REVISTA DE EDUCAŢIE SI iNNATvNLWT

279940 S A T U L SI SCOALĂ

ANUL ¥111, Nr. l—% SEPT.—OCT. 1938.

----- Uíiij fok **** ST

REGINA M A R I A A ROMÂNIEI .

In amurgul zilei de 18 Iunie, Re­gina Maria, după o lungă suferinţă, a închis frumoşii Ei ochi albaştri, trecând pragul veşniciei.

Vestea a fost primită de întreg po­porul românesc oul lacrimi în .ochi şi nespusă durere.

Regina Maria a întruchipat în fiin­ţa sa în mod sintetic calităţile vechi­lor Domniţe: dragostea de cămin, re-ligiositateiai Doamnei Despina, mân­dria dârză şi patriotismul înflăcărat al Doamnei Oltea; graţie tempera­mentului moştenit delà strămoşii săi: tenacitatea poporului englez, duioşia şi misticismul sufletului- slav.

In ţara noastră a venit la o vârstă fragedă. Poporul a înconjurat-o, de­là început, cu toată dragostea lui, ca o răsplată bine meritată pentru de­votamentul cu care îşi creştea copiii şi ataşamentul cald pentru obiceiu­rile noastre.

A ajuns Regină în vremuri de grea cumpănă. A ştiut însă să păşească energic, pe calea destinului nostru, pe oare 1-a servit cu multă dibăcie şi curaj.

Când. sorţii războiului ne-au fost nefavorabili-, Regina Maria a ştiut să sădească în sufletele tuturor nădej­dea în biruinţa finală.

Ca o adevărată vitează a cutreierat câmpurile de bătaie, străbătând fără teamă până în faţa duşmanului.

Prezenţa Ei în mijlocul trupei adu­

cea un spor de energie'.şi balsam pentru atâtea suferinţe.

Intrarea Ei triumfală, alături de marele Regele Ferdinand, în capita­la care gemuse sub călcâiul asupri­tor al străinilor, a fost o meritată răsplată pentru ostenelile, sale, pen­tru credinţa sa neclintită în viitorul neamului şi în biruinţa armatei ro­mâne.

Pe lângă aceste calităţi, care o prezintă într'o lumină strălucitoare de mare ctitoră a ţării, Regina Mă­ria a fost înzestrată de ursitoare şi cu fermecătoare daruri de femeie.

Frumuseţea ei fizică, guistul artis­tic rafinat, darul neîntrecut al scri­sului şi al povestirii îi pun pe frunte pe lângă coroana de regină şi coroa­na de lauri ,a muzelor.

Castelele împodobite de mâna Sa sunt adevărate muzee de artă. Ini li­niştea parcurilor, între flori şi lumi­nă găsea sufletul Său senzul şi bu­curiile vieţii.

Ca scriitoare, ne-a dat opere oare au făcut peste hotare cunoscute ţara şi poporul peste care veghea ochiul săui, apoi alte scrieri în care a zugră­vit lumea frumoaselor sale închi­puiri, sbuciumul vieţii sale.

Vieaţa Sa o cunoaştem din cele trei volume ale cărţii: Povestea viaţii mele, în care e descrisă cu multă căldură şi sinceritate copilăria, ado­lescenţa Sa şi anii grei, plini de lip-

suri şi suferinţă fizică şi morală ai războiului.

Regina Maria a desvoltat şi a ani­mat o frumoasă operă socială pen­tru ajutorarea copiilor.

In fie care an adresai un călduros apel către ţară, cerând sprijin şi ocro­tire pentru copii.'

Reproducem un astfel de apel din care se poate vedea sufletul duios al Reginei Maria.

Iată cum se adresa ţării:

Voi, toţi care iubiţi copiii, Voi, toţi oare simţiţi că zâmbetul

unui copil e o rază trimeasă din cer pentru înseninarea şi primenirea su­fletului iniostru;

Voi, toţi care vă daţi seama ce binefăcătoare înrâurire asupra între-gei lor vieţi, are o bună îndrumare ai primilor paşi ai copiilor;

Ajutaţi-ne, sprijiniţi-mie în opera ce întreprindem prin aşezământul „Principele Mircea".

Dumnezeu să răsplătească însutit buna noastră faptă!

Astăzi, când ea veghează din înăl­ţimile albastre alături de Regina Eli-sabeta şi cei doi Regi la destinele României, datoria noastră a munci­torilor delà catedră este să sporim zi de zi faptele care să dovedească că patrimoniul lăsat de aceşti mari înaintaşi se găseşte în cea mai depli­nă siguranţă.

In zilele grele de astăzi, să propo-văduim îin popor credinţa şi opti­mismul Reginei- Maria din zilele răz­boiului.

Ea va dormi atunci liniştită în cripta regală delà Curtea de Argeş!

CONST. IENCICA.

ULTIMA SCRISOARE A REGINEI MARIA.

Când veţi ceti aceste slove, Popo­rul Meu, eu voiu fi trecut pragul tă­cerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Totuşi, din marea dragoste ce Ţi-am purtat-o aş dori ca vocea Mea să Te mai ajungă în-căodată chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine. Eram tâ­nără şi neştiutoare, însă foarte mân­dră de ţara Mea de baştină şi sunt şi azi mândră de-a fi fost "născută en­gleză. Dar când am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, M'am străduit să devin o bună româncă. La început m'a fost uşor. Eram străină într'o ţa­ră străină, singură între străini. Dar

Îirea puţini sunt aceia care se recu-eg să cugete, cât de grea. este calea

pe care o principesă străină, trebue să o parcurgă, ca să devină una cu noua ţară în care a fost chemată.

A m devenit a voastră prin bucu­

rie şi prim' durere. Privind înapoi e greu de spus ce.a fost mai mare: bu­curia ori durerea? Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept, cât trăieşte. Abia după moarte este pomenit saiu dat uitării...

Poate de mine vă veţi aminti de­oarece v'am iubit cu toată puterea inimii mele şi dragostea mea a fost puternică şi plină de avânt. Mai târ­ziu a devenit răbdătoare, foarte răb­dătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Po­porul Meu, vremuri de mare restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pen­tru imn timp Mi>-a fost dat să-ji fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu Aceia, care a păstrat flacăra vie, Aceia oare a devenit centrul de în­dârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi, căci nu mai sunt în vieaţă.

In acele zile mî-ai dat un nume ce mi-a fost drag: M'ai numit: Marva tuturor, şi aşa vreau sa rămân în a-mintirea ta, aceea care putea totdea-jin să fie găsită în clipele de durere sau de pericol.

A vonót mai târziu o vreme când fm'aţi negat, dar aceasta este isoarta mamelor. Am primit aceasta şi vara iubit mai departe cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zile­le când credeaţi în mine.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi-se pare abia cu neputinţă că trebue să te părăsesc. Totuşi ori­ce om ajunge la capătul drumului. Eui am ajuns la capătul drumului meu.

Dar înainte de a tăcea pentru veş­nicie, vreau să-mi ridic pentru ulti­ma dată mâinile pentru o bineeu-Tântare. Te binecuvântez, iubită Ro­mânie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima Mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoaisa ţară, pe care am văzut-o întregită şi a cărei soartă am împărtăşit-o atâţia ani, al cărei vis strămoşesc 1-iam visat şi eu ţii Mi-a fost îngăduit să-1 văd împli­nit. Fii Tiu veşnic îmbelşugată, fii tui mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa, că v'am priceput, n'am judecat, am tubit...

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele. Nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fie­care trăieşte cum poate, nu cum ar -dori.

Dar când îţi vei aminti de Mine, Poporul Meu, gândeşte-te ca la una •care a îndrăgit vieaţa şi frumuseţea, care ia fost prea cinstită ca să l i e cu

băgare de seamă, prea miloasă, ca să fie învingătoare, prea iubitoare, ca să judece.

N'am nici© avuţie să vă las. Ceea-ce cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit, am cheltuit între voi .

Am trăit peste tot frumoase şi mi­nunate zile, dar Tenka-Juva a fost/ locul cel mai 'iubit de. Mine. Acolo mi-a fost dat să fac din vis un ade­văr. Şi fiindcă aceasta a însemnat pentru Mine mai mult decât aş pu­tea tălmăci vreodată, am cerut Fiu­lui Meu, Regele Carol al II-lea, ca inima Mea să fie adusă şi aşezată în Stela Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.

Cu trupul voiu odihni la Curtea de Argeş, lângă iubitul Meu soţ, Re­gele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată subt lespezile b i ­sericii ce am clădit-o. In decursul u-nei lungi vieţi atâţia au venit la ini­ma Mea, încât moartă chiar, aş dori să mai vină la iea de-a-lungul po­teci cu crini ce Mi-fa fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de Mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit.

Şi cum acolo se găseşte inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace şi de farmec, cum a fost când eram în vieaţă. încredinţez pe copiii mei, ini­mii poporului Meu. Fiind muritori, pot greşi, dar inimile lor sunt calde, aşa cum a fost a mea.

Iubiţi şi fiţi folositori rinul altaia, căci (aşa trebuie isă fie.

Şi acum vă zic rămas Iran pe veci. De acum înainte nu vă voiu putea trimite niciurn semn.

Dar mai presus de toate, amlnteş-te-Ţi, Poporul Meu, că te-am iubit şi că te binecuvânjtez cu ultimai iMea suflare.

ÎNTÂIA CARTE DESPRE LUCIAN BLAGA.

In momentul când cârtitorii mă­runţi, fie din nepricepere, fie din motive şi mai piuţin binecuvântate, au început să atace filosofia lui Lu­cian Blaga, zelul admirativ al dlui Vasile Băneilă ne-a dat prima încer­care de interpretare pe temeiuri mai largi a fenomenului Blaga1). Clutnios-când de aproape articulaţiile acestei gândiri, Vasile Băneilă are meritol de a fixa, cel puţin provizoriu, cons­tantele de orientare îtn complexita­tea ei. Scrisă pe un ton de admiraţie extatică, cartea Iui Vasile Băneilă este expresia celei mai depline pie­tăţi faţă de puterea demurogică a lui Lucian Blaga. Aderenţa masivă la viziunea metafizică a gânditorului nim-i întunecă lumina inteligenţii, ci fi dă căldură şi supleţe. întreg stu­diul dovedeşte această înţelegere simpatetică. Vasile Băneilă nu criti­că, ci tălmăceşte; nu fărâmiţează, ci întregeşte. Munca lui izvorăşte din-tr'iuin fel de consubstanţialitate cu gândirea filosofului. De aici, credem» şi accentele de lautorevelare ale stu­diului său. Probabil, prudenţa aca­demică, plină de rezerve şi şovăiri, va găsi în acest fapt un defect. Noi îl considerăm drept calitate. Nu ori^ ce minte poate înţelege o viziune metafizică de dimensiunile celei bla-giane. Vasile Băneilă însă a concres­cut ciu această filosofic De ani! de zile, el trăieşte în raporturi simbio­tice cu ea. Dacă-1 încălzeşte şi-1 edi­fică, nu poate scrie altfel. Atâta timp însă cât interpretarea lui nu este vi­ciată de sentimentalism şi este ferită de facilitatea cunoaşterii superficiale a lucrurilor, noi o acceptăm aplau­dând. Oui acestea, trecem la exami­narea lucrării.

Cu .un ton sigur de sine şi bizuit pe cunoaşterea profundă a proble-

1 ) Lucian, Blaga:. Energie. Român eiască, Cluj, 1938,.

melor, Viasîle Băneilă mie avertizea­ză că va cerceta creaţia filosofică a lui Blaga considerată ca energie ro­mânească, categoria de energie ar­deleană părându-i-se prea locală, iar cea de energie universală prea largă. Acest putnct de vedere implică o con­tinuă raportare a fii os of iei lui Bla­ga la categoriile gândirii etnice, ceea ce face, eu mare pricepere, Vasile Băneilă. Dealtfel aceasta este şi me­toda cea mai adecvată pentru a stu­dia Filosofia lui Blaga, după părerea interpretului. Aşa se explică de ce,, între cele şase puncte de vedere po­sibile în studiul mumitei filosofii, Va­sile Băneilă a ales tocmai pe acesta. „Oricât ar fi de însemnate cele mai multe din modurile precedente de explicare, socotim că raportarea lui Blaga la categoriile existenţei româ­neşti este cea mai aducătoare de rod. Ceea ce e mai adânc şi mai tai­nic în mitul de ansamblu al existen­ţei noastre lămureşte şi valorifică pe Blaga în aceeaşi măsură, în care o-pera lui ne lămureşte pe noi şi in care ne va valorifica în cursul vre­murilor. Se via spume că încercăm să explicăm pe Blaga printr'o reali­tate vagă, cum e aceea a „sufletului" românesc şi cum e mai mult sau mai puţin orice complex etnic în ge­nere. Dar putem spune că realitatea românească mai mai e azi ceva atât de vag, pe cât era până de curând. Şi, pe urmă, preferim o explicaţie prin ajutorul unui factor vag dar real, decât printr'un factor precis, dar fals ori de suprafaţă. A fost ca­racteristica epocii pozitiviste ca în­tre precis şi vag să prefere precisul, chiar dacă acesta era riscant. Preci­zia, mai ales dacă se preta la canti-fîieri. simetrice, era socotită ca o di­mensiune a .adevărului'. Etnicul nu este şi nu va fi niciodată ceva pre­cis.. Dar el înseamnă o prezenţă

multi-categorială, de care se ieagl firele creaţiei şi aceasta îmi măsura, în care cineva participă structural la realitatea etnică. Dacă e vorba deci să ieşim din ceea ce este personal la Blaga şi să încercăm să-1 înţelegem printro realitate care există şi în a-îara lui, trebue să recurgem în pri­mul rând la etnic. In această pri­vinţă, e foarte semnificativ că Bla­ga, ca filosof, n'a fost înţeles în ge­neza luii ori a fost chiar combătut de cei care suind în afara etnicului nos­tru, de ultimii reprezentanţi al pozi­tivismului şi de ideologii internaţio-aializanţi, adică de trei Mur i de oa­meni oare, voluntar sau involuntar, mvi se pot apropia de principala con­diţie exterioară, care a găsit în ope­ra lui Blaga cel mai mare triumf de îdeaţie a ei".

Considerat din această perspecti­vă, în strânsă dependenţa de catego­riile metafizicei populare, prin ca-re-1 valorifică şi-1 înalţă la rangul de expresie suverana a spiritului româ­nesc, Vasile Băncilă ne dă un Blaga -al său, deschizând altora numeroase <lrumwrii, allîjple decât cel pe dane merge dânsul, pentru a intra în ţara geniului.

Ca şi fenomenul studiat, metoda lui Vasile Băncilă este ea însăşi di-cotiledonată, în sensul că ne prezin­tă în acelaşi timp viziunea metafizi­că a etnicităţii şi pe cea a filosofului. Dini această înspicare metodologică, <lin reverberaţiile etniculuui în crea­ţiile gânditorului şi din corectarea celui dintâi prin demiurgia celui din urmă, amândouă spirituialităţile ies sporite şi transfigurate. Suveica dia­lectică a lui Vasile Băncilă, strecu-Tându-se cu iuţeală prin urzeala deasă a celor discutate, ne înfăţişea­ză iun Blaga multicolor, dens şi lu­minos. Ea leagă organic şi cuprinză­tor. — nu exagerăm dacă spunem •că nu arareori deschide perspective uluitoare şi; surprinde aspecte nebă-

îiuiţe — cele şapte capitole ale stu­diului:

1. Problema şi metoda. 2. Etniaul în cadrul biografic. S. Viziunea şi categoriile cunoaş­

terii ictnice româneşti. 4. Corespondentul lor în opera lui

Blaga. 5. Filosof ia practică. 6. Corectarea etnicului.. 7.. Apriorismul eimàc al lui Blaga

şi concluzii. A m înşirat unităţile metodologice

ale lucrării ou/ scopul de a da cetito­rilor liniile de temelie ale construc­ţiei. Fireşte, noi, nu putem insista a-supra fiecărei diviziuni. Vom stărui doar asupra câtorva aspecte esen­ţiale.

Este impresionant capitolul de ti­pologie culturală, Etnicul în cadrul biografic, în oare, cu o masivă ade­renţă la realităţile spirituale ardele­neşti, Vasile Băncilă scoate în evi­denţă fetnicitatea pură a gânditoru-luii. El arată, sistematic şi judicios, cum sevele etnicităţii ca şi sensurile ei supreme se împlinesc, înalt şi simfonic, în creaţiile filosofului. „Şi totuşi, Blaga e un ardelean de rasă: fapt important pentru desvoltarrea sa filosofică şi pentru energetica sa etnică. Ardealul are stăruinţă meto­dică, voinţă dè cursă lungă şi are in­tuiţie ponderată, oul aspecte uneori mate, dar cu atât mai adâncă... Apa­riţia lui Blaga în Ardeal nu e nici ea fără un anume înţeles. „Şi, după ce se ocupă de toţi factorii ce colabo­rează la esenţialitatea etnică a filo­sofului, autorul analizează, cu un fel de plenipotenţă cunoscătoare, cate­goriile cunoaşterii etnice româneşti. Asupra acestui punţct ne permitem să adresăm o întrebare autorului: putem considera cosmicismul, mibil, stihialul etc., ca modalităţi de inter­pretare a realităţii proprii poporului român sau sunt comune tuturor po­poarelor ce n'au depăşit stadiul cui-

tujrilor minore?" Noi înclinăm' pentru cea d'n urmă ipoteză. In acest caz, fiind prea generale, nu mai pot ii privite ca specifice modului româ­nesc de a cunoaşte. Sau, admiţând punctul de vedere al autorului, pot fi socotite şi categorii ale cunoaşte­r i i româneşti eu condiţia să definim; sporul adus de spiritualitatea româ­nească. Este adevărat că Väsile Băn-cilă a considerat lucrurile numai din punct de vedere românesc şi uneori luminile aduse de dânsul sunt de-a-dreplul revelatoare, dar acest fapt nu credem că micşorează rostul obser­vaţiei noastre. Formulând această' nedumerire, ce se referă numai Ia temeinicia categoriilor fixate de au­tor şi nicidecum la felul cum au fost conturate cu ajutorul unei serioase cunoaşteri a culturii populare, nu vrem de fel să se creadă că nam a-precia calităţile superioare ale stu­diului. Dimpotrivă. Ascultaţi, de pil­dă, cu câtă pătrunzătoare îndrăzniea-lă ne prezintă Vasile Băncilă catego­ria stihială. „Pe un plan major şi mai mişcător se aplică, îh cunoaşte­rea ţărănească, modalitatea stihială.. E greu de precizat ce este o stihie. Ea are grandoare, elementarism, ce­va descărnat şi vânjos totodată, pu­tere de a se amesteca în ce e mai in­tim în noi, în văgăunile pământului şi existenţei şi totuşi ceva depărtat şi aerian, ceva de cometă cu coadă lungă şi de uragan, o răcoare lugu­bră câteodată şi, pe de altă parte, o vitalitate în care e focul vieţii, un suflu pustiitor sau înălţător. Stihia e principiu ontologic activ, element cosmic, ca un început de personifi­care rămas în faza de intenţie dar a-vând o putere propulsivă cu atât mai mare, uriaş liliac ontologic ce bân­tuie din când în când asupra vieţii ori se joacă în văzduhuri ca rechinii în mare. Stihia e o coagulare vânoa-să şi imperialistă a energiilor cosmi­ce, o mare stihie abstractă şi dina­

mică dominând în imperii hărăzite anume şi ridicată la rangul de prin­cipiu cosmic saw ontologie. Ţăranul român gândeşte adesea stihial".

Această putere de expresie, în ca­re se-logodesc poez'a; şi filosof ia, e peste tot prezentă în cartea dlui Va­sile Băncilă. Ea constitue dealtfel una din aromele tari ale cărţii.

UIIU alt capitol de mare rezistenţă al studiului este cel consacrat filoso­fici practice ia lui Bl aga. Deşi subt a-cest raport filosofia lui Blaga e abia la început, — e ştiut doar că în toate filosofiile încoroniairea practică vine la urmă, — Vas'le Băncilă, datorită consulstanţialităţii sale cu filosofia studiată, formulează o seamă de con­sideraţii pl'ine de interes. Ele sunt cu atât mai complexe şi mai atrăgătoa­re, cu cât se sprijină şi pe opera poe­tică a lui Blaga. Intre acestea, pro­blema răului este esenţială. Până a-cuma, ea îmbracă trei aspecte în fi­losofia lui Blaga: răul gnoseologic, cultural şi metafizic. Dar a vorbi de­spre ura rău al cunoaşterii însemnea­ză a introduce dramatismul în filo-sofie, ceea ce a făcut Lucian Blaga cu o deosebită înţelegere a condiţiei u-mane. Dar trecând peste răul gno­seologic, a cărui expresie este neas­tâmpărul luciferic şi demonia abso­lutului, ajungem la răul creaţiei saw cultural şi prin el la răul metafizic. Tustrele îşi găsesc ultima justificare în temelia ontologică a răului. Pe a-cest plan, meditaţia iui Blaga este măreaţă şi singulară. Iată cum o tăl­măceşte Vasile Băncilă: „Afirmând existenţa uiniui rău metafizic sau on­tologic la Blaga, ne gândim însă la ceva mai special şi mai direct. Răul are cauze în domeniul absolutului şi poate chiar în natura factorului ca­re a creiat lumea. Nu a vorbit Blaga de „demonia" Marelui Anonim şi nu i-a apropiat câteodată atribute ca „prăpăstios" şi „extravagant"? Chiar dacă nut putem afirma că, în ultima

analiză, binele şi răul au anume co­respondenţe, care pot merge până ia o reciprocă substituire, dar e sigur că după Blaga răul e ceva constitu­ţional lumii, că este esenţial lumii, indiferent ce semnificaţie va fi a-vând el acolo >u|nde iniu circulă mo­neda .semnificaţiilor noastre. Acesta e aspectul cel mai adânc şi mai In-terzicător al răului".

Acest rău este al nostru, al condi­ţiei umanie. Ga să-1 învingă, omul creiază. De aici caracterul militant şi înălţător al artistului mare, frate bun oui metafizicianul. Blaga • ne-a dat viziunea metafizică a acestui rău transfigurator, iar Vasile Băneilă ne-a tălmăcit-o cu pioasă adâr.icime-

GRIGORE POPA.

INTRODUCERE I N STUDIUL 1

Două par a fi trăsăturile caracte­ristice, care deosebesc profund pe-degogia nouă de cea veche: .

(1) „Descoperirea copilului şi în-troducereai lui în centrul tuturor preocupărilor de ordin instructiv şi educativ (aşa numita revoluţie „co-perniciană" din domeniul educaţiei), şi

(2) Adaptarea — potrivirea — în­văţământului şi educaţiei la cerinţe­le vieţii reale.

Aceasta nu înseamtuă însă că pe­dagogia trecutului a fost complet li-ps'tă de aceste trăsături şi de practi­cele pe care le implică, încât, să ne putem dispensa cu uşurinţă de în-vâlăturile sănătoase pe care le cu­prinde. Sunt rnuilte adevăruri în câmpul educat'ei, descoperite chiar de antichitate, ce au încetat să se mai afirme, din cauza împrejurărilor is­torice, până în epoca modernă.

Dar nu este nevoie să pătrundem prea adânc în trecut, ci să deschidem numai geniala operă pedagogică a lui J. J. Rousseau, urrvul din marii precursori ai educaţiei noi, .spre ia ne da scamă de actualitatea multora din ideile sale. Să ne amintim de o parte, invitaţia stăruitoare ce o face

' ) Materialul .conferinţei cu acelaşi ti­tlu, ţinută în cadrul .cursurilor de va.ră organizate de „Asociaţia învăţătorilor" la Cluj. în luna Iulie 1938.

D I V I D U A L I T Ă Ţ I I C O P I L U L U I 1 ) .

de a ne apropia de copii şi de a-i cerceta, căci cu siguranţa nu-i cu-intoaştem, şi de alta, ideea mai puţin citată, asupra materiilor învăţate: „Copiii noştri, scrie Rousseau, cu­nosc foarte bine drumul delà Paris la Peking, dar nu cunosc drumul de­là Paris la St.-Gloud". In alţi ter­meni, copiii de care vorbeşte Rous­seau şt ;u cele mai îndepărtate lu­cruri, da nu cunosc realităţile ime­diate în mijlocul cărora se desfăşoa­ră activitatea lor directă.

Copilul abstract — ani putea spu­ne ireal — privit ca „om în minia­tură" şi neglijarea cerinţelor directe ale vieţii-, constituiau aşadar cele mai ev'deimte piedeci în calea educaţiei vechi.

Radicala schimbare de perspectivă de care vorbiam — fruct a! spiritu­alităţii ştiinţifice moderne — a avut urmări considerabile asupra însăşi fiinţei pedagogiei. De unde înainte vreme, stătuse sub înrâurirea filozo­fiei speculative şi a metafizicei, ea a devenit de câteva decenii tributara Psihologiei şi Ştiinţelor sociale. In adevăr, dacă Pedagogia face apel la Filosofic si Etică atunci, când e vor­ba să-şi formuleze idealul suprem pe care tinde să-1 realizeze, orice progres în materie de mijloace şi di­rective de formare este dependent de adevărurile privitoare la natura psihologică şi socială a copilului şi

a omului în genere. Mai mult, o filo­zofie pedagogică, ce nu se întemeia­ză pe o imagine reală şi adecvată a realităţilor biologice şi spirituale ale copilului şi omului, rămâne o con­strucţie cu totul fragilă şi sterilă. Este firesc aşadar să observăm că desvoltarea pedagogiei ştiinţifice din ultinri 60—70 de ani a mers mână în mână cu dobândirea de cunoş­tinţe din ce în ce mai obiective a-supra copilului şi a forţelor ce diri­jează evoluţia societăţilor omenieşti.

Să ne oprim o clipă la „descope­rirea cop'luilui" şi la mediul ambiant.

Cercetările ştiinţifice asupra vieţii psihice infantile au dovedit că ori şi ce copil trăeşte într'o lume a sa, pro­prie, cu categorii de înţelegere, in­terpretare şi acţiune, deosebite cate­goric de cele întâlnite în lumea adul­tului. Dacă acesta este adevărul, se poate interveni, cu şanse de reunită, în formarea şi desvoltarea copilului iară a cunoaşte modul său specific de gândire, simţire şi aeţiumie? E po­sibil să se clădească ceva temeinic, îără a cunoaşte natura şi rezistenţa materialelor folosite şi se poate în­trebuinţa orice material pentru ori­ce plan de construcţie? Se poate fi­reşte cu riscul de zidi poduri de lut şi şanţuri de oţel... Cu toată aspri­mea acestei comparaţii, trebue să concedem că adeseori şcoala veche a forţat materialul uman, folosin-du-1 pentru construcţii" nepotrivite, în vreme ce alteori, inecunoseând na­tura acestui material, a clădit bordée în loc de calate.

Psihologia copilului a devenit in­dispensabilă pentru psihologia edu­caţiei1, iar psihologia educaţiei cons­titue temelia pedagogiei.

Dimensiunea socială a procesului educativ a fost de asemenea negli­jată. S'a uitat, sau nu s'a accentuat în de ajuns, că cei tineri se formea­ză în şcoală pentru a duce mai de­parte, prin munca şi creaţiuiniea lor

personală, istoria unei comunităţi naţionale. Individul este trecător; eternă este speţa şi naţiunea ca gru­pare etnică. Nu poate exista din acest punct de vedere divorţ între individ şi naţiune, sau între naţiune şi funcţ unea sa constructivă pe plan spiritual: şcoala,. Scopurile şcolii se integrează îin ansamblul scopurilor generale urmărite unitar de colecti­vitatea întreagă. Individualizare nu înseamnă desvoîtare anarhică şi fără scop; individualizarea se referă mai ales la complexul de mijloace pe care le întrebuinţează naţiunea prin şcoar lă pentruca să scoată maximum de beneficii şi productivitate din mun­ca fiecăruia, în vederea înfăptuirii marilor ei năzuinţe; a individualiza şcoala înseamnă a grupa tineretul după capacitatea personală de mun­că şi creaţie şi a-1 forma amăsurat acestei capacităţi.

Nu este poate lipsit de interes să inc întrebăm care este, din punct de vedere filozofic, orientarea actujală a educaţiei. Deoarece nu putem intra, în acest loc, în discut/uni întinse, trebue să remarcăm că, faţă de orientarea întemeiată pe idealismul filosofic, pentru care realitatea este în esenţă spirit (Socrate, Plato, Com-menius, Rousseau, Pestalozzi, Her­bart, Froebel, etc.) şi de orientarea ale cărei temeiuri filozofice rezidă în naturalism, după care esenţa reali­tăţii este materie ori forţă (Aristo-tel, Locke, Spencer, -etc.), câştigă din ce în ce mai mult teren orientarea ale cărei rădăcini se alimentează din pragmatismul biologic, plural, relati­vist şi temporal (James, Dewey, etc.) Interpretării impersonale a lumii prin naturalism şi a celei ' absolute prin idealism, pragmatismul opune realitatea indestructibilă a vieţii în raport cu exigenţele de adaptare la condiţiile mediului înconjurător. Pragmatismul .adoptă metodele natu­ralismului, în deosebi sub forma ul-

timă a behav :iorismului, dar nu pier­de din vedere unitatea funcţională dintre persoană şi mediu. Dewey, de pildă, arată că educaţia pentru copil este vieaţă, mai mult decât o pregă­tire pentru vieaţă şi ca atare, trebue să existe o reciprocitate directă în­tre activităţile şcolare şil situaţiile vieţii. Potrivit vederilor acestui ma­re educator, copilul este o persona­litate în creştere şi schimbare, şcoa­la un instrument de facilitare a laces-tei creşteri şi schimbării, iar preda­rea şi învăţarea procese de comu­nicare şi participare cu şi la vieaţă. Educaţia, în concepţia lui Dewey nu implică atât învăţare, cât joc, cons­tructs, utilizare de instrumente, con­tact cu natura, activitate; şcoala nu e locul pentru citire ci mai mult pen­tru muncă, pentru a învăţa Copilul să trăeaiseă prin vieaţa efectiv trăită şi prin contactul activ cu studiul in­stituţiilor sociale şi economice. Ope­ra educativă consistă mai. ales în a reduce complexitatea vieţii moderne la dimensiuni pe care copilul este în stare să le înţeleagă şi a introduce prim aceasta copilul în vieaţa moder­nă prim experienţă simplificată (Cub-berley interpretând pe Dewey) .

Gândirea pragmatista nu este, în ultimă analiză, decât o sinteză a ade-văruriior şi descoperirilor nouă dim domeniul biologiei şi ştiinţelor so­ciale.

Importanţa pedagogică a studiului1

copilului s'a vădit aşa de mult în e-poca modernă. încât, a apărut o dis­ciplină nouă. Pedologia, ce se ocupă de problemele speciale pe care le ri*-dică vieaţa copilului, — având un preţios aiuxiliiair în Pediatrie, al cărui obiect îl formează aspectul medical al acestei vieţi.

Cu aceste precizări şi idei lămuri­toare, să aruncăm o privire înapoi pentru ,a semnala câteva etape prin­cipale din desvoltarea studiilor ştiin-tifice asupra individualităţii copilului.

Dacă lăsăm îmi umbră perioada speculativă, ce se întinde, cu apro­ximaţie, până în preajma veacului 19, în care copilul fu considerat un fel de „om în miniatură" cu sau fă­ră facultăţi, iair spiritul „tabula rasa" ori o entitate de natură cu totul enig­matică, între întâile lucrări sistema­tice trebue să menţionăm pe cele a-părute în Germania. Astfel se pat aminti: T\iedemann, Beobachtungen über die Entwicklung der Selenfä-higkeiten bei Kinder (1787); după care urmară mult mai târziu: Bert­hold Sigismund, Kind und Wel t (1856) ; Kussmaul, Untersuchungen über das Seelenleben des neugebore­nen Meuchen (cu cercetări din 1856). Câţiva ani în urmă apăru lucrarea l u i F . Altmüller: über die Entwick­lung der Seele des Kindes, — Blü­ten aus dem Garten der Kindheit — (1867).

'Gele mai de seamă lucrări apărute în această fază iniţială a cercetărilor obiective asupra copilului, ce se pot consulta cu folos chiar şi azi, sunt: pentrii aspectul corporal, K. Vier-ordt: Physiologie des Kindesalters (1881), iar pentru cel psihic, lucra­rea „Seele des Rindes" (1882) a fi-ziologului german 'W. Preyer.

După 1880—85 şi paralel ou des­voltarea şi generalizarea metodelor experimentiale şi de observaţie siste­matică a vieţii psihice, lucrările de psihologie infantilă se înmulţesc con­siderabil, încât, dacă e să ne orien­tăm sigur în câmpul acestor lucrări, va trebui să ţinem seamă mai puţin de cercetători .şi mai mult de „cen­trele" sa>u şcolile de psihologie infan­tilă, conduse de figuri proeminenţe în lumea psihologică modernă. In această direcţie nie vom limita la centrele cele mai importante, care au adus contribuţii remarcabile în domeniul studiului copilului.

In primul loc trebue menţionat centrul delà Hamburg, condus de

profesorul W. Stern, de curând dis­părut, unul dim creatorii psihologiei infantile moderne. Stern a întreprins împreună cu soţia sa Clara Stern, cercetări sistematice, notând zi de zi memoriile propriilor lor eopi\ care au fost apoi prezentate în lucrări de sinteză.

Cercetările asupra ind'ividualităţii copilului prin metodai jurnalului zil­nic s'au înmulţit în deosebi după a-par'ţia celebrului jurnal „Scupin" şi a fost nevoie chiar de conturarea u-n<ei critice severe a acestor jurnale, care s'au dovedit a fi pe alocurea false şi incorect întocmite. Această critică a fost desvoltată rraai ales de şcoala vieneză. S'a observat, de pil­dă, că reaeţ'unea, să-i zicem iC. a că­rei apariţie presupune reacţiunile A şi B, este trecută în unele jurnale ca manifestându-se anterior reacţiu-nilor pe càre se întemeiază... In acest caz, jurnalul se elimină sau nu i se atribue decât o minima importanţă. Dacă se înlătură însă aceste neajun­suri, studiile întemeiate pe observa­ţia şi notarea zilnică ,a comportării copilului au o foarte mare valoare, mai ales pentru întâia copilărie, un­de greutăţile cercetării sunt uneori de neînvins. Jurnale preţioase avem şi delà Neugebauer, Humphrey, Guillaume, etc.

Un ait eeintru de seamă, întemeiat pe observarea sistematică a compor­tă r i spontane a copiilor este cel con­dus de Ed. Claparède, la Geneva. In şcoala geneveză se încadrează temei-nicile studii asupra limbajului, gân­dirii, reprezentări, etc. a copilului, datorite lui Piaget, D-rei Descoeud-res, precum şi lucrările D-nei Looslv Usteri, a lui Dottrens, Baudouin, "Walther, Godin. etc. Cercetările au avut ca teren central vestita şcoală de aplicaţie „La maison des Petits", ataşată Institutului J. J. Rousseau. Acestora se poate adăuga opera lui Bovet şi Ferrière, îmbinată cu preo­

cupări de ordin strict pedagogic. In ­stitutul J. J. Rousseau, înfiinţat în 1912, a fost afiliat în 1929 universi­tăţi geneveze.

Mai aproape de noi, centrul vie-nez, condus iniţial de profesorul K. Bühler, apoi continuat cu succes de soţia acestuia Charlotte Bühler, a în­cercat să depăşească şi stadiul jur­nalului şi pe cel al observării siste­matice. Orientările şcoalei vieneze suini de natură strict experimentală.. La Viena, în afară de Institutul de Psihologie, în care se urmăreau sis­tematic şi studii de psihologie infan­tilă, exista şi o şcoală clinică de ex-per'mentare („Kinderübemiánmistel-l e" ) , în care au întreprins 'cele. mai multe cercetări Ch. Bühler şi cola­boratoarele sale: Hetzer, Danzinger,, Franki, etc. (Nu cunosc situaţia a-cestora după eimexarea Austriei, dar oricare ar fi, cercetările acestui cen­tru reprezintă o contribuţie conside­rabilă pentru psihologia infantilă). Spre deosebire de problemele şi me­todele centrului genevez, preocupat mai ales de interpretarea lumii copi­lului, cercetările vieneze şi-au' în­dreptat mai cu seamă atenţia spre posibilitatea determinării obiective şi cantitative a nivelului de desvolta-r-e integrală a individualităţii copilu­lui, delà h.?stere la çose sini1).

Dincolo de ocean, in Statele Unite, cele mai importante centre de cer­cetări asupra psihologiei copilului sunt conduse de Dr. A. Gesell la Uni­versitatea din Yale 2 ) şi ,/. Anderson la Unive.rs'tatea din Minnesota. Cola­boratorii m~i de seamă ai acestuia dini urmă sunt: Goodenough, D-na Foster, Olson, Atkins, D-na Shirley, M. M. etc. In studiile conduse de Ge-

*) Pentru amănunte, cf.: To.dora.nu, D.r Studiul experimental al ccipilului (Şcoala vieneză). în „Satul şi Şcoala'1, V. p. 69.

2 ) Pentru amănunte, cf.: Todoranu, D.: Studiul experimental al copilului (Şcoala lui Gese-H). în „Satul .>•/ Şcoala", V. p. Q,

sell metodele de cercetare sunt a-proape identice ou oele ale Ch. Büh­ler, adăogându-se procedeul filmării reacţiunilor spantône ale copiilor, iar în cele conduse de Anderson pri­mează metoda experimentală, între­gită cu observaţii sistematic conduse în şcoală şi familie.

Dini cercetările acestor centre de psihologie infantilă derivă cunoştin­ţele temeinice şi ştiinţifice pe care le avem azi asupra individualităţii co­pilului. Este delà sine înţeles că n'am amintit fugar decât pe cele care au însemnat păsuri înainte remarcabile. In realitate, toate ţările posedă azi pe lângă universităţii şi şcoli superioare institute, laboratoare, clinici, etc. care se ocupă sistematic de studiul individualităţii copilului, piatra" de temelie a procesului educativ. La noi în ţară se observă de asemenea în ultima vrem o intensificare a cer­cetărilor de psihologie infantilă, in-treprinse pe lângă laboratoarele şi institutele universitare de speciali­tate.

Ceeace tindem să reliefăm din a-ceastă primă etapă a expunerii noas­tre este că atât cercetările centrului vienez, cât şi a celui conduis de Ge­sell ne pun în măsură să determi­năm prin metode experimentale şi rapide maturitatea copilului pentru şcoala primară. Cu alte cuvinte, ele aecentuiază desvoltarea copilului până la 6—7 ani, a copilului preşco­lar ce se găseşte sub dependenţa fa­miliei şi în parte a grădiniţelor. Ce fenomene caracteristice se petrec în lumea copilului, care îl fac apt pen­tru şcoală?

La începutul vieţii predomină somnul şi hrana. Lumea copilului este foarte restrânsă, ineprimind din afară decât impresiunile vii şi pu­ternice. Până la 5—6 luni, reacţiu-n i l e copilului sunt negative (de apă­rare), nediferenţiate şi executate cu corpul întreg. In a doua jumătate a

întâiului an, apar mişcările p o z i t i ­ve, de apucare, şi cele spontane, de-exerciţiu al diferitelor procese şi funcţiuni. Copilul începe apoi săi diferenţieze mediul său exterior, să> arate preferinţe în alegerea jucării­lor, — apărând astfel rudimentele-de gândire şi voinţă. Raporturile dintre lucruri nu sunt insă obiecti­ve, ci puse de subiectivitatea copi­lului, oare cucereşte lumea simbo­lic, prin proectarea propriilor sale tendinţe şi categorii mintale. Acest fenomen a determinat pe Piaget să, vorbească de accentuatul egocen­trism al copilului mic. Antropomor­fismul, ficţiunea, „rolul", etc. pre­domină în imaginea lumii copilului. Odată cu apariţia limbajului, copi­lul începe să se îndrepte direct spre lumea exterioară şi mai ales să í e izbească de rezistenţa ei. Odată cu această ciocnire, apare, aproximativ între 3—4 ani, întâia criză afectiva, din cauza neputinţei de a „cuceri" lumea externă prin întinderea neli­mitată a subiectivităţii. Din această epocă de nelinişte se desprinde con­ştiinţa eului personal, pus în faţa u— nei realităţi externe lui. Ordinea nouă de stăpânire a lumii şi de prin­dere a semnificaţiei, ei va fi de acum încolo activitatea productivă. Acea­stă activitate este iniţial nespecifică,, legată de orice material. Copilul a-runcă, strică, încearcă să înjghebeze ceva fără a da vreo atenţie „produ­sului". Pe un nivel superior, copilul se interesează de ceeace a construit întâmplător. Pe ultimul nivel, el pu­ne internaţionalitate în tot ceeace face şi priveşte drept produs inde­pendent rezultatul activităţii sale; prin alţi termeni, copilul îşi dă sea­mă că a produs ceva prin activitatea sa proprie. A realiza ceva însă, în­seamnă în primul rând conformism, regulă, normă, etc. In urmare, prin maturizarea contactului cu lucrurile, copilul descoperă norma, regulele,. ce nu sunt altceva decât temeliile-

psihologice ale acelui „trebue", de oare este atât de îmbibată urechea sa. Nu blamul sau lauda, ci, activita­tea constructivă este cea care prezi­dează descoperirea lumii potrivit normelor obiective. H. G. Wells, ca să luăm şi o mărturie literară, a-minteşte cu multă pătrundere în „Noul Machiavel" că în jocul cu cu-î u r i l e de construcţie, de oare părin­tele său se apropia cu grijă, i-a apă­rut pentru întâia oară conştiinţa norme:, ordinei şi statorniciei lucru­rilor...

Ceeace s'a petrecut în această di­recţie a desvoltării, se petrece şi în celelalte direcţii. Pe latura jocului social, copilul începe să se supună regulii comune. Cu aceasta însă, co­pilul se apropie de şapte ani şi trece 3n a doua copilărie, devenind ma­tur pentru şcoală. Ce i se cere prim­ordial spre a putea intra în şcoală? In primul rând, conştiinţa normei obiective şi a muncii şi în al doilea, consecinţa acesteia, vieaţa în co­mun, întemeiată pe respectul umor norme generale.

Dacă trecem peste perioada pre­şcolară — a cărei importanţă tre­ime subl'niată cu toată tăria fiind hotăritoare pentru destinul psiholo­gic al copilului — şi intrăm în cea

şcolară propriu zisă, metodele de cercetare devin din ce în ce mai u-şor de mânuit deoarece procesul de obiectivare a vieţii psihice se accen-tuiază din ce în ce mai mult. Nu voiu insista prea mult asupra aces­tor metode; ele sunt cele cunoscute în psihologia experimentală — teste, observaţie, interview, etc. — şi co­nexate de aspectul intelectual, emo­tiv şi conativ (de acţiune) al indi­vidualităţii. Este rostul lecturilor în­tregitoare şi al cercetărilor pe teren de a face eficace şi înţelese aceste metode.

Nu putem încheia fără a sublinia drumul fericit luat în ultimii ani de şcoala românească. Prin reformele sănătoase de ordin juridic şi etic, copiii noştri au devenit obiectul central a educaţiei şi învăţământu­lui, iar prin străjerie s'au integrat în M mijlocul realităţilor vii ale comu­nităţii naţionale. Dacă studiul începe să fie din ce în ce mai mult, potrivit capacităţii lor individuale şi nivelu­lui lor de desvoltare generală, străje­ria le-a unificat eforturile dinamice şi creatoare, a dat sens spiritului în desvoltare, — „luminându-le" calea spre vieaţa intensă a Naţiunii.

DIMITRIE TODORANU.

BIBLIOGRAFIE.

Dăm, mai jos, o bibliografie sumară, a «cărei consultare este în măsură să înfă­ţişeze, în liinii mari, situaţia actuală a Psihologiei Copilului.

Scupin, E. G.: Bubrs erste Kindheit, Leipzig, Grietoen's. 1907.

Stem, W.: Psychologie der frühen Kindheit, Leipzig, Mayer. 1927.

Stern, Cl. und W~: Die kindersprache, 4-ed., Leipzig, Barth, 1922.

Claparède, Ed.: Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, trad. Duicules-cu, Bucureşti. Casa Şcoaletar, 1924.

Plaget, J.: La représentation du monde KOhez l'enfant, 2-ed., Paris, Aloan, 1926.

Piaget, J.: Le langage et la ipensée chez l'enfan-t, Genève—Paris, Delachaux-Nies-tlé, 1930.

Deseoeudres, A.: Le développement de l'enfant de deux à sept ans, 2-ed., Genève-Paris, Delachaux-Niestdé, 1930.

Bühler, K.: Die geistige Entwicklung des Kindes, Jena, Fischer, 1921.

Bühler, Ch.: Kindheit, und Jugend, Ge­nese des Bewusstseins, 3-ed., Leipzig, Hirzell, 1031.

Bühler, Ch.: From birth to maturity. London. Kegan, 1935.

Dr. Gesell, A.: The manta>] growth of

the preschool-child, New-York, Momillan, 1828.

Gesell and Thomson: Infant behavior, New-York, MoGraw Hill, 1934.

Anderson, J. E.: Happy childhood, N . Y . Appleton, 1933.

Goodenough and Anderson: Experimen­tal child study, N. Y., Century .Co., 1931.

Anderson - Goodenough - Florence: The modern baby book, 3-ed., N . Y. , Parents' Puhl. Assn., 1931.

Anderson-Goodenoaigh - Florence: Your chiltd year by year, N . Y „ Par. Publ. Ass. 1930.

F osier-Ander son: The young child arid

his parents, 2-ed., Univ. of. Minnesota, Press, 1930.

Shirley, M. M.: the first two years, voL 1—1931, vol. 11—1933, vol. IM-^933. Univ. of Minnesota Press.

Binet, A.: Les idées modernes sur les, enfanta,, Paris, Flamin., 1918.

Kirkpatrick, E. A.: Bazele studiuilui co­pilului, trad. Simeon, Buc. Steinberg,. 1921.

Georgimée, C-: Psihologia gândirii copi­lului, Soc. Rom. dt Fülosofie, Bucureşti, 1934 (cu o foarte bogată bibliografie).

Murchison, C. (Editor): A Handbook of child 'psychology, 2-ed. Worcester, Clark. Univ. Pirees, 1933.

P E D A G O G U L Dr . P E T R U S P A N

de prof. Dr. Lucian Bolpga.

CUVÂNT ÎNAINTE.

A fost o vreme, când Românul, pe pământul în care s'a 'născut, nu era în ţara lui'. Au trebuit veacuri de su­ferinţe şi umiliri ca o conştiinţă a demnităţii de neam să răsară, să se răspândească peste toată întinderea locuită de Români şi să se adânceas­că în iniima fiecăruia dintre ei. Acea­stă transformare sufletească nu s'a făcut la întâmplare. Ea este rodul acelor personalităţi superioare, oare au simţit mai profund şi; au văzut mai departe decât mulţimea. O ast­fel de personalitate a fost şi mitro­politul Andrei Şaguna.

Munca titanică pe care a depus-o însă, nu şi-ar fi putut ajunge ţinta, dacă nu ştia să-şi aleagă colabora­torii care să-1 însoţească în gându­rile lui bune şi nu- şi creia şi desvol-la instituţii corespunzătoare scopu­lui. O astfel de instituţie a fost Insti­tutul pedagogic-teologic delà Sibiu. Era şcoala unde se făureau suflete de apostoli şi luminătorii ai ţărăni­mii noastre, învăţători şi preoţi pen­tru întreg Ardealul. Aici au slujit ani

şi decenii de-a-rândul dascăli înflă­căraţi în misiunea lor de redeşteptă-tori ai neamului în spiritul marëlri arhiereu. Atmosfera creiată de acest ales ierarh a dăinuit şi dăinuieşte şi astăzi.

In această şcoală a lui Şaguma s'a format şi a lucrat şi profesorul Dr. Petru Şpan. Pătruns până în cele mai adânci fibre ale sufletului său de dragostea de neam şi frica lui Dumnezeu, şi-a închinat toată pute­rea minţii şi inimii lui pentru a for­ma adevăraţi apostoli ai neamului din tinerii pedagogi şi clericii. I-a ştiut apropia de sine prin iubirea revărsată din belşug asupra lor şi i-a ştiut înflăcăra pentru munca lor vii­toare. Acest suflet căutăm să-1 con­turăm în cele următoare.

Astăzi, când Şcoala Normală „An­drei Şaguna" — fosta secţie pedago­gică ai Institutului pedagogic-teologic — intră în noul său locaş, fie ca spi­ritul înaintaşilor cu simţirile şi gân­durile lor înalte să pătrundă în a-ceastă instituţie, ca „viaţă să aibă şi mai multă să aibă" spre binele şi trăinicia României întregite şi at

Geamului românesc. Sibiu, 1938, z'ua sfinţirii noului

local al Şcoalei Normale de băieţi , .A. Şaguna".

" AUTORUL.

I. L E A G Ă N U L COPILĂRIEI .

Comuna Lupşa. — Pe Valea Aric­iu lui , la o depărtare de 70 km. de Turda, la poalele Muntelui-Mare, în faţa stâncilor Mărgaia, Mărgăiţa şi Mununii este aşezată fruntaşa comu­nă moţească Lupşa. In spatele co­munei se întind coline, păduri cu văi şi dealuri, tufişuri şi fânaţe.

Este una din cele mai vechi comu­ne. La anul 1325 aci era un cnezat românesc. La anul 1366 Ludovic I., regele Ungariei, 1-a dat familiei ro­mâneşti Cândea (Kendeth), care stă­pânise cnezatul, după ce îl transfor­mase în domeniu feudal. La anul 1487 Lupşenii au fost deposedaţi de aceste drepturi. Din acele vremuri datează (a. 1421) biserica, azi gr. cat., f ind Luată delà ortodoxi pe vremea uniaţiei. In secolul al 19-lea, ortodoxii şi-au zidit alta. Tot de pe atunci, se aminteşte şi de o bisericu­ţă de lemn, care ar fi fost zidită pe lângă o mănăstire, unde au fost că­lugări. Odată aci a fost pretura şi scaunul protopopesc.

Sufletul Lupşanului. — „Este greu a străbate în sufletul LupşamiUr-lui, căci el este poate unul din cei mai isteţi Moţi, dar totodată este şi foarte ascuns. Felul lui de traiu fiind umblarea între străini, care întot­deauna l-au exploatat şi înşelat, la el nu prea încape sinceritatea. Nu se prea încrede uşor în cineva, de aceea nici nu-şi dă sfaturile sale pe faţă, ci totdeaunia cu oarecare înconjur. De aceea pe vorbele lui, de miulte orii nu poţi întemeia o judecată sigură. (Cauza principală ar fi, după Şpan, "iobăgia care 1-a silit să-şii ascundă «ceea ce s'mte şi gândeşte). Intre ai

săi e iubitor de adevăr şi stăruie pen­tru dreptate, până la punerea capu­lui. Delà fire e darnic, milos. Nu-i agresiv, dar atacat în vrednicia sa de om şi bărbat devine furibund, trecând de multe ori în extaz. Este foarte religios şi biser'icos. Ţine ia cele sfinte şi tot darul îl aş.teaptă de la Dumnezeu.... Lupşanul e şi mare naţionalist. In procesul Memoran­dului, la Cluj au mers vreo câteva sute. Citeşte gazete, mai) ales genera­ţia tânără, iar cea bătrână ascultă. Numai în Lupşa-sat erau pe vremuri vreo 20 numere din „Foaia poporu­lui". E şi harnic Lupşanul, căci alt­cum nu ar putea trăi. Sunt nişte oa­meni mai iuţi la lucru ca cei de pe Valea Ar'eşului, sunt şi mai sprin­teni" 1).

Familia Şpan. — „înainte cu vreo 200 ani — ne povesteşte Şpan — s'a aşezat aci, după cum spune tradiţia familiară, un anumit Şpan Petru, ve­nit delà băişagul din Zlatna şi şi-a făcut culcuş mai întâi la capătul sa­tului, în locul numit Cârşaan, care şi azi e în proprietatea Şpăneştilor. De aici s'a mutat în apropierea locului nmde s'a zidit biserica ortodoxă mai târziu; trecând valea şi a, pus casa sub vechea biserică, întemeiată în timpul cnezatului românesc şi de a-tunci nemişcaţi au rămas din locul acela. Familia Şpăneştilor a fost timp îndelungat conducătoarea poli­tică şi bisericească a acestei puter­nice comune.

„In timpul iobăgiei, Şpan Nicolae, un frate al moşului, era încredinţa­tul familiei nobilitare din Diciosân-mărtitnv Fekete Lajos şi Laslo. El purta titlul de „şpan domnesc"; în­casa zeciuială şi îngrijea de facerea robotei. Spun bătrânii, că tot ce fă­cea el rămânea neschimbat. Vorba

1 ) Moţul şi firea lui, în rev. „Ţara Noa­stră" Nr. 14, 1908. Articolele şi lucrările citate, făiră indicarea autorului sunt ale profesorului Dr. P. Şpan.

lui, cum zic Lupşenii, era de „sta-noşte". In casa lui se adunau dom­inai şi ţineau judecăţi asupra iobagi­lor. Această casă a servit vreme în­delungată ca şcoală gr. ortodoxă". Aici şi-a început învăţătura şi Petru Şpan.

In locul acestei case care s a dă­râmat, s'a zidit o casă parochială pentru preotul ortodox.

„O altă ramură a fost Şpan Nico-lae, fost timp îndelungat notar co­munal. Acesta, pe vremea revoluţiei (1848) fiind slujbaş, a căutat să do­molească poporul, dar acesta în fu­ria sa era să-1 răpună. Abia a scăpat cai fuga. Ramura aceasta s'a stins în linie bărbătească. De asemenea şi alte ramuri din trunchiul bătrân, ră­mânând numai câte o frântură sla­bă. Singura ramură din care se tra­ge şi subsemnatul (P . Şpan) a rezis­tat tuturor vijeliilor şi ispitelor vre­mii, păstrândui-şi nealterată măduva şi căutând să devină un' nou trun-chiu cu ajutorul promu ei cereşti.

Şpăneştii au un rol frumos în tre­cutul acestei comune, căci fiind ei -la conducere, prin a lor înrâurire au câştigat cu o sumă bagatelă de 25.000 florini v. a. toate drepturile familiei nobilitare suspomenite, şi anume: păduri întinse, mori, dreptul

<crâşmăritului, al pescuitului şi vâna­tului. Tot ei au câştigat şi dreptul târgurilor de ţară şi apoi mai târziu, sub primăria tatălui meu, s'au intro-•dius târguri săptămânale, care aduc mare folos locuitorilor din comună :şi împrejurimi..." 2)

I I . COPILUL PETRU.

Din această fruntaşă familie, în "frumoasa comună românească sal că­rei trecut istoric l-am urmărit până în secolul al 14-lea, a răsărit în ziua de 4 Iunie 1860 mlădiţa plină de se-

2 ' Moţul şi firea lui, în rev. „Ţara Noa­stră" Nr. 32, 1907.

va vieţii, Petrin. In satul său natal, în familia bunic lor mai ales, şi-a pe­trecut viaţa primei copilării păstrân-du-ne amintiri dintre cele mai duioa­se şi totodată nostime. .

îmi aduc aminte — ne spune el — cum în copilărie ne spiraea buni­ca, că moşul e în casa cea mândră cu nişte domni, să nu facem larmă, ori ne zicea: „nu vă băgaţi cu tină în casa cea nouă, ori în casa cea fru­moasă".

Parcă şi azi aud sunându-mi în u-reche vorbele blânde şi dulci f;le mamei celei bătrâne — aşa îi zi­ceam noi — să mă duc în casa cea mândră, că mă chiamă moşu. Erau dulci acele glasuri bătrâneşti, căci de regulă mă chemau la ceva mâncare mai aleasă de puiu, ori de peşte, în zile de post. Pe vremea copilăriei mele, toţi posteau în casă. Chiar şi eu care începusem să umblu la şcoa­la ungurească din Trăscau, încă tre-bu'a să mă supun regulelor de casă şi o făceam, căci porunca bătrâmes-că era mare şi nu suferea abatere.

In societatea mea, moşul fie iertat, se simţea la largul lui şi povestea cu mine ca cu urrom de seama lui. Du­pă cât puteam să-1 înţeleg, era un om plin de simţul dreptăţii. Veşnic îl chinuiau nedreptăţile ce le făceau anumite persoane poporului. Şi deşi ar fi putut duce o viaţă liniştită, el nu se putea răbda să nu le zică in faţă prin comitetul comunal ori bi­sericesc. Era altcum tot în deregă-torii şi avea veşnic daraveri oui ei.

Pe oamenii, pe care m H arăta cu degetul că s»nt „răi", i-am cunoscut pe toţi şi m am convins mai târziu de adevărul spuselor sale... Era un om energic, religios şi iubitor de în­văţătură. Iarna, noaptea se culca şi se ruga lui Durniniezeu! din un polo-stav (un fel de acaftist) vechiu, iar în biserică era cântăreţ şi mai ales vestit ceteţ de cazanie.

Pentru creşterea mea, purta deose­bită grijă. El m'a învăţat mai întâi

apostolul din dumineca Floriilor, când eram în anul cel dintâi la şcoala ungurească din Trăscău. Atâ­ta mi 1-a spus până ce-1 ştiui de rost. Altcum niu s'a necăjit mult cu mine, că aveam o memorie admirabilă. Pe toţi şcolarii din satul meu îi în­trecusem. Pe vremea aceea nu era şcoală în celelalte sate, numaii la noi în Lupşa-sat. Comuna Lupşa se compunea din cinci sate.

îmi aduc aminte, cum în ferii, îna­inte de a pleca la joc cu copiii satu­lui după peşti prin Arieş, ori după pui de presură prin tufişuri, eram ţinut să învăţ scrisoarea cu cirile. Moşul îmi scria alfabetul şi eu a-veam să-1 copiez. De se întâmpla să nu urmez poruncii, vai de pielea mea. Odată m'au luat copiii de min­te şi m'au dus numai decât cu ei, fără să-mi fac datorinţa, toată ziuli­ca de vară, mort de foame. Când co­lea, către seară, m'am tras către ca­să, dar mu îndrăzneam să intru în ogradă, stam pe drum. Moşul şi cu bunica au ieşit unul pe o poartă şi altul pe alta şi m'au prims între ei. De picioare eram aspru; tot num'ar fi prins, de nu mă apucau nişte co­pii, altcum prieteni de ai mei; le fă­găduise ceva şi lor. Să vezi apoi vir-gaşele cum umblau. Virgaş le zi?ea la nişte nuiele de mesteacăn, legate în formă de mătură.

Virgaşele şi vaetele sfârşinda-se, urma învăţătura luă „az, buche, ve­de, glagor, mislete, etc." După ce în­văţătura era gata, apoi cu un fel de povaţă, dată în cuvinte pline de du­hul iubirii, eram introdus iarăşi în raportul prietenesc de mai înainte. Căpătăm de mâncare, eram tratat bine, ca şi când nu s'ar fi întâmplat nimic.

îmi aduc foarte bine aminte cum, copil de vreo 8 ani, mi-am propus de atunci ferm să-mi fac lecţia mai întâi şi apoi să ştiu că suint liber. A -ceasta cu atât mai vârtos cu cât nui-mi făcea nicio greutate.

Mai ştiu şi aceea că din data acea­sta am prins o dragoste pentru car­te, care m'a însoţit toată viaţa. Drept aceea, voiu zice totdeauna: „Dumne­zeu să-1 ierte pe tata cel bătrân, că bine m'a povăţuit" 3).

I I I . PE DRUMURILE Î N V Ă Ţ Ă ­T U R I I .

In satul natal. — Aici în satul său natal, în şcoala primară, şi-a făcut primele începuturi în ale învăţăturii. Bucoavna i-a fost cartea care i-a deschis calea în greaua ştiinţă a citi­tului, a trecut apoi la iCiaslov, pe urmă la Gramatică şi Aritmetică 4).. Deştept şi harnic, micul Petru de grabă a ajuns în fruntea celor ce de ani de zile se chinuiau cu silabisirea şi socoteala. Dascălul chiar, fiind d e ­osebit de mulţumit de el, îi da mi­siuni de onoare. „ îmi aduc aminte din timpul copilăriei mele — ne p o ­vesteşte P. Şpan — cum dascălul nostru din sat ne făcea la vreoi câţi­va favorul să nie dea la câţiva inşi câte o aşa numită oraţie la examen, adresată dlui protopop, preot local, epitrop, etc., cu care oraţie ne pro­duceam mai bine decât cu odată unul e unu". La fel îi încredinţa să citească apostolul, psalmii şi să cân­te în biserică 5).

L a şcoala ungurească din Trăs­cău. — Rezultatele bune din şcoala satului său, au determinat pe moşul lui Şpan să-1 ducă mai departe. Ast­fel a ajuns nepotul Petru la şcoala ungurească din Trăscău (azi Rime-tea, jud. Alba), unde .învăţau cei din împrejurimile acelea, care doreau să urmeze învăţătura mai înaltă. Intre alţi fruntaşi din acele părţii, aici a în­văţat şi istoricul ardelean Gh. Bari-

3 ) Moţul şi firea lui, în rev. „Ţara Noastră" Nr. 14, 1908.

4 ) Dr. P. Şpan, de Dr. V. Stan în rev. „Viatra Şcolară" a. 1911.

5 ) La sfârşitul anului şcolar, în rev.. „Ţara Noastră", 1904.

ţiu. Iată cium ne povesteşte însuşi Şpan câteva momente dini viaţa pe­trecută aici.

„Când m'a dus la şcoala ungureas­că (e vorba de moşul său) cea mai mare grijă o purta să mă pună în clasă mai înaltă. M'a şi pus în clasa a Il-a, uinide deja la doiuă săptămâni am devenit primul; iar prestând exa­menul de semestru cu eminenţă, am fost trecut drept în a IV-a clasă, să­rind astfel a IlI-a. Aici am început a învăţa latina din un fel de vocabula-riu (manualul Vestibulum al lui A. Comenius). Cele dintâi cuvinte ce le-am învăţat latineşte au fost „ V e ­nite pueri! Discite latinam linguam". Tot atunci în vacanţă am dat peste un vocabulariui nemţesc cu dialoguri şi am început să învăţ şi de aici. Un­gureşte ştiu că învăţam ştiinţele na­turale în poezie. Şi acum mai ştiu câte ceva. Aşa îmi aduc aminte de:

O! te szegény denevér Se nem madár sem egér 6 ) .

Frumoase şi vrednice de aducere aminte sunt timpurile, când mă pu­nea profesorul dini Trăscău monitor peste clasa mea, iar pe noi cei mici pe toţi ne da sub grija câte unui să-cui flămând, venit din fundul Săcui-mii la unitarii din Trăscău.... Da! învăţătorului din Trăscău i se cuve­nea titlul de profesor, căci el condu­cea o şcoală constatatoare din şase clase, anume: patru clase normale (primare) şi două clase gimnaziale. De pe a Il-a delà el erai primit pe a treia gimnazială la orice gimnaziu. Acolo mi-am început şi eu studiul în străini...

Perceptorii erau copii săraci din Săcuime, care trăiau dini oe căpătau delà copii cum şi de pe la deosebite danii în viptuale pentru serviciile ce le îndeplineau la anumite ocazii.

°) Moţul şi firea Hui, 4n rev. „Ţara Noa­stră" Nr. 14, 1908.

Ei făceau pe crâsnicul şi pe clopo­tarul şi pe organistul. La şcoală ,a-veajui locuinţă încălzită şi luminată,

tratuit. Ce mai timpuri patriarhalei ă înveţi acolo, unde era dormitorul

lor! Pe pereţi erau tot paturi, de jos până sus. Parcă şi acum le văd cu murdăria lor cu tot.

Destel că în şcoala din Trăscău ajunsesem şi eu monitor; pe semne că eram cel mai bun în clasa a I l -a primară şi poate şi cel mai potrivit de a ţinea ordinea" 7 ))

Aici la Trăscău „ştiu că ine batjo­coreau Ungurii cu cuvintele „ M o ­kány" (mocane). Pare, că şi acum aud cfuim ne ziceau Săcuii:

Oláh more, Butybore Tudom apád hol laké, Kürtös kemenczébe.

Vai, cum ne supăram, cei vreo 10—12 copilaşi (români) de vorbele astea dar fiind moi puţini, nu ne pu­team răzbuna. Se mai întâmpla câ­teodată, că prindeam la strâmtoare câte unul, atunci vai de capul lui. Mi-aduc aminte, cum strâmtorat eu odată am scos o brişcuţă şi apărân-dţuHmă cu ea, pe unul l-am scrintit la ochi, de a rămas orb şi orb e şi azi de acel ochiu" 8).

Şi aşa şi-a petrecut copilul Şpan singurul ân în care a învăţat carte la şcoala ungurească din Trăscău. Mai petrece un an la Sângjorgiul Trăs-căului, apoi vine la Blaj.

L a Gimnaziul din Blaj. — Aici e înscris mai întâi în clasa a IV-a primară, având ca dascăl pe Glu Munteanu. A trecut în urmă la liceu,, patru ani fi'tnd elevul canonicului, loan Fekete Negnuţiu, căruia îi fă-

7 ) Monitorii, în rev. „Biserica şi Şcoa­la", Nr. 11, 1908.

8 ) Moţul şi firea lui, în rev. „Ţara Noastră", Nr. 24, 1907.

cea anumite servicii în schimbul în­treţinerii 9).

Şi aici a reuşit să se impună pro­fesorilor săi, dovedimdu-se special în clasa a IV-ia gimnazială ca cel mai bun şcolar. „Era un băiat nu prea mare, plin la trup, vârtos şi sănătos, pe care nu oricare putea pune mâ­na. Era poreclit „mocănutu" fiind moţ" 1 0 ) .

Strădania din această vreme ira oţelit trupul şi mintea, condiţiile în care a trăit i-au format caracterul de om dârz, neînfrânt pe drumul bun pe care şi; 1-a fixat. „ P e vremea când am intrat erai în I gimnazială — ne spune Şpan —, toţi mergeam des­culţi, iar cioarecii făcuţi de mama nu iram aruncat până în a Vl-a gim­nazială" 1 1). Intr'un loc ne povesteşte despre instituţia monitoriatului, apli­cată şi în şcoala delà Blaj, unde a purtat şi el această sarcină. Aci mo­nitorul „avea să noteze pe cei ce fac larmă.

El avea şi să măture în şcoală, să grijască să fie tabla curată, să aducă apă, să grijască de catalogul "absen­ţelor, înainte de trei sferturi la opt (opt fără un sfert) ori! la 2 după masă, nu era permis să deschidă sa­la, ci toţi băieţii stau în coridor la uşa fiecărei clase. De regulă figura ca monitor cel mai bun, afară de cazul când cel mai bun era vreun domnişor, din care prin Blaj erau mai rari. Pentru toate serviciile aces­tea avea şi o remuneraţie deosebită. Ştiu că am figurat şi eu în calitatea aceasta şi eram tare mândru de pos­tul meu. Ţineam să-1 îndeplinesc conştiincios 1 3).

Uin alt moment. Se întâmplase în toamna anului 1875, când era pe cl.

9 , 1 0 ) Dr. P. Şpan, de T. Şuteu, în rev. „Foaia scolastică", Nr. 8, 1911.

" ) In preajma noului an şcolar, în „Te-legrafuil Român", 21'. V I I I , 1903.

1 2)l Perceptorii ,şi monitorii, In „Biserica şi Şcoala", Nr. 11, 1908.

I . gi-mn. Locuia în satul Blajului, de nnde venea în fiecare dimineaţă la ora 7 lucru pe care ţinea să-1 înde­plinească cu sfinţenie. Intr'o dumi­necă asistând la cuminecarea elenu­lui A. Bunea, istoricul de mai târziu, ales pentru a fi trimis la Propaganda Fide, la Roma, a fost impresionat a-tât de puternic încât de atunci me­reu a fost preocupat de problema Romei şi era aproape să-1 îndrepte şi pe el spre Quirinal 1 3).

Astfel de condiţii au influenţat e-poca adolescenţei, creşterea şi for­marea dascălului cu mare suflet de român, iubit atât de mult de elevii săi. De câteori nu va fi colindat is­toricul Câmp al Libertăţii trăind din plin măreţele clipe ale zilei de 3 15 Mai 1848. Respectul faţă de suferin­ţele neamului său şi mândria de moţ, urmaş al celor ce sub steagul lui Avram Iancu pe acest câmp aui luat eroica hotărîre de a se elibera de sub jugul iobăgiei maghiare, aici i s'au adâncit formând aluatul năzuin­ţelor sale de mai târziu.

L a Institutul pedaţjogic-teologlc din Sibiu. — Greutăţile şi dornţele celor de acasă l-au făcut să-şi între­rupă studiile la Blaj şi să vină la Si­biu în a. 1881, abia cu 7 clase de li­ceu. Aici s'a înscris în secţiunea teo­logică. Nu 1-a lăsat însă nici gândul clasei a VIII-a şi: încă în anul al doi­lea de teologie, pregătindu-se pe 'cale particulară a luat examenul de clasa a VIII -a şi bacalaureatul la liceul ort. rom. din Braşov.

Aici la Sibiu, în atmosfera de un cald naţionalism, şi de o stăruitoare muncă pentru binele bisericii şi al şcoalei româneşti di-i* \rdeal, atmos­feră pe care a creiat-o mitropolitul Şaguna, îşi desăvârşeşte sufletul său tineresc în trăsăturile fundamentale

1 3 ) Un moment din vieaţa canonicului Dr. A. > Run ea, în Album în amintirea can. A. Bunea, Blaj, 1910.

care-i caracterizează întreaga activi­tate de mai târziu. Vechea gardă de oameni aleşi a lui Şaguna continua să lucreze -sub directivele trasate de el. Tineretul se forrnia în acelaşi spi­rit. Iată câteva mărturisiri ale lui Span în această privinţă. Intr'un articol din Vatra şcolară*) vorbind despre asesorul consistorial Nicolae Cristea, redactorul „Telegrafului ro­mân", ne spune: „Când am venit la Sibiu şi ca tânăr am început să pri­cep câte ceva, citind ziare, şi auzind în discuţii mersul trebilor noastre bisericeşti, sociale şi naţionale, tot­deauna figura lui .N. C. era scoasă de sub orice învinuire şi activitatea lui prezentată ca model vrednic de ur­mat... înaintea noastră CI. se bucura 3e mare viază mai ales, că era şii re­dactorul T. R., în care ceteam adese­ori articole de inspiraţie naţionala, ce corespundea pornirilor juvenile". Amiintirile .păstrate despre profesorii săi ne lămuresc şi mai bine structu^ ra sufletească formată în acest insti­tut. „Generaţiunea cu care a crescut şi.vieţuit Barc'anu (un profesor al său) adumbrită la spiritul marelui "Şaguna — ne spume el —• delà care învăţase a .se inspira pentru binele bisericii şi neamului, nu-şi petrecea timpul, căutând după paturi calde pentru odihnă, ci se apuca de lucru cu toată Seriositäten... B. era un idealist în toată puterea cuvântului, în toată firea şi în toată purtarea lui. Animat de un sănătos optimism, în orele de prelegeri era de o scrupu-lozitate, seriozitate, acurateţa şi stricteţă deosebită, ( iar) la aprecie­rea faptelor şi prestaţiuinii elevilor se conducea de obiectivitate şi -se­veritate""). Sufleteşte s'a legát însă mai mult de profesorul său de pe­dagogie I . -Popeseu, care probabil,

* ) An. 1909, pag. 235: „N. Cristea". * 4 ) Dr. Popovici .Barciainiu, :to rev. „ V a ­

ta-a Şcolară" .a. 1909.

1-a şi determinat în directiva în care a apucat. „Pentru noi — ne spune Şpan — care i-am stat la pi­cioarele catedrei în calitate de în­văţăcei, era un adevărat revelator, îmi aduc aminte, cum ca student, venit delà gimnaziu, am rămas fra­pat de lecţiile pe care ni ;le ţinea... Din vederile, pe care le exprima mai ales de pe catedră... se desface utn puternic caracter cu notele domi­nante: religioşii atea -şi naţionalita­tea... Adeseori admiram bogăţia de cunoştinţe, firul neted al expunerii şi logica puternică, cu care erau în­lănţuite ideile, ce curgeau dim graiul lui limpede şi curat românesc. Nu mai puţin ne electriza călduira lui sufletească, care pe aloeurea se pre­făcea în o volbură de văpae cloco­titoare şi entuziasmatoare. Biciuia fără cruţare ticăloşiile vremilor şi ne deschidea ochii tinereşti spre a vedea în complexitatea fenomenelor sociale, politice şi bisericeşti" 1 5).

Şi viaţa de seminar, cu spiritul de colegialitate, a putut avea influenţa-ei binefăcătoare asupra sentimentu­lui solidarităţii relevat ;în atâtea rân­duri în viaţa sa.

In străinătate, la Viena şi Jena. — Terminând teologia în a. 1884 cu distincţie, Consistorul arhidiecezati i-a oferit o bursă de 500 î l . pentru a-şi continua şi perfecţiona studiile • în specialitatea filosol'ieo-pedagogi-că. In toamna aoeluiaşi an s'a înscris la universitatea din Viena, unde timp de doi ani a urmat cursurile de f i-losofie şi Istorie, luând parte şi la lucrările Seminarului pedagogic. Trece apoi la universitatea <din Jena, unde profesorul Dr. "W Rein toemai în toamna anului 1886 reînvie semi-nariile lui Ziller delà Leipzig, ale înaintaşilor săi3rozska şi Stoy delà Jena. -Norocul lui Şpan a făcut să

l 1 5 ) ii. Popeseu, în rev. ,,yVatra Şcolară" f

:a. 11909.

fie primit şi el îm acest seminar pe--dagogic-aoademic de sub direcţia lui Rein. Lntr'un loc vorbind de acest seminar mărturiseşte că în viaţa lui,-începând din copilărie, nimic nu 1-ä impresionat atât de mult ca sistemul şi viaţa de aci. Ia şcoala de aplicaţie* a Seminarului din Jena a predat în-tr'un semestru istoria biblică, iar în al doilea aritmetica. Aci a învăţat să cunoască metoda de a forma l>uni dseălil. Interesant e cum ne des­crie sistemul de Ifuicru al acestui Se­minar 1 6 ) . „Noi avem un termin ho-tărît pentru aşanumitul „Teoreti-cum" unde sc tractau teme teoretice şi Sie critica prelegerea practică de model, ce avea să se ţină de fiecare membru al seminarului în aşanumi­tul „Criticum"... Aici dupăce se ve­rifica protocolul, se stabilea mate­ria de învăţământ pentru săptămâ­na viitoare, se căutau punctele de a-tingere între felurite materii, în sco­pul coincentraţiuniil, ise discuta asu­pra mijloacelor de intuiţiune şi a exeursiunilor cu elevii... După ispră-virea acestora, veniam la obiectul mult dorit" şi criticarea o începea prelegătoral cu o critică a sa pro­prie, apoi urma unul pus anume spre a critica, aşanumitul referent. La critica acestuia se începeau ob­servările celorlalţi şii câteodată se aţâţau spiritele... Directorul când ve­dea că s'air aprins prea tare spirite­le, iaruinCa câte un duş de apă pe noi şi noii ne plecam capul spre pământ şi dam mai mult urechii de auzit, de­cât gurii de vorbit". Astfel „fiecare se depărta cu conştiinţa deplină că şi-a îmbogăţit încă cu ceva cunoştin­ţele sale în direcţiunea învăţământu­lui educativ".

In afară de Rein a mai audiat la Viena şi Jena pe profesorii Brenta--no, Büdinger, Eucken, Falckenberg.

w ) ; Organizarea unui seminar acade­mic;" an întrebări' ide edüicatiune şi ins-tcuaţiune,, Siöiu. lSÄl/ig, 114i.

Liebmiainin, Peuchel-Losche, Vogt şi Zimmermann. Mai mult a studiat în­să sub îndrumarea lui Eucken, Rein Şi- Vogt.

In 20 X I a. 1887 îşi susţine, aci la Jena, teza de doctorat „Die Fortbil­dung der Pädagogik Herbarts durch Ziller" luându-şi filosofia şi pedago­gia ca obiecte principale, iar istoria şi geografia ca secundare. Examenul 1-a trecut cum laude.

Sub influenţa profesorilor Eu­cken, Rein şi Vogt şi-a format o con­cepţie filosofică şi pedagogică uni­tară pe care â încadrat-o în concep­ţia pedagogică ä lui Herbart, trecută prin prisma -modificărilor aduse de Ziller. După aceasta s'a orientat în întreaga sa activitate.

Herbart e socotit ca întemeietorul pedagogiei ştiinţifice punând la ba­za pedagogiei, psihologia, care ne destăinuieşte structura sufletului ce­lui de educat şi prin aceasta ne indi­că mijloacele şi căile de urmat, şi împrumutând delà etică scopul edu­caţiei. Tot el a formulat principiul învăţământului educativ.

Care este concepţia psihologică a lui Herbart? El consideră sufletul ca „ o fiinţă simplă în conexiune simul­tană sau succesivă cu o multiplicita­te de alte fiinţe simple, faţă de care se menţine în integritatea naturii sale simple, inalterabile, prin acte de conservare individuală care sunt reprezentările sale" 1 7 ). EI se poate construi, căci orice concept este un produs al timpului şii al experienţei. Predispoziţii naturale nu există. Re­prezentările formează baza vieţii mintale, din ele derivă cunoaşterea. Teoria facultăţilor, admisă de pre­decesori, căreia Herbart îi opune a-oeastă teorie a reprezentărilor apos-terîoare, ar fi şi incompatibilă cu în­văţământul educativ, care susţine posibilitatea formării ind'ividualită-

1 7 ) Histoire de l'instruction et de l'edu--c.ation, de Fr. Guex, Paris, Alean, p. 39&

ţilor inteligente, borne, pline de vo­inţă.

Scopul educaţiei este virtutea, ca­re se confundă cu însuşi idealul 'mo­ral definit prin ideea libertăţii inte­rioare, a períetítitumíi, a iubirii, a dreptului şi echităţii. Omul poate realiza acest ideal moral mai mult sau mai puţin ca ajutorul educaţiei. Morala şi Metafizica se întâlnesc îirn-tr'un punct cormun, în religie, rezul­tată şi ea la origine din seinîtiimentul slăbicminii şi dependenţei/ pe care le simte omuL De aceeeai „toţi oamenii au nevoie de Dumnezeu" — sn*e spu­ne Herbart, căci dacă «morala în­dreaptă pe individ spre autodetermi­nare în conformitate cu principii juste, religia prin caracterul ei de umilinţă, recunoştniţă şi veneraţki-me, nu face decât să aducă la reali­tate pe cel ce începe să se Încreadă, învăţământul educativ, care urmă­reşte desvoltarea interesului în toa­te direcţiile, leagă pe om de univers, umanitate, Dumnezeu şi de lumea -sufletului.

Această idee a fost precizată de Ziller în cuvintele; scopul educaţiei este formarea caracterului x^ligias-moral. Principiul treptelor cultural-iistorice şi acela al concentrării ma­teriilor de învăţământ, ambeLe pre­conizate de Ziller, nu fac altceva de­cât să pună în centrul învăţământu­lui ideea religioasă în formele ei bi-tliice.

Principiul treptelor cultural-isio-rice se bazează pe ideea că viaţa oo-

fiilului reproduce M mic viaţa evo-utivă a omenirii. ÍDe aceea crede că

şcoala e datoare să creeze copilului cu ajutorul învăţământului condiţii corespunzătoare acestei evoluţii. Du­pă principiul al doilea, toate mate­riile de învăţământ trebue să se gru­peze în jurul unui punct, care nu poate fi altui, decât învăţământul re-ligios-moral. In conformitate cu a-ceste principii Ziller fixează, pentru fiecare clasă a ciclului primar de 8

clase din Germania, materia biblică sau bisericească care să formeze mu­ciéul învăţământului: poveştile şi legendele, Robinson Crusoe, istoria patriarhilor, judecătorii lui Israel, Iisus şi istoria apostolilor, istoria reformaţiunii. Istoria naţională ră­mânea să fie tratată alături de cea biblică, legendele naţionale paralel cu istoria patriarhilor, istoria M b e -lungilor deodată cu aceea a judecă­torilor lui Israel şi istoria împăraţi­lor germani alături cu a regilor is-raeliţi.

Educaţia, care e posibilă în anu­mite limite fixate de individualitate şi factorii externi — sociali şi natu­rali — este o artă şi încă una dintre cele mai complexe şil mai delicate. Ea cere din partea educatorului dra­goste faţă de copii, devotament, en-tusiasm, vioiciune, cunoştinţe întinse în toate domeniile şi în special îa pedagogie.

învăţământul educativ, socotit ca mijloc pentru formarea caracter d ii religios-moral stimulează şi desvoliă interesul copilului în toate direcţiile păstrându-i însă unitatea, ordinea şi înlănţuirea cunoştinţelor comuni­cate. Pentnui aceasta învăţământul educativ se foloseşte la fiecare pas, chiar în cursul unei lecţii, de legile psihologice ale sufletului copilului şi se adaptează lor. De aici faimoa­sele trepte formale ale învăţământu­lui.

Educaţia morală se realizează în­să şi prin mijloace proprii. Domina­rea, supravegherea, dojana, amenin­ţarea, pedeapsa^ porunca, lauda, re­compensa de o parte, disciplina in­dividuală — un fel de autodisciplină în urma căreia copilul voieşte nu­mai ceea ce este conform principii­lor morale — de altă parte, fac parte din acestea.

Concepţia pedagogică a Iui Her­bart şi Ziller, Şpan o cunoscuse încă înainte de a trece graniţele ţăriL Profesorul său de Pedagogic delà

22 SATUE ŞR ŞCOALA

Institutul teologic-pedàgogic, I*. Po­pescu, fost elev al lui Ziller, lè pro-

Şovăduia delà înălţimea catedrei, bt delà acest profesor, precum de

altfel delà întreagă atmosferă a Ins­titutului şi ia Sibiului românesc, s'a putut forma în direcţia nationals religioasă" 1 8).

Astfel pregătit sufleteşte, se reîn­toarce la Sibiu.

Se gândea să rămână la Budapes­ta să-şil facă examenul de stat, însă a fost chemat la Sibiu, la Şcoala CÍT vilă de fete a Astrei, fiind nevoie de profesori..

LV. L A MUNCĂ ZIDITOARE.

1. DASCĂLUL.

Intre învăţăcei. — Reîntors la Sibiu a funcţionat patru ani la Şcoa­la civilă de fete a Astrei. Aici a pre­dat Limba germană, Istoria univer­sală şi a patriei, Geografia şi după nevoie Igiena şi Geometria. In anul şcolar 1889—90 a mai propus la cursul complimentar şi Contabilita­tea. In acest timp fiind ales proto­pop al Abrudului era să părăsească şcoala, însă C.onsistorul nu 1-a întă­rit întrucât nu era hirotonit şi aşa a rămas pe mai departe profesor. Postul de profesor la şcoala civilă de fete evident n'a fost o situaţie co­respunzătoare pregătirii luil Vre­muri mai bune îi proroceşte anul 1892.

In 25 Februarie a acestui an, la propunerea conferenţei profesorale delà Institutul pedagogic-teologic, Consistorul îl numeşte „profesor su­pleant în secţiunea teologică pentru studiile: Teologia dogmatică, Drept canonic, Pedagogia generală, Logică şi Psihologie" în locul profesorului I . Popescu, greu bolnav. In anul ur-

l s ) Conic apt iile şi realizările tai Şpan în Pedagogie, de Dr. L. Bolog-a, în rev. „Lu­ceafărul", Sibiu, Nr. 9, 1936, p. 11—'12.

mător e numit profesor ordinar, p ro -vizor la aceeaşi catedră, iar în anul şcolar 1895 este definitivat. Din a-nul şcolar 1904—5 n'a mai propus niciun studiu teologic rămânând cw ştiinţele pedagogice pentru elevii p e ­dagogi şi în parte pentru studenţii, în teologie.

Ogorul hărăzit muncii sale. — „La reîntoarcerea sa delà studii, Şpan a aflat o anumită situaţie, o atmosferă prielnică pentru propaga­rea ideilor pe care şi le însuşise-la Jena. I . Popescu funcţionase ca. profesor de Pedagogie 20 de ani, Î I L care timp a format 20 de generaţii de dascăli ia spirit herbart-zillerian. Cărţile sale, Compendiu de Pedago­gie, Psihologia empirică şi Pedago­gia, socotite de critica contempora­nă ca tratate de o deosebită valoare ştiinţifică în sens herbartian, au fost manualele elevilor săi în cunoaşte­rea problemelor de Pedagogie şi Psihologie. Şi dacă revista „Organul pedagogic", cu care-şi începuse acti­vitatea publicistică în acest dome-nifUi, m'a putut vieţui decât un an, cărţile amintite au apărut în două şi trei ediţii, dovadă că i-a reuşit să formeze on interes în această direc­ţie. Tot aşa a înzestrat şi învăţă­mântul primar cu câteva manuale alcătuite pe baza principiului cercu­rilor concentrice, ţinând seama îtn acelaşi timp de celelalte principii di­dactice — simplu, compus, apropiat îndepărtat, etc. Prin aceste cărţi Iui Popescu! îi reuşise, cel puţin în parte, să înlăture din şcoala primară ve­chiul sistem al memorizării mecani­ce şi să-1 înlocuiască cu metode ba­zate pe Psihologia copilului. „Corn-putul" are o tendinţă evidentă prac­tica folosindu-se în problemele da'e de ceea ce i-ar folosi ţăranului.

De sigur atmosfera în care s'a în­cadrat Şpan nu este rezultatul muMir cii unui singur om. Interesul pentru-problemele de Pedagogie, care se

manifesta în sânul învăţătorului din Ardeal se datoreşte unei întregi ple­iade de propagandişti, fie oficiali fie neoficiali, puşi la contribuţie de min­tea clarvăzătoare a marelui mitro­polit Andrei Şaguna. Eu nu voiu stă­rui decât asupra unei singure îm­prejurări, pe care o cred deosebit de importantă, „iconferenţele învâ-ţătoreşti".

încă în anul 1862, prin circulara No. 45, Şaguna institue aceste reu­niri ale învăţătorilor, cu scopul de a le da posibilitatea să discute pro­blemele de educaţie care privesc şcoala primară şi să se perfecţioneze în aplicarea principiilor didactice şi metodice. In anul următor — circu­lara N . 41 şi 45 dim 1863 — însărci­nează comisari consistoriali care să con duc ăţ aceste »,conferentţe"J Iar circulara trimisă învăţătorilor — din 1. V. 1863 No. 41 scol. — spune: „Toţi învăţătorii vor fi datori a mer­ge la aceste conferenţe şi prelegerii cu instrucţiunea pentru învăţători, cu Abecedariul de profesorul dl. Z. Boiu, cu manuducerea acestui Abe-cedariu, cu Orologiunul şi Octoihul cel mic". Ca o uirmare a acestor conferenţe şi a celor ţinute în anul

1864, congresul naţional-bisericesc din ginul 1864 le introduce în Statu­tul organic (§ 130), organizându-le şi fixând data ţinerii lor pentru va­canţa mare a fiecărui an. Din aces'e conferenţe aui rezultat „cursurile conferenţiale supletorii" de câte 18 zile, care au fost introduse în anul 1874, mai apoi „reuniunile învăţăto-reşti" (a.- 1878), revenindu-se în cele din urmă la „conferenţe". Acest sis-t'j-m a dăinuit când controlat mai de aproape, când mai în libertate, tot timpul vieţii lua Şpan şi după aceea. Prin acest contact personal al învă­ţătorilor între ei şi al acestora cu co­misarii consistoriali, oameni în ma­joritatea lor versaţi în! chestiuni pe­dagogice, s'a format şi întreţinut un

teren prielnic oricărei îndrumări în această direcţie.

Totuşi nu trebue să pierdem din vedere că aici mai era mult de fă­cut. Tineretul care forma populaţia secţiei pedagogice a Institutului pe­dagogic-teologic, era crescut în scoa­le străine de limba şi sufletul româ­nesc. (Secţia pedagogică a Institutu­lui având numai 4 clase superioare, primea absolvenţi cu 4 clase secun­dare). Venit aici trebuia să i se a-prindă flacăra naţionalismului şi să i se întărească în aşa fel încât să poată întreţine spiritul de jertfă al dascălului, care era chemat să lup­te deoparte ciul neştiinţa poporului şi de multe ori cu lipsa de înţelegere a acestuia, de altă parte cu prigoane­le de tot felul ale stăpânitorilor de ieri. Un alt incoveniient era necu­noaşterea ' l'mbii româneşti. Cunoş­teau doar, în cel mai bun caz, l imb i delà ţară" 1 8). •.

„Concepţia pedagogigă a <unui e-ducator este determinată de doi 1 ac­tori: a) de şcoala sau curentul pe­dagogic în care s'a format, b) de realităţile la care încearcă să aplice principiile pe care şi le-a însuşit. U -nii rămân adânc pătrunşi de spiri­tul şcoalei şi sunt incapabilii să-işi dea seama de forţa realităţilor care cer o adaptare, o transformare sau o abandonare chiar a principiilor însuşite; alţii în faţa realităţilor cu totul diferite de principiile învăţate sunt tentaţi să lase la o parte orice principiu de educaţie împrumutat şi să încerce delà început, în mod em­piric, un nou sistem. Există însă şi o a treia categorie, care ştie pune de acord principiile oui realitatea, modificând primele sau transfor­mând pe cea de a doua. Şpan se so­coteşte în aceştia din a doua cate­gorie. Ca elev al lui W . Rein,

1 9 ) Dr. L. Bologa, articolul citat jpag. 10—12.

continu atonul curentului Herbart-Z'iller-ian la Jena, n'a trăit numai în spiritul (acestui curent, ci a fost preo­cupat de aproape de esenţa şi apli­cările practice. Teza lui de doctorat aprofundează tocmai pe inovatorul noilor principii în Pedagogie (Her­l a r t ) şi pe cel ce a căutat să le tran­spună în practică. (Zil ler) .

Practica pe care ia făcuto ca stu­dent la şcoala primară de aplicaţie de pe lângă Seminarul pedagogic din Jena 1-a familiarizat cu aplică­rile practice ale acestor principii în învăţământ şi educaţie. Cunoştinţe­le teoretice şi practice cu modifică­rile cerute de împrejurările în care i-a fost dat să lucreze, le-a folosit pentrtui ridicarea nivelului cultural al Românilor de dincoace de Car-paţ i" 2 0 ) .

A m văzut de o parte influenţele la care a fost supus Şpan în formarea sa, de altă parte împrejurările în ca­re i-a fost dat să lucreze. Care i-a fost însă idealul sau mai bine zis imboldul activităţii sale? El a fost „înălţarea nivelului cultural pedago­gic al învăţătorimii române" 3 ). („Prin introdu'ceriea) în serioasa! şi stăruitoarea lucrare, ce se desfăşoa­ră din partea acestei scoale (Her-lairt-Ziller-iane) întru aflarea unor căi mai naturale şi mai potrivite, pe care să se conducă ţinerile mlădiţe ale unui popor către adevărata cul­tură şi adevărata umanitate" 2 1). Căci numai aşa vor putea învăţătorii „să dee poporului geaneratiiuni brave, ca­re să se ştie însufleţi pentru idealu­rile neamului nostru" 2 2). In lumina acestor elemente j udeeata noastră va aşeza cu mai multă obiectivitate pe profesorul Şpan la locul ce i se

20)i Poveştile în educaţia şcolară. Pre­faţă.

2 1 ) Treptele formale ale învăţământului, Prefaţă.

2 2 ) L. Bologa, art. cit. pag. 13.

cuvine între strădalnicii muncitori în ogorul şcoaleii româneşti din Ar­deal.

•Idei de dat mai departe.— ^Con­cepţia pedagogică în punctele ei e-senţiale niu se deosebeşte întrul ni­mic de aceea a Şcoalei Herbairt-Zil-ler-iene. Şi el crede că „psihologia empirică" trebue să stea la baza e-dueaţiei, iar „etica creştină" să dea scopul, pentrucă aceasta este „astăzi izvorul de căpetenie a celor mai jus­te şi creştineşti principii de educa­ţ i e " 2 3 ) . La fel şi-a însuşit celelalte principii ca desvoltarea interesului multilateral, ,treptele cultural-istori-ce, concentrarea învăţământului în jurul religiei, învăţământul educativ, metoda psihologică, intuiţia în învă­ţământ şi educaţie, principiul trep­telor formale.

Dacă şi-a însuşit aceste principii şi s'a făcut apostolul lor devotat, se da-toreşte unor motive destul de puter­nice: 1. Acest curent era cel mai nou în Pedagogie şi totodată prin scopul fixat şi metodele întrebuinţate, cel mai superior; 2. Principiul re-ligios-moral, considerat ca principiu central în învăţământ şi educaţie, era cel mai nimerit pentru şcoalele româneşti din Ardeal, cât şi pentru întregul spirit care domnia viaţa culturală a Ardealului românesc pe atunci" 2 4), prcum singur se exprimă îintr'un loc: Pedagogia ştiinţifică herbartiană are un sistem bine în­chegat şi corespunde idealurilor noastre, de a produce generaţii cu frica lui Dumnezeu şi cu caracter cinstit" 2 5),

„Inovaţiile introduse de Şpan se reduc la două: 1. înlăturarea isto­rioarei Robinson Crusoe din cărţile de şcoală şi din învăţământ, ca fiind

2 3 ) Lecţii de Pedagogie. Prefaţă. 2 5 ' Tendinţa şi direcţia revistei noastre,

„Vatra Şcolară", 1911 pag. 3. 24) 26) prefeţele.

iieoorespunzătoare spiritului popo­rului român; 2. alegerea poveştilor naţionale pentru învăţământ" 2 6).

Delà suflet la suilet. — Nimic nu e mai satisfăcător pentru un das­căl decât dragostea şi recunoştinţa elevilor săi, iar când acestea trec d :incolo de graniţele rigide ale mor­mântului său, mărturisesc fiinţa u-nui-suflet mare, care a revărsat din greu din tot ce a avut mai bum pen­tru temeinicia şi realizarea gânduri­lor, ce nu cunosc hotare între vea­curi. Lăsăm să vorbească ei; e rezo­nanţa sufletului, oare le^a pus în vi­brare ceea ce au ei mai scump şi mai bun 2 7 ) .

„Când l-am văzut pentru întâia dată în calitatea fericită de elev al său, m'a impresionat adânc înfăţi­şarea lui expresivă de om bun. Era tipul reprezentativ al bunătăţii. Aşa l-am cunoscut noi elevii lui, aşa a îost el.

Când am luat parte la prima lui oră de curs, m a uimit felul de pre­dare. Fraza scurtă şii precisă, înso­ţită de un permanent zâmbet, ceva sacerdotal, ce biruia pe om. Expune­rea era atât de clară şi simplă, în­cât câştigai convingerea că acest om ar fi putut preda cu succes orice ştiinţă chiar copiilor de curs pri­mar. Tonul şi limbajul necăutat te făcea să crezi că eşti în toiul unor conversaţii familiare. Ne simţeam copiii lui şi el părintele nlostru al tu­turor, bun şi îngăduitor. Nu făcea multă teorie savantă, dar atât cât s făcea era simţită şi înţeleasă de tot natul.

La toate materiile pedagogice: psi­hologie, pedagogie, metodică şi di­dactică preda liber, luam notiţe, u-nul mai bun le stilizam, apoi le pre­zentam lua ca să le revadă, adăo-

2 7 ) Dr. P. Şţpan, profesorul, to' lumina amintirilor ©Iovilor săi, in rev. „Luoeafă-irul", a. I l l , (Nr. 9, 1936.

gând şi corectând, după care ne fă­ceam manuscrise. Aceste manuscri­se le păstrăm şi azi amintire scumpă şi folositoare.

Legătura sufletească cu acest o m nu putea fi ruptă nici după ieşiirea din şcoală. Ani de-ia-rândul, după ter­minarea şcoalei normale am luat în­că parte la orele lui de studii! de câ-teori veneam la Sibiu, ca să-i gust vorba dulce şi să mă bucur, văzân-du-1 veşnic bine dispus.

Erau interesante lecţiile lui, nu numai prin forma simplă şi clară şi fondul uşor ci şi prin felul cum cău­ta să le pună în legătură cu viaţa şcolară şi socială delà sate. Fiecare lecţie era presărată de o mulţime de sfaturi practice pentru viaţa de sbu-cium a dascălului de mâine. Şi cât înecau folosit acele sfaturi în obidi­ta inoastră muncă din acele vremuri!

Nu iubea pe străini, căci ştia că ne suspicionează. Odată la un exa­men de fine de ani, pe lângă dele­gatul mitropoliei — ca preşedinte — a luat parte şi un comisar guvernial unguresc. Dr. P. Şpan sta pe catedră, cei doi oaspeţi oficiali la o masă a-lături de catedră, însă ceva maii în­dărăt. Toată clasa sta îini bănci în fundul sălii şi de acolo treceau în serii de câte 6—6 inşi în faţa cate­drei, la examinare. Voia să fim nu­mai înaintea lui, căci el vorbea ou noi, inu numai cu gura, ci şi cu ochii, faţa, gestul. Intrarea în bancă la e-xamen o făceam prin direcţia opusă delà masa prezidenţială. Comisarul guvernial îşi întindea gâtul din când în când să vadă cine răspunde, b a uneori chiar se rid ;Ca ca să ne pri­vească. Delegatul mitropolitan face observaţia, ca elevii să treacă älnl ban­că prin faţa mesei prezidenţiale, ca dl. comisar să poată vedea pe cel care răspunde. La aceasta Dil. P. Şpan ripostează enervat: „Nu admit! De când e seminarul tot pe acolo au intrat elevii laţ (examen, iniu pe la DVoastră şi eu nu schimb ordinea.

In clasa mea eu sunt stăpânul, eu sunt profesorul lor şi eu trebue să-i văd!"

La această ripostă energică, preşe­dintele a tăcut chitic şi comisarul înroşit până după .'urechi n'a mai în-drăsnit să-şi întindă gâtul spre noi, să ne vadă". ( N . Bembea, subrevi-zor şcolar, azi mort) .

* * *

„Cunoştinţele de ordin psihologi-co-pedagog'ic — care cereau multă aprofunzime şi bătae de cap spre a fi deplin înţelese — profesorul Şpan le expunea cu multă claritate, într'o formă simplă, uşor de înţeles, cu convingerea pătrunzătoare, plină de interes şi vrajă încât ni le însuşeam cu multă uşurinţă şi nu ne mai sătu­ram ascultându-1. Nu era omul ca­re să plutească în teorii sarbede, să facă expuneri savante, pentrucă nu voia de dragul utilului şi al rezulta­tului real.

La fel îi era şi stilul. De când în­cepeai să-i citeşti vreun articol, fă­ră să te uiţi la autor, puteai ghici din expiuttverea-ii uşoarăt şi frumos curgătoare, că este scrisul pedago­gului Petru Şpan. îndrumările prac­tice de asemenea erau date cu mul­tă pricepere şi dărnicie, iar când ne vorbea despre neam, punea atâta su-fluet şii înflăcărare, încât dacă tre­buinţa cerea, sub vraja expunerii sa­le înălţătoare am fi fost gata numai­decât să intrăm în foc, să pornim la luptă. Şi avea multă încredere în steaua românismului, pe care o ve­dea frumos strălucitoare pe ceriul libertăţii naţionale şi ne spunea a-deseori, cu multă hotăp:$re, că nu poate mult să mai întârzie, trebue să apară cât mai curând şi până la realizarea acestei profeţii, nici mu voia să ştie de moarte. Nu voia să intre sub glia pământului rece şi po-varnic, până nu va vedea cu ochii unitatea naţională, după care îniseta

atât de mult şi care trebuia să se în­făptuiască cât mai curând.

Aşa ier a profesorul Petru Şpan,' aşa ne vorbea, iar noi îi sorbeam cuvintele şi ideile şi ne întăream; pentru lupta ce trebuia s'o purtăm cu multă dârzenie şi încredere in biruinţa finală". (S. Dragoman, în­văţător).

* * *

Pentru profesorul venerat şi atât de mult iubit de elevi se formase un; cult., care era trecut delà o generaţie la alta. Eram la îneeputol primului an de şcoală normală şi nu-1 văzu­sem încă, dar ştiam atâtea despre personalitatea puternică a Dr-ului Petre • Spain, încât cu nerăbdare aş­teptam începerea cursurilor. O cla­să de 40 elevi într'o atmosferă de înaltă strmă, cu ochii ţintă spre uşă îi aşteptam intrarea la ora de Psiho­logie. Uşa se deschide şi apare figu­ra robustă, cu faţa senină şi zâm­bitoare a profesorului'. A început să. ne vorbească atât de frumos şi cu a-tâta însufleţire, încât credeam că o fiinţă din altă lume s'a arătat nouă. Oră de oră studiul abstract al Psi-holoiei, pritn exemple concrete ce ne aducea din viaţa de toate zilele, pă­trundea tot mai temeinic în sufletele noastre, iar iub'rea faţă de profe­sor ne umplea inimile. Orice nemul­ţumire i se cetea pe faţă la răspun­suri, provoca indignarea clasei şi în­dată ce ieşea profesorul, elevul venit nepregătit la cursuri era tras la răs­pundere de colegii săi. Din acest mo­tiv, foarte rar se întâmpla, ca cineva să ia notă rea. Toţi învăţam de dra­gul marelui dascăl şi de teama de a nu-1 supăra.

Dojana, cât de mică, venită din partea profesorului Dr. Şpan, pă­trundea adânc şi durea foarte.

Ne cucerise toată fiinţa noastră sufletească şi ca un mare maestru ne purta pe câmpul vast al ştiinţelor pedagogice, făcând nu instrucţie sea-

că, ci o vie şi înaltă ediufcaţie reli­gioasă şi naţională.

Scopul învăţământului este „des­voltarea caracterului religios^moral", scria la carte şi „eminamente na­ţional" adăuga profesorul.

Folosea orice prilej pentru a trezi şi des voi ta sentimentul naţional, în acele vremuri de urg'ie, când Româ­nul subjugat trebuia să pună zăgaz avântului său naţional şi „lacăt gu-rei sale". In prezenţa unui subin-spector, român renegat, care de dra­gul slujbei îşi vânduse conştiinţa, ne făcea lecţie despre interesul pedago­gic. Asemăna acest interes oui iarba, spunând: „Interesul pedagogic tre­bue să fie viu şi veşnic treaz, tre­bue să fie ca iarba pe care o coseşte ţăranul român. După prima cositură creşte otava şi după ai doua cositu­ră otava pentru porci. iCiând a ex­primat cuvântul porci a întors ca­pul şi a făcut semn spre „ilustrul subinspector".

Concluzia am tras-o toţi şi ime­diat, din dispreţul ce arăta renega­tului.

Ne îndemna să ne păstrăm dem­nitatea naţională în orice împreju­rare şi ne făcea să înţelegem că „plin fiind paharul sufer'nţelor nea­mului românesc din Ardeal, trebue să sosească ceasul izbăvirii şi să rie păstrăm curat sufletul întru aştep­tarea marelui eveniment". (G. Dra-goş, dir. de gimnaziu).

* * * „Zidirea măreţei catedrale era în

toiul ei, părea catedrala un furnicar uriaş. In cursul lecţiei profesorul nostru erumpe instantaneu şi ne spu­ne: „Băieţi, vedeţi voi cum se ridică catedrala aceasta?... Să ştiţi, că peste 10—15 ani va fi un războiu mare, încât se vor clătina călcâile lumii şi pe catedrala aceasta atunci va fi înălţat şi va flutura drapelul Româ­niei". Şi după rostirea acestor cu­vinte cu însufleţirea ce-1 caracteriza,

a ieşit din sala de cursuri trecând! în cea profesorală fără a mai veni? la continuarea lecţiilor din ora res­pectivă.

Tot în toamna aceasta prin luna; Octomvrie 1904, Ministrul de Culte* şi Instrucţiune Publică unguresc,, Adalbert Berzeviczy, a depus înain­tea casei deputaţilor din- Biudapesta» proiectul său de lege, în care cerea?:, legiferarea propunerii limbii ma­ghiare în mod mai intensiv în şcoli­le confesionale, în general şi în spe­cial în cele româmeşti, săseşti şi sâr­beşti. Şcolile confesionale rom.-cat.,. ev., unitariene şi izraelite aveau i n ­trodusă limba maghiară nu numai ca obiect de învăţământ, ci de a drep­tul o » limbă de predare, deci proiec­tul era îndreptat exclusiv în contra şcolilor nemaghiare. Toată lumeas românească şi cu deosebire intelec­tualii, în frunte cu arhiereii de per atunci, începeau a ' f i îngrijoraţi de situaţia şcolilor româmeşti şi pr in ele a sorţii neamului nostru româ­nesc. Atunci marele nostru profe­sor, dar şi mai mare şi bun Român,, înjtr'o zi după masă din luna Noem— vrie ne spune: „Băieţi, am citit pro­iectul lui Berzeviczy. Nu vă temeţi!5

Din Moţii mei, Berzeviczy et tuti' qiuanti, nu vor face niciodată lin­guri, pentrucă apa curge, pietrele r ă ­mân. Valurile apei trec şi noi R o ­mânii fiind pietrele din fundul apei am prins muşchiu statornic pe aces­te plaiuri şi deci aci şi aşa vom ră­mânea".

Din cele de sus se vede iubirea deosebit de mare, ce o avea regreta­tul nostru profesor Dr. P. Şpan neu­tru neamul românesc, precum şî clarviziunea întregirii naţionale şi profundul său optimism în viitorul acestui neam.

Profesorul nostru ura de moarie lichelismul şi trădătorii de neam. ne spunea: „Orice chestiune oficială veţi avea, o rezolviţi imediat şi tot­deauna în scris. Nu luaţi contact CUÎ

inspectorii şcolari (ungureşti), care i rai în tot loctul sunt renegaţi şi duş­mani a tot ce este românesc". Aci făcea aluzie la subinspectorul şcolar de pe atunci din Sibiu, un român re­negat din Ţara Haţegului, cu mume­le Ludovic Mirese. „Luând contact cu aceşti oameni dintr'una în alta şi încetul cu încetul veţil deveni aia--ghiaroni, renegaţi şi chiar trădători «le neam". Subsemnatul m'am ţinut de cele spuse şi în timp de 10 ani de •activitate sub era maghiară (1914— 1919 în războiul mondial), abia am Sfost de 2 ori pe la inspectorat, dar şj atunci chemat oficial în cauze "şcolare". ( I . Giupe, rev. şcolar).

* .* *

Nu cunosc profesor atât de iubit •<de elevii isăi cum era Dr. Petru Şpan, profesorul de pedagogie de pe vre­muri delà Seminarul teologic-jpeda-fiogic „Andreian" dini Sibiul. îmi a-3uc aminte cu câtă dragoste era el aşteptat în clasă şi ce dispoziţie su­fletească ştia să creieze în sufletul «elevilor săi la fiecare lecţie şi la toa­te ocaziile, când ţi se da norocul să fii în apropierea isa. Cum ştia el să picure în sufletul fiecăruia dragos­tea şi încrederea faţă de neamul vau, «cred că n'a mai ştiut-o nimeni. Fie­care întâmplare din viaţă era "XJ-mentată şi din toate se trăgea învă­ţături de naţionalism. A fost un pro­fet al neamului său.

Ena înainte de aceasta cu 31 de ani, după conferinţa naţională din anul 1905, când se decretase activi­tatea politică a Românilor din Tran­silvania. Era foarte indilgnat pe Ro­mânii care votaseră la acea confe­rinţă pentru pasivitate şi după o cri-tiică aspră la adresa lor spunea: „Să ştiţi, băieţi, că mu e departe timpul când contra tuturor duşmanilor noş­tr i se va întemeia România-Mare in frunte cu mândrul nostru Ardeal şi regele României se va încorona la

JAlba-Iulia, în cetatea lui Mihai Vi­

teazul...". O profeţie care s'a împli­nit întocmai şi în care noii foştii lui elevi, am crezut morţiş totdeauna".

De altă dată, la o oră de Istoria Pedagogiei, fiind prezent inspecto­rul Mirese Ludovic, român maghia­rizat, spunea cam acestea: „Sunt şi oameni fără suflet, care s'aiu lepădat de neamul lor; aceştia astăzi mai pot alerga, dar mâine când va răsă­ri alt soare se vor ruşina de fapta lor şi vor dispărea ca liliecii...". Era o straşnică lecţie la adresa omului care ne inspecta ca un agent pericu­los al ideii de stat maghiar şi care se făcea că nu ştie româneşte.

Dr. Petru Şpan era firea Moţului', un caracter dârz de o violenţă ex­traordinară, dar în acelaşi timp de o bunătate uimitoare.

Elevii săi răspândiţi în întreg Ar­dealul au aruncat pe aces ogor să­mânţa iubirii de neam, lege şi lim­bă strămoşească, sămânţă care a ţâş­nit în tot momentul ca o cascadă din sufletul mare al fostului lor profe­sor...". (Vasile Nossa, înv.) .

* * * „N'am uitat şi nu voiu uita în via­

ţa mea cum într'utri!, moment de ins­piraţie, la o oră de Psihologie, abă-tându-ise delà obiect şi vorbind des­pre vitejiile săvârşite de Moţi în 1848, la care ţinea aşa de mult, ai zi/s următoarele cuvinte memorabile: „Domnilor, am o credinţă şi o con­vingere nestrămutată în tăria şi vi-tal'tatea poporului nostru asuprit de veacuri. Poporul român va să aibă un rol conducător şi preponderant în orientul Europei. Nu vor trece 20 de ani şi Ţara Românească va deve­ni o împărăţie mare şi la Alba-Iulia o să se încoroneze împăratul tuto-ror Românilor" 2 8 ) .

Sprijinind năzuinţe tinereşti. — „O chestiune ce prezintă un interes

2 S ) Dr. P. Şpan, de P. Bura, în rev. „în­văţătorul", a. I I Nr. 6, (1921.

istoric pentru analele şcolii! normale din Sibiu şi pe care îmi îngădui să o expunt mai pe larg, fiind legată în mare măsură de numele Dr. P. Şpan este înfiinţarea societăţii lite­rare a secţiei pedagogice delà Semi­narul Andreian, de acum 30 de ani.

Până aci elevii seminarului teolo-gic-pèdaigogic Andreian din Sibiu, e-rau constituiţi mai de mult în o so­cietate literară, aşa cum era şi la alte şooli secundare româneşti dini acel timp. Preşedinte era totdeauna un profesor, iar vicepreşedinte un elev mai distins, ambii aleşi de membrii societăţii. Lucrările literare bune, cetite şi votate de societate, se pu­blicau în o revistă a societăţii, numi­tă „Muza", scrisă cu mâna.

La şedinţele acestei societăţi era un veşnic antagonism intre elevii ce­lor două secţii, teologice şi pedago­gice. Cei dintâi, având o pregătire superioară la intrarea în teologie, ironizau şi zeflemiseau pe cei din ur­mă, în discuţiile ce se încingeau la şedinţele literare ale societăţii şi lu­crările elevilor delà secţia pedagogi­că prezentate Ia societatea literară erau de cele mai multe ori respinse.

Această stare dureroasă de lucruri a luat sfârşit în toamna anului 1906.

In o şedinţă comună a celor două secţii, ţinută pe la începutul lunii Oc-tomvrie 1906, s'a repetat vechea sta­re de Iucruiri. Elevii secţiei pedago­gice, văzându-se din nou jigniţi în sentimentele şi bunele lor intenţii, aşa modeşti cum erau, s'au aşezat în bănci, rămânând pasivi până la finele şedinţei. După şedinţă ne-am adunat în o sală de cursuri şi plân-gândui-ne unii altora, ne-am sfătuit ce ar fi de făcut. Hotărârea unanimă a fost despărţirea pe secţii a socie­tăţii literare, adică ieşirea secţiei pe­dagogice din societatea comună şi constituirea sa într'o societate litera­ră aparte şi independentă. Astfel în­că în aceeaşi seară, secţia pedagogi­

că m'a delegat pe mine să fac de­mersurile pentru înfiinţarea unei societăţi literare a secţiei pedagogice..

A doua zi tocmai aveam ora pr i ­mă cu Dr. P. Şpan. M'iam ridicat, înainte de începerea cursuliuti şi des-criindu-i pe larg situaţia, i-am făcut cunoscută hotărîrea intransigentă a: iseeţiei pedagogice de a se despărţi definitiv de secţia teologică şi a se constitui în societate literară aparte şi l-am rugat să ne sprijinească. Ne-a: dat dreptate de cauză, ne-a lăudat chiar şi ne-a încurajat, făgăduindu-ne că va aduce chestiunea în cel mai scurt timp în faţa conferinţei profe­sorale şi că ne va da tot concursul.

Rând pe rând am consultat pe toţi profesorii delà secţia pedagogică şi i-am rugat de sprijin. Cunoscând-premisele, toţi ne-au găsit iniţiativa justificată şi ne-au asigurat de spriji­nul lor.

In sfârşit, după multă nerăbdătoa­re frământare a sosit şi ziua ţinerii conferinţei profesorale. Erau toţi profesorii; seminarului pedagogie-teologic de faţă.

încredinţat de colegii secţiei pe­dagogice, arzători de nerăbdare, eu stam pe coridorul senrnanului în apropiere de sala de conferinţe, să aştept rezultatul şi gata să dau even­tuale referinţe în caz de nevoie. Din când în când trăgeam cu urechea şi către uşa sălii de conferinţe şi au­zeam fragmente din discuţiile aprin­se, întruni târziul iese Dr. P. Şpan, çare ştia că aştept pe coridor şi-mi spune: In sfârşit am reuşit, du-te şi spune-le la toţi!

Toată secţia aştepta adunată în sai-lă. Când le-am comunicat, i-a cu­prins o bucurie fără margini, unii săreaiu jucând prin sală şi ştiu că unii chiar au plâns. Nu ştiu apriat ce s'a petrecut în conferinţa profe­sorală, dar atâta ştiu că după acea conferinţă, directorul, care s'a gân­dit poate la consecinţele acelei sepa-

naţiuni între noi şi teologi, adică în­tre viitorii învăţători şi preoţi încă de pe bameile şcolii, m'a chemat în .cancelaria directorială şi mi-a luat în nume de rău, ba chiar m'a înfruaih tat, crezând că eu i-am produs acea­stă tulburare în institut şi mi-a spus că deocamdată ne dă aprobarea pen­tru min an, dar dacă nu ne vom va-lidita ca societate, inie va desfiinţa la finele anului şcolar, ceea ce crede de altcum că se va şi întâmpla" 2 9).

Şi că aceasta n'a fost o simplă -,ai-meniinţare de ocazie se poate vedea şi de acolo că societatea a funcţio­nat separat în anul 1906—7 numai „pentru deprinderi culturale", iar în 1907—8 „s'a organizat" pentruca a-bia în a. 1909—10 „isă funcţioneze ca atare". Aprobarea Consistorului ca for suprem s'a diait numai în 3 IV, 1909 (Nr. 3719 B.)">)

„Peste câteva zile am hotărît ca într'o seară să ţinem şedinţa de con­stituire şi am rugat pe prof, Dr. P. Şpan, .acel părinte bun al nostru, să conducă şedinţa. Când a venit în sa­lă a fost primit cu deosebit elan. Cu­vântul lui de deschidere îl aud par­că şi azi. Ne-a lăudat pentru iniţiati­vă, ne-a sfătuit să fim cuminţi, ne-a încurajat şi ne-a însufleţit la muncă. Constituirea societăţii s'a făcut deo­camdată după statutele existente ale societăţii comune, până ne vom lu­cra statutele noastre. Prof. Dr. P. Şpan a fost aclamat preşedinte, scrii­torul acestor rânduri vicepreşedinte şi câţiva colegi ca membri în comi­sia literară. \ icepreşedintele era în acelaşi timp şi preşedinte al comisiei literare, unde se triau lucrările şi cele bune se treceau apoi în faţa so­cietăţii. Dr. P. Şpami a propus ca re­vista noastră să se cheme „Zorile". "Până la finele anului şcolar, revista

2 9 ) Bir. P. Şpan, profesorul art. cit. pag. 4—5.

3 0 ) Anuarul Institutului pad.4eol. Sibiu « i . 1909—10.

noastră „Zori le" iai apărut în 18 nu­mere de câte 16 pagini scrisă cu mult gust de către cel mai bun caligraf din secţia pedagogică. Titlul lucrări­lor şi literile mai mari delà începu-meredecâte 16 pag., scrisă ou mult decor ornamental. Revista „Miu\za" a secţiei teologice a apărut în acel an abia în 8 numere de dimensiuni si­milare cu a noastră. Astfel i-am în­trecut. Dar i-am întrecut nu numai în anul acela, ci şi în anii următori. Colecţia revistei se compacta la fi­nele anului şcolar. îmi reamintesc că în cea dintâi colecţie a „Zori lor" adecă în acea din anul 1906—7 am publicat şi un frumos număr de doi­ne şi cântece populare aranjate pe note, din o colecţie a mea proprie. In Nr. 1 al revistei pe pag. întâia, deci ca introducere, am publicat o poezie a mea, inspirată din însufleţi­rea situaţiei, în care vorbeam de idealul ce ne preocupa în acele vremi şi de munţi, ce despart fraţii, pe ca­re Dumnezeu şi virtutea noastră îi vor prăbuşi odată. Din acea poezie, profesorul meu Dr. P. Şpan mi-a eliminat vreo două strofe, spunân-duwni cu bunătate în faţa societăţii, că idealul noistru de atunci, trebue mai mult simţit decât scris şi mărtu­risit. Ce vremuri au mai fost şri ace­lea!

Amintesc acestea nu pentru a adu­ce vreo laudă cuiva, ci pentru a ca­racteriza fondul de gândire ce stă­pânea sufletul acelor vremuri, care încen a trece în zarea uitării.

Dar de dragul adevărului nu pot să retac că societatea noastră lite­rară la început n'a mers tocmai du­pă aşteptări. Viaţa ei a fost tulbura­tă din când în când de ambiţiile u-nora, care ar fi dorit să ocupe dem­nităţi în societate şi de acei; cărora li se respingeau lucrările.

Din caiuKa aceasta preşedintele Dr. P. Şpan mina exoperat liber parcurs la poarta institutului care se închi­dea la 7Vî seara — lucru destul de

mare — ca să ţin -mereu contact cu •el, să-i dau referinţe asupra soci ei ă-ţii şi să primesc sfaturile şi îndru­mările necesare. îmi spunea seara, când pleca delà cursuri, uinde să-1 caut şi la ce oră. De, multeori îl cău­tam acasă, alteori la restaurant, un­de lua cina cu alţi profesori delà şcoala noastră. La restaurant mă che­ma la masa lor, mă întreba dacă am cinat, îmi plătea câte un pahar zu bere şi asistam la discuţiile lor înţe­lepte. Cât am profitai din acele dis­cuţii! Urmau apoil chestiile societă­ţii noastre. Uneori uitând să ia bani cu sine să plătească masa, mă trime­tea acasă la el să-i aduc. Du-te — îmi spunea — şi ia cheia camerii din cutare loc, camtă apoi cheiţa în cu­tare loc, descuie lădiţa cutare, ia a-tâţia baini, pune cheile, iar la loc şi adu-mi banii aici.

Camera lui simplă de aspect, cu o măsuţă în mijloc pe care sta în per­manenţă opera dascălului său Dr. W . Rein, frtijimos legată şi cu litere de aur, apoi două scanne, un pat, un dulap şi um spălător. O femeie bă­trână, chiriaşă şi ea în aceeaşi clădi­re străină, îi făcea curăţenie. Totul simplu, aşa cum era vorba lui, zâm­betul şi sufletul lui curat, sincer şi sobru. De acest om cu o personali­tate atât de aleasă şi de care am stat atât de aproape ca un copil al lui, mă leagă atâtea amintiri înălţătoare, care azi câird mă gândesc că sunt peste 25 de ani de atunci, mă îndu­ioşează până la lacrimi". ( N . Bem-bea) 3 1 ) -

Mai aproape de cei mici. — „Contribuţia lui P. Şpani la orga­nizarea şcoalei de aplicaţie a fost deosebit de importantă. Necesita­tea ei deşi a fost semnalată în Sino­dul Arhidiecezan încă în anul 1870 de către pedagogul I. Popescu, ea

3 1 ) Dir. P. Şpan, profesoi-u]..., Luceafă­rul An. I I I , 1936.

m'a devenit o realitate decât în ur­ma hotărîrii Consistorului, în anul 1898. Până aci practica pedagogică, puţină câtă se făcea, candidaţii erau siliţi să o facă prin şcolile primare confesionale din Sibiu. In anul 1892 Şpan în urma însărcinării pe care a primit-o delà conferinţa profeso­rală a Institutului, întocmeşte un întreg plan de activitate pentru a-ceastă şcoală. Noi expunem acest raport mai amănunţit fiindcă sunt vederile ulniui dascăl începător, ve­deri, care după cum arată cărţile sale de Metodică, Didactică şi Pe­dagogie, prea puţin au fost modifi­cate. 1

„ O şcoală practică — ne spune el în acest raport — care să cores­pundă pe deplin destkiaţiunii sale trebue astfel întocmită, încât în a-ceea să se oglindeze întreaga viaţă şcolară, atât din punct de vedere al predării raţionale din deosebitele obiecte de învăţământ, cât şi ,al vie­ţii ei externe: local, banei, hărţi, mijloace de intuiţiune etc. pentruca astfel elevii să înveţe a cunoaşte din iinltuiţiune proprie cerinţele unei scoale bune". O altă cerinţă tot atât de esenţială ca şi cele precedente este şi aceea „de a avea un învăţă­tor care să se poată ridica la nive­lul cerut de .ştiinţa Pedagogiei de azi şi să fie capabil de a propune comtform principiilor metodice ale acestei ştinţe", pentrucă numai cu un învăţător bun „ e posibil a se a-răta modalitatea cum cunoştinţele teoretice, ce se predau elevilor de pe catedră pot fi aplicate în practi­ca şcoalei". Astfel cu toate silinţele nu vom ajunge la rezultatele dorite şi nici nu se va „introduce un nou spirit în sânul îinvăţătorimii noas­tre". Convins fiind că arta educaţiei necesită o oarecare dibăcie în a apli­ca principiile ei, cunoscute teoretic, fixează mai de aproape împrejură­rile absolut necesare pentru a ajun­ge la această dibăcie. „Spre scopul

acesta ar fi de lipsă ca elevii peda­gogi să aibă anumite o r e de ospi-tare (asistenţă) pe lângă orele când au să propună ei înşişi. Mai departe ar fi de dorit ca elevilor să li se îm­partă obiecte de învăţământ, având să propună continuu un timp mai îndelungat, după cum air permite numărul elevilor din cursul I I I pe­dagogic, iar învăţătorul din şcoala practică să fie supraveghetor în de­cursul instrucţiei, pentru ca să nu se facă greşeli din punctul de vede­r e al materialului şi a metodei. In­strucţia deci să o îngrijească elevii pedagogi sub continua supraveghe­r e şi conducere a învăţătorului delà şcoala practică".

Mai cere apoi ca fiecare elev să fie obligat să ţină una sau mai mul­te lecţii de model în faţa colegilor, a profesorului de pedagogie, even­tual şi a altor profesoiî. In o altă oră să se facă critica lecţiei. Critica să fie prezentată în scris de către un elev însărcinat de mai înainte cu aceasta. La observările acestuia se adaogă cele ale colegilor, ale profesorului de pedegogie şi a ce­lorlalţi profesori prezenţi 3 2).

Cine nu vede în aceste propuneri sistemul seminarului pedagogic-uni-versitar delà Jena cu acel „Teoreti-cum, Practicum şi Criticum".

„Acest plan n'a putut fi aplicat iar secţia pedagogică a Seminarului pedagogic-teologic a rămas şi pe mai departe fără şcoală de aplica­ţie; învăţătorul delà şcoala unde se făcea practica departe de a fi cores­puns cerinţelor unui învăţător mo­del.

La începutul anului şcolar 1892— 93 a încercat personal să-şi formeze

3 2 ) Concepţii]© şi realizările art. cit. ipg. 16.

învăţătorul şi pe elevi în spiritul noilor metode de predare, propu­nând însuşi câteva lecţii în faţa lor. Osteneala însă i-a rămas zadarnică în ce priveşte pe învăţător, pentru-că acesta n'a reuşit să-şi însuşească tehnica metodologică. Cu elevii a apucat alt drum. Le-a dat o isto­rioară morală ca să o prelucreze în scris după treptele formale. Le-a corectat-o la toţi, apoi a designat pe doi inşi să o predea, primul prime­le două trepte cel de al doilea res­tul de trei. După lecţie, în o altă oră, s'a făcut critica, unul dintre elevi citindu-şi observaţiile făcute în scris, au complectat alţii şl în ur­mă profesorul „căutând în felul a-cesta a ne corecta şi învăţa unii pe alţii şi a stârni astfel un fel de emu­laţie între elevi". Lecţiile următoa­re au fost prelucrate numai de cei designaţi. A întocmit însă de aşa ca din fiecare obiect de învăţământ să se predea cel puţin două lecţii în faţa tuturor, urmându4e criticile corespunzătoare în scris şi oral.

Incercăjrile făcute paină în anul 1898, în împrejurări! nefavorabile i-au dat posibilitatea să-şi formeze un sistem, pe care 1-a aplicat în în­tregime de aci încolo în „Şcoala practică a Seminarului pedagogic-teologic" 3 3 ) care nu era alta decât şcoala primară susţinută de biserica ortodoxă din Sibiu—(Cetate, pe care Comsistorul o ataşează în acest an Institutului în urma raportului pe care-1 face Dr. P. Şpan. Modificări­le aduse în cursul timpului planului schiţat mai sus nu au nici o impor­tanţă.

— Va arma —

3 3 ) Concepţiile ,şi realizările etc. art. c i ­tat p. 16.

O I S T O R I E D I N Z I L E L E N O A S J R E . R O M A N

de L U D W I G D E T T E R

TRADUCERE de ŞT. O. IOSIF.

CEASUL RĂU*)

Câteva zile mai târziu. Şi ceasul rău veni. Era îmtr'o Miercuri, după amiază, între

ceasurile trei şi patru. Până la patru ţinu vremea de studiu. Delà patru până la cinci şi jumătate,

timp liber. Doamina Baumgarten iplecase pe la trei,

ca să iacă mişte cumpărături. Etrwin şi Franciscanul aveau gimnasti­

ca delà trei până Ia ipatru. Gertruda isprăvise cea mai mare parte

dim* lucrările şi studiile ce le avea de fă­cut pentru ziua armatoare.

Pe urmă mai avea şi orele de seară la dispoziţie. In ceasul deda trei până la patru voia să guste deliciile romanului „Ekkehard".

Ajunsese până la capitolul al optulea — şi acest capitol „Audifax" îi hărăzi o jumătate de ceas plină de farmec.

Se gândea cu nesaţ la cele două figuri de copii — Audif ax şi Hadumoth — aşa de drăguţe, aşa de pline de credinţă copilă­rească, de încredere naivă şi de dragoste curată i se înfăţişau în mintea ei.

Văzu ceruil nopţii albastru, plin de scân­teierea stelelor şi auzi din gură de copii tâlcul şi nădejdea vieţii.

Aşa de mult se adâncise în farmecul acestei închipuiri pline de graţie.

„...nimeni să nu râdă de o credinţă aşa de tare şi adâncă, chiar dacă nu mută nâciun munte din loc, şi nici nu desco­pere vreo comoară".

*)l Vezi conţinutul paginilor .anterioare din romao la Cronică, în notiţa: Roma­nul nostru.

Citi IOU evlavie această frază şi o reciti iarăşi şi iarăşi.

Atunci i se păru că cineva a bătut la uşa odăii mamei sale.

Trase ou urechea. Nu auzi însă nimic, decât doar vocea

Berarului chicotind înăbuşit şi glasul cinstit şi deschis al Pădureaniului.

Atunci cineva bătu iarăşi — lămurit tare îşi de trei ori una după alta.

Cât p'aci să se sperie. Cine putea să fie? Sigur că Berarul care sosise acum »

jumătate de .ceas, în zăpăceala lui, nu în-caiase uşa delà coridor.

Făcu o mişcare ca să vadă cine e şi atunci auzi glasul (pedelului.

Repede luă romanul „Ekkehard", des­chise zăvorul uişei care da în odaia stu­denţilor, trecu în odaie şi asvârli cartea în cufărul deschis aii Berarului.

„Lasă cartea în cufăr. Ai uitat uşa deschisă. Pedelul meu a pătruns în casă" — strigă .ea mânioasă către Berar.

Pe urmă se întoarse să întâmpine pe-neaşteptatul musafir.

Berarul însă era cu totul preocupat. El văzuse Mumai cartea sburând în oufăr. Cuvintele dojenitoare nu le auzise.

Lesne de înţels pentru ce. El pusese o scândură pe masa de stu­

dia. Pe dânsa frământase iarbă de puşcăi umedă şi din plămadă alcătuia popiei mici.

Cinci popiei de acestea erau gata şr .plămada se isprăvise. Vroia să dea o idle© clară iPădureanului despre activitatea şî urmările vulcanilor. De curând auziseră la şcoală despre vulcanisai. Padureanuí

urmărise cu atenţie încordată toate aces­te preparative.

„Astea sunt aşa dar isacaluşele?*) 'în­trebă dânsul şi se uita ,plin de veneraţie îa (popicele mici şi negre.

,,jDa, dar mici", răspunse Berarul. La noi acasă, în curte, am făcut altele mult mai mari. Măi, să fi văzut cum şuerau şi vâjâiau, die îngheţasem toţi de spai­mă! Acum hai să le dăm foc!...

In clipa aceasta Gertruds intrase ca o furtună în odaie, asvâriise pe Ekkehard în cufărul deschis şi strigase vorbele pli­ne de mânie la adlresa Berarului

Acest fapt produse oarecare zăpăceală. Dar momentul solemn sosise. Berarul trase un chibrit şi4 ţinu 'aprins 0>a vâr­ful fitilului celei dintâi popiei de pul­bere, apoi la ©ea de a doua şi de-a treia.

„Cele două din urmă le vom aprinde mai târziu".

Fiecare din cele trei popiei luă foc nu­mai decât, şueră puţin, ţâşni o leacă şi asvârli o ploaie de scâintei la înălţime de-o şchioapă în aer.

Pădureamiul sta încremenit. Frica şi curiozitatea se amestecau în

ochii lui. Berarul îşi freca mâinile de bucurie şi

zâmibea: „E splendid, frăţioare!..." Atunci auziră uşa dô afară scârţâind

şi pe urmă paşi puternici spre odaia stu­denţilor.

„E pedeilul nostru!" — zise Pădureanul galben ca ceara.

„E pedelul nostru!" spuse şi Berarul cu vocea sugrumată de furie.

Un gest, o săritură — şi popicele arun­cătoare de -scântei şi fum, dimpreună cu scândura dispărură în adâncimile cufă­rului. Capacul puternic cu numele Bera­rului presat pe el, acoperi taina. Pedelul intră.

Berarul şi Păidiureamul stăteau ghe­muiţi la masă cu uri aer de seriozitate adâraeă.

*) Am ales acest termen popular pen-tai Speiteufel, (fr. moine) care im se poa­te traduce pe româneşte. N . Tr.

Pădureanului îi tremurară genunchii, apoi braţele şi manile, pe urmă îl scutu­ră peste tot un fior de friguri — un sloiu de ghiaţă până 'n măduva oaselor! Brr! făcu el pianissimo. Nu se simţea în stare să ridice ochii. Berarul în schimb era la înălţimea situaţiei. Era liniştit.

încet şi grav înălţă capul şi aruncă la pedel o privire piliină. de nepăsare şi dem­nitate. In ultimul 'moment se amestecă şi o umbră uşoară de indignare, în pri­virea lui, parcă ar fi vrut să spună: „La ce mă turburi când învăţ! N'am vreme de pierdut!"

Pe urmă salută uşor. Şi Pădureanul salută; el se sculase în

picioare şi sta cu 'Capul plecat. „ îmi pare bine că vă găsesc învăţând"

zise pedelul cu bunăvoinţă. „Eu şi .recto­rul vostru ne gândim numai la binele vostru. Zelul cinstit îmi impune oricând. Am să mă îngrijesc ca să vedeţi acest lucru intra lineas în atestatele voastre". Odată cu tonul părintesc pedelul luase şi 'muitra unui protector distins. Berarul tre­bui să lupte din răsputeri ca să nu is-buenească într'un hohot de râs sgomotos.

„Totuşi, undie's ceilalţi doi?" întrebă pedeilul şi faţa lui schimbă pe loc masca de protector cu aceea a unui agent de poliţia

„Erwin şi Franciscanul au oră de gim­nastică" zise Berarul.

Pedelul îşi scoase carnetul, deschise la pagina unde era orarul, citi tare clasă după clasă, ceas dtupă ceas. materie du­pă materie, şi grav, ou fruntea încreţită, trase afară creionul delà carnet. „Aşa e!" zise el apoi.

„Adevărat! Amândoi suinit elevi .în Clasa a opta. Anul aista am pu6 gimnastica Miercurea delà 3—4; am pierdut din ve­dere aceasta". Pe urmă vârî creionaşul negru, cu capătul nichelat, în notesul îm­brăcat în piele închisă şi puse notesul frumuşel în buzunarul surtucului, care purta pe căptuşeală monogramul nume­lui său, cusut cu fir.

„Salutaţi din parte-mi pe buna voastră.

jgazdă — şi jşpuneţi-i că domnul pedel -a tfost mulţumit".

Berarul iăcu o -adâncă reverenţă — gă­sise un prilej minunat să râdă, *u poftă, tfără să fie oabermt — si zise: „Vă œ"u-turnim!"

FădureaiHll imită, ca o umbră şi un •«eou, toate gesturile şi cuvintele celüi-

. lallt şi abia acum scoase, pe ascuns, un loftat adânc. Pedelul sta gata -să piece — stăpânit în aceeaşi clipă de o gândire •adâncă.

„Da, tocmai, un lucru toca." — şi ochii -săi mai aruncară o privire de vultur ,pf io. •camera studenţilor: „Cărţile voastre sunt în regulă?"

Berarul, care urmărea fiecare privire a •pedelului, sări ictela ilocul său şi trase perdeaua verde din faţa poliţei cu cărţi.

Peste tot, nicium cusur. Ochii pedelului cercetară paturile în

treacăt. Din două mişcări, "Berarul fu lângă •pa­

turi, dete la o pante cuvertura şi ridică 1m aer plapuma "fiecăruia.

Alb, orbitor de alb, 'Strălucea aşternutul. •Chiar în dimineaţa aceea gazda pusese ^albitură nouă, curată.

„Curat peste itot! Aşa cerem şi noi, eu -si domnul "rector. Şi cuierele voastre?" în­trebă pedelul cu cea mai mare bună­voinţă.

De astădată Tierarui nu mai făcu nici •o săritură.

Parcă i-ar fi trecut un cuţit prin ini­mă.

Se îngălbeni. Pădureanul se făcuse mititel de tot. „Şi cuferele voastre?""întrebă pedelul cu

•nevinovăţie, crezând că Berarul nu 1-a înţeles.

Atunci Berarul îşi veni iarăş ta fire Şi îşi recăpăta liniştea de mái înainte; el "zise cu un râset uşor în care smerenia -era amestecată cu sentimentul biruinţii sigure: „Toate sunt In ordine, domnule Pedel! Gazda le- a căutat pe (toate chiar azi dimineaţă".

In clipa asta 3e petrecu ceva neaşteptat. Aşa e vieaţa!

Suiat pe lume o mulţime de ipismătareţi care râvnesc la cea mai mică fericire câş-tigartă cu mari jertfe, o mulţime de ra­portori, pârîtori ascunşi, spioni perfizi, lichele ooare- dau ocol mai marilor, se tâ­răsc, dau din coadă, se linguşesc #i « e gudură pe lângă ei, numai ca să se pună în evidenţă la orice moment potrivit — aruncând umbra asupra colegilor, cama­razilor... şl-o irofule!—prieteniilorlor, folo-sindu-se de toate imiiloacele imagiriahile, ca să -aducă la cunoştinţa personalităţilor marcante toate hârfelile şi mahalagisme­le care ar putea influenţa situaţia. Aşa •şi acum.

Astfel de năpârci îşi iau apoi pe lân­gă slujba de pârîtorî şi rolul de apără­tori, zicând: .„Fireşte că n'aş putea sa afirm acestea cu certitudine, nu le-ara văzut eu ou ochii mei, le ştiu numai delà nevastă-mea şi ea le-a aflat delà o eu-•snoscută a unei rudenii depărtate. Colegul sau camaradul "N. N . este doar cel anaî "bun prieten al meu!" — Puf! Asta e lin­guşirea cea mâi scârboasă!

O asemenea fire de năpârcă, târtftoare şi perfidă, luă forma unui norişor de pul­bere şi ieşi pe furiş pe o gaură, din cu­fărul Berarului; din nefericire Bera­rul, în graba cea mare, nu-1 închisese destul ide T>iné! Şi se furişă îmoetinel, afară, se întinse şi se prelinse şi se lungi şi se înălţă în aer până ce ajunse la na­sul pedelului. Acolo se încolăci ca um şar­pe, se lăsă ipe burtă — ca un adevărat lingău — şi pătrunse gudurânduHse în nara largă, păroasă a pedelului — şi — îl ghidili.

Pedelul îşi luă în acest moment un aer sever de sfânt, întocmai ca Moise înainte de a arunca de pe muntele Sînai tabla legii peste "IsraeTiţii oare dănţuiau în ju­rul viţelului de aur. Apoi strigă — pede­lul, bine înţeles — ,cu vocea detunătc-a-re: ^Miroase-a praf de puşcă!" Vocea luî se asemăna în acest moment foarte mult cu aceea a ^uriaşului din poveste, care striga din odaia lui, pe când femeea sa căuta sa ascundă pe cei şapte copilaşi

mevinovaţi: „Miroase-a carne de om!"

Nasul pedelului şi începu numaidecât să strănute.

(Perfidul norişor de (pulbere ieşi repede afară din nara păroasă şi ebură până lângă pat, unde sta Berarul.

Când zări ce galben de spaimă era Be­rarul, căruia totuşi iii datora existenta sa, norişorul de pulbere, ca orice lichea, fu cuprins de milă: „Scumpul şi bunul meu Berar — îi şopti —. n'am voit să te trădez, nici <ie cum — ţi-o jur pe onoa­rea mea!"

Berarul însă, ca un bărîjat ce era, a-runcă o privire plină de dispreţ asupra norişorului care mirosea aşa dé urît.

Apoi, cu puterile de oare mai dispunea, primi lupta eroic.

Im vremea asta Pădureanul do fiică mai scăzu cu cinci centimetri; îi tremu­rau nu numai genunchii, dar până şi cerceii din urechi, (pe cari maică-sa în­grijise din vreme să-i fie atârnaţi Ha fie­care ureche, ca mijloc sigur împotriva l>oâleIoir de ochi şi de creier) —• ba încă" cerceii începură să joace de-a-biinelea. El şoptea neîncet ait îh sine: O sfinte Quirin delà Pílgramsberg, nu mă lăsa! — Bu­curos — ţi-o făgăduesc cu jurământ — am să-ţi aduc de Paşti un prinos de cea­ră, Sin forma unei cărţi cu preţul de zece pâină Ia cincisprezece pfenigi. — Bucu­ros! — 0, sfinte Quirin, nu mă lăsa!"

Berarul însă înainta, ea un adevărat' luptător: .^Scuzaţi, domnule pedel, vă" înşelaţi, nu miroase a praf de puşcă; noi amândoi, Pădureanul şi ou mine, n'àm văzut de când" suntem nici măcar un fir de praf de puşcă".

Dar aici n'o nimerise Berarul. El era adică diplomat şi politician îh

mai mare măsură decât psicliolog şi cu­noscător de oameni.

Căci un cunoscător dè oameni ar fi trebuit să procedeze cu totul aflrtmihterea. Pedelul era un om afară din cale dè bla­jin; el" nu purtă Sâmbetele niciunul stu­dent; pricepea şi'glumele şi lüa şi el par­te la ele; pe cât' îi îngăduiau demnitatea çi'datoria-lui dè funcţionar: El'se>socotea-«freţptt. um părinte ai: tinerimii; — şi; asta;

cu atât mai mult că n'avea copii. Băieţi^ lui, cum le zicea el, când avea chef! V a i de acela care cuteza să se atingă de „la^ tinişti"; ei se ridica atunci, mare şi pu­ternic ca Wothan însuşi — şi striga cm vocea făuritorului de fulgere: „Noi, lati­nii, suntem doar oameni mai de seamă!"

Dacă Berarul ar fi fost mai psichalog şi ar fi privit mai adânc în sufletul pe­delului — atunci i-,ar fi stat la (îndemână» uo mijloc minunat; ea- să scape din aceas­tă grea Încurcătură.

Putea să cadă în genuincfii dinaintea* pedelului şi să mărturisească: „Domnuîe* pedel, văd că nimica nu poate scăpa pri­virii d-tale agere; de aceea mărturisesc-smerit şi fără înconjur: puţin înainte de* a intra d^tâ am ascuns în cufărul meu> cinci săcăluşe cu praf de puşcă. Din ne­fericire erau aprinse. Tocmai voiam să» explic "Fădureanului activitatea vulcani­lor; era aşa dar în legătură cu- cele ce~ am învăţat la şcoală.

„Te • rog..."" Ou asta ar fi cucerit inima blajină a*

pedelului; căci pedelul avea o mare slă­biciune pentru şcolarii smeriţi,respectuoşi? şi supuşi.

Ih primul moment; de pe Buzele pede­lului s'ar fi deslănţuit —• cum zicea el — o straşnică filipică, având în vedere dom*-nitatea slujbei sale, care trebuia afirma­tă; dar la urmă pedelul ar fi zis cu si­guranţă: „Pentrucă te văd plin de pocă­inţă, fiule, fie-ţi iertat!" Pădureanul s'ar-fi folosit de acest mijloc de scăpare, fără* îndoială; din nenorocire, nu-i trecu» prin minte această idee mântuitoare; el­se ruga în, gând din ce în ce mal fierbin­te là sfântul' Quirin delà Pílgramsberg.

Dar Berarul era prea mândru ca să sei umilească în faţa pedelului.

Sângele strămoşilor săi clocotea fin el;, al acelor strămoşi "care dè decenii în mi— cuL oraş natal plăteau celle mai mari b i ­ruri şi aveau cele mai mari venituri — se vorbea dè treizeci până là patruzeci de* mii netto, —ocupase cea mai înaltă dem* nitàte-din comună" — locul de primar — şi: puteau; deci să", se plimbe ca nişte.' ses-

anfeei prin orăşel — acest sânge al stră-«moşilor clocotea în vinele lui şi el nu se Înclină.

Zise deci âmcă odată hotărît şi obraz-aiic: „Domnule pedel, vă înşelaţi, acesta jm-i fum de praf ide puşcă!"

Dar prin aceste -cuvinte se dete de gol; tară să vrea pusese degetul tatr'o rană •veche,, pe oare era destul numai s'o a-5ti,ngi, ca pedelul să sară în sus.

„Nu-i fum de praf de puşcă?" strigă el mânios.

— Nu-i fum de praf de puşcă? — Dar cu cine vorbeşti tu, piciule?"

Şi-şi înălţă capul, şl4 înălţă ca un leu înţepat de o muscă — îşi scutură pletele şi mugi:

,;Un an încheiat, pieptul acesta" — şi -se lovi cu pumnul în piept, oare dete un «cou ca un butoiu de bere, deşert — ,,a respirat numai praf de puşcă, în vremea marelui războiu 1) şi odată, în faţa Bel-îortului, opt zile în şir, am stat învăluit într'-un fum gros de praf de puşcă, şi «ochii mei n'au putut să zărească vârfu­rile baionetelor duşmanilor, de cât în clipa când ei ţinteau asupra mea delà o distanţă de câţiva decimetri. Şi tu — tu, tinere ageamiu, vrei să mă înveţi tu pe mine cum miroase (Praful de puşcă?

Tinere, nasul meu e mai sigur dim e-poea aceea mare, e mai sigur ca toate t>arometrele şi termometrele din lume — şi ţi-o spun deci cu siguranţa'unui dicta­tor: „Aici miroase a priaf de puşcă! — Mărturiseşte şi dă pe faţă!"

Şi ochii săi descoperiră numaidecât is-vorul fumului.

El năvăli asupra cufărului parcă ar fi avut dinaintea lui o baterie inamică.

Berarul sta pe loc, biruit. Pădureanul se sprijini die dunga patu­

lui, şi mai atras, mai delà sine, căzu pe aşternut. Um gest, o mişcare îndemânate-că din partea pedelului — şi capacul cu­fărului se isbi de perete.

Dar afnuci sări In ajutorul oopiitor un aliat la care nu se aşteptau die loc.

Un nor gros, puternic, întunecat, de s ) Războiul franoo-german din 1870.

pulbere,, isfoucni din cufăr, împresură, ca un polip cu sute de braţe, pe pedeli, î i învălui capul şi se băgă ca un. ghem tot mai adânc-ta gura şi gâtlejul pedelului. .

Acest asalt perfid găsise ou totul ne­pregătit pe omul ce trecuse odinioară prin focul războiului.

Din câteva salturi ajunse la fereastră, pentru ca să biruiască mai lesne pe ina­micul smuls din mijlocul gloatei. O ma­nevră excelentă, fără îndoială! Dar ina­micul nărăvit îl apucase ide gât zdravăn.

Şi cum pedelul sta gata să-şi dea su­fletul, începu să vâslească cu braţele prin aer şi să sară prin casă, îşi îndoi* corpul când la dreapta, când la stânga, când înapoi, se ridica iarăşi, se încovri­ga şi se 'nvârtea ca un om-şarpe la re­prezentaţiile de seară, tuşea, pufnea, hâ-râia şi scuipa în jurul lui.

Berarul îngheţase de spaimă la înce­put, când norul sinistru sări. ca un ba­laur din cufăr şi împresură pe pedel, şî cânld văzu ce luptă grea şi îndărătnică se pornise. Se temea ca nu cumva pede­lul să păţească ceva, şi asupra lui că­dea atunci toată vina.

Dar când se încredinţa că acesta va birui până la sfârşit, graţie stratageme­lor sale excelente, pline de prevedere şi eroism — atunci nu-şi .putu opri un zâm­bet vesel, fericit •— în orice caz foarte răutăcios.

Până şi Pădureanul care murise şi în­viase de frică, când zări acuma pe pedel făcâind asemenea salturi şi exerciţii gim­nastice, începu să râdă în taină, dar din toată inima. Era prea caraghios!

Tocmai în clipa când pedelul făcea uri salt nespus de nostim şi vâslea prin aer, ca un orb, cu braţele, se deschise uşa delà odaia Gertrudei. Pectelul delà se­minarul de fete intră condus de Gertru-da. Auziseră ' gălăgie mare şi alergaseră să vadă ce s'a întâmplat.

Când zăriră pe domnul pedel gimnasial zbuciumându-ise .ca un turbat, rămaseră muţi de spaimă.

Gel dintâiu gând al pedelului delà se­minar, fu acesta: „In oirnicul minţii co-

legului tău de sigur că. &-a= stricat o ro­tiţă".

Câflïd 4s4 niai reveni din spaimă, strigă cu gflasul lui subţire, cântător, de copil, în 'care totdeauna avea un accent de nu. ştiu ce dulce jale: „Dar pentru Dumne­zeu, colega, oe este colega? ce 'nsmnează asta, colega?" Pedelul delà gitraiasiu în­că nu-şi recăpătase glasul; urt ghem gros de 'fum stătea încă înţepenit în. gâtlejul' Iui. De aceea el îşi întoarse ochii scăpă­rători şi ou degetele răsfirate ale- mânii drepte arătă repede spre locul ide unde-i venise năpasta — îşi dănţui mai departe.

fDar agerul pedel delà seminar, pricepu; îndată indicaţia dată de colegul său.

Repede alergă la cufărul deschis, dîti •tare se mai ridicau mereu molcomi nori­şori de fum în coloane drepte.

EI zări în adâncimea întunecoasă a cu­fărului trei puncte roşii, cele trei capete fumegâtoare ale săcăluişeflor aprinde.

ţEle clipiră o leacă din ochii- lor mari, roşii de jăratec şi asvârliră pë urmă, ca Ia o comandă, un nor gros de fum, păr­ea ar fi vrut să se ferească de ochii uri 1

cioşi ai pedelului delà seminaii-ul de fete. Acesta însă apucase repede scândura

şî o trânti la pământ. Strigă apoi către-Berar: „Stinge' Varsă apă peste ele!" Şi" glasul lui cânta, întocmai ca vântul fur-tunatec din Aprilie, când" trece ,pe lângă eolţ — înţigttat, aprig şi' subţire:

In O'lipa următoare, capacul• cufărului se închise cu sgomot.

A doua faptă a pedelului delà seminar. Şi -aceasta îşi avea scopul" ei Wne de»

finit. Acuma urmă a itreîa faptă. Din câţiva paşi, pedelul delà seminar

fu lângă colegul său care simţea că se Snneacă, şi începu să-1 care la pumni du­pă ceafă, parcă ar fi avut să bată toba mare într'un marş de răabofu.

Asta era prea de tot. Nici chiar Pădureanul nu se mai putea

stăpâni şî râdea,, râdea cu atâta poftă, eă două pârae de lacrămi începură să eurgă la vale ipe obrajii Iui palizi, pre-lingântdu-se sub cravata- lui" de satin:

De- câte ori nu întrebuinţase- pedelul delà seminar acest mijloc sigur în cazuri-de sincopă şi înnec.

Astfel şi de data asta osteneala sa cin­stită fu încoronată de succes. Pedelul de­là gimna-siu îşi veni în fire. Cu lacrimă în ochi scutură de câteva ori manile mân­tuitoare ale colegului său.

Pedelul delà gimnasiu mai aruncă re­pede o privire peste- câmpul de luptă şfc plin de mânie- examina feţele «omplicikw";

Dar în eile citi cea mai adâncă serio­zitate.

Aceasta îil făcu să-şi recapete aeruB plin de demnitate.

Acum veni partea a doua; Berarul sta cu stropitoarea, Gertrud®,

cu cana de apă lângă bombele care mafi fumegau câte- puţin;

Pădureanul aştepta, plecat, osânda. Râsul trecuse; Toţi simţeau gravitatea- momentului. Pedelul delà gimnasiu îşi vărsă foculL-

ţinând Berarului o predică furibundă, oare din nenorocire fu dès- întreruptă de­fuse, pufăeli şi hârcăelî necontenite dan" pricina gâtlejului" uscat de fum. Apoi 1» propunerea piedelului" delà seminar, tot cufărul fu luat în cercetare cu dé^arna-•nuntul.

Când glasul subţire, cântător, de copil,, a i pedelului deflia seminar fonfăi această? propunere, Berarul IS© turbură; Gertrud» însă îngălbeni.

Ştia doar- că d'e-acuma cu sîguiranţ& „EKehard" va cădea îh manile pedeluluf deià seminar.

Se şi vedea dinaintea tribunalului sé­min ariäü.

Aoum se începu percheziţia. Pedelul delà gimnaziu porunci cu un»

accent calm, pătruns dè demnitate: „Des-ehide-ţi cufărul!"

Berarul" îhiaihtă ca un osândit şi des­făcu repede capacul' împodobit ou piro­gravuri:

Când îşi văzu toate tainele sale desco­perite, sub ochii arzători al pedelilor, şdr când văzu că şi Gertrudâ aştepta cu pri­virea curioasa lucruriè ce SE vor da pe>

faţă, figura Berarului se împurpura pu­ţin ,de ruşine. Dar se stăpâni şi aruncă o privire sinistră înăuntrul ©ufarului.

.„Acum scoate bucată cu bucată!" tună pedelul delà gimnaziu, parcă ar fi avut dinaintea sa un batalion de Chineji. Cu um dispreţ nespus, întinse mâna Bera­rul, în plinătatea cufărului şi scoase la iveală, învelită în hârtie galbenă o şuncă pântecoasă, rumenă şi care răspândea un miros ameţitor.

Pedelul delà seminar înghiţi odată în sec. Berarul însă aruncă la pământ, plin de dispreţ, dinaintea picioarelor lui, splendidul ciolan de porc, cu carnea .ad­mirabil rumenită.

„Mai departe!" tună strigătul .porunci­tor al pedelului delà gimnaziu. Şi iarăşi se scufundă mâna Berarului în adânci­mea întunecoasă .a burtosului cufăr.

Şi avu noroc. înaintea ochilor atenţi ai celor doi pe­

deli apăru o cunună de drăgălaşi câr-măciori afumaţi, a căror formă şi miros trădau origina lor din Regensburg, pre­cum şi o limbă afumată, de porc, aşa de fragedă şi delicioasă la vedere, parcă sta gata să ţipe: ah! Şi pedelul seminarului înghiţi iarăşi în sec. „Mai departe!" tună a doua oară glasul poruncitor al pede­lului delà gimnaziu.

Un cozonac apăru. Gălbenuşul de ou lucea din belşug iîn aluatul amestecat cu bobite de struguri şi stafide. Partea cres­cută de deasupra era acoperită — cu un strat de zahăr pisat. Ademenitor şi dulce, mirosul cozonacului proaspăt se furişă în nasurile onoratei comisiuni precum şi a preveniţilor.

Pedelul seminarului strănută în treacăt şi încet,de două ori una după alta.

Pedelul delà gimnaziu, cu un aer plin de demnitate, îşi scoase din buzunar ta­bachera de conn de cerb veritabil, grava­tă cu numele său şi cu data anilor 1870— 71. şi cu ajutorul policarului şi al dege­tului arătător luă o priză de tabac par­fumat — Lotzbeck numărul I I — ridică în sus sprinceana dreaptă, îşi umflă larg nara dreaptă, jidărită de mirosul de şun­

că şi cozonac şi ca un excelent artilerist care, când e primejdie, împinge repede obuzul pe ţeava tunului — vânî taba­cul negru în nara largă şi foarte pă­roasă — şi îndată apoi răsună din nou ou glas de tunet, porunca: „Mai departe!"

Berarul întunecat puse cozonacul rotund pe podele, alături de şuncă şi cârnăciori şi îşi scufundă braţul din nou. De data asta iscoase la lumină' un pachet mărişor cu zahăr cubic. Această provizie ,i-o trimi­sese maică-sa, pentru ca să-şi poată în­dulci mai mult cafeaua de dimineaţă, pentrucă ştia că gazda făcea economie la zahăr.

Cu mâna stângă ridicase în acelaşi timp câteva tăbliţe de ciocolată, Stoll-werk.

Cu acest prilej,, cât p'aci era să-i cadă. în mâni romanul „Ekkehard".

Dar cu un gest cavaleresc î l vârî repe­de în apropierea ocrotitoare a rufelor. Niciunul din pedeli nu bagară de seamă această mişcare. Drept mulţumită pentru fapta lui eroică, Gertruda îi aruncă o pri­vire repede ca fulgerul, dar plină ide a-dâneă recunoştinţă.

Tăbliţele de ciocolată erau legate dră­guţ cu cordeluţe albastre şi învelite în hârtie foşnitoare de mătase.

Aceasta deşteptă bănuiala pedelului de la gimnaziu.

El presimţea fotografia unei „verişoa-re" în format ootav, dimpreună cu nelip­sitele scrisorile, şi de aceea întrebă ou ae­rul unui judecător de instrucţie: „Ce e învelit cu atâta grijă în (această hârtie de mătase?"

Cu un gest toidiemânatec, Berarul des-veli toate pachetele pe rând şi răspunse: ..„Ciocolată — un remediu împotriva văr­săturilor".

Pedelul delà seminar avu un zâmbet răutăcios, ca,re-i întinse . larg amândouă colţurile gurii.

Pedelul delà gimnaziu <îşi scoase bas­maua cu picăţele albastre, o ţinu ea pe-o perdea dinaintea ochilor — probabil ca să-şi ascundă desamăigirea — şi strănută

cu sgomot. Sub basma răsună stins po­runca: „Mai departe!"

Berarul se scufundă din nou. De data asta însă trecu multă vreme

până să iasă iarăşi la suprafaţă. Faţa lui cea roşie ca focul şi cu amândouă braţe­le strângea la piept toate lucrurile, ce se părea că aleătuesc restul comorilor sale. Voia să pue un capăt acestei torturi in­chizitoriale şi de 'aceea seoasese tot. .

Şi cu acest prilej era cât p'aci s'apuce romanul „Ekkehard". Dar un -suflet mare şi nobil de bărbat inu se idesminte în nici-o împrejurare a vieţii.

Şi aşa Berarul împinse şi de astădată romanul „Ekkehard", pe furiş şi cu o în­demânare extraordinară din ce în ce mai adânc ân cufăr şi tot mai mult sub tean­cul de albituri. II credea ca şi ascuns — nu i se mai zărea decât muchea de piele murdară si eticheta cărţii cu numărul 137. Atunci pedelul delà gimnaziu, căruia zăbava aceasta misterioasă îi da de bă­nuit, se aplecă după dânsul; Berarul îi simţi respiraţia caldă trecându-i peste obraji şi făcu vânt .cărţii.

Căutătura plină, de recunoştinţă pe care i o arunci Gf.-rtiuda nu-i scăpă nici de astădată din ochi.. Pedelul lui însă nu observase nimic.

Insă pedelul seminarului de fete, cu o-chii lui de uiliu, urmărise de-o bucată de vreme toate manevrările prevăzătoare ale Berarului. El zâmbi — era însă un zâm­bet rece ca ghiaţa — îşi suci de câteva ori în sus şi în jos nasul său coroiat — şi clipi din ochi. parcă ar fi voit să dea un avertisment gândurilor sale şi să le zică: „Fiti pe pace, ceasul vostru n'a su­nat taică!"

Şi tăcu. Berarul, cu multă băgare de seamă, pu­

se povara grămădită a comorilor sale a-lăturea lângă celelalte, aflătoare pe po­dele. Erau tot lucrări nevinovate: O cu-nuiniţă de smochine presărate cu praf de zahăr şi atât de strâns grămădite una în-tr'alta, pacrcă s'ar fi temut fiecare roate, să nu fie ea cea dintâi mâncată; două cutii cu cele mai bune curmale, străluci­

toare de grase ce erau şi umflate de bo­găţia sucului din ele.

Pedelul seminarului şopti colegului său în pripă: ,,0 cutie de curmale de acestea, costă o marcă. Ştiu preţul delà prăvălie.

Să arunci banii aşa!" • Să râzgâi aşa pe un copil!" Vorbele lui aveau un accemt de adâncă

indignare şi scârbă — şi o privire plină de dispreţ căzu asupra Berarului.

Patru turte de Bozen, două sticluţe ou parfum de viorele „Hohenizolleiin" şi o sticlă cu iapă de Colonia; asemenea par-fumuri slujiseră pe vremuri ca să.împros­păteze mereu mireasma celor doi tranda­firi veştezi ai Franciscanului,

O lădiţă cu mere, unele bătând în roşu, altele galbene ca Oămâia — se ridica din­tre sticluţele de parfum; alăturea, un al­bum voluminos de cărţi poştale, un fier de încreţit cu aparatul corespunzător şi o oglindă care se deschidea în trei părţi. Erau ustensilele din zilele de sărbătoare.

In toate Duminecile şi sărbătorile Be­rarul îşi friza părul. Mamei sale îi plă­cea să-şi vadă copilul că se poartă cu părul iui frumos, castaniu,, ondulat. ,,E dis­tins" fii zicea ea totdeauna când îi da instrucţii în acest sens. „Să ştii, dragă Max, că toţi domnii cei mari, la băi de mare, în staţunile climaterice vestite şi la teatrul curţii dim capitală, toţi se poar­tă cu părul aşa ondulat. Eu i-am văzut"

.Şi Max era copil ascultător. Fiecare cuvânt al mamei sale era pen­

tru el ca o evanghelie. Cum iubea el pe maicănsa! Acum sta serios dinaintea lucrurilor

sale grămădite toate una peste alta. In taină se bucura însă că isbutlse to­

tuşi să tragă pe sfoară pe cei doi pedeli. Şiret şi îndemânatec, ridiicâaid pentru

cea din urmă dată braţul iîncărcat cu lu­cruri, pitise între ele o scrisoare a ma­mei «ale si două cutii cu ţigări Salem-Aleicum. La acestea ţinea el doară mai mult ca la tot cuprinsul cufărului.

Ţigările ar fi fost fără îndoială confis­cate, ca trofeu, de către pedelul gimnaziu­lui.

. Dar bucuria lui tainică nu dură mult. Pedelul seminarului făcu un pas înainte, ca să-i şoptească colegului său un cuvânt ia ureche şi — numai întâmplător sa*u poate intenţionat atinse în treacăt cu vâr­ful piciorului său grămăjioara de lucruri aşezată de Berar pe scânduri cu atâta grijă îşi iprecauţiune, — şi grămada căzu în risipă — iar d ie mijlocul ei se rosto­goliră cele două cutii de ţigări Sâlem-Aleicum.

Capul de faun în lumină albăstrie, îm­presurat de rotocoale de fum, se rânjea către cei doi pedeli. Şi la vederea tuturor, dimpreună cu plicul ei roz, zăcea desco­perită scrisoarea mamei.

Berarul voi să se plece repede ca să^şi strângă de jos acest odor sacru.

Dar pedelul gimnaziului ghici intenţia Berarului şi, bănuind cine ştie ce, îi luă înainte. Dintr'o singură mişcare puse mâna pe scrisoare şi pe cutiile cu ţigări. ,,0 scrisoare cu plicul roz, cu chenare verzi!"...

El măsură cu nişte ochi de adânc cu­noscător figura cruntă a Berarului iritat la iculime.

„Şi mânia se explică — şi e un mo­ment compromiţător..." îi zise pedelul ia­răşi.

„Oare tinerii ăştia să fi început de pe-acum <să scrie răvaşe dulci?"

Dar Berarul îi aţinu calea şi zise: „Scu­laţi, domnule pedel, asta e o scrisoare delà mama" şi vroi să smulgă scrisoarea din mâniie pedelului.

Dar cu asta Berarul obţinu tocmai con­trarul de ce voia. Pedelul gimnaziului ţi­nea acum şi mai strâns scrisoarea şi zise cu ura, accent de necrezare şi batjocoritor: „Scrisoarea mamei tale o poate citi şi pedelul gimnaziului regal, când vine să-ţi facă inspecţie".

Zicând acestea, privi la 'Colegul său cu gând să citească o aprobare elogioasă toi ochii şi figura Iui.

Dar ochii şi figura acestuia rămaseră fără vieaţă.

Pedelul gimnaziului despătură scrisoa­rea şi o citi plin de curiozitate în lung şi

în lat, mormăind cuvintele, iar la urmă citi sfârşitul:

„Peste două săptămâni vei primi alt pachet, dragă Max.

Mănâncă şi bea cât îţi pofteşte inima şi nu răbda de foame bunul meu copil.

Mâncarea şi băutura te ţine teafăr tru­peşte şi sufleteşte. Fără mâncare şi bău­tură — nu-i nicio pricopseală!

Astea 's vorbe bătrâneşti! Dă şi gazdei o parte din şuncă şi câr-

năciori. Şi acum, fii sănătos! Mă rog la Dum­

nezeu în fiecare zi pentru tine şi te sărut de, nenumărate ori, unicul şi mult iubitul meu fiu.

Mama ta doritoare. Postscriptuim: De ziua sosirii tale î-n vacanţa Crăciu­

nului, vom tăia scroafa cea mare de rasă englezească.

Tatăl tău şi-a dat aprobarea. Moş^Crăciun a şi început să târguiască. Asta vroiam să ţi-o mai spun". Figura pedelului delà gimnaziu trecu

printr'o mare metamorfoză — delà cea mai gravă severitate până la zâmbetul de aderare.

„Fără mâncare şi băutură — nu-i pri­copseală".

Această înţelepciune a inimii de mamă îl zguduise. El dete înapoi scrisoarea.

„Nu m'ai minţit" zise pedelul. „E scri­soarea mamei tale. Dar iubirea maternă putea totuşi să te lipsească de aceste două cutii". El -citi tare şi silabisind eti­cheta de pe o cutie: Ţigări Aleicum: cel mai fin tutun din Orient, aroma neîntre­cută, calitatea superioară—perlă a Orien­tului".

„Pe cât ştiu, ţigările Aleicum tniu fac parte din obiectele de studiu necesare u-nui şcolar din a cincea clasă. Cutiile le opresc la mime" zise pedelul gimnaziului cu un zâmbet de uşoară ironie.

Berarul cu fruntea încreţită se uita în pământ şi tăceai

Pedelul seminarului înaintase cu un pas încă, aproape de tot de cufărul Bera­rului.

Un zâmbet rece ca ghiaţa îi flutură im colţurile gurii.

Berarul văzu bine acest lucru şi plin de teamă văzu ochii de uliu ai pedelului delà seminar cum caută să pătrundă prin albiturile sale.

Pedelul gimniaziumului întrebă:'. „ Nu mai ai nimica prohiibt în cufăr?"

Berarul aţinti asupra pedelului ochii săi mari albaştri ca cerul, ca privirea deschisă a conştiinţei împăcate şi zise cu accentul! cinstit al unei convingeri adânci: „Nu mai am nimica îmi cufăr, nimica în afara de rufe".

Pentru această nouă faptă bună, Ger-truda îi aruncă iarăşi o privire care ex­prima cea mai caldă mulţumită.

Atunci zise pedelul seminarului cu gla­sul său subţire, fonfăit şi cântător, ca de copil: „Mi se pare cam ciudat ca una din aceste rufe să aibă o îmbrăcăminte de piele închisă şi pe etichetă numărul 137! Dar poate că e o carte folositoare dintr'o bibliotecă şi oare s'o fi rătăcit printre al­bituri". El spuse acestea cu un ton de batjocură .aşa de dulceag şi desmierdător, că Gertruda se înfiora toată.

Ea îngălbeni. Berarul însă aruncă o privire-plină de

ură de moarte asupra pedelului delà se­minar.

Acesta n'o luă ta seamă. El se 'ntoarse cu toată faţa spre cole-

gui său şi scuzându-se ironic, zise: „Dar, colege, de fapt eu n'am ce inspecta aici". Pedelul gimnaziului simţi lovitura.

...Niciun .şcolar nu ascunde cărţi de bi­bliotecă (printre rufe" zise pedelul gimna­zial aprins de mânie. Şi căutând repede scoase la iveală cartea pe care Berarul şi Gertruda o crezuseră mântuită odată, sub teancul ocrotitor al albiturilor.

El deschise cartea. Foaia de titlu era ruptă şi în locuil ei era 'lipită o pagină de hârtie albă şi tare. Pe dânsa sta scris cu ronde: — „Ekkehard".

Scrierea neobişnuită dete de furcă pe­delului. El citi silabă cu silabă şi pe ur­mă încă odată legă silabele repede la o laltă şi citi tare: „Ekkehard".

Ochii pedelului delà gimnaziu scânteia-ră sinistru, cu atât mai mult cu cât pân& să ajungă ad citi întreg — fusese nevoiţi să înceapă de trei ori cuvântul cu totuJ necunoscut lor.

Pe urmă citi mai departe: „Roman" —. Pe faţa pedelului delà gimnaziu căzu o>

umbră adâncă şi rece, după cum un nor~ negru de furtună stinge soarele care bă­tea pe-o câmpie verde.

„Roman" citi el încă odată, ca să se în­credinţeze că aşa se ehiamă...

„de Iosif Victor Scheffel"... Pedelul delà gimnaziu avu o tresărire. El citi eticheta pe pagina dinăuntru a

copertei pe care sta tipărit: Cabinetul de lectură Hoffmann: Des­

part. Romane: No. 137... strada Strâmtăm Dedesubt era scris cu creionul: Indienii — Sioux — Explorator — Cio­

rap de piele... Era o întâmplare nenorocită!

- Ochii pedelului luară o expresie sinis­tră şi ameninţătoare ; ljmi.noa.se cu-noştinţi literare scăpărau în ei ca mete­orii Jn nopţile limpezi, albastre de Sep­temvrie.

,.De câteori şi cu câtă severitate v'aro» oprit, eu şi Domnul Rector, delà citirea istoriilor ou Indieini şi a .romanelor cu-bamdiţi!"

Gândul acesta şi povara răspunderii ce-cădea asupra lui în această clipă îi su­grumau aproape glasul de emoţionat ce-era.

El 4şi descarcă toată indignarea, arun­când-o drept în obrazul pallid al Beraru­lui, în vreme ce urla: „Ekkehard.—! Tu-citeşti asemenea poveşti cu Indieni şF bandiţi!"

„Asemenea istorii criminale! „De câte ori eu şi domnul Rector nu

v'affl atras atenţia — şi v'am ameninţat cu pedepsele cele mai aspre!

..Acesta e rodul ostenelilor noastre?" Vocea pedelului della .gimnaziu tremura-

de o întristare adâncă. „Si acuma tu citeşti asemenea macula­

tură!

„Şi tocmai (pe acest „Ekkehard"! In acest moment ai fi putut sa compari

expresia gânditoare a pedeiuluii cu figu­ra unui istoric literar — atâta înţelegere şi ştiinţă strălucea în ochii lui.

El zise: „Cunosc- pe „„Ekkehard" 'din doască to

doască, tinere —• şi ştiu că ea e o istorie cu Pieile roşii, ó carte dintre cele mai rele şi mai primejdioase..."

Vocea ipedelului dala gimnaziu suna mânioasă, şi surdă oa tunetul cândi se a-propie.

Atunci pedelul deda seminar strică tot efectul ,cu> glasul lui subţire, ca de copil'-

El observase zâmbetul luminos si plin de înţeles ce revenea mereu fluturând în ochii, ipe gara si obrajii senaimaristei Ger-truda Baumgarten, şi ştiu să-I tălmă­cească.

Be aceea pedelul seminarului nu m a i putea să rabde ca stimatul său coleg să se facă de râs în ochii elevei cunoscătoa­re fin ale literaturii.

Era vorba doar de vaza şi cinstea pro­fesională! De aceea zise cai accentul săa cântător, pe nas, zâmbind ca omul chib­zuit: — Iubite domnule coleg., trebue să-ţi atrag atenţia că te înşeli amar: „Ekke­hard" nu e o povestire cu Indieni; roma­nul tratează mai de grabă despre uini că­lugăr foarte învăţat, cuvios îşi statornic".

Era oare batjocură sau bunăvoinţă co­legială în tonul aşa de dulceag al vocei sale?

Pedelul seminarului cercetase pe vre­mea lui o şcoală populară de 8 clase, în-tr'un oraş mare şi primise o cultură su­ficientă şi un suflet setos de lectură.

El cunoştea nu numai cele mai bune scrieri ale bibliotecii şeoalei de fete, dar făcea apel şi la povestirile mai nouă din biblioteca profesorilor.

Acolo se afla şi „Ekkehard". El citise cartea aceasta acuma doi ani

şi icoanele ei minunate erau încă vii în mintea lui. îşi aminti şi gândul oare-1 stăpânise la citire. „O Ekkehard, ce ®tâm-gaciu şi nepriceput ai fost tu în vieaţă! O dacesă tinerică, plină de vieaţă, fru­

moasă, drăgăstoasă şi gata să se mărite^, ou moşiile ©i roditoare, cu lacurile, mun­ţii ,şi pădurile şi cu toţi clăcaşii ei,, hotă­rât mi^ar fi plăcut mie mai mult decâte principiali osificat, mumificat, bolnăvicios,, al renunţării ia toate"

Pedelal gimnazial se supără Ha înce­put văzând intervenţia colegului său şh măsură de sus până jos figura uscăţivă,., palidă a pedelului seminariail.

El simţi lovitura colegului său învăţat: şi o simţi lîndoit în faţa elevilor care r ă ­măseseră cu gura căscată. O clipă — şi pe-urmă Îşi dobândi iarăşi prezenţa de «PI— rit. El zise, întoncându-se spre pedelaF semimarului, ou măreţie: „Iubite domnule* •coleg! Dim partea mea poate Ekkehard' acesta să nu fie un roman cu Indieni ţ: dar Ekkehard de care spun ea şi pe ca-re-1 cunosc din doască 'n idoască, acest Ekkehard a fost un cavaler al tristei fi— guri într'unuil din cele mai primejdioase» romane cu Pieile roşii; asta o spun pe cu­vântul meu de onoare, eu Franţ Sale»-Baumberger, pedel regal la institutul re­gal al humaniştilor!"

Glasul lui puternic tună aceste cuvinte» în avizul celor de faţă.

Oare eu vocea sa gălăgioasă pedelul r e ­gal voia să acopere glasul discret al con­ştiinţei?

Pedelul seminarului de fete pricepu a— luzia grosolană ce reeşea destul de lămu-rit din vorbele „la gimnaziul regal al ha— maniştilor".

Dar el zâmbi cu nepăsare — şi se mul­ţumi să măsoare din ochi cu asprime şi-fără prea multă consideraţie• făptura de? gigant lămuritor a colegului său.

Acesta însă ma se sinchisi de căutătura, ce i-o aruncase colegul cu ochi de uliu. —• îşi îşi adânci privirile' aprinse In OCHII albaştri ai Berarului, ca să vadă dacă» elevul stă măcar o clipă la îndoială faţ&. cu afirmarea lui autoritară.

Era în joc autoritatea lui. Ochii Berarului priveau însă liniştit ş f

smerenia şi evlavia se citea în ei. Acest; fapt linişti pe pedel.

„Autoritatea ta n',a îndurat nicio vă-•~4ămare" îşi şopti el.

Apoi cu vorba mai potolită şi cu bună­ta te , îintirebă pe Berar:

„De când ţi^a căzut in mâni cartea asta?"

întrebarea -aceasta îl puse pe Berar în •«ea .mai mare încurcătură. Privirea lui

«se îndreptă întrebătoare spre seminaris-"ta Gertruda Baumgarten.

Aceasta nu mai voi să pună la încer­care mărinimia Berarului.

înainta repede şi zise cu voce hotărî-"•tă: „Scuzaţi domnule pedel, cartea e a mea". Pedelul seminarului crezu eă e o 'manoperă. El zise: „Dar pe .pagina dán năuntru a coperţii stă tipărit: Cabinet de 'lectură — strada Strâmtă numărul 137".

Tomul cuvintelor sale arăta lămurit că - -nu da nicio crezare la ce spusese semi-îiarista. Dar aceasta repetă încă odată •ou hotărâre: „Cartea este a mea", şi a--dause apoi: „Romanul „Ekkehard" l-am luat cu împrumut dán .cabinetul de lec­

tură". „De când"? întrebă ou mânie pe-delul seminarului. „De Sâmbăta trecută".

Pedelul seminarului urmărea fiecare mişcare a semimaristei.

„Când am auzit (paşii dumitale, am •descuiat repede .uşa care dă în odaia studenţilor şi-am aruncat cartea în cufă­rul ce sta deschis".

Ii venea greu Gert rudei să facă această mărturisire.

Roşcata şi gălbeneala se alungau -pe fa­ţa ei .drăguţă.

Pedelul idela seminar rămăsese acum, " la rândul său, ca trăsnit. Pedelul gim-'fflaziului ţinea încă în manile sale roma­nul „Ekkehard".

Dar acum se grăbi sănl treacă stimatu­lui său coleg şi -zise totodată:

„Aşa fund şi stând lucrurile de fapt, eu nu mai am ce inspecta aici". Repeta­se aproape silabă cu silabă cuvintele în­ţepate ce le spusese colegul său ceva mai

"înainte. Mutra şi accentul .cu care rosti aceste

-«uvinte nu puteau ascunde Sn destul bu­

curia răutăcioasă ce, cuprinsese sufletul pedelului gimnazial.

Ii făcea o deosebită plăcere întorsătura icareno luase afacerea şi că n'a rămas da­tor prietenului său muşcător.

Dar pedelul institutului pedagogic tre­cu aceasta ou vederea şi zise liniştit .către seminaristă: „Gertruda Baumgarten, iau pe „Ekkehard" ou mine.

Dumneavoastră ştiţi bine că n'aveţi voe să împrumutaţi cărţi delà cabinetul de 'lectură!

Eu îmi fac datoria!" Şi zicând acestea, puse cartea în bu­

zunar. Gertruda înclină capul şi nu zise ni­

mic. ,„Şi e datoria mea" zise către Berar pe­

delul gimnaziului regal ca să confise ţi­gările care nu folosesc nimic, strică să­nătatea şi sumit aspru oprite".

El puse în buzunarul mantalei cele două cutii cu chipul rânjitor de faun. Berarul îşi înclină şi el — ca un biruit — capul.

„Cât .priveşte praful de puşcă şi urmă­rile ce vor aduce după sine — îmi rezerv dreptul de a imdica Rectorului pedeapsa ce se cuvine".

Vocea pedelului gimnazial îşi redobân­dise accentul ameninţător.

Din câţiva paşi largi, părăsi apoi ca­mera.

Pedelul institutului pedagogic îl urmă, tuşind lin şi sonor ca un copil.

* * * In ziua următoare, în vremea recrea­

ţiei delà ceasurile zece, Gertruda fu che­mată la Directorat.

Când intră lîn cabinetul Directoratului, văzu pe masă, la mijloc, pe „Ekkehard" cu legătura ruptă.

Ea salută respectuoasă. Directorul sta la birou şi lucra. Din felul cum răspunse la salut se

putea ghici blândeţea cu care trata el pe eleve.

AceaS'ta-i dete curaj. Ii cădea foarte greu Gertrudei să ca­

pete o réprimanda din partea acestui

om, «axe totdeauna o întâmpinase cu o părintească bunăvoinţă şi la oare ea se uita ou atâta veneraţie.

(De câte ori na spusese elevelor sale, în timpul 'lecţiilor sau cu alte prilejuri:

„Pentru oamenii oare simt şi gândesc mai adânc, pentru oamenii .civilizaţi, lauda este «el mai important mijloc de educaţie şi stăpânire.

Daţi-mi cât mai multe iprilejuri ea să pun în aplicare aest mijloc.

îmi faceţi prin aceasta o mare mulţu­mire".

Şi de câte ori n'a întrebuinţat ei acest mijloc d « educaţie. Gândurile acestea îi veniră în minte şi o stăpâneau, o încon­jurau din toate părţile şi jparcă o arătau cu 'degetul, ameninţând-o.

Directorul se ridicase delà birou şi îna­inta spre dânsa.

„Gertruda Raunigarten". El se uită la dânsa — şi rămase pe

gânduri câteva clipe. Pe urmă privirea Iui căzu pe „Ekkehard".

, Da, bine zici. —• Dumneavoastră ve­niţi după această carte?"

„Da". „Cum aţi ajuns s'o aveţi?" Gertruida povesti acuma fără înconjur

cum încolţise hotărârea în sufletul ei. Ro­manul fusese comentat în ora de litera­tură a profesorului Moroff. Printre alte opere celebre a fost citat şi romanul Ek­kehard. Profesorul Moroff vorbise de el cu o deosebită însufleţire şi adăugase:

„Notati-vă pentru mai târziu: e de da­toria oricărui om cult să cunoască ase­menea opere magistrale; frumuseţea care respiră din ele, şi setea de vieaţă easre le străbate, influenţează asupra spiritului, precum o bae răcoritoare înviorează tru­pul ostenit în zilele arşiţei de vară".

Atunci i se trezi în suflet curiozitatea ca să cunoască această operă, adică pe Ekkehard.

Şi îl .împrumutase delà cabinetul de l e c ­tură.

,,-D-voasbră singură?" Directorul privi la ea cu luare aminte,. Dânsa simţi atunci cum i »e ridică f i e r ­

binte, roşeaţa în obraji. Directorul băgă de seamă şi nu mai

zise nimic. 'Nu voi să facă din ea o pârîtoare. Era un om delicat. „Bine" zise el. „iDar ţineţi minte un lucru: Aceste ca­

binete de lectură sunt institute comer­ciale, negoţuri lipsite de orice interes^ ideal; şi tocmai de aceea foarte primej­dioase pentru eleve. Cunosc primejdia ce­va ameninţă; puteţi s'o bănuiţi şi D-voa-stră. înapoiaţi cartea imediat după ter­minarea cursului de lastă dimineaţă".

Ii întinse loartea. „Făgăduiala, că n'ai să mai cercetezi-

cât vei fi elevă niiciun cabinet de lectu­ră, o socotesc ca delà sine înţeleasă; Chiar astăzi voiu pune în vedere acest? lucru institutului totreg.

De altfel biblioteca elevelor va dobândi-o sporire simţitoare.

Intrînsa va fi cuprins şi Ekkehard. Imi place să nădăjduesc prin armare că de^aci înainte seminarietele nu vor mat-apuca pe căi greşite în această privinţă.

Aştept — şi mai ales delà d-ta — « a •. elevele să se supravegheze chiar şi ele în­tre ele.

Nu sila, ci judecata trebue să vă stă- -pânească.

Puteţi merge!" „Mulţumesc" zise Gertrada şi-i veni •

bine să poată apune acest lucru. Bunătatea şi felul înţelept de a-ţi trezi :

glasul conştiinţei to suflet, era tăria a-cestui om.

Te săpuneai de drag şi de bună voie. Gertruda simţi mai mult ca oricare.-aceasta.

PAGINA JURIDICĂ.

LEGEA PENTRU MODIFICAREA UNOR DISPOZIŢIUNI DIN LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI NORMAL- PRIMAR.

-ÎJcoJi pentru pregătirea corpului didactic.

Amt. 4. — Şcoala normală este un aşe--zământ şcolar care are .drept scop să for-.me;ze corpul didactic al şcoalelor de icopii mici şi pe acala al şcoalelor primare.

a) Pregătirea corpului didactic al şcoa­lelor de copii mici se face în armatoare­le şcoli normale speciale: 1. Beiuş, 2. Bu-.«urşti-educaitoare, şi 3. Iaşi.

b) Pregătirea corpului didactic pentru •şcoaiele primare se face iîini şcolile nor­male de învăţători şi învăţătoare.

jŞcolile normale (de învăţători vor func­ţiona în următoarele oraşe: 1. Arad-con-iesională ortodoxă, 2. Bacău, 3. Bârlad, 4. Blaj-confesională, 5. Bucureşti, 6. Bu­zău, 7. Caransebeş, .8. Câmipuilunig-Muscel,

"9. Cernăuţi, 10. Chişinău, 11. Cluj, 12. Cristtur-Odorhei, 13. Deva, 14. Focşani, 15. Galaţi, 16. laşi, 17. Năeăud, (curs infe­rior), 18. Oradea-confesionaiă ortodoxă, 19. Oradea confesională, 20. Piatra Neamţ 21. Sibiu confesională ortodoxă, 22. Şen--drioená-Doroíioi, 23. Tg. Jiu, 24 Tg. Mu­reş şi 25. Timişoara.

Şcoalele normale de învăţătoare vor funcţiona în următoarele oraşe: 1. Bacău, 2. Brăila, 3. Buzău, 4. Bucuireşiti-Elena Doamna, 5. Blaj, 6. Cernăuţi, 7. Chişinău No. 1, 8. Chişinău No. 2-eparhîală, 9. Cluj, 10. Craiova, 11. Gherla-confesională,, 12. Iaşi, 13. Lugoj, 14. Măiguiretle-Iilfov, 15. Oradea, 16. Piatra Neamţ, 17. Piteşti, 18. P.loeşti şi 19. Sibiu.

Şcoala normală de fete No. 1 din 'Chişinăii va avea numai curs inferior (d.esfiinţândiu-i-se cursul superior), şcoa­lele normale de fote din Blaj şi Gherla vor avea numai cursul superior.

Şcoalele normale de băieţi şi fete pre­cum şi cele pentru învăţătoare de copii mici (ooniduicatoare) care nu sunt enume­rate mai sus, încetează de a mai funoţio-ma pe data promulgării prezentei togi.

Art. 2. — Profesorii şi [profesoarele delà şcolile oare au încetat de a funcţiona vor fi lîncadraţi, din oficiu, la catedrele va­cante din aceeaşi localitate sau după ce­rere în alte localităţi; cei oare. nu vor pu­tea fi încadraţi, vor fi utilizaţi la alte şcoli de grad secundar, rămase în fiinţă, de preferinţă în aceeaşi localitate, până ia epoca transferărilor următoare, când vor fi obligaţi a cere încadrarea la cate­dre ce se vor publica vacante.,

Art. 3. — >Număruî elevilor şi al eleve­lor în fiecare clasă a şcoalelor normale, din orice categorie, va fi idie maximum 40. Peste acest număr nu se poate admi­te nicio înscriere.;

Art. 4. —• Absolvenţii şcoalelor normale care au fest respinşi la examen pentru diploma de capacitate ffin două .sesiuni, pierd dreptul de a se mai prezenta to a-iceat examen şi nu pot fi numiţi în învă­ţământ.

Cum se fiae numirile de învăţători.

Art. S. —• Prin derogare delà dispoziţiu-ndle legilor financiare excepţionale exis­tente şi numai pentru acest an se vor face numiri în locurile vacante din învă­ţământul primar, în modail următor:

Tablourile de capacitate indiferent de vechime, se vor contopi totr'unul singur, în loare candidaţii vor fi înscrişi în ordi­nea dasificaţiei.

Numirile în posturi vacante se vor face ide pe acest tablou.

Dacă în comuna natală a unui normá­list sau normaliste cu diplomă de capa­citate se găsesc posturi -waca-nte, ei vor fi numiţi în -aceste posturi, înaintea ce­lorlalţi, fără a se ţine seamă în acest caz nici de medie nici de vechime.

Norme de pensionare. Art. 6. — Membrii corpului didactic

primar sunt puşi în retragere obligator

şi din oficiu ipe data împlinirii vârstei de 57 ami sau a 35 ani de serviciu. La acea-•stă dată le înoeteaxă de plin drept calita­tea de învăţători.

Art. 7. — Pedepsele disciplinare apli-••cate de Ministru, cu excepţia acelora a-plicate pe baxa hotărârilor eomisiunilor regionale sau centrale- ide judecată vor

«putea fi radiate la cererea învăţătorilor jpedepsiiţi, după trecerea unui timp egal <cu jumătate din acela prevăzut ide lege pentru preschimbarea pedepselor.

Examerml de definitivat.

Art. 8. —• învăţătorii definitivi se nu-:mesc dintre învăţători cu titlul provizo­riu, după 3 ani de funcţionare efectivă în învăţământ şi în urma unui examen de •definitivat

Sunt admişi la examene învăţătorii şi învăţătoarele care îndeplinesc următoa-xele condiţiuni:

a) Au depus o activitate în şcoală şi în :&fară de şcoală care să poată fi notată •cu cel .puţin suficient {nota 6) ;

b) au urmat în fiecare an cursurile spe­ciale ce se vor institui de Ministar pen­t ru învăţătorii care nu sunt definitivi ^suplinitori şi provizorii).

Examemnele se ţin an fiecare an la 10 •şcoli normale, câte una de fiecare ţinut, învăţătoarele prezentându-se la un loc cu 'învăţătorii.

Pentru conducătoarele delà şcolile de •copii mici se vor alcătui comisii speciale, i n .centrele mai importante din ţară.

înainte de examen, revigoratele şcolare vor .întocmi tablouri ide toţi acei ce tre­ime "Să se prezinte pentru a-1 trece. Ins­pectorii generali primar) i© vor verifica şi împreună cu aceştia vor stabili o notă (cu cifra delà 1—10), care să califice ac­tivitatea fiecărui învăţător. Nota se dă -după notările delà inspecţiile ce i s'au -făcut candidatului, ,dela numirea sa în învăţământ până la data examenului.

•Examenul va consta din următoarele probe: ,

a ) O probă scrisă din limba română sau pedagogie; b) Un colocviu din peda­

gogie, limba română, istoria şi geografia Patriei, iar după alegere: ştiinţe natura­le, ştiinţe fizko-chimice sau matematici; c) o lecţie practică la o şcoală primară.

Comisia examinatoare va fi formată din 3 membri, profesori defnitivi de şcoli normale şi un delegat al Ministeru­lui (ide preferinţă inspectorul general al .ţinutului).. Primii trei vor fi: um profe­sor de pedagogie, unul de partea litera­ră şi unul de partea ştiinţifică.

Din toate notele (parţiale obţinute la proba orală se face o medie care se adu­nă cu nota delà proba scrisă şi se împar­te iîn două, ctotiinandu-.se astfel media exaiîiesnului. Media examenului se adună cu mata activităţii dată de inspectorul general al ţinutului şi se obţine media generală, oare trebue să fie cel puţin 7. Cine ura obţine această medie mu poate fi definitivat. Definitivatul se acordă prin Decret-iRegial. ^

învăţătorii se pot prezenta numai .de 3 ori la examenul de definitivat Dacă nici după a treia oară nu pot obţine media .de trecere, ei var înceta de a mai face parte din învăţământ Cei ce abeentează nemotivat delà examene sunt consideraţi din oficiu căzuţi.

învăţătorii căzuţi de trei ori IIa exame­nul de definitivat vor putea fi utilizaţi în (posturi de administraţie şcolară.

Concurs pemiru revizorii şcolari.

Art. 9. — Posturile de revizori şi sub-re vizori şcolari, de cancelarie şi de con­trol al învăţământului primar se ocupă prin concurs. In fiecare judeţ .sunt: o u revizor, un .subrevizor de cancelarie şi atâţia subrevizori şcolari de control câte plăşi .sunt în judeţ.

Pentru a se putea înscrie la concurs, învăţătorii trebue să îndeplinească urmă­toarele condiţiuni:

a) Să aibă cel puţin gradul I ; b) Să mu aibă nicio pedeapsă; c) Să aibă o activitate şcolară care să

poată ifi notată cu Jbine" sau „foarte bine".

Pentru aceasta cei ce vor să candideze la acest concurs vor înainta odată cu ce-

Yerea de înscriere şi o copie de pe statul lor personal, precum şi un memoriu, ve­rificate şi vizate ambele de inspectorul general ajutat de inspectorii şcolari din ţinut.

Concursul se va ţine la reşedinţa ţinu­tului şi va consta din oirmăitoarele probe: a) Ö probă scrisă formată din 2 lucrări: una de pedagogie şi alta de limba şi lite­ratura română; b) un colocviu din /peda­gogie, legislaţie şcolară şi datoriile învă­ţătorului pentru educaţia tineretului şi ridicarea culturală a satelor (Străjerie, cămine .culturale, cursuri şi şcoli supe­rioare ţărăneşti, etc.); c) o probă practică de control (inspecţie ia o şcoală primară); d) dovadă că poate folosi o limbă străină pentru lectura sa particulară (franceza, germana, engleza şi italiana).

Primele trei probe se notează cu cifre (delà 1—10). Din media lucrării scrise, a colocviului şi nota delà proba practică se calicuilază mdia generală.

Comisia va fi formată din: 1 profesor de pedagogie, unul de limba şi literatura română, profesori de limbi străine {fran­ceza, germana, engleza sau italiana) du­pă cum candidaţii declară ca vor să fie examinaţi la una din aceste limbi.

Rezultatul examenului sw va trece pe două tablouri: unul va cuprinde pe cei reuşiţi în ordinea mediilor pe regiuni;, al doilea în ordinea mediilor pe judeţe.

Numirile se vor face pe cât posibil nu­mai în judeţul de unde este candidatul de fel. Cei reuşiţi se numesc în ordinea clasificaţiei; cei dintâi, pentru anul ace-ta fiind numiţi în posturile de revizori şcolari.

Subrevizorii şcolari de cancelarie se vor numi cu preferinţă dintre cei ce au dat sau dau dovadă de pricepere în lu­crările de birou.

Subrevizorii şcolari precum şi revizorii şcolari ce se numesc acum se numesc cu titlu provizoriu.

Ei vor urma în timpul provizoratului cursuri special organizate pentru pregă­tirea de care au nevoe în îndeplinirea misiunii lor.

După trei ani, pe baza unui raport mo­

tivat al inspectorului general primar, e i pot fi definitivaţi.

In viitor revizorii şcolari -se vor numi dintre subrevizorii şcolari definitivi, nu­miţi pe bază de concurs, inepectari, din* tre revizorii şcolari, iar inspectorii gene* rali de ţinut, dintre inspectorii şcolari. Vechimea delà grad la grad va trebui să. fie de cel puţiin 2 ani.

Inspectorii genirali pot fi nuimţi şi din­tre învăţătorii de gradul I cu examen de-capacitate pentru profesori secundari sau cu titlul ide doctori iîn litere sau ştiinţa

Concursul pentru revizori şi subrevizori: din anul acesta se fixaiză pe data de l! Septembrie il938.

Actualii revizori şi subrevizori se pot prezenta şi ei la acest concurs. Nimeni 1

nu poate fi numit pe viitor subrevizor de­control, isutorevizor de cancelarie sau re­vizor şcolar, dacă nu a trecut acest con­curs.

Orientarea învăţământului complimentare

Art. Í0. — Cursul superior primar (cla­sele a V*av a Vi^a şi a VII-a) va avea o> orientare pronunţat practică şi regiona­lă. Atât cunoştinţele cât şi deprinderile? ce se vor da în acest curs, vor ţinti să îndrumeze pe elevi spre vieaţa profesional lă, potrivit cu împrejurările locale şi re­gionale. El va fi de trei tipuri: agricol' — gospodăresc, industrial şi comercial şi se-ţine delà 15 Octombrie la 15 Aprilie.

Cursurile cu caracter agricol vor da o-' deosebită 'importanţă agriculturii, zooteh­niei şi cooperaţiei.

Cursurile cu caracter gospodăresc pen­tru fete vor da mai ales cunoştinţe şi de­prinderi necesare unei bune gospodine:, industrie-casnică şi menaj.

Acolo unde funcţionează şcoli agricole-; de iarnă, catedre ambulante de agricultu­ră sau şcoli de gospodărie pentru fete,, elevele sau elevii vor fi obligaţi să urme­ze cursurile acestora în locul cursului primar superior.

Cursurile cu caracter industrial şi co­mercial se vor înfiinţa în oraşele sau centrale unde ele sunt cerute de împret-jurări .Ele vor da mai ales -cunoştinţe şiî

deprinderi utile meseriaşilor şi micilor comercianţi.

Acolo unde există o şcoală de ucenici, ucenicii din localitate vor putea fi obli­gaţi isă Ie urmeze pe acestea.

Cursul superior al şcoalei (primare, de orice tip ar fi, va da o deosebită atenţie educaţiei sanitare. Programa lui analiti­că va cuprinde noţiuni de higiena popu-. Iară, precum şi îndrumări pentru căpă-tarea de deprinderi higienice.

Art. iL — Economiile delà personal re­zultate din aplicarea prezentei legi, vor trece la casa gnerală de pensii.

Sumele prevăzute în buget pemtru ma­teriale şi .pentru întreţinerea sediilor, ca­re încetează a funcţiona în virtutea pre­zentei legi, vor fi anulate; fondurile re­zultate prin această anulare, vor fi .uti­lizate prin deschiderea unui credit egal în scopul de a se înzestra şcolile normale existente.

Art. 12. — Dispoziţiunile legii învăţă­mântului primar şi normal-primar din 1924 cu modificările aduse ulterior, con­trarii legii de faţă, sunt şi rămân abro­gate.

MINORII ŞI CODUL PENAL. — Noul cod penal Regele Carol I I codifică ast­fel situaţia de drept a minorilor.

.ART. il38. — Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

ART. 139. — Minorul care nu a împli­nit vârsta de 12 ani, nu este responsa­bil pentru faptele penale comise de el.

(Deasemeni nu este responsabil pentru infracţiunea săvârşită, minorul oare a împlinit vârsta de 15 ani, afară de ca­zul când se dovedeşte că în momentul săvârşirii a lucrat cu discernământ.

Minorul dala 15 la 18 ani este respon­sabil.

Instanţa este datoare >să constate fap­tul şi modul cum a fost săvârşit, luând inforrnaţiuni:

1. asupra sitarii fizice şi morale şi â antecedentelor minorului;

2. asupra eondiţiuniilor în oare a fost crescut şi în care a trăit;

3. asupra situaţiunii morale şi mate­riale a familiei.

Când există o îndoială asupra stării fizice sau mintale alle minorului se pro­cedează la o expertiză medicală.

ART. 140. — Pe baza informaţiunilor dobândite, potrivit dispoziţiunilor artico­lului precedent, instanţa poate lua faţă ide minorul până la 12 ani şi faţă de minorul delà 12 la 15 ani lipsit de dis­cernământ, una din următoarele mă­suri:

1. îl poate încredinţa familiei, căreia îi atrage atenţiunea ca pe viitor să-1 aibă în deosebită supraveghere; iar .dacă. este la (işcoală încunoştiinţează şi auto­ritatea şcolară ca să-1 dojenească sau să ia .măsurile disciplinare prevăzute 'de re­gulamentul şcolar;

2. în lipsa familiei sau când aceasta nu prezintă garanţie suficienta de mora litate iii poate încredinţa unei rude mai apropiate, oare ar primi sarcina supra­vegherii copilului;

3. în lipsa acesteia îl poate încredinţa unei persoane onorabile, unei societăţi de patronaj sau unei instituţii publice sau private, autorizată de Stat pentru acest scop şi numai dacă utori persoane sau instituţii ar accepta asemenea însăr­cinări;

4. Când niciuna din aceste măsuri nu s'ar putea aplica, .instanţa poate decide ca educaţia minorului să fie încredinţată institutului de reeducare imorală.

Până la darea hotărîrei, dacă instan­ţa .socoteşte necesar, poate dispune trimi­terea provizorie a minorului la o socie­tate de asistenţă eau de patronaj.

In caz când minorul nu a împlinit vârsta de 12 ani, sau minorul '.delà 12 la 15 ani lipisit de discernământ, a fost încredinţat familiei, unei persoane sau unei instituţii, de binefacere el poate fi pus sub regimul libertăţii supravaghiate.

Dacă minorul a comis o infracţiune, fiind în stare de ebrietate, — părinţii sau tutorii vor fi pedepsiţi pentru acest din urmă fapt cu una din pedepsele pen­tru contravenţii prevăzute de art. 24 ale cod. penal.

ETNOGRAFIE ŞI FOLKLÓR.

SĂ NE PĂSTRĂM OBICEIURILE NOASTRE POPULARE .

Ceea ce dă putere obiceiurilor noa­stre populare moştenite din genera­ţie în generaţie, este acel fapt hotă­râtor: că aceste obiceiuri isunt ex­perienţele strămoşilor noştri. Că, a-cum, în clipa de faţă, dacă nu mai credem în ele, morţii noştri trăiesc şi prin ele, ei sunt vii, ori între noi. Ei nu se văd, dar se simt — prin în­dărătnicia noastră de a le păstra. Prin simpla lor prezenţă. Prin fap­tul că există. Iar existenţa lor se da-toreşte nouă şi lor deopotrivă.

* * * Cineva a spuis că morţii ne co­

mandă, că intervalul nostru de viea-ţă, cât îl trăim pentru o clipă, ca in­divizi propriu-zişi, se cufundă apoi şi el, în acelaş noian al vremii şi a-poi, noi suntem strămoşi faţă de ur­maşi. In paranteză fie zis: nu ne-ar conveni, nici nouă, ca urmaşii noş­tri să desconsidere ceea ce avem mai frumos în noi şi mai scump. De aceea, să ne gândim la lucrul acesta. Şi aşa mai departe, generaţiile se «succed una după alta, fără însă ca să se piardă, decât ceea ce e trecător în noi. Fiinţa sufletească a genera­ţiilor rămâne şi pe mai departe, trează, în deprinderile noastre, în obiceiurile noastre.

* * * Noi indivizii, delà om la om, pu­

tem să avem obiceiuri bune şi obi-ceuri rele. Ceea ce se păstrează prin neam, nu se poate spune că e rău, pentrucă atunci, inclusiv am fi con­damnaţi prin noi înşine. Şi încă ce­va: nu se poate spune că noi nu a-vem nimic bun în noi şi nimic de dat mai departe. Că noi suntem delà o zi la alta, că noi am fi lipsiţi de ori­ce continuitate în timp.

Acum şi asta e — adevărat: că ceea ce noi am păstrat până în pre­zent, drept continuitate etnică, am

păstrat mai mult instinctiv. Am lu­crat inconştient, într'o mare măsură. In mare parte. Şi drept urmare, am putut totuş ca să constatăm lucruri (neaşteptate: că neamul nostru îşi datoreşte existenţa sa ca popor deo­sebit şi român, mulţumită acestui fapt. Dar mu numai existenţa ne-am păstrat-o, dar şi — cum s'a mai spus — poporul acesta, pe această cale, a şi realizat, o cultură popula­ră, una dintre cele mai însemnate din Europa.

Problema se pune aşa: dacă, în viitor, acest popor înţelege şi pe mai departe să continue în această direcţie şi ceea ce s'a realizat prin in­stinct (îniăscut) să fie dublat; să se facă şi pe un plan conştient. Dacă, la această schimbare de planuri de activitate, poporul nostru zideşte trainic prin veacuri şi peste veacuri, sau este pumai un meşter improvi­zator. Iar dacă improvizaţia — zi­cem noi — a mers atunci când ea se făcea la suprafaţă şi poporul conti­nua instinctiv, nestingherit — astăzi, această improvizaţie ne-ar putea fi fatală, din mai multe puncte de ve­dere şi pe care noi nu le putem atinge aici.

Aceasta este problema de căpătâiu pentru* cultura noastră populară. Fiindcă această cultură nu este o cultură furişată de undeva clandes­tin şi deci, ea nu e tolerată — ea este prisosul vieţii noastre pe pă­mântul acesta. Izvorâtă din zilele cele mai bune ale noastre ca şi din cele mai rele, dar continuu a noas­tră, prin ceea ce am avut mai bun în moi. Ea nu e nicio cultură care să fi rămas in urma timpului. Ci, din moment ce ea e prezentă, însemnea­ză că are încă o funcţiune în vieaţa poporului nostru şi că deci trebue să i se dea cea mai mare atenţie.

Această misiune salutară pe care m aavut-o i n zilele bune ca şi în cele Tele, use poate pune întrebarea: de--acum încolo, .nu poate .-fi ea lărgită, conştient făcută, cu sporuri de a--vânt, pornită la .dranm?

Nu, cultura noastră populară nu *ste o comoară pe lângă care să treci şi jcare nu te-ar putea ispiti, fiindcă atunci ce rost ar mai avea interesul ce4 poartă oamenii de rştiimţă? -Numai că noi suntem într'o gravă eroare. Suferim de .o greşită înţelegere când credem acest lucru. Strălucirea lucrului nou pe care-1 adoptăm cu uşurinţă şi care ne fură «ochii, poate să învingă acolo, unde e vorba de fabricate în serie, de u-tnielte de fabrică ce se pot împrumu­ta şi pe care noi le socotim la cate­goria progresului şi a civilizaţiei orăşeneşti, care la urma urmei, poa­te să fie una peste tot pământul — -dar cultura populară? Cu cultura populară e altfel. O să vedem. Fiind­că, a pretinde înlocuirea culturii po. jyulare, formată din sentimente, cre­dinţe şi obiceiuri, cu una delà oraş •strălucită dar nu a noastră, aceasta ar însemna pur şi simplu, o înlocui­re a fiinţei noastre. Ori, aceasta e un non-sens.

Dar, se va zice, totuş: nu vrem să desconsiderăm. Rămâne să se alea­gă — timpul să decidă. Timpul, e adevărat, e un factor hotărîtor, pentru multe iniţiative mari, ce pri­vesc soarta popoarelor, dar tocmai aceasta susţinem şi noi: că pân'acum timpul a fost acela care a hotărît, •şi ne. întrebăm, dacă, cel puţin de-acum înainte, nu cumva s'ar merita, să depăşim factorii pasivi în istorie — noi să fim factori activi şi săcre-iem alăturat de aceştia şi împreună ou aceştia, o ambianţă nouă vieţii noastre naţionale, „prin noi înşine".

Nu se poate să lăsăm să decidă timpul. Aceasta ar însemna să ră*' mânem tot la ceea ce am fost la in­stinct şi ia o activitate pe un plan in­

conştient. Să fim mânaţi continuu de nlatura din noi, care delà Dumne­zeu poate fi darnică, dar noi să na ne dăm «seama de ea şi s'o lăsăm pe seama întâmplării. Şă fim mâ­naţi de natura din noi, iar conştiin­ţa, geniul nostru, sa nu intre în joc, spre a depăşi tui plan socotit neîn­destulător, cu un plan de manifesta­re conştient istoric.

De aceea, ziceam: problema cru­cială a culturii noastre populare este aceasta: la răscruce de istorie, pe când trecem de pe un plan de vieaţă istorică „minioră" pe un plan de vieaţă istorică „majora", să pu­tem să ne afirmăm şi conştient. P ro ­blema scopului ne lipseşte. Cine nu ştie mai bine ca noi, că nu ne cu­noaştem îmi deajuns? „Ori oui! trebue să4 pară uimitor faptul, că nu ne gândim serios la lucrul acesta. N n ne cunoaştem pe noi. Şcoala, după cum spune legea şi regulamentul, e în primul rând naţională. Dar şcoala nu ne învaţă să cunoaştem naţiunea. Ne învaţă să cunoaştem istoria pa­triei, adică trecutul poporului care a murit. Ne învaţă să cunoaştem geo­grafia, adecă pământul poporului; ne învaţă să cunoaştem limba popo­rului, dar pe însuşi poporul nimeni nu ni-l arată. Care obiect şi în ce şcoala românească, delà cele pri­mare până la Universitate, tratează despre vieaţa actuală a poporului ro­mânesc? (Qopilui aude veşnic vorbe mari de „naţiune", „iubire de neam" şi le repetă pe dinafară, înlărindu-se iia el credinţa că acestea sunt nişte peceţi oficiale. Şi aşa este, căci spre a putea iubi un neam, Tie chiar al tăui, trebue să-1 cunoşti. O serioasă conştiinţă naţională M noi poate porni numai déla o mai deplină şi mai exactă cunoaştere a poporului românesc": G. Vălsan.

Nu ne-avem pe de altă parte, nici *pÉnía astăzi inventariată cultura noa­stră populară — această comoară scumpă — deci se poate spune JCS.

nu suntem, prin aceasta, în posesia de cunoştinţă, a culturii noastre po­pulare şi poate că şi din această eauză, moi H U ştim încă ce valoare prezentăm. Şi dacă Ia mijloc ar fi cine ştie ce greutate, spunându-se că va trebui să creiem din nimic — spre a recurge astfel la un efort fără precedent, spre a avea un motiv de amânare. Nu, nu e cazul. Se cere numai continuitate. Şi în unele părţi, avem, e drept şi de amplificat.

Fiindcă, dacă noi am căuta să pă­străm numai ce-am apucat, ce-am moştenit, apoi, n am fi la înălţimea istrămoşilor noştri, care îra vremuri şi mai' grele au realizat ceea ce nouă ne vine greu astăzi să continuăm şi să amplificăm. Nu, noi am moşte­nit mult, e adevărat, dar culturile populare, ale diferitelor naţionali­tăţi, fiind în continuă luptă, ca şi popoarele de altfel între ele, ne-au afectat din fiinţa noastră etnică, în anumite sectoare ale ei. Ne-au im­pus alte popoare din obiceiurile lor, ori ne-au slăbit pur şi simplu pe sie noastre. Datoria noastră e de-a repara în sânul naţiei acest neajuns. O rană când s'a produs pe corpul nostru, o tratăm cu îngrijire, ca să nu ne infecteze tot corpul. Ea se lă­ţeşte dacă are condiţii favorabile. Aşa e şi cu obiceiurile streine intra­te mai de curând în patrimoniul cul­turii noastre populare, sub o formă prea evidentă şi care sare imediat în] ochi. Domeniile de cultură popu­lară ale diferitelor popoare, ca şi a-cestea, se întretae — dar această în­călecare se face prin luptă. Sunt în-crucişeri de săbii pe câmpuri de luptă, dar sunt încrucişeri de obice­iuri în luptă de vieaţă şi de moarte. O adevărată trântă se dă, şi dacă ar fi fost în oondiţiuni egale noi nu me^am fi speriat niciodată, dar, de ex., cultura populară maghiara a avut o mie de ani, statul politic de cartea ei în Ardeal, pe când cea ro­

mână abea acum i-a venit şi ei .rân­dul să fie ajutată. Ce păcat zicem noi, că şi astăzi, în1 această privinţă, statul este aproape absent, şi că în afară de câteva asociaţii, societăţi culturale, nieiuin imbold efectiv nu se arată. Eminescu ar putea şi as­tăzi cânta „doina" lui de jale pe me­leagurile României, şi încă delà un capăt la altul.

Ne-au impus alte popoare din obi­ceiurile lor, şi asta in/o s'o uităm niciodată, fiindcă ne-au dislocat, ne-au sfârticat din fiinţa noastră şi am rămas desfiguraţi în unele pro­vincii, iar pe lângă oraşe, de-a-drep-tul înstreinaţi. Datoria noastră e de-a înlocui, de^a curaţi şi face hi­giena to propriul nostru avut sufle­tesc. Iar acolo unde patrimoniul nostru etnic a slăbit, cum ispuni, da­toria noastră e de a amplifica până la maximum voinţa fiinţei noastre etnice. E o chestie de vieaţă şi de moarte acest lucru1. De-a fi sau a nu fi, întrucât, obiceiurile, credinţele şi simţeimintele noastre populare nu sunt o realitate externă fiinţei noas­tre naţionale. Acestea formează un complex ce ţine de suflet. Ori, va conveni oricine, că acest lucru este punctul cel mai sensibil al fiinţei noastre etnice. Ai denaturat sufletul popular, ai stricat însăşi caracterul pe seama căruia existăm în istorie. De aceea zic: până astăzi, nu s'a pus problema ridicării acestui suflet po­pular la rangul umiei probleme de stat. Nui s'a pus. Când o foamete a bântuit, când un incendiu a izbuc­nit, s'a simţit trebuinţa unui ajutor. Nu am auzit însă dacă în Basarabia populaţia îşi mai păstrează caracte­rele etnice care o deosebesc de alte populaţii ori naţionalităţi şi dacă nu cumva acestea înaintează cucerindu-. ne aceste bunuri... In sufletele noa­stre însă mocnesc chemări adânci de reparare a tuturor nedreptăţilor is­torice, făcute pe seama neamului a-cestuia; nu numai în ceea ce priveşte;

fiinţa lui fizică dar şi morală, sufle­tească.

Da, s'au trimis ajutoare, atunci când au ars oasele... nu s*a ridicat niciodată însă, în nieiun for înalt eultuîîal politic din ţara noastră, probleűa salvării pe această cale, a culturii noastre populare... afară de geniali artişti, care prîn! intuiţie ge­nială şi-au dat seama, şi-au plâns durerea aceasta, căci, „cum vin cu drum de fier,

toate -cântecele pier"... Desigur, e mai greu aici. A înlocui

o haină, a schimba un plug de Iernii într'unul de fier, e mai uşor. Doar de aceea e comerţ. A te atinge de cultura populară, e mai greu. Adică •de acea fiinţă extrem de simţitoare (sufletul etnic) de care Vasile Pâr-van spunea că la vremuri grele se retrage ca sub o crustă de protecţie până ce vin vremuri mai bune...

Nu zic nici aceea că noi să rămâ-mem la credinţe şi superstiţii — nu, -Doamne fereşte. Pledăm doar, pen­tru o ridicare pe un plan conştient în toate acţiunile noastre. Sunt prin­tre acestea, lucruri de care ne-aim putea dispensa. Timpul însuşi lu­crează pentru această selecţie, dar, el mai lucrează şi pentru ca să umbrească odată cu acestea şi păr­ţile bume ale culturii noastre po­pulare. Şi din acest punct de vedere, « 'ar putea .spune că timpul nu -ne e cel mai bun prieten.

Un dans popular de ex., cultivat pentru formele lui graţioase, pe care le comportă jucătorii, pentru mişcă­rile şi antrenamentul lor fizic ca şi prin corelatul lor sufletesc ce deţine, odată executat, e o parte bună dim cultura noastră populară. Acesta e randamentul oarecum practic ce-1 dă. Insă pe noi acelaş dans ne mai interesează şi din alte puncte de ve­dere: ne mai interesează un dans, un joc sau un obiceiu şi din punctul de vedere al originii sale. Din punct de vedere ştiinţific. Nu ştie cea mâi

niârê parte din noi, ca la origină dansul a fost împerechiat cu diferite acţiuni magice ori de-a^dreptul reli­gioase? Atunci să nţ refêrkn de-a-dreptul la dansul căluşarilor noştri ce are dë scop între altele, să tăsmă-duiască lumea de boli. Vasăzică, avem la mijloc şi scopuri magice, care nu sunt indiferente preocuări-lor noastre ştiinţifice. Colindătorii, nu merg ei la colindat — nu numai să primeaiscă daruri, Ci în afară d e vestirea Naşterii Domnului, şi în dorinţa schimbării anotimpului ce se pregăteşte să vină, având pê lân­gă aceasta şi uii scop Lpiiştic-magic* prevestind pentru săteni, "ùhiiaa Mai bogat? Deci, este împ^erecniâi cui o însemnătate magică, cu tm caractei religios vechiu, ori cum ise spune în alţi termeni, e considerat şi ca un rit de fructificare. Toate acestea nu sutnt lucruri indiferente pentru cine caută să afle taina sufletului ome­nesc la diferite popoare sau la pro­priul nostru popor. Iată deci o altă însemnătate, la care noi nu putem să renunţăm ca popor civilizat, şi care contribue în mare măsură acţiunea de păstrare şi amplificare a obiceiurilor noastre populare — care îin felul acesta privite, fac parte integrantă din fiinţa noastră etnică, cum fac parte de ex., limba, religia — care formează dimpreună cu obi­ceiurile, un foi indestructibil: facto­rul etnic pe baza căruia s'a putut fa* ce unificarea poporului român de astăzi. Factorul etnic, deci, constitue fundamentul unei naţiuni.

* Un obiceiu de ex., cum ar fi turca

(capra, brezaia, cerbul etc.) mai poate deştepta în noi şi cultul irecu-tului. O naţiune civilizată, avansată în cultură, are întotdeauna admira­ţie pentru trecut. Ea nu stă în timp având voal tras pe ochi, ci dincon-tră, ochii ei rămân transfiguraţi la? vederea oricărei creaţii, care a făcut sau face parte din cultura omeneas-

eă. Sünt strafe dé cultură, ia evolu­ţia umanităţii, care au făcut pasibile alte trepte de cultură şil mai înalte. Unele fără altele nit suini; posibile de imaginat. Şi atunci ne întrebăm: mai poate fi altul înţelesul atitudinii noastre faţă de cultura luoastră po­pulară? Desigur, peste cultul trecu­tului, nu Românii vor fi aceia; care vor putea trece. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, până acum au probat-o. Pe un plan conştient general o vrem. Da, '.astăzi poate să mu mai credem, cum au crezut strămoşii noştri în diferite practici populare — dar poate să ne inspire admiraţie — poate să deştepte în noi între' altele şi cultul trecutului, care pentru noi e UIIÏ indieiu serios, că stuntenv pe drumul cel drept.

* ...Obiceiuri nouă şi obiceiuri vechi;

dar să vedeţi Dvs., că în această' privinţă, se întâmplă un lucru inte­resant. Nu poţi compara în această materie... un lucru mou cu un lucru veehiu, fiindcă r sau ai obiceiuri vechi şi atunci1 ai c e w , sau nu ai şi :

atunci însemnează că eşti lipsit. Ori, niciuini popor cu pretenţie, nu-i con­vine să se considere recent ca făptu­ră istorică. Ou cât are trecutul mai mare, cu cât e mai bogat în fapte proprii, cu atât are o voinţă mai mare, o hotărîre mai temută în faţa întâmplărilor. însemnează că are la spate experienţa strămoşilor, istoria. Şi apoi, cine e lipsit, se mai zice că e sărac. Ga un ecou din adâncuri ne paşte, scriind aceste rânduri, apo­strofa eminesciană: „vai de biet Ro­mân, săracu,

îndărăt dă tot ca racu". Sunt e-€oaiiri pentru scăparea fiinţei noastre etnice, tefere, din valurile deslăn-ţuite pe pământul ţării noastre.

Ori, şi când e vorba de lucruri de absolută nevoe, ca de ex., mâncare, haine, casă, masă, — ia nu avea — însemnează o preţuire redusă. In do ­

meniul! srafletese, e ceva mai mult„ fiindcă lemnul, Hrana, se pot procu­ra. Sunt articole de comerţ. Un bum sufletesc, nu e Un.articol de comerţ.. A spune cuiva că nti are ce să mă­nânce, e desigur dureros, dar a spu­ne că, e „sărac cu duhul'.' înseninea­ză că e lipsit de orioe valoare. Şi căc mai presus, nici nu merită să trăias­că; Din această cauză, poate că, uit mare filosof a ispus: că dacă prim absurd s'ar nimici lumea şi ar pieri toate bmmlrile civilizaţiei şi ar fi sal­vate numai ideile ce şi-au făcut p o ­poarele despre lume şi vieaţă ori f i ­losofii, pericolul n'ar fi aşa de mare.

Să nu confundăm două planuri de vieaţă deosebite, dar puternic legate; împreună, organic: ca două feţe ale: aceleeaşi frunze,, a spus Dl S. Mehe­dinţi; civilizaţia si cultura. Ele ne 1

dau măsura de ce se poate şi ce mx se poate împrumuta.- Insă, la noL lucrurile, după cum spun, au întâr­ziat. Timpul trece şi refacerea (noas­tră pe plan cultural popular întâr­zie. Nimeni, nu s'a ocupat cu ea sis­tematic. Şi de aceea, nu cerem,. vrem să se lămurească lucrurile.

Deocamdată, preconizăm un apeF către factorii intelectuali din sat, pe-care noi îi grupăm îmi două părţi: în: culturali şi administrativi. Preot, în ­văţător, dar mai ales pretor, jan­darm, primar, notar. Să fie aceştia global, rugaţi să' binevoiască a nu mai interzice îndeplinirea, de către tineret în special, a obiceiurilor noastre populare. Ba din contră, săr privească faptul ca ceva trebuincios pentru motivele expuse mai sus. Im special cei din urmă să ştie că nu lu­mea de sus i-aiu püs unde sunt, şi cum într adevăr şi este dacă privim lucrurile mai din scurt: altor factori, mai adânci se datoreşte prezenţa noastră unde suntem astăzi. Fiindcă, dacă n'ar fi fost obişnuinţa de-a vorbi româneşte, de^a crede în v i i -

torul nostru, n a m î i obişnuit să ne rugăm la fel; dacă n'am avea aceiaş limbă, obiceiuri şi credinţi — port popular şi aceeaşi conştiinţă privi­toare la destinul nostru ca popor, n'am fi fost nici „noi" unde suntem. Suntem deci puşi acolo indirect, să supraveghem neştirbita comunicaţiie a sentimentelor noastre autentic-ro-mâneşti. Adevărul însă, e, că mioi as­tăzi privim de „sus" şil nu ne mai re­cunoaştem în ce-am fost ieri şi din fericire mai suntem astăzi.

Da, poate că erau scutiţi de ocară jandarmii unguri când interziceau manii estaţiuni săteşti cu caracter popular, când opreau vieaţa naţio­nală în loc, din „interese de stat" — dar şi aceştia dădeau voe sub su­praveghere. Numai moi, nu ne lăsăm

Bană ce nu interzicem „E interzis, 'omnule"! O şcoală în această privinţă, cu

aceşti „domni", n'ar strica, fiindcă eii sunt îndemnaţi pe această cale greşită, fără ca să ştie, că ei nu slu­jesc pe nimeni decât pe duşmanul fiinţei noastre etnice, naţionale, când dă curs acelor sentimente bar­bare, faţă de ce s'a păstrat din stră­moşi. Lucrulri pe care în altă parte, oraşul le-a distrus, a înlocuit, la noi, formează pentru cine îşi dă seama, un titlu de glorie.

Din această cauză isă arătăm cum stau lucrurile. A m grupat factorii conducători din sat în două părţi, în culturali şi administrativi.

Cei culturali, priln însăşi această misiune a lor în sat, nu pot lucra contra culturii noastre populare. Am arătat. Ba din contră: aceştia, preot, învăţător, vor trebui să ştie numaidecât, care este părerea mai iniouă asupra culturii populare — în interesul lor şi al nostru al tuturora. Să începem cu preotul. Unii preoţi au făcut mult pentru cultura şi men­ţinerea obiceiurilor noastre popula­re şi până acuma, prin calitatea ce o au de-a face slujba religioasă la

diferite sărbători de peste an, sau în legătură cu vieaţa omului. Dealtfel, noi împărţim obiceiurile ca mai sus. Obiceiurile de peste an sunt acelea ea: Pastele, Anul Nou etc. când sie impun anumite prăznuiri, nu numai cele impuse de canoane ci şi cele impuse de tradiţie. Ambele aspecte de sărbătoare merg paralel sau se îmbină până la o contopire totală. Şi cum biserica noastră a fost atot-păstrătoare a tradiţiei dini cele mai vechi timpuri, uşor ne putem da sea­ma de ce rol poate juca în sat preo­tul din lacest punct de vedere. Cu atât mai mult, cu cât obiceiurile mai vechi, de astăzi, şi ele au avut la origină un caracter religios. Acest caracter, e adevărat, a fost şi în ma­re parte este de esenţă magică dar prin aceasta, mu e mai puţin adevă­rat că la origină obiceiurile au un caracter religios.

O pomană de ex., o procesiune re­ligioasă la câmp pentru răcorireat ţarinii la Ispas, sunt de mult prac­tici populare intrate îmi serviciul re­ligios. Intervenţia sa, e cu atât mai binevenită, cu cât, nu e cum s'ar crede, o incompatibilitate între a sluji şi reprezenta dogmatic, şi a sprijini în aceiaş timp şii obiceiul popular, întrucât, biserica noastră, mai ailes cea răsăriteană, are un pro­fund caracter naţional tocmai dato­rită acestui fapt. Preotul are la înde­mână amvonul. El poate proceda prin vorbă sau faptă. Prin fapte: în­săşi prezenţa sa la sărbători cu ca­racter popular face foarte mult. O atenţie, un gest schiţat de -îmbărbă­tare, întăreşte credinţa în datini. Vin Pastele, încondeierea ouălor roşii e un frumos obiceiu care deşteaptă în popor şi în noi toţi, simţul artistic. înveseleşte, înobilează omul.

Dar nu numai în ce priveşte sărbă­torile de peste an, ci şi cele în legă­tură cu vieaţa omului: maştere, nun­tă, înmormântare. Pentru semnifi­caţia lor caracteristică, din motivele

arătate mai sus de noi, o seamă de practici populare iar trebui să fie în­curajate de preot, necum combătute.

Fiindcă isunt fapte: obiceiuri şi credinţe în poporul nostru, care ar trebui cultivate de preot, precum sunt fapte în popor, care ar trebui cunoscute şi respectate de învăţător. Cine nu ştie că am avut o falangă de culegători ai folclorului, deci au preţuit la adevărata ei valoare cul­tura noastră populară. Să nu amin­tim decât pe un S. FI. Marbwv şi un C. Rădulescu Codin, şi ar fi de-ajuns. A m putea să ne obişnuim şi cu ideea că nu există spirit pur scos din dog­me şi raţiuni pur filosofice ci numai vieaţa e hotăritoare, şi deci ea poar­tă urmele vechilor concepţii despre lulme şi vieaţă. Să lăsăm vieaţa să-şi reverse miresmele ei de suflet şi poezie asupra noastră şi spiritul pur să rămână în cabinete de învăţaţi ori în asceze voite.

învăţătorul ar trebui să mai ştie şi el un lucru: că înainte de a fi şcoala de astăzi, tânărul era educat prin obiceiuri. Şcoala lor, era şcoala vie­ţii: în .aer liber prin probe de băr­băţie, de vitejie, de isteţime. Ceea ce numim noi şcoală de stat e un pro­dus târziu. Şi în ziua de astăzi, în multe părţi, şcoala nu a âjuins, în a-fară de citit şi scris, să cultive mai intens sufletul copilului. Acestea se complectează în societate prin obi­ceiurile pe care le practică, atunci când iese la horă, joc; când merge în vizită în alte sate; la alţi feciori, ori când se strâng îm acele tovărăşii ale lor, cu gândul să îndeplinească .anumite obiceiuri rămase din stră­moşi. Aceste îndatoriri impuse lui de societate, sunt cu caracter obli­gatoriu şi mumai lui ï se cer: tână­rului. Şi acest lucru cuprinde un în­treg protocol care ţine de şcoala vieţii. A te atinge de el însemnează că desconsideri o serie întreagă de fapte săvârşite şi de alte generaţii şi proprii localităţii unde se săvâr­

şesc şi să proclami sus şi tare că numai ceea ce ai permis tu are un rost! E un neadevăr. Ö examinare mai atentă ne arată însă invers: obi­ceiurile de acum şi de altă dată, for­mează pentru tânăr, ceea ce este as­tăzi şcoala susţinută de Stat, minus atmosfera de misticism şi de înălţa­re religioasă ce comporta săvârşirea a o seamă de obiceiuri cu conţinut magic. Şi educaţia se menţinea atât în ordine morală cât şi fizică; am spus că se provoca isteţimea, cura­jul, răbdarea — alergări, lupte, etc.; sunt tot atâtea „probe" prin care tâ­nărul putea să dea dovadă pentru aptitudini ce îi înlesnea intrarea în societate. Da, o parte din obiceiuri erau altădată adevărata şcoală pen­tru tineret. Şi cum cei vechi trăiau stăpâniţi de anumite concepţii des­pre vieaţă, e fatal ca aceste concepţii, prin obiceiuri, să fi rămas ceea ce pentru noi acum constitue un adevă­rat obiect de studiu. Dar nu numai pentru ştiinţă, ci şi pentru farmecul ce-1 provoacă societăţii de astăzi a-cest sâmbure de credinţă veche, sal­vat astfel, ne fură atenţia. învăţăto­rul trăeşte într'o ambianţă de care nu poate face abstracţie. El nu stă numai îintr'o şcoală zidită din pia­tră, dar şi într'un sat construit din bârne, să zicem. El nu vine în atin­gere numai ou învăţători şi preoţi, ci în cea mai mare parte cu copii de ţărani — ţărani şi ţărance — şi deci trăeşte într'o ambianţă de care tre­bue să ţină seamă, la justa sa valoa­re. El nu trebue să fie unilateral în vederile sale. E adevărat, că la şco­lile normale de astăzi, nu sunt cate­dre de etnofrafie şi folklór, ca să fa­că şcoală ÎM această privinţă, dar curentul vremii e acesta.

învăţătorul, venit poate din cine ştie ce mahala, oraş sau fuind de ţa­ră, nu trebue să dispreţuiască obi­ceiurile din satul unde face „apos­tolat". El trebue să fie ca şi preotul, în nemijlocit contact cu această viea-

ţă. Ei au fost aceia care şi-au dat sea­ma mai din vreme de importanţa faptului şi au făcut, cum am spus, şi pe folklorista, cum s?au priceput. Ba ani întemeiat şi reviste de folklór. Dar numai unii dintre ei, cei mai buni. O introducere generală, prin cursuri sistematice privind aceste lu­cruri n'am avut şi din această cau­ză se mai găsesc ici, colea cazuri, în care constatăm fie indiferenţă, fie rea credinţă, faţă de obiceiurile noastre populare.

Mai siulnt apoi şi alte motive care ne îndeamnă să stăruim: de ordin sociologic, am putea spune. De astă-dată mu numai învăţătorii şi preoţii, dar toţi trebue să ştim că dacă une­le popoare ca de ex.: Nemţii ajung să învingă, e pentrucă aui spiritul de solidaritate. Sunt, cum se spune, „gregari" — „ţin de uni băţ" cu toţii, cum spune Românul. Dacă unul şi în special cel ales — spune că e albă, toată comunitatea germană, de ori unde s'ar găsi, se conformează la fel. E albă pentru unul, e albă pentru toţi; o altă posibilitate nu este. Noi, ca popor latin, avem desvoltat în noi, din contra, mai mult simţul in­dividualităţii Suntem individualişti. Fiecare tinde să fie cineva şi să des­considere pe cel din imediată apro­piere. Puntea de comandă e scopul nostru ia! fiecăruia. Prin aceasta în­să, se fărâmiţează voinţa unitară, co­lectivă. Ba, la noi s'a ajuns până a-oolo, încât să desconsiderăim în a-eeastă pornire a noastră, şi neamul

din care facem parte, punând mai presus de interesele lui, ambiţiile noastre mărunte şi trecătoare.

Da, Germamii aceştia, nu numai prin faptul că sunt mulţi, dar şi prin faptul că sunt şi uniţi, înving. Ori, simţul de solidaritate, de sociabilita­te, la ţară se face prin participarea la amuimite obiceiuri, îmi anumite săr­bători, ce caracterizează însăşi co­munitatea din care fiaicem parte. Obi­ceiurile în mediul delà ţară, au da­rul de a cimenta, de ai face să sitoţi, că mai mult decât noi „personal", mai sunt şi alte mărimi; am putea zice mărimi incomensiuirabile, cum spre ex.: neamul din care facem par­te. Noi nu saiintem decât părţi din el, şi numai prin săvârşirea obiceiuri­lor populare dăm dovadă că facem parte din el. Noi, în goana după in­teresele noastre, însă nu ne dăm sea­ma ce rol joacă obiceiul în popor. Un dans, um cântec popular, o pro­cesiune religioasă, o practică magi­că. N'avem decât să ne transpunem în timpurile mai vechi şi prin obice­iurile de astăzi ale poporului nostru, m'avem decât să intrăm şi noi în joc, înfrăţiţi, nu desbinaţi, considerând stratul ţărănesc, românesc, nu ca ce­va de lepădat. Picătura de ploaie, e adevărat, face un lac, o apă curgă­toare — dar prin aceasta, nu e mai puţin devărat că ea rămâne tot o picătură de ploaie, faţă de vastitatea unui ocean.

ION CHELCBA.

Rugăm pe cititorii noştri să achite abonamentul pe trecut şi anul

curent.

ÎNCEPEM un nou an de activitate, anul al optulea.

Pentru o revistă care trăieşte numai din jertfa cititorilor, venita de multe ori (neregulat, şi din munca zilnică a trei profesori, apariţia ei în capte ani de zire a problemelor de cultură şi de infil-ruinţă!

Conducătorii revistei îşi dau seama că existenţa ei trebue susţinută cu orice jertfă, mai ales în vremii© de astăzi, când e nevoe de cât mai multă limpe­zire a problemelor de cultură şi de infil­trarea unei credinţe în tăria neamului nostru pe aceste plaiuri.

Rugăm deci pe cei vechi şi nou abo­naţi la revistă să dovedească că înţeleg scopul urmărit de „Satul şi Scoală", şi să ne trimită după primirea acestui număr abonamentul .pe trecut şi pe .anul în curs.

Revista nu se va mai trimite de cât acelora care răscumpără prin plata an­ticipată a abonamentului cositul revistei.

Cei care' au înşelat buna noastră cre­dinţă şi n'au plătit pe mai mulţi ani abonamentul, îi înfierăm, puMicârudn-le numele în revistă.

ROMANUL NOSTRU. — începând cu No. 4 din anul trecut, revista noastră a publicat romanul pedagogic: 0 istorie din zilele noastre — Gertruda Baunigar­ten, în traducerea poetului Şt. O. Iosif.

Paginile apărute până acum au fost mult gustate de către cititori.

Continuăm şi în anul acesta cu pu­blicarea romanului, fiind .convinşi că oferim o lectură instructivă şi atrăgă­toare.

Acest roman redă în pagini scrise cu .măestrie sbuciumui unei tinere fete care se ridică în ierarhia învăţământului, prin propriei© ei puteri. Nu trebue să existe o învăţătoare care să nu fi citit această carte.

*

Pentru cititorii care n'au avut în anul trecut revista noastră,. rezumăm cuprin­sul paginilor din romain, apărute în re­vistă, ca să poată urmări continuarea; din caietul de faţă.

Văduva pictorului Ion Baumgarten-, vine la oraş, oa să-şi poată creşte cet patru copii.

Roagă pe directorul liceului să reco­mande elevilor mica ei pensiune, care? era singurul Imijloc de existenţă al fa­miliei sale.

Astfel ajung la ea îm gazdă un copii dala ţară, un bursier al Ordinului Fran­ciscanilor şi băiatul unui fabricant.

'Toată grija ei era ca aceştia să poată reuşi la examenul de primire.

O altă grijă o avea pentru fiica sa,, Grtruda, care dăduse examenul de admi­tere în şeeala normală.

Cele opt săptămâni de probă, înainte' de a fi însorişi dlefinitiv au fost o ade­vărată luptă pentru laceşti copii, dar mai ales pentru Gertruda, care înţelegeai sbuciumui mamei sale.

Ziua când s a dat rezultatul exameiniu-lui, a fost o zi de mare biruinţă. Toţi. patru au fost admişi.

Comunicarea tăcută mamei sale de către fiul fabricantului la telefon, des­pre rezultatul examenului este o analiză sufletească preţioasă.

In capitolele următoare se descrie ocu­paţia studenţilor în mica pensiune, mi­cile lor lEiăsdrăvănii, orele de plan ale Gertrudei şi prima ei aventură: împru­mutarea unui roman (lectură interzisă) delà un cabinet de lectură, când era să fie prinsă împreună cu o colegă a ei de către pedelul şooalei, .care avea .drept d& inspecţie.

O astfel de descindere este descrisă tar capitolul: Ceasul rău, cu care continuăm publicarea romanului.

Cititorii noştri sunt rugaţi să îndemne şi pe cunoscuţii lor să citească acest ro­man care oferă o lectură sănătoasă.

C r o n i c a

Sperăm ca în colecţia .acestui an a re­vistei noastre să publicăm întreg romá­mul. (C. I.)

ADUNAREA GENERALĂ A ASTREI s'a ţinut la Abrud,, an zile de 10—12 Sept. a. c„ participând, cu toată .comuni­caţia grea, elita intelectualităţii româ­neşti din Ardeaî.

Desbateril© le-a condus d. Iuliu Mol-dovan, (preşedintele „Astrei".

S'a prezentat următoarele referate: 1. Problema minieră, a Munţilor Apu­

seni. Raportor Di loan Popa, Zlaitna. 2. Problema economică a Munţilor

Apuseni. Raportor Dl Prof. Safta, Cluj. 3. Capitalul .om din Muniţii Apuseni.

Raportori: D^nii .Dr. P. Râmneanţu şi M. Beniuiç, Cluj.

4. Problema şcolară în Munţii Apu­seni. Raportor Dl I. Micu^ Abrud.

Lucrările laidhinăirii au fost onorate şi de dil prof. N. lorga, canisillier .regal, oare a ţinut o documentată conferinţă despre politica revizionistă a ungurilor.

Noi dorim ca Statul să dea «cât mai mare ajutor material Astrei, pentru ca să-şi (poată, s.ui> stăpânirea românească, îndeplini marea ei misiune.

COMEMORAREA I U L I E I HAŞDEU. — La 15 Sept. .a c. s'au împlinit 50 de ani de când a închis ochii pentru vecie ge­niala fiică a marelui Bogdan Petriceicu Haişdeu.

Un grup de profesoare s'au adunat la .mormântul ei delà Bucureşti, ea să a-ducă un pios omagiu de închinare ace-ileea care la o vârstă atât de fragedă a-jumsese să se impună cercfurilor intelec­tuale şi artistice din apus.

Moartea a răpit-o prea ă& vreme. A-vea numai 19 ani icând a părăsit această lume, adrobind prin plecarea ei, toată li­niştea sufletească a părintelui său.

Opera ei a ajnărut în limiba franceză. .S'ar (cuveni «a ea să fie adunată şi

una din purtătoarele de condei să ni-o prezinte în cadrul unei monografii.

A r fi cel mai de preţ omagiu ce s'ar putea aduce scriitoarei pe care moartea

nemiloasă a.împiedecat-o sa ne dea o p e ­ra «are să rămână peste veacuri.

JUBILEUL POŞTEI ROMÂNEŞTI. La 15 Iulie s'au împlinit 75 de ami de# când s'a emis în Moldova primul tim­bru poştal românesc, în anul 1859.

Primul timbru s'a pus in circulaţie.-" prima dată în 1840 de (Marea Britanie,, datorită geniului creator al lui Row— land Hijli, reorganizatorul poştelor mi-giteze; treptat a trecut şi în icelelaMe ţări.,, astfel: Cantonul Zürich îşi Brazilia în.. 1843, acel din Bale in 1845, Statele Unitei ale Amerkei âm 1847, Bavaria, Belgia- şi Franţa Sn 1849, Austria, Elveţia, Prusia, şi Spania în 1850, ÍDaneoiiarca în 1851,. Luxemburg şi Chili în 1852, Portugalia.; 1853, Norvegia 1854, Suedia 1855, R o m â ­nia şi Rusia 1858,, Grecia 1861, Japonia. 1871, etc.

S ITUAŢIA ROMÂNIEI IN GEOGRA­FIA LUMII . — Revista „Le vie del M o n ­dó" a Touring Glubuloiui Italian publică,-o interesantă statistică a situaţiei ţări­lor după populaţia absolută, suprafaţă, şi densitate, bazată pe cele mai recente-recensăminte.

România ocupă al 14-lea rang din lu­me şi aî 7-lea din Europa-, cu o popula--ţie d<e 19.250.000 .locuitori, .fiind îndată,-, după Spania şi înaintea Medicului. In privinţa suprafeţei, România e a 33 a:; ţară din lume şi a 9-a din Europa cu> 295.000 Km. p.; iar în a populaţiei re la­tive, ea ocupă locul al 24-tea din Europa» cu o densitate de 65 loc. pe Km. p;

EXAMENUL DE GRADUL II AL Î N ­VĂŢĂTORILOR. — Ministerul Educaţiei-Naţionale a pus în vedere Inspectorate­lor şi Revizoratelor şcolare că învăţătorii •oare au definitivatul după il'934 nu au= dreptul să depună examenul de gradul II , oare fusese fixat pentru 1937 şi care» se va ţine .în luina Februarie 1938. r Vor putea lua parte la acest examen* -numai învăţătorii însorişi Sn termen, a— dică până în anul 1937.

Se va face o excepţie pentru învăţă­torii diirj zona eterogllată,, care au acte» de angajament, acceptate de Minister^ cerându-ili-se numai doi ani de stagiu.

CĂRŢILE ŞI ATMOSFERA. — Acizii pe •oare-i .cuprinde atmosfera marilor o-raşe provoacă deteriorarea foarte repede a cărţilor din biblioteci. „United Bureau of Standards" a dovedit că (deteriorarea aceasta provine din prezenta in aerul o-raşelor a unor tmiroi cantităţi de bioxid de sulf, ga.z oare rezultă dlin arderea căr­bunilor .în calorifere şi care,, împreună cu apa din atmosferă, dă acid1 sulfuric.

Experienţele au dovedit că o concen­traţie de două părţi bioxid de sulf la um milion părţi aer poate distruge 0 foaie de hârtie în 240 ore..

Marile biblioteci americane instalează acum aparate spălătoare, prin care aerul va fi silit eă treacă înainte de a pătrun­de în sălile de citire.

PENTRU OCROTIREA RASEI ITALIE­NE, guvernul italian a însărcinat o «omi­siune de învăţaţi ca să .stabilească bazele viitoarei legislaţii rasiale italiene. Acea­stă eomisiune şi-a concentrat eoneluziu-miile to următoarele zece puncte:

1. Im lume există rase diferite având caractere distincte şi definite;

2. Rasele diferă mult după numărul oamenilor, care aparţin unei rase (rase mari şi rase mici);-

3. Concepţia rasei este pur biologică în -natura ei;

4. Populaţia actuală a Italiei este de origină ariană şi posedă editura ariană;

5. Iinfiltraţiunea (marilor .grupări etni­ce în Italia n'a awit loc în timpurii© is­torice şi astfel compunerea rasială a Ita­liei a rămas substanţial neschimbată în decursul ultimei mii de ani;

6. In Italia locueşte „rasa italiană" cu „sânge curat", menţinută de toţi Ita­lienii;

7. A sunat ceasul când Italia trebue să recunoască deschis teoria rasială şi să ia o altitudine definitivă;

8. Este strict necesar să se facă dis-iincţiune clară între popoarele meditera-iniene din Europa Occidentală şi cele din Orient şi din Africa;

9. Evreii nu aparţin rasei italiene; 10. Caracteristicele fizice şi intelectua­

le ale rasei itaJiene trebue să rămână neschimbate.

PROFEŢII PESIMISTE PENTRU MA­GHIARI. — Sociologul maghiar Ianoş Hídvégi scrie în lucrarea sa „Maghiari-rnea pieritoare" publicată anul acesta: Comparând mişcarea populaţiei patriei noastre cu aceea a ţărilor ce ne încon­joară,, o realitate nemiloasă ne izbeşte în faţă spunându-ne că' în timp ce în Un­garia se nasc 100 ide copii, în acelaşi timp în Cehoslovacia se nasc 140, în Ju­goslavia 240 iar iîn România 280.

Pe Cehi, Sârbi şi Români încă nu i-a ajuns boala gravă 1 a scăderii forţei lor biologice. Ei abia 'încep să trăiască o vieaţă de Stat şi sburdă de vigoarea a-nei forţe expansive".

Un alt scriitor ungur,, iMátoási spune că Maghiarii sunt destinaţi pieirii şi că în anul 2600 va dispare şl ultimul Un­gur. (După „România").

ZIUA FINiNO-UGRICÄ. — Stabilind-J-se un oarecare grad de rudenie între Unguri, Estoni şi Finlandeei, cercurile conducătoare ale celor trei popoare au introdus „o zi finno-wgrică" ta toate işooalele celor trei ţări. S'au organizat schimburi universitare şi s'a stabilit un acord privitor la un congres anual pen­tru aprofundarea chestiunilor legate, de originea comună.

Leagănul popoarelor finno^ugrice se pare a fi regiunea cuprinsă între Volga superioară şi Urali — inclusiv versantul răsăritean ial mumţilor Urali.

CARTEA UNGUREASCĂ I N ARDEAL. — O statistică bibliografică pe anul 1936 a cărţii literare şi ştiinţifice ungureşti apărută în Ardeal, constată că numărul cărţilor tipărite a fost de 257 faţă de 235 din anul 1935.

E interesant de reţinut că iîn anul 1936 abia 12 volume ale scriitorilor unguri din Ardeal au fost editate în Ungaria,, iar în anul ]1935, abia 7.

Din limba română s'a tradus în un­gureşte în anul 1936, un număr de 11 vo­lume.

In 'Untai, delà 1 Ianuarie 1919 üncoace, s'au 'ediat în Ardeal, mu mai puţin de 5161 cărţi literare si ştiinţifice în limba ungurească.

Este acesta desigur şi urni document al •libertăţii de oare s'a buieurat minorita­tea maghiară în România.

V I E A Ţ A RELIGIOASĂ franceză este în plin progres. De curând arhiepiscopul Parisului, cardinalul1 Verdir a sfinţit .a suta biserică ridicată în Paris în timpul păstorirei sale. Acest vrednic prelat n'a avut de luptat numai <cu criza economi­că ci a avut de infrânt şi indiferenţa re­ligioasă a unei bune părţi din populaţie. Dar faptul că a reuşit să înalţe aceste locaşuri '(tniumai în şase ani!), cu contrit buţia credincioşilor din Paris, arată câ­tă forţă de isbândă cuprind gândurile salvatoare.

Măreaţa operă s'a început printr'un îm­prumut pe oare cardinalul 1-â solicitat credincioşilor din Paris. In patru ore de la emisiune era acoperită suma de 20 mi­lioane franci.

Au fost şi cazuri mişcătoare de contri­buţie.

Astfel un deţinut care urma să fie de­portat în Guiana, unde niciodată n'ar pu­tea avea asistenţa unui medic dentist, şLa oferit dantura.

L U P T A ÎMPOTRIVA ALCOOLISMU­L U I trebue dusă de către învăţători cu toată vigoarea. Un trist exemplu de răs­pândire a cârciumetar ni-1 dă comuna Roşia-Montană unde la 2167 locuitori sunt 30 cârciumi!

CE ESTE „GREUTATEA?" — Oficiul de măsuri şi greutăţi din Germania a sta­bilit acum definiţia noţiunilor „greutate", rfmassă"„ „volum". Se discută de 10 ani dacă greutatea este o forţă sau o massă. Majoritatea oamenilor de ştiinţă şi a in­ginerilor consultaţi au cerut să se rămâ­nă la definiţia tradiţională, oare conside­

ră greutatea ca dimensiunea unei forţe» Noul index, al normelor stabileşte a c u m următoarea definiţie: „Greutatea unui corp, aşezat pe un punct al pământului, este forţa ipe icare el o exercită înl vid a-supra locului unde se găseşte. Greutate* se modifică în raport cu 'accelerarea că­derii.

ISTORICUL SISTEMULUI METRIC. — iDurează din 1801, când un decret a con­ferit o existenţă legală äntreguUui ansam­blu de măsuri având: la bază METRUL, sistem studiat din 1790 de Academia de' Ştiinţe delà Paris, care notarise ca me­trul să fie a zecea milioana parte din sfertul meridianului terestru.

In 1875, o convenţie a metrului a fost semnată de reprezentanţii a numeroase state care s'au angajat să .copieze „etalo­nul" păstrat ,ln arhivele naţionale ale-Franţei.

HĂRŢILE CEHOSLOVACIEI VECHI A U FOST VÂNDUTE. — Hărţile Cehoslo­vaciei în graniţele ei naturale de până acum nu mai reprezintă un auxiliar pen­tru cunoştinţe geografice, ci unul dintre cele mai scumpe obiecte de amintire. Nici odată nu s'au vândut la librării şi la in­stitutul geografic atâtea hărţi, care de fapt nu mai au nicio valoare practică, oa acum. Toţi neno ducem acasă ca pe un fel de relicvă istorică dintre cele mai dragi. Probabil că în felul acesta îşi con­servau şi strămoşii noştri Biblia numită Kralicka. Numărul hărţilor fizice, etno­grafice, pe judeţe ca şi toate celelalte în Cehoslovacia era imens, dar .oamenii ie găsesc din ce în ce mai rar la librării, fiindcă au fost vândute şi unele din ele nu pot fi găsite nici în depozitele editu rilor. Peste (câteva zile nu se vor mai găsi pe piaţă probabil niciun fel de hărţi .ale Cehohslovaciei vechi; se epui­zează.

Câtă durere în acest comunicat!

REVISTE perioare Populare (Folkehöjskole). Şi da­că voiţi să aflaţi cine a fost promotorul gândului ide ridicarea ţăranilor prin ast­fel de Şcoli înalte, Danezul va pronunţa un nume venerat ta toate Ţările Scandi­nave: Grwndtvig", preot, poet, istoric, ma­re animator al culturii tradiţionale popu­lare. „ In loc să pornească de sus, şcoala daneză răsări din adâncurile naţiunii, în loc de o Universitate modernă, Dane­marca începe cu şcoli ţărăneşti" remarcă o anchetă franceză.

In pagini calde, autorul înviază figu­ra acestui „profet al Nordului" şi a ur­maşului său,, „învăţătorul, Kristen Kold, cel care a ridicat cu imuie-a braţelor şi jertfirea economiilor personale, întâiul local de şcoală superioară ţărănească. Avea o singură sală mare pentru toate necesităţile şi o bucătărie. Podul larg, luminat, servea de dormitor. Kold şi aju­torul său dormeau la rând pe aceleaşi paturi. Mâncau din aceiaşi masă spar­tană, gătită de sora lui, care ţinea o gos-

' padărie întreagă a comunităţii. In Danemarca sunt peste 70 şcoli su­

perioare populare, pentru bărbaţi şi fe­mei .(deosebit) între 18—25 ani.

După ce urmează cursurile acestei şcoli „de deschidere de orizont spre vieaţă", trec la şcolile de agricultură pentru per­fecţionare tehnică. Şcoala de • agricultură primeşte de preferinţă pe foştii elevi ai Şcolii Superioare populare. Şcoala de Agricultură daneză este fiica de suflet a Şcolii superioare populare. In şcoala de agricultură nu se primeşte un tânăr mai mic de 17 ani. Aviz pentru şcolile noas­tre de agricultură!

Şcoala superioară populară daneză nu urmăreşte o acţiune ide popularizare, a-dică de răspândirea adevărurilor pe înţe­lesul tuturora şi nici coborârea culturii intelectualilor la nivelul poporului. Ci desvoltă cutară poporului în sens istoric, creştin şi naţional. Nu porneşte delà creaţiile elitei intelectuale, ci delà cul-

CÂRTI -A P . D. CULE A : Şcolile superioare po-

•giulare ţărăneşti din Danemarca si rezul­tatele lor. (Eclit. „Cugetarea" 40 Lei).

Din câte articole informative s'au scris •despre Daneamrea, unde fiecare aii 3-lea .ţăran a urmat o şcoală superioară (uni­versitate ţărăneaacă), iar al 5-lea o şcoa­lă de agricultură, — studiul Dlui Culea -este cel mai din plin documeint.

Danemarca este ţara belşugului de mijloc pentru toată lumea. Avuţii perso­nale de milioane se numără rpe degete. TVIai mult de jumătate din iţăranii fer­mieri cultivă abia până la 5—10 hectare. „Aici satul e mecanizat ca o uzină, fie--care vacă este tratată ca o fabrică de lapte, fiecare porc ca o fabrică de carne şi grăsime.... animalele, arborii, florile sunt ridicate la demnitate omenească". „Agricultura daneză formează totalitatea industrială, o uriaşă întreprindere coope­ratistă ce funcţionează ca o maşină per­fectă, fiindcă toată lumea din angrena­jul ei are un nivel cultural ridicat şi e instruită tehniceşte. Nu-i .departe vremea când moufle generaţii de ţărani vor fi for­mate din agronomi şi zoatehnişti veteri­nari". Cooperativele daneze au biruit fiindcă au început cu educaţia muncii colective, prin cooperative de producţie. Cooperaţi vismul danez este întreg ţără­nesc; n'a venit de sus; n'a fost propovă­duit de teoreticeni; n'a fost susţinut de Stat; ci e o cucerire ţărănească deplină. Feciorii acesor ţărani, cu diplome uni­versitare, se întorc la ţariiitt părinţilor.

. Intr'o populaţie de 3 milioane şi jumăta­te locuitori circulă 250 cotidiane şi 3500 reviste de cultură generală şi de speciali­tate. Mulgătorul de vaci citeşte pe Tols­toi, Goethe. „Dacă veţi întreba pe orice Danez, cui se datoreşite acest fenomen unic în Europa, că o întreagă clasă de ţărani să se ridice atât de sus într'o ar­monioasă cultură sufletească şi economi­că, dea lunga! doar a câtorva decenii, va răspunde fără multă gândire: Şcoalei Su-

Tfcura populară tradiţională. Urmăreşte să -dea satelor idei icondu'cătoare despre lu-ane şi vieaţa, o cultură ţărănească şi ce-iăiţenească ipe deasupra curentelor poli­tice. E mai mult o comunitate de încăl­z i r e a sufletelor decât de umplere de eu-.aioştiniţe. De aceea nu se -cer examene şi .mu se dau diplome.

Mulţumită acestor şcoli — universităţi populare — Danemarca şi-a echilibrat clasele sociale, şi-a omogenizat cultura -naţională.

Cartea Dlui Culea se citeşte ca ó lite­ratură, cu toată bogăţia documentară, şi •ea se recomandă oricui se ocupă de -cul­tura satelor, mai ales azi, când mulţumi tă Fundaţiei Culturale Regale „Principe­le Careu", „Astrei" şi altor iniţiativei, a-vem atâtea realizări fecunde prin începu­turile Şcolilor ţărăneşti pe tiparul nevoi­lo r noastre. IV. C.

ZEVEDEIU BARBU: Minciuna in lu­mea copilului. Tip. „Cartea Românească", «Cluj. Preţul 20 lei.

Cu toată abundenţa publicaţiilor noas­tre pedagogice de după războiu, unele «biar eu multă originalitate, studiile care .să privească exclusiv psihologia copilu­lui sunt puţine.

Dil. Z. Barbu, un valoros colaborator al Institutului de Psihologie din Cluj, prin

.studiul „Minciuna în lumea copilului", -aduce o însemnată eo-ntribuţie în proble­m a cunoaşterii copilului.

Bazat pe cercetări personale de luinigă -durată, pe un vast material de informa­ţie, luat din cele mai bune monografii făcute asupra vieţii copilului, — cum ar ii, „Monografia soţilor iS-cupi-n" şi „Mono­grafia alcătuită de Clara şi W. Stern, a-supira celor trei copii ai lor", — autorul a putut să realizeze -un studiu -complet asupra uneia din aspectele m-ai însemna-

"te ale -caracterului, minciuna. Problema fixată de autor în acest stu-

•diu, -prezintă, un deosebit interes. Se.ştie, că cu toată evoluţia pe care psihologia experimentală a luat-o în secolul acesta, laturile -carcterului — minciuna, sinceri­tatea, etc. — au fost foarte puţin, obiectul

unui studiu care să pre-zinte o valoare ştiinţifică. Aceasta, din cauza că mumca încordată ce reclamă studierea diferitelor aspecte ale caracterului, nu este .încunu­nată.-cu rezultate prea -strălucite. Nici până astăzi, metode practice de cerce­tare, cum sunt cele expe-rimeinitale, ' care în studiul •aspectului intelectual al copi­lului — judecata, -memoria, interes-uH, per­cepţia,, iau dat rezultate apreciabile, în studiul diferitelor -aspecte ale -caracteru­lui, mu sunt -suficient de complete.

Meritul d4ui Z. Barbu, constă în fap­tul că -a ştiut ea din aplicarea tuturor metodelor de cercetare psihologică — să aleagă tot ce corespundea studiului min­ciunii, pentru a arata minciuna la copii sub toate aspectele.

Important pentru educator şi de merit pentru autor este,, că la sfârşitul -studiu­lui, dl. Z. Barbu, ne dă -chiar um teet — primul test etalonat în ţară la moi •— pentru diagnosticarea şi gradul de răs­pândire al minciunii, şi un chestionar, pe-ntru determinarea -celor m-ai frecvente minciuni la copii. Atât testul cât şi ches­tionarul, se pot utiliza -Ja orice şcoală, fie delà sat sau delà oraş.

Logica împărţirii materialului, (Ivirea minciunii, Funcţiunea minciunii, Cauzele minciuni şi Studiul minciunii în perioa­da şcolară, 8—14 -ana — cu diferite meto­de de -cercetare) — precum şi stilul în care este redat, fac studiul şi jmai, inte­resant.

Pe maßa oricărui intelectu-al, în special pe masa unui educator, face o -cinste pre­zenţa acestui studiu.

Crişan.

Dr. VASILE PETRAŞCU: 45 Pricesne (ehinonice) pentru liturghiile Duminecilor, pe o singură voce.

In colecţia aceasta s-unt adunate şi no­tate cele mai frumoase şi mai răspândite pricesne care se cântă în ambele biserici româneşti la sfârşitul sf. liturghi.

Dl prof. Petraşcu a îmbogăţit prim acea­stă lucrare literatura muzicală bisericeas că cu o operă foarte utilă.

Noi recomandăm învăţătorilor iubitori

de cântare 'bisericească să-şi procure a-ceastă lucrare.

Cositul ei este de 125 lei broşată şi 150 lei legată. Comenzile se fac la d. C. Arde-leanu, Cluj, Sr. Memorandului 22.

AL. LASCAR QV+MOLDOVANU: De vor-bă cu sătenii. Edit. Cugetarea. Preţul 60 lei.

Cartea aceasta este un preţios n iii tui u-chiu de vorbiri în care se dau sfaturi în­ţelepte în legătură cu problemele satului.

învăţătorii vor găsi în ea material bo­gat pentru activitatea lor delà cercurile culturale. C. I.

A. SACERDOŢI.ANU şi EMIL VÂR-TOSU: Unirea Românilor. Arhivele Bu­cureştilor Nr. IV, Mai 1938.

Luna Bucureştilor, organizată anul a-ceata pentru a patra oară, a prezentat vi­zitatorilor nu numai prilejul de distrac­ţie, dar şi de înălţare sufletească prin expoziţiile pe care 'le-a organizat şi prin (publicaţiile pe oare le-a scos.

Prin grija distinşilor istorici, d-nii pro­fesori A. Sacerdoţeanu şi E. Vârtosu, Pri­măria Capitalei a comemorat împlinirea a douăzeci de ani delà unirea tuturor Ro>-manilor publicând volumul întitulat „U-nirea Românilor", închinat celor trei uniri: delà 1601, delà 1859,, delà 1918. Vo­lumul este elegant imprimat, în format mare, cu un text de 64 pagini, cu nume­roase hărţi şi eu şaptezeci ue imagini de­săvârşit imprimate, pe hârtie de lux.

Sub titlul sugestiv „Unirea pe tăcute", autorii arată, într'un capitol introductiv, cum din negura veacurilor^ încă delà strămoşii daeo-romani, Românii mergeau pe nesimţite spre unire şi cum pentru înfăptuirea ei au lucrat, fără să. ştie, păs­torii, plugarii, cărăuşii şi mai apoi osta­

şii, boierii şi domnitorii. Deşi în mod obişnuit atribuim cronica--

rilor «ele dintâi gânduri ale unirii, auto­rii volumului ne arată că mult înaintea cronicarilor se vorbea la noi de frăţieta­tea aceleeaşi seminţii româneştii.

Rând ipe rând sunt înfăţişate cele trei uniri: a lui Mihai Viteazul (Unirea unui Domnitor viteaz), a lui Guza (Unirea u-nui Domn înţelept) şi a Regelui Ferdi­nand (Unirea unui Rege mare).

Documentarea istorică este bine 'aleasă şi bine dozată iar povestirea este cu to­tul! captivantă. Lucrarea ar trebui cunos­cută în cercuri cât mai largi. Profesorii şi învăţătorii vor găsi pe Iftngă un text desăvârşit şi o serie de imagini dintre cele mai interesante pentru istoria celor trei uniri româneşti. (D. G.)

AL. LASCAROV-MOLDIOVAN: Cruce şi nationalism. Edit. Cugetarea, Bucureşti. Preţul 60 lei.

In aceste zile atât de agitate, acest vo­lum aduce încredere, optimism şi credin­ţă în sufletul neliniştit al cititorului.

Dl Al. Lasicariv-Moldoviainu pe lângă un neîntrecut dar de expunere clară, are ma­rele merit de a fi un adevărat credincios al bisericii noastre strămoşeşti şi un ro­mân tot aşa de ortodox.

O spunem aceasta cu toată sinceritatea fiindcă am întâlnit adeseori scriitori care îmhrăioau în scrisul lor atât haina cre­dinţei religioase cât şi cea a românismu-: lui, fără însă ca în fundul conştiinţei lor să creadă întradevăr în aceste două pos­tulate care formează existenţa unui po­por.

Dl Al. Lasoarov-Mofldovianu ne arată în, acest volum cum se poate armoniza cre­dinţa religioasă cu iubirea de neam.

C. I.

Citiţi şi răspândiţi

S A T U L ş i Ş C O A L A

B I B L I O T E C A Î N V Ă Ţ Ă T O R I L O R

Satul şi Şcoala Redactată de C. 1ENCICA şi £>. GOG A, profesori.

Corespondenta pentru redasfie: Constantin Ieneiea Str. Mârzescu Nr. 21, Cluj.

Corespondenta pentru administraţie : JDimitrie Gog a Str. Romei Nr. 28, Cluj.

Abonamentul 120 lei pe an pentru învăţători; 150 lei pentru şcoli.

Inreg. la Trib. Cluj, S. HI, sub Nr. 1507—1938.

CU P R I N S U L N-rului-4—2, Anul Vili. . Constantin Ieneiea : Regina Maria a României 4 Regina Maria: Ultima scrisoare . 2 Grigore Popa : Întâia Garte despre Lucian Blaga 4 Dimitrie Todoranu : Introducere Iu studiul individualităţii copil ului . 7 Dr. Lucian Bologa : Pedagogul Dr. Petre Şpan . . . . . . . . . . 13 lon~Gkelcèa: Să ne păstrăm obiceiurile noastre populare . . . . . . 50

PAGINA LITERARĂ: Ludwig Detter : O istorie .din zilele noastre (Trad, de Şt. O. Iosif) . . 33

PAGINA JURIDICĂ: Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea învăţământului

X primar şi normal primar . . . . x 46 Minorii şi Codul Penal 49

CRONICĂ:, începem un nou an de activitate, anul al optulea. — Romanul nostru. (C. I.) — Adunarea generală a AstreL — Comemorarea Iuliei Haşdeu. — Jubileul Poştei româneşti. — Situaţia României în geografia lumii. — Examenul de gradul II al învăţătorilor — Cărţile şi atmosfera. — Pentru ocrotirea rasei

. _ italiens. — Profeţii pasimiste pentru Maghiari. — Ziua finno-ugrică. — Cartea ungurească îa Ardeal. — Vieaţa religioasă franceză. — Lupta îm­potriva alcoolismului. — Ce este .greutatea?*. — Istoricul sistemului me-' ~ ' trie. — Hărţile Cehoslovaciei vechi au fost vândute.

CĂRŢI-REV1STE : Ap. D. Culea : Şcolile superioare populare ţărăneşti din Danemarca şi re­zultatele lor. (N. C.) — Zevedeiu Barbu : Minciuna In lumea copilului. (I. Crişan).— Dr. Vasile Petiaşcu: 45 Pricesne (chinonice) pentru liturghiile Duminecilor, pe o singură voce. — AL Lascarov-Moldovanu : De vorbă cu s&tmii. (G. I.)— A. Sacerdqţeanu şi Emil Vârtosu: Unirea Românilor. Arhivele Bucureştilor. (D. G.) — Al. Lascarov-Moldovanu : Cruce şi naţio­

nalism. (C. 1.)

POSTA REDACŢIEI 1. Prof. S. SUtnilă, Brad. — Studiai

r>V. atât de documentat despre noua pro­gramă analitică a învăţământului pri­mar, va apare în caietul următor al re­vistei noastre.

2. V. M. — Despre examenul revizori­lor şcolari vom publica în numărul vii­tor un document preţios, primit delà o personalitate din învăţământul nostru.

3. losif Noaghiu, Cluj. — Recenziile tri­mise, în caietul viitor.

4. Lia Arigoni. — Articolul despre Edu­caţia corporativă fiind mai lung l-am amânat pentru luna Decemvrie.

5. O veste bună. — începând cu numă­rul viitor va colabora la revista noastră şi d. prof. Trăiam Gherman, fost inspec tor general secundar şi un cunoscător priceput al folklorului ardelean. ,D-Sa a redactat mai mulţi ani, la Blaj, revista de folklór: Comoara Satelor.

6. Rugăminte. — Abonaţilor din jud. Maramureş, Sălaj, Braşov le-am trimis câte o c. p. prin care le ceream să ne tri­

mită abonamentul în restanţă pe trei ani de zile. Unii au răspuns. Mulţi au tăcut. Ne pare rău, dar suntem nevoiţi a ne încasa drepturile noastre pe calea justiţiei, cauzâmdu-ie fără să vrem, pa­gube materiale.

Rugăm pe abonaţii din jud. Alba, Hu­nedoara, Mureş şi Năsăud, Sălaj, Turda să ne 'trimită abonamentul pe anul tre­cut (anul V I I ) .

CĂRŢI PRIMITE.

Ion Ar dele anu-Senior: Oameni dini Să­laj. Momente din luptele naţionale ale Românilor din Sălaj.

Dr. Gh. Dragoş: Aspecte şi realizări economice în Turcia lui Kamâl Atatürk, Cluj, 1938.

Prof. Victor Jinga: Prefaceri şi orien­tări ale burgheziei române.

Ion V. Mesaroşiu: Problema inteligen ţei. Măsuri şi constatări, Cluj, 1928. Pre­ţul 40 lei.

Librăria R e m u s Ciof t e c Cluj, Piafcl Unirii 8

Are ÎQ depozit următoarele manuale ale profesorilor:

l e n c i c a . ş i G o g a

Citirea pentru clasa V şi Vl-a primară.

Gramatică pentru clasa I l I -a prion ară.

Geografie pentru clasa I I I şi I V - a primară.

Se acorda 40% rabat Librăria are im bogat asortiment de rechizite şi tipărituri şcolare ca preţuri convenabile.

Sprijiniţi comerţul de librărie, româneasc!

S E N Z A Ţ I O N A L !

S'a schimbat planul Loteriei de Stat

Noul plan prevede

2 0 câştiguri à L e i 1 . 0 0 0 . 0 0 0 la clasa I-a

18 m i l i o n a r i p e lună

4 câştiguri de Lei 6.000.000 74 câştiguri de Lei 200.000

598 câştiguri de Lei 100.000

Procentul de câştiguri 63.32%

Tragerea clasei I-a 1 5 N o e m v r i e 1 9 3 8

L o t e r i a d e S t a t

Tipografia .ARDEALUL", Cluj BUN DE IMPRIMAT