi compozitor) şi se iniţiase chiar în ştiinţele oculte. I se dusese vestea că ştie să facă profeţii şi că prevăzuse, între altele, cearta dintre Cantacuzini şi Brâncoveanu... Este un ortodox incoruptibil şi, ca dascăl, se remarcă în domeniile logicii, gramaticii latine, retoricii şi chiar în ceea ce priveşte fizica. Este aproape sigur faptul că Ieremia Cacavela îi pusese în mână tânărului Dimitrie scrierea teologului polonez Andreas Wissowatius, publicată în 1682 la Amsterdam. Se înţelege atunci de ce elevul său, Dimitrie, îl citează într-una din parantezele sale moralistice, după ce îi prefaţase Divanul şi i-l tradusese în limba greacă.

Voltaire elogiază în Historie de Charles XII pe prinţul Moldovei, care ar uni în personalitatea lui „la science des lettres et celle des armes”. Ion Neculce, vel spătarul, apoi vel hatmanul său şi, după cum se poate înţelege din unele note subiective ale Letopiseţului, consilierul său de taină, îi face un portret verosimil tânărului Dumitraşco Cantemir Voevoda, cel mai complet pe care îl cunoaştem din documente. Cronicarul, care este el însuşi un moralist sever (nu se sfieşte să-şi mustre şi, spre a-i folosi vorba, să-şi ocărască personajele!), arată deosebire între primul domnitor (cel care n-a stat pe tronul Moldovei decât trei săptămâni, după moartea tatălui său, Constantin Cantemir, în 1693) şi cel de al doilea (cel din 1711), care a domnit o jumătate de an. Cel dintâi este „nerăbdător şi mânios, zlobiv la beţie” (adică rău, turbulent, scandalagiu), încât, zice intolerantul Neculce, „îi eşisă numele de om rău”. Cel de al doilea, împlinit în vârstă (în 1710 Dimitrie are 37 de ani) şi, după ce stătuse 17 ani ostatec şi capuchehaie la Istambul într-un mediu cosmopolit, Dumitraşco Voevoda îşi „chivernisisă viaţa lui” şi îşi schimbase firea. Se poartă, altfel spus, bine cu boierii, este „bun şi blând”, ţine uşa deschisă tuturor şi se comportă, notează cronicarul, „nemăreţu de voroviia cu toţi copiii”... Văzând aceste semne de „milă şi nemărire”, boierii, bănuitori până

12

atunci, se lipesc de noul domnitor şi-l laudă. „Era om învăţat” – precizează Neculce – „lăcomie nu avea mare, lucrurile lui poftiia să fie ludate”...

Dumitraşcu Vodă, aflăm din aceeaşi naraţiune, are mare supărare şi cheltuială la începutul domniei sale pentru că „lucrurile toate [sunt] neaşăzate şi lipsite” în ţară şi de aceea îi este foarte greu să împlinească datoriile faţă de turci („că era ţara stricată mai de-nainte vreme”)... Când este să aleagă între moscali şi turci, Cantemir stă în cumpănă. Nu ştie de ce parte să treacă, gândindu-se la soarta ţării şi, desigur, la soarta lui. Neculce nu pierde prilejul să comenteze în stil neutru ezitarea omului învăţat şi nelacom. Iată cum: „Dumitraşco vodă sta atunce în cumpănă, cum ar nemeri să hie mai bine. Ca să să dea în gios, să temea, în gios, să nu-l pârască cineva, să-l apuce turcii să-l mazilească. Să să ducă înaintea moscalilor la Nistru, că acmu sosisă Şeremet la Nistru, iar să temea, că sau a putea să scape pân’ la Nistru de ţară, sau ba. Aşijderea şi pentru ţară să temea să nu o prade tătarâi. Ce sta şi să miera cum va face.”

Ezitarea, înţelegem din însemnările cronicarului, se prelungeşte, zlotaşii fug cu banii, ţara se bejeneşte, bucatele se scumpesc la Iaşi şi, cuprinşi de spaimă şi convinşi că Dimitrie va pierde tronul, boierii îl părăsesc. Cantemir aşteaptă ca moscalii să ajungă la Bugeac să se bată cu turcii şi, de s-or bate, „să vază cum să va alege”. Neculce îl sfătuieşte „să se lasă de moscali”, însă Domnitorul nu-l ascultă. Cronicarul, care povesteşte aceste întâmplări după oarecare vreme, jură că aşa i-a spus şi nu altminteri: „puiu pre Dumnedzeu martur şi că aşea i-am dzis, şi tare am stătut, că doar l-oi întoarce, şi n-am putut”... Cantemir nu primeşte sfatul vel hatmanului său şi, mânios, îi reproşează că „voi, toţi, vă chivernisiţi, ca să rămâneţi la creştini, şi numai eu sângur, pentru voi, să rămâiu la păgâni, că v-am vădzut eu credinţa, ci aţi fugit toţi, şi eu am rămas sângur [...] şi eu ştiu prea bine că n-or bate turcii pre moscali”... Sfetnicul, văzând că domnitorul

13

îi răspunde „aşea cu scârbă”, se teme să mai zică ceva („să nu cumva cad în vro primejdie a vieţii”), aşa că tace şi îşi trece amărăciunea, mai târziu, în Letopiseţ. Înţelegem din mărturisirile cronicarului că mulţi îl bănuie pe el că l-a îndemnat pe Cantemir să se închine moscalilor, dar el se apără aducând în sprijin un citat din Biblie: „Numai pismaşii zavistnici scorniia asupra mea ocară, şi oamenii cei proşti şi nepriateni şi cei nepricepuţi credea aşa. Dar eu taina stăpânului, căruia i-am mâncat pita, n-am putut-o descoperi, uitându-mă la Sfânta Scriptură, ce au dzis îngerul cătră tovit şi toviie dzicând: ‘taina împăratului să o acoperi, iar faptele lui Dumnedzeu la arătate să le mărturiseşti‘. Ce şi eu n-am vrut să mă fac al doilè Iuda sau să-l viclenesc, să fug de la dânsul. Că, de aş fi făcut aşea, ce laud-aş fi dobândit? Ce numai osândă de la Dumnedzeu şi ocară de la oameni.”

Neculce îi mai dă lui Cantemir, în taină, un sfat bun, şi anume „să lasă pizma Brâncoveanului şi să nu-şi răşchire oastea”, însă sfatul bun nu este urmat şi moralistului Neculce nu-i mai rămâne, acum, când relatează faptele, decât să se consoleze cu vorba filosofului: „că pre urmă mult să va căi şi nemic nu va putea folosi, precum dzice filosoful: căinţele cele de apoi întru nemica sint”. Domnitorul nu-l ascultă pe sfetnicul său nici când acesta din urmă îl îndeamnă să n-o lase pe doamna sa, Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, la Iaşi „în vreme de nepace”, dar domnitorul, tot mâniat, îl repede şi face cum gândeşte el. Adică n-o clinteşte pe Casandra din capitala Moldovei, din raţiuni, putem bănui, politice, voind să dovedească faptul că domnia sa este statornică. Se întâmplă însă cum gândise sfetnicul şi, acum, Cantemir se plânge şi caută în oastea sa un ostaş voinic şi curajos care să iasă pe furiş din încercuirea turcilor şi să meargă la Iaşi şi să dea de ştire doamnei sale să fugă. Cum nu găseşte niciun voluntar, Cantemir vrea să se îmbrace în haine turceşti şi să se ducă el, însoţit de un căpitan de dărăbani, s-o salveze pe

14

năpăstuita Casandra. Este însă oprit la timp să pornească în această aventură cam rocambolescă...

Când Dimitrie se refugiază în Rusia după înfrângerea de la Stănileşti, Neculce îl urmează până la Chiov (Kiev), dar nu vrea să meargă mai departe, gândind că este mai bine să se întoarcă la pământul său. Cantemir îşi schimbă din nou firea şi se poartă rău cu moldovenii în exil. Cronicarul îl sancţionează.

Nu mai este vorba, acum, de domnitorul chibzuit şi blând, ci de un stăpân iute la mânie şi neprietenos cu cei care îl urmaseră printre străini: „Deci Dumitraşco vodă nu vrea să ţie pre moldovéni cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casele şi s-au streinat de moşiile lor pentru dânsul, ce vrea să-i ţie mai aspru decât în Moldova. Că i se schimbasă hirea într-alt chip; nu precum era domn în Moldova, ce precum era mai-nainte, tânăr, pre când era beizadè în dzilele frăţine-său, lui Antiohie vodă, încă şi mai rău şi iute la beţiie. Să scârbiia, şi uşa îi era închisă, şi nu lăsa pre moldovéni necăiuri din târgu să iasă afară, fără ocazul lui”.

Cronica acestor întâmplări năpraznice, cu multe făţării şi fapte sângeroase, cu sfaturi de taină şi jurăminte de fidelitate, cu trădări şi acte de vitejie moldovenească şi, mai ales, cu multe jelanii se încheie cu o reflecţie amară despre firea schimbătoare a omului şi cu ideea că slujitorii domnului pe lângă stăpânul lor în pribegie „nemica sânt”: „Ce, fraţilor moldovéni, rogu-vă să luaţi aminte, să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Oricât ar fi în cinste la vrun domn, bine iaste să-i slujeşti cu dreptate, că şi de la Dumnedzeu ai plată. Iar cu domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi, şi numai în ţară streină, ce nici în ţarigrad cu dânsul să nu mérgi, fiind tu moldovan. Ce să-i slujéşti în ţara ta, căci streinii caută numai pre domn să-l miluiască şi să-l cinstească; iar pre boiarii ce sint pribégi cu domnul, într-o nemică sint. Altă cinsté are boiariul, cându-i pribag singur, alta iaste, cându-i cu domnul său. Şi apoi domnul să visadză că iaste tot putérnic, ca la ţara lui, când este

15

domn, şi va să ţie aşea, ca să năcăjască pre acei boiari, şi nu socotéşte slujba ce i-au făcut, că s-au înstreinat, ce nemică învoială nu-i face. Nădéjdea domnului iaste ca săninul ceriului şi ca încetul mării: acmu iaste senin şi să face nuor, acmu iaste marea lină şi să face fortună.”

Acesta-i portretul moral al lui Cantemir făcut de contemporanul său Neculce: portretul unui om învăţat, nelacom şi nedornic de mărire, adică nu trufaş, dar schimbător la fire (în tinereţe şi în pribegie, printre străini), ezitant când e vorba să aleagă între muscali şi turci, uneori nerăbdător şi iute la mânie, zlobiv la beţie, chivernisit, în genere, în treburile ţării, alteori aspru şi insensibil la sfaturile bune ale partizanilor săi.

traducătorul englez Nicholas tyndal remarcă faptul că disciplina în care Dimitrie Cantemir a pus cea mai mare pasiune este istoria. Costache Negruzzi crede (1851) că lui Dimitrie Cantemir îi plac mai ales filosofia şi matematicile şi că, dimineaţa, se ocupă de literatură, iar după masă, după ce îşi face siesta după obiceiul meridional, se apucă de citit şi de scris. Hasdeu este de părere (1898) că Dimitrie Cantemir este cel dintâi istoric al românilor şi are „un cap genial”. Filosoful şi poetul lucian Blaga scrie, în 1923, că Dimitrie Cantemir este „întâiul spirit al nostru de dimensiuni europene”. Iorga remarcă la el „nesfârşita tinereţe de suflet”, iar G. Călinescu îl numeşte „lorenzo de Medici al nostru”. Constantin Noica, filosof care descoperă o filosofie de existenţă ascunsă în rostirea românească, vede în autorul Divanului un înaintaş în „cercetarea cuvântului”. Alţi comentatori îl consideră pe Dimitrie Cantemir un reprezentant strălucit al barocului răsăritean. „Dacă limba română ar fi fost de circulaţie universală – scrie în 1977 Edgar papu – şi [...] dacă Istoria ieroglifică n-ar fi rămas izolată [...], ar fi însemnat apariţia unui nou gen în cadrul barocului”.

*Când îl recitim azi, observăm că autorul Divanului

16

este, înainte de orice, un bun moralist. Orice ar scrie (o istorie a imperiului otoman, o biografie, un roman alegoric sau un eseu pe teme religioase), el gândeşte şi se exprimă ca un moralist, adică un observator atent al vieţii oamenilor şi un spirit care meditează la destinul omului în scurta trecere pe pământ. un moralist, mă grăbesc să precizez, născut, crescut şi format intelectualiceşte în spaţiul de întâlnire dintre mai multe culturi: cultura sud-est europeană (balcanică), cu o puternică tradiţie bizantină, cultura orientului apropiat, cultura propriu-zis a estului (Rusia) şi, prin intermediul lecturilor şi al contactelor cu oamenii din Franţa şi Germania, cultura occidentului european. din Divanul (1698) se vede că citise, în afară de Biblie, pe autorii greci şi latini şi că-i preţuieşte cu precădere pe stoici. Citează des pe Cicero, Seneca, Epictet, pe Sfântul Augustin. pe Aristot îl invocă o singură dată, pe Erasmus de două ori, pe Descartes şi Montaigne niciodată. O sursă sigură este pentru tânărul Cantemir polonezul Andreas Wissowatius, un protestant erudit, autorul unei cărţi – Stimuli virtutum, fraena peccatorum, publicată la Amsterdam în 1682. Dimitrie Cantemir o traduce şi o reproduce în partea a III-a a Divanului său, ca o soluţie filosofică de conciliere în dialogul dintre Înţelept şi Lume.

Wissowatius este un discipol al lui Erasmus2 şi crede că rădăcina răului este ignoranţa. prin învăţătură, deci, omul poate merge pe calea virtuţii, zdrobind în el, astfel, răul ce creşte în întunericul ignoranţei. Reluând aceste idei şi aducând, el însuşi, altele în această dezbatere, Dimitrie Cantemir rămâne fidel teologiei creştine, dar, ca orice spirit creator şi, mai ales, ca un moralist adevărat, nu se mulţumeşte să reproducă învăţăturile Evangheliei, ci le comentează şi, comentându-le, introduce ideile sale şi, cum s-a subliniat de multe ori, ideile filosofilor păgâni... În toate aceste reflecţii, Cantemir se dovedeşte a fi, ziceam, un spirit pătrunzător, în fine, un spirit din Răsărit, într-adevăr, baroc, atent la mişcarea de idei şi la construcţia

2 Cf. Ştefan lemny, op. cit.

17

fastuoasă a frazei. Dacă admitem că cele două simboluri fundamentale ale barocului sunt Circe şi Păunul, adică simbolul metamorfozei şi al decorativului (cum scrie Jean Rousset), atunci Cantemir este, prin excelenţă, un barochist. Aş zice: un spirit barochist ivit şi format spiritualiceşte în spaţiul dominat de tradiţiile bizantine. El îşi construieşte o limbă şi-şi inventează conceptele de care are nevoie. El spune ceinţă pentru a defini calitatea lucrurilor (qualitas), câtinţă pentru a traduce în limba română noţiunea de cantitate din logica aristotelică şi feldeinţă pentru „fel”, „ce fel de” (qualis).

Am ales doar aceste trei noţiuni despre care a vorbit şi Noica, un filosof al limbajului în tradiţia lui Nietzsche şi Heidegger... Regretatul Virgil Cândea, unul dintre cei mai avizaţi cantemirologi ai noştri, a întocmit un lung glosar cu termenii pe care i-a inventat Dimitrie Cantemir pentru a-şi putea exprima meditaţiile sale despre lume. Zice frica cerească pentru a numi teama de Dumnezeu, foc curăţitoriu (adică purgatoriu), disidemonie (superstiţie), diavolie (ticăloşie, faptă a diavolului), fericinţa (fericirea) pe pământ şi în lumea de dincolo, scrie iuboste (dragoste), isteciune (ştiinţă, abilitate), face comentarii despre omul lenitor (leneş) sau despre omul nefăţărnicit (sincer) şi despre nedumnădzăire, adică fără de lege... Şi pentru că vorbim despre omul lenitor, să amintim că printre slăbiciunile morale pe care le notează Cantemir se află avenia (cruzimea, lipsa de omenie) şi buiecia (îngâmfarea). un individ poate fi adulmăcos, clevetnic, amăgelnic sau calicios, iar când vorbeşte, se întâmplă să fie buiguitor; comportamentul altuia, mai zice moralistul Cantemir, este dihăniesc, adică sălbatic, sau pizmăluitor, altfel spus invidios sau, dimpotrivă, civilizat, exemplar, adică paradigmat şi întemeliitor (constructiv, creator, întemeietor).

unii termeni au dispărut din limbă, alţii au rămas şi sunt folosiţi azi de oamenii de carte pentru a sugera un efort al spiritului medieval românesc de a crea un limbaj filosofic

18

şi moralistic într-o limbă neolatină orientală intersectată cu limbi din alte familii şi cu alte culturi. Dimitrie Cantemir se dovedeşte, privit din acest unghi, un spirit de sinteză, un om fără prejudecăţi, un homo europaeus, putem spune. Vrea să ştie totul şi ajunge să ştie multe. Este suficient să citeşti cu atenţie romanul său alegoric (Istoria ieroglifică), Divanul şi studiile teologice pentru a surprinde, ziceam, subtilităţile moralismului său. O vocaţie moralistică în care intră şi plăcerea de a se juca, de a alege şi de a provoca paradoxul, în fine, plăcerea de a ritorisi şi de a străluci în frază. Dialogul dintre Înţelept şi Lume este, în fapt, un joc superior al spiritului. Surprindem, aici, bucuria de a polemiza şi de a înfrânge logica adversarului, de a despica firul în patru şi de a pune lucrurile fizice şi morale în categorii, nu fără o ironie secretă (ironia intelectuală). Aleg la întâmplare reflecţia lui despre avuţie: „căci avuţia mai vârtos închide decât deschide, şi mai mult opreşte decât îndeamnă”. O idee scoasă, desigur, din Biblie. cantemir o aduce în câmpul meditaţiei, citează pe Seneca („măcară că păgân era”) şi pe Augustin şi, după ce plimbă aceste idei prin mai multe domenii ale spiritului, trage morala fabulei: „căce adevărat iaste că avutul, adecă lacomul, numai el avut şi îmbogăţit, iară alţii toţi săraci şi mişei a fi pofteşte”. În fine, aforismul cantemiresc retează gâtul păcătos al avuţiei neînfrânte cu aceste vorbe memorabile: „avuţia naşte mândria cea spurcată”...

ii

propoziţia de bază a acestor reflecţii scoase de peste tot, cu precădere din Biblie, este cea din Ecleziast, pusă în Gâlceava... în gura Înţeleptului: „deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşerte”. De la ideea deşertăciunii lumii pornesc toate. Lumea se laudă, de pildă, cu faptul că este „plină de tot binele” şi, când Înţeleptul, sceptic, îi citează propoziţia dinainte, ea se apără cu ideea că, dacă este rea, răul vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este ziditorul ei. Aşa că

19

binele şi răul din fiinţa lumii sunt programate de divinitate. O idee pe care o sucesc şi o răsucesc mereu filosofii. O regăsim şi în cursurile lui Nae Ionescu. Cantemir reproduce din textele sacre în stilul şi cu limbajul său: „Oare cu ce feliu de socoteală mai rea decât tot răul mă socoteşti? Căci pre mine sângur Dumnădzău, ziditoriul mieu, deaca m-am desăvârşit făcut, au n-au dzis că-i bine, adecă au vădzut că sânt bună?” Înţeleptul nu se dă bătut în faţa acestei interogaţii de bun simţ şi răspunde cu argumentul păcatului originar, adică: creatorul divin a făcut, adevărat, omul bun, dar el, mâncând poama interzisă, a încălcat jurământul şi a permis, astfel, pătrunderea răului în fiinţa lui...

Dialogul se desfăşoară în acest chip, cu argumente şi subtilităţi de oameni care au citit bine scrierile sacre. Când vine din nou vorba de zădărnicia lumii, glasul filosofului capătă accente lirice şi fantezia lui se desfăşoară pe spaţii întinse. O temă cunoscută, o dezvoltase în cronica lui şi Miron Costin. Cantemir aduce aceste exemple de risipire în timp a bunurilor materiale şi de pieire a gloriilor lumeşti, divagând inteligent în jurul motivului din Ecleziast: „Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi? unde iaste Chiros şi Crisors? unde iaste Xerxis şi Artaxerxis, aceştia carii în loc de Dumnădzău să socotiia şi mai puternici decât toţi oamenii lumii să ţinea până într-atâta, cât şi cu luciul mării şi cu valurile furtunii ei vrea să stăpâniască, oamenilor săi poruncind ca să bată marea cu toiage şi să o puie în obedzi, căci i-au stricat podul cel ce preste mare făcusă la bogazul de la Hersonisos (care loc să chiamă acmu Bogaz-Hisari) şi alte multe lucruri de vârtute ci-au arătat? unde iaste Alexandru marele, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului, ce pentru mari şi minunate războaie şi a multe ţări biruinţă ‘marele’ să numéşte? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul ţarigradului? unde iaste Iustiniian, cel ci-au acea minunată şi de toată lumea lăudată şi în toate unghiurile a rătundzélii pământului

20

vestită zidit besérică, carea să chiamă Svinta Sofia? unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei putérnici şi mari? unde iaste theodosie cel Mare şi theodosie cel Mic? unde iaste Vasilie Machidon şi cu fiiul său leon Sofos şi alţi împăraţi puternici, mari şi vestiţi a grecilor? unde sânt împăraţii Romii, cetăţii ceii de toată biruitoare? unde iaste Romilos, ziditoriul ei, şi alţii până la Chesariu Avgust, căruia toate părţile i s-au închinat? Şi ce să-ţi mai dzic? unde sânt moşii, strămoşii noştri, unde sânt fraţii, priiatinii noştri, cu carii ieri-alaltaieri aveam împreunare şi într-un loc petrécere, carii acmu din mijlocul nostru periră şi acmu să pare ca n-au mai niceodănăoară fost? Acmu dară, pentru aceştia adevărat şi fără înşelăciune să-mi spui, în ce chip şi în ce féliu s-au petrecut?”

Filosofului îi place, probabil, acest discurs melancolizat despre trecerea lumii şi zădărnicia măriilor lumeşti pentru că îl reia peste câteva pagini, cam cu aceleaşi elemente şi, desigur, cu aceeaşi morală a fabulei: avuţiile lumii sunt fum, bunurile am devenit prav, iar desfătările s-au transformat în „pulbere de vânt rădicate”. Chiar cinstea şi slava nu rezistă, devenind „ocară şi defăimare”, zice moralistul prin glasul mâhnit al Înţeleptului. Lumea, partenerul lui în acest dialog, preia într-o viziune demitizantă şi cu un limbaj mai puţin profetic şi deloc liric ideea deşertăciunii şi o duce mai departe, lăudând cu cinism spiritul ei distrugător, faptele sale ruinătoare: „Schiptrul lui [schiptrul împăratului] altuia l-am dat; avuţiile şi bunurile lui cărora n-au silit să le câştige am împărţit; puterile şi străşniciile lui cu patru scânduri în a pământului pântece li-am legat; caii şi carăle lui pre câmpuri li-am fărâmat, călăreţii lui, pe dialuri şi pedestraşii lui, pă şăsuri, hulturii şi alte a ceriului paseri i-au mâncat; armele lor rugina li-au topit; cetăţile lui alţii li-au fărâmat şi li-au cu pământul alăturat; şanţurile lor s-au împlut cu gunoiu şi zimţii cei frumoşi de pustiitate s-au răsipit; dobitoacele lui, masă întinsă jiganiilor li-am făcut; gardurile viilor lui, focului şi strugurii lor, de piciorul strein s-au călcat, livedzile şi pomii lor cei cu

21

roadă dulce de toată săcurea şi de toată mâna carea n-au răzsădit s-au tăiat; ţiitorile lui céle iscusite curve cetăţii li-am făcut; florile grădinilor lui, dégetele streine li-au cules şi nasul celui necunoscut li-au amirosit; palaturile lui sălaşe boaghelor şi puhacelor li-am premenit. Iată dară că aceasta iaste dreptate: ca cu toţii, toate ale méle daruri să moşteniască şi să stăpâniască.”

Dialogul, pornit în acest chip, nu-i lipsit de confruntări dure şi vorbe atingătoare. Înţeleptul numeşte pe oponenta lui făţarnică, „lătrătoare şi de minciuni spuitoare”. Lumea nu se lasă însă intimidată şi-l defăimează pe Înţelept zicându-i că este izvor de basne, contestându-i astfel ştiinţa şi stilul: „ticăitule şi nemică cunoscătoriule”... Caracterizări, trebuie să recunoaştem, aspre, în măsură să întrerupă orice convorbire. totuşi, dialogul continuă, chiar dacă vorbele „împungătoare” se vor repeta („o, streinule de minte şi lipsitule de creieri”, „o, spuitoare de basme şi mărturisitoare de minciuni”, „prostatecule oame” etc.). Sunt şi momente de seducţie, cuvinte curtenitoare în această confruntare despre destinul şi conduita omului moral (tema esenţială a Divanului)... Lumea – care este dezavantajată din start pentru că reprezintă amăgirile şi înşelăciunile existenţei – dă dovadă, uneori, de diplomaţie, pentru că, după ce supărarea ei trece, se adresează Înţeleptului (simbolul ascezei medievale) cu aceste formule cordiale: „o, cinstitul mieu priiatin şi dulcele mieu fiiu”. Diplomaţia, cordialitatea nu ţin însă mult şi, la o nouă ciocnire de opinii, limbajul capătă durităţi noi. Înţeleptul se miră, folosind o ironie perfidă, de încercarea Lumii de a lăuda minunile lumii pământeşti, cu aceste jocuri de cuvinte: „în mare mărime a mirării mirându-mă şi uitându-mă stau”, iar Lumea, pentru a nu-i rămâne datoare, îl atacă în chip mai direct cu vorbe de ocară: „o, sărace oame, cum maică minciunilor şi izvor de cuvinte deşarte te făcuşi”...

Astfel de confruntări verbale nu întrerup, repet, dialogul şi, cum se va vedea, eroii acestei întreceri spirituale se înţeleg până la urmă şi propun o morală

22

comună. punctele lor de reper sunt religioase (cu precădere ortodoxe), dar imaginaţia ideilor evadează şi spre alte spaţii culturale. Omul este numit „lumea mică” şi, având lumina credinţei, el trebuie să ajungă la adevăr şi „să împrăştie şi să răschire” (adică să risipească) greşeala şi întunericul. Spre a trăi în dreapta socotinţă, omul mai trebuie să gândească mereu la trei lucruri: moartea, învierea şi dreapta giudecată. pentru aceasta, trebuie să se pocăiască şi să evite „spurcatele lumeşti pofte”, cum ar fi, de pildă, păcatul curviei sau lăcomia („avuţia cea spurcată”), de care a fost vorba mai înainte. Filosoful nu recomandă, cu toate acestea, lepădarea de lume, ci numai frânarea desfrânării, stăpânirea de sine în faţa frumuseţilor înşelătoare ale lumii: „Nice pentru ale lumii de urât frumuseţe să te nebuneşti” sau: „dragostea frumuseţilor multe stricăciuni aduce că, scrie istoria, pentru frumuseţea a unii muieri, a Ellenii, vestita cetate s-au răzsipit troada şi cu frumuseţea poamei s-au amăgit Evva”... prima propoziţie este o parafrază din Pildele biblice, a doua este o pildă care circulă în literatura moralistică medievală. Cantemir cheamă în ajutorul ei pe Augustin şi pe Apostolul pavel pentru a veşteji nebuniile lumii şi a lăuda bucuriile spiritului credincios: „Înţelepciunea trupului moarte iaste” şi „Vai, sufletului aceluia carile de la tine (O, Doamne) deslipindu-să au gândit că va avea ceva mai bine”... Citează într-un rând şi pe thales, filosoful, care recomandă ca omul virtuos să se ferească de trei răutăţi, şi anume: „focul, muierea şi marea”. Focul şi muierea, înţelegem, dar de ce Cantemir, care trăieşte atâta timp în mediu mediteranean, trece marea printre calamităţile care pândesc omul? Din Wissowatius reproduce câteva propoziţii ce i-ar fi plăcut, sunt absolut sigur, poetului Nichita Stănescu, amator de asemenea subtilităţi ale limbajului: „învaţă-te a muri” şi „mort să vieţuieşti, viu îţi trebuie a muri / Deprindă-te dară a nu muri, a muri”... propoziţiile din urmă, scoase din Stimuli virtutum, fraena peccatorum, sunt reproduse sub formă de stihuri. Un vers din Vergilius (Egloge): „pre toate biruieşte

23

dragostea”, este comentat moraliceşte în aceşti termeni: „această dragoste pre toate, oricât de silnice şi năsilnice ari fi, va călca şi va domoli”.

Autorul acestei ingenioase gâlcevi pe o temă morală ce frământă lumea medievală (relaţia dintre bucuriile spiritului şi plăcerile lumii trecătoare) încheie dialogul cu zece porunci ale stoicilor, reproduse din scrierea lui Andreas Wissowatius, cu o adendă (numită A altuia învăţătură) luată tot din Stimuli virtutum, din care reţinem şi aceste sfaturi: „multe ascultă; grăieşte puţintele; taci cele tăinuite [...]; crede în Dumnădzău, nu te crede pe tine; fă cele hireşe”, adică fă în viaţă lucrurile fireşti, adevărate, potrivite. tot el dă la urmă o Scară, în care sintetizează temele discuţiei sub formă, de cele mai multe ori, de aforisme prescurtate : „nume bun cu fapte rele nu vii avea”; „spre poftele lumii orb, mut, fii”; „avuţia naşte lăcomia”; „zavistia omoară fraţii”; „bogatului mândru, Dumnăzău vrăjmaş [iaste]”; „agonisirea lumii piiarde sufletul”; „lumea pe mulţi buni i-au nebunit”; „îmbogăţindu-te, nu te scumpi”; „ca poftele lumeşti grele-s poruncile dumnădzăieşti”; „dulceaţa lumii, otrava sufletului”; „omul în voia lui, cât să suie, atâta mai greu cade”; „un rob, ce stăpân lumii au pus Dumnădzău pe om”; „nu pe leneş, ce pe ostenitoriu dăruieşte Dumnădzău”; „potrivire frumoasă, trupul cu lumea, sufletul cu ceriul”; „cearcă toate, bunele ţine, relele liapădă” etc...

Cum se vede şi din acest repertoriu de teme şi sfaturi, Cantemir încearcă să definească, printr-un dialog puţin regizat, o morală a omului virtuos. Modelul lui este, cum se observă fără dificultate, modelul medieval, ceea ce vrea să spună că omul trebuie să-şi frâneze poftele şi să nu se lase ispitit de ceea ce Apostolul numeşte „înţelepciunea trupului”. Este, în esenţă, morala creştină sprijinită, în demonstraţia din Divan, pe filosofii şi pe poeţii vechi. Nu trebuie căutată originalitatea absolută în aceste comentarii moralistice, ci fineţea nuanţelor şi, din când în când, câte o observaţie personală. trebuie remarcată, mai ales,

24

capacitatea tânărului filosof (Cantemir tipăreşte Divanul său la 25 de ani, ceea ce înseamnă, dacă ţinem seama de scara cu şapte trepte a vârstelor stabilită de el, că îl scrisese când abia ieşise din cătărigie – adică din adolescenţă – şi abia intrase în voinicie) de a crea un limbaj filosofic cu mijloacele unei limbi nepregătite până atunci să primească asemenea subtilităţi ale gândirii. Cantemir este, cu adevărat, primul nostru logotet (un creator de limbaj) în acest domeniu.

*În acest Giudeţ al sufletului cu trupul există, notam

mai sus, şi un pom al pieţii sau o scară a vârstelor ce merită a fi semnalată. Scara are şapte trepte ce marchează „vremea de pocaanie”, despre care moralistul spune că se poate întinde până la vârsta de 80 de ani. până atunci, dacă nu dă peste el o boală nevindecată, omul este în putere şi se poate pocăi, adică poate trăi cuviincios („în driapta socotială a vieţii”) şi se poate pregăti prin repetate rugăciuni pentru marea trecere. Dacă scoatem din calcul cele două trepte ale prunciei, rămân cinci vârste în care se poate manifesta, după Cantemir, duhul de viaţă, adică duhul creaţiei, duhul afirmării, duhul dreptei judecăţi şi al facerii: cătărigia, care se întinde de la 14 la 21 de ani (când apar mustaţa şi barba), apoi voinicia, bărbăţia, cărunteţele şi bătrâneţele... luând în seamă bolile, bătrâneţile, neputinţele şi, în genere, nenorocirile ce se abat asupra omului, moralistul ajunge la concluzia că duhul de viaţă funcţionează cam 26 de ani în spaţiul de existenţă al „lumii mici”... El ia, apoi, fiecare vârstă în parte şi-i arată trebuinţele şi posibilităţile. Face, altfel spus, psihologie şi pedagogie. Cu pruncul, de pildă, trebuie să umblăm „cu răutate”, adică să fim severi pentru a-i da „isteciune”... la fel trebuie să ne purtăm cu adolescenţii şi cu tinerii, pentru a-i învăţa bunele deprinderi, ştiinţa şi înţelegerea lumii: „căci în copilărie sau bune, sau rele deprinderi sau obiceie vei putea lega, şi carile în cătărigie vei agonisi, în

25

bătrâneţe o vei moşteni”... Nu-i exclusă pedeapsa fizică în această pedagogie elementară, pentru că ce sădeşti acum, în copilărie, creşte frumos şi voinic mai târziu. Moralistului îi place să aducă multe pilde în sprijinul acestor idei simple. pildele sunt scoase din textele sacre sau sunt construite de el în spiritul acestor texte: „însă frumoasa vreme poama legând, iarăşi cu vreme dulcea roadă vei mânca” sau: „adâncă şi groasă temelie lepădând, mare şi înaltă şi frumoasă deasupra vei zidi casă”...

pedeapsa urcă împreună cu învăţătura pe primele trepte ale scării vârstelor şi, fără ea, omul nu se deosebeşte de dobitoc, zice Cantemir. Voinicul trebuie „păzit şi străjuit” pentru a nu cădea sub influenţa rea a nepriatenilor. Sângele clocoteşte şi poftele sunt mari la această vârstă, aşa că trebuie ajutat să fugă de ele şi să urmeze „dreptatea, legea, dragostea şi pacea”, adică ceea ce recomandă Biblia.

Şi la vârsta bărbăţiei omul este vulnerabil, ispitit, agresat de pofte necurate, avertizează moralistul. timpul lui este, acum, vârtos şi frumos, dar pentru a rămâne aşa trebuie ca sufletul să se păzească şi să nu devină ticălos, să nu se betejească... Moralistul nu recomandă asceza deplină, retragearea în pustiu, ci doar prudenţa, curăţenia, înţelepciunea... Dacă se întâmplă ca omul să se îmbolnăvească sau să fie închis, atunci el trebuie să se apere cu sufletul. Să aibă, altfel spus, „îndelung răbdarea svinţilor feliu de feliu de năcazuri”, scrie Cantemir parafrazând epistolele lui pavel şi trăgând din ele o morală practică. Căci acesta este Divanul său: un manual de morală practică pentru uzul bunului creştin răsăritean.

Sfaturile, îndemnurile la dreaptă socotinţă continuă şi în fişa celorlalte vârste şi situaţii de existenţă ale omului, cum ar fi sărăcia şi robia. toate recomandă îngrijirea sufletului. Cărunteţea este „începerea lângedzirii poamii”, adică descendenţa, slăbirea trupului, sporul de amărăciuni. Şi dacă trupul slăbeşte, întreabă retoric moralistul, nu-i firesc să încerci să-ţi întăreşti sufletul? Găseşte cuvintele trebuitoare pentru a sugera această înţelepciune a vârstei

26

a şasea după numărătoarea lui: „Şi de vreme ce despre partea trupului te înstreinedzi, nu iaste cu ruşine şi despre partea sufletului strein a fi?” Când vine rândul bătrâneţii depline, glasul moralistului Cantemir devine din nou liric şi profetic, cum era atunci când evoca deşărtăciunile acestei lumi. Bătrâneţea înseamnă părăsirea „desfătărilor şi a trecătoarelor poftiri”, deznădejdea, agresiunea slăbiciunilor de tot felul şi, dacă toate acestea te copleşesc, fii sigur că „agiunsa-i la moarte”. Cum te vei feri de ele şi cu ce?... „Cu părăsirea răutăţilor şi cu ferirea bunătăţilor” – răspunde autorul manualului de morală practică... „Fii gata – adaugă el – şi nu te mâhni, nici nu te întrista, căci aceasta Dumnedzeu milostivul spre binele şi spre folosul tău face şi casa sufletului acea învechită, putredzită şi răzsipită, a o zidi, a o întări şi a o înnoi va”...

În acest spirit de conciliere dintre suflet şi trup se încheie partea a doua (adică textele ce aparţin lui Cantemir) din acest dialog pornit după modelul platonician orientat, s-a putut constata, nu spre filosofia speculativă, ci spre filosofia de existenţă, adică spre o morală practică. Care este valoarea lui moralistică şi literară? G. Călinescu îi găseşte câteva merite capitale, spre deosebire de istorici, care îl socotesc încâlcit şi rebarbativ, dar este şi el speriat de „barbara pedanterie” a cărturarului şi de sintaxa frazei. laudă, evident, efortul de a crea un limbaj filosofic, dar nu gustă faptul că Înţeleptul lui Cantemir, voind să dea o definiţie spiritualistă a lumii, „se înfundă în pădurea preceptelor şi a moralităţilor, cu un morman de citate biblice”... Acest lucru este adevărat, dar străbătând această pădure de precepte scoase din Biblie şi învingând asperităţile frazei, cititorul modern poate să preţuiască în Divan câteva însuşiri... Întâi, ambiţia de a cuprinde şi de a da o explicaţie a lumii, pornind, adevărat, de la adevărurile biblice, şi de a construi, în cele din urmă, o etică a omului virtuos. O etică bazată pe preceptele religiei creştine răsăritene şi, totodată, în funcţie de modelul lumii medievale. În centrul lui se află omul cumpătat şi virtuos,

27

nu retras din lume, ci înţelept şi moral în mijlocul unei lumi în care mişună poftele necurate şi voinţa crâncenă de înavuţire şi putere. Este, apoi, în dialogul cantemiresc ceva ce place la lectură şi este demn, chiar, de admirat: fineţea gândului şi, uneori, norocoasa împerechere a vorbelor, adică simţul creaţiei. Acesta este semnul cel mai puternic al talentului de moralist, care, repet, mi se pare esenţial în scrierile acestui moldovean ivit în locul de întâlnire a mai multor culturi într-o istorie, la drept vorbind, imposibilă.

iii

Fineţea moralistului Cantemir se vede mai bine în Istoria ieroglifică, mai precis în numeroasele paranteze din interiorul discursului literar. Acestea formează un al doilea roman, l-am putea numi, un metaroman moralistic, care însoţeşte şi în anumite locuri dublează naraţiunea propriu-zisă. tehnica este simplă şi, odată fixată, autorul nu se abate de la ea pe tot cuprinsul acestei lungi alegorii. personajele ţin discursuri şi, comentându-le, naratorul pune în paranteză opiniile sale numite „sentenţii”... Numărul sentenţiilor este, repet, foarte mare şi se pot citi la rând ca un roman filosofic. Nu toate sunt, de bună seamă, originale, dar ce este cu desăvârşire nou şi personal în cultura medievală, unde nu există noţiunea de proprietate intelectuală? Aşa că romancierul-moralist, preocupat să-şi judece personajele (păsările şi animalele care încearcă să pună la cale statutul unei împărăţii comune), ia sentenţii de pe unde găseşte şi le comunică în limbajul său cărturăresc împodobit, pe care Nicolae Iorga îl găsea nepotrivit. Aceste maxime, în număr de 760, după cum precizează chiar Cantemir în prefaţă („putea-le-am dzice cuvinte alese”) circulau în epocă şi, studiindu-le originea şi caracterul, Nicolae Stoicescu le împarte în trei categorii: 1) populare, 2) culte şi 3) creaţii proprii3. unele dintre proverbele

3 Introducere la Istoria ieroglifică, cf. D. Cantemir, Opere, Academia Română, univers Enciclopedic, 2003.

28

populare, arată autorul citat, sunt turceşti sau de origine polonă, cele mai multe sunt, evident, româneşti şi circulă şi azi („cum îţi aşterni, aşa vei dormi”, „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg” etc.) Celelalte, maximele de origine cultă, sunt scoase din Aristot, Cicero, Horaţiu etc.

În studiul de faţă, interesează mai puţin originea acestor „sentenţii”, cât limbajul lor şi, pe cât este posibil, fineţea gândirii moralistice, nota personală a zicerii. Vocabularul zicerii în roman cuprinde noţiuni cu precădere de ordin etic şi altele din sfera retoricii, logicii şi a filosofiei, cum ar fi „o aporie ipothetică”, „palinodie ritoricească” etc. Sunt în Istoria ieroglifică, în seria sentenţiilor din paranteze şi chiar în textul ficţiunii propriu-zise, şi construcţii lexicale pe care prozatorul le numeşte într-un rând „învălătucitele cuvintele hrismosului” (oracolului). pentru a le înţelege, trebuie să cercetezi glosarul întocmit de editori. le poţi, totuşi, aproxima din context. toate intră în scenariul şi limbajul acestei naraţiuni alegorice, care are, în afară de dimensiunea moralistică de care am amintit, şi o latură ezoterică, susţinută de numeroasele aluzii, pilde, comparaţii complicate, hrism-uri (hrismos-uri) îmbrobodite, învălătucite. Ce comunică ele şi în ce măsură le putem include într-o antologie a literaturii moralistice, pentru care românii au, în genere, predilecţie? Scrise cu grija, repet, de a nu „beteji şi juli” cinstea şi adevărul, maximele lui Cantemir reformulează adesea proverbele populare sau, când nu inventează altele, le nuanţează prin referinţe inedite pe cele luate din scrierile clasicilor. Iată, o primă reflecţie, despre gâlceavă: „că gâlceava lungă atocma iaste ca boala hronică”, sau alta despre gândul rău care roade pe dinăuntru: „că precum iaste suflarea la cărbunele acoperit, aşa iaste certarea la inima într-ascuns dată răutăţii”.

Judecata filosofului atacă şi statutul omului politic, care, rău văzut de ai lui, nu poate aştepta iubire şi respect de la alţii: „că cine niamului său iaste urâcios, cum poate fi streinilor drăgăstos? Şi a căruia răutăţi pământul său a

29

le sufferi n-au putut, cel strein cum le va putea răbda?” O remarcă valabilă şi azi în lumea politică. Despre efectele invidiei asupra spiritului, Cantemir foloseşte o comparaţie marină: „că precum arşiţa soarelui peliţa mută din albă în neagră, aşa pizma inimii mută gândul din bun în rău”, iar în ce priveşte ideea că vorba dulce mult aduce, el vede diferenţiat lucrurile şi, pentru a fi înţeles mai bine, ia ca punct de referinţă un element din câmpul medical: „că cuvântul bun şi neplăcut iaste ca doftoria greţoasă, însă folositoare în trupul bolnavului; ce la cel înţelept aşa, iar la nebun iaste ca otrava în măruntaiele sănătosului.”

Când vine vorba despre linguşitorii Corbului şi, în genere, despre sinceritatea supuşilor puterii, Cantemir notează că aceştia din urmă spun, de frică, numai ceea ce ştiu că place stăpânului. Diplomaţie păstrată şi în timpurile moderne: „că mai toţi supuşii de frică obişnuiţi sint nu ce adevărul, ce, ce stăpânul pofteşte, acela să laude şi să fericească”. Morala fabulei este ca omul înţelept să nu se aşeze niciodată pe „scăunaşul minciunii”. Vituperată este şi „neştiinţa cuvintelor trebuitoare” şi „împleticirea cuvintelor”, adică vorbirea fără rost, improprietatea termenilor, retorica individului fără minte. Cantemir pretinde ca orice discurs să nu iasă din „hotarele loghiceşti” şi, tot el zice că, precum „ştiinţa lucrurilor iaste lumina minţii, aşa neştiinţa lor iaste întunecarea cunoştinţii”... O maximă care trece de la o cultură la alta şi dintr-o epocă în alta. Cantemir mai dă o variantă: „ce unde urechile adevărului sunt astupate, acolea hrizmurile [profeţilor] să par bazne”, dar şi că:

„experienţa şi ispita lucrului mai adevărată poate fi decât toată socoteala minţii, şi argumenturile arătării de faţă mai tari sânt decât toate chitelile”.

*„căci voia slobodă obicinuită iaste mai mult spre rău

şi împotriva adevărului, decât spre bine şi spre plăcerea adeverinţii puterea sa a-şi arăta”.

30

*„că zavistia iaste jiganie cu multe capete şi cu toatele

înghit pizmă şi deodată borăsc gâlciavă şi vrajbă”.

* „că mai pre lesne iaste cuiva fără organul ochiului

şi fără lumina soarelui între alb şi între negru a deosebi, decât fără cunoştinţa lucrului de vrédnic sau de nevrednic a-l alege”.

*„că ştiinţa înţelepciunii nu în scaunele trufaşe şi înalte,

ce în capetele plecate şi învăţate lăcuieşte”.

Oprim pentru o clipă seria acestor maxime exprimate, cum zice chiar autorul, în „cuvinte cioplite şi supt pilde oarecum acoperite”, pentru a face loc unui fragment mai întins în care romancierul folosof, aducând vorba de „tartarul necunoştinţii”, defineşte categoriile ştiinţei (logicii) cu care operează, pornind de la principiul lui Socrate: „Iară celora ce niciodată pre slove au căutat, macar că viderea ochilor mai ascuţită s-au păzit, însă neştiinţa în întunérecul şi în tartarul necunoştinţii i-au vârât. Iar amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o aţi întrebat, după acéia ar fi şi răspuns. Ce acmu ea la întrebarea ceinţii, dă răspunderea câtinţii şi féldeinţii. Aşijderea voi o întrebaţi ce iaste, iară ea vă răspunde cât iaste şi în ce féliu iaste (că răspunderea când nu să dă după întrebare, puţin deosăbéşte din voroava mutului cu a surdului). Şi iarăşi voi o întrebaţi ce dzice pentru sine, iară ea vă răspunde ce cére, poftéşte şi pune în sine. De care lucru socotesc urechile, de greţoasă cuvintele ei, cu alt chip să vă curăţiţi (că pre cât greu bucatele vârtoasă stomahului slab aduc, pre atâta nesufferire aduce şi cuvântul nealcătuit la uréchea bine ascultătoare). Adecă, întâi, de iaste cu putinţă, aşéşi de tot şi întrebarea voastră şi răspunderea ei de tot să să curme (că sufletul înţelept pre cât gura cuvinte réle a nu

31

grăi, pre atâta şi urechile voroave fără folos a nu audzi îşi opréşte). Iară aceasta de nu iaste cu putinţă, a-şi sfătui ca nu după a voastră cunoştinţă, ce după a ei prostime şi neştiinţă să o întrebaţi, nici ce şi cine iaste, căci bine ştiţi (că tot capul şi sfârşitul filosofiii iaste cineva pre sine ce iaste a să cunoaşte), ce cum o chiamă o întrebaţi şi, de-şi va şti numele, precum oarece sămn de cunoştinţă să fie având iaste nedéjde, de nu mai multă, încailea cât fietecare dulău numele de pe sunetul glasului îşi simpte. Iară de nici a numelui hiriş însămnarea în fantazie nu va fi păzit, aşéşi de tot nedéjdea curmaţi, precum de la cel neştiutoriu ştiinţă a vâna viţi putea (căci vânătoriul ştiinţii socoteala, iară măiestriile simţirea iaste).”

Cantemir lămureşte aici conceptele pe care le traduce din filosofii greci (ceinţă, câtinţă şi feldeinţă) într-o moldovenească de cabinet, voind a delimita ştiinţa de neştiinţă, înţelepciunea de prostie, retorica adevărului de ceea ce mai înainte numise laudele făţarnice şi „cu mascara în poftale” (fast şi batjocură). O pagină, oricum, esenţială în romanul-filosofic din această alegorie a luptei pentru putere... O noţiune care revine în comentariile moralistului Cantemir este aceea a pizmei, un rău răspândit şi deosebit de păgubitor. Într-un rând îi spune „obrinteala pizmei împuţite”, considerând că semnul unei inimi pizmuitoare ar fi „cuvintele împungătoare”, adică răutăcioase... Nu-i îndeajuns să ai fire înaltă şi să spui multe, avertizează apoi Cantemir, dacă nu duci lucrurile la capăt... Ca personajul său, Cuconos, care „din fire are socoteală înaltă [...], însă multe grăiaşte, dară puţine isprăveşte”... Este vorba, desigur, de adamismul nostru, altfel zis, de larma de a începe ceva şi de lenea sau neştiinţa ce ne împiedică să terminăm ceea ce începem pentru că, scrie într-o propoziţie Cantemir, „precum cuvântul fără ştiinţa gândului în zadar iaste, aşe începătura lucrului fără cunoştinţa sfârşitului de râs şi în deşert iaste”.

O însemnare din romanul acesta încărcat de pilde şi sentenţii ca un arbor falnic într-un decor auster atrage

32

atenţia că cine nu se lasă biruit de om poate fi biruit de vin, care lucrează cu mâna graţioasă a femeii: „că de multe ori ce nu biruiaşte omul, biruiaşte pomul şi împăraţii, carii toată lumea în robia sa au adus, pre aceiaşi, amintrilea nebiruiţi fiind, vinul în robiia sa i-au răpit şi beţiia cu mâna muierii i-au biruit; şi pre cât era întâi lăudaţi, pre atâta mai pre urmă s-au ocărât”.

*Moralistul, sastisit de discursurile făţarnice din

cele două partide care-şi dispută puterea în fabula sa, laudă înţelepciunea tăcerii, văzând în ea capul filosofiei: „O, fericită tăcere, că întotdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm orice ar fi de învăţat, şi pururea din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii au izvorât”. Firitiseşte cu precădere tăcerea lupului, care nu reprezintă „numai tăcerea inimoasă, ce şi oarece simţire adulmăcoasă”. Tăcere inimoasă – splendit zis! Simţire adulmăcoasă? – formulă norocoasă. De remarcat, totuşi, faptul că tăcerea are şi ea discursul ei, mai chibzuit, mai potolit, dar se exprimă printr-un discurs, altfel nu ar fi băgată în seamă. lupul, oricum, exprimă bine filosofia tăcerii în romanul lui cantemir.

lăudând capul filosofiei (tăcerea), Cantemir ridiculizează „voroava glogozită”, adică învălmăşită, împleticită, pe scurt, vorba lungă, plicticoasă şi inutilă: „că voroava glogozită până mai pre urmă, sau de tot în deşert, sau în gâlceavă iase, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau în biruire să săvârşeşte”. Voroava frumoasă, în schimb, „la cei cunoscători de n-ar mai sfârşi, încă mai plăcută ar fi; iară cei necunoscători mai tare dulciaţă în basnele băbeşti decât în sentenţiile filosofoşti află”. Este suficient ca „prin rost de bun ritor”, adică să fie cineva bun de gură şi viclean, ca să câştige inima prostimii şi să-şi impună părerea, căci, scrie Cantemir: „la materiile groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate”. Înţeleptul lui Cantemir preferă, dar, să tacă

33

în adunările gălăgioase, căci: „mai prea lesne s-ar audzi voroave între ciocanele căldărarilor, decât între multe gloate a varvarilor”

şi„sămnul înţelepciunii iaste ca din cele vădzute

sau audzite, cele nedvăzute şi neaudzite a adulmeca, şi viitoarele din cele trecute a giudeca”.

*„că ce iaste la muritori mai pre lesne decât cuvântul rău

a grăi? Şi ce iaste mai cu greu la peminteni decât cuvântul adevărului a dzice şi pofta dréptei socotele a face”.

Multe aforisme privesc, desigur, comportamentul etic al omului şi situaţiile de existenţă fundamentale. Ce este fericirea şi cât ţine ea?, întreabă strategic Cantemir. Ce e fericirea nu spune deocamdată, dar spune ceva despre noroc şi vechimea fericirii adevărate:

„căci fericirea adevărată cu cât să vecheşte, cu atâta mai mult să fériceşte.”

sau„că niciodată norocirea şi mărirea unuia, fără

nenorocirea şi micşorarea altuia a fi nu poate.”

*„că pofta lăcomiei cu puterea împreunată ca pojarul în

iarba uscată iaste.”

*„că sula de aur zidurile pătrunde, şi lăcomiia îşi vinde

neamul şi moşia.”

*„că de multe ori bucuriia mare glasul astupă şi ciuda

peste măsură mintea răzsipă.”

34

*„că mai pre lesne iaste firii la Cămilă coarne să nască,

decât din inima rea cuvânt sau gând bun să izbucnească.”

*„căci capul plecat, nu numai pre cei milostivi, ce şi

pre cei nemilostivi pre milostivire porneşte.”

şi că„inima curată mai pre lesne socoteşte a fi focul cu apa

a să amesteca, decât cu strâmbătatea dreptatea a să călca.”

*„că unde talpa tiraniii calcă, acolo poala dreptăţii să

calcă, şi unde să rup legăturile dreptăţii stăpânii, acolo să pun obedzile vrăjmaşii tiranii.”

*„că cine spune minciuna, întâi obrazul îşi ruşinează,

iară mai pre urmă sufletul îşi ucide.”

*„că cine numai al său bine şi fericire ciarcă, a tuturor

răul şi beciznicia [decăderea, ticăloşia] pofteşte”.

În fine, după ce dă atâtea sentenţii folositoare, moralistul recunoaşte utilitatea discuţiei, gâlcevii (dialecticii) şi afirmă că urmează, în tot ceea ce gândeşte şi face, făclia adevărului:

„a tot lucrul părerea părere naşte – scrie el – iar ştiinţa, făclia adevărului iaste”.

uneori seriosul, profundul Cantemir îşi pune sentenţiile în fraze jucăuşe, în stilul pe care îl vor folosi mai târziu Creangă şi, într-o replică postmodernă, Nichita Stănescu. un exemplu:

„că unde leul vultureşte şi Vulturul leuieşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurele ce va prepeliţi?”

35

Iar când fecioara Helge este măritată silit (căsătorie de interes) cu Cămila, moralistul mai găseşte o dată prilejul să evoce tăriile cerului şi paradoxurile lumii într-un discurs prefăcut, în care introduce, pentru mai mare efect, o notă de disperare şi profeţie: „O, doamne, şi toţi cereştii, lucru ca acesta cum şi în ce chip a-l sufferi ai putut? unde iaste cumpăna ceriului cu carea trageţi şi aşedzaţi fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ţi îndreptariul şi vedzi strâmbe şi cârjobe lucrurile norocului, ghibul, gâtul flocos, pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleaget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mângăioşi ochii, cu supţiri degéţélele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare şi ce alăturare are? O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilostiv şi păgân fără lége, o, giudeţ strâmb şi făţarnic, pravilă strâmbă şi fără canoane! Ascultaţi, morţilor, şi priviţi, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul cu şoarecele să cunună, şi dealul cu valea să iau de mână. Ce uréche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din véci lucru ca acesta au povestit? (tacă, dară, pripitorile unde cântă ursitorile, că nici niam cu niam, nici chip cu chip, nici féliu cu féliu a potrivi caută, ce numai ce và face, şi lucreadză ce-i place.)”

După ce face aceste două portrete care, prin alternanţa de grotesc enorm şi elemente inefabile anunţă tehnica de mai târziu a lui Arghezi, Cantemir încheie descrierea împreunării nefireşti dintre monstruoasa Cămilă şi delicata fecioară Helge cu o ceremonie rustică formată dintr-un alai de ţânţari care cântă din fluiere, cu greieri ce comunică prin surle şi cu albine bâzâitoare, în timp ce în aer dansează muşiţele şi pe pământ furnicile, iar broaştele recită aceste versuri batjocoritoare, nu lipsite, totuşi, de un lirism autentic:

„O, Helge, ficioară, frumoasă nevastă,

36

Nevastă ficioară, ficioară nevastă, Cămila să ragă, tâlcul nu-nţăliagă.Margă la Athina ce iaste s-aliagă.Ficioară nevastă, nevastă ficioară, peste şése vremi roadă să-i coboară, Fulgerul, fierul, focul mistuiascăpatul nevăpsit nu să mai slăvască.”

*poetul Nichita Stănescu a selectat din Istoria

ieroglifică un număr din asemenea sentenţii, fantasme şi palinodii (refrene) ritoriceşti şi le-a transcris în versuri. Sau, cum zice el, le-a pus „la vedere”... Iată cum sună, în alcătuire nichitiană, un mic poem moralistic cantemiresc despre strădania agonisirii şi grija de a nu beteji cinstea:

„Numai precum toţi cei cu socoteală în lume, aşé şi eu, nu numai pentru agonisirea, ce şi pentru paza cinstei mă nevoiesc(căci spre agonisirea, şi câştigarea cinsteisudorile trupuluidestule sânt, iară spre paza nebetejirii eilacrămi de sângetrebuiesc)”, ori aceste însemnări despre viteza cu care umblă

cuvântul prin lume şi despre neputinţa de a-l mai întoarce:„Cuvântul slobodzit mai iute decâtfierul împănat să duceşi piatraîn fundul mării aruncatăprecum vreodată tot a mai ieşittot să nădăjduieşte, iară cuvântul grăit, precum va fi cu putinţă a să dezgrăi, toată nedéjdea lipseşte.”

37

Şi tot despre cuvânt ca instrument pedagogic:„Socotesc că de multe orice nu se începe cu cuvântulsă sfârşeşte cu băţul.”

*Când citim aceste reflecţii notate într-o limbă ce

îşi caută încă vocabularul şi fluenţa, luptându-se cu paradigmele „loghiceşti”, ne întrebăm, inevitabil, cât de profund şi cât de european este autorul lor, născut, cum se ştie, la începutul ultimului pătrar din veacul moraliştilor?!... Când a apărut pe lume Dimitrie (1673), anul morţii lui Molière şi al Cardinalului de Retz, marii moralişti ai secolului (la Rochefoucauld, pascal, Marchiza de Sévigné, Madame de la Fayette, Bossuet) muriseră sau se pregăteau să-şi încheie opera, iar generaţia enciclopediştilor nu se constituise încă. Motesquieu se naşte în 1689, Voltaire în 1694, Rousseau în 1712, iar Diderot în 1713. Dimitrie, fiul moldoveanului Constantin-Voevoda, este contemporan cu Ducele de Saint-Simon (1675-1755) şi se formează spiritual în ambianţă elină şi în tradiţie bizantină în interiorul unui mediu cultural cosmopolit, cum era atunci Istanbulul. El nu i-a citit, desigur, pe cei numiţi mai înainte, a citit în schimb Biblia şi pe filosofii vechi greci şi latini şi, pe cât i-a fost omeneşte posibil, pe unii dintre înţelepţii răsăritului. Sursa principală a reflecţiilor sale morale este – cu precădere – Noul Testament, completată cu filosofia stoicilor. El discută despre pizmă, trufie, priatin şi nepriatin, despre cuvântul bun şi vorovirea frumoasă, despre urechile adevărului şi scăunaşul minciunii, despre direapta socotială, zavistie şi, citând şcoala lui Dioghenis (cu „filosofia ce-i dzic cânească”), respinge individualismul agresiv, considerându-l ticălos...

modelul lui este omul virtuos care, în bună parte, este omul religios. Acesta, s-a văzut, „nu-i scămos la minte şi [nici] strâmţos la cuvinte”, ştie să-şi plece capul la nevoie pentru a scăpa de o mare primejdie (morală pe

38

care românii au folosit-o des în istoria lor cruntă, morală pe care moraliştii sceptici de mai târziu o condamnă cu vehemenţă şi o consideră răul capital în comportamentului naţional), este milos (milostivirea, tăcerea inimoasă, prudenţa, buna chiverniseală şi buna cumpănire a spiritului – sunt teme cantemireşti ce se repetă!), are inima curată, nu se lasă ispitit de „spurcatele lumeşti pofte” şi, în genere, de amăgirile lumii... Ca orice spirit crescut în valorile creştinismului, omul cantemirist învaţă a muri... Deasupra tuturor însuşirilor, se află însă dragostea. „pre toate biruieşte dragostea”, scrie Cantemir în Divan. Nu preţuieşte gloriile pieritoare ale lumii, dar, când văzând biografia sa, remarcăm uşor că nici el, principele Cantemir, nu le-a dispreţuit de tot, din moment ce a luptat în două rânduri să fie domnul Moldovei. Când meditează însă la înşelăciunile lumii, observăm că principele devine sceptic şi recomandă filosofia Ecleziastului. Aşadar: omul cantemiresc iese din învăţătura Bisericii şi viaţa lui n-ar trebui să fie decât o continuă pregătire pentru întâlnirea cu judecata de apoi.

*Când compari acest model de existenţă cu acela

pe care îl propun, de pildă, moraliştii francezi, remarci repede deosebirile dintre omul religios din răsăritul european, aflat mereu sub vremi, aşa cum îl înfăţişează Cantemir, şi modelul occidental (în nuanţă franceză), reprezentat de l’honnête homme. Despre acesta din urmă, la Rochefoucauld scrie că „le vrai honnête homme est celui qui ne se pique de rien”... Şi că acela care trăieşte fără nebunie (nebunia pasiunilor, desigur) nu-i atât de înţelept pe cât se crede şi că „ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii” sau că „virtutea n-ar irita atât de mult, dacă ea n-ar fi însoţită de vanitate”. L’honnête homme trebuie să aibă geniul conversaţiei, iar filosofia lui de existenţă se bazează pe iubire şi onoare. Sunt temele ce pasionează pe moraliştii secolului al XVII-lea şi-i

39

determină să scrie propoziţii memorabile despre l’amour în toate combinaţiile şi în toate situaţiile penibile. Căci l’honnête homme este un om de lume şi orice cuvânt pe care îl pronunţă trebuie să fie memorabil. Sfinţenia nu este grija lui cea mai mare, nici moartea şi nici judecata de apoi nu-i obsedează spiritul.

S-a observat de mult faptul că în maximele lui la Rochefoucauld lipseşte, în genere, reflecţia religioasă. Şi Cardinalul de Retz scrie în Memoriile sale mai mult despre conştiinţa omului public decât despre conştiinţa omului religios. Măreţia celui dintâi se bazează pe ştiinţa de a alege între „marile inconvenienţe” şi pe maniera subtilă de a ironiza „les gens irrésolus” şi „la vanité ridicule” a celor născuţi „dans la basse cour” şi care n-au trecut, zice Cardinalul, prin anti-cameră. N-au, altfel zis, o educaţie aleasă.

prin încercarea de a construi o morală a omului religios, Cantemir s-ar putea înrudi, până la un anumit punct, cu pascal. Şi acesta detestă pe omul care abuzează de cuvintele frumoase („diseur de bons mots, mauvais caractère”) şi crede că pe Dumnezeu îl simţi cu inima, nu cu raţiunea. Deosebirea dintre cei doi filosofi ai moralei creştine este, totuşi, mare, pentru că pascal e de părere că măreţia omului este să-şi gândească lucid condiţia lui mizerabilă în lume, în timp ce Cantemir crede că singura demnitate a omului este să se umilească în faţa lui Dumnezeu şi să urmeze neabătut regulile bisericii. pascal pune între individul pios şi Dumnezeu pe Iisus, zicând că „il est non seulement impossible, mais inutile de connaître Dieu sans Jésus Crist”. O propoziţie pe care Cantemir n-ar fi putut-o scrie niciodată. Nici pe cea care urmează: „Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii: nu trebuie să dormim în acest răstimp”. pascal se deosebeşte de Cantemir al nostru şi în privinţa tăcerii, zicând că tăcerea este cea mai mare persecuţie, („jamais les saints ne se sont tus”), în timp ce autorul Divanului crede că tăcerea este semnul înţelepciunii.

40

Cantemir nu ajunge la aceste subtilităţi şi, la drept vorbind, nici nu-i preocupat de ele când este vorba să definească virtuţile şi slăbiciunile omului. El rămâne la păcatele capitale – să le numim astfel – şi toate reflecţiile sale vor să desfacă binele de rău şi să readucă omul pe calea virtuţilor creştine, vegheate, cum spun propoziţiile citate mai înainte, de înţelepciune, cinste şi dragoste (în sens larg). Conjugate, acestea asigură onorabilitatea „celui înalt cu firea” (omul virtuos, omul respectat, omul cucernic, pregătit pentru marea încercare a morţii) şi trecerea lui prin „dulceaţa lumii”.

Mi-ar trebui timp să duc demonstraţia mea la capăt şi să vă conving că principele Cantemir, omul de litere şi omul de arme pe care îl laudă Voltaire, este în epoca lui şi cu stilul său fastuos barochist în culori răsăritene, un moralist de clasă şi că, împreună cu Miron Costin, el deschide un curent de gândire şi un stil moralistic care ajunge până în modernitatea şi postmodernitatea românească.

41

CANtEMIR ŞI lIMBA ROMÂNĂ

Academician MARIUS SALAVicepreşedinte al Academiei Române

Institutul de lingvistică, , Iorgu Iordan-Al. Rosetti”

Dicţionarele enciclopedice îl prezintă pe Dimitrie Cantemir drept un cărturar umanist, o personalitate cu preocupări enciclopedice, poliglot, comparabil cu umaniştii Renaşterii. A scris în latină, în turcă, dar şi în română (este unul dintre ctitorii beletristicii româneşti, prin lucrarea intitulată Istoria ieroglifică). nu sunt singurul dintre participanţii la acest colocviu care subliniază valoarea europeană a operei lui Dimitrie Cantemir. Ca lingvist, preocupat de istoria limbii române, vreau să aduc în discuţie două fapte, unul de lexic şi altul de sintaxă, în sprijinul ideii dezvoltate la acest colocviu: Dimitrie Cantemir a fost un umanist stăpânit de pasiunea cunoaşterii, cu o viziune modernă despre om şi lume.

prestigiul limbii latine, în Evul Mediu şi în Renaştere, cu tentativele de imitare a modelului clasic, a avut un exponent şi în Moldova, în persoana lui Dimitrie Cantemir.

Influenţa directă a limbii latine, în varianta ei medievală, asupra limbii române a fost semnalată sporadic încă din prima jumătate a secolului al XV-lea1. Atestări

1 Vezi pentru detalii Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicţionarul împtumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.

42

foarte puţin numeroase sunt consemnate la sfârşitul secolului următor. Numărul termenilor împrumutaţi direct din latină creşte la mijlocul secolului al XVII-lea, prezenţa lor fiind evidentă în prima jumătate a secolului următor prin opera lui Dimitrie Cantemir, umanistul român căruia i se datorează numeroase cuvinte împrumutate din latină.

Cei mai mulţi termeni introduşi de Dimitrie Cantemir sunt folosiţi şi astăzi (pentru economia expunerii îi voi cita numai pe cei de sub litera A2): academie, anale, anomalie, antarctic, apocrif, arhitect, aritmetică, armonie, astronom, axiomă. Alte latinisme au astăzi forme diferite de cea propusă de Dimitrie Cantemir: adagheu, , adagiu“, ateist, , ateu“. În sfârşit, unele împrumuturi au dispărut din română: agonă, arcubalista.

preocuparea lui Dimitrie Cantemir de a introduce cât mai multe cuvinte latine în limba română este evidentă şi ea corespunde tendinţelor vremii, prezente şi în limbile europene occidentale, contrastând cu folosirea unui mic număr de turcisme. În Istoria ieroglifică, principala sa lucrare beletristică pe care o analizăm aici, există numai 74 de cuvinte turceşti. Dintre acestea, 13 au însă menţiunea că, , le întrebuinţează orientalii“, deci sunt, , neologisme inevitabile“, determinate de subiectul tratat; alte 51 sunt termeni populari, ce desemnează noţiuni curente în epocă. Rămân 10 termeni turceşti introduşi de Cantemir în limba română, cifră neînsemnată faţă de masivul împrumut de neologisme din latină.

De remarcat că nu avem nici un adjectiv şi nici un verb de origine orientală în Istoria ieroglifică; toţi termenii prezenţi au conţinut concret. Calitatea şi cantitatea lexicului oriental nu numai că nu indică o penetraţie a limbii turce în lexicul românei, ci chiar o exclude. Ar fi, de altfel, greu de înţeles o abundenţă de turcisme într-o scriere beletristică destinată unui cititor ortodox.

Al doilea fapt pe care îl aduc în discuţie este de natură sintactică: este vorba despre plasarea verbului la sfârşitul

2 Ibidem, p. 89-109.

43

frazei. În fraza Căci toată filosofiia fizicească asupra trupului firesc şi în ştiinţa lucrurilor fiinţăşti să sprijinéşti (p. 83) constatăm că verbul a se sprijini se află la sfârşitul frazei.

Această topică nu corespunde poziţiei ocupate de verb în celelalte limbi romanice; topica romanică ar fi trebuit să fie, dacă transpunem fraza în limba actuală: Căci toată filozofia materialistă (fizică) în privinţa trupului natural se sprijină şi pe ştiinţa lucrurilor naturale.

pentru originea acestei inversări de topică s-au emis două ipoteze. una, ferm formulată, îi aparţine lui Al. Rosetti, care consideră că este rezultatul unei influenţe turceşti3. Alta, exprimată relativ recent de Dragoş moldovanu4, explică fenomenul ca un reflex al orientării umaniste a autorului. topica inversă are la Cantemir valoare expresivă, spre deosebire de topica ascendentă neutră din greacă şi din latină. Raportul dintre Dimitrie Cantemir şi clasicism nu este direct, ci mediat de umanişti, care aveau o înţelegere particulară a formei clasice. Fraza franceză, arată J. Marouzeau (Du latin au français), a putut fi influenţată uneori de latină: pe de o parte tendinţa spre concizia lapidară, pe de altă parte tendinţa spre abundenţa frazei prin imitarea procedeelor retoricii vechi. Şi în barocul spaniol sau italian, literatura clasică provoacă un fel de beţie latinizantă. Aşadar, inversiunile lui Cantemir păstrează funcţia stilistică a textelor clasice reevaluată de umanism.

În sprijinul acestei explicaţii, Dragoş Moldovanu menţionează un fragment din prefaţa la Istoria ieroglifică, unde Dimitrie Cantemir spune că a fost preocupat mai

3 Al. Rosetti, B. Cazacu, liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. i. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 379.

4 Influenţe ale manierismului greco-latin în sintaxa lui Dimitrie Cantemir: hiperbatul, în Studii de limbă literară şi filologie, [I], Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 25-50.

44

puţin de conţinutul cărţii, cât de forma ei, pe care a cizelat-o îndelung şi cu multă trudă. El aduce tot acolo un omagiu lui Cicero, care şi-a lucrat stilul vărsând, , sudori de sânge“. Este o mărturie indirectă a chinurilor stilului propriu. pasajul aminteşte şi de motivaţia lui Horaţiu din Arta poetică:, , prefer să îndeplinesc rolul gresiei, care, deşi nu taie, ascute fierul“. Această motivaţie stă şi la baza esteticii umaniste şi, mai apoi, a celei clasiciste.

După cum ştim, numele lui D. Cantemir se găseşte la temelia mai multor domenii ale culturii româneşti: beletristica prin Istoria ieroglifică, etica prin Divanul, geografia prin Descriptio Moldaviae, orientalistica prin Istoria Imperiului Otoman. tot astfel, prin marele număr de neologisme introduse, el a fost un adevărat precursor al modernizării limbii române literare. pe bună dreptate s-a spus despre Cantemir că a fost un, , uriaş al culturii româneşti“ (Virgil Cândea).

45

DIMItRIE CANtEMIR – OMul MODERN

Academician DAN BERINDEIVicepreşedinte al Academiei Române

Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie

Cantemir ocupă, printre domnii români, o poziţie aparte şi specifică. Destinul său, în cei 50 de ani de viaţă, i-a împlinit numai în parte visurile. Viaţa i-a dăruit puţin din ceea ce a nădăjduit şi doar scurtă vreme. Dar, totodată, el a reuşit să se impună contemporanilor, să-i cucerească şi să se facă admirat de foarte mulţi. paradoxal, a fost admis ca puţini alţi creştini de lumea musulmană a Istanbulului şi, de asemenea, s-a bucurat de cinstire şi apreciere şi în Rusia lui petru I, în primul rând din partea ţarului novator. În acelaşi timp, numele lui Cantemir a fost receptat în cercurile savante ale Europei luminate ca cel al unui învăţat orientalist, lucru datorat ecoului pe care l-a avut Istoria Imperiului Otoman, cu ediţii succesive în limbile engleză, franceză şi germană, şi străduinţelor fiului său, Antioh.

cantemir1 aparţine lumii noi care se năştea la începutul secolului al XVIII-lea, erei luminilor ascendente, modernităţii care se va afirma biruitoare, întemeiată în bună măsură pe ce a însemnat secolul luminilor şi ducând la descătuşarea pe care a adus-o Revoluţia din 1789. Cantemir demonstrează o extraordinară mobilitate a spiritului şi o deschidere către nou, pe o largă paletă. A aparţinut unui cadru cu mult mai întins decât cel al patriei sale. În prima

1 Vezi mai ales p.p. panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958.

46

parte a vieţii a trăit mulţi ani în Istanbul, integrându-se ca puţini alţii în lumea musulmană, studiind-o şi mai ales căutând a o înţelege. În ultima parte a vieţii, timp de peste un deceniu a devenit un înalt demnitar al Imperiului ţarului petru şi din nou a avut loc o integrare a sa în mediul în care ajunsese să vieţuiască prin forţa împrejurărilor. Şi, totuşi, trebuie evidenţiat faptul că, deşi aproape jumătate din viaţă şi-a petrecut-o departe de ţară, dorul său nestins pentru ţinuturile natale a rămas o dominantă a existenţei sale şi până la sfârşit şi-a slujit neamul şi a luptat pentru eliberarea lui. Este însă fără îndoială că vieţuirea sa în acest larg spaţiu a contribuit la viziunile sale moderne, la integrarea sa în uriaşul proces de mutaţii ce avea loc.

Cantemir a dat dovadă de o putere de adaptablitate remarcabilă şi acest lucru afirmând pe omul modern. la Istanbul s-a integrat cărturarilor, dar şi dregătorilor, a avut discuţii savante, dar a luat parte şi la petreceri, învăţând nu numai limba turcă, dar receptând şi muzica societăţii musulmane a capitalei Imperiului Otoman, fiind capabil de a o reproduce cu un glas corespunzător şi mai ales de a-i înregistra caracteristicile şi de a le sintetiza într-o lucrare unică în felul ei. În egală măsură avea să se integreze apoi, din 1711, în lumea rusă, devenind un înalt dregător al ţarului înnoitor şi totodată comportându-se ca un autohton, el, care în sinea sa a rămas până la sfârşit ceea ce era!

Modernitatea lui Cantemir s-a oglindit şi în multilateralitatea sa, vădită nu numai în preocupările sale cărturăreşti atât de diferite, ci şi în activitatea sa politică. Este ostatic la poartă, dar şi reprezentant al domnului, având relaţii strânse şi cordiale cu dregători ai sultanului şi, în acelaşi timp, a stabilit legături apropiate cu diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman, ştiind să se comporte în aşa fel încât să nu trezească suspiciunile celor dintâi; a fost apropiatul lui Chateauneuf, reprezentantul Franţei, dar şi al lui Collier, reprezentantul Olandei, şi mai ales al lui petru tolstoi, trimisul ţarului!

47

Analiza complexă – reflectată şi în lucrări ale sale – pe care a făcut-o lumii otomane l-a condus la cunoaşterea ei, cum puţini alţi europeni ai epocii sale au putut realiza, şi totodată realist – alt semn de modernitate! –, mai ales după ce asistase la bătălia de la Zenta şi constatase superioritatea militară tehnică a armatelor creştine, el a optat pentru a se aşeza între adversarii unui imperiu care-i ţinea în supunere neamul, ceea ce corespundea unor opţiuni ale unor clarvăzători ai epocii. Nu întâmplător, toma Cantancuzino – şi el trecut de partea ţarului în 1711 – declara cu aproape un deceniu mai înainte: „toţi se învoiesc a spune că împărăţia aceasta turcească o va lua dracul în curând”2 şi de asemenea şi filo-otomanul Mihai Racoviţă avea să caute la un moment dat, în anii primului deceniu din veacul al XVIII-lea, să ia legătură cu Rusia, deoarece „văzdusă ... tăria Moscalului şi socotea că-n scurtă vreme va hi biruirea şi bucuria creştinătăţii”3!

După scurta sa domnie din 1710-1711, constrâns să ia calea exilului, Cantemir, din nou ca un om modern şi întreprinzător, s-a îngrijit în Rusia de reconstrucţia averii sale, dar şi de conaţionalii care-l urmaseră în exil, s-a numărat printre sfetnicii cei mai apropiaţi ai ţarului, colaborând la opera de reformă a acestuia, şi totodată a redactat cu o sârguinţă uimitoare majoritatea lucrărilor sale succesive. Aceste lucrări s-au integrat şi necesităţilor noii împărăţii instituite de ţarul petru, dar şi preocupărilror cărturarului moldovean. Multilateralitatea şi neostenita activitate erau neîndoielnic trăsături ale unui om modern, ale unui om angajat într-un adevărat zbor spiritual cu totul depărtat de cei prinşi în sistemele feudale care-şi trăiau apusul.

Formaţia sa temeinică şi variată trebuie să fie 2 Apud Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VI,

Bucureşti, 1938, p. 458.3 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie Iorgu

Iordan, Bucureşti, 1955, p. 246.

48

evidenţiată şi, de asemenea, Constantin Cantemir merită elogii postume, deoarece el însuşi fusese, cum scrie Neculce, „om prost, mai de gios, că nici carte nu ştia”4, şi totuşi înţelesese însemnătatea învăţăturii în ceea ce îl privea pe fiul său. Cel dintâi dascăl al lui Dimitrie a fost Ieremia Cacavelas, erudit grec cu studii la leipzig şi Viena, care, în introducerea unei lucrări, consacrate în 1686 asediului Vienei din 1683, scrisese despre „tirania cea câinească şi diabolică” a porţii5. De la Cacavelas a deprins Cantemir învăţămintele filozofiei şi limba greacă, ajuns apoi la Istanbul avea să deprindă temeinic limba latină, studiată şi cu primul său dascăl şi de asemenea, cu „cel prea învăţat” Isad efendi, limba turcă, folclorul, dar şi teologia musulmană, el urmând şi diferite ştiinţe la Marea Şcoală – Academia patriarhală – „în limba greacă antică cea mai curată”. Înalţi clerici ca Hrisant Notara şi Meletie de Arta, „bărbat foarte priceput în toate ştiinţele”, cum îl caracteriza principele, au contribuit şi ei la formarea lui Cantemir, nu doar ca teologi şi pricepuţi în filozofie, ci şi ca geografi6.

Erudiţia sa în domenii variate, îmbinată cu inteligenţă care reiese din lectura operei sale, este surprinzătoare, ca şi cunoaşterea unei varietăţi de limbi, alt semn de modernitate. Îşi scria lucrările în latineşte, cunoştea greaca la acelaşi nivel, învăţase limba turcă şi, cu toate insinuările de mai târziu ale lui Hammer, nici araba şi persana nu-i erau străine; limbile moderne, în care după dispariţia sa îi vor apărea traducerile lucrării sale capitale, îi erau şi ele cunoscute, ori cel puţin înţelese. Instrumentul său lingvistic preferat pare a fi fost limba latină, lingua franca a cărturarilor epocii, Moreau de Brassey arătând că vorbea latineşte „în chip ales”.

Varietatea preocupărilor şi interesului său ne dezvăluie încă de la primele sale scrieri omul modern integrat

4 Ibidem, p. 168.5 Apud p.p. panaitescu, op.cit., p. 39.6 Vezi Ibidem, p. 40-42.

49

diversităţii intelectuale. În 1700, el îşi dezvăluia această sete de cunoaştere şi activitate multiformă: „Adesea mă încercam cu osârdie să pictez icoanele diferite ale diferitelor întâmplări, ... readuceam în memorie secolele scurse, ... portretele zeilor, eroilor, principilor sau împăraţilor renumiţi, de asemenea faimoasele fapte ale războaielor, ale păcii, ... imaginea artelor, ştiinţelor, invenţiunilor mecanice, ... ale diferitelor părţi ale pământului, ... munţi, câmpii, oceane, strâmtori, golfuri, insule”7. În ultimii ani de viaţă, în expediţia din Caucaz, el se dezvăluie din nou ca istoric şi arheolog, căutând şi studiind monumente, ruine şi inscripţii, dar şi ca geograf şi slujitor al ştiinţelor naturii, preocupându-l, între altele, şi limita zăpezilor. tot din această expediţie, cu simţul său practic, a adus cu sine un meşter armean care descoperise o metodă de a face lâna mai moale!

Opera sa se încadrează obiectivelor pe care le urmărea, intereselor neamului său şi ale sale. În prima parte a vieţii sale intelectuale a fost preocupat de probleme de filozofie, de metafizică şi logică îndeosebi, Divanul reprezentând „prima carte românească originală de gândire religiosă”8. Ca filozof a dezbătut probleme neîndoielnic „de actualitate“ în vremea sa, deci moderne, ca teoria cunoaşterii, problema atomilor, predestinaţia, liberul arbitru, formarea materiei. În etapele următoare, lucrările sale s-au legat direct de activitatea şi obiectivele sale practice.

Dacă Istoria ieroglifică, Viaţa lui Constantin Cantemir şi Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor au corespuns istoriei sale recente şi luptelor politice ce se dădeau în cele două principate şi în care era personal implicat, prin Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor, finalizat la sfârşitul existenţei sale, a încercat să facă bilanţul cunoştinţelor epocii sale despre români, în rândul

7 Dimitrie Cantemir, Metafizica, traducere de N. locusteanu, Bucureşti, 1928, p. 46-47.

8 p.p. panaitescu, op.cit., p. 51.

50

cărora îi includea pe moldoveni, el susţinând romanitatea lor şi unitatea ramurilor lor. Descrierea Moldovei a reprezentat „cea dintâi descriere ştiinţifică a unui român“9 şi o reuşită sinteză multiformă a Moldovei, şi de asemenea întocmirea de către înzestratul cărturar şi a hărţii ţării, pe care fusese silit s-o părăsească, se înscrie în aceeaşi activitate multiformă a unui cărturar modern.

lucrările dedicate otomanilor s-au aflat şi ele pe linia interesului său direct, de data aceasta îmbinat şi cu cel al Rusiei ţarului petru. De la muzica turcească, prinsă într-un preţios şi unic tratat (şi ar fi de adăugat că a fost un interpret al muzicii, că a inventat un instrument muzical şi că a şi compus), tratat menit a face cunoscută lumii europene o latură ignorată a vieţii otomane, la Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman şi la Sistema religiei musulmane, toate aceste lucrări reprezentau, de fapt, o imagine aproape completă a unei lumi pe care el o descifrase, integrându-se pentru aceasta aproape cu pasiune înăuntrul ei timp de ani. „Când eram tânăr, scria el la apusul vieţii, în Sistema religiei musulmane, învăţam limbile orientale şi fără încetare, timp de 22 de ani, am stat la poartă Otomană, având convorbiri cu oameni de tot felul de ranguri şi cuvintele lor s-au lipit de mintea mea ca ceara”10. Harta Constantinopolului şi reproducerea înfăţişării palatului său din Istanbul întregesc pentru cei de astăzi viziunea lui Cantemir, modernul epocii sale, despre lumea turcă în care se integrase pentru o vreme.

Scrierile sale nu reprezintă în general o „artă pentru artă”, ci ele se înscriu în activitatea sa practică, servesc ţelurile sale şi ale românilor, îi erau necesare şi el este modern şi în acest fel de comportament, refuzând să se dedice unor lucrări care nu răspundeau necesităţilor timpului său şi obiectivelor sale. Încă din timpul vieţii a

9 Ibidem, p. 148.10 Dimitrie Cantemir, Sistema muhamedanski religii

(Sistema religiei mahomedane), apud p.p. panaitescu, op.cit., p. 217.

51

dobândit notorietate în unele cercuri cărturăreşti europene, în parte lucru datorat legăturilor lui cu lumea diplomaţilor de la Istanbul şi apoi din petersburg, şi sprijinului ţarului, dar, cert, şi ca ecou al activităţii sale intelectuale. Alegerea sa ca membru de Academia din Berlin şi de asemenea redactarea lucrării sale despre Moldova pentru această Academie aveau să fie întregite, după dispariţia sa, prin marele ecou pe care l-a avut Istoria Imperiului Otoman, care, cum constata p. p. panaitescu, până la apariţia lucrării lui Hammer purgstall a reprezentat „temelia tuturor cercetărilor şi izvorul principal de informaţie despre istoria turcilor, întreprinse de toţi învăţaţii Europei”11.

Cantemir a fost un cărturar de înaltă clasă, într-adevăr „un om integral de cultură”, ori, cum scria mai târziu învăţatul Bayer, „un om cu suflet mare, cu mari virtuţi, obişnuit cu primejdia şi având o dragoste de necrezut pentru ştiinţă”12, dar, în acelaşi timp, el a urmărit un ţel politic. O monarhie aliniată modernităţii epocii sale, cu boierii mari disciplinaţi şi supuşi, şi totodată o domnie pe viaţă şi ereditară au fost obiectivul său, lucru reflectat în înţelegerea din aprilie 1711 cu ţarul. Aceasta prevedea, între altele, ca „toată puterea să fie la domn” (art. VI), ca boierii să fie îndatoraţi să îndeplinească poruncile „fără nicio împotrivire sau zăbavă” (art. IX) şi ca „toate judecăţile” să fie apanajul domnului (art. X). De asemenea, deşi a ales tutela ţarului, a căutat să pună stavile unor eventuale imixtiuni ale marelui imperiu răsăritean, stabilind, în înţelegerea sa cu ţarul petru, ca garnizoane ruse să nu fie instalate în ţara sa decât cu „învoirea” sa (art. X)13.

Cantemir, ca un om modern, s-a adaptat mediului în care a vieţuit. la Istanbul, în afara păstrării religiei sale creştine, s-a integrat în comportament interlocutorilor săi otomani. În Rusia, acestă integrare este şi mai izbitoare, deoarece ea a reprezentat şi modernizarea sa pe multe

11 Ibidem, p. 171.12 Apud p.p. panaitescu, op.cit., p. 222.13 Ibidem, p. 107.

52

planuri. Straiele orientale au fost abandonate şi el s-a comportat ca un mare nobil, care ar fi fost acceptat şi în ţările occidentale, care serviseră de model ţarului petru. Venind la Moscova şi la petersburg, fostul domn s-a integrat cu uşurinţă vieţii mondene moderne şi europene pe care o instaurase ţarul. Îl vedem participant la baluri mascate ori la care alegorice, primind ca un mare nobil al Occidentului oaspeţi de seamă, dar mai ales sfetnic apropiat al ţarului reformator, membru al Senatului – în acea vreme alcătuit numai din zece membri şi fiind mai mult un guvern al lui petru cel Mare –, participant la opera de înnoire a marelui imperiu, care ar fi dorit – cum s-a întâmplat în 1716 – să-l însoţească pe ţar într-o călătorie în ţările din Occident. tot lui i s-a datorat adoptarea titlului de împărat de către petru, şi aceasta marcând o idee nouă de aliniere la cealaltă Europă.

*Dimitrie Cantemir a fost un om modern, slujitor

multiform al noului, al viitorului, iar activitatea sa deosebit de rodnică a slujit epocii sale, dar mai ales urmaşilor săi până în zilele noastre. El rămâne ca o personalitate de excepţie dăruită de români umanităţii, ca un cărturar cu nepreţuite valenţe.

53

ulySSE ENtRE tuRCS Et VéNItIENS

Académicien EVANGHELOS MOUTSOPOULOSMembre de l’Académie d’Athènes Membre de l’Académie Roumaine

l’une des œuvres de Démettre Cantemir1 est une source inépuisable de renseignements sur la Grèce et les Grecs de son temps. Elle contient des témoignages d’une valeur inestimable qui, en principe, font défaut par ailleurs et s’avère, en conséquence, d’un concours précieux pour l’historien des siècles de joug ottoman sur ce pays. par une heureuse coïncidence, j’ai l’honneur de prendre la parole après le professeur Barbu qui nous a entretenus de l’odyssée des manuscrits de Cantemir. Je me suis efforcé de centrer, pour la présente occasion, mon attention sur un personnage dont l’odyssée, à savoir les tribulations – lui valent bien, à mon sens, la qualification d’un ulysse moderne. Sa vie, tumultueuse comme celle des plusieurs Héros dont traite cette histoire écrite par un conteur digne de foi et dans un style savoureux, vaut hautement d’être retracée en l’occurrence.

1 Cf. en trad., Histoire de l’Empire Ottoman où sont perçues les causes de son agrandissement et de sa décadence, avec des notes très instructives, par S.A.S. Démétrius Cantemir prince de Moldavie, traduite en Français par M. de Jonquières, Commandeur, Chanoine Régulier de l’Ordre Hospitalier du Saint Esprit de Montpellier, tome IV, à paris, chez Jacques-Nicolas le Clerc, MDCCXlIII (1743), avec Approbation et privilège du Roi.

54

Il s’agit de libérios Gérakaris2, descendant d’une famille de notable du Magne, dans l’extrême sud de péloponnèse, que Cantemir identifie avec l’antique laconie. la vie de cet aventurier de classe ne manque certes pas de pittoresque. Il naquit dans une province où les turcs n’ont jamais pu mettre le pied, mais dont Venise s’était faite l’héritière. les mœurs de la région encouragement la vindicte entre les clans rivaux, il dut s’enfuir, trouvant refuge à Venise et s’engagea dans la marine de la Sérénissime, mais ne tarda pas à pratiquer la piraterie, à son propre compte, jusqu’à sa capture par la flotte ottomane. Sept ans durant il fut soumis au régime inhumain des galères et n’en fut libéré que grâce à sa roublardise – il prétendit qu’il était pro-turc – et à des circonstances favorables. De fait, la porte, ayant déjà nommé avec succès un gouverneur en Valachie, voulut tenter la même expérience dans la Magne à peine apaisé. un gouverneur chrétien orthodoxe aurait des chances de réussir dans une province de l’empire qui, de plus, aux dires du candidat, souffrait de pressions religieuses des Vénitiens, agents du Vatican et «soupirait après la domination ottomane» (sic!)3.

Or un tel gouverneur de prestige se devait également d’y être installé dans ces conditions prestigieuses, en épousant une princesse. Avant sont départ de Constantinople, chargé déjà de la province entière de péloponnèse, libérakis conçut une ruse destinée à déjouer le dynaste barbare, et qui l’égalait à ulysse. Son choix s’était déjà porté sur la personne d’Anastasie, descendante de la famille noble de Buhueşti, en Moldavie, et veuve de Doucas, prince de pays, mort en captivité, sans doute après

2 cf. ibid., p. 25, il s’agit de libérios Gérakaris, cité par l’auteur sous la forme Geratchari (1645-1696), surnommée Libérakis tout court, prénom diminutif; nom de famille prononcé Yérakaris, du grec hiériax, «faucon», plus suffixe latin > byzantine -arius, désignant l’occupation; ici «chasseur au faucon».

3 cf. ibid., p. 85-87.

55

une expédition malheureuse en pologne. la stratagème consistait en ce que le princesse, étant déjà secrètement «fiancée» de libérakis, mais se sentant embarrassée de devoir épouser officiellement un aventurier notoire, feignit repousser sa demande. Elle sollicita alors le patriarche de la visiter et lui confia sa crainte de désobéir aux autorités. un prêtre attendait dans ses appartements et le mariage fut célébré illico. anastasie ne put néanmoins supporter le déshonneur et, juste après le départ de son époux, se résigna à prendre le voile qu’elle ne quitta qu’à sa mort.

le récit de Cantemir s’arrête à cette étape des aventures de libérakis dont les faits et les gestes se poursuivent cependant. Sa présence au Magne se révéla avantageuse au départ, mais à la suite d’une révolte des Maniates, il s’enfuit à nouveau à Venise où il fut comblé d’honneurs. Or, fort de son expérience de la navigation, il versa derechef dans la piraterie, avant de se faire encore arrêter et emprisonner. libéré, il entreprit, à la tête d’une armée turque, la conquête du péloponnèse, mais après la crise de Corinthe, il ne put investir Nauplie, les Grecs ne lui faisant plus confiance. Il se dirigea de lors vers la Grèce centrale et s’empara de Carpénissi. les Vénitiens le contractèrent alors et, lui-croix de saint Marc et fut nommé gouverneur de la Grèce centrale, avec le droit de d’entretenir une garde de corps personnelle. Sans raison apparente, ses troupes attaquèrent la ville d’Arta qu’elles pillèrent et mirent à sac tout en commettant des graves services. Redoutant de perdre le soutiennent des populations de la région, le sénat vénitien le fit arrêter et emprisonner dans la ville de Brescia. Il mourut en prison. Ce fut la fin d’une existence tumultueuse, à l’instar de caractéristiques de l’époque.

l’Histoire de Cantemir fourmille de récits analogues, mais qui ne retracent pas toujours des faits aussi savoureux que déplorables. l’autorité avec laquelle le prince traite ses sujets concernant la Grèce et les Grecs de son temps est confirmée par d’autres sources contemporaines qui font de son témoignage un guide d’une authenticité incontestable.

57

CANtEMIR, «CItOyEN DE l’uNIVERS»

Professeur SERGE FAUCHEREAUcritique et historien de l’art

France

Je vais essayer d’excuser l’intrusion parmi vous d’un historien de la culture censé ne s’occuper que des cent ou cent – cinquante dernières années en Occident, par quelque propos suscités par l’exemple de Démettre Cantemir en son temps.

Dans un petit livre peu répandu, Les Roumains (Madrid, 1943), Mircea Eliade reconnait en Cantemir «l’un des plus illustres savants de son temps», mais lui reproche son alliance avec les Russes. Son contemporain lucian Blaga, au contraire, dans son livre L’Être historique, l’admire sans réserve justement à cause de ses errances dans un vaste espace géographique: «C’était le temps où l’Europe entière formait une sorte de conglomérat à l’état liquide. C’était le temps de toutes les compétitions et envies territoriales menées selon les caprices des grands et au mépris total des intérêts des peuples.» (Si l’on songe aux guerres ethniques et religieuses qui ont récemment déchiré la yougoslavie et bien d’autres lieux du monde, l’époque de Cantemir paraît toujours contemporaine.)

les aléas historiques n’ont jamais empêché les esprits aventureux de circuler: Hérodote a pénétré dans les trois continents connus à son époque, le remuant Walter Raleigh, poète, prosateur, navigateur, homme de guerre et

58

intrigant, a fait plusieurs expéditions en Afrique et dans les Amériques, et même le studieux Descartes a parcouru l’Europe... A celui qui a la curiosité et l’enthousiasme intellectuels, voyager est utile mais indispensable non plus que d’être polyglotte: le philosophe chinois tschouang tseu vivait en ermite et Mariana Alcoforado, la religieuse portugaise, dans un couvent... l’information livresque ou de deuxième main pallie les voyages qu’on ne fait pas: Edgar poe a décrit le pole nord ou paris sans quitter les états-unis et le douanier Rousseau a peint les jungles du Mexique et d’Afrique, qu’il n’a jamais vues que dans les magazines. Dans tous les cas, la curiosité intellectuelle est le moteur qui pousse les uns et les autres.

la curiosité a l’égard de tous et le tout, soucieuse de connaître et de comprendre mieux et davantage, en quête d’une nouveauté qu’ils découvriront et feront découvrir à d’autres, c’est ce qu’on appelait l’esprit des lumières, l’avant-gardisme, que sais-je? Je sais seulement que cet esprit a toujours existé.

Démettre Cantemir était familier de ce pays aussi divers que la turquie, la Russie ou l’Allemagne. Il était connu dans la société savantes d’Europe et sera accueilli à l’Académie de Berlin. (Saluons au passage la larguer de vues d’une académie qui ne retient pas la nationalité de ses membres, mais ce qu’ils peuvent apporter de connaissances à leur assemblées.) Cet homme qui s’est frotté aux religions islamique, orthodoxe, protestante, paraissait suffisamment libre de préjugés pour qu’un chanoine Montpellier traduise son Histoire de l’Empire Ottoman ou se voient les causes de son agrandissement et de sa décadence (paris, 1743). On se plaisait alors aux titres longs, ainsi montesquieu et ses Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence. l’auteur de Candide, friande d’histoires turques, devait songer à ce livre de Cantemir lorsqu’il félicitant sons fils Antiochos des talents de son père, mais notons pour l’anecdote qu’on ne le trouve pas dans la bibliothèque de Voltaire conservée

59

à Saint petersburg; l’ex libris A.D. Cantemir sur un Abrégé de l’histoire universelle d’un Claude de lisle ne peut avoir appartenu qu’à son fils, Antiochos Cantemir.

le philosophe arabe Avicenne recommandait la connaissance des cultures étrangères et lui-même prêchait d’exemple. les grands esprits ont toujours su cela: on s’enrichit de connaissances et on se révèle à soi-même en se frottant aux autres. Albrecht Dürer serait demeuré un peindre local s’il n’était allé à étudier en Flandre et surtout en Italie, il n’aurait pas été le grand peintre fondateur d’un art spécifiquement allemand. pierre Corneille ne quittait guerre sa ville de Rouen, mais il pratiquait ses contemporaines étrangers, comme l’Espagnol Guillén de castro sans lequel il n’aurait jamais écrit avec malice: «telle est la condition humaine, que souhaiter du mal à ses voisins. Celui qui voudrait que sa patrie ne fut jamais ni plus grande ni plus petite, ni plus riche ni plus pauvre, serait le citoyen de l’univers». S’intéresser aux cultures étrangères n’implique ni l’oubli de son pays ni un cosmopolitisme brouillon ou tout se mêle en un cocktail mondialiste: que chacun garde ses spécificités. Ici encore, Cantemir est un modèle car, comme le remarque lucian Blaga, «on peut s’étonner que à l’étranger, mais la culture cosmopolite qu’il avait acquise ne lui fit jamais renier la sienne».

trois siècles plus tard, les voyages sont beaucoup plus faciles et l’information est accessible à tous. Cela ne signifie pas que les contacts est les échanges sont plus importants. Bien des touristes à Cancun ou à Marrakech quittant parfois leur plage ou leur hôtel de luxe et visitent des monuments dont ils ne connaissent pas l’histoire: l’exotisme leur suffit, comme aux retraités installés sur la Costa Brava suffisent le soleil et dix mots d’espagnol. Je caricature: il existe un bon nombre d’exceptions, j’espère.

trop de gens visitent un pays sans se soucier d’en approcher la culture. Certes, un Marco polo allait en Asie jusqu’en Chine pour des raisons commerciales, mais il

60

était peu pressé de rentrer tans il se passionnait pour tout ce qu’on lui raconter, ce qu’il voyait et s’efforçait de mémoriser: les mœurs des gens, les animaux, les plantes, les palais, les techniques, la cuisine, les gravures... le commerçant d’aujourd’hui va dans un pays étranger avec son carnet de chèques et des informations économiques et financières. Je caricature: il existe très probablement quelque exception. l’information, une information qu’il dirait illimitée est à la disposition de tous grâce aux nouveaux medias (télévision, internet etc.) qui sont effectivement de merveilleux instruments, si l’on veut bien s’en servir et s’en servir bien, en contrôlant autant que possible leur exactitude et leurs sources.

Notre vie intellectuelle semble d’être accélérée, on croit qu’il y a de plus en plus à apprendre, sans penser que, simultanément, un foule de connaissances disparaissent parce qu’on les juge caduques ou parce qu’elles le sont effectivement. les enfants et adolescents ont désormais tant de métiers utiles à étudier qu’ils ont plus à lire Britannicus ou La Princesse de Clèves ni l’histoire que remplacent les films de guerre et les séries fantastiques. les étudiants s’épargnent de la lecture de Faust grâce au résumé sur internet en tout l’histoire dans une bande dessinée ventée par les medias. évidemment, j’exagère les intellectuels comme moi, même s’ils travaillent beaucoup, ne savent finalement quelque chose que dans un domaine précis, point très grand circonscrit. tout possesseur d’un savoir court le risque de s’égarer dès qu’il en sort sans prudence et modestie. Il n’est pas capital qu’un homme politique détenteur de pouvoir ait peut de culture, car ce n’est pas ce qu’on attend de lui; mai il est fâcheux qu’il condamne un roman du patrimoine ou un art étranger parce qu’il n’y comprend rien.

Ce qui est déplorable au niveau d’un homme l’est évidement au niveau des peuples. (Nous voici revenus à Voltaire cité plus haut.) Ne pas connaître sa propre culture est une triste carence. Hier comme aujourd’hui, les Cantemir

61

ne sont pas assez nombreux pour faire comprendre, par leur exemple et leur écrits, combien et plus scandaleuse encore notre ignorance de la culture de nos voisins, de nos partenaires, proches ou lointains. Défions nous des cultures dominantes qui, en réalité, ont dominé par leur puissance économique et imposé des produits culturels à leur gré, jusqu’à une prochaine redistribution du pouvoir. Jusqu’ici, les trois cultures, anglo-saxonne, française et allemande, qui font et répandent une histoire de culture, une échelle de valeur et une carte du monde réputé cultivé, intéressent surtout à ce qui concerne directement ou d’un point de vue colonial. Faisons confiance à une curiosité bienveillante – le goût de la collection, par exemple, quand il n’est pas mercantile, entraîne souvent une vraie connaissance; le goût de seul exotisme, en revanche, laisse l’objet étranger dans le domaine de l’étrange.

l’arrogance culturelle n’est plus si éloignée des préventions de croyance: tel qui trouve naturels les costumes sacerdotaux de sa propre religion trouve grotesque ceux d’une autre religion et tel qui vénère un mur, un bétyle ou un morceau de bois détruit des sculptures séculaires qui lui paraissent sacrilèges. Il semble bien qu’approcher successivement des cultures en turquie, en Roussie, en Allemagne ou ailleurs porte a plus de tolérance et une compréhension plus profonde des hommes.

Cher Cantemir, cher Voltaire, il n’est pas facile d’être un «citoyen de l’univers».

63

pROBlEME DE IStORIA lIMBII ROMÂNE ÎN OpERA

luI DIMItRIE CANtEMIR

Profesor universitar GRIGORE BRÂNCUŞMembru corespondent al Academiei Române

universitatea din BucureştiFacultatea de litere

Dintre operele învăţatului principe se detaşează, din perspectiva ştiinţei limbii, în special Descriptio Moldaviae (DM) şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (Hr.)1.

1. Ca şi la cronicarii din secolul al XVII-lea, latinitatea limbii e în relaţie directă cu originea etnică a românilor: „Romanii – scrie Cantemir – sânt moşii strămoşii noştri ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor şi a tuturor, oriunde să află, a românilor, precum şi singur numele cel de moşie ne arată (români chemându-ne) şi limba cea părinţască (carea din românească sau latinească iaste) nebiruit martur ne iaste” (Hr., I, p. 87; subl. ns.). Român este nume de moşie, adică moştenit, transmis din latină; sintagma revine în textele lui Cantemir, preluată, probabil, de la Miron Costin, care scrie: „Şi aşa ieste acestor ţări şi a ţărâi

1 dm = Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.

Hr. = Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, I-II, ediţie îngrijită, studiu introductiv, glosar şi indici de Stela toma, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, 2000.

64

noastre, Moldovei şi ţărâi Munteneşti numile cel direptŭ de moşie ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspund cu graiul: Ţara Românească”2.

Din fraza citată mai sus din Hronic, reţine atenţia şi expresia limba părinţască, prin care se arată că legătura dintre generaţii e asigurată de „voinţa” vorbitorilor de a folosi un anumit idiom, cel „părintesc”, idiomul moştenit, şi nu altul.

2. Cantemir a remarcat, cel dintâi, că româna e mai fidelă latinei decât celelalte limbi romanice, ea reprezentând prin aceasta un argument de seamă al romanităţii etnice: „Drept unic argument le punem dinainte celor ce se îndoiesc [de romanitatea românilor] graiul moldovenesc [=românesc], care, de vreme ce se apropie mai mult decât oricare altul de vorbirea romană, îi vădeşte mai limpede decât orice contrazicere cu putinţă pe întemeietorii neamului nostru” (DM, p. 283; subl. ns).

Restrângând comparaţia românei la italiană, el remarcă faptul că în română „se mai găsesc încă mai multe vorbe latine pe care italiana nu le cunoaşte nicidecum” (ibid., p. 333); rezultă de aici concepţia că româna, ca idiom romanic, are un caracter arhaic.

latinitatea mai pronunţată decât în Romania Occidentală se explică prin aceea că româna a fost izolată de timpuriu de centrele inovatoare ale romanităţii şi, totodată, sortită să evolueze într-un mediu lingvistic şi cultural non-romanic. Contactul românei cu limbile vecine a întărit caracterul ei latin, pentru că dispunea, de la început, de mijloace suficiente de a integra, în spirit latin, elementele alogene. Evoluţia izolată a latinei dunărene a grăbit, de fapt, procesul transformării ei în limbă romanică.

2 Miron Costin, Opere, ed. p.p. panaitescu, ESplA, Bucureşti, 1958, p. 269. la Cantemir apare şi lăcuitor de moşie „locuitor băştinaş” (Hr., II, p. 14). În pagina de gardă a Hronicului, Cantemir se intitula „Voievodul şi de moşie domn a Moldovei”.

65

Caracterul latin al românei poate fi mai bine pus în lumină pentru veacurile mai vechi ale evoluţiei ei. Cipariu şi Hasdeu au arătat aceasta analizând lexicul unor texte din secolul al XVI-lea. pentru Cantemir, latinitatea evidentă din epocile anterioare, neumbrită de aportul influenţelor, e o dovadă a romanităţii etnice: „Aşadar, limba românească a fost în primele sale veacuri latină şi română curată şi adevărată şi de aceea [cei ce o vorbesc] se cheamă pe drept încă şi astăzi români, iar limba lor, română” (MN, p. 67, subl. ns.)3.

3. Cantemir este primul învăţat care a arătat că în structura primară a limbii noastre există elemente păstrate din substratul traco-dacic. pentru depistarea acestora el apelează la un criteriu negativ, aşa cum se procedează şi astăzi, adică se consideră că aparţin substratului cuvintele care nu se pot explica prin latină ori prin influenţele vechi (greacă sau slavă). Iată cum formulează Cantemir acest principiu metodologic de cercetare: „trebuie observat că în limba moldovenilor se află câteva cuvinte, care, odată ce le sânt necunoscute atât latinei, cât şi dialectelor celorlalte neamuri învecinate, noi socotim, poate că nu fără de rost, că ele au rămas din cea a dacilor din vechime” (DM, p. 335). Dintre exemplele date de Cantemir: stejar, pădure, heleşteu, cărare, grăiesc, nemeresc, numai stejar s-ar integra, cu probabilitate, în şirul cuvintelor moştenite din traco-dacă; pădure provine din lat. palus, -dis, „baltă”, care a evoluat la fel, atât formal, cât şi semantic, în albaneză (alb. pëyll, pyll „pădure”), de unde ipoteza că lat. paludem (*padulem, cu metateză) a fost asimilat de timpuriu în iliră şi în traco-dacă; cărare e lat. carraria, „drum de care” (de aici, probabil, şi alb. it. karrarë „idem” şi dim. karraricë); heleşteu e maghiar, iar grăi şi nimeri provin din slavă.

Cuvintele din substrat sunt, totuşi, numeroase, oricum, nu mai puţine decât cele datorate altor influenţe:

3 mn = De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus, în D. Cantemir, Opere, IX/I, Editura Academiei, Bucureşti, 1983 (în traducerea lui Dan Sluşanschi).

66

„Dar ce este mai adevărat şi mai aproape de dreapta judecată [decât] că românii au primit nu puţine cuvinte de ale dacilor (subl. ns.), precum mai târziu de ale slavilor, polonilor, ungurilor şi grecilor (aşa cum se amestecă încă şi astăzi în graiul nostru)” (MN, p. 365).

Dat fiind că limba dacilor nu ne este cunoscută, urmează că influenţa ei asupra latinei dunărene trebuie studiată ca un fenomen implicit, adică presupus prin raportare la influenţele atestate (slavă, maghiară, greacă). totuşi, s-ar părea că D. Cantemir considera aportul substratului mai profund decât o simplă influenţă lexicală. Există pasaje în lucrarea citată mai sus din care pare să rezulte că învăţatul principe se va fi gândit la faptul că unele particularităţi fonetice şi gramaticale s-ar datora intervenţiei unei limbi preromane. În acest fel s-ar explica apariţia vocalei ă („din latinul a ca în gallina, găină”), postpunerea articolului definit, ori folosirea auxiliarului volo în structura timpului viitor. Chiar dacă nu arată în mod expres că e vorba de elemente determinate de acţiunea substratului, important este faptul că el distinge caracterul neromanic al acestor particularităţi.

Ingredientul autohton din lexicul primar al românei are caracter rustic, care concordă, de fapt, cu rusticitatea latinei transplantate în această arie a Europei. După Cantemir, păstrarea elementelor dacice în lexicul românesc s-ar datora în special femeilor (în general, lumii satelor), mai conservatoare în materie de limbă. Iată ce scrie în acest sens: „Cred şi accept că dacii şi-au putut strica limba şi amesteca unele cuvinte latine, dar nu că şi le-au putut uita până într-atâta pe ale lor, încât nici măcar între femeile şi moaşele de la ţară să nu fi rămas şi cea mai slabă urmă” (ibidem, p. 65).

Alteori, observă că elementele autohtone s-au impus în latina dunăreană prin sclavii daci şi mai cu seamă prin femeile dacilor căsătorite cu colonişti romani (DM, p. 335). Nu e lipsit de interes să arătăm că şi Miron Costin pare să fi intuit contribuţia substratului la formarea limbii

67

române când afirma că dacii n-ar fi fost exterminaţi, ci alungaţi peste munţi, în Ardeal, concepţie care, după cum se ştie, reapare la Cantemir.

De la daci ni s-au păstrat până astăzi, în expresie latină, mai rar slavă sau greacă, o mulţime de vechi credinţe, obiceiuri, datini, câteva dintre ele intrate în toleranţa creştină. Reţinem, din lista întocmită de Cantemir, nume ca: Zâna (folosit mai ales la plural), care ar fi Diana (comp. şi alb. zanë), Drăgaica, legată, ca şi Ceres, de cultul holdelor îmbelşugate, Stahia, Ursitele, Frumoasele (Ielele), Sâmdzienele (explicat, pentru prima oară, din Sanctus dies Johannis, sărbătoarea de la 24 iunie, din preajma solstiţiului de vară), Joimăriţele, Păpăluga, Zburătorul, Striga, Căluşul, Doina ş. a. (DM, p. 320-323). Se observă că aproape toate acestea sunt denumite prin termeni de origine latină. unele au fost studiate de folclorişti şi etnografi. trebuie remarcat însă că ele sunt legate de psihologia lumii rurale, au caracter popular, rustic, ca întreaga moştenire preromană şi ca latina însăşi din această arie periferică a Romaniei.

4. În legătură cu influenţele, îndeosebi influenţa slavă, pe care le-a suferit româna veche, Cantemir remarcă un fapt foarte important, anume că acestea au afectat numai lexicul, nu şi structura gramaticii: „limba românilor [...] a păstrat totuşi cu tărie un lucru, ca declinările şi conjugările, precum şi unele cuvinte ale limbii lătineşti celei dintru început acum lăsate în părăsire” (Hist., în Opere, IX/I, p. 333). De reţinut din acest pasaj că româna a pierdut unele cuvinte latineşti („lăsate în părăsire”), înlocuite, probabil, de echivalente slave.

În capitolul din DM consacrat limbii, el observă că unele influenţe se produc în special în zonele periferice, de contact lingvistic direct între populaţii. În acest sens, influenţa polonă (şi, mai ales, cea rusă) a afectat vorbirea celor de lângă Nistru, cea maghiară pe a moldovenilor din zonele muntoase, din apropierea transilvaniei, influenţele

68

turcă şi greacă se recunosc în româna din sudul Moldovei (DM, p. 335). Din greacă, de exemplu, au pătruns în română pedeapsă, a chivernisi, azimă, pizmă ş.a.

Influenţele de margine sunt posterioare epocii de constituire a românei comune. Ele au însă caracter popular şi contribuie la conturarea graiurilor locale. Influenţa rusă asupra graiului din Basarabia era activă şi la începutul secolului al XVIII-lea: „trăitorii despre Nistru, carii fără seamă multe ruseşti cuvinte în limba românească amestecă, precum şi astădzi să véde” (Hr., II, p. 59). Observaţiile lui Cantemir concordă cu imaginea graiurilor moldoveneşti din atlasele lingvistice de astăzi.

El a remarcat şi procesul invers, acela al influenţelor româneşti asupra limbilor vecine. De reţinut, de exemplu, că în Ardeal ungurii au tradus din româneşte multe nume de locuri: „ungurii voroava numerelor [= numelor] după graiul lor schimbând” (Hr., II, p. 162). După cum se ştie, aceasta este o problemă cercetată intens de lingviştii şi istoricii din secolul trecut.

5. În gândirea lui Cantemir se contura, deşi vagă, imaginea unei limbi române comune (străromâna, în sensul germ. Urrumänisch). unitatea românei din nordul Dunării: „locuitorii Valahiei şi ai transilvaniei au aceeaşi limbă cu moldovenii” (DM, p. 335) e completată prin includerea aromânei: „Condovlahii sau cuţovlahii din ţara grecească cu românii sint toţi de o limbă şi de un niam” (Hr., II, Scara, p. 203). Intervin aici împrejurările de istorie socială din perioada de formare a romanicei dunărene. E vorba de faptul, invocat de Cantemir, că Aurelian e posibil să fi retras în sudul Dunării numai o parte din populaţia Daciei Romane: „Dzicem dară împreună cu alalţi a vremilor scriitori, [...] Aurelian împărat cu bună samă sau pre toţi romanii, sau numai o samă, adecă oştenii şi cei mai de frunte (subl. ns.) din Dachia deodată să-i fie mutat în Misia” (Hr., I, p. 190). Aşadar, leagănul primitiv al formării limbii române trebuie să fi fost şi în concepţia

69

lui Cantemir pe un larg teritoriu romanizat, la stânga şi la dreapta Dunării. E interesantă precizarea în acest sens: „precum astădzi videm că şi-n Misia de la poarta de Fier până în Marea Neagră satele carile sint mai aproape de malurile Dunării pline sint de români de un niam şi de o limbă cu ceşti de ceasta parte de Dunăre” (Hr., I, p. 190).

totuşi, trebuie spus că D. Cantemir credea că staţionarea la sud de Dunăre a fost temporară, de scurtă durată, şi că tot în timpul lui Aurelian a avut loc întoarcerea romanilor în Dacia lui traian: „Dovedéşte-să că acea a romanilor trécere din Dachia în Misia prea scurtă să fie fost şi supt acelaşi împărat iarăşi la locul său să să fie întors” (Hr., I, p. 193).

6. Cantemir susţine mereu ideea continuităţii româneşti la nordul Dunării în tot cursul evului mediu. Cităm din Hronic (p. 87): „Iară românii, carii sint părinţii moldovénilor şi a munténilor, precum cu multe şi tari dovéde am arătat, totdeauna pre locurile sale au lăcuit, precum şi acum acéiaşi lăcuiesc”.

7. Aromânii ar proveni, după Cantemir, din nordul Dunării: „Aşé dară, românii noştri, precum dzisăm, de latini [=greci] împreună şi de bulgari asupriţi fiind, li-au căutat a tréce Dunărea iarăşi înapoi, la locurile céle vechi. Iară carii s-au fost întins pănă în Epir la Greţia, acolo au şi rămas” (Hr., II, p. 155). Mai exact, aromânii sunt urmaşi ai acelor romani strămutaţi de Aurelian în Moesia: „N-ar putea fi nimeni care să-mi tăgăduiască [faptul] că tocmai din acei români [se trage] populaţia românească, cea care locuieşte încă şi astăzi în tot Epirul şi în jurul Ianinei, căci graiul însuşi ne este martor, dat fiind că şi aceia vorbesc româneşte” (MN, p. 113).

Cele patru forme de limbă sub care se manifestă româna unitară se disting la nivel dialectal. Apropiate între ele sunt graiurile din Moldova, Valahia şi transilvania; în terminologia de astăzi acestea sunt subdialecte şi reprezintă dialectul dacoromân. Mai depărtată („un grai

70

mult mai stricat”) este româna din sudul Dunării, aromâna, care reprezintă un dialect aparte. Aşadar, două grupuri de unităţi dialectale, ca în concepţia dialectologilor de astăzi: graiurile nordice (dacoromâna) şi graiurile sudice (aromâna).

Cantemir observă că aromâna păstrează „peste tot flexiunile moldoveneşti ale numelor şi ale verbelor”, de unde rezultă că în gândirea lui aromâna nu e o limbă aparte de dacoromână, ci un dialect al aceleiaşi limbi comune. Aromânii – zice el – „amestecă într-un chip de mirare limba din părinţi cu limba cea grecească şi cu cea albaneză, astfel că nu arareori ei pun la mijloc în vorbirea valahică vreo frază curat grecească, alteori câte una curat albaneză” (DM, p. 336). probabil că el sesiza afinităţile mari de structură între română, greacă şi albaneză, pe care le-au studiat mai târziu Kopitar, Miklosich, Sandfeld ş.a.

8. De un interes aparte sunt observaţiile lui Cantemir privind domeniul dialectologiei dacoromâne. El a remarcat că deosebirile din interiorul unui grai (al unei vorbiri locale) pot coborî până la nivelul familiei. Este excelentă observaţia că pot exista diferenţe de grai între bărbaţi şi femei, că vorbirea femeilor e mai conservatoare decât a bărbaţilor. Constatarea aceasta reapare, mai târziu, la mulţi învăţaţi români şi străini (de ex., p.J. Rousselot, th. Capidan ş.a.), însoţită de varietatea motivaţiilor externe referitoare la aceste manifestări ale vorbirii.

În acest sens, trebuie spus că D. Cantemir este cel dintâi învăţat care atrage atenţia asupra palatalizării labialelor în graiul din Moldova, ca fenomen care distingea, în vremea lui, mai cu seamă vorbirea femeilor (şi a aşa-zişilor feciori de babă „filii vetulae”, acei bărbaţi care „au zăbovit prea mult la sânul maicii”). Explicaţia producerii fenomenului palatalizării e corectă, adică labiala îşi mută locul de articulaţie de pe buze pe palat sub influenţa lui i: pi, bi, vi, mi: kiatră, ǵine, ńie etc.

pornind de la Cantemir, Hasdeu a reluat problema palatalizării labialelor (vezi Etymologicum Magnum

71

Romaniae, III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 32-39), arătând că e un fenomen străvechi păstrat prin vorbirea femeilor, conservatoare prin excelenţă în materie de limbă. Nu se poate dovedi că labialele palatalizate caracterizau limba dacilor. Hasdeu crede însă că în vorbirea femeilor dace grupurile de sunete pi, bi, mi, vi erau percepute în cuvintele latineşti, pe care şi le însuşeau, în perioada de bilingvism, ca ḱi, ǵi, ńi, deci cu labialele palatalizate.

Graiurile dacoromâne se disting mai ales prin trăsături fonetice (fenomene care se repetă în structura fonetică a cuvintelor), gramatica rămânând, în general, neschimbată de la un grai la altul. Fluctuaţiile lexicale contează mai puţin în caracterizarea variantelor dialectale ale limbii. „locuitorii Valahiei şi ai transilvaniei au aceeaşi limbă cu moldovenii, dar pronunţia le e mai aspră, cum giur, valahul îl va pronunţa jur, cu z polon sau j francez; Dumnedzeu, la valahi Dumnezeu, acmu, la valahi acum, acela, la valahi ahela [= ahăla]” (DM, p. 335).

9. În limba culturii (în general, în limba scrisă) a existat încă de la început tendinţa de evitare a trăsăturilor regionale, impunându-se astfel o variantă unitară în toate zonele culturale româneşti. În acest sens trebuie înţelese spusele lui Cantemir că „vorbirea cea mai curată” se află la Iaşi, „unde e curtea domnească” şi unde „locuitorii [...] ajung îndeobşte să fie mai cultivaţi”; de asemenea, observaţia că muntenii au „şi câteva cuvinte necunoscute de moldoveni, pe care, când scriu, le lasă, totuşi, pe toate la o parte, şi ei urmează κατά πόδα «pas cu pas» şi limba şi ortografia moldoveanească” (DM, p. 335). lui Cantemir nu îi era, deci, străin efortul comun al oamenilor culţi din ambele provincii de a crea o variantă unitară a limbii literare. Se înţelege de aici că el vede, ca şi cărturarii de mai târziu, că în interiorul românei comune se disting, ca termeni opozabili, cele două variante: vorbită şi cultă.

10. În ultimul capitol din Descrierea Moldovei, Cantemir se ocupă de scrierea cu alfabetul chirilic, arătând

72

că acesta nu era potrivit pentru rostirea românească şi că a fost nevoie de crearea unor slove noi: „Cum însă caracterele slavoneşti nu erau de ajuns pentru pronunţarea corectă a tuturor cuvintelor pe care limba moldovenească, o parte, le stricase din cea latină, o parte, le adoptase din idiomurile neamurilor vecine, au mai trebuit născocite şi câteva caractere noi; s-a ajuns astfel ca, mai apoi, graiul moldovenesc să fi primit un atât de mare număr de litere, cât nu rabdă nici unul din idiomurile europene. Căci astăzi se numără, laolaltă cu unele semne prozodice şi ortografice, 47” (DM, p. 337). Aşadar, alfabetul chirilic conţinea mai multe semne decât era necesar pentru scrierea românească şi, totodată, mai puţine pentru redarea acelor pronunţii specifice limbii române.

11. O latură foarte importantă a istoriei limbii române este etimologia cuvintelor, pentru care Cantemir are o predilecţie specială. În toate operele sale se manifestă interesul pentru explicarea cuvintelor în felurite moduri: prin raportare la sinonime, la echivalentele din alte limbi, la formele de bază latineşti, greceşti, slave, orientale, la realitatea concretă desemnată prin conţinutul semantic al cuvântului etc.

În Istoria ieroglifică întocmeşte o Scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare, care cuprinde 280 de termeni noi, aproape toţi din greacă (neologisme tehnice), mai puţini din latină, turcă, arabă, slavă. Fiecare cuvânt este explicat semantic. Cantemir ţine să precizeze că izvorul principal este greaca, de unde numeroase neologisme au pătruns în latină şi în celelalte limbi moderne. El recomandă oamenilor de cultură care recurg la cuvinte străine noi să se silească „a le moldoveni sau a le români” (Istoria ieroglifică, I, p. 7, ed. panaitescu, Verdeş, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963), adică a le adapta la fonetica şi gramatica limbii române.

Cantemir e preocupat mereu de explicarea etimologică a numelor proprii: ţinuturi, oraşe, târguri, ape, lacuri, munţi,

73

păduri. De reţinut, între altele, faptul că numele de ape mari ale Moldovei sunt menţionate laolaltă cu corespondentele lor străvechi înregistrate de autori antici (de exemplu, Istros, patissos, Hierasus, porata, Dinastris, tyras). În DM se arată că numeroase nume de ţinuturi şi localităţi provin de la numele cursurilor de apă: Moldova, Suceava, tutova, Covurlui, Vaslui, Bârlad, putna, lăpuşna, Neamţ. Acest raport etimologic, în care de regulă prevalează hidronimul, e întâlnit frecvent în cercetările de toponimie din lingvistica actuală. Alteori, numele topic provine de la un nume de persoană: „un Iaţco rus, la satul carile de pre numele acelui rus şi acmu să se fie chemând Eţcanii” (Hr., II, p. 159; v. şi Costin, op. cit., 232).

Cantemir preferă termenul ţinut, „stăpânire; district, judeţ” pentru denumirea împărţirilor teritorial-administrative ale Moldovei, un derivat al verbului a ţine, cu sensul vechi de „a stăpâni” (şi astăzi, popular: „Via asta a ţinut-o popa” = a stăpânit-o).

uneori, etimologia numelui propriu e sugerată de particularităţile concrete ale obiectului denumit, de exemplu: „Bistriţa, trăgându-şi obârşia din Munţii transylvaniei, poartă ape atât de năvalnice şi de repezi, încât smulge chiar şi stânci foarte mari din munţii prin care se prăvale şi le rostogoleşte cu sine” (DM, p. 147); sl. bîstro „repede”.

Cantemir sesizează sensul identic al lat. ripa şi dac. mal în structura top. Dacia Ripensis şi Dacia Maluensis numită de el „Dacia Măluroasă, care s-au fost trăgând pre lângă malul Dunării (de pre care şi numele au luat)” (Hr., I, p. 54; id., p. 17, 134, unde se arată că mal se identifică semantic cu lat. ripa).

Originea numelor ţărilor româneşti l-a interesat în mod special pe savantul principe. E vorba atât de numele interne, cât şi de cele atribuite de vecini: Moldova (de la numele râului), Valahia, Vlahia-Neagră, Muntenia, Bogdania, Multany, Ţara Românească, Ungro-Vlahia, Kara-Iflak, Basarabia, Bugeac etc. „Muntenii singuri

74

[...] şi-au ţinut numele cel de moşie şi să numesc şi astădzi români, adecă romani” (Hr., I, p. 273). Întreaga nomenclatură istorică privind ţările româneşti, expusă mai ales în Hronic, e reluată, cu aceeaşi pasiune, peste un secol şi jumătate, de B.p. Hasdeu, în Istoria critică a românilor. Se întâlnesc pe acest tărâm două mari spirite ale culturii româneşti, Cantemir şi Hasdeu.

În concluzie, Dimitrie Cantemir se impune în istoria lingvisticii româneşti prin ideile sale privind romanitatea limbii, continuitatea românească în spaţiul nord-dunărean, intervenţia substratului în structura primară a limbii, caracterul superficial al influenţelor externe, unitatea limbii comune (cu poziţia românei sud-dunărene), varianta literară a limbii, afluenţa neologismelor, interesul pentru etimologie.4

4 pentru alte observaţii şi interpretări, vezi, între altele: Ştefan Giosu, Dimitrie Cantemir, studiu lingvistic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; Cicerone poghirc, Philologica et linguistica, Ausgewählte Aufsätze (1953-1983), Bochum, 1983, p. 434-439; p.p. panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, în volumul colectiv De la Varlaam la Sadoveanu. Studii despre limba şi stilul scriitorilor, Bucureşti, 1958, p. 120-138; Al. Rosetti, B. Cazacu, liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. I, De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, ed. a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 374-407.

75

Un PANEGIRIC NECuNOSCut Al luI DIMItRIE CANtEMIR

Academician ANDREI EŞANUVALENTINA EŞANU

Academia de Ştiinţe a MoldoveiInstitutul de Istorie, Stat şi Drept

Se cunoaşte că în 1714 Dimitrie Cantemir a scris un panegiric laudativ dedicat ţarului petru I al Rusiei1. rostit în greceşte de fiul său, Şerban, la serbarea de paşti, în faţa unui select public de la curtea împărătească şi publicat în scurtă vreme în limbile rusă şi latină2, acesta a avut un anumit ecou în societatea rusă de atunci. Deşi în niciuna

1 „lui petru Întâi, prealuminatului, preaputernicului, preaevlaviosului, şi preamilostivului biruitor, Împărat, Suveran şi protector creează şi oferă al său Panegiric înflăcărat preaumilul soldat al preaslăvitului şi de Dumnezeu ocrotitul Regiment Schimbarea la Faţă şi principe al Sfântului Imperiu Rus şi fiu al domnului voloh, preaplecatul serv Şerban Cantemir. În Sankt-petersburg, în anul de când a născut Fecioara 1714, martie, în curgerea celui de al şaptelea an al vieţii sale.” lucrarea s-a păstrat şi în manuscris [Biblioteca Academiei de Ştiinţe a Rusiei (Библиотека Российской Академии наук), Sankt-petersburg, Fond П.I.Б. (Петр I, Библиотека), mss. nr. 150, cota veche: 1.5.78 (Neamul Cantemireştilor. Bibliografie, Coord. acad. Andrei Eşanu. Alcătuitori: Andrei Eşanu, Igor Cereteu, Valentina Eşanu, Dinu poştarencu, Maria poştarencu, Chişinău, Editura pontos, 2010, p. 92-94].

2 Neamul Cantemireştilor. Bibliografie. Coord. acad. Andrei Eşanu, p. 150-152.

76

dintre cele trei variante ale panegiricului, care s-au păstrat până în zilele noastre (scrise în limbile greacă, latină şi rusă3), nu era indicat autorul, atât pe acele timpuri, cât şi ulterior, nimeni nu a pus la îndoială faptul că opusul a fost alcătuit de însuşi Dimitrie Cantemir.

până nu demult, s-a considerat că acest panegiric era unicul ce-i aparţinea fostului domn moldovean, dar,

3 „Πέτρω τω Προτω ‘Υπεργαληνοτάτω και ‘Ισχυρωτάτω Βύσεβεϊ Νικητη και Ευσπλαχνικωτατω Αύτοκράτορι Δεσπότη και ‘Αντιλήπτορι αύτοϋ Πανηγυρικόν όλοκαύτωμα, σμικροπρεπεστέρως Καλλερεϊ και προτείνει ό της περιβοήτου και θεοφρουρητου Φαλαγγος Της ‘Ιερας Μεταμορφωσεως στρατιώτης, Ούμην αλλα και Της ‘Ιερωτάτης ρουσσικης Αύτοκρατορίας ‘Ηγεμων και Μολδαβίας ‘Ηγεμονίδης, Δοθλος άνακειμενο Σερβανος Καντεμυρης ‘Εν Πετρω: πόλει Ετει της ‘Ενσάρκου Οίκονομίας αψιδ’ φθίνοντος μαρτίον εισερχομένου Τόν έβδομον της αύτου ηλικίας χρόνου. Κύριε σωσον τον βασιλέα και άπάνουσον ημων εν η άν ήμέραν Επικαλεσωμεθά σε./ Петру Первому, пресветлейшему и державнейшему, благочестивейшему победителю и всемилотивейшему самодержцу, государю и покровителю своему панегирическое Всесожжение смиреннейще творит и приносит преславнаго и Богом хранимаго полка святаго Преображения салдат и священнейшаго Российскаго государства князь и Волошский господаревич, нижайший раб, Сербан Кантемир, в Санкт Питербурхе, в лето рождшия Девы 1714, марта, грядущу седмому возраста своего лету. на еллинском диалекте реченное / petro primo Hyper Serenissimo et potentissimo pio, Victori et Clementissimo Imperatori Domino et protectori Suo panegyricum holocaustum humillime litat et offert, Inclytae et theophruritae phalangis Sanctae Metamorthoseos, miles nec non, Sacri Rass[iaci]: Imperij princeps et Moldaviae Hospodarowicz, servus deditus, Serbanus Cantemyr in Burgo S. petri. Anno a portu Ving[inis]: 1714 Martii ineunte septimo aetatis suae anno, hellinika dialecto peroratum” (E. lozovan, D. Cantemir: Panégyrique de Pierre le Grand, în RIDS, Copenhague, 1981, nr. 92, p. 1-50; paul Cernovodeanu, Mihai Carataşu, Alvina lazea, Dimitrie Cantemir, Panegiricul lui Petru cel Mare (1714), în „Archaeus”, Bucureşti, V, 2001, fasc. 1-2, p. 101-133).

77

într-un studiu publicat relativ recent, cercetătoarea rusă A.S. Eleonskaia4 revine la o problemă legată de un panegiric, de astă dată dedicat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, rostit în limba greacă de Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, la Academia slavo-greco-latină din Moscova, la 26 octombrie 1719, în timpul unei festivităţi consacrate martirului creştin. Opusul în cauză s-a păstrat doar într-o traducere în limba rusă veche şi a fost menţionat pentru prima dată în 1836 de D.N. Bantâş-Kamenski5, fiind atribuit lui Antioh Cantemir, care pe atunci atinsese vârsta de nouă ani. ulterior, atât până la publicarea textului (în 1878 de A. popov6), cât şi după aceasta, o parte dintre cercetători au susţinut opinia lui D.N. Bantâş-Kamenski7,

4 Елеонская А.С., Панегирик 1719 г. Из литературного наследия семьи Кантемиров, в Памятники культуры. Новые открытия. Письменность, искусство, археология, Ежегодник, 1990, Москва, 1992, с. 28-33.

5 Бантыш-Каменский Д. н., Словарь достопамятных людей Русской земли, Москва, 1836, ч. III, с. 8.

6 Попов А., Заметки о первых литературных упражнениях кн. А.Д. Кантемира, в Чтения в Обществе Истории и Древностей Российских при Московском Университете, 1878, кн. 3, отд. V, с. 1-14.

7 Собрание сочинений известных русских писателей. Вып. 2. Избранные сочинения Антиоха Кантемира, с его портретом, факсимиле, автографиею, с статьею об его сочинениях, изданиях, переводов его сатир и с указателем всех статей о Кантемире, напечатанных в разных периодических и других изданиях. Изд. П. Перевлесскаго, Москва, Университ. тип., 1849, с. III. Стоюнин В.Я., Князь Антиох Кантемир, в Кантемир Антиох Димитриевич, Сочинения, письма и избранные переводы, в 2-х томах, Том 1. Сатиры, мелкие стихотворения и переводы в стихах. Ред изд. П.А. Ефремов, Спб., Изд. И.И. Глазунова, 1867, с. XIII. Прийма Ф. Я., Антиох Димитриевич Кантемир, в Кантемир Антиох. Собрание стихотворений, Ленинград, 1965, с. 7. Белоусова Е. Ф., Влияние Дмитрия Кантемира на Антиоха Кантемира, в Наследие Дмитрия Кантемира и современность, Кишинёв, 1976, с. 185.

78

iar alţii au pus la îndoială această paternitate sau chiar au atribuit scrierea fie unuia dintre institutorii tânărului prinţ, fie tatălui său, Dimitrie Cantemir8. O argumentare mai temeinică a acestei din urmă păreri aduce, în 1893, R.I. Sementcovski, care arată că în prima lucrare certă a lui Antioh, Simfonia la Psaltire... (1726), întocmită pe când acesta avea 17 ani, se observă prea puţină independenţă, fiind puternic influenţat de stilul, forma şi limba dascălului său, Ivan Ilinski, care scrisese ceva mai înainte Simfonia la cele Patru Evanghelii. pe lângă aceasta, lucrarea lui Antioh era mai mult mecanică şi bazată pe erudiţia acumulată din numeroasele lecturi şi de fapt era departe de maturitatea sa de creaţie. De unde acelaşi cercetător conchide că, la fel ca Panegiricul din 1714, cel din 1719 a fost scris de Dimitrie cantemir9.

În studiul la care ne-am referit deja, A.S. Eleonskaia, reactualizând discuţia în jurul acestei scrieri, admite că Panegiricul poate fi atribuit în egală măsură atât lui Dimitrie Cantemir, cât şi lui Antioh Cantemir, care, deşi în 1719 trecuse de curând de 9 ani, putea lesne să întocmească un asemenea text, deoarece atât în familie, cât şi la Academia

8 «Разумеется, что Панегирик написан, не самим ребенком, а отцом или учителем его.» (Пекарский П., Наука и литература в России при Петре Великом, Том 2, Описание славяно-русских книг и типографий 1698-1725 годах, Спб., 1862, с. 321). «Конечно Панегирик написан не десятилетним Кантемиром, а его нaставником ...» (Ефремов П.А., Библиографические примечания. Сочинения, переводы и письма Кантемира, в Кантемир Антиох Димитриевич, Сочинения, письма и избранные переводы, в 2-х томах. tом 2. Сочинения и переводы в прозе, политические депеши и письма. C портретом автора со статьею о Кантемире и с примечаниями В.Я. Стоюнина. Редакция изд. П.А. Ефремова. СПб., И.И. Глазунов, 1868, с. 443).

9 Сементковский, Р.И., А.Д. Кантемир: Его жизнь и литературная деятельность, в Кантемир, Белинский, Добролюбов, Пескарев, Гончаров. Биографические повествования, Челябинск, Урал, 1997, с. 32-33.

79

slavo-greco-latină din Moscova, unde studia pe atunci, primise o educaţie selectă şi făcea dovada unor cunoştinţe temeinice de retorică. Fără să dea prioritate unui sau altui autor, cercetătoarea îşi încheie discursul, conchizând că numai investigaţiile ulterioare ar putea da un răspuns mai veridic la această întrebare. În finalul aceluiaşi studiu, A. S. Eleonskaia arată pe bună dreptate că, indiferent cui i s-ar atribui, Panegiricul acesta reflectă interesele familiei Cantemireştilor şi tendinţa lor de promovare pe treptele funcţionăreşti ale Imperiului Rusiei10.

Ce reprezintă acest Panegiric? În forma sa manuscrisă, acesta este un caiet de 7 file (14 pagini), într-o coală, hârtie cu filigran ce poartă stema Amsterdamului şi contramarca FДВ, în caligrafia rusească din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. pe verso-ul copertei întâi este scris, într-o caligrafie din secolul al XIX-lea: Слово похвальное Димитрию Солунскому, сочиненное и прочитанное Антиохом Кантемиром в 1719 г. в Москве, перевод с греческого [Cuvânt de laudă lui Dimitrie din tesalonic11, alcătuit şi citit de Antioh Cantemir în 1719, la Moscova, traducere din greacă]. Manuscrisul este într-o stare bună.

pe prima filă aflăm titlul complet al acestei lucrări: „Слово Панегирическое / в похвалу / Великомученика Димитрия / Фессалонитскаго древле княжества наследника / ннеже ц[а]р(с)тва Хр[и](с)това сонасле(д)ника до(с)тойнейшаго / о(т) / Светлейшаго кн[я]зя Антиоха Ка(н)темира / его ц[а]рскаго

10 Елеонская А.С., Панегирик 1719 г. Из литературного наследия семьи Кантемиров, в Памятники культуры. Новые открытия. Письменность, искусство, археология, Ежегодник, 1990, Mосква, 1992, с. 32.

11 Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic – potrivit tradiţiei s-a născut într-o familie de nobili creştini, pe timpul împăratului roman Diocleţian (284-305). Refuzând să participe la ceremoniile păgâne, a atras asupra sa mânia administratorului provinciei şi a fost persecutat pentru credinţă (vezi E. preda, Dicţionar al Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 75).

80

ос[ве]ще(н)нешаго величе(с)тва / Преображенскаго полку / салдата. / Грядущу десятому возраста его лету / во C[в](я)то(м) Г[о](спо)да Сп[а]са н(а)шего м(о)н[ас]т[ы]ре / Г[о](с)[у]д[а]рстве(н)нымь славенолатински(м) ко(л)легие(м) Красящемся / на Греческо(м) диалекте/ Проповеданное. / В ц[а]р(с)твуeще(м) граде Москве лета Г[о](с)[по]дня 1719, / октября в 26 де(н)[ь], тому(ж)де Победоно(с)цу въ честь уставленный” [Cuvânt Panegiricesc/ de laudă / Marelui Mucenic Dimitrie din tesalonic, moştenitor al vechiului principat /, preavrednic şi astăzi comoştenitor al împărăţiei lui Hristos /, de la / prealuminatul principe Antioh Cantemir /, soldat / al preasfinţitului regiment împărătesc preobrajenski, în curgerea celui de al zecelea an al vârstei sale în colegiul slavo-latin / de pe lângă Sfânta noastră mănăstire a Mântuitorului Domnului Nostru /, rostit / în chipul cel mai frumos în dialectul grecesc. / În urbea împărătească Moscova, anul Domnului 1719, / octombrie în 26 zile, cu aşezământul în cinstea aceluiaşi purtător de Biruinţă].

Judecând după formele şi lexicul său, lucrarea a fost tălmăcită în limba rusă la scurtă vreme după 1719. traducătorul nu este cunoscut, dar se poate presupune că este vorba de un intelectual rus din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, care cunoştea la fel de bine atât limba greacă, cât şi limba rusă, precum şi sursele la care a făcut referinţă autorul.

Discursul filosofic şi teologic al Panegiricului începe printr-o referinţă la marele Socrate, „învăţătorul tuturor filosofilor”. În continuare, este descris în mai multe ipostaze martiriul Sfântului Dimitrie. lucrarea este presărată cu citate, în unele pasaje preluate cuvânt cu cuvânt, iar în altele păstrând doar sensul din versiunile vieţii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, precum şi din mai multe cărţi ale Bibliei, între care Cartea proorocului Isaia, Cartea proorocului Zaharia, Exodul, psaltirea lui David, Apocalipsa lui Ioan, Evangheliile după luca,

81

Ioan şi Matei, Epistolele Sfântului Apostol pavel (către Coloseni, Filipeni, a doua Epistolă către timotei), precum şi din Omilia unui psalm al lui Vasile cel Mare, din operele Fericitului Ieronim, ale Fericitului Augustin şi ale Sfântului Dionisie din Alexandria ş.a.; sursele reflectate în referinţe sunt în marea lor majoritate în limbile greacă şi latină, fiind notate marginal.

pornind de la conţinutul Panegiricului şi luând în considerare contextul istoric în care a fost creat, încercăm în cele ce urmează să venim cu o abordare proprie în problema paternităţii acestei lucrări.

În primul rând, dacă examinăm cu atenţie Panegiricul, observăm că acesta este deosebit de complicat, atât ca discurs filosofic şi teologic, conţinut şi formă, cât şi după numeroasele referinţe la surse, operate cu destulă exactitate. Or, prin 1719, Antioh deşi făcea dovada unor capacităţi intelectuale deosebite, este mai puţin probabil să fi putut întocmi un text de o asemenea anvergură intelectuală şi teologică. pe lângă aceasta, asemenea abilităţi reclamau nu numai ample cunoştinţe, dar şi o bună experienţă de muncă scriitoricească, abilităţi care puteau fi acumulate doar în urma unor îndelungate exerciţii literare şi a unor aprofundate studii.

În al doilea rând, Panegiricul este înzestrat cu un riguros aparat critic, alcătuit din numeroase referinţe, plasate alternativ, fie pe marginea din stânga, fie pe cea din dreapta a paginii, manieră asemănătoare cu cea existentă în manuscrisul din 1716, în limba latină, al Descrierii Moldovei, considerat a fi fost scris de însuşi Dimitrie Cantemir, de unde, deşi indirect, am putea deduce că Panegiricul în cauză a fost întocmit de Dimitrie Cantemir.

În al treilea rând, Panegiricul din 1719 poate fi atribuit cu mai multă siguranţă lui Dimitrie Cantemir, care, într-adevăr, prin rostirea şi, poate, prin publicarea textului, urmărea două scopuri importante. Dacă prin Panegiricul din 1714 fostul domn moldovean, ridicându-l în slăvi pe ţar, urmărea scopul de a-l determina să declanşeze un nou

82

război eliberator contra Imperiului Otoman, prin cel din 1719 tindea să demonstreze, cu toată puterea de convingere, devotamentul faţă de noua sa patrie şi dorinţa de a-l sluji pe suveran în deplina măsură a cunoştinţelor şi capacităţilor sale intelectuale. Or, exemplul din Panegiric, de dăruire totală lui Dumnezeu a Sfântului Dimitrie, care şi-a depus cununa şi toată slava sa la picioarele lui Dumnezeu, ajunse în aceeaşi clipă pe creştetul Atotputernicului, trebuia să sugereze că fostul principe moldovean, de astă dată prealuminatul cneaz al Rusiei, prin acţiunea sa din 1711 a aşezat diadema sa princiară pe fruntea lui petru cel Mare.

În al patrulea rând, forma de expunere a materiei în Panegiricul dedicat Sfântului Dimitrie pare că este întru totul originală, tinzându-se să fie transmise trăirile de maximă intensitate ale suferinţelor trupeşti şi sufleteşti, pe cât de puternice, pe atât de altruiste, din marea sa dragoste şi dăruire faţă de Dumnezeu. Subliniindu-se calităţile deosebite ale martirului şi consacrarea sa deplină Atotputernicului, se dorea, de fapt, destul de transparent, să fie întrevăzut chiar principele moldovean, care, la fel ca Sfântul Dimitrie, se dăruia pe deplin, cu inima deschisă ţarului.

Din sursele scoase la iveală până de curând se cunoaşte că Dimitrie Cantemir, încă din primii ani de şedere în Rusia, a încercat să sugereze înalţilor demnitari din anturajul ţarului, dar şi lui petru I personal, că este gata să se încadreze în ierarhia nobiliară rusă şi să vină cu tot potenţialul său intelectual în serviciul noii sale patrii. un prim demers al principelui către petru I, în care îi propune fără ocolişuri acestuia din urmă să fie folosite experienţa şi cunoştinţele sale în vreo slujbă de stat, datează din 8 februarie 171712. Deşi un timp Dimitrie Cantemir s-a ciocnit de răceala şi de reticenţa înalţilor demnitari ruşi din anturajul ţarului, nu a căzut în deznădejde, ci a revenit

12 Цвиркун В.И., Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира. Жизнь и судьба в письмах и бумагах, Chişinău, 2008, № 61, с. 186-187.

83

cu o şi mai mare insistenţă, mai ales prin 1719, când a declanşat o întreagă suită de acţiuni, prin care a căutat să câştige în cele din urmă încrederea deplină a ţarului. Astfel, într-un alt demers, datat cu aproximaţie nu mai târziu de luna septembrie 171913, el îl roagă pe monarhul rus să-l numească într-o funcţie de stat.

În al cincilea rând, fostul principe moldovean fusese, se pare, informat că, prin octombrie 1719, petru I va fi la Moscova şi de aceea a hotărât să profite de această prezenţă a ţarului în vechea capitală a Rusiei, pentru a recurge la tradiţionalul procedeu de a rosti în public un discurs, din care să reiasă clar acelaşi mesaj de devotament şi aceeaşi dorinţă de a-l sluji. O ocazie mai potrivită decât ziua de naştere a principelui, 26 octombrie, zi în care este prăznuit şi Sfântul Dimitrie, nici că putea fi, cu atât mai mult cu cât pe atunci, după câte se pare, Dimitrie Cantemir împlinea 45 ani14. Cu această ocazie principele a alcătuit Panegiricul şi a hotărât ca acesta să fie rostit de mezinul său, Antioh, la Academia slavo-greco-latină din Moscova. Inocenţa şi sinceritatea unui copil de vârstă fragedă trebuiau să sublinieze şi mai mult fidelitatea principelui moldovean faţă de ţar. După cum s-a dovedit mai târziu, problemele legate de Războiul Nordic şi alte chestiuni de stat (sursele istorice arată aproape zi de zi unde se afla ţarul), nu i-au permis Alteţei Sale să ajungă în acele zile la Moscova, unde era aşteptat în familia lui Dimitrie Cantemir, care spera să-l aibă în calitate de înalt oaspete la aniversarea sa. Cu toate acestea serbarea a avut loc şi

13 Цвиркун В.И., Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира …, № 75, c. 201.

14 Dacă ziua de 26 octombrie este aproape unanim recunoscută în ştiinţa istorică, cât priveşte anul în care s-a născut Dimitrie Cantemir se poartă discuţii până în prezent (vezi Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, coord., redactor ştiinţific acad. Andrei Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 156-159). Evenimentul din anul 1719 pare să ne arate că principele se considera născut în 1674, şi prin urmare în 1719 împlinea 45 de ani.

84

Panegiricul a fost rostit în prezenţa unui numeros public, având şi un anumit ecou.

În al şaselea rând, în aceeaşi perioadă Dimitrie Cantemir întreprinde încă o acţiune deosebit de îndrăzneaţă de a intra în rândurile înaltei nobilimi ruse. După cum reiese din scrisoarea sa din 23 noiembrie 171915 către ţar, deja la 4 noiembrie, petru I a încuviinţat intenţia fostului principe moldovean de a se căsători cu prinţesa Anastasia, una din fiicele cneazului rus Ivan Iurievici trubeţkoi16.

pe lângă toate acestea, dacă comparăm cele două Panegirice, observăm că cel din 1714 era o laudatio la adresa lui petru I, care era îndemnat să izbăvească ţara Moldovei şi alte popoare creştine balcanice de stăpânirea străină17; cel din 1719, deşi era dedicat Sfântului Mucenic Dimitrie, era de facto o auto-laudatio a lui dimitrie Cantemir. la fel ca şi în Panegiricul din 171418, în cel din 1719 se întrevăd, de sub haina şi din conţinutul religios, aluzii deosebit de clare la persoana autorului. Din nou prin comparaţia celor două scrieri, dacă în Panegiricul din 1714 se vede clar că fostul domn moldovean mai spera că îşi va redobândi scaunul cu sprijinul ţarului, în cel din 1719 se înţelege că asemenea visuri se spulberaseră şi că voievodului moldovean nu-i rămăsese decât să accepte situaţia de supus al ţarului.

toate aceste acţiuni şi demersuri ale principelui şi-au atins scopul, căci la 14 februarie 1720 el se căsătoreşte cu fiica unui înalt nobil rus, iar un an mai târziu este acceptat

15 Цвиркун В.И., Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира…, № 79 c., 204.

16 Nu excludem faptul că au fost şi alte împrejurări care au determinat includerea lui D. Cantemir în cercul consilierilor de taină a lui petru I, între care şi pregătirea de către ţar a campaniei persiene.

17 p.p. panaitescu, Panegiricul lui Petru cel Mare, în idem, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 190; I.D. lăudat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973, p. 206.

18 p.p. panaitescu, Panegiricul lui Petru cel Mare, în idem, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, loc. cit.

85

ca membru al Senatului Guvernamental şi consilier de taină al ţarului19.

Astfel, numărul mare de surse, complexitatea Panegiricului, atmosfera în care a fost el creat şi scopul urmărit ne-au determinat să considerăm că autorul acestui opuscul este Dimitrie Cantemir, şi nu Antioh, care avea pe atunci doar 9 ani şi, fireşte, nu putea să cuprindă un spectru atât de vast de surse şi să întocmească o lucrare atât de complicată din punct de vedere filosofic şi teologic. Deşi Panegiricul din 1714 şi cel din 1719 sunt întocmite în maniere diferite şi urmăresc scopuri distincte, acestea au fost elaborate de unul şi acelaşi autor – Dimitrie Cantemir.

Apelând direct la unica variantă cunoscută până astăzi, păstrată în fondurile Muzeului Istoric de Stat din Moscova20, aducem în circuitul ştiinţific românesc această lucrare, tradusă de noi în limba română (vezi Anexa).

Anexă

[traducerea în limba română]21

Cuvânt Panegiricesc /de laudă / marelui mucenic Dimitrie din tesalonic, moştenitor al vechiului principat/, preavrednic şi astăzi comoştenitor al împărăţiei lui Hristos/, de la/ Prealuminatul principe antioh Cantemir/, soldat/ al

19 Цвиркун В.И., Димитрий Кантемир. Страницы жизнь в письмах и документах, Cпб, 2010, c. 79.

20 Государственный Исторический Музей (Москва), Епархиальное Собрание, № 1011.

21 În traducere, prin bara oblică indicăm, în transcrierea foii de titlu, sfârşitul unui rând şi începutul altuia, iar cu două bare oblice marcăm sfârşitul unei pagini şi începutul alteia în varianta rusească a Panegiricului. parantezele rotunde aparţin panegiristului, iar în cele pătrate, care ne aparţin, aducem scurte completări-explicaţii pentru o mai bună înţelegere a textului.

f. 1

86

preasfinţitului regiment împărătesc Preobrajenski, în curgerea celui de al zecelea an al vârstei sale în colegiul slavo-latin/ de pe lângă Sfânta noastră mănăstire a mântuitorului Domnului Nostru/, rostit/ în chipul cel mai frumos în dialectul grecesc./ În urbea împărătească Moscova, anul Domnului 1719, octombrie în 26 zile, cu aşezământul în cinstea aceluiaşi purtător de Biruinţă. //

Dă-mi, fiule, inima ta!22 Socrate, acel învăţător al filosofilor, ce ar fi trăit pe acea vreme în care înflorea filosoficeasca nepărtinire, cu toate acestea oftând, adesea voia, dacă ar fi fost cu putinţă, să aibă omul în piept o ferestruică deschisă, prin care ar putea fi văzută inima sa şi s-ar putea lesne întrevedea pornirile fiecăruia. Despre aceeaşi osârdie cu purtare de grijă din tot sufletul râvnea aceleaşi lucruri, în cele dintâi vremuri ale Bisericii, Fiul lui Dumnezeu, acel tată şi unic învăţător al celor care filosofau cu adevărat. Şi, dacă nu s-ar fi găsit neînfricatul în nevoinţe preadistinsul Dimitrie, care cu preaglorioasa-i mărinimie şi-a deschis astăzi către Dumnezeul său, şi având acea nemărginită dragoste fierbinte şi-a adus drept jertfă inima sa, şi în această privinţă a glăsuit:

Dă-mi, fiule, inima ta! Acum cu adevărat, în această cuprindere cu văzul minţii a virtuţilor, nu ar fi fost proslăvită între virtuţile omeneşti dragostea cea mai desăvârşită către Dumnezeu. prin aceea conchid, şi concluzia mea este însuşi titlul discursului meu de faţă, astfel, anevoie [s-ar găsi] cineva dintre sfinţi să-l iubească mai mult pe Dumnezeu decât dânsul. Astfel, încât mai că dacă s-ar găsi cineva dintre ei în cel mai pur mod să-şi aducă inima sa lui Dumnezeu.

22 Între rândul 1 şi 2 cu litere mai mici este scris: pilde: 23. verset: 26. (toate referinţele la diferite cărţi din Biblie au fost verificate după ediţia Толковая Библия, или комментарий на все книги Св. Писания Ветхаго и Новаго Завета, в 3-х томах. Издание второе, Стокгольм, Институт перевода Библии, 1987).

f. 1v

87

Dă-mi, fiule, inima ta! – îi spune Dumnezeu lui Dimitrie, şi acela îndată i-a adus coroana principatului tesalonicean, de care s-a prins inima lui: „pentru că, unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”23 Şi aceasta era pentru ca // Dimitrie să se deprecieze în opinia tesalonicenilor, care îl cinsteau ca pe un semizeu, şi care ar fi crescut prin proslăvirea Dumnezeului, pe care nu l-au cunoscut: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.”24 A văzut Ioann, în al patrulea capitol al Sfintei sale Apocalipse, 24 de bătrâni, care şi-au scos de pe capete cununile lor şi le-au depus la poalele tronului lui dumnezeu25. Şi, închinându-se celui care trăieşte în vecii vecilor, şi-au depus cununile în faţa tronului. Şi, fiind încă entuziasmaţi, au văzut că Dumnezeu are pe capul său multe cununi, pe capul său multe cununi are (sic!). Nedumerirea constă în aceea că, dacă bătrânii au depus cununile lor la picioarele Domnului, cum s-au pomenit cununile pe capul lui Dumnezeu? Răspund: pe cât Dumnezeu poate să crească în măreţia sa, pe atât vredniciile omeneşti pot fi desconsiderate de om. pe măsura onoarei cu care oamenii îl venerează pe Dumnezeu, creşte şi se măreşte Dumnezeu. Deoarece Dimitrie i-a făcut cinstire lui Dumnezeu, l-a înălţat pe Dumnezeu mai mult decât coroana sa princiară, şi de aceea nesocotirea acestei coroane constituie o anumită sporire exterioară a măreţiei lui Dumnezeu. Şi fiind în plinătatea minţii, spun: fiind aceste coroane o creştere exterioară a măreţiei lui Dumnezeu, aducerea acestora la picioarele lui Dumnezeu este o sfidare a virtuţilor acestei lumi. tot în aşa fel diadema tesaloniceană pe care astăzi Dimitrie a adus-o la picioarele lui Dumnezeu a sporit din exterior măreţiaDomnului, căci ea poate fi Dumnezeu // şi pe capul său sunt multe cunune.

23 Pe câmpul din stânga: luca: 12. verset: 34.24 Pe câmpul din dreapta: Ioan: 3. verset: 30.25 Pe câmpul din dreapta: Apocalipsa: capitolul 9. verset:

12. (Scena din Apocalipsa lui Ioan la care face referinţă autorul se regăseşte în capitolul 4, versetul 10.)

f. 2

f. 2v

88

Dă-mi, fiule, inima ta! – zice Dumnezeu lui Dimitrie, şi în aceeaşi clipă Dimitrie i-a adus viaţa sa, de care era legată inima lui, „precum inima cu sufletul sunt una”26. Şi a fost adusă aceasta în chipul crucii şi celui răstignit, ca să aducă la îndeplinire ceea ce trebuia prin moartea lui Hristos. pe Muntele Căpăţânii27 toate creaturile, chiar şi cele fără de simţăminte, au sesizat o anumită durere în suferinţele Dumnezeului-Om, s-a întunecat peste tot pământul, soarele s-a stins, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au desfăcut, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat, în aşa fel au arătat această apăsătoare mâhnire. Aşa au cunoscut natura Creatorului prin actul de curaj al morţii Sale. Numai lemnul crucii a rămas fără simţire, fără inimă, tare, neavând pic de milă şi mâhnire, când îl ţinea pe Cel atât de mult rănit, chiar omorât, cel mai frumos dintre fiii oamenilor. Această tristeţe a tragediei răstignitului, pe care crucea nu o simţea, a resimţit-o Dimitrie în tragedia muceniciei sale: drept care el şi-a întins mâinile în aşa fel ca suliţele să poată cât mai lesne să-i străpungă inima, şi astfel a înfăţişat semnul crucii, şi cu trupul său28 a corectat imperfecţiunile crucii lui Dumnezeu. Omul are chipul crucii şi, întinzând mâinile

26 Pe câmpul din stânga: Faptele Apostolilor: 4. verset: 32.27 probabil, în originalul grecesc al Panegiricului de faţă,

autorul a făcut referinţă la Evanghelia după luca, în care pentru noţiunea evreiască a „Muntelui Golgota” este folosită doar varianta grecească „χρανίου τόπος, χρανίου”, care în versiunea românească este tradusă prin „Muntele Căpăţâna” (Vezi Evanghelia după Luca, cap. 23, verset 33). Vezi şi Evanghelia după Matei „… loc numit Golgota, care înseamnă locul Căpăţânii” ( cap. 27, verset 33-34). un comentariu mai amplu vezi în Толковая Библия, или комментарий на все книги Св. Писания Ветхаго и Новаго Завета. в 3-х томах. Издание второе, Том 3. Новый Завет (Том восьмой, Евангелие от Матфея). Стокгольм, Институт перевода Библии, 1987, с. 455-457.

28 Pe câmpul din stânga: „prin tragedia răstignit” (nota autorului).

89

mai vădit o înfăţişează29. Mai mult, Dimitrie a fost cruce şi cel care a suferit pe cruce, astfel el de unul singur a primit rană în coastă, şi de unul singur diriguia nemişcat loviturile corpului de suliţe. Crucea lui Hristos era nesimţitoare, fără patimă şi de aceea, nici simţire, nici durere nu aavut // în suferinţa ispăsitoare. Dimitrie era o cruce simţitoare, cruce suferindă, cruce care într-adevăr suportă chinurile, ca să îndrepteze lipsurile crucii Domnului şi durerea Domnului Răstignit. pe crucea Golgotei a suferit Hristos, întrucât era muritor. pe crucea lui Dimitrie Hristos nu a suferit, deoarece este nemuritor, în schimb a suferit crucea, deoarece era o cruce vie, cruce suferindă, cruce însufleţită; Dimitrie s-a preschimbat în cruce. Astfel încât fără viciul mândriei, împreună cu pavel poate zice: „Înfăptuiesc imperfecţiunile patimilor lui Hristos în trupul meu.”30

Dă-mi, fiule, inima ta! – zice Dumnezeu către Dimitrie, şi în aceeaşi clipă Dimitrie i-a adus inima sa rănită, urmând porunca lui Hristos, precum se cântă în biserică31: „te bucură, cel cu mădularele străpunse”, fericita patima a lui Hristos, ne-ai descris-o, dar cu o durere şi mai mare decât simţea inima lui Hristos. pentru că Hristos, când a fost lovit în inimă, era de acum mort, şi prin urmare nici un fel de durere nu a simţit. Dimitrie, însă, era viu, şi de aceea a simţit durerea. Rana în inima lui Hristos nu era cu adevărat rană şi de aceea nu i-a provocat nici o suferinţă, ci era o gaură de unde ieşea apă, or lichidul care curgea era mai curând din morţi decât din vii. Rana lui Dimitrie cu adevărat era dureroasă şi cu adevărat grea, aşa cum din ea curgea sânge curat şi viu. Rana lui Dimitrie se mai deosebeşte de cea a lui // Hristos, şi prin aceea că Hristos a fost lovit în inima doar cu o singură suliţă, pe când Dimitrie, se prea

29 Pe câmpul din stânga: Augustin: în cartea a 50-a, în convorbirea 23.

30 Pe câmpul din dreapta: Către Coloseni:1. verset: 24.31 Pe câmpul din dreapta: cei proslăviţi la Vecernia Mare.

f. 3

f. 3v

90

poate, cu trei. Aşa precum i s-a întâmplat lui Abesalom, ca de acolo să perceapă mângâierea îndureratul Fiu şi preaîntristata sa Mamă. Fiul, care îşi dăduse duhul, rămânea în continuare vulnerabil, căci a-ţi vărsa furia asupra unui mort este revoltător, iar Mama, cu toate că nu era vinovată, a fost rănită ca una vinovată. Şi ţie îţi va trece arma prin suflet32. lancea i-a străpuns Fiului trupul şi nu sufletul, iar lancea i-a străpuns Mamei sufletul şi nu trupul, pe când lui Dimitrie suliţa i-a străpuns şi trupul şi sufletul. Fiul a luat asupră-şi împunsătura, dar nu a simţit durerea, Mama a simţit durerea, dar fără a fi străpunsă, Dimitrie însă şi împunsătura a luat asupră-şi şi şi-a dat sufletul din cauza multor puternice şi insuportabile dureri.

Dă-mi, fiule, inima ta! – zice Dumnezeu către Dimitrie, şi în aceeaşi clipă Dimitrie a adus cea mai desăvârşită dragoste, decât îi adusese acel ucenic, pe care îl iubea Hristos, precum este descris în capitolul 21 al Sfintei Sale Evanghelii, dragostea pe care el o avea faţă de Hristos, şi Hristos la rândul său i-a arătat-o. Rogu-Vă, vestiţi ascultători, al cărui chip de spunere tainic întru totul îl foloseşte ucenicul, pe care îl iubea Iisus şi care la cină şi-a plecat capul pe pieptul lui, ca să arate dragostea pe care o avea în inimă faţă de Hristos. Se spune că, la cină, s-a aflat la pieptul lui Hristos. Slaba arătare a dragostei nu o striga, pentru că a iubi înseamnă veghere, pe când a dormi înseamnă // dispreţ. Cum se poate ca nesocotirea să fie o dovadă a vegherii şi ca somnul să fie o mărturie a dragostei? Dormea Ioann, fiindcă iubea cu adevărat. Este oare aceasta foarte mult în conformitate cu legile dialecticii, dacă Ioann dormea la pieptul lui Dumnezeu? Şi de aceea nu poate nimeni să arate chipul unei iubiri preacurate, neprefăcute, nefăţarnice, care ar fi în afara oricărei bănuieli, şi de aceea e mai desăvârşită decât aducerea în dar a inimii cu ochii închişi? Aşa cum Dumnezeu îşi dăruie inima cu ochii deschişi, caută răsplata dragostei sale şi răsplata darului său, într-un mod

32 Pe câmpul din stânga: luca: 2. verset: 23.

f. 4

91

prielnic va fi văzut aceasta şi de aceea lui însuşi îi aduce; şi dacă-şi dăruieşte inima cu ochii închişi, cere drept recompensă atâta dragoste, atâta dar, ca să fie văzut de cel căruia îl aduce. Şi dacă Ioann este numit „iubit”, fiindcă i-a dăruit inima închizând ochii pentru puţin timp, cu atât mai mult merită dragostea lui Dumnezeu Dimitrie, care, dăruindu-i-o lui Dumnezeu, şi-a închis ochii pentru totdeauna. Şi, dacă Ioann atât de bine a intrat în dragostea lui Dumnezeu dându-i inima, s-a rezemat, a adormit, cu cât mai mult este a crede, cu atât mai mult s-a adâncit în adâncul dragostei lui Dumnezeu Dimitrie, care, dându-i inima, a murit, şi-a dat viaţa şi se află în îmbrăţişarea lui Dumnezeu până acum. O dragoste mai mare ca aceasta nu a avut nimeni, nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul său. Însuşi Ioann, în capitolul al 15, mărturiseşte:

„Iubesc pe cât stă soarele, având ochii închişi.”33 // Conform raţionamentelor sfinţilor teologi, aceştia mai iubesc pe cât soarele luminează şi de aceea au ochii deschişi, ca să se delecteze cu fericirea vederii, a dăruirii pentru dragostea lor. Însă Dimitrie, iubind, a închis ochii şi i-a închis pentru sine ca prin beatitudine cu văzul să se delecteze cu răsplata pentru dragostea sa. Îngerii iubesc obiectul triipostasic de o frumuseţe nemaipomenită, dar ochii lor nu încetează să se desfete cu aceasta. Numai Serafimii dintre alte spirite raţionale, după Isaia34, iubesc având ochii închişi. Cu două [aripi] zboară şi cu două îşi acoperă faţă. Însă de ce numai Serafimii îşi acoperă, închid ochii, pe când alţi preasfinţi Îngeri mereu văd faţa tatălui Ceresc? Deoarece prin antonomasie Serafimii se spune că sunt iubitori. Deoarece aceştia, faţă de alţi Îngeri, arată o dragoste mai puternică faţă de Dumnezeu. prin urmare ei arată că îl iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste mai mare şi mai desăvârşită decât alţi Îngeri, de aceea, oferindu-şi inima lui Dumnezeu, aceştia o aduc cu ochii acoperiţi şi închişi.

33 Pe câmpul din dreapta: Ioan:15. verset: 13.34 Pe câmpul din stânga: isaia: 6. verset: 2.

f. 4v

92

Cu două zboară şi cu două îşi acoperă faţă. Şi aceasta constă în aceea că perfecţiunea adevăratei lor iubiri nu cere recompensă, acela dacă dăruieşte inima sa, o dăruieşte cu ochii acoperiţi. Având în inimă dragoste de Serafim, Dimitrie şi-a manifestat dorinţa într-un mod într-adevăr mai graţios şi mai perfect decât Serafimii, fiindcă aceştia aduceau inima lui Dumnezeu cu ochii acoperiţi, dar Dimitrie aducea inima lui Dumnezeu cu ochii omorâţi. Aşa cum Serafimii nu cer nici o recompensă // pentru dragostea lor, iubind închid ochii, însă cu aripi vii. Cu două îşi acoperă faţă. pe când Dimitrie nu căuta drept recompensă pentru dragostea sa nici cea mai neînsemnată scânteie a văzului dumnezeiesc, iubind Το Τρισιλιν Εκωνον φωε, frumuseţea cea dumnezeiască, iubită şi dorită până la infinit, această fiinţă supranaturală şi măreţie care există de la sine şi care prin sine fusese, în sine în mod firesc, preaîmbelşugată şi preaveşnică (şi împreună cu Dionisie35 zic) închide ochii săi, însă în veci. Cu aripile preacumplitei Morţi, precum vedea în duh Zaharia36, vedea zburând şi această coasă37.

Dar e prea puţin probabil că cineva din preaînţelepţii mei ascultători va spune dacă Dimitrie, care aduce inima sa cu dragostea de Serafim, şi-a acoperit ochii după obiceiul serafimesc, va avea ca urmare drept recompensă pentru atâta dragoste, şi atâta ofrandă; el nu dorea nici cea mai mică scânteie a slavei dumnezeieşti. Aşa cum îşi pun nădejdea nevoitorii, răsplata biruitorilor şi coroana fericiţilor şi ce a dorit de la preadreptul Dumnezeu, acel dătător de recompensă, şi cui i se va da după fapta sa? Răspund: Dorind belşugul şi harul lui,

35 Se pare este vorba de Sfântul Dionisie (195-265), episcop al Alexandriei, persecutat în mai multe rânduri, mare apologet al învăţăturii lui Hristos, autor a numeroase scrieri cu caracter catehetic şi apologetic (E. preda, Dicţionar al Sfinţilor Ortodocşi, Bucureşti, 2000, p. 76). Autorul Panegiricului se referă la una din lucrările Sf. Dionisie.

36 Pe câmpul din dreapta: Zaharia: 5. verset: 1.37 Pe câmpul din stânga: 2. timotei: 4. verset: 4.

f. 5

93

pentru aceea şi-a adus inima, a acoperit ochii cu aripile preacumplitei morţi şi a zburândei sale coase. A adus-o deoarece dorea fericirea dumnezeiască şi nicidecum slava lui Dumnezeu. Avem mulţi sfinţi, dintre care cei mai vestiţi şi-au adus inima drept jertfă lui Dumnezeu, care l-au iubit pe Dumnezeu până la moarte, nu pentru fericirea dumnezeiască, ci pentru iubirea de slava luiDumnezeu, // adică să obţină ca răsplată slava dumnezeiască. Spre această slavă îşi îndrepta privirile pavel38 când spunea: Am terminat alergarea, am păzit credinţa, de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea. Spre această slavă îşi îndrepta privirile petru39, când spunea: Noi toţi am lăsat totul şi am mers după tine. Ce va fi drept urmare cu noi? Dar în modul cel mai vădit a făcut-o Moise: Dacă într-adevăr am dobândit fericirea, arată-mi faţa ta. Sau alţii la fel venerează slava ta? Dimitrie însă, urmând cea mai obişnuită dragoste faţă de Dumnezeu, cea mai curată şi perfectă, nicidecum una legată de iubire faţă de sine, daţi-vă seamă, rogu-vă, precum spun cei care iubesc40: Şi am văzut slava lui, slava acelui unul-născut, de la tatăl plin de fericire şi adevăr. De unde-i Moise, iubitorul de slavă dumnezeiască, iubeşte nu pentru fericire, ci pentru slavă, ca s-o primească drept răsplată; Dimitrie, însă, iubea slava lui Dumnezeu nu ca o recompensă mucenicească, dar ca slavă dumnezeiască plină de fericire, adică ca slavă pe care merită să-o aibă numai Dumnezeu41. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui tău, Doamne, dăruieşte slava. Cu adevărat este o mare deosebire între aceste două raţionamente: a iubi, pentru că fericirea de la iubirea slavei înseamnă a privi la ofranda dragostei iubind; pe când iubind fericirea pentru iubirea de fericire înseamnă a nu te aştepta la nicio recompensă de dragoste.

38 Pe câmpul din stânga: Matei:19. verset: 24. 39 Pe câmpul din stânga: exod: 33. verset: 13. 40 Pe câmpul din stânga: Ioan: 1. verset: 14.41 Pe câmpul din stânga: psalm: 115. verset: 1.

f. 5v

94

Nu e posibil însă să ajungi la fericirea dumnezeiască fără să fii îndestulat cu slava Dumnezeiască. Încheind spunastfel: precum iubea Dimitrie // slava lui Dumnezeu, ca să întărească în sine harul lui Dumnezeu. Slava este un indice tainic al fericirii, pentru că fericirea anticipează slava, cât priveşte slava – urmează fericirii. Moise considera fericirea drept chezăşie a slavei; Dimitrie vedea slava ca o confirmare a fericirii. Dragostea lui Moise nu era desăvârşită, fiindcă, iubind fericirea, el râvnea la slavă, o iubea pentru că o vedea. Dragostea lui Dimitrie era desăvârşită în toată plinătatea, aşa cum iubind fericirea el nu râvnea spre slavă şi nu îndrepta fericirea spre slavă, căci nu vroia s-o vadă, ci să o iubească.

Am încheiat cuvântarea, afirmând acest concept printr-un verdict de nedumerire teologică. A lăsat Hristos în acea preaadorată Euharistie un sacrament, izvorul harului său Dumnezeiesc şi nu fără ca în aceasta să rămână substanţa pâinii. În continuare procedez cum găsesc de cuviinţă. pe bună dreptate, nu trebuie să fie văzute atâtea minuni, pentru că în acea sacră pâine se aflau împreună trupul lui Hristos şi substanţa pâinii, decât ar fi trupul lui Hristos fără făptura pâinii. pentru ca acea taină cu adevărat să se săvârşească printr-un număr mai mic de minuni, Dumnezeu nu este preaînclinat să facă exces de minuni, de aceea nu a vrut să rămână în taină substanţa pâinii. lăsând la o parte alte vinovăţii, această vină este una morală. limita pentru care erarânduită şi plasată temelia acestei taine, pentru ca // prin aceasta Hristos să transmită fericirea sa celor care se împărtăşesc. Aşadar, dacă cineva ar dori să se împărtăşească la această sacră taină, Hristos a vrut ca acela să dorească şi să caute harul pentru dragoste faţă de har şi nu faţă de pâine. Şi de aceea nu a vrut ca în această taină să rămână esenţa pâinii. A văzut Hristos cum toţi oamenii au dragoste faţă de fericirea împărătească, nu din dragoste faţă de fericirea împărătească, ci din iubire faţă de pâinea împărătească. pentru aceasta ferindu-se (precum

f. 6

f. 6v

95

zic) ca harul său să nu fie nesocotit şi pentru ca aceasta să nu se întâmple rânduit, ca pâinea să nu constituie cel mai important mijloc de transmitere a harului Său, pentru ca nimeni să nu aibă motiv să caute fericirea pentru pâine, ci să caute har pentru har. De unde Dimitrie, determinat de nobleţea dragostei sale desăvârşite sau povăţuit de această dogmă a credinţei, dorind cea mai apropiată reuniune, să aibă cea mai grabnică comunicare cu mântuitorul său, să se săvârşească dorinţa de a fi cu Hristos42, dorea harul lui Hristos pentru har, şi nu har pentru pâinea lui Hristos, adică pentru slavă, pentru recompensă. Mai multă pâine oferă de la tăria credinţei înflăcărata sa dragoste, pentru fericire dă, pentru că oferă întreaga inimă din toată inima, dragostea lui apare fără niciun obstacol. Oamenilor desăvârşiţi le este propriu să-şi făgăduiască toată inima lui Dumnezeu şi să-şi dedice lui întreaga lor raţiune. // precum scrie Sfântul Vasile43 în tâlcuirea psalmului al nouălea: Iubeşte să oferi ceva cu dragostea fierbinte pe pământ şi ne dă nu mreje sfărâmate, ci steaguri împărăteşti, nicicum neţinând seama de ceea ce putea să ni se întâmple. prin aceeaşi se poate înţelege şi altceva: Oare cum Dimitrie iubea harul de dragul harului, şi nu harul de dragul pâinii, slavei şi recompensei?

totuşi de aici, evlavioşi ascultători, conchideţi că o virtute atât de curajoasă va trece fără recompensă, că Dimitrie nu va fi venerat, proslăvit şi onorat de Dumnezeu. Astfel, când Dumnezeu i-a spus: Fiule, dă-mi inima ta!, nu avea nici o intenţie să-i ceară răsplată. Aceasta nu va fi, nu va fi. În asemenea caz Dimitrie ar fi mai fericit decât Dumnezeu însuşi, şi să ai asemenea gânduri ar fi necuviincios. Deoarece este mai bine să dai, decât să primeşti44. dumnezeu nu este45 neblagorodnic şi neiubitor

42 Pe câmpul din stânga: Către Filipeni: 1. verset: 23.43 Pe câmpul din dreapta: Verset [din Omiliа – n.n.] lui

Vasilie [cel Mare] la psalmul: 9.44 Pe câmpul din dreapta: Faptele Apostolilor: 20. verset: 35.45 Pe câmpul din dreapta nota autorului: „Nerecunoscător”.

f. 7

96

de oameni nu este. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi46. Oare Dumnezeu e sărăcăcios sau negeneros47? tu eşti Dumnezeul meu, aşa cum nu-mi ceri bunuri. Iar cel de le cere şi le povăţuieşte, apoi înfăptuieşte ca să aibă pretextul şi pricina pentru a recunoaşte cele mai sublime bunuri, precum afirmă Fericitul Ieronim48. Ceea ce se vede clar în însuşi Dimitrie, care s-a învrednicit de orice slavă, şi preacinstitele sale moaşte de asemen ea le-a proslăvit pe pământ şi până acum le proslăveşte cu o aşa slavă, cu care nu a vrut să le proslăvească pe oarecare alte sfintemoaşte. // pe când ceilalţi nu izvorăsc nesecatul mir, care şi ca un anumit panaceu obştesc (adică doctorie care tămăduieşte orice boală) care este cel mai mult preţuit pentru alungarea bolilor fie trupeşti, fie sufleteşti. Dacă trupul lui Dimitrie, organ al atâtor virtuţi, i-a proslăvit cu o atât de minunată şi deosebită slavă, cu care a proslăvit acest suflet, de unde acel organ părea spre cunoaşterea acestei cauze curajoase? Dacă mai întrebaţi despre aceasta, apoi răspund că aceasta nu e o faptă adolescentină, ci una de ordin teologic.

46 Pe câmpul din dreapta: psalm: 50. verset: 19.47 Pe câmpul din dreapta: psalm: 15. verset: 2.48 Pe câmpul din dreapta: ieronim. comentariu la isaia.

capitol: 66.

f. 7v

97

98

99

101

ACtuAlItAtEA CONSIDERAţIIlOR EtNOlOGICE CupRINSE ÎN

DESCRIPTIO MOLDAVIAE

Academician SABINA ISPASAcademia Română

Institutul de Etnografie şi Folclor„C. Brăiloiu”

Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae – Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei1 sau Descriptio Moldaviae – Descrierea Moldovei, cum este cunoscută tuturor lucrarea prinţului Dimitrie Cantemir (1673-1723), a fost redactată, cel mai probabil, între anii 1714-1716, în limba latină, în timpul exilului acestuia în rusia.

Se pare că domnul a plecat definitiv din Iaşi pe 16 iulie 1711, după pierderea bătăliei cu turcii. la scurtă vreme după dramatica înstrăinare el a elaborat această lucrare cu caracter enciclopedic, solicitată, după cum se ştie, de Academia din Berlin – Societas regia berolinensis – al cărei membru devenise (la 11 iulie 1714). Stimulat, presupunem,

1 dimitre Cantemir, principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Ediţie critică întocmită de Dan Sluşanschi, I, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2006. Dimitre Cantemir, principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi, II, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2007. Referitor la denumirea lucrării, vezi comentarii în ediţia din 2007.

102

şi de contactele cu lumea diplomatică europeană, cu care stabilise relaţii temeinice în timpul lungilor perioade când a locuit la Constantinopol şi, ulterior, în Rusia, dar şi la solicitarea savanţilor europeni, preocupaţi din ce în ce mai mult de problemele definirii identităţilor etnice, a scris el şi Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor (1719-1722) sau Istoria Imperiului Otoman (editată în limba engleză în anii 1734-1735, 1756, în limba franceză în 1743, iar în 1745, în limba germană).

În Europa acelui timp erau active câteva curente ideologice la care aderaseră umanişti bine cunoscuţi; după cum reiese din lectura lucrărilor cantemiriene, acestea nu-i erau străine nici principelui român. Nu este lipsit de importanţă să amintim numele unor contemporani ai săi, oameni de ştiinţă, filosofi, scriitori, care îşi desfăşurau activitatea în Occidentul Europei: Isaac Newton (Principiile matematice ale filosofiei naturale, 1687), Gianbattista Vico (Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor, 1725, 1730, 1744), Montesquieu (Consideraţii asupra cauzelor măreţiei şi decadenţei romanilor, 1734, Spiritul legilor, 1748). Charles perrault, membru al Academiei franceze, a publicat Paralelă între antici şi moderni (1688-1697), Francois de Salignac (Fenelon), Aventurile lui Telemac (1699) şi Scrisoare despre preocupările Academiei (1714-1716), Daniel Defoe a dat tiparului Robinson Crusoe (1718), iar Jonathan Swift, la numai trei ani după moartea lui Cantemir, va publica Călătoriile lui Guliver. În 1666 fusese fondată Academia de Ştiinţe din paris.

În veacul al XVII-lea până la trecea spre cel de al XVIII-lea, un alt român, Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), moldovean prin naştere, a fost un neobosit călător şi explorator; „a poposit în Germania, la paris, unde îndeplineşte o misiune diplomatică, în Suedia, de unde scrie pentru jansenişti un tratat de teologie în latineşte, în Rusia, la curtea ţarului, în Siberia, unde face operă

103

de descoperitor geograf, în China, pe care o descrie în limba slavonă”2. Epoca marilor descoperiri geografice şi constituirea imperilor coloniale au deschis europenilor noi orizonturi ale cunoaşteri. Între 1519 şi 1522, portughezul Fernando Magelan a făcut prima călătorie în jurul lumi. Exploratori, călători care astăzi ar fi asimilaţi folcloriştilor, etnografilor, geografilor, arheologilor etc., aduceau dovezi neaşteptate despre culturi şi civilizaţi extraeuropene, sisteme religioase necunoscute, mitologii insolite. „Este cea ce lumea de acum patru, trei sau două sute de ani a perceput, poate fără să numească astfel, a fi imaginea celuilalt. [...] Definirea acelor identităţi, semnalate, descrise şi înţelese mai mult sau mai puţin de către acei descoperitori, era necesară nu numai pentru a se elabora cea ce astăzi am numi o strategie a comunicării (colaborării, exploatării, valorificării) cu purtătorii acelor culturi, ci mai ales pentru constituirea unui arsenal de atitudini şi acţiuni pe care trebuiau să le adopte europenii care intrau în contact cu ceilalţi. Dacă cunoaşterea înseamnă putere, atunci ştiinţele valorificate fac lumea manipulabilă.” Nu întâmplător cei dintâi implicaţi în asemenea lucrări, care descriau şi chiar comentau folclorul, etnografia, limba celorlalţi, au fost solii, mesagerii, misionarii, dar şi militarii, navigatorii sau botaniştii şi medicii etc.3

Informaţii despre culturile populare locale europene au fost consemnate şi date spre tipărire începând cu ultimul deceniu al secolului al XVI-lea; după ce, în 1591, a apărut prima carte de balade daneze, în anul 1643 episcopul Brynjólfur Sveinsson de Skàlholt a descoperit, în Islanda, manuscrisul Codex Regius, poemele vechii edda fiind între primele texte de epică versificată care au văzut lumina tiparului; în Franţa, Ch. perault a publicat, în 1697,

2 Istoria literaturii române, vol. I. Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1789), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1964, p. 458.

3 Sabina Ispas, Cultură orală şi informaţia transculturală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 67, 68.

104

Contes de ma mère l’oye (Poveştile mamei mele Gâsca), una dintre primele cărţi în care este valorificată, sub forma repovestirii, proza populară narativă franceză; iar în Scoţia, James Macpherson a editat la Edinburg, în 1760, Fragments of Ancient Poetry collected in the Highlands of Scotland. În cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în al cărui prim sfert a trăit şi activat Dimitrie Cantemir, Johann Gottfried von Herder a dezvoltat teoria asupra naţionalismului cultural, conform căreia „spiritul popoarelor” se manifestă prin limba şi cântecele lor. În 1724, abatele Joseph Francois lafitau a publicat lucrarea Moeurs des sauvages amériquains comparées aux Moeurs des Premiers Temps, evidenţind asemănările dintre obiceiurile primitivilor şi cele cunoscute ale lumii greco-latine. În 1766, Nicolas Antoine Boulanger publică L’Antiquité dévoilée. Niciunul dintre cei amintiţi nu a fost principe şi ostaş.

Cele două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea, între care se plasează viaţa şi activitatea domnului moldovean, sunt determinante pentru orientarea interesului intelectualilor luminaţi spre cunoaşterea culturilor etnice populare. Astfel se vor deschide drumurile marilor şi zbuciumatelor schimbări care au străbătut Europa în secolul al XIX-lea; unele dintre idealuri au fost împlinite în primul sfert al celui de al XX-lea, care tocmai s-a încheiat.

tendinţele iluministe, cărora le răspunde interesul lui Dimitrie Cantemir manifestat pentru religie şi cultura populară, îl plasează pe domnul Moldovei pe acea linie care marca apropierea societăţii româneşti de pragul lumii moderne.

Descriptio Moldaviae a avut un destin „aventuros”: manuscrisul, aflat în posesia fiului său, Antioh, a fost dus în Anglia odată cu plecarea acestuia în misiune diplomatică, ca reprezentant al împăratului rus la curtea regală din londra; de aici a ajuns la paris. După moartea lui Antioh, se pare că a intrat în posesia mai multor persoane, succesiv, pentru ca în cele din urmă să ajungă

105

la petersburg, de unde, prin hotărârea unui editor din Berlin, lucrarea să fie tradusă în limba germană de prof. Joh. ludwig Redslob şi publicată, între anii 1769-1770, în „Magazin für die Neue Historie und Geographie”. În 1771 a apărut ediţia a doua, sub îngrijirea lui Büsching, Demetrii Kantemirs ehemaligen Fürsten der Moldau, historisch-geographisch-und politische Beschreibung der Moldau (Frankfurt şi lipsca). peste câţiva ani (1789), lucrarea va fi tradusă şi publicată la Moscova, în limba rusă: Димитрія Кантемира, бывшаго князя въ Молдавіи, Историческое, Географическое и Политическое Описаніе Молдавіи съ жизнію сочинителя, Москва, 1789.

Aşadar, în secolul al XVIII-lea au fost tipărite şi puse în circulaţie traduceri ale lucrării în trei rânduri, ele devenind accesibile lumii savante din afara ţărilor Româneşti.

Secolul al XIX-lea, numit şi „secolul naţiunilor”, a marcat o cotitură în ceea ce priveşte conştientizarea identităţii naţionale în ţările Române, trei direcţii constituind, evident, preocupări de căpetenie ale intelectualilor progresişti: elaborarea normelor limbii române literare şi trecerea la folosirea literelor latine, publicarea documentelor referitoare la istoria românilor, culegerea şi publicarea folclorului, argument de necontestat pentru susţinerea autohtoniei, unităţii şi continuităţii vieţuirii românilor pe teritoriile pe care le ocupă şi astăzi. Idealurile paşoptiste, generoase, s-au exprimat cu autoritate în domeniile pe care astăzi le numim etnologice, culegerea, publicarea şi interpretarea documentelor de folclor literar şi etnografie, mai ales cele referitoare la tradiţiile şi obiceiurile populare, constituind o îndeletnicire de căpetenie a celor mai activi intelectuali ai vremii.

Descriptio Moldaviae este o sinteză monografică, are caracter enciclopedic şi este gândită, în prima parte, din perspectiva geografiei umane. Strâns legată de domeniul culturii populare, acoperă multe dintre sferele de interes

106

ale acesteia şi oferă sugestii pentru interpretarea multor probleme care se ridicau în acele momente, când oameni politici şi intelectuali progresişti pregăteau strategiile pentru realizarea unirii. Este evidentă şi o viziune pe care am numi-o etnologică: informaţiile conţinute în capitolele care premerg, în cea de a doua parte, descrierile tradiţiilor, obiceiurilor, ritualurilor populare, reprezintă ceea ce noi numim astăzi contextul în care există şi se dezvoltă orice fenomen care aparţine culturii tradiţionale. lucrarea răspundea, în întregul ei, acelei tendinţe, foarte active în Europa, de identificare a particularităţilor etnice, a specificului naţional, cum obişnuiam să spunem până nu de mult, interesul nefiind străin de procesele pregătitoare care urmau să ducă la constituirea statelor naţionale. poate de aceea mitropolitul Veniamin Costache, cărturar luminat, a iniţiat traducerea în limba română a lucrării, începând cu anul 1806. Cartea a fost tipărită la Mănăstirea Neamţului, în 1825, sub titlul: Scrisoarea Moldovei de Dimitrie Cantemir Domnul ei, carea acumu întăiu s-a tipăritu, în zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului domnului nostru Ioan Sandu Sturza Voievod, cu blagoslovenia Preasfinţitului arhiepiscopu şi mitropolit Kyrio Veniamin alu Moldovei, pe vremea preacuviosului stareţu al sfintelor mănăstiri Neanţului şi Secului Kyr Dometianu, în sfânta mănăstire Neamţului la anulu 1825, Augustu în 19. Acesteia i-au urmat câteva ediţii la Iaşi, în 1851 (Costache Negruzzi), în 1868 (teodor Boldur-lăţăscu), şi la Bucureşti, în 1909.

textul latinesc al lucrării a fost publicat de Al. papiu Ilarian, din iniţiativa Societăţii Academice Române, în 1872, sub titlul Demetrii Cantemirii principis Moldaviae descriptio antiqui et hodierni Status Moldaviae, ex museo asiatico Academiae imp. Scient. Petropol. traducerea în limba română, începută de papiu Ilarian, este continuată de Iosif Hodosiu şi publicată în 1875. Aşadar, în secolul al XIX-lea, lumea academică românească, implicată în ample activităţi al căror scop era trasarea reperelor

107

identitare ale românităţii, a acordat atenţie deosebită lucrării lui Cantemir.

În 1923, G. pascu a publicat o nouă traducere după textul latinesc în Editura „Cartea Românească”. O a treia traducere este cea publicată de Gh. Adamescu în 1942. De largă circulaţie s-a bucurat traducerea lui petre pandrea, realizată după textul german tipărit în 1771, publicată la Bucureşti, în 1956, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. În 1973 a apărut o ediţie bilingvă cu text paralel, latinesc şi românesc, la Editura Academiei, sub îngrijirea lui D.M. pippidi, după manuscrisul lui papiu-Ilarian, tradus de G. Guţu, cu note şi comentarii de N. Stoicescu. Este lesne de observat că această lucrare a lui Dimitrie Cantemir a fost cea care s-a bucurat de atenţia deosebită a editorilor. S-ar putea ca interesul să fi fost determinat tot de acel mesaj deosebit al textului, care transmite, sintetic, informaţii despre identitatea românilor. Acesta a fost sesizat de oamenii de cultură implicaţi în acţiunile anevoioase de fixare şi de definire a identitarului naţional românesc.

pentru un cercetător contemporan, deprins să privească şi să folosească cu rezervă informaţiile care provin din surse vechi, care nu prezintă garanţie în ceea ce priveşte metoda de obţinere a datelor şi autenticitatea acestora, este aproape derutant să constate acurateţea şi obiectivitatea cu care Dimitrie Cantemir a consemnat, în urma unor evidente analize prealabile şi chiar a unor observaţii privind frecvenţa şi aria de răspândire, fenomene care constituie şi astăzi expresii specifice ale culturii populare româneşti, unele dintre ele devenite adevărate „embleme culturale”.

În Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Dimitrie Cantemir subliniază tocmai importanţa culturii tradiţionale pentru conservarea identităţilor: „deşi (ţările româneşti – n.n.) groazei lumii, împărăţiei turcului, bani a da obligate sânt, însă bisericile, legea, judecăţile, obiceiele nesmintite şi nebetejite şi le-au păzit”4.

4 traducere Gr. tocilescu, Bucureşti, 1901.

108

„Multe generaţii de savanţi iluminaţi, intelectuali entuziaşti, devotaţi naţiunii, oameni politici destoinici, dascăli generoşi au cercetat, ocrotit, valorificat, au exploatat, în discursuri [...], au transmis generaţiilor ce le-au urmat ceea ce se numeşte, cu un termen mult prea general astăzi, tradiţie, formele de manifestare ale acesteia, aprecieri despre rolul ei social şi despre sarcinile cărora trebuie să le facă faţă în definirea profilului unei naţiuni. Ei s-au străduit [...] să ofere românilor de pretutindeni acele repere identitare în care să se regăsească, de care să fie ataşaţi, pentru care să accepte, conştient şi eroic, să se sacrifice, faţă de care să fie generoşi. [...] putem spune, fără să greşim prea mult, că identificarea, evaluarea şi înscrierea categoriilor culturii profunde în setul identitar este o acţiune conştientă a intelectualilor. Oferta de valoare este selectată şi propusă de către savanţi, ideologi, patrioţi. Ea trebuie să fie, însă, validată, acceptată şi însuşită de grup, cel care trebuie să se regăsească în fiecare secvenţă culturală oferită.”5 privind prin prisma istoriei domeniilor etnologice, se poate afirma că cel dintâi care a operat o selecţie şi a oferit câteva dintre elementele recunoscute şi acceptate de români ca embleme identitare a fost Dimitrie Cantemir. Ne întrebăm dacă nu cumva statornicia cu care generaţia de la 1848 a cultivat unele specii, cum ar fi, doina, nu are legătură şi cu observaţiile pe care el le-a făcut asupra culturii populare. Nu hazardul a făcut ca două dintre categoriile consemnate în Descriptio Moldaviae să fie selectate de specialiştii contemporani, propuse şi acceptate de comisia internaţională de evaluare pentru a fi incluse pe listele uNESCO ca piese ale patrimoniului intangibil al umanităţii, reprezentative pentru cultura românească: Căluşul6 şi

5 Sabina Ispas, op. cit., p. 75.6 „Afară de aceste feluri de jocuri cari se fac la sărbători,

este altul, ţinând de datină, care se compune dintr-un număr nesoţ de jucători: şapte, nouă şi unsprezece. Aceştia se numesc căluşari (caluczeni-căluceni) şi se adună odată pe an îmbrăcaţi în haine muiereşti, îşi pun o coroană pe cap, împletită din foi de

109

Doina7. Admise în 2005 şi 2009, ele vor beneficia de protecţie şi sprijin pentru a putea fi conservate şi valorificate. Amândouă propunerile au folosit, ca primă sursă de referinţă, informaţia conţinută în paginile Descrierii Moldovei. Dacă cea de a treia propunere va fi, în cele din urmă, finalizată, va trebui să înceapă cu următorul citat desprins din aceeaşi lucrare a lui Cantemir: „Colinda – pentru că despre ea este vorba – corespunde cu ‘calendae’ ale vechilor romani şi la începutul fiecărui an în toată Moldova se obişnuieşte a se serba în diferite chipuri de toţi, fie nobili, fie oameni de rând.” Oricum, se cuvine a fi semnalat faptul că informaţia furnizată de Cantemir despre căluşarii „îmbrăcaţi în haine muiereşti, pelin amestecate cu alte flori, imită vocea femeiască şi, ca să nu-i cunoşti, îşi acoperă faţa cu o pânză albă. toţi ţin în mână o sabie cu care ar străpunge îndată pe oricine ar îndrăzni să le smulgă acoperământul feţei. Obiceiul din vechime le-a dat un fel de privilegiu, încât ei n-ar putea fi daţi în judecată pentru fapta lor ca omorâtori. Conducătorul cetei se numeşte stariţă, al doilea primiceriu. Acesta are rolul de a întreba pe stareţ ce joc vreau să joace căluşarii şi le spune într-ascuns, ca privitorii să nu audă numele jocului înainte de a-l vedea. Căci ei au peste o sută de jocuri diferite, cu mişcări anume întocmite, unele aşa de meşteşugite, încât se pare că nici nu ating pământul când joacă, ci că sboară în aer. În cele zece zile dintre Înălţare şi Rusalii ei străbat toate oraşele şi satele sărind şi alergând şi făcând necontenite exerciţii. În tot acest timp dorm numai sub acoperişul bisericilor şi cred că, dacă s-ar culca în alt loc, îndată i-ar chinui ielele sau frumoasele. [...] Cine este primit odată într-o asemenea ceată, trebuie să o urmeze o dată pe an în timp de nouă ani, căci, dacă n-ar face aceasta, ar fi lovit de duhul rău şi de frumoase. poporul superstiţios crede că ei au putere de a vindeca boalele demonice [...].” – Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei tradusă de Gheorghe Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, [1942], p. 131-132.

7 „doina pare a fi fost numele întrebuinţat de daci pentru Marte sau Bellona, căci se pune la începutul tuturor cântecelor de războiu şi este preludiul cântărilor obişnuite ale moldovenilor” – cf. ibidem, p. 144.

110

[care] îşi pun o coroană pe cap, împletită din foi de pelin amestecate cu alte flori, imită vocea femeiască şi, ca să nu-i poţi cunoaşte, îşi acoperă faţa cu o pânză albă” a fost certificată abia în 1973, în urma cercetării întreprinse de etno-muzicologul Ghizela Suliţeanu în localitatea Gropeni din jud. Brăila. Este singura atestare, în timpul modern, a acestui tip de Căluş descris de Cantemir în urmă cu aproape trei sute de ani. pornind de la această descoperire recentă, evident legată de acei căluşari travestiţi amintiţi în Descrierea Moldovei în primul sfert al secolului al XVIII-lea, se poate iniţia un proces de reanalizare a informaţiei generale de care dispunem astăzi despre Căluş, pentru a regândi funcţia şi poziţia căluşarilor în sistemul cultural tradiţional românesc.

În afara capitolului în care sunt prezentate cele câteva componente pe care le-am numit „emblematice” pentru cultura tradiţională românească, pentru folcloristică prezintă un interes special capitolele Despre obiceiurile vechi şi noi la înscăunarea domnilor Moldovei, Despre oastea moldovenească, Despre obiceiurile curţii domneşti, Despre vânătoarea domnească şi multe altele. Informaţiile sunt esenţiale pentru analiza şi descifrarea mesajelor conţinute în textele câtorva specii de interes major ale culturii aşa-numite populară sau tradiţională şi pentru componente de bază ale sistemului cultural folcloric: cântecul epic eroic şi balada familiară, legenda, obiceiurile juridice, „legea pământului”, relaţiile de familie, raporturile dintre creaţia orală şi religia dominantă etc. Depăşind viziunea romantică prin care se idealiza creativitatea ţărănească, regăsită, într-o altă proiecţie ideologică, în lozinca golită de sens a „maselor creatoare de cultură” în perioada comunistă, folcloristica modernă atestă multe încercări de restituire a rolului curţii feudale şi a deservenţilor ei instruiţi în edificarea sistemelor culturilor tradiţionale. Din acest punct de vedere, nu numai materia pe care o pune la dispoziţia cercetării Descrierea Moldovei, ci şi alte informaţii conţinute în alte lucrări ale prinţului dimitrie cantemir sunt importante pentru reconfigurarea

111

adevăratei structuri a culturii aşa-numită „populară” şi a funcţiilor cu largă cuprindere socială reprezentate de capitolele majore ale acesteia.

Sunt puţine lucrările, numai câteva studii, pe care folcloriştii sau etnografii le-au consacrat anume felului în care este prezentată cultura orală în lucrările lui Dimitrie Cantemir. Cele mai numeroase referiri se fac, desigur, la textul Descrierii Moldovei, care pare a fi cel mai explicit purtător de informaţie folclorică. O analiză în adevăratul sens al cuvântului a conceptelor de obicei, datină, rânduială la Dimitrie Cantemir şi a câmpurilor tematice prin care acestea sunt prezentate în lucrările lui este foarte greu de realizat, dată fiind pregătirea specială multidisciplinară pe care ar trebui să o deţină cel ce şi-ar propune să realizeze o astfel de lucrare. totuşi, o întrebare aparent minoră, dar importantă pentru înţelegerea acestui aspect al activităţii lui legată de cunoaşterea culturii populare, trebuie menţionată. Ea se referă la modalităţile prin care acest prinţ savant, crescut şi trăit în preajma marilor curţi imperiale – la Constantinopol şi Sanct petersburg – a cunoscut atât de bine categoriile culturii populare tradiţionale orale – pe care le aminteşte, uneori le descrie şi le comentează cu autoritate, în cărţile lui – şi le-a ales pe cele cu adevărat reprezentative pentru specificul românesc. O primă supoziţie ar fi cea referitoare la unitatea de cultură care se manifesta la nivelul tuturor stărilor sociale, determinată de unitatea religioasă şi statornica autoritate a „legii pământului”, „legea locului, din bătrâni”, norma tradiţională căreia trebuia să se supună toată lumea, în toate ţinuturile locuite de români; această lege se referea la obiceiurile din ciclul vieţii de familie – în lucrare, căsătoria şi decesul – şi la cele ale ciclului calendaristic, structurate pe baza calendarului ortodox şi a diferitelor îndeletniciri, în care se înscriu atât cele legate de principalele activităţi productive, cât şi cele ale aşa-numitei industrii casnice.

Cea de a doua explicaţie ar fi legată de calitatea de oştean a lui Dimitrie Cantemir. După cum se ştie, el a

112

participat la mai multe bătălii, prilej cu care a străbătut ţinuturi întinse, a trecut prin Banat şi a ajuns la timişoara, după asediul Vienei din 1683, la care a participat, a mers la Braşov, de unde şi-a luat prima soţie, pe domniţa Casandra, fiica fostului domn al Munteniei, Şerban Cantacuzino, a călătorit în dese rânduri spre Istanbul şi apoi în lungul exil în Rusia, a făcut călătorii în Moldova natală. toate aceste drumuri pot fi considerate nu numai expediţii militare, ci şi călătorii în care înclinaţiile sale de căutător şi calităţile de observator, stimulate de „spiritul epocii”, cu care era în consonanţă, orientat cu precădere spre identificarea şi cunoaşterea culturilor etnice europene, s-au dezvoltat, Cantemir apropiindu-se de ceea ce am putea numi astăzi o perspectivă etnologică asupra culturii. Desigur, înzestrările personale şi cultura înaltă pe care şi-o însuşise au constituit baza pe care s-a clădit personalitatea sa de savant. Informaţia pe care etnologia modernă o poate obţine din studierea lucrărilor sale este departe de a fi epuizată. Noile ediţii, alcătuite riguros, vin în sprijinul acestei cunoaşteri.

„Am în mine trei lipsuri de aceeaşi fire şi odată născute: cea dintâi arată uscăciunea unui lemn uscat; cea de-a doua poartă greutatea celui mai tare fier; cea de-a treia uşurinţa şi zborul lesnicios al penei. [...] Cele trei materii, adică lemnul, fierul şi pana, de vor fi asociate în chip meşteşugit de mâna unui artist priceput şi dacă din combinarea acestor trei materii opuse între ele va fi făcută o săgeată, va rezulta un lucru frumos şi vrednic de mirare cu însuşiri foarte deosebite. În el vedem nemişcarea, greutatea şi uşurinţa; căci lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime, iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decât el”8. Acesta este „autoportretul” pe care prinţul, ostaşul, savantul şi artistul Dimitrie Cantemir şi-l face sieşi.

8 Cuvânt de închinăciune lui Petru cel Mare, în Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. traducere, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Bucureşti, 1977, p. 5-6.

113

ÎNtRE REAl ŞI IDEAl. DIMItRIE CANtEMIR DESpRE lOCul

ROMÂNIlOR ÎN EuROpA

Academician IOAN-AUREL POPAcademia Română

Centrul de Studii transilvane

Ideile lui Cantemir despre statutul, rolul şi locul poporului său între celelalte popoare sunt ilustrate cel mai bine în lucrările Descriptio Moldaviae sau Descrierea Moldovei (1716) şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1716-1722) – cu variante în limbile latină şi română –, dar şi în lucrările propriu-zise de istorie universală şi de filosofia istoriei (Monarchiarum physica examinatio şi Incrementorum et decrementorum Aulae Othomannicae sive Aliothmannicae Historiae)1.

Viziunea sa se încadrează în curentul preiluminist2, 1 Între cele mai importante lucrări generale despre Dimitrie

Cantemir, vezi petre p. panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958; Ioan D. lăudat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973; George pascu, Viaţa şi operele lui D. Cantemir, Bucureşti, 1924; Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, Bucureşti, 2001; Andrei Eşanu (coordonator şi redactor ştiinţific), Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, 2008; Ştefan lemny, Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iaşi, 2010.

2 Vezi, pentru încadrarea lui Dimitrie Cantemir în curentul preiluminist, pompiliu teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, p. 49-71.

114

anunţând accentul pe cultură, şcoală, învăţătură şi erudiţie, pe cunoaşterea spaţiilor exotice, pe limbă şi istorie, pe conducerea autoritară a principelui luminat, pe drepturile istorice ale popoarelor, privite ca subiecte colective ale istoriei etc.

Iniţial, a scris despre poporul său în limba latină, la cererea străinilor: „Împinşi şi poftiţi fiind de la unii prieteni străini, şi mai cu dinadins de la însoţirea noastră care este Academia Ştiinţelor din Berlin, nu numai o dată sau de două ori, ci de mai multe ori îndemnaţi şi rugaţi fiind, pentru ca de începătura, neamul şi vechimea moldovenilor, măcar cât de cât de pre scurt să-i înştiinţăm…”3.

De aceea, el a trebuit să răspundă la câteva întrebări, pe care şi le-ar fi putut pune străinii de la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, cum ar fi cele referitoare la identitatea românilor şi a ţărilor lor. la întrebarea „cine sunt românii?”, răspunde fără ezitare că sunt urmaşii romanilor, iar la cea despre ţări spune că ele vin de demult, fiind formate pe locul vechii Dacii. ţara Românilor a fost pentru el una şi nedespărţită, din vremuri imemoriale, după cum singur mărturiseşte în prima dintre cele trei „cărţi” din Hronic numite „prolegomene”, „carte” în care prezintă o descriere istorico-geografică „a toată ţara Românească (care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul) din descălecatul ei de la traian”. pentru Cantemir, ţările Româneşti se numesc „Daco-Romania”, adică Romania născută pe teritoriul vechii Dacii, din coloniştii romani, chemaţi şi români. Aşadar românii nu erau altceva pentru Cantemir decât romanii trăitori de circa 1 600 de ani în noua Romanie, făurită pe teritoriul Daciei.

„Dachiia au fost de la traian împărat cu cetăţeni şi slujitori vechi romani descălecată şi deciia precum aciiaşi romani să fie moşii, strămoşii românilor, cari şi astăzi

3 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, postfaţă şi bibliografie de Magdalena popescu, ediţia a II-a, Bucureşti, 1976, p. 243.

115

în părţile Dachii lăcuitori să află4, adecă moldoveanii, munteanii, maramorăşeanii, românii de peste Dunăre şi cuţovlahii din ţara Grecească, căci toate acestea năroade dintr-aceiaşi romani ai lui traian să fie, nu numai limba şi graiul…”5. „Aceştia dară mai sus pomeniţi şi în toată lumea cu nume nemuritor, vestiţii romani … sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, precum şi numele cel de moşie ne arată (români chemându-ne) şi limba cea părintească (care din românească sau latinească este) nebiruit martor ni iaste”6.

limba românilor este curat romană şi nu s-a „stricat” niciodată prin amestec efectiv cu graiul „barbarilor”. Îi invocă pe scriitorii care socotesc graiul moldovenesc ca fiind graiul „latinesc stâlcit” şi pe aceia care socotesc că se trage din graiul italienesc. Aduce în atenţie argumentele ambelor părţi, cu accent pe prima opinie („graiul latinesc ar fi muma cea dreaptă şi adevărată a graiului moldovenesc”): 1) coloniile romane au fost aduse în Dacia înainte de stricarea graiului romanilor în Italia; 2) „Moldovenii nu s-au numit niciodată italieni, nume care a ajuns al romanilor în vremile ce au urmat, în mai multe locuri, ci au păstrat totdeauna numele de romani, acelaşi pentru toţi locuitorii Italiei în vremea când Roma era cetatea cea mai de frunte a lumii întregi”7. ungurii şi polonezii le zic şi românilor şi moldovenilor vlahi; 3) în limba moldovenilor sunt mai multe vorbe latineşti, care în graiul italian nu există. În graiul moldovenesc sunt şi cuvinte din graiul grecilor, turcilor, leşilor, ungurilor, tătarilor, italienilor (de la genovezii de la Marea Neagră) şi chiar al dacilor (de la sclavii daci, de la femeile dace

4 Între aceşti romani, este amintit unul faimos – este drept, exilat şi nu colonizat – anume poetul Ovidiu, rămas până la moarte în aceste ţinuturi de la Dunăre şi de la pontul Euxin.

5 D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo- vlahilor, Bucureşti, 1901, p. 153.

6 Ibidem, p. 25 (vezi şi paginile următoare 50-51, 86, 104, 109 etc.)

7 Idem, Descrierea Moldovei…, p. 230.

116

devenite neveste de romani). „Muntenii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii”8 şi toţi se numesc pe sine români, de la vechii romani9.

Nicolae Iorga distinge o evoluţie a concepţiei lui Dimitrie Cantemir, de la „Descrierea Moldovei” la „Hronic”10.

În cursul documentării pentru cele două lucrări, ideile autorului s-au precizat, s-au cristalizat şi s-au chiar modificat. În „Descriere”, autorul, apărând purismul roman al românilor, scrie că romanii colonizaţi în noua Romanie (Dacia) au putut avea şi femei dace. Alte idei exprimate aici: românii s-au retras în Maramureş mânaţi de migratori, Moldova rămânând un timp pustie; vânătoarea de zimbru a fost reală, de la ea provenind stema ţării; oraşul Roman a fost întemeiat de români; românii sunt un popor leneş, schimbător, plin de vicii, inimos la începutul luptei, mişel pe urmă; numai bunătatea lui Dumnezeu ne-a ţinut ca popor; turcii nu au lăsat domnilor noştri dreptul de război şi de pace, nici de a trimite soli la străini; cumpărarea cu aur a turcilor era o deşteaptă socoteală, aidoma celei a negustorilor din Veneţia; ţărănimea noastră era compusă din „vecini” de neam străin etc. În „Hronic”, multe dintre aceste idei se schimbă, nemaifiind admis nimic din ceea ce putea fi considerat înjositor. Istoria românilor devine demnă şi curată, aproape imaculată.

8 Ibidem, p. 235.9 legat de limbă, principele încearcă să lămurească şi

chestiunea alfabetului chirilic, folosit de români în Evul Mediu, considerând (eronat) că literele slave au fost preluate, în locul celor latine, prin intermediul Bisericii ortodoxe, relativ târziu, după Conciliul de la Florenţa (1439), pentru „stârpirea” influenţei latine (catolice). Cantemir condamnă acest act, care i-ar fi menţinut pe români în închistare, conducând la „barbaria” care „este acum stăpână în Moldova” (vezi A. Eşanu, op. cit., p. 284).

10 Vezi Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I. Epoca lui Dimitrie Cantemir. Epoca lui Chesarie din Râmnic, Ediţie îngrijită de Barbu theodorescu, Bucureşti, 1969, p. 221-331.

117

locuitorii vechi au fost numiţi când geţi, când daci, dar sub stăpânirea romanilor s-a statornicit numirea de daci. „După ce acest popor pierdu pe regele Decebal, biruit de viteazul Nerva traian, şi a fost în parte nimicit, în parte risipit încoace şi încolo, întreaga ţară pe care o locuia a fost prefăcută în provincie romană, pământul fiind împărţit cetăţenilor romani...”. Apoi, după retragerea stăpânirii romane, „coloniştii romani s-au refugiat în munţi, ca să caute adăpost împotriva cruzimii” barbarilor (goţi, huni, avari). pentru Cantemir, românii sunt acum romani puri, neamestecaţi cu daci sau cu alţi „barbari”. Fiind romani adevăraţi, din familii patriciene, istoria românilor nu începe doar la anul 106, ci chiar din epoca republicii şi a regalităţii romane şi, mai mult, de la miturile elene, de la Aeneas şi troia (romanii provenind din „ellinii troadeni”). Astfel, românii, ca şi alţi europeni, erau pentru el fii ai Romei şi nepoţi ai Greciei antice. Îi combate cu vehemenţă pe toţi cei ce nu acceptau originea romană pură, care vorbeau de tâlharii Romei aduşi în Dacia etc. şi îi prezintă drept denigratori, mincinoşi, autori de basme.

Cantemir mai dezvoltă şi ideea persistenţei acestor romani şi români pe pământul vechii Dacii („neîntrerupta trăire”). Românii nu au părăsit niciodată solul lor naţional, aşa cum puterea romanilor nu s-a retras niciodată total şi definitiv. Românii au avut o istorie de stat permanentă şi puternică, civilizaţia latină continuând aici în forme politice solide. Românii au rămas astfel cea mai curată icoană a Romei11, „cea mai dinlăuntru şi mai de treabă mădulare a împărăţiei romanilor”, cei mai asemănători cu părinţii dintre toţi copiii romanilor, cel mai vechi şi mai nobil popor al Europei!

Se umple de mândrie patriotică atunci când vede cum cronicarii bizantini vorbesc despre români, cu ocazia răscoalei bulgaro-vlahilor din 1185-1186 contra Imperiului Noii Rome. pentru el, atât istoria ţaratului vlaho-bulgar,

11 Ibidem, p. 226.

118

cât şi a Romei constantinopolitane aparţinea românilor, din cauza originii lor.

Ideile-forţă din „Hronic”, legate de istoria medievală şi modernă timpurie a românilor, nuanţează mult şi chiar schimbă anumite afirmaţii anterioare. De exemplu, principele arată că, în secolul al XIII-lea, românii au rezistat hoardelor tătare, retrăgându-se în munţi şi, cu precădere, în fortăreaţa naturală a transilvaniei; stema Moldovei nu poate proveni din închipuita vânătoare de zimbru, ci de la Caput Bubali; oraşul Roman este la origine Forum Romanorum etc. Cantemir constată că aceia care i-au oprit pe turci în revărsarea lor cotropitoare spre Europa Centrală şi Apuseană nu au fost alţii decât românii sau – cum spune expressis verbis – „neînvinsul neam romano-moldo-vlah”, fapt menit să demonstreze că românii sunt la fel de eroici ca şi strămoşii lor, inclusiv în postura de salvatori ai civilizaţiei europene. Raporturile româno-otomane în Evul Mediu sunt tratate diferenţiat, cu anumite nuanţe, deşi concluzia nu lasă loc niciunui dubiu: toate neamurile s-au supus otomanilor, până şi descendenţii sciţilor, cumpliţii tătari – care-i urmează pe turci „ca nişte câini” – numai românii (moldovenii) au rezistat, înecând oştile Semilunii în apele Dunării, Nistrului, prutului etc. Constatarea că moldovenii s-au supus otomanilor nu ca învinşi, ci ca învingători, prin tratate sau capitulaţii, avea să fie reluată relativ recent de către Şerban papacostea, prin invocarea mărturiei umanistului Filippo Buonacorsi Callimachus, alături de alte concludente dovezi12. principele invocă avantajele neobişnuite obţinute de „supuşii” români din partea porţii, anume menţinerea statelor lor, a puterii, a

12 Şerban papacostea, Tratatele Ţării Româneşti şi Moldovei cu Imperiul Otoman în secolele XIV-XVI: ficţiune istorică şi realitate politică, în vol. Stat. Societate. Naţiune. Interpretări istorice, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, pompiliu teodor, Cluj-Napoca, 1982, p. 93-106; republicat recent în idem, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 93-108.

119

hotarelor lor celor vechi, a instituţiilor lor laice, a bisericii. Beneficiind de o asemenea poziţie privilegiată, românii s-au apărat de toţi inamicii care i-au atacat: „Aceaste a noastre doaî ţări, cu agiutoriul lui Dumnezeu, măcar că supuse şi ascultătoare sânt monarhii turceşti, însă nici stăpânirea, nici slobozeniia gios ş-au lăsat, ce după multe sângeroase şi româneşti războaie cu tătarii, cu căzacii, cu ungurii, cu leaşii şi mai apoi cu turcii şi cu cei de o fire cu dânşii, tătarii, niciodată piciorul din hotarăle sale afară nu ş-au scos, ce înfipţi şi nezmulşi au rămas. Besearicile, leage, giudecăţile, obiceaele nesmentite şi nebetejite şi le-au păzit”. În acest fel, drepturile suverane au rămas domnilor tributari, chiar dacă alegerea acestor domni sta mai mult în voia porţii; însă şi aceasta s-a făcut – spune Cantemir – numai prin voia românilor. până şi în continua vărsare de bani către poartă, autorul vede un titlu de glorie pentru poporul său: secătuirea averii neamului este un perpetuu sacrificiu de aur, după cel de sânge; prin aurul şi prin sângele românilor s-a răscumpărat de la turci libertatea Europei. Este exprimat aici un adevărat mesianism românesc, cu un veac înainte de afirmarea celui polonez.

la Cantemir, toate episoadele istoriei românilor apar corelate cu istoria universală şi plasate într-un cadru de istorie universală. Astfel, romanii colonizaţi în Dacia sunt parte integrantă a moştenirii Imperiului Roman, de la Romulus şi Remus încoace şi chiar de la priam şi troia, de unde – spune Cantemir, pe urmele lui titus livius – au descins romanii; românii sunt totuna cu romanii; după întemeierea „Noii Rome”, romanii din Dacia au rămas sub oblăduirea împăraţilor bizantini Constantin cel Mare, teodosie, Anastasie etc.; numele românilor a fost schimbat de unii străini în volohi, vlahi sau valahi, ca şi în cazul italienilor; toată istoria medievală a românilor este pusă în legătură cu cea a triburilor migratoare, cu formarea „împărăţii ruseşti din cetatea Chiovului”, cu supunerea bulgarilor „supt împărăţia Răsăritului”, cu

120

ruperea lor de această împărăţie bizantină (prin ţaratul vlaho-bulgar, fondat la finele secolului al XIII-lea) etc.; invaziile „barbarilor”, inclusiv cea a tătarilor, ajung să fie un prilej de retragere a unei părţi a românilor în transilvania, la adăpostul munţilor, de unde au revenit cu prilejul celui de-al doilea descălecat (primul fiind cel al lui traian!), în frunte cu „Dragoş Vodă în Moldova şi Radu <Negru> Vodă în ţara Muntenească”; apoi, istoria ţărilor Române ajunge să fie puternic influenţată de regatele poloniei şi ungariei, precum şi – mai ales – de Imperiul Otoman; cu toate aceste forţe s-au luptat românii (fiindcă au fost atacaţi) şi pe toate le-au biruit, iar dacă au acceptat protecţia otomană, au făcut-o prin închinare, nu „prin supunere” etc. Deşi a crezut sincer, dar în van, în alianţa ţării sale cu Rusia şi în posibilitatea ca înţelegerea cu această ţară şi cu ţarul petru I să scoată Moldova de sub dependenţa otomană, Cantemir a făcut-o mereu cu privirea aţintită spre Occident. Credem că şi apropierea de Rusia a fost întreprinsă de principe tocmai în contextul modernizării elitei acestei ţări după modelul occidental, impus de ţar. În această Europă nouă, clădită după tipare vechi romane occidentale, domnul voia să asigure un loc demn Moldovei şi ţărilor Române în general. Or, pentru a dobândi un asemenea loc, Europa trebuia să ştie cine sunt românii, să-i cunoască şi preţuiască după cum meritau.

Cantemir avea de gând să modifice „Descrierea Moldovei” în acord cu ideile glorioase, patriotice care-l animau, după lectura atâtor surse şi după familiarizarea cu modul de prezentare a istoriilor celorlalte naţiuni europene13. El a avut acces la toate sursele importante (ştia greacă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană etc.) şi la istoriografia modernă (ştia multe limbi europene ale timpului său, între care rusă, polonă, engleză, franceză, germană etc.). De la viziunea critică şi obiectivă din tinereţe, a ajuns la concluzia că trebuie să pună trecutul

13 N. Iorga, op. cit., p. 327.

121

în serviciul măririi poporului său, elaborând de fapt, în formă articulată, primele „mituri” istoriografice moderne: originea romană pură a românilor, persistenţa masivă şi neîntreruptă la nord de Dunăre, pe întreg teritoriul locuit de românii medievali, stăvilirea cu mare succes a şuvoiului otoman, rolul de apărători ai civilizaţiei Occidentale, cultivarea permanentă şi exclusivă a demnităţii şi onoarei etc.

De ce toate astea? tocmai atunci, la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, se producea redimensionarea continentului, se trecea „de la mica la marea Europă”, pe fondul unei „crize a conştiinţei europene”14. politica echilibrului european, impusă prin pacea Westfalică (1648), genera o concurenţă între marile naţiuni ale Europei, însoţită de o dorinţă de afirmare a celor mai mici. toate statele şi popoarele îşi căutau un loc „sub soare”, unul cât mai onorabil, mai demn, mai înalt. Or, trecutul glorios şi imaculat putea să devină un argument foarte serios în recunoaşterea unui asemenea loc de frunte. Era o lume care apela copios la „dreptul istoric”. pentru aceasta, fireşte, trecutul trebuia înfrumuseţat, adaptat nevoilor, epurat de rele. lecţia (modelul) fusese dată de marile state şi naţiuni occidentale, prin elaborarea unor pompoase istorii despre nenumărate fapte de mărire, despre origini ilustre şi pure, despre drepturi istorice vechi şi imprescriptibile etc. De aceea, realismul critic şi frust al tânărului Cantemir – devenit între timp membru marcant al republicii literelor europene – este treptat înlocuit cu o elaborată prezentare erudită, dar imaculată a trecutului naţional. Nu este vorba despre invenţii anistorice, nici despre anacronisme grave, nici despre contrafaceri flagrante, fiindcă totul porneşte de la adevăruri demonstrate

14 Vezi paul Hazard, Criza conştiinţei europene (1680-1715), traducere de Sanda Şora, prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1973; pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, traducere şi cuvânt înainte de Irina Mavrodin, Bucureşti, 1986.

122

şi demonstrabile. De la astfel de adevăruri se trece însă la o seamă de „ajustări” favorizante, încât decelarea realului de ideal nu mai era la îndemâna oricui: românii sunt, într-adevăr, urmaşi ai romanilor, mai precis ai latinofonilor aduşi şi veniţi de bună voie în Dacia, dar nu numai ai lor; limba lor este una romanică, dar nu este pur romană, suferind numeroase influenţe; strămoşii românilor s-au apărat de triburile migratoare, dar au suferit mult de pe urma lor, s-au supus lor adesea etc.; românii medievali au luptat cu tătarii şi cu turcii, la fel ca toate popoarele din regiune; ei, aceşti români (mai precis liderii lor), au avut în epocă (aidoma vecinilor lor) acea conştiinţă că erau „porţi ale Creştinătăţii” (adică stavile în calea „păgânilor”); ţările Române nu au fost, într-adevăr, cucerite de otomani şi nici transformate în provincii turceşti (cum s-a întâmplat la sud de Dunăre), dar au trăit perioade dificile, de subordonare şi umilinţă, de sacrificii grave, au suferit mari pierderi (inclusiv teritoriale), au fost lipsite de politică externă proprie etc.

Dimitrie Cantemir a trasat pentru mult timp schema de tratare a trecutului românilor în context european. Coordonatele fundamentale ale acestui model – romanitatea românilor, unitatea lor, rezistenţa şi persistenţa acestora în faţa valurilor migratoare, participarea lor la marele efort de stăvilire a înaintării otomane etc. – au devenit constante ale reconstituirii trecutului naţional pentru multe generaţii de istorici, inclusiv, în multe privinţe, pentru cei actuali. prima astfel de generaţie – devenită un marcant curent cultural-ideologic – a fost cea a Şcolii Ardelene. Reprezentanţii Şcolii Ardelene, priviţi de regulă exclusiv în contextul luptei de emancipare naţională din transilvania secolului luminilor, sunt caracterizaţi drept iniţiatori ai ideilor puriste romane şi latine. Se spune şi se scrie adesea că aceşti istorici transilvani, dornici să releve nobleţea poporului lor – cu drepturi imprescriptibile asupra patriei sale – i-ar fi eliminat cu bună ştiinţă şi pentru prima oară pe daci din contextul etnogenezei românilor. Dar

123

iată că, dincolo de cadrele transilvaniei, cel dintâi care a subliniat apăsat şi „argumentat” originea pur romană a românilor a fost Dimitrie Cantemir, devenit apoi modelul polihistorilor ardeleni. Cantemir – revoltat şi de „basnele” scornite de răuvoitorii interpolatori ai cronicii lui ureche şi nu numai de ei – clădeşte edificiul trecutului naţional pe baze sinonime cu cel mai glorios şi mai nobil popor al lumii – poporul roman. El nu numai că îi plasează cu temei pe români între popoarele romanice, dar îi consideră totuna cu romanii! Şi aici trebuie corectat un alt clişeu: de regulă, se spune că învăţaţii Şcolii Ardelene au avut iniţiativa începerii istoriei românilor ab Urbe condita, adică de la brazda trasă de Romulus şi Remus spre a da naştere eternei Rome. Este drept că generaţii de români transilvani au învăţat astfel istoria, convinşi că neamul lor îşi începe marşul prin timp odată cu Roma, cu regii ei, trecând apoi prin republica romană cu moravurile ei austere, prin imperiul plin de glorie, dar şi de decădere etc. Însă primul care a avut această idee a fost Dimitrie Cantemir! El pare să le spună contemporanilor europeni că românii sunt adevăraţi romani (sau fii de romani şi nepoţi de greci) şi că schimbările inerente suferite de ei în timp sunt minore faţă de rădăcina şi de trunchiul rămase nealterate. Aceste adevăruri ne îndreptăţesc să mai adăugăm un argument la cele relevate de pompiliu teodor, atunci când l-a plasat pe Dimitrie Cantemir în curentul preiluminist, pe de o parte, şi să subliniem iarăşi marele dar predictiv al principelui moldav, pe de altă parte. ultima afirmaţie se referă la dialogul polemic dintre curentul tradiţionalist (autohtonist) şi curentul modernist (europenist) din cadrul elitei moderne româneşti şi la biruinţa orientării noastre spre civilizaţia occidentală europeană. Cantemir a fost – în chip paradoxal, în ciuda etapei ruseşti a vieţii sale – un important precursor al acestei orientări a noastre spre modelul occidental. El, marele cunoscător al civilizaţiilor lumii, al Bizanţului apus, al Imperiului Otoman în decădere şi al Occidentului în afirmare, a întrevăzut

124

clar direcţia de urmat pentru poporul său (aceea pe care pornise, în fapt, şi Rusia petrină!), anume sincronizarea sa cu civilizaţia universală. În acest sens, marele cărturar este un precursor al Şcolii Ardelene, al lui titu Maiorescu, Eugen lovinescu şi al tuturor acelor oameni de cultură interbelici care au militat neclintit spre a-i convinge pe români că ex Occidente lux venit!

Dimitrie Cantemir a fost un savant de importanţă europeană, în raporturi ştiinţifice cu leibniz, a fost membru al Academiei din Berlin şi consilier al ţarului petru I. Ca principe, a fost preocupat să asigure ţării sale un statut de independenţă, iar ca savant a urmărit relevarea adevărului omenesc. prin scrierile sale, a dorit să determine cunoaşterea în Occident a specificului Europei Orientale şi Sud-Orientale, inclusiv a rolului istoric al Imperiului Otoman. Ca savant român – dincolo de erorile şi exagerările inerente – a dorit să determine un curent de opinie favorabil poporului său, menit să ocupe un loc demn în concertul european. A stat la temelia scrisului istoric modern din secolul al XVIII-lea în cultura românească, devenind peste ani mentorul curentului iluminist al Şcolii Ardelene şi al tuturor orientărilor şi personalităţilor individuale dedicate efortului de sincronizare europeană a ţărilor Române şi României.

125

DIMItRIE CANtEMIR ŞI ÎNNOIREA lIMBII ROMÂNE lItERARE VECHI

Profesor universitar GH. CHIVUMembru corespondent al Academiei Române

Academia RomânăInstitutul de Istorie şi teorie literară

„G. Călinescu”

1. În „veacul de aur” al vechii literaturi româneşti, cuprins între apariţia Cazaniei lui Varlaam şi sfârşitul activităţii lui Antim Ivireanul1, secol în care Moldova a fost în mod evident provincia cu cea mai intensă activitate culturală, Dimitrie Cantemir s-a remarcat nu doar printr-o vastă cultură, de autentică factură europeană, ci şi prin scrieri surprinzătoare ca diversitate a domeniilor ilustrate şi ca noutate a abordărilor propuse2.

Deschizător de drumuri într-un scris literar aflat la începuturile unui lung şi dificil proces de înnoire şi

1 limitându-se la Moldova, Virgil Cândea plasa acest „veac de aur” între momentul apariţiei Cazaniei lui Varlaam (1643) şi anul în care Ion Neculce încheie istorisirea Letopiseţului său (1743). A se vedea, în acest sens, volumul colectiv Un veac de aur în Moldova (1643-1743), Ştiinţa - Chişinău, Editura Fundaţiei Culturale Române - Bucureşti, 1996, p. 4 ş. u.

2 Există prezentări detaliate ale acestor scrieri în mai multe monografii şi bibliografii consacrate lui Dimitrie Cantemir. Vezi dintre acestea în primul rând p.p. panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Academiei, [Bucureşti], 1958, p. 259-261, şi, recent, Dicţionarul general al literaturii române, C-D, Editura univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 49.

126

laicizare, domnitorul cărturar s-a impus în conştiinţa istoricilor literaturii române ca autor al Istoriei ieroglifice, primul nostru roman original, iar în aceea a cercetătorilor vechii noastre limbi literare, ca întemeietor al limbajului filozofic3 şi, implicit, ca promotor al înnoirii lexicului după model greco-latin. Modelul celor două mari culturi, greacă şi latină, a fost de altfel urmat şi în încercarea de înnoire structurală a expresiei noastre literare, încercare singulară într-o epocă în care slavonismul continua să domine scrisul sud-est european.

Aprecierile, de regulă superlative, asupra conţinutului, respectiv asupra formei textelor datorate lui Dimitrie Cantemir, aprecieri formulate de către cercetătorii vechii noastre culturi din perspectivă monografică, nu pun însă suficient în evidenţă noutatea scrisului marelui cărturar în cadrul general al vechii române literare. Şi nici nu analizează în detaliu relaţia dintre forma latinească, în care au fost redactate originalele unora dintre scrierile sale ştiinţifice (precum Divanul şi Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor), şi forma românească, dată versiunilor ultime ale acestora4, respectiv între expresia literară, extrem de elevată, a singurului său text beletristic, Istoria ieroglifică, pe de o parte, şi limba vorbită sau cea a producţiilor folclorice, ale căror urme au fost detectate în (aparent) bine cunoscuta scriere de la începutul secolului al XVIII-lea, pe de altă parte.

3 Ideea a revenit constant în primul rând în studiile publicate de G. Ivănescu. Vezi, spre exemplu, Rolul lui D. Cantemir în dezvoltarea terminologiei filozofice româneşti, în 300 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 125-132.

4 Sunt totuşi de semnalat, pentru analiza modului de transpunere a originalelor (străine sau proprii) în limba română, câteva studii, între care Dragoş Moldovanu, Autotraducerile din latină ale lui D. Cantemir: finalitate, caracteristici generale, semnificaţie, în Antichitatea şi moştenirea ei spirituală, Editura universităţii, , Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1980, p. 84-100.

127

În paginile următoare ne propunem de aceea să identificăm şi să comentăm câteva dintre trăsăturile care individualizează cele trei scrieri româneşti datorate lui cantemir (Divanul, Istoria ieroglifică şi Hronicul), pentru a pune mai bine în evidenţă noutatea întreprinderii sale deopotrivă lingvistice şi stilistice, dar şi pentru a înţelege mai bine destinul deloc favorabil al unora dintre componentele moştenirii culturale lăsate de marele învăţat.

2. Două dintre textele româneşti semnate de Dimitrie Cantemir, Divanul şi Hronicul, aparţin în mod cert variantei ştiinţifice a românei literare vechi. primul este o scriere filozofică, în care este abordată cu vădită erudiţie tema disputei dintre înţelept şi lume, dintre suflet şi trup, de multe ori dezbătută în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea; cel de al doilea se constituie în primul tratat autentic de istorie redactat în limba română (urmând unor încercări mult mai puţin reuşite, datorate lui Constantin Cantacuzino-stolnicul şi lui Miron Costin). Ambele lucrări au ca punct de plecare sau ca primă redactare texte scrise în limba latină: Divanul prelucrează între altele scrierea lui Andreas Wissowatius, intitulată Stimuli virtutum, fraena peccatorum5, iar Hronicul, textul de mai mică întindere, Historia moldo-vlachica, redactat chiar de Dimitrie Cantemir, în anul 1717.

Dincolo de izvoare, respectiv de originalul latinesc (ce presupun existenţa unor modele scrise nu în slavonă, încă limbă oficială în spaţiul românesc la începutul veacului al XVIII-lea, ci în limba de cultură uzuală în Europa occidentală), cele două lucrări poartă, în forma lor lingvistică şi în modul de structurare, însemnele existenţei exerciţiului ştiinţific specific unui savant de certă valoare europeană.

5 pentru izvoarele directe şi indirecte ale tipăriturii din 1683, a se vedea detalii în Dimitrie Cantemir, Divanul, Ediţie şi studiu introductiv de Virgil Cândea, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. XXIV-XXXIV.

128

Am, desigur, în vedere vocabularul, cu cele două componente noi ale sale: cea neologică, de provenienţă greco-latină, şi cea de tip neologic, formată din calcuri, multe uzuale la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII6. Exprimând noţiuni general ştiinţifice sau ilustrând concepte specifice atunci filozofiei, respectiv istoriei, cele două serii de termeni s-au integrat de aceea aproape firesc în eforturile surprinzător de convergente făcute de intelectualii români ai epocii pentru creşterea capacităţii de comunicare a limbii noastre, în sensul constituirii unui lexic apt să exprime abstracţiuni.

Mă refer însă în mod special la organizarea şi la structurarea textului, remarcabile câştiguri pentru scrisul ştiinţific în limba română, întâlnite în mod explicabil în primul rând în Hronic, operă de maturitate a unui savant dornic să pună în lumină, într-o formă uzuală în vestul Europei, istoria propriului popor.

Comentariul ştiinţific al citatului argumentativ sau al celui de autoritate este dublat şi susţinut constant de trimiteri la sursă, identice ca rol şi organizare cu notele din scrierile istorice moderne. Iar „scările” finale (Catastihul istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor şi a altor oameni învăţaţi... a cărora numere se pomenesc şi mărturiile li se aduc, respectiv Scară a lucrurilor şi a cuvintelor cari sânt mai de însămnat), autentici indici de autori, de cuvinte şi de materii, primii de această factură incluşi într-o scriere ştiinţifică redactată în limba română, asigură o structurare ce trebuie considerată fără ezitare modernă, dar şi o lectură eficientă a textului.

3. În vreme ce Divanul şi Hronicul pun în evidenţă influenţa pe care au exercitat-o aproape firesc asupra

6 O prezentare sintetică a acestor împrumuturi este făcută în Al. Rosetti, B. Cazacu, liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. i. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 386-388, şi în Şt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 167-187.

129

formei lor româneşti modalităţile de exprimare, de redactare şi de structurare a izvorului, respectiv a modelului latinesc, modalităţi cu care Dimitrie Cantemir, savantul de expresie latinească, era de altfel pe deplin familiar, Istoria ieroglifică, redactată exclusiv în limba română, dovedeşte existenţa unei încercări deliberate, programatice, de înnoire a expresiei literare în cadrul scrisului nostru beletristic.

S-a scris mult şi argumentat despre organizarea sintactică specială a acestei singulare creaţii literare7, organizare bazată pe utilizarea constantă a frazei ample, atent structurate, şi a hiperbatului8. Cunoscuta figură de construcţie, prezentă în epocă şi în texte nonbeletristice, avea în primul rând menirea de a diferenţia scrisul românesc elevat, devenit similar în felul acesta scrisului occidental, de exprimarea uzuală, neliterară. Hiperbatul este însă, în repetate rânduri, mijloc de structurare formală a textului, în cadrul căruia numeroase pasaje se subordonează astfel prozei rimate şi ritmate9.

A fost evidenţiat de asemenea (chiar dacă printr-o evaluare greşită a funcţiei stilistice10) numărul mare

7 Vezi, între primele analize competente ale acestei componente a scrisului lui Dimitrie Cantemir, Grigore Brâncuş, Observaţii asupra structurii frazei în „Istoria ieroglifică”, în „Analele universităţii Bucureşti”, seria „limbă şi literatură română”, XXII, 1973, nr. 3, p. 83-87 (reluat în Grigore Brâncuş, Studii de istorie a limbii române, II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, p. 18-22).

8 Cele mai competente consideraţii asupra acestui subiect pot fi găsite la Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident. Studiu de stilistică comparată, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

9 A se vedea, pentru exemple şi comentarii, Dragoş Moldovanu, vol. cit., p. 90-94, 147-148.

10 Începând cu Jacques Byck, Vocabularul ştiinţific şi tehnic în limba română din secolul al XVIII-lea, în „Studii şi cercetări lingvistice”, V, 1954, nr. 1-2, p. 31-43, şi continuând cu Şt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, p. 177-187, neologismele grupate de Dimitrie Cantemir în Scara a numerelor

130

de neologisme greco-latine utilizate. Grupate de însuşi Cantemir într-un autentic glosar, destinat cititorului încă nefamiliarizat cu un lexic ce va deveni nu peste mult timp veritabil „vocabular neologic de cultură generală”11, noile împrumuturi lexicale, menite nu doar să exprime abstracţiuni, urmăreau şi ele ridicarea formală a scrisului nostru literar la nivelul scrisului european.

Acestor neologisme, absolut necesare pentru augmentarea posibilităţilor de exprimare a limbii române, încă „brudie”, cum spunea autorul, în deceniul imediat următor anului 1700, li se alătură însă, pentru prima dată în mod deliberat, numeroase elemente populare şi chiar regionalisme12. Rolul primordial al acestora era, desigur, ca şi în scrisul beletristic occidental, variaţia formală a redactării: ce mehlemul nu vindică, vindică fierul şi ce fierul nu tămăduieşte, cu mai mare usturime tămăduieşte focul (289r) sau intensificarea prin repetiţie sinonimică a ideii: ca buretele potricălită şi găunoasă este (117v), dulăul... îndată toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu (57v), glas de bucurie sau viers de veselie nu să simţiia, fără numai răget, muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri în toate părţile... să audziia (148r).şi cuvintelor streine tâlcuitoare au fost considerate elemente ale unor terminologii ştiinţifice şi chiar primă încercare românească de elaborare a unui dicţionar de neologisme. Vezi, în acest ultim sens, şi Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, De la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 12-13.

11 Formularea, corectă şi sugestivă totodată, îi aparţine lui Ion Gheţie (Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 121).

12 O listă a celor mai semnificative astfel de cuvinte a fost publicată în Al. Rosetti, B. Cazacu, liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. i. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, p. 380-386, respectiv în Şt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, p. 149-154, dar analiza a fost făcută din perspectiva românei actuale, nu din aceea a limbii vorbite la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII.

131

Deloc lipsită de importanţă, date fiind atât noutatea procedeului, cât şi frecvenţa utilizării sale, este însă eufonia, rezultată din plasarea în succesiune a unor cuvinte cu o anumită structură fonetică. Cantemir devine astfel primul scriitor român care utilizează în mod intenţionat aliteraţia: îndată sunet, buhnet, trăsnete, plesnete, vâjiituri şi duduituri preste tot locul să răzsunară (157v), din toate părţile şi marginile pământului holburi, vivore, tremuri, cutremuri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră (143v).

„Reliefarea muzicală a textului”13 este obţinută însă nu o dată şi prin utilizarea figurii etimologice, unul dintre termenii repetaţi fiind constant o creaţie lexicală a lui Cantemir, înzestrată cu funcţie exclusiv stilistică: precum voroavii vorovitoare, aşe tăcerii tăcătoare cumpănitoare şi giudecătoare va fi (67v), dormire fără dormire să dormitedze şi somn fără somn să somnedze (192r).

Într-o inovare iarăşi excepţională nu doar pentru scrisul epocii, o serie bine individualizată de invenţii lexicale, şi ele specifice Istoriei ieroglifice, are menirea de a evidenţia opoziţia existentă între aparenţa şi esenţa unora dintre „ieroglife”: Unde Leul vultureşte şi Vulturul leuieşte, Prepeliţa ce va iepuri şi Iepurile ce va prepeliţi? (94r).

Judecate prin prisma funcţiei lor stilistice, mai multe adjective, participii ale verbelor inventate pentru „demascarea” unora dintre personaje, se constituie în fapt în autentice epitete antitetice: pasire dobitocită sau dobitoc păsărit (28v), porc peştit şi peşte porcit (132r), jiganie dobitocită şi dobitoc jigăniit (179v). Alte determinări, având şi ele certă funcţie stilistică, amintesc de violenţa de limbaj, întâlnită în scrieri ce aparţineau, în literatura occidentală a vremii, genurilor minore: scămos la minte şi strămţos la cuvinte (94v), greţoase şi scârnavele-ţi fapte (264r).

13 pentru susţinerea ideii, vezi Dragoş Moldovanu, Oriental şi clasic în stilistica frazei lui Cantemir, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Iaşi, XIX, 1968, p. 52-54.

132

Este aceasta încă o noutate remarcabilă a scrisului lui Dimitrie Cantemir, căreia i se alătură, în contextul unei literaturi caracterizate, în ansamblu, prin utilizarea unor tropi stereotipi, de regulă catacretici, mai multe epitete sensibilizatoare: mângâioasă faţa câmpului (105r), gingaş trupul şi mângâios statul (88v) şi o serie de metafore, surprinzătoare nu doar pentru scrisul vechi românesc: armăsariul acmu icoana morţii în oglinda vieţii sale privind (64v), din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii au izvorât (67r), ochiuri de cucoară, ... limpedzi izvoară (261r).

Mai multe metafore şi epitete metaforizante sunt grupate apoi în autentice şi deloc banale descrieri de natură, şi ele neobişnuite într-o literatură atentă cu prioritate la evaluările morale. Imaginea nopţii senine: făclia cea de aur în sfeşnicul de diiamant... să pune (58r) sau aceea a răsăritului de soare: mâna cea de aur cu degetele de trandafir din vârtoapile munţilor flori culege (218v) par desprinse, prin capacitatea de sugestie şi de plasticizare, nu dintr-un text redactat la 1705, ci din literatura celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Iar cele câteva portrete, între care se individualizează cele ale Helgei şi cel al Hameleonului, se detaşează şi ele de tiparele stilistice obişnuite în scrisul românesc de la începutul de secol XVIII.

Frumuseţea chipului Helgei este sugerată în mod admirabil în pasajul: roa trandafirilor... pre obrazul Helgii să deşchidea, să fie scuturând, şi iscusită mirosala lor să fie mirosind i să părea (88r). Aceeaşi copleşitoare frumuseţe fizică, obţinută prin însumarea, într-un tipar tradiţional, a unor caracteristici superlative, se întâlneşte cu urâţenia hidoasă în aspectul progeniturii rezultate din nuntirea nefirească a două fiinţe (Helge şi Strutocamila) ce aparţineau unor regnuri incompatibile: ghibul, gâtul flocos, pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi

133

muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei; cu suleaget14 trupul, cu albă peliţa, cu negri şi mângâioşi ochii, cu supţiri degeţealele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grumăgiorul Helgii (89r-v).

Acest prim portret antitetic, caricatural, înregistrat într-un text beletristic românesc aminteşte, desigur, de modele uzuale în epocă în aceeaşi literatură apuseană. (În ţările române va pătrunde abia spre mijlocul secolului al XVIII-lea, prin intermediar neogrecesc, Bertoldo, eroul a cărui urâţenie fizică extremă contrasta cu o inteligenţă sclipitoare.15) În acelaşi timp însă portretul Hameleonului trimite, prin elemente figurative uşor de corelat cu cele prezente în portretul făcut în oraţia de nuntă inclusă în Descriptio Moldaviae16, spre folclorul românesc: Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios este. Ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumadzii păunului, sprâncenele corbului, părul sobolului, mânule ca aripile, deagetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vârtutea colunului are (222v-223r).

urme ale unor influenţe folclorice au fost detectate de către unii cercetători încă în Psaltirea în versuri a lui dosoftei. Istoria ieroglifică atestă însă, prin astfel de elemente, credem greu de contestat, cunoaşterea şi

14 Cuvântul este transcris suleaştec în ediţia p.p. panaitescu-I. Verdeş (vol. I, Bucureşti, 1965, 138).

15 pentru portretul lui Bertoldo, a se vedea ediţia celui mai vechi manuscris românesc al textului, publicată în excelente condiţii de Galaction Verebceanu (Galaction Verebceanu, Viaţa lui Bertoldo. Un vechi manuscris românesc, Museum, [Chişinău], 2002, p. 83).

16 A se vedea pentru aceasta D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, p. 320-321.

134

utilizarea constantă a unor tipare descoperite în literatura noastră populară17.

Au fost identificate deja, în afara portretului superlativ amintit, pasaje ce au structura prozodică a pluguşorului: O, priietini şi fraţi, la această adunare împreunaţi! (47r) sau tiparul narativ al poveştilor populare: Odânăoară era un om sărac, carile într-o păduriţă, supt o colibiţă era lăcuitoriu (56r). Reluăm acum, pentru frumuseţea fragmentului, un pasaj din cunoscuta şi des citata lamentaţie, „eleghia căialnică şi traghicească” a Inorogului, în care Cantemir nu a folosit, desigur, un model grecesc18, ci a revalorizat structura unui descântec românesc19: Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu jeale, pre stăpânul lor negreale, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească! Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi şi-n amar vă primeniţi! (261r) Şi adăugăm un fragment în care poate fi recunoscută cu uşurinţă influenţa stilistică a blestemului, respectiv a descântecului folcloric: Atuncea Hameleonul, cu aspre blăstămi şi straşnice giurământuri începu: „Şi pre viaţa mea, o, domnul mieu, dzicea, şi pre credinţa mea, de voi descoperi, de voi grăi, sau din mâni, din cap şi din ochi sămn, de înştiinţare de voi face, în cap urgie, în ochi orbie, în mâni ciungie să-mi vie!” (180v)

17 Vezi Adrian Fochi, Dimitrie Cantemir etnograf şi folclorist, în „Revista de etnografie şi folclor”, IX, 1964, nr. 1, p. 71-102.

18 Cf. p.p. panaitescu, în Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, II, Bucureşti, 1965, p. 137, nota 2, unde se consideră că ne aflăm, cu acest pasaj, în prezenţa unei influenţe a aşa-numitelor trenoi din literatura grecească a secolelor XV-XVI.

19 Am adus argumente în favoarea acestei ipoteze în studiul Influenţe folclorice în „Istoria ieroglifică”, apărut în Comunicările „Hyperion”, VII, Bucureşti, 1998, p. 46-47.

135

4. Educat în afara Moldovei sau de către profesori străini, cunoscând bine literaturile clasice şi redactând constant în limba latină, Dimitrie Cantemir s-a supus aproape firesc nu regulilor şi tiparelor stilistice de influenţă slavonă, uzuale în scrisul românesc la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII, ci acelora specifice culturii greco-latine. Cu toate acestea, învăţatul domnitor cunoştea în detaliu limba română, în toate formele de existenţă a acesteia şi în toate modalităţile ei de manifestare.

Afirmaţia, doar aparent hazardată, este susţinută nu doar de identificarea unor elemente populare şi regionale, absente din textele altor autori contemporani20, sau de consemnarea, în Descriptio Moldaviae, a unor observaţii de o surprinzătoare acurateţe asupra variantelor dialectale ale românei. Vin în sprijinul ei numeroase alte fapte, consemnate toate în aceeaşi uimitoare Istorie ieroglifică.

Acest prim roman românesc probează, spre exemplu, faptul că Dimitrie Cantemir cunoştea valoarea individualizatoare a limbajului şi, prin aceasta, relaţia existentă între vorbirea unui personaj şi modul său de a gândi. El a intuit, se pare, şi funcţia, respectiv valoarea stilistică a clişeului lingvistic, de vreme ce unele dintre personajele sale utilizează structuri lingvistice stereotipe pentru a-şi manipula interlocutorii, declanşând în mintea acestora anumite raţionamente. De asemenea, cunoscând valoarea distinctivă a unor structuri stilistice individualizatoare pentru scrisul ştiinţific, respectiv pentru cel administrativ, Cantemir a parodiat pentru prima dată în scrisul beletristic românesc un raţionament filosofic, o exprimare lingvistică, o reţetă medicală şi, în

20 pentru ilustrarea acestor componente ale vocabularului utilizat de Dimitrie Cantemir, a se vedea, în afara consideraţiilor formulate anterior, exemplele furnizate în Al. Rosetti, B. Cazacu, liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. i. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, p. 380-386, şi Şt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, p. 149-154.

136

cadrul mai multor cărţi ale Istoriei ieroglifice, formularul documentelor oficiale21.

Astfel, vorbirea incoerentă şi lipsită de substanţă a Strutocamilei („hieroglifă” corespunzând lui Mihai-vodă Racoviţă) este pentru lup prilej de ironică „interpretare” filosofică a structurii fonetice a numelui Racova: Aşe Strutocamila, în vreo parte a să clăti, de fricoasă nu putea ceva a grăi, de proastă nu ştie, pentru care lucru din gura ei altă ceva nu să audziia fără numai bolbăietura carea de la moşii şi strămoşii săi învăţasă, şi prin glasul fără articule din piept şi din gârtan acestea îi clocotiia: r.r.r.a.a.a.c.c.c.o.o.o.v.v.v.a.a.a., carile, mai în urmă, iarăşi Lupul, filosofând, într-acest chip le-au tâlcuit: rău, rău, rău, ah, ah, ah, capul, capul, capul, oh, oh, oh, vai, vai, vai. (148v-149r)

Într-un jurământ fals, Hameleonul mizează pe stereotipia unor formule uzuale, incidenta plasată în mijlocul frazei limpezind pentru cititor, într-un veritabil aparteu, sensul corect al enunţului: aşe să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pântece i-am născut (că bine ştiţi că într-alt chip naşterea copiilor firea mi-au tăgăduit) şi aşe roada săditurii carea am sădit şi zmiceaoa, odrasla hultoanei carea am hultuit, să-mi crească, cât este minciună sau alt chip de blojeritură în voroava mea (233r).

lipsa de inteligenţă a Strutocamilei şi prostia sa fudulă sunt (de)mascate printr-o exprimare voit elevată, evocatoare a unor pretinse cunoştinţe gramaticale şi a unui limbaj de specialitate ce ar fi trebuit, singure, să-i probeze cultura, atunci când dă răspunsul la banala întrebare Cum te chemi ?: Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în-locul-numelui gramatica n-aţi citit, unde arată că mă în-locul-

21 Detalii şi exemple ilustrative pentru aceste începuturi ale parodiei în scrisul beletristic românesc pot fi găsite în volumul nostru, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 145-152.

137

numelui eu de căderea-cea-chemătoare se lipseşte?), ce alţii pre mine “O, dumneata!” mă cheamă. (48v)

Imposibilitatea salvării Hameleonului este sugerată prin recomandarea, într-un tipar de autentică reţetă medicală22, a unui leac imposibil de obţinut, de vreme ce ingredientele necesare: cornul cămilii, coama şearpelui, ochiul guziului orb, unghiile peaştelui, laptele aspideei (215v) nu există.

Iar protocoalele şi „ponturile” de tipul „scrisorilor” schimbate între „pasirile văzduhului şi dobitoacele pământului” (filele 149r-155r, 307v-308v, 317v-319r, 326r-327r), redactate cu respectarea tuturor rigorile formale cunoscute în administraţia vremii, se încheie uneori, pentru a avertiza cititorul asupra intenţiei parodice a autorului, cu un proverb: că leaneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeaşte (327r).

5. Constatările formulate în paginile anterioare argumentează pe deplin ideea că Dimitrie Cantemir şi-a depăşit în mod evident epoca prin felul în care a gândit şi a exersat înnoirea exprimării literare româneşti. A utilizat un vocabular adecvat conţinutului în scrierile ştiinţifice, dar care reflectă, în Istoria ieroglifică, cultura personajelor; a reuşit să ridice prin neologism nivelul redactării, dar a valorificat stilistic şi întâlnirea împrumuturilor, respectiv a creaţiilor lexicale cu elementul regional, popular sau familiar. A înnoit modalităţile de organizare formală a discursului; a reevaluat, inclusiv prin prelucrări specifice parodiei, anumite structuri de text. A inovat limbajul figurativ, depăşind tiparele catacretice ale vremii prin autentică şi neaşteptată sensibilizare; a valorificat deopotrivă modelul stilistic occidental şi pe cel specific creaţiei folclorice româneşti.

Inovaţiile şi intuiţiile artistice consemnate în scrierile pe care Dimitrie Cantemir le-a redactat în limba română au avut însă numai în mod accidental corespondenţe în scrisul vechi românesc. Ele se vor regăsi, în forme identice

22 Vezi, în volumul citat în nota anterioară, p. 147.

138

sau surprinzător de asemănătoare, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în opera unui scriitor savant, ataşat aceloraşi valori culturale, Alexandru Odobescu. Şi cum, cu excepţia Divanului, scrierile româneşti ale marelui cărturar au rămas în manuscris şi au fost descoperite târziu, este uşor de înţeles de ce o operă ştiinţifică şi beletristică remarcabilă nu a avut practic, contrar opiniilor formulate de unii comentatori, nicio influenţă asupra dezvoltării scrisul vechi românesc.

utilizând în mod admirabil limba română literară şi propunând chiar, cu o uimitoare intuiţie, ca modalităţi de ridicare a acesteia la nivelul limbilor de cultură europene, adoptarea modelului greco-latin şi, concomitent, utilizarea modelului folcloric şi a resurselor limbii vorbite, marele cărturar a lucrat, din păcate, numai pentru sine. Sau, prin ideile exprimate şi prin obiectivele urmărite, exclusiv pentru elita epocii. (Chiar savanţii Şcolii Ardelene, descoperind şi copiind Hronicul, au fost interesaţi nu de forma lingvistică a textului, ci de conţinutul acestuia şi de idealurile naţionale ale marelui istoric.)

Cu toate acestea, textele româneşti datorate lui Dimitrie Cantemir au o importanţă excepţională pentru vechea noastră cultură scrisă. În primul rând pentru că există şi apoi pentru că demonstrează ce ar fi putut deveni limba română literară chiar la începutul veacului al XVIII-lea, dacă s-ar fi dezvoltat în alte circumstanţe socio-culturale.

139

StADIul ACtuAl Al StuDIIlOR pRIVItOARE lA

dimitrie cantemir

Doctor IOANA FEODOROVAcademia Română

Institutul de Studii Sud-Est Europene

Am audiat astăzi, 10 decembrie 2010, comunicările a şapte erudiţi cercetători ai operei cantemiriene: este remarcabil faptul că Dimitrie Cantemir, despre care Ion Neculce scria că „se arăta bun şi blând (...) şi nemăreţ”1, reuneşte şi azi, sub cupola Academiei Române, atâţia istorici ai vremurilor şi ai scrierilor, ca un catalizator de energii creatoare. Nu mă voi referi, de aceea, la lucrările cunoscute ale specialiştilor aici de faţă, concentrându-mă mai degrabă pe două subiecte de natură pragmatică: cine sunt cantemiriştii care ar putea să preia ştafeta înaintaşilor şi ce proiecte ar putea ei relua sau iniţia?

Aşa cum se ştie, începând din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, Academia Română şi o pleiadă de cărturari ai neamului românesc, istorici, lingvişti şi critici literari, au făcut eforturi susţinute de completare, conservare şi comentare a scrierilor lui Dimitrie Cantemir. Se impune să-i evoc aici măcar pe câţiva dintre aceştia: Nicolae Iorga, George pascu, George Vâlsan, Iorgu Iordan, p.p. panaitescu, Alexandru Duţu, apoi, din generaţii recente,

1 Letopiseţul Ţării Moldovei, în Ion Neculce, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 516.

140

alexandru Surdu, Gheorghe Mihăilă, Alexandru Zub2, Ştefan Gorovei şi Andrei pippidi3 – , dar lista poate să-i cuprindă, desigur, şi pe alţii, pe care timpul nu-mi îngăduie să-i amintesc. În ultimul deceniu au plecat dintre noi câţiva cantemirişti de seamă – paul Cernovodeanu, Virgil Cândea, Dan Sluşanschi, Dan Horia Mazilu. putem oare spera că se va naşte o nouă generaţie de specialişti care să le calce pe urme?

unii dintre cercetătorii care s-au afirmat în domeniul studiilor cantemiriene îşi păstrează această opţiune şi azi. Recentele bibliografii ale ediţiilor şi studiilor privitoare la Cantemireşti, dintre care două disponibile şi pe cd-rOm4, au pus în valoare exegeza adusă la zi, în special cea mai recentă dintre acestea, Neamul Cantemireştilor. Bibliografie, coordonator acad. Andrei Eşanu (Chişinău, 2009). În ce priveşte sistemul academic şi universitar românesc, trebuie amintite contribuţiile cunoscute ale lui Eugen Negrici, Mircea Anghelescu, Mihai Maxim ori Gheorghe Barbă5, cele ale Elvirei Sorohan şi Ecaterinei ţarălungă, ca şi ale unor cercetători din generaţia tânără: Manuela Anton (Institutul de Istorie şi teorie literară „George Călinescu”), Monica Vasileanu (Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”), Florentina

2 Dimitrie Cantemir – erudit şi om politic, în Dimitrie Cantemir (1673-1723). Principe român şi cărturar european, Iaşi, 2003, p. 9-12.

3 Cantemir – portret intelectual, în Despre statui şi morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice, polirom, Iaşi, 2000, p. 119-134;

4 Dan Râpă-Buicliu, Cantemiriana. Excurs biografic şi orizont bibliologic, Biblioteca Naţională, Bucureşti, 2008, şi Enciclopedia culturii române vechi, Institutul de Istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, coordonator Dan Horia Mazilu, 2008 (în care vezi articolul Dimitrie Cantemir).

5 Gheorghe Barbă, Epopeea istorică a Cantemireştilor. Antologie. Destine legendare în pagini literare, Editura universităţii din Bucureşti, 2009.

141

Nicolae6 şi Oana uţă Bărbulescu (universitatea Bucureşti)7.

În 2006 am pregătit pentru Editura Academiei ediţia versiunii arabe a Divanului întocmită în 1705 de Athanasie IV Dabbas, patriarhul arab al Antiohiei. prefaţată de Virgil Cândea şi însoţită de traducerea în limba engleză, note şi indici8, aceasta este singura carte care adună numele noastre pe foaia de titlu – nu întâmplător, într-o carte despre Dimitrie Cantemir. Confirmând interesul comunităţii ştiinţifice de la noi şi din străinătate pentru difuzarea operei lui Cantemir în Orientul Apropiat, lucrarea s-a bucurat de privilegiul lansării la Fundaţia Naţională pentru Cultură şi Artă (3 mai 2007), a fost răsplătită cu premiul Academiei Române pentru ediţie de text şi a primit numeroase recenzii.

Filologul Vlad Alexandrescu, ambasadorul României la luxemburg, a încheiat recent ediţia scrierii Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea indescriptibilă a ştiinţei sacre, 1700), cu traduceri în română, franceză şi italiană. În 2003, el a publicat în revista „Archaeus. études d’Histoire des Religions” a Asociaţiei Române de Istoria Religiilor, un studiu privitor la epistola dedicatorie a acestei scrieri9. În aceeaşi revistă apărea, în 2001, Panegiricul lui

6 Florentina Nicolae, Neolatina cantemiriană: studiu de sintaxă asupra operelor lui Dimitrie Cantemir „De antiquis et hodiernis Moldoviae nominibus” şi „Historia Moldo-Vlachica”, Bucureşti, Cartea universitară, 2006.

7 A susţinut în 2009 o lucrare de doctorat privitoare la Influenţa latinei savante asupra limbii române (cu referire specială la Dimitrie Cantemir). A comentat recent traducerea din lucrarea lui Andreas Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum, inclusă în Divan.

8 dimitrie cantemir, The Salvation of the Wise Man and the Ruin of the Sinful World (Salāh al-hakīm wa-fasād al-‘ālam al-dhamīm), ediţie arabă, traducere engleză, Nota editorului, note şi indici Ioana Feodorov, Introducere şi comentarii Virgil Cândea, Bucureşti, 2006.

9 Un manuscrit inédit et inconnu de Démètre Cantémir.

142

Petru cel Mare (1714), studiu introductiv, note şi ediţie de paul Cernovodeanu, Mihai Carataşu şi Alvina lazea.

Susţinut în demersul său de Banca Naţională a României, George Virgil Stoenescu a prezentat gândirea economică a lui Dimitrie Cantemir într-un elegant volum apărut în 2007, Cantemir oeconomiae peritus.

Ştefan lemny a publicat în 2009, la paris şi, recent, în traducere românească o monografie a celor doi Cantemir, care reaminteşte publicului larg istoria şi activitatea lor literară, într-un stil în egală măsură documentat şi accesibil10.

Există în continuare interes pentru ipoteza că Dimitrie Cantemir a fost mason: Cătălin turliuc a prezentat argumente noi în articolul său Dimitrie Cantemir şi ezoterismul baroc din „Istoria ieroglifică”, recent apărut la Iaşi, în publicaţia „trivium. Revistă de gândire simbolică”11. Subiectul merită o investigaţie serioasă, care ar putea pleca de la cercetările lui Emil lozovan, prezentate în câteva articole din 1980-198112, dar şi apelând la surse străine, precum documentarea premergătoare expoziţiei despre începuturile francmasoneriei în Rusia, organizată

L’Épître dédicatoire du traité „Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago”, în „Archaeus”, VII, 2003, nr. 3-4, p. 241-265.

10 Ştefan lemny, Les Cantemir. L’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle, éditions Complexe, paris, 2009. traducerea românească, cu titlul Cantemireştii: aventura europeană a unei familii princiare în secolul XVIII (trad. Magda Jeanrenaud), a apărut în 2010, la Editura polirom, din Iaşi.

11 Nr. 1, ianuarie-martie 2010.12 E. lozovan, D. Cantemir avant les Lumières, în RIDS,

Købendavs universitet, Romansk Institut, 77, 1980, p. 3-19; idem, Dimitrie Cantemir Franc-maçon?, în „Revue des études Roumaines”, XVI, Atena, 1981, p. 68-73 (cu o notă a lui Charles pidoux); idem, D. Cantemir – Panégyriste de Pierre le Grand, în „Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg”, V (IX), 1975-1976, p. 479-502.

143

în anul 2008 la Muzeul de Istorie a Religiilor din Sankt peterburg. Menţionez că nu am văzut, totuşi, în această expoziţie nici o referire la Cantemir, cu toate că materialul despre epoca ţarului petru I era prezentat pe larg.

În ultimii trei ani, mai multe reuniuni organizate în jurul figurii principelui au permis reorientarea preocupărilor către teme mai puţin cercetate: simpozionul de toamnă, devenit tradiţional, al universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti; simpozionul Băncii Naţionale, din 18 iunie 2007, cu tema „Dimitrie Cantemir, personalitate de anvergură europeană”; colocviul organizat la St. peterburg, în octombrie 2008, de universitatea şi de Biblioteca de Stat a Rusiei împreună cu Biblioteca Naţională a României şi Institutul Cultural Român; în fine, simpozionul Cartea. România. Europa al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, ediţia a III-a, 2010, cu o secţiune dedicată lui Dimitrie Cantemir (13 comunicări). S-au întâlnit în aceste reuniuni cercetători ai vieţii şi operei Cantemireştilor, ale căror lucrări îmbogăţesc corpusul exegezei cantemiriene. la St. peterburg, Andrei pippidi a adus lămuriri importante cu privire la destinul colecţiei bibliofile a principelui, referindu-se la lista cărţilor din biblioteca lui Antioh Cantemir vândute la licitaţie după moartea sa (847 volume, vezi Catalogue de la bibliothèque du feu M. le Prince Cantemir, 1745, ms. 36845, Bibliothèque Nationale de France, paris). la Bucureşti, Victor Ghilaş, specialist în ştiinţele muzicii şi cercetător la Institutul patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, a prezentat o interesantă lucrare intitulată Muzica religioasă în scrierile lui Dimitrie Cantemir. Anna Svenbro, custodele colecţiilor scandinave de la Bibliothèque Nationale de France (paris), a prezentat jurnalul suedezei lovisa von Burghausen, prizonieră a oştilor ţarului, ajunsă, la Moscova, fată în casă a familiei cantemir.

pe de altă parte, entuziasmul unora dintre aceia care

144

şi-au dedicat operei cantemiriene primii ani în cercetare pare că s-a stins prea curând. După câteva articole şi o primă versiune în limba engleză apărută la Istanbul, Cristina Bîrsan publica, în 2005, la Editura Academiei Române, volumul cu titlul Dimitrie Cantemir şi lumea islamică. Ilieş Câmpeanu, unul dintre filologii formaţi de regretatul profesor Dan Sluşanschi, a colaborat la ediţia critică şi la traducerea scrierii Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis..., cuprinsă în vol. VI, t. I din Opere complete, publicat în 1996 la Editura Academiei Române. Monica Joiţa, autoarea unei teze de doctorat publicate în 2004 (Timp şi istorie în opera lui Cantemir. Surse, resurse, ecouri. Un eseu de istoria mentalităţilor, Craiova, 2004), astăzi director interimar al Institutului Român de Cultură şi Cercetare umanistică de la Veneţia, a participat la colocviul de la St. peterburg cu o lucrare privitoare la teoria creşterii şi descreşterii în Istoria Imperiului Otoman. În anul 2002, luminiţa Bratu13 susţinea la Facultatea de Istorie a universităţii Strasbourg II o lucrare de doctorat, coordonată de Asterios Argyriou, despre viziunea istorică a lui Cantemir. Nu avem date asupra continuării acestor cercetări.

Şi alte studii privitoare la Dimitrie Cantemir ar fi meritat să fie continuate: Modelul Cantemir, despre care scria Monica Spiridon în 1999 („România literară”, nr. 1/1999), ori lucrarea lui Sofronie Vraceanski, Sistema şi religia mohamedană, editată de Anca Irina Ionescu în anul 2000, un text încă insuficient studiat sub aspectul ecourilor operei cantemiriene în sud-estul Europei.

Constatăm aşadar că există speranţe pentru o posteritate a generaţiei de aur a cantemiriştilor. proiectele privitoare la viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir sunt pe cale să treacă într-o nouă etapă, întemeiată pe evoluţii

13 A publicat în „Cahiers balcaniques. Les oubliés des Balkans”, 2000, nr. 30, p. 207-231, articolul intitulat L’enseignement turc aux XVIIe et XVIIIe siècles d’après l’oeuvre de Dimitri Cantemir „Le système de la religion musulmane”.

145

recente în cercetarea materialului documentar conservat până la această dată în mai multe ţări14. reunirea în România a unui fond complet al manuscriselor cantemiriene a fost, pentru înaintaşi, doar un deziderat. În 1998, cu gândul de a lansa o acţiune de completare a Fondului Cantemir de la Biblioteca Academiei Române, Virgil Cândea a primit de la Secţia de Manuscrise şi Carte Rară două liste: una a microfilmelor păstrate la Bibliotecă, cealaltă a scrierilor ale căror copii lipsesc. Aducerea în ţară a copiilor manuscriselor lui Dimitrie Cantemir pare că se află acum într-o perioadă fastă. Dincolo de importanţa evenimentului, privirea noastră trebuie să se îndrepte spre viitor cu o nouă speranţă, aceea a editării critice, traducerii şi publicării acestor texte, pentru întregirea imaginii actuale despre opera lui Cantemir. Rămâne, aşadar, să se obţină copiile manuscriselor păstrate la St. peterburg, între care acelea prezentate la 23 septembrie 2010 într-o conferinţă la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române de către Serghei Frantsouzoff, custodele bibliotecii Institutului de Studii Orientale al Academiei Ruse de Ştiinţe, fostul Musée Asiatique, recent rebotezat „Institutul de Manuscrise Orientale”15. Sperăm că proiectul expus astăzi va cuprinde şi o listă completă a manuscriselor cantemiriene cunoscute, organizată pe titluri, ţări şi colecţii. Ne va ajuta, desigur, şi inventarul

14 Sub titlul Integrala manuscriselor Cantemir, Editura „Revers” din Craiova a început, în 2010, publicarea unei serii de facsimile ale manuscriselor Cantemir păstrate la Moscova, din care au apărut până în prezent: vol. II, Loca obscura in catechisi; vol. III, In Isagogen Porphirii Proemium; vol. IV-V, Incrementorum et decrementorum Aulae Othomanicae; vol. VI, Epitome dell’ Istoria Turca (traducerea italiană a Istoriei Imperiului Otoman).

15 Istoria Imperiului Otoman, două copii, una în patru volume (292 + 309 + 295 + 224 fol.), cealaltă, incompletă, în două (133 + 52 fol.); Descriptio Moldaviae, două copii, 149 fol. şi respectiv 92 fol.; Vita Constantini Cantemyrii Cognomento Senis, 88 fol., manuscris autograf unic.

146

manuscriselor din biblioteca ţarului petru I, publicat în 2003 la St. peterburg16.

Cât priveşte proiectele de viitor, mi se pare valabilă şi astăzi concluzia lui Virgil Cândea din 1985: „Aceste progrese în cunoaşterea manuscriselor lui Cantemir vor avea desigur consecinţe nu numai pentru editarea Operelor complete, începută de Academie în 1973, dar şi pentru mai buna situare a creaţiei marelui învăţat în cultura universală.”17 Recolta bogată de pagini prelucrate profesional, o bucurie pentru cercetătorul pasionat, ar putea readuce în actualitate mai multe proiecte suspendate. În seria de Opere complete, proiectată de Virgil Cândea în 1969, în afară de cele şase volume apărute între anii 1973-1996 ar mai fi trebuit să apară alte cinci. În ce priveşte volumul al III-lea, proiectat să cuprindă ediţia şi traducerea manuscriselor muzicale, corespondenţa pe care am purtat-o în 2007, la iniţiativa domnului academician Dan Berindei, cu doamna Eugenia popescu-Judeţ (pittsburg, S.u.A.), a lăsat deschisă discuţia. Menţionez că muzica lui Cantemir este şi astăzi în atenţia publicului: Ştefan lemny a colaborat cu muzicianul Jordi Saval la pregătirea unui CD-ROM, lansat în 2009 la paris, şi la organizarea unor concerte în care au fost interpretate piese compuse de principe, cel mai recent la Iaşi, în 30 noiembrie curent18. Compoziţiile lui Dimitrie Cantemir au răsunat anul acesta, în luna aprilie, şi la palatul Mogoşoaia, interpretate de grupul de muzică medievală „Anton pann”. Volumul al V-lea al Operelor complete urma să cuprindă traducerea Istoriei Imperiului Otoman de către regretatul profesor

16 N. lebedeva, Biblioteka Petra I. Opisanije rukopisnikh knig, St. peterburg, 2003, p. 251-252.

17 Virgil Cândea, Dimitrie Cantemir, omul şi opera la sfârşitul secolului XX, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice”, seria IV, t. X, 1985, Bucureşti, 1988, p. 137.

18 După susţinerea acestei comunicări, Editura Humanitas a lansat un CD-ROM cu muzică orientală interpretată de Jordi Saval, între care se află şi piese ale lui Dimitrie Cantemir.

147

Dan Sluşanschi, autorul ediţiei critice publicate în 2002. Am aflat zilele acestea că traducerea, încheiată cu puţine zile înainte de plecarea profesorului Sluşanschi la cele veşnice, este în curs de publicare la Editura „paideia” din Bucureşti. Despre volumul al VI-lea, Descriptio Moldaviae, păstrez în arhiva tatălui meu corespondenţa cu doamna Valentina Eşanu şi cu domnul academician Andrei Eşanu. Volumul al VIII-lea, Scrieri orientale (1722-1723), ar fi trebuit să cuprindă şi traducerea notelor privitoare la campania persană. Ca orientalist, mă interesează în mod deosebit publicarea notelor arabe, turceşti şi persane ale lui Cantemir, într-un volum care să cuprindă, de pildă, şi manifestul emis la Astrahan, în 15 iulie 1722, pentru comunităţile locale de tătari, turci şi persani, tipărit cu caractere turceşti în tiparniţa amenajată de Cantemir19. traducerea în limba română a versiunii arabe a Divanului, care cuprinde adăugiri interesante şi adaptări la aşteptările cititorilor arabi creştini, s-ar putea adăuga seriei de Opere complete.

Cunoaşterea operei lui Dimitrie Cantemir în afara graniţelor ţării rămâne o misiune pentru viitor. pentru a citi operele principelui, cercetătorul străin care nu cunoaşte latina, greaca ori româna are la dispoziţie două variante, ambele de natură să-l întoarcă din drum. Va apela la traducerile din secolul al XVIII-lea în franceză, engleză, germană ori rusă ale unora dintre scrierile principelui20, zăbovind în vreuna dintre marile biblioteci care deţin rarele volume. Mai poate apela la puţinele traduceri moderne: pentru Istoria Imperiului Otoman, versiunea turcă din 197921 ori selecţia în limba engleză publicată de AIESEE

19 E. lozovan, D. Cantemir et l’expansion russe au Caucase (1722-1724), „Revue des Etudes Roumaines”, XIII-XIV, 1974, paris, p. 91-105.

20 Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei, Sistemul religiei muhammedane şi Loca obscura.

21 Dimitri Kantemir, Osmanı imparatorluğu ’nun yükseliş ve çőkuş tarihi, 3 vol., Ankara, 1979; o altă traducere, din limba română, a apărut în 1993 la Istanbul, în două volume.

148

în 197322, iar pentru Divanul, la traducerea în engleză care însoţeşte ediţia versiunii arabe în volumul din 2006, menţionat anterior (versiune tradusă foarte fidel după textul grec al lui Ieremia Cacavela). Aşadar, ar fi de dorit să fie publicate traduceri în limbi moderne de circulaţie, măcar ale scrierilor cantemiriene fundamentale. Faptul că mai multe opere ale sale sunt accesibile în traducere turcă23 a încurajat decizia inserării unui articol Kantemiroğlu în versiunea turcă a Enciclopediei Islamului24, pe când editorii versiunii engleze, versiune care se bucură de o difuzare mult mai largă, au acceptat de-abia anul acesta să adauge, în ediţia a III-a, un articol despre Dimitrie cantemir.

Şi alte proiecte ar putea fi lansate în anii ce vin: – Reunirea în volume monografice a studiilor

cantemiriştilor menţionaţi; publicate într-o limbă de circulaţie, ele ar completa bibliografia săracă aflată la dispoziţia cercetătorilor străini.

– un album de reproduceri realizat cu mijloace moderne, album pentru care cel mai bun model este volumul de acum o jumătate de secol al lui Scarlat Callimachi, Vladimir Block şi Elena Georgescu-Ionescu25. Acesta ar putea cuprinde şi o secţiune privitoare la cartografie, unde să apară, în fine, toate hărţile, schiţele şi planurile desenate de cantemir.

– O pagină de Internet, care să prezinte în limbi de circulaţie internaţională personalitatea şi opera lui Dimitrie

22 dimitrie cantemir, Historian of South East European and Oriental Civilizations. Extracts from „The History of the Ottoman Empire”, ediţie de Al. Duţu şi paul Cernovodeanu, introducere de Halil Inalcık, Bucureşti, 1973.

23 A se vedea şi recenta ediţie turcă a Kitābu ‘ilmi’l-mūsikī ‘alā vechi’l hurūfāt (“Cartea ştiinţei muzicii”), întocmită de yalçın tura, Istanbul, 2001.

24 Islam Ansiklopedisi, vol. 24, Istanbul, 2001, p. 320-322 (mihai maxim).

25 dimitrie cantemir, Viaţa şi opera în imagini, Bucureşti, 1963.

149

cantemir şi a urmaşilor săi şi să permită accesul rapid la informaţia relevantă, inclusiv la studii accesibile on-line. până atunci, cantemiriştii şi marele public pot apela la noul blog26 lansat la paris luna trecută de Ştefan lemny şi Alina Cantau, cu rubrici de evenimente, ştiri, comentarii, scrieri postate pe Internet, bibliografie şi prezentări ale cantemiriştilor care se înscriu.

După cum se poate vedea, temele de cercetare privitoare la personalitatea şi la creaţia lui Dimitrie Cantemir nu s-au epuizat. În 1985, anul sărbătoririi a 275 de ani de la urcarea pe tron a principelui Cantemir, Virgil Cândea afirma: „Fascinaţia (...) situării Moldovei în rândul statelor europene libere a dominat toată viaţa şi o vedem prezentă în toată opera lui Dimitrie Cantemir”. Nu voi merge cu optimismul până la a-mi imagina că ar fi posibilă înfiinţarea la Bucureşti a unui Institut „Dimitrie Cantemir”, care să se ocupe exclusiv de cercetările asupra acestui personaj emblematic pentru civilizaţia românească premodernă. Amintesc totuşi că, în 2006, academicianul Ion Druţă, pasionat cercetător al vieţii lui Cantemir şi al posterităţii sale27, formula ideea că un asemenea institut, foarte necesar, ar putea fi iniţiat la nivel european, ţinând seama de aria largă a erudiţiei şi a preocupărilor lui Cantemir, ca şi de faima de care s-a bucurat şi se bucură chiar dincolo de graniţele Europei. Nu mi-am propus să vorbesc despre interesul manifestat astăzi pentru Dimitrie Cantemir în Rusia, unde lucrările sale au fost publicate, traduse şi comentate de erudiţi specialişti. Aş dori să remarc doar faptul că în prezentarea on-line a Institutului de Studii Orientale de la St. peterburg, el este evocat ca unul dintre întemeietorii studiilor orientale în Rusia, în epoca ţarului petru I. De asemenea, în volumul Coranul

26 Blogul poate fi accesat la adresa: http://cantemiriana.blogspot.com

27 Vezi recenta sa operă, Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru cel Mare, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

150

şi lumea lui, publicat în 2001 în acest oraş, principele este citat pentru notele sale competente asupra textului fundamental al islamului.28

Biblioteca Academiei Române ne-a oferit astăzi o frumoasă expoziţie de carte de şi despre Dimitrie Cantemir. Este un prilej de a ne reaminti faptul că ar fi necesară completarea fondului de carte privitor la acest mare cărturar, astfel încât să depăşim situaţia ciudată de a nu avea în ţară nici un exemplar al lucrării în două volume, apărute la londra, a lui Owen Wright, orientalistul britanic expert în sistemul notelor muzicale propus de dimitrie cantemir (Demetrius Cantemir: The Collection of Notations, ediţie şi note Owen Wright, I, londra, 1992; Comentarii, idem, II, londra, 2000 [2001]).

pentru a veni în ajutorul cercetătorilor interesaţi, am iniţiat la Cabinetul de lucru „Virgil Cândea”, inaugurat în 2009 lângă Sala de Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, un Fond Cantemir, unde se găseşte toată bibliografia adunată cu râvnă de tatăl meu, la care adăugăm continuu lucrările nou apărute. Sper ca acest spaţiu de lucru primitor să devină un mediu predilect în care cantemiriştii de azi şi de mâine să caute material documentar şi inspiraţie pentru a-şi urma cercetările în acest domeniu de vârf al studiilor umaniste româneşti, nobil prin personajul în jurul căruia s-a alcătuit, precum şi prin strădaniile cărturarilor care i s-au dedicat.

28 Efim Rezvan, Koran i ego mir, Sankt peterburg, 2001, p. 395.

151

tEXtElE ROMÂNEŞtI CANtEMIRIENE ŞI EDItAREA lOR ÎN CultuRA

NAţIONAlĂ

Doctor STELA TOMABucureşti

Vasta operă a lui Dimitrie Cantemir, eruditul care deschide epoca luminilor în cultura românească, este alcătuită în mai multe limbi şi a rămas (în covârşitoare proporţie) în manuscris şi în afara graniţelor ţării.

Interesul pentru a-l revendica pe ilustrul cărturar spaţiului cultural de baştină, deci de a-l face cunoscut alor săi, editându-i lucrările, l-au manifestat de-a lungul istoriei personalităţi de prim ordin.

Scopul şi menirea ediţiilor de text (în speţă de texte vechi) s-au formulat în ideea de a conecta în contemporan etape anterioare din evoluţia culturii, etape evaluate pentru timpul când au fost compuse.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Societatea Academică Română – proaspăt înfiinţată – dă curs temerarului deziderat de a tipări Operele principelui Demetriu Cantemir. Astfel, între 1872 şi 1901 au apărut 8 volume reprezentative.

Înstrăinatul prinţ, plecat de acasă cea mai mare parte a vieţii sale, compune, în limba română, trei dintre marile sale opere: Divanul, Istoria ieroglifică şi Hronicul.

Emblematic, acestea acoperă domeniile cheie ale interesului său ştiinţific: filosofie, literatură şi istorie, discipline cărora le semnează certificatele de naştere la

152

noi. În acelaşi timp, prin ele Cantemir începe, parcurge şi-şi încheie activitatea scriitoricească în limba română.

„Întăia a osteninţii meale răzsădire şi odrăslire” era – după spusele lui Cantemir – „în slava şi folosinţa moldovenescului neam”, Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea, sau giudeţul Sufletului cu Trupul, singura lucrare imprimată şi apărută în timpul vieţii, la Iaşi, în 1698. Făcea prin aceasta proba ambiţiei juvenile, ca, la numai 25 de ani, să abordeze un subiect de elevaţie şi dificultate, mai la-ndemână cercetătorilor maturi.

Cantemir atacă o temă majoră din literatura europeană medievală: disputa dintre Suflet şi Trup, identificate ca personaje: Înţeleptul şi Lumea, primul fiind, în înţelesul nostru de azi, nu Filosoful, ci Omul virtuos. De aici îndemnul pentru practicarea moralei creştine, a virtuţilor teologale, dar şi a virtuţilor cardinale, cunoscute în mod tradiţional de etica greacă antică (platon, epicureicii, stoicii), pledoarie atent condusă de un laic.

Autorul socoteşte Divanul drept o antologie, „un de floriceale cules şi legat mănunchiaş”, pentru cunoaşterea căruia îşi îndeamnă, didacticist, cititorul: „Aceastea dară cercând, citind şi ispitind, nu numai cu citiala să rămâi, că până nu le vii duce la praxes [= nu le vei aplica], folosinţă nu-i.”

Chiar dacă-şi destinase „odrăslirea” „neamului moldovenesc”, şi-o dorea cunoscută în spaţii de mai largă cultură, şi ataşează textului românesc al lucrării traducerea acestuia în limba greacă (limbă care, alături de latină şi slavonă, erau socotite limbile de cultură ale timpului).

Din punctul de vedere al structurii cărţii, Cantemir îşi organizează materialul după formula obişnuită a tratatelor ştiinţifice parcurse.

Între ai săi Divanul a avut, destul de timpuriu, o bogată circulaţie, fiind perceput, mai degrabă, drept un cod de morală creştină. Exemplarele cunoscute din ediţia princeps, unele deosebit de ferfeniţite, confirmă acest

153

lucru: „Citit-am, văzut-am, priceput-am, înţeles-am, minunatu-m-am de această carte, cu atâtea dovediri şi mărturii, ce adeverează din Sf. Scriptură” (însemnare de pe un exemplar).

O primă editare a Divanului, la 1865, îi aparţine lui B.p. Hasdeu, care publică doar textul românesc, în alfabet latin, într-o ortografie atenuat latinizantă, cu câteva observaţii filologice.

O a doua imprimare o aflăm, la câţiva ani distanţă, în 1878, în volumul V/II al Operelor principelui, publicate de Societatea Academică sub îngrijirea lui G. Sion. Acesta la rându-i reproduce tot numai textul românesc, însă într-o ortografie exagerat latinizantă (cea a lui A.t. laurian şi I.C. Massim), aproape de neînţeles şi de către specialişti. Nici fidelitatea faţă de textul originar nu a fost o preocupare pentru editor.

Neaşteptat, ediţia a fost mai cunoscută decât cea a lui B.p. Hasdeu – net superioară.

În 1969, Editura pentru literatură publică, în colecţia „Scriitori români”, Divanul, în îngrijirea lui Virgil Cândea, rezultat al cercetărilor întreprinse în vederea susţinerii doctoratului. De astă dată prima carte de filosofie de la noi îşi află editorul ideal, care priveşte opera cu seriozitate, responsabil, analizând-o cu rară acribie, în competenţele de care dispunea: filosofie, teologie, istorie a culturii şi studii de filologie clasică.

pentru înţelegerea mai lesnicioasă, completă şi exactă, pentru cunoaşterea ideilor cărţii, editorul traduce textul grecesc (scris în greaca vorbită a timpului), devenit astfel mai accesibil cititorului actual decât textul românesc.

prin înregistrarea aproape exhaustivă a informaţiilor dedicate operei – în cei peste 270 de ani de la elaborare – Virgil Cândea demonstrează că oportunitatea fiecărei noi ediţii se întemeiază pe adaosul de elemente necunoscute, privind interpretarea scrierii respective.

Atras, confruntat şi deprins (după parcurgerea experienţei pomenite) cu universul cărturăresc cantemirian,

154

Virgil Cândea activează ideea vechilor proiecte abandonate, iniţiind şi coordonând corpusul academic: Dimitrie Cantemir, Opere complete, care debuta în 1973, la 300 de ani de la naşterea savantului, moment înscris în calendarul Marilor Aniversări uNESCO.

proiectul impunea o serie de reguli, Cantemir le zicea, în Hronic, „canoane” diriguitoare.

Noua abordare a operei cantemiriene îşi propunea să depisteze, să recupereze şi să editeze tot ce se cunoaşte şi ce s-a păstrat din creaţia lui Dimitrie Cantemir: textele originale însoţite de traduceri, pentru cele redactate în limbi străine, sau păstrate numai în asemenea versiuni, transcrierea potrivit noilor norme acceptate a manuscriselor în limba română; studii introductive pertinente – pe profilul fiecărei lucrări, fără să se scape din vedere aspectele multidisciplinare din scrisul enciclopedistului Cantemir; un aparat critic cuprinzător, în măsură să întrunească informaţia disponibilă la zi, în folosul specialiştilor; metoda de cercetare a operelor privea aplicarea metodologiei comparate: mentalităţi, mode sau modele curente ale timpului, recunoscute în fiecare scriere a lui Cantemir, raportate, pentru textele româneşti, şi la ceea ce-i oferea stadiul cultural indigen.

Sub aspect organizatoric, au fost încredinţate, de la bun început, toate titlurile specialiştilor care urmau să semneze ediţiile. Ne-a revenit îngrijirea textelor româneşti (Istoria ieroglifică şi Hronicul) şi o revizie a transcrierii Divanului prin colaţionarea cu originalul tipărit.

Succesiunea apariţiei operelor nu a respectat cronologia elaborării lor (ţinând cont de faptul că acestea erau diferite şi ca întindere), ele fiind publicate pe măsură ce erau finisate.

Ca prim volum al noului demers, Divanul, semnat de Virgil Cândea – apărut în 1974 – concretiza dezideratele formulate, aplicate apoi tuturor titlurilor.

Istoria ieroglifică este încadrată de însuşi Cantemir literaturii: „Istoriia aceasta nu a vreunor ţări..., ce a unor

155

case numai şi merihi [= particulare] iaste. De care lucru, pentru asupreala mai sus pomenită, pre fietecare chip supt numele a vreuniia din pasiri sau a vreunuia din dobitoace a suppune, şi firea chipului cu firea dihaniii ca să-şi răducă [= să se asemene] tare am nevoit”. Şi, chiar dacă şi-a intitulat cartea Istorie, şi-a destinat opul prin gen şi expresie beletristicii: „... Şi cea mai cu deadins pricină iaste nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă”.

Desfăşurarea epică pe care o întreprinde prin procedeul personificării animaliere are un substrat bine determinat din punctul său de vedere (avea de plătit ceva poliţe) – şi-atunci îi oferă cititorului o cheie, devoalând misterul: „Dezvălirea numerelor [= a numelor] aiavea giuruim, însă de betejirea inimilor foarte ferindu-ne, dezvălind le acoperim şi acoperindu-le le dezvălim”.

prima imprimare în alfabet latin a Istoriei apare în volumul Vi al Operelor tipărite de Societatea Academică Română în 1883. la baza transcrierii textului, adus din Rusia de Gr. tocilescu, a stat o copie manuscrisă executată de un funcţionar de arhivă. Cu toate lipsurile – transcriere cu multe greşeli, într-o greoaie ortografie latinizantă –, această ediţie a fost singura utilizată aproape 100 de ani.

O ediţie ştiinţifică a Istoriei ieroglifice o datorăm lui p.p. panaitescu şi I. Verdeş (Epl, colecţia „Scriitori români”, 1965). Introducerea, aparatul critic – alcătuite pentru prima oară la nivelul cerut de complexitatea şi originalitatea operei cantemiriene – au deschis larg obloanele către un text, socotit, mult timp, inabordabil şi de neînţeles.

Considerată o reuşită sub aspect istoric şi filosofic, ediţia suferă din punct de vedere filologic, fapt pentru care, în următoarea pregătire a operei pentru corpusul academic iniţiat în 1973, ne-a revenit îngrijirea textului. „Canoanelor” stabilite iniţial aveam să le adăugăm, pentru textele româneşti, altele, tehnice, cerute strict de transferul optim al vechii forme în contextul actual. O condiţie sine

156

qua non era transcrierea interpretativă ad litteram direct după microfilmele originalelor, cunoscute pentru fidelitatea absolută faţă de acestea; respectarea specificului limbii lui Cantemir (a epocii în care a scris şi a particularităţilor regionale şi cosmopolite ale expresiei sale); aplicarea ortografiei şi punctuaţiei curente; consemnarea paginaţiei originale; întocmirea segmentelor Indici şi Glosar din aparatul critic.

Studiul istoric şi aparatul critic (note, comentarii etc.) pentru Istoria ieroglifică din tomul IV, Opere complete, au revenit lui Nicolae Stoicescu. Acesta aduce o serie de retuşuri ediţiei anterioare, privind interpretări eronate, îmbogăţind substanţial informaţiile în domeniu. Am putea spune că centrul de greutate al demersului cade însă în favoarea specialităţii semnatarului şi mai puţin pe creaţia literară.

În economia disciplinelor profesate de Cantemir istoria ocupă, ca să zicem aşa, fotoliul de orchestră: „Mai din copilărie – mărturiseşte savantul – pănă acmu mai în bătrâneaţe, tot în răsturnarea şi cercarea precum a celor vechi, aşe a cestor mai noi istorii şi scrisori (când vreamea şi mâna ni-au dat) nepărăsit ni-am nevoit”.

Alcătuirea istoriei naţionale prinde viaţă, mai întâi în limba latină, la recomandarea Academiei din Berlin (după iunie 1714, când Cantemir fusese ales membru al înaltului for). Spre sfârşitul vieţii porneşte la traducerea şi amplificarea opusului. Această prefacere este originalul istoriei în limba română.

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor este operă de maturitate, o lucrare sobră, care, din punct de vedere ştiinţific, răspunde celor mai înalte standarde ale timpului. Cantemir marchează, în primul rând, trecerea de la cronici, la istoria noastră modernă, practicând o metodă de critică istorică. În substanţa intimă a Hronicului, pledoaria insistă pe ideea originii noastre, şi anume că românii se trag numai din romani. cantemir era

157

vizibil conectat la curentul timpului său: în mentalitatea popoarelor se considera că acestea dobândesc o aură înnobilatoare cu cât ascendenţa lor este mai veche şi poate fi legată mai strâns de exponenţii vechilor civilizaţii, că îşi pot revendica statutul de continuatori ai unor ilustre culturi. De aici, obsesiv, Cantemir se hazardează adesea în a prezenta conjecturi, chiar când izvoarele erau de muţenie deznădăjduitoare.

prima imprimare a Hronicului a pornit din iniţiativa mitropolitului Veniamin Costache, care reuşeşte să aducă manuscrisul original, pe care-l încredinţează spre editare paharnicului Gh. Săulescu. Apărut în chirilică la Iaşi, în două volume (1835-1836), textul suferă multe schimbări, intervenţii ale editorului în expresia şi mai ales în conţinutul operei, cu omisiuni (puse mai târziu pe seama cenzurii).

patru decenii mai târziu decât ediţia ieşeană, Societatea Academică Română publică, în cadrul Operelor principelui, volumul VIII, în 1901, Hronicul sub îngrijirea lui Gr. tocilescu. Sejurul destul de limitat de care a beneficiat în Rusia, l-a determinat pe acesta la o colaţionare a textului original cu cel din ediţia Săulescu, fapt ce a generat lecţiuni greşite, omisiuni, adaosuri la text... Ampla Introducere şi întreaga organizare a aparatului critic atestă însă o minuţioasă analiză a materialelor de informare şi documentare aflate atunci. Indicele şi glosarul au fost încredinţate primul la doi elevi – supervizaţi de un profesor – şi ultimul lui I.A. Candrea (motiv pentru care aici apar termeni inexistenţi în text). Studiul istoric promis de Gr. tocilescu într-un volum separat nu s-a concretizat!

cea de-a treia imprimare a Hronicului figura în corpusul Opere complete, vol. IX/II, succedând primei părţi cu textul latinesc (în redacţia iniţială a lui Cantemir), şi era încredinţată aceleaşi echipe ca a Istoriei ieroglifice. Îngrijirea textului urmează canoanele aplicate romanului alegoric, dându-ne, de astă dată, prilejul să motivăm concret şi opţiunea pentru a marca paginaţia originalului (eludată în ediţiile anterioare); deşi, la prima vedere, pare o cerinţă

158

minoră, această numerotare poate isca nebănuite ipoteze. În Hronic, de pildă, de câteva ori se omite numerotarea cu cifrele 66, numere socotite fatidice (vezi ultima carte din Noul Testament, cap. 13/8). Să fi fost ilustrul savant superstiţios, punându-şi lucrarea la adăpost printr-un tabu? O interdicţie rituală?

Am predat Editurii Academiei, în competenţe filologice, textul şi glosarul Hronicului în 1975, urmând ca Nicolae Stoicescu să semneze studiul istoric şi aparatul critic, porţiuni nefinisate nici până în ziua de azi.

Ediţia publicată la Editura Minerva (1999-2000) ne-a pus în sarcină, în afara textului şi glosarului (care aşteptau de 25 ani imprimarea), rezolvarea altor probleme menite să scoată în evidenţă sporul de informaţii pe care-l aduce suta de ani scursă după ediţia tocilescu, căreia i-am putut aduce amendări de substanţă. Din raţiuni comerciale, lucrarea a fost împărţită în două volume, apărute la distanţă de un an unul de altul, având până şi formatul şi calitatea hârtiei diferite pentru fiecare tom.

Cu publicarea într-un volum a singurelor scrieri româneşti cantemiriene – în colecţia „Opere fundamentale” (2003), coordonată de acad. Eugen Simion –, Divanul, Istoria ieroglifică şi Hronicul dobândesc o statură aparte: prin unicitatea demersului pot fi evaluate cu mai multă uşurinţă în ansamblu, prin ceea ce au comun şi, în acelaşi timp, prin ceea ce le este specific, ceea ce le individualizează (ca noutate în spaţiul cultural românesc de acum trei veacuri şi ce a rămas valabil până în zilele noastre). Câştigul pentru cultura naţională se întemeiază în plus şi pe faptul că Dimitrie Cantemir, savantul cunoscut la timpul său în înalte cercuri ştiinţifice şi culturale occidentale şi orientale, îşi ocupă locul ce i se cuvine în scara valorilor interne, atestate de prestigioasa colecţie.

Avem de astă dată în faţă şi o carte de vizită, am putea zice concentrată, a lui Dimitrie Cantemir – omul veacului său: renascentistul, cucerit de cultura antică greco-romană şi umanist prin excelenţă (Divanul), sensibil la misterul

159

oriental islamic (cu poveşti ascunse în hieroglife) şi cu nedisimulate opţiuni pentru politicile popoarelor occidentale ale timpului (în Hronic).

Ediţiile cuprinse în acest prim volum de Opere Cantemir sunt ediţiile ştiinţifice apărute la Editura Academiei, în 1973 şi 1974 (Istoria ieroglifică şi Divanul), şi la Editura Minerva, în 1999-2000 (Hronicul), îmbogăţite de semnatarii lor. unele componente în arhitectura colecţiei de faţă, inexistente în ediţiile preluate, întregesc profilul eroului principal. Este vorba de Cronologie, un tablou în mare al vieţii şi operei lui D. Cantemir (surprinzând prin condensarea unei activităţi de o rară vastitate şi varietate, într-un interval de viaţă atât de limitat) şi de Repere critice, o selecţie de condeie ilustre, care au evaluat opera eruditului prinţ moldav, traversând timpul. Glosarul adună, pentru prima oară, lexicul cantemirian mai puţin cunoscut.

Mănunchiul de repere din opera polihistorului Dimitrie Cantemir, partea oferită de volumul pomenit, deduce întregul unei creaţii de excepţie, un pars pro toto, incitând, poate, în perspectiva cercetărilor viitoare, la eliminarea paginilor albe rămase.

Rezumând, într-un synopsis, prezenţa celor trei texte prin ediţii: Divanului i-au fost consacrate 6 imprimări – 1865-2002 – destinate preponderent specialiştilor; Istoriei ieroglifice, 4 ediţii de acest fel – 1883-2003 –, dar şi pentru marele public (tip Bpt, antologii de Texte comentate, Pagini alese, prelucrări; ultima, în 2001, în care expresia originară devine aproape curentă, povestea aducând cu fabula lui George Orwell din Ferma animalelor) şi 3 ediţii pirat; Hronicul – 1836-2003 – a circulat în 4 ediţii şi două antologii.

Am putea socoti ediţiile scrierilor româneşti (ca şi ale celorlalte titluri) drept preludii la magnifica operă compusă de Dimitrie Cantemir, pe care constatăm că nicio generaţie, până acum, nu s-a dovedit destoinică în a o interpreta până la capăt.

160

161

pRIMul pROIECt ROMÂNESC Al EDIţIEI DE OpERE COMplEtE DIMItRIE ŞI ANtIOH CANtEMIR

Doctor FLORIN ROTARUBiblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu”

Bucureşti

Asociat tendenţios cu imaginea unui conservator, păcat de neiertat în optica burgheză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Constantin Negruzzi ocupă în literatura română penumbra locului secundar. Stigmatizarea aparţine criticului şi istoricului literar Eugen lovinescu1, contrariat de echidistanţa scriitorului faţă de Regulamentul Organic, faţă de revoluţia paşoptistă şi faţă de actul unirii.

În realitate, viaţa şi opera autorului demonstrează contrariul. Constantin Negruzzi nu a fost un demagog şi nu s-a manifestat în cadrul unor mişcări ideologice sau de stradă. prudenţa era atitudinea sa preferată. Regăsim o condiţionare a acestei atitudini în originea familială modestă, ţărănească sau mic boierească, precum şi în educaţia rafinată primită din partea dascălilor de greacă şi franceză. Însuşi tatăl său, Dinu Negruţ, aflat în slujba boierului Constantin Balş, era un sincer iubitor de carte şi un moderat. În timpul Eteriei, în 1821, s-a retras cu întreaga familie în Basarabia. Aici, în primăvara anului 1822, Constantin, în vârstă de numai 14 ani, cunoaşte un om tânăr de o statură mijlocie purtând un fes pe cap, care

1 Eugen lovinescu, Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui, Minerva, Bucureşti, 1913.

se plimba zilnic însoţit de o tânără fată în parcul oraşului. Era marele poet rus Alexandr Sergheevici puşkin. Conversaţia s-a purtat în limba franceză, prilej cu care erau corectate greşelile gramaticale ale interlocutorului român. În aceeaşi perioadă, Constantin Negruzzi participă la primele lecţii de limba rusă. Avea să înveţe bine. peste ani, aceste cunoştinţe îi vor permite să traducă opera lui Antioh Cantemir din limba rusă. Desigur, avea şi capacitatea consultării versiunii franceze a textului.

*prima intenţie a publicării operelor complete ale tatălui

şi fiului, Dimitrie şi Antioh Cantemir, a fost anunţată în 15 decembrie 1838. Autorii anunţului, Constantin Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, prezintă, în antiteză, situaţia tragică din Moldova şi aprecierea dată în Europa Occidentală operelor lui Dimitrie şi Antioh Cantemir:

„Dimitrie Cantemir, vestitul Domn al Moldovei, sfetnicul şi prietenul lui petru cel Mare, este cunoscut prin scrierile sale de toată lumea civilizată. Istoria împărăţiei otomane s-a tradus aproape în toate limbile şi s-a tipărit în mai multe ediţii. Fiul său, Antioh Cantemir, silit de împrejurări să-şi aleagă o altă patrie, este întâiul poet satiric al Rusiei. prin satirile sale, cele scrise cu mult duh, el s-a făcut cunoscut tot atât de mult ca şi strălucitul său părinte, câştigîndu-şi numele de Boileau al ruşilor [...] Când, însă, toată Europa se miră de aceşti doi oameni însemnaţi, numai noi, românii, compatrioţii lor, am rămas necunoscători ai slavei lor, deşi se revarsă şi asupra noastră. […] Iar noi nu avem în limba română scrierile întregi ale acestor doi români, care cu condeiul lor au făcut patriei lor tot atâta bine cât Ştefan cel Mare prin sabia sa. O asemenea indolenţă este pentru noi o ruşine ce trebuie să ne grăbim a o spăla într-un mod vrednic de Cantemirişti şi de români.”2

2 Albina românească, IX, Supliment, nr. 99, 15 decembrie

163

Analiza aceasta a fost influenţată şi de aprecierile făcute cu privire la Satirele lui antioh cantemir de doi scriitori ruşi importanţi în epocă: Vasilii Andreevici Jukovskii (1783-1852) şi Constantin Nicolaevici Batinşcov (1787-1855).

*Ediţia la care gândeau Constantin Negruzzi şi Mihail

Kogălniceanu ar fi fost publicată prin subscripţii, în următoarele condiţii:

1. tot lucrul tipografic va fi întrebuinţat pentru această ediţie ce se va tipări în 9 volume, în format -80, pe hârtie albă şi cu literele de la Cantorul de avis din Bucureşti, turnate special. la această ediţie se vor alătura şi portretele ambilor autori, Dimitrie şi Antioh cantemir.

2. preţul celor nouă volume va fi de şapte galbeni, din care trei se vor plăti anticipat, iar patru după publicarea volumului al patrulea.

3. Câteva exemplare se vor tipări pe cea mai frumoasă hârtie, numită grande papier velin satiné. preţul unui asemenea exemplar va fi de nouă galbeni, din care patru se vor plăti anticipat, iar cinci la primirea volumului al patrulea.

4. Imediat ce se vor înscrie două sute de subscriptori (plătitori anticipaţi), va începe tipărirea şi se va termina într-un an şi jumătate.

5. plata anticipată se putea face în Iaşi, la redacţia Albinei Româneşti şi la librăria domnului Vell şi Comp. În Bucureşti, la redacţia Curierului Românesc, iar în judeţe, la domnii prefecţi şi la profesori publici.

6. Această ediţie va cuprinde toate operele originale ale lui Dimitrie şi Antioh Cantemir, după cum urmează:

1838, p. 425. textul este reprodus şi în Curierul românesc, X, nr. 8, 18 ianuarie 1839, p. 29, cu o prezentare a lui Ion Heliade Rădulescu.

164

Volumele I, II şi III – Viaţa Domnului Dimitrie Cantemir, alcătuită de

Mihail Kogălniceanu. – Istoria împărăţiei otomane, tradusă din limba

franceză de Mihail Kogălniceanu.

Volumul al iV-lea – Istoria religiei otomane, tradusă din limba rusă

de constantin negruzzi.

Volumul al V-lea – Lumea şi sufletul (titlu dat cunoscutului Divan

sau Gâlceava înţeleptului cu sufletul), după ediţia publicată în limba română, în Iaşi, la 1698, de însuşi Dimitrie Cantemir.

– Istoria caselor Brâncoveanu şi Cantacuzino, tradusă din limba greacă de Mihail Kogălniceanu.

Volumul al Vi-lea – Descrierea Moldovei, tradusă din limba germană

de Mihail Kogălniceanu. – Deosebite opere mai mici ale Domnului Dimitrie

cantemir.

Volumele al VII-lea şi al VIII-lea – Hronicul Româno-Moldo-Vlahilor, după ediţia

tipărită, în 1835, la Iaşi.

Volumul al iX-lea – Viaţa şi operele originale ale prinţului Antioh

Cantemir, traduse din ruseşte de Constantin negruzzi.1

*proiectul ediţiei de opere complete nu s-a realizat.

Despre cauzele exacte ale acestei neîmpliniri nu avem 1 Ibidem, p. 426.

165

mărturii documentare. totuşi, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor ne permite formularea unor ipoteze. lipsa resurselor financiare va fi fost, desigur, un impediment serios, dar nu hotărâtor. Cauza cea mai importantă credem că a constat în absenţa unei pregătiri temeinice a acestei proiectate ediţii de opere, îndeosebi de către tânărul de numai 21 de ani, Mihail Kogălniceanu. Întors în ţară de la studii din Berlin, de unde plecase în februarie 1838, Kogălniceanu, care nu lucrase anterior la un astfel de proiect, a fost cuprins de alte preocupări literare. De altfel, niciodată nu a revenit la această ediţie. Numai Constantin Negruzzi continuă lucrul şi, în 1844, publică, împreună cu Alexandru Donici, traducerea din limba rusă a Satirelor lui Antioh Cantemir. Cealaltă preocupare, pentru traducerea din limba rusă a Istoriei religiei otomane, a fost abandonată pentru totdeauna.

proiectul editării operelor complete ale scriitorilor Dimitrie şi Antioh Cantemir a rămas astfel în responsabilitatea românilor până în prezent.

166

167

CANtEMIR – l’EXCEllENCE ROMANESQuE dU rOUmain

Professeur VIRGIL TĂNASEÉcrivain

paris

Vous trouverez sans doute inconvenant, fût-ce pour une occasion solennelle telle celle-ci, de voir l’homme de lettres, pire: l’écrivain! prendre la plume de l’érudite et, pour ne pas débiter, ce que tout le monde sait déjà, abuser de votre candeur en vous entraînant, pour vous surprendre, dans des recoins perdus de l’Histoire, là où le destin exceptionnel de celui dont nous faisons l’éloge n’a laissé que des vestiges insignifiants.

A moins; comme on le fait, hélas, tellement souvent; d’accomplir un rituel apologétique à vocation détournée, laissant supposer que votre notoriété est telle que le simple fait de vous intéresser à un personnage constitue en soit un hommage dont la forme suffit.

Ayant vite fait le tour de la questions, insatisfait des quelques pistes qui s’ouvraient devant moi comme autant autoroutes où règnent les poids lourds des études universitaires, et où mon pauvre chariot serait écrasé comme une mouche par des compétences tellement supérieures à la mienne, je me suis dit que je ne peux trouver mon salut qu’en me réfugiant là où il n’y a pas de route, la où il n’y a même pas de terre pour en construire une vite fait; là où il n’y a pratiquement rien; me réfugier, disais-je, dans le non-être où prend naissance la littérature.

Démarche qui n’est peut-être pas illégitime dans le cas de Dimitrie Cantemir: il fut homme politique, nous le savons, voïévode d’un pays qui constitue le point de friction entre deux, presque trois grandes puissances, mais aussi situé sur la faille qui sépare l’Orient de l’Occident; sur une autre qui divise les chrétiens en orthodoxes et catholiques, un pays où l’Europe continentale s’arrête, éblouie, devant Europe méditerranéenne qui se prolonge, par le Hellespont, jusqu’aux terres des Scythes et des Sarmates...! dimitrie cantemir fut historien dans son Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, et géographe dans son Descriptio Moldaviae, il fut logicien dans Compendiolum universae logices institutiones, ouvrages rédigés tous en latin, la langue des savants européens avec lesquels il correspondait et dont certains semblent l’avoir tenu en grande estime; Dimitrie Cantemir est moraliste: il rédige en grec pour la publier, nota bene, à Iasi, en Moldavie, en une édition bilingue, sa Dispute du sage avec le monde; musicien aussi, il rédige en turc, son traité Kitab-i ilm-i musiki.

Mais alors, tiens, vous demandez-vous, je le sens, et vous avez raison de poser cette question féconde! pourquoi ce Dimitrie Cantemir écrit-il en roumain cette œuvre de fiction qu’il intitule L’Histoire hiéroglyphique?

la question n’est pas innocente, posée, je me dois de vous l’apprendre, par un écrivain ayant lui-même changé sa langue d’écriture, poussé par les circonstances, certes, mais ayant eu, lui-même, le choix, au moment où il l’a fait, entre plusieurs langues européennes. Ce qui revient à se demander, prenant prétexte de l’évocation d’un prince du siècle des lumières dont la langue maternelle est le roumain, celle de sa foi, à Istanbul, le grec, éduqué en turc et qui rédige ses traités en latin..., se demander, disais-je, comment choisit-on, quand cela est possible, la langue du texte à rédiger.

Vaste question, reconnaissez-le, que l’on ne se pose

169

pas souvent, encore que la rareté des situations qui la rendent concrète n’enlève rien de sa pertinence théorique.

Visiblement à l’aise dans au moins quatre langues, dans lesquelles il rédige sans difficulté, et n’ayant aucun modèle littéraire en roumain, les sources de son roman étant plutôt grecques et persanes, pourquoi Dimitrie Cantemir abandonne-t-il le grec du traité qu’il vient à peine d’achever, pourquoi dédaigne-t-il le latin de ses ouvrages précédents ou le turc qui est, à ce moment-là, la langue vivante dans laquelle il baigne, pour rédiger en roumain son roman dont les personnages, de différentes nationalités si l’on peut attribuer une à des individus qui nonobstant l’indiscrétions de l’auteur qui les dénonce dans un addenda, avancent masqués, avec l’espoir de se faire passer pour des bêtes, et qui, même s’ils ne le deviennent pas tout à fait, perdent vite leur identité terrestre pour devenir, ça oui!: des bêtes de la littérature où les modèles réels auraient du mal à se reconnaître, où nous nous reconnaissons tous un petit peu.

N’oublions pas la question: pourquoi Dimitrie Cantemir écrit-il en roumain L’Histoire hiéroglyphique?

l’écriture en roumain aurait-elle été plus aisée? Certainement pas, il le sait, il le dit, puisque cette langue, qui ne s’écrit que depuis peu et si peu, n’a pas encore trouvé les modalités graphiques pour remplacer les marqueurs du langage parlé où la mélodie de la phrase, le geste, le regard, le débit ou simplement le souffle rendent explicite un discours que la platitude du papier réduit à une succession confuse de mots s’accrochant mal les uns aux autres, tous d’une égale minceur, tous dépourvu de leur relief musical, tous d’une même couleur d’une même épaisseur, d’un même parfum qui est celui du papier et de l’encre. par ailleurs, «dans l’état actuel de nos connaissances», comme on dit, ce «roman de la licorne» dont les clés, indiquées par l’auteur même, semblent plutôt un chiffrage post factum qu’un projet d’écriture, ne paraît pas s’adresser à un public particulier justifiant le choix de cette langue – d’ailleurs

170

Dimitrie Cantemir ne fait pas circuler l’ouvrage qui, de son vivant, «reste enfermé dans ses coffres» pour reprendre les mots de Stefan lemny, l’auteur d’une remarquable monographie sur les Cantemirs qu’il me plaît de rappeler ici. Ce qui exclut d’emblée aussi l’idée que, dans l’opinion de Cantemir, l’ouvrage aurait eu plus de chances d’être imprimé en roumain – au contraire!

et alors?Il n’est peut-être pas inutile de préciser ici qu’à

ceux qui croient dur comme fer que, pour l’écrivain, la langue est un véhicule dont la vocation est de simplement transporter un chargement que l’on peut placer indifféremment dans n’importe quel fourgon – encore que certains conviennent mieux à une marchandise et moins à d’autres –, à ceux qui croient savoir que l’auteur détient un secret qu’il est censé nous délivrer, nous sommes quelques uns à répondre qu’au contraire, l’écrivain est porté par la langue qui ressemble à ces animaux fabuleux, doués d’un savoir mystérieux, et auxquels il convient de faire confiance: vous montez sur leur dos et ces chevaux qui se nourrissent de braises, ces oiseaux au plumage d’or, ces dauphins mélomanes, ces licornes savantes ou ces lézards ailés vous conduisent pile poil au bon endroit. les auteurs eux-mêmes, auxquels naturellement une seule langue d’écriture suffit, le sentent parfois mais n’en ont pas cure, contents de leur monture dont ils dissimulent les vertus pour ne pas partager une gloire toujours mince. Il faut de ces accidents de l’existence tels ceux ayant échafaudé le destin de Cantemir, pour qu’apparaisse en toute lumière ce phénomène étrange du cavalier porté par son destrier, de l’auteur en posture de force puisqu’il tient les rênes, mais qui est l’esclave de son esclave dont la sagesse dépasse la sienne et qui le conduit où bon lui semble, au bon port toujours s’il se laisse faire.

une longue étude peut désormais s’amorcer, qui n’a pas sa place ici, concernant les vertus particulières de cette langue dont Cantemir est le premier à reconnaître

171

et à exploiter les vertus fictionnelles, narratives. une langue forgées par des laboureurs et des moines, dont les mots qui s’ordonnent selon l’histoire voulue par l’auteur, lui imposent une quête du sens de l’existence à laquelle il ne peut se dérober, obligé soudain de prendre des options qu’il aurait préférer éviter, peut-être...; une langue aux marqueurs suffisamment forts pour permettre au conteur d’errer dans des phrases ressemblantes à d’immenses buissons sans crainte d’égarer son lecteur; une langue aux mots tellement enduits de miel que celui qui frôle par hasard un camarade s’y colle et ne peut s’en détacher, plus tard, qu’en emportant un peu de ce parfum particulier qui empreigne tout le texte et dont les natures diverses affleurent et se perdent à tour de rôle sans jamais dévêtir le syntagme pour en faire un employé de bureau, une langue qui..., mais, mon Dieu, je n’entamerai pas ici cette recherche dont j’avais promis de vous épargner les investigations fastidieuses.

Je voulais simplement l’invoquer pour rendre hommage à celui qui, ayant tant de langues à son arc, a été le premier à signaler l’excellence romanesque du roumain.

172

173

INtEGRAlA OpEREI luI dimitrie cantemir

– uN pROIECt ACADEMIC NECESAR –

Doctor OANA UŢĂ BĂRBULESCUuniversitatea din Bucureşti

Facultatea de litere

1. Editarea unei serii complete a operelor lui Dimitrie Cantemir a apărut ca proiect cultural în secolul al XIX-lea, atunci când s-a pus problema valorificării scrierilor marelui cărturar şi, mai ales, a recuperării unei personalităţi care ar fi putut da măsura culturii româneşti vechi. Se încerca astfel o racordare (târzie) a culturii noastre la cea europeană, de vreme ce texte reprezentative din opera principelui erau cunoscute mai mult în spaţiul occidental decât în cel românesc.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Societatea Academică Română (care în 1866, anul înfiinţării ei, purta numele de Societatea literară Română) îşi propunea să elaboreze două dintre cele mai importante lucrări ale limbii noastre, dicţionarul şi gramatica, şi, în acelaşi timp, să sprijine tipărirea operelor fundamentale ale literaturii române. Astfel, lucrările lui Cantemir intrau în atenţia înaltului for academic, care iniţia un proiect ambiţios de editare a Operelor principelui în opt volume.

proiectul propus de Societatea Academică nu era însă cu totul nou în spaţiul românesc. Cu aproape trei decenii mai înainte, M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi avuseseră aceeaşi idee de a tipări lucrările lui Cantemir. proiectul

174

lui Kogălniceanu şi Negruzzi, intitulat Operile întregi a prinţipului D. Cantemir, fusese anunţat în „Albina românească” (din 15 decembrie 1838), iar în „suplementul” revistei apăruse Prospectul viitoarei ediţii, care urma să aibă nouă volume. pentru primele trei tomuri fuseseră alese spre editare Viaţa Domnului Dimitrie Cantemir şi Istoria Imperiei otomane, pe care Kogălniceanu intenţiona să o traducă din franceză, pe baza ediţiei Histoire de l’Empire Othoman, où se voyent les causes de son aggrandissement et de sa décadence. cel de-al patrulea volum fusese destinat Sistemei religiei otomane, care urma să fie tradusă din limba rusă de către Negruzzi. Volumul al cincilea fusese proiectat să cuprindă două lucrări, pe de o parte, Lumea şi sufletul, adică Divanul, iar pe de alta, Istoria caselor brâncovenească şi cantacuzinească, pe care Kogălniceanu ar fi tradus-o din greacă. Descrierea Moldaviei, care urma să fie tradusă din germană de Kogălniceanu, şi Deosebite alcătuiri mai mici a domnului D. Cantemir ar fi format tomul al şaselea. următoarele două volume urmau să fie consacrate Hronicului romano-moldo-vlahilor, pentru care Kogălniceanu şi Negruzzi aleseseră să reproducă ediţia ieşeană din 1835-1836 a lui Gh. Săulescu. ultimul volum ar fi conţinut Viaţa şi operile originale a principelui Antioh Cantemir, învăţatul fiu al domnitorului fiind astfel alăturat marelui cărturar şi prin operă.

Aşa cum reiese din explicaţiile oferite în „Albina românească”, intenţia lui Kogălniceanu şi a lui Negruzzi era aceea de a populariza operele lui cantemir. editorii nu erau interesaţi să reproducă manuscrisele originale şi nici să respecte ordinea cronologică în care au fost redactate textele, ci încercau să pună în circuitul literaturii şi culturii noastre traduceri după versiunile străine ale operelor principelui. Cu toate imperfecţiunile lui, demersul lui Kogălniceanu şi Negruzzi de a edita aceste lucrări rămâne meritoriu, întrucât aducea în discuţie – pentru prima dată – necesitatea publicării unei serii integrale consacrate lui cantemir.

175

proiectul lui Kogălniceanu şi Negruzzi nu a fost însă pus în practică, lucrările lui Cantemir continuând să rămână puţin sau cu totul necunoscute publicului român.

2. Societatea Academică începea în mod concret activitatea de editare a operelor lui Cantemir în 1871 (în şedinţa din 21 august a acestui an, Al. papiu-Ilarian era delegat să editeze textul latin al scrierii Descriptio Moldaviae). Descriptio Moldaviae a apărut în 1872, fiind primul volum din Operele principelui Dimitrie Cantemir. Câţiva ani mai târziu, în 1875, apărea al doilea volum al seriei. Acesta conţinea traducerea în limba română a textului tipărit de Al. papiu-Ilarian în 1872 (traducere începută de Al. papiu-Ilarian, care nu a reuşit să termine însă versiunea românească, varianta definitivă aparţinându-i lui Iosif Hodoş). tot lui Iosif Hodoş i-a revenit meritul de a fi tradus Istoria Imperiului otoman (pentru care a folosit versiunea germană a textului). Istoria... a apărut în două volume, cel dintâi tipărit în 1876, iar al doilea, în 1878.

În 1877, Societatea Academică a hotărât să-l trimită pe Gr.G. tocilescu în Rusia pentru a găsi şi copia manuscrisele lui Cantemir. În şedinţa din 25 august, Secţia de istorie îl mandata pe tocilescu să realizeze colaţionarea unor texte tipărite deja cu manuscrisele. Astfel, tocilescu trebuia să colaţioneze, mai întâi, ediţia Hronicului... din 1835-1836 cu manuscrisul din biblioteca Arhivei generale a Ministerului de Externe din Moscova, apoi textul latin pentru Descriptio Moldaviae, care se găsea la Academia Română, cu acela aflat la Muzeul Asiatic din petersburg, iar în cele din urmă, să confrunte traducerea românească a Istoriei Imperiului Otoman cu textul latin de la biblioteca aceluiaşi Muzeu şi cu versiunea italiană de la biblioteca Arhivei generale a Ministerului de Externe. De asemenea, tocilescu urma să copieze manuscrisul Istoriei ieroglifice, pe cel al lucrării despre Constantin Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, şi pe cel care cuprindea Principis Demetrii Cantemiri variae schedae et excerpta

176

e autographo descripta. Societatea Academică îi cerea de asemenea lui tocilescu să localizeze manuscrisele altor două texte: Monarchiarum physica examinatio şi Istoria familiilor Brâncoveanu şi Cantacuzino.

lui Gr.G. tocilescu îi revine meritul nu doar de a fi copiat şi facsimilat unele texte ale lui Cantemir, ci şi de a fi stabilit paternitatea pentru altele. Graţie activităţii lui, editarea operelor lui Cantemir a depăşit etapa „romantică”, intrând într-una nouă, în care editorul era preocupat să ofere o ţinută ştiinţifică textului.

În 1878, Societatea Academică edita un nou volum din seria Operelor principelui Dimitrie Cantemir. Volumul cuprindea traducerea Evenimentelor Cantacuzinilor şi Brâncovenilor din Ţara Muntenească şi textul românesc al Divanului. Editarea celui de-al cincilea volum al seriei i-a revenit lui G. Sion, care a tradus Evenimentele Cantacuzinilor... şi a realizat glosarul de la sfârşitul Divanului.

pe baza documentelor furnizate de Gr.G. tocilescu s-au putut realiza ultimele trei volume ale ediţiei academice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Astfel, în 1883, a apărut volumul al şaselea al seriei, în care au fost publicate Istoria ieroglifică, Compendiolum universae logices institutionis şi Ioannis Baptistae Van-Helmont, toparchae in Merode Royenborch, Oorshot, Pellines etc. physices universalis doctrina et christianae fidei congrua, et necessaria philosophia. pentru Compendiolum..., ediţia din 1883 a reprodus numai textul latin, în timp ce pentru Ioannis Baptistae Van-Helmont... (care reprezintă copia realizată de Cantemir după Van Helmont) s-a hotărât publicarea părţii originale, redactate de Cantemir în latină şi tradusă tot de el în română, Encomium in authorem, et virtutem physices doctrinae eius. Moldavo idiomate interpretatum, respectiv Laudă către izvoditor şi către virtutea învăţăturii lui. În acelaşi an, 1883, apărea tomul al şaptelea al seriei, în care au fost incluse Vita Constantini Cantemyrii (numai

177

textul latin) şi Collectanea orientalia (în volum erau reproduse, după original, şi desenele lui Cantemir).

Ultimul volum al Operelor principelui Dimitrie Cantemir, consacrat Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor, a apărut în 1901. Odată cu publicarea Hronicului... se oprea şi seria operelor lui Cantemir tipărite de Societatea Academică Română / Academia Română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor.

Meritele acestei ediţii sunt incontestabile, în primul rând pentru că volumele tipărite aduceau în faţa publicului românesc texte cantemiriene inedite, propunând o imagine amplă asupra activităţii literare şi ştiinţifice a lui Dimitrie Cantemir, iar în al doilea rând, pentru că impuneau o direcţie modernă în editarea textelor din epoca veche, colaţionând alte ediţii cu originalele şi, mai ales, reproducând manuscrisele. Cum textul Istoriei ieroglifice a fost republicat abia în 1965, iar cel al Hronicului..., mult mai târziu, în 1999-2000, ediţiile din 1883 şi din 1901 au fost timp îndelungat, în cazul acestor lucrări, singurele surse pentru cunoaşterea operei lui Cantemir.

În ciuda unor merite evidente, ediţia Operelor principelui Dimitrie Cantemir reflectă stadiul cercetării filologice şi istorico-literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Se impunea, aşadar, o reluare a proiectului de a tipări integrala Cantemir pe baza unor principii ştiinţifice riguroase, care să răspundă cerinţelor unei ediţii critice moderne, să reflecte noutăţile bibliografice şi să prezinte texte care nu fuseseră publicate niciodată în spaţiul românesc.

3. Iniţiativa de a publica noi ediţii critice pentru lucrările lui Cantemir s-a concretizat în deceniul al şaselea al secolului trecut. un prim pas a fost făcut de editarea Istoriei ieroglifice în 1965, la Editura pentru literatură, prin care se deschidea o nouă serie Dimitrie Cantemir. Opere. Cele două volume au fost îngrijite de p.p. panaitescu şi I. Verdeş şi reprezentau prima ediţie critică a Istoriei

178

ieroglifice publicată în spaţiul românesc. Câţiva ani mai târziu, apărea la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie cel dintâi text scris de Cantemir în română, Divanul... Ediţia din 1969 a acestei scrieri a fost îngrijită de Virgil Cândea (care a publicat textul românesc alături de traducerea versiunii greceşti şi de Stimuli virtutum, fraena peccatorum, lucrare tradusă şi integrată de Cantemir în cuprinsul operei sale).

Începând din 1973, anul tricentenarului naşterii lui Dimitrie Cantemir, la Editura Minerva (continuatoare a Editurii pentru literatură) au apărut următoarele ediţii: Istoria ieroglifică (1973, ediţie reluată în 1978 şi în 1983), Descrierea Moldovei (1973), Viaţa lui Constantin Cantemir (1973), Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane (1977), Divanul (1990), Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor (1995) şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1999-2000). Faţă de volumele aparţinând primei serii a Operelor principelui Dimitrie Cantemir, cele publicate la Editura Minerva au meritul de a propune ediţii complete pentru Descrierea Moldovei, Viaţa lui Constantin Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, Scurtă povestire... şi Hronicul...

4. Anul tricentenarului naşterii lui Dimitrie Cantemir a însemnat şi debutul proiectului, aflat sub patronajul Academiei Române, de a publica o nouă serie de Opere complete, în care lucrările principelui beneficiau de ediţii critice. Spre deosebire de celelalte încercări, editarea şi publicarea textelor lui Cantemir s-a făcut acum într-o manieră unitară, proiectul avându-l drept coordonator pe Virgil Cândea. textele lui Cantemir care au fost tipărite în noua serie sunt următoarele: Istoria ieroglifică (1973), Divanul... (1974), De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus (1983), Historia moldo-vlachica (1983), Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane (1987), Vita Constantini Cantemyrii (1996), Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi

179

a Cantacuzinilor (1996), Memorii către Petru cel Mare (1717-1718) (1996).

În raport cu volumele altor serii, fiecare dintre cele publicate la Editura Academiei conţine elemente de noutate absolută sau modificări substanţiale în interpretarea manuscriselor. Astfel, în Istoria ieroglifică, cel dintâi text publicat, apar diferenţe importante de lecţiune faţă de ediţia panaitescu-Verdeş din 1965. Ediţia din 1974 a Divanului conţine textul românesc şi opusculul lui Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum, la fel ca ediţia din 1969, dar, în plus faţă de aceasta, reproduce versiunea grecească a textului lui Cantemir. În cazul celor două „ciorne latine”, De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus şi Historia moldo-vlachica, ediţia publicată de Editura Academiei este cea dintâi completă. publicarea celor două lucrări (cu textul latin alături de traducerea românească, datorată lui Dan Sluşanschi) deschide noi perspective în înţelegerea modului în care Cantemir îşi redacta operele, îmbunătăţindu-le în permanenţă conţinutul sau modificându-l în funcţie de scopul / publicul căruia îi erau destinate acestea. Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane prezintă versiunea definitivă (probabil atent supravegheată de Cantemir), redactată în limba rusă, alături de traducerea în limba română. Vita Constantini Cantemyrii cuprinde cea mai valoroasă traducere a textului latin, realizată de Dan Sluşanschi. Volumul reproduce textul latin, la care se adaugă anexele „lămuritoare pentru geneza” lucrării: <th.S. Bayeri>, De Vita et Rebus Gestis Constantini Cantemiri Principis Moldaviae, din Demetrii Principis Cantemirii, Incrementorum et decrementorum Aulae Othmannicae sive Aliothmannicae Historiae a prima gentis origine ad nostra usque tempora deductae libri tres sunt publicate fragmente din Decrementa (cartea a treia, capitolele I, II şi III) şi din Annotationes ad Decrementa Aulae Othmannicae. Scurtă povestire... beneficiază de o ediţie în care sunt redate textul în limba rusă, traducerea lui în română, alături de versiunea germană (din 1783)

180

şi de cea în greacă a lui Gheorghios Ioannes Zaviras (din 1795). Editorii adaugă, de asemenea, textul lui Mihai Cantacuzino, Genealogia familiei Cantacozinilor a căria izvorâre se trage din neamu de Valua din pairi de Franţa, în care fusese integrată lucrarea lui Cantemir. În ediţia Operelor complete şi-au găsit locul cuvenit două documente importante: memoriile adresate de Cantemir ţarului petru cel Mare şi dregătorilor săi în februarie 1717 şi ianuarie 1718. traducerea în română este însoţită de textul originar scris în limba rusă.

Faptul că editarea acestei serii de Opere complete este rezultatul unei viziuni unitare se poate observa din structura asemănătoare a volumelor apărute până în 1996. Volumele1 cuprind studii introductive ample, în care sunt oferite numeroase informaţii istorice, filologice etc., necesare pentru înţelegerea operei respective. În acelaşi timp, toate volumele conţin note, comentarii şi diverşi indici pentru a facilita consultarea ediţiei.

5. Seria Operelor complete coordonată de Virgil Cândea a rămas din păcate neterminată. Din diverse motive, unele obiective (de pildă, descoperirea ulterioară a manuscriselor unor lucrări), celelalte volume ale seriei nu au mai apărut. În anul 2003 începe de aceea o nouă editare a lucrărilor lui Cantemir, în cadrul colecţiei Opere fundamentale, al cărei coordonator este Eugen Simion. În prefaţa primului (şi unicului) volum apărut până în prezent se află descrierea seriei, care încă nu a fost încheiată. Ediţia Academiei, începută în secolul al XIX-lea şi reluată de Virgil Cândea, aşteaptă, aşadar, să fie întregită.

Obiectivul fundamental al unui nou proiect trebuie să fie editarea într-o manieră unitară a seriei complete

1 Mai puţin volumul IX. pentru volumul al IX-lea al Operelor complete erau prevăzute două tomuri: primul a apărut, şi conţine De antiquis... şi Historia..., în timp ce al doilea nu a mai fost publicat în aceeaşi serie. Al doilea volum ar fi trebuit să conţină Hronicul... şi ar fi fost deschis de un studiu introductiv, în care urmau să fie prezentate toate lucrările publicate aici.

181

de opere ale lui Cantemir. De aceea, demersul echipei trebuie să se realizeze pe mai multe direcţii. Mai întâi, va fi propus un corpus complet de texte cantemiriene care merită să aibă o ediţie critică. pentru aceasta, echipa de cercetare va urmări, pe de o parte, să valorifice textele deja apărute în seria anterioară de Opere complete, iar pe de alta, să ofere, în premieră, o ediţie critică pentru unele lucrări needitate până în prezent. Valorificarea volumelor deja publicate presupune preluarea textelor, fără însă a exclude – cel puţin în unele cazuri – colaţionarea variantei tipărite cu manuscrisele (facsimilate sau microfilmate). Astfel, Istoria ieroglifică şi Hronicul ... ar putea suporta o nouă şi atentă verificare cu ajutorul manuscriselor, pentru a se corecta (eventualele) erori de lectură a originalului, obţinându-se o ediţie care să reflecte fără ezitare textul cantemirian. Noul proiect va avea în vedere şi lucrările care nu au apărut în seria Operelor coordonată de Virgil Cândea, lista fiind întregită prin valorificarea unor ediţii mai recente ale textelor cantemiriene. Vor fi incluse în proiect unele lucrări precum Compendiolum universae logices institutionis2, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae3, Incrementorum et decrementorum Aulae Othman(n)icae sive Aliothman(n)icae Historiae a prima gentis origine ad nostra usque tempora deductae libri

2 textul latin a fost publicat în 1883, în Operele princepelui Dimitrie Cantemir, iar traducerea în română, mult mai târziu, în 1995.

3 Manuscrisul complet a fost adus în ţară în 2003, iar pe baza acestuia s-a realizat ediţia din 2006-2007 (Demetrii Cantemirii principis Moldaviae, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae. Dimitrie Cantemir principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, vol. I, Ediţie de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2006 / Dimitrie Cantemir principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, vol. II, Studiu introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007).

182

tres4. Vor fi avute în vedere, de asemenea, Cartea ştiinţei muzicii (pentru care există ediţia mai veche Burada şi cea a Eugeniei popescu-Judetz) şi Collectanea orientalia (publicate numai în ediţia din 1883). Vor beneficia de o ediţie critică unele texte ale lui Cantemir încă nepublicate, dar şi texte care au apărut în reviste sau pentru care dispunem de o variantă tipărită depăşită din punct de vedere ştiinţific. În această situaţie se află texte precum Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago, Manifesti Palatini Terrarum Moldaviae Demetrius Cantemir Dei Gratia advitalis Palatinus Terrarum Moldaviae, Monarchiarum physica examinatio, Loca obscura in Cathechisi quae ab anonymo authore slaveno idiomate edita et Pervoe ucenie otrokom intitulata est, delucidata authore Demetrio Cantemirio şi De muro Caucaseo. pentru Sacro-sanctae... există, de la începutul secolului al XX-lea, numai traducerea (incompletă) în română. textul a fost întregit graţie eforturilor lui Vlad Alexandrescu, care a publicat epistola dedicatorie în 2003. Nici Monarchiarum... nu a cunoscut până în prezent o ediţie critică (în 1963, Sulea-Firu a publicat în „Studii şi cercetări de bibliologie” textul latin şi traducerea românească, iar mai târziu, în 1983, a apărut o variantă revăzută a textului latin). pentru Loca obscura... dispunem numai de traducerea în limba română

4 Manuscrisul care conţine forma revăzută de Cantemir a fost descoperit în 1984 şi a stat la baza ediţiei Cândea din 1999 (Demetrius Cantemir, The Growth and Decay of the Ottoman Empire. Original latin text of the final version revised by the author / Dimitrie Cantemir, Creşterile şi descreşterile Imperiului Otoman, textul original latin în forma finală revizuită de autor. Facsmil al manuscrisului lat-124 de la Biblioteca Houghton, Harvard university, Cambridge Mass., publicat cu o introducere de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura „Roza vânturilor”) şi a celei din 2002, apărută la Editura „Amarcord” (Incrementorum et decrementorum Aulae Othman(n)icae sive Aliothman(n)icae Historiae a prima gentis origine ad nostra usque tempora deductae libri tres, prefaţă de Virgil Cândea, text Dan Sluşanschi, timişoara).

183

a lui teodor Bodogae. De muro Caucaseo (text complicat, ajuns până la noi prin intermediul operei lui Bayer, care susţinea că a prelucrat lucrarea lui Cantemir) nu a fost niciodată tipărit în spaţiul românesc. Scrisorile, diversele acte şi documente lăsate de Cantemir nu au fost strânse până în acest moment într-un volum. unele dintre ele au o ediţie critică (vezi Memoriile către Petru cel Mare din 1717 şi 1718), altele au apărut în diverse studii consacrate operei şi activităţii lui Cantemir. pentru a completa portretul lui Cantemir ar fi de aceea necesar ca toate aceste scrisori, precum şi celelalte documente ale principelui să fie grupate într-un singur volum.

În noul proiect, editarea textelor cantemiriene ar trebui făcută potrivit criteriului cronologic, respectân- du-se ordinea în care diversele scrieri au fost redactate. În cazul textelor de mici dimensiuni, acestui criteriu îi va fi subordonat cel tematic, pentru a oferi o imagine cât mai clară asupra preocupărilor lui Dimitrie Cantemir.

Modelul de ediţie critică impus deja în volumele reprezentative cunoscute din seria Operelor complete va trebui urmat îndeaproape în această nouă întreprindere editorială. Aşadar, în cazul lucrărilor redactate în alte limbi decât româna, ediţia va conţine atât textele originale, cât şi traducerea lor în română. De asemenea, realizatorii proiectului vor face apel nu numai la bibliografia fundamentală, ci şi la noutăţile apărute în domeniu, pentru a îmbunătăţi studiile introductive, notele şi comentariile ce vor însoţi toate volumele noii ediţii. Din aceste volume nu vor lipsi, desigur, indicii şi glosarele, care vor facilita consultarea lucrărilor.

Noul proiect de publicare a unei serii complete a operelor lui Dimitrie Cantemir va trebui, aşadar, să recupereze rezultatele activităţii de cercetare depuse pentru tipărirea volumelor din ediţia coordonată de Virgil Cândea şi, în acelaşi timp, în spiritul dictonului latin Finis coronat opus, să ducă la bun sfârşit o întreprindere ştiinţifică absolut necesară, dar rămasă din păcate atâta vreme nefinalizată.