Revista Consilier European Nr 5 Decembrie

Consilier EuropeanRevistă de informare şi analiză privind domeniul afacerilor europene

Anul IV

Numărul 5 [11] /decembrie 2008

http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm

Provocă r i l a n ive l comun itar – Compet i t iv i ta te vs . cr i ză economică

Departam

GUVERNUL ROMÂNIEI

entul pentru Afaceri Europene

http://ec.europa.eu/energy/climate_actions/index_en.htm

Redactori şefi: Cătălina CONSTANTIN (consilier pentru afaceri europene - DAE)

Andreea Florina RADU (consilier pentru afaceri europene - MIRA)

Autori articole: Luminiţa ANDONIU, Diana BOTESCU, Irina BUGA, Cătălina CONSTANTIN,

Codruţ CONSTANTINESCU, Gheorghe CRIŞAN, Lia-Ioana CRIŞAN, Irina DINCĂ, Cătălina

GANE, Anca IONAȘ, Teodora Adriana MENDA, Andrada MINEA, Cristian NIŢĂ,

Radu Ştefan PĂTRU Raluca PETROVAI, Andreea Florina RADU, Alaa RADWAN

Publicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene

Bvd. Aviatorilor nr. 50 A, Sector 1

Bucureşti, România

Tel. (021) 308.53.00

E-mail: [email protected]

[email protected]

[email protected]

http://www.dae.gov.ro

© Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008

Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.

ISSN 1841–1118

Opiniile exprimate în articole aparţin autorilor acestora şi nu reflectă, în mod necesar, poziţia oficială a

Departamentului pentru Afaceri Europene.

mailto:[email protected]



http://www.dae.gov.ro/

EDITORIAL

COMPETITIVITATE ÎN CONTEXTUL MONDIAL ACTUAL

Competitivitatea agriculturii româneşti de la teorie la practică (Luminiţa ANDONIU)

Competitivitatea României în sectorul energetic, în contextul strategiei

europene pentru energie (Irina DINCĂ)

Implementarea sistemului de management al calităţii – premisă a competitivităţii

sectorului gazeifer din România (Cătălina GANE)

Posibilităţi de implementare şi dezvoltare a turismului rural în România, în vederea

asigurării caracterului competitiv în cadrul economiei de ramură (Teodora Adriana MENDA)

Dosar – criza economică şi financiară –implicaţii în spaţiul comunitar

şi internaţional

Criza economică globală – consideraţii (Andreea Florina RADU)

Criza economică în Uniunea Europeană – efecte şi posibile soluţii (Cătălina CONSTANTIN)

Consecinţele crizei financiare internaţionale asupra Uniunii Europene (Raluca PETROVAI)

FINANŢARE EUROPEANĂ PENTRU CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE

Informaţia care face toţi banii… (Lia Ioana CRIŞAN/ Gheorghe CRIŞAN)

Dezvoltarea policentrică: teorii şi concepte (Anca IONAŞ)

3

34

4

21

ACTUALITATEA EUROPEANĂ

Priorităţile Preşedinţiei cehe a Uniunii Europene (Diana BOTESCU)

Acordul Uniunii Europene cu ţările mediteraneene. Studiu de caz – Egipt (Alaa H. RADWAN)

Conceptul de securitate energetică în spaţiul euroatlantic (Cristian NIŢĂ)

Economia socială de piaţă în Germania - un model funcţional? (Diana BOTESCU)

Dosar de drept comunitar

Izvoarele juridice formale şi informale privind comitetele comitologice şi comitologia

(Andrada MINEA)

„Euroforia” federală – rolul subsidiarităţii, competenţelor şi al identităţii în UniuneaEuropeană (Irina BUGA)

Noi perspective în aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare în urma Strategiei pentru o

reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-2013

(Radu Ştefan PĂTRU)

Europa înseamnă Europeana (Codruţ CONSTANTINESCU)

REVISTA PRESEI

(Iuliana DUMITRU)

70

43

58

Iată-ne ajunşi la finele primului an (al

noii serii) al Consilierului European. Anul 2008 se

apropie de final, iar la momentul bilanţului ne

putem întreba ce a adus acesta nou în peisajul şi

contextul naţional, european şi mondial.

Pentru România, creştere economică –

deşi mai mică decât cea a anului 2007 – dar şi o

creştere a consumului, o creştere a veniturilor

populaţiei (cel puţin în valoare nominală) dar şi o

creştere a gradului de îndatorare.

Pentru UE, anul 2008 a adus noi

provocări, una dintre cele mai stringente fiind

cea a necesităţii de a găsi un răspuns rapid crizei

economice-financiare cu care se confruntă toate

economiile lumii.

Care au fost cauzele acestei crize? A

reprezentat criza creditelor acordate în exces

din Statele Unite ale Americii cauza crizei din

statele europene sau doar factorul declanşator al

acesteia?

Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi

oferit în absenţa unei analize profunde atât a

crizei americane, a mecanismelor de propagare a

acesteia dar şi a mix-ului de politici

implementate până la acel moment în statele

europene şi în ţara noastră.

Odată ce găsim însă răspunsul asupra

cauzelor şi contextului crizei economice, în

pragul noului an, ne putem întreba mai departe

ce ne va aduce nou, în special la nivelul Uniunii

Europene şi în particular României.

Cel puţin din punct de vedere economic,

prognozele ne arată că putem fi optimişti, dar cu

o doză importantă de realism. În traducere, aşa

cum era de aşteptat criza mondială va afecta

aceste regiuni, în mod clar şi indubitabil. Pe cale

de consecinţă, prognozele de primăvară – în

particular a Comisiei Europene – au fost ajustate

pentru a reflecta cât mai fidel aceste influenţe.

Cu toate acestea, va exista creştere

economică. Cel puţin teoretic, există potenţial.

Însă pentru a se realiza concret, este nevoie de

multă mobilizare – atât la nivel comunitar cât şi

la nivelul fiecărui stat membru, pentru a găsi

acele pârghii care pot asigura un răspuns prompt

şi corect în scopul combaterii efectelor negative

ale perioadei traversate.

În acest context, numărul 5 al

Consilierului European aduce în prim plan o temă

de maximă importanţă pentru România şi pentru

Uniunea Europeană, şi anume aceea a

competitivităţii. Competitivitate versus criză

economică. Scopul este tocmai acela de a arăta

faptul că succesul unei economi rezidă în

capacitatea sa de a fi mai performantă decât

restul, de a fi competitivă în raport cu restul

actorilor de pe pieţe. Obiectivul asigurării

competitivităţii nu trebuie lăsat deoparte nici în

momente de criză economică. De fapt, mai ales

atunci. Pentru că aceste momente permit o

reaşezare a mix-ului de politici pe o traiectorie

clar definită – aceea de a combate efectele

negative ale unei crize – cu rezultate pe termen

scurt. În acelaşi timp, însă, această reaşezare

trebuie să ţintească şi obiective pe termen lung,

traduse în termeni de competitivitate. Avem

acum o problemă cu investiţiile în economie,

după cum prognozează Comisia Europeană?

Răspunsul constă în a găsi metodele de a stimula

aceste investiţii. În acest context, este foarte

important ce tipuri de investiţii vor fi stimulate.

Să le alegem pe acelea care vor produce efecte

pe termen lung, în termeni de competitivitate,

având la bază concepte precum eficienţă şi

securitate energetică, produse verzi, valoare

adăugată.

Veţi găsi astfel, în rândurile revistei

noastre, informaţii concrete şi interesante

despre competitivatea a două dintre cele mai

vizate sectoare ale economiei româneşti, cu

nevoi masive de investiţii, şi anume sectorul

energetic şi cel agricol.

Aşa cum v-am obişnuit deja, rubricile

permanente – Finanţare pentru creştere şi

dezvoltare şi Actualitatea europeană – vă oferă o

paletă variată de informaţii cu privire la aspecte

precum priorităţile preşedinţiei cehe a

Consiliului Uniunii Europene, securitatea

energetică, comitologie precum. Revista presei

vă prezintă, de asemenea, cele mai importante

ştiri apărute în perioada octombrie-noiembrie

2008.

Sperăm ca şi în acastă ediţie a

Consilierului European să găsiţi informaţii utile şi

interesante privind afacerile europene şi nu

uitaţi că opiniile voastre sunt binevenite oricând.

Până la următoarea întâlnire, va dorim

Sărbători Fericite şi un an mai bun!

Cătălina CONSTANTIN

Redactor şef

4

Competitivitatea agriculturii româneştide la teorie la practică

Când am fost solicitată să scriu un articol

despre competitivitatea sectorului agricol românesc

m-am gândit în primul rând ce ar presupune acest

lucru. Imediat mi-au venit în minte date statistice,

rapoarte, cifre etc. Apoi am căutat pe internet şi o

definiţie mai completă a termenului de

competitivitate şi am găsit următoarea explicaţie:

competitivitatea este un concept comparativ despre

abilitatea şi performanţa unei firme, sector sau a

unei ţări de a vinde şi de a asigura cererea de bunuri

şi/sau servicii pe o anumită piaţă.

Sursa: http://www.capital.ro/usr/imagini/18-912-3424772261.jpg

Căutând pe site-ul Ministerului Agriculturii şi

Dezvoltării Rurale www.madr.ro am descoperit o

prezentare generală a agriculturii şi dezvoltării rurale

din România unde am găsit şi câteva elemente legate

de competitivitatea sectorului agricol ce vor fi

prezentate mai jos.

Pentru a avea o imagine completă asupra

subiectului am analizat şi un studiu efectuat de

Banca Mondială privind competitivitatea

sectorului agricol românesc intitulat „Romania

Competitiveness Project” de Arthur D Little

publicat în 2008.

1. SCURTĂ PREZENTARE A SECTORULUI AGRICOLROMÂNESC

Modelul european de agricultură, cel spre

care tindem / ne îndreptăm şi noi, se bazează pe un

sector competitiv, orientat spre piaţă, îndeplinind,

totodată, şi alte funcţii publice, cum ar fi

protejarea mediului înconjurător, oferirea unor

aşezări rezidenţiale mai convenabile pentru

populaţia din spaţiul rural, precum şi integrarea

agriculturii cu mediul înconjurător şi cu silvicultura.

Politica Agricolă Comună îşi deplasează accentul de

la subvenţiile directe acordate agriculturii (pilonul I

al PAC) spre dezvoltarea integrată a economiei

rurale şi spre protejarea mediului înconjurător

(pilonul II al PAC).

Economia rurală românească, dominată de

agricultură în mare parte, este încă slab integrată în

economia de piaţă. În contextul actual al economiei

de piaţă, de modul înţelegerii şi aplicării tehnicilor de

marketing depind bunăstarea cetăţenilor din zona

rurală şi urbană, precum şi bunăstarea

producătorilor agricoli.

Producătorul român trebuie să acţioneze în

concordanţă cu realitatea economică existentă pe

plan mondial şi naţional, să aplice metode tehnice

şi economice care să îi ofere stabilitate şi eficienţă

economică sigură. Producătorul este nevoit să

producă în conformitate cu ceea ce se cere pe piaţa

internă şi internaţională, să reacţioneze cu

promptitudine la nevoile consumatorului.

Pe plan naţional, agricultura reprezintă

una dintre cele mai importante ramuri ale

economiei româneşti. Contribuţia agriculturii,

silviculturii, pisciculturii în formarea Produsului

Intern Brut reprezintă cca. 9,7 %, în timp ce

contribuţia acestora în PIB-ul celorlalte ţări

membre ale UE se situează la aproximativ 1,7%.

Ponderea agriculturii, silviculturii, vânătorii, a

pescuitului şi pisciculturii în PIB

Scăderea ponderii agriculturii în PIB

s-a datorat intrării pe făgaşul normal a

economiei de piaţă, precum şi dezvoltării

celorlalte ramuri ale economiei naţionale, în

special a serviciilor, care ating o pondere de

aprox. 50% din PIB, a industriei şi a

construcţiilor care au reprezentat circa 24%,

respectiv 7,4 % din PIB, în anul 2006.

Produsul intern brut 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

TOTAL 116.768,7 151.475,0 197.564,8 246.468,8 288.047,8 344.535,5 266.590,6

Agricultură, vânătoareşi silvicultură

15.612,9 17.301,2 22.835,2 31.030,1 24.277,9 26.898,2 17.806,8

% din PIB 13,4 11,4 11,6 12,6 8,4 7,8 6,68

Pescuit şi piscicultură 5,0 6,4 14,0 13,8 13,8 15,8

Sursa: Anuarul statistic al României 2007* date provizorii 01.01 – 30.09.2007

Tabel 1: Ponderea agriculturii, silviculturii, vânătorii, a pescuitului şi pisciculturii în PIB

http://www.madr.ro/

5

1.2. POPULAŢIA OCUPATĂ ÎN AGRICULTURĂ

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în

România este mult mai mare decât media din

statele UE-25. De peste 15 ani rata de ocupare a

populaţiei rurale înregistrează o scădere, având la

bază două cauze:

Retragerea multor persoane vârstnice din

agricultură;

Absenţa investiţiilor rurale - servicii şi mica

industrie - care să absoarbă forţa de muncă

mai tânără eliberată de agricultură.

Deşi forţa de muncă în agricultura României

este în continuare una dintre cele mai numeroase

din Europa, dinamica ponderii populaţiei ocupate

în agricultură arată o tendinţă de scădere

treptată a acesteia, de la 40,9% în anul 2001 la

31,9 % în anul 2005, tendinţa care se menţine în

continuare.

La sfârşitul anului 2006, dintr-un total al

populaţiei ocupate de 9,313 milioane persoane, în

agricultură, vânătoare şi silvicultură activau 2,84

milioane persoane, ceea ce reprezintă circa 30,5

% din totalul populaţiei ocupate.

Ponderea de 30,5% din populaţia activă este

reprezentată în special de lucrători pe cont

propriu în cele peste 4 milioane de exploataţii

individuale, la care se adaugă lucrători

specializaţi în agricultură, ingineri şi tehnicieni,

din cele peste 13 mii ferme agricole comerciale.

Primul segment fiind îndreptat către autoconsum,

MADR, prin politica sa şi prin elaborarea de acte

normative în concordanţă cu legislaţia

comunitară, încurajează constituirea de noi

societăţi cu caracter comercial, înfiinţarea

grupurilor de producători şi a investiţiilor în

tehnologie agricolă, astfel încât să fie promovată

creşterea productivităţii muncii şi să se realizeze

diminuarea forţei de muncă ocupate în

agricultură pe baza eficienţei. Dirijarea prin

reconversie profesională şi diversificarea

economiei în spaţiul rural este soluţia adoptată.

2. ANALIZA COMPETITIVITĂŢII SECTORULUI

Pentru a evalua competitivitatea

sectorului agricol vom lua în calcul următorii

indicatori:

Suprafaţa medie şi specificul exploataţiilor

agricole;

Nivelul mecanizării;

Productivitatea terenurilor şi fermelor;

Costurile de producţie şi nivelul tehnologiei;

Nivelul subvenţiilor.

Suprafaţa medie şi specificul exploataţiilor

agricole – potenţialul funciar

Din cele 23,8 milioane ha cât însumează

teritoriul României, suprafaţa agricolă a ţării este

de 14,7 mil. ha (61,7 %), din care 9,4 mil. ha

reprezintă teren arabil. România se găseşte pe

locul 7 din Europa ca suprafaţă agricolă după

Spania, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia,

Polonia şi pe locul 5 ca suprafaţă arabilă după

Spania, Franţa, Germania şi Polonia.

Repartiţia fondului funciar după modul de

folosinţă denotă faptul că terenul arabil ocupă

cca. 64% din suprafaţa agricolă, o treime din

suprafaţă, 4,8 mil. ha, este ocupată cu păşuni şi

fâneţe, iar viile şi livezile reprezintă cca. 3%.

Unul din factorii care îngreunează performanţele în agricultură îl reprezintă fărâmiţarea proprietăţii în parcele

de dimensiuni mici (sub 3 ha), ceea ce impune necesitatea comasării acestora în exploataţii cu suprafeţe mai mari,

pentru a se putea trece la o agricultură performantă. Această situaţie urmează să fie reglementată prin politica de

comasare a terenurilor agricole care este necesară pentru a răspunde şi sarcinilor cuprinse în programul de guvernare

pentru perioada 2005-2008 referitoare la finalizarea reformei proprietăţii funciare precum şi la stimularea transformării

gospodăriilor ţărăneşti în ferme agricole familiale cu caracter comercial şi formarea clasei de mijloc în spaţiul rural.

SPECIFICARE Date la sfârşitul anului 2006 (mii ha)

Suprafaţa totală a fondului funciar: 23839,1

Suprafaţa agricolă, din care: 14731,0

Arabil 9434,6

Păşuni 3334,4

Fâneţe 1524,9

Vii şi pepiniere viticole 223,7

Livezi şi pepiniere pomicole 213,4

Păduri şi alte terenuri cu vegetaţtie forestieră 6754,7

Construcţii, drumuri, ape, altele 2373,4

Tabel 2: Suprafaţa totală a fondului funciar la nivelul anului 2006

Sursa: Anuarul statistic al României, 2007

6

Nivelul mecanizării

În vederea îmbunătăţirii dotării tehnice, s-a acordat sprijin financiar pentru cumpărarea de tractoare,

combine şi maşini agricole prin:

1. Programul privind sprijinirea producătorilor agricoli pentru achiziţionarea de tractoare agricole noi,

combine noi de recoltat cereale şi maşini agricole noi care lucrează în agregat cu tractoarele, cu

finanţare de la bugetul de stat;

2. Programul SAPARD – măsura 3.1: Investiţii în exploataţiile agricole;

3. Programul Fermierul, prin obiectivele de investiţii directe.

Ca urmare a aplicării acestui program de retehnologizare, parcul de tractoare agricole a înregistrat

o creştere semnificativă faţă de anii anteriori. Suprafaţa arabilă ce revine pe un tractor fizic se situează în

jurul valorii de 54/ha /tractor. O creştere a înregistrat şi numărul de pluguri pentru tractoare, în timp ce

numărul de combine autopropulsate a înregistrat o scădere, fapt datorat în mare parte renunţării la

combinele mai vechi, de mică productivitate, în favoarea celor de mare productivitate.

Productivitatea terenurilor şi fermelor

1. Sectorul zootehnic are o pondere importantă în agricultura românească şi reprezintă una dintre

activităţile de bază în sectorul rural.

SPECIFICARE 2005 2006 2007

Tractoare agricole 173043 174563 174003

Pluguri pentru tractor 137018 138594 139782

Combine autopropulsate pentru recoltat cereale păioase 25055 24975 24177

Semănători mecanice 66732 67761 67674

Suprafaţa arabilă ce revine pe un tractor fizic-ha 54,4 54 54,1

14,7 milioane ha

64%

23%

10% 3% ARABILPASUNIFANETEVII SI LIVEZI

Sursa: date prelucrate „Anuarul statistic al României- 2007”

Figura 1: Suprafaţa agricolă după modul de folosinţă, la sfârşitul anului 2006

Tabel 3: Parcul de tractoare şi maşini agricole (-buc-)

Sursa: Anuarul statistic al României, 2007*, date operative MADR

20052006

2007

Bovine/mii capPorcine/mii cap

Ovine si caprine/mii capPasari/m

ii cap

733738499086552

9787

84058298 4789

68156622 2734

29342862

Figura 2: Efective mii capete

Sursa: Anuarul statistic al României, 2007*, date operative MADR

7

2. Sectorul vegetal

Caracterul preponderent cerealier al structurii culturilor a început să fie redimensionat,astfel încât în 2006 se constată o scădere a suprafeţelor însămânţate cu cerealele tradiţionale:grâul cu aproape 500 mii ha, orzul şi orzoaica de toamnă cu 150 mii ha, porumbul cu peste 100mii ha. Au crescut suprafeţele cultivate cu floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr, rapiţăpentru ulei şi legume de câmp, datorită acordării sprijinului diferenţiat acestor culturi încadrul schemei PNDC (Plati Nationale Complementare Directe).

Un rol important îl deţin culturile

destinate producerii de biodiesel şi bioetanol:

rapiţă, plante oleaginoase, porumb. În acest

sens, România promovează investiţiile străine

şi naţionale în industria producătoare de

astfel de combustibili, această măsură fiind în

acord cu strategia de la Kyoto şi liniile

directoare ale UE.

Horticultura - România poate produce

anual cca. 4 900 000 tone de produse horticole,

din care legume 45%, struguri pentru masă 15% şi

fructe 40%. Din punct de vedere al suprafeţei

sectorul privat controlează cea mai mare parte,

cca. 98%, restul fiind în administrarea statului

prin staţiunile de cercetare sau ADS. Producţia de

fructe şi legume procesate reprezintă cca. 11%

din totalul producţiei horticole. Materia primă

este asigurată în proporţie de 95% din producţia

internă ceea ce face ca în sectorul de procesare

să lucreze aproximativ 20 000 de muncitori

calificaţi.

Din totalul producţiei horticole a Uniunii

Eurpene, România produce:

legume: 22,8% din producţia de pepeni, 17,9% din

producţia de varză şi 4,9% din producţia de ceapă;

fructe: 9,3% din producţia de prune, 3,6% din

producţia de mere şi 2,2% din producţia de cireşe.

România are o capacitatea de prelucrare

industrială pentru fructe şi legume de 300 000

t, 80% din capacităţile actuale de producţie

fiind modernizate atât prin fonduri proprii cât

şi prin SAPARD.

Pomicultura - Prin lucrările de zonare şi micro-

zonare din ultimii 20-25 de ani, pomicultura s-a

dezvoltat mai ales în judeţele din zona subcarpatică a

Olteniei şi Munteniei, în judeţele Argeş, Vâlcea,

Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Olt şi Dolj. De asemenea

trebuie pusă în evidenţă şi concentrarea realizată în

partea de nord-est a Transilvaniei – în special în

judeţele Bistriţa Năsăud, Sălaj, Satu-Mare,

Maramureş şi Bihor. Există peste 150 de soiuri care se

cultivă în momentul de faţă în România, între acestea

distingăndu-se cele de măr cu rezistenţa la rapăn şi la

făinare, cele de prun cu fructul mare, cele de cireş şi

vişin autofertile sau cele de cais şi piersic.

Legumicultura - La 1 ianuarie 2008, a intrat în

vigoare noul regulament privind organizarea comună

de piaţă în sectorul legume-fructe. Beneficiarii

formelor de sprijin comunitar sunt grupurile şi

organizaţiile de producători. Organizaţiile de

producători primesc până la 4,1% din valoarea

producţiei comercializate în baza unui program

operaţional aprobat. Grupurile de producători

primesc maxim 100 mii euro în funcţie de valoarea

producţiei comercializate şi 75% din valoarea

investiţiilor în mijloace tehnice destinate

îmbunătăţirii condiţiilor de colectare, păstrare,

ambalare şi comercializare. În conformitate cu

legislaţia comunitară România a recunoscut o

organizaţie de producători şi 4 grupuri de

producători: S.C.Hortifruct Bucureşti, Soc. Agricolă a

Producătorilor de mere Dedrad Batos, S.C.Paradisul

Legumelor Curtici&Marcea SRL, S.C.Agroleg Grup

SRL, S.C.Cerasus SRL.

Suprafaţa (mii ha)SPECIFICARE

2005 2006 2007*

GRÂU + SECARĂ 2496,7 2029,8 1917,2

ORZ SI ORZOAICA 484,6 331,6 354,6

OVĂZ 214,8 196,8 212,6

PORUMB + SORG 2630 2520,8 2144,9

OREZ 3,9 5,6 8,1

FLOAREA SOARELUI 971 991,4 798,1

RAPIŢĂ – ulei 87,8 110,1 340,6

SOIA 143,1 190,8 113,1

SFECLĂ DE ZAHĂR 25,2 39,8 28,1

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei, 2007* date operative MADR

Tabel 4: Evoluţia sectorului vegetal, pe categorii, în perioada 2005-2007

8

Viticultura - România ca ţară vitivinicolă ocupă la nivelul Uniunii Europene, locul 5 la

suprafaţă viticolă şi locul 6 la producţia de struguri şi vin. Suprafaţa cultivată cu viţă de vie ocupă

5% din intreagă suprafaţă agricolă a tării. Cele trei mari zone viticole ale României sunt: zona

intercarpatică, zona pericarpatică şi zona dunăreană. În interiorul acestor zone viticole există opt

regiuni viticole şi un total de 38 de podgorii în care sunt cultivate peste 100 de soiuri de struguri.

Cele patru complexe de vinificaţie care domina piaţa sunt Murfatlar (29,9%), Jidvei (19%), Cotnari

(13,8%) şi Vincon Vrancea ( 7,9%).

În conformitate cu Regulamentul 479/2008 România a solicitat în cadrul programului suport

introducerea următoarelor măsuri de sprijin: promovarea pe pieţe terţe, restructurarea şi

reconversia podgoriilor, asigurarea recoltei şi folosirea mustului de struguri concentrat. Valoarea

totală a pachetului financiar alocat României pentru perioada 2009-2013 este de 42,1 mil. Euro.

Prin intermediul programului de restructurare/ reconversie, viticultorii romani au beneficiat

pentru campania viticolă 2006/2007 de o alocaţie financiară comunitară în valoare de 6.893.688

euro concretizata in 1.179 hectare realizate la standarde europene. Pentru campania viticolă

2007/2008 aceasta alocatie a fost substanţial mărită ajungându-se la 35.050.228 euro concretizată

în plantarea unei suprafeţe de 4.205 hectare.

Sursa: prelucrare date www.madr.ro – Materialele au fost elaborate de un colectiv din cadrul MADR - Direcţia

Generală Implementare Politici Agricole.

(-Continuarea în numărul următor-)

Luminiţa ANDONIU (redactare)

Consilier pentru Afaceri Europene

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Soiuri pentru vinuri albe Soiuri pentru vinuri rosii

Fetească regală 13964 Merlot 7269

Riesling italian 7373 Babeasca neagra 6313

Feteasca alba 6899 Cabernet Sauvignon 2746

Aligote 5902 Feteasca neagra 1270

Rosioara 4795 Burgund mare 814


Figura 3: Producţia medie a produselor reprezentative pentru România,

raportată la producţia medie UE-25 (2004-2006)


Figura 4: Din datele Ministerului Agriculturii se poate alcătui un top,aproximativ a celor mai cultivate soiuri albe şi rosii (-ha-)

http://www.madr.ro/

9

Competitivitatea României în sectorul

energetic în contextul Strategiei europene

pentru energie

Crearea unui cadru politic coerent şi integrat,

precum şi conceperea de strategii care să stimuleze

inovarea tehnologică şi instituţională, acoperind

obiective pe termen lung din toate cele trei

dimensiuni ale dezvoltării durabile reprezintă o

provocare pentru Uniunea Europeană. Această

integrare a politicilor de inovare şi de mediu este

scopul Planului de Acţiune pentru Tehnologiile de

Mediu (ETAP). În ianuarie 2004, ca punct de

conjuncţie între Strategia de Dezvoltare Durabilă a

Uniunii Europene (UE) şi Agenda Lisabona, Comisia a

lansat ETAP, menit să stimuleze dezvoltarea şi

utilizarea tehnologiilor de mediu, să elimine barierele

financiare, economice şi instituţionale în dezvoltarea

tehnologiilor de mediu şi să integreze protecţia

mediului, inovarea tehnologică şi competitivitatea.

Sursa: www.doi.gov/.../Utgrunden-Sweden_full.jpg

În luna noiembrie, anul curent, Comisia

Europeană a propus un pachet amplu de măsuri în

domeniul energetic care dă un nou elan securităţii

energetice în Europa. Comisia prezintă o nouă

strategie pentru punerea bazelor unei solidarităţi în

domeniul energetic între statele membre şi o nouă

politică în domeniul reţelelor energetice care să

stimuleze investiţiile în reţele energetice mai

eficiente, cu emisii scăzute de carbon. Comisia este

preocupată şi de provocările cărora Europa va trebui

să le facă faţă între anii 2020 şi 2050. În plus, un

pachet de propuneri privind eficienţa energetică

vizează realizarea de economii de energie în

domenii-cheie, cum ar fi consolidarea legislaţiei

referitoare la eficienţa energetică a clădirilor şi a

produselor consumatoare de energie şi creşterea

rolului certificatelor de performanţă energetică,

precum şi al rapoartelor de inspecţie pentru

sistemele de încălzire şi de aer condiţionat.

La prezentarea pachetului de măsuri din

cadrul celei de-a doua revizuiri strategice a politicii

energetice, preşedintele José Manuel Barroso a

declarat: „Preţul energiei a crescut în Uniunea

Europeană în medie cu 15% în ultimul an. 54% din

energia Europei este importată la un cost de 700 €

pentru fiecare cetăţean european. Trebuie să

remediem urgent această problemă luând măsuri de

creştere a eficienţei energetice şi reducere a

dependenţei de importuri. Trebuie să investim şi să

diversificăm. Propunerile adoptate azi atestă fără

echivoc dorinţa Comisiei de a garanta o

aprovizionare cu energie sigură şi sustenabilă şi ar

trebui să ne ajute în atingerea obiectivelor cruciale

20-20-20 privind schimbările climatice.”

Prima prioritate identificată în cea de-a doua

revizuire strategică este adoptarea şi

implementarea rapidă a măsurilor pentru atingerea

obiectivelor de politică energetică pentru Europa

ale Consiliului European, care vizează o reducere cu

20% a emisiilor de gaze cu efect de seră, o pondere

de 20% a surselor regenerabile în consumul final de

energie şi o reducere cu 20% a cererii de energie,

până în 2020. Acest pachet de măsuri privind

schimbările climatice, propus de Comisie în ianuarie

2008, trebuie să primească acordul Consiliului şi al

Parlamentului în săptămânile următoare. O energie

mai curată, mai diversificată și mai eficientă va fi

un avantaj pentru aprovizionarea cu energie și

pentru economia europeană. Noile norme vor crea,

de asemenea, un mediu mai stabil, mai coerent și

mai transparent pentru realizarea de noile investiții

în domeniul energiei.

A doua prioritate este rezolvarea problemei

precarităţii în creştere a securităţii aprovizionării cu

energie a Europei. Chiar dacă obiectivele de energie

regenerabilă vor fi atinse, este probabil ca Europa să

fie dependentă și mai mult de importuri decât este în

ziua de azi. UE trebuie să îşi îmbunătăţească

politicile actuale pentru a-și atinge obiectivul de

eficiență energetică. Există cinci propuneri privind

securitatea energetică şi solidaritatea între statele

membre:

promovarea infrastructurii necesare şi

diversificarea surselor energetice;

relaţiile externe cu ţări din afara UE, pentru

identificarea de noi furnizori, dar şi pentru o relaţie

mai bună cu Rusia, principalul furnizor al UE;

revizuirea legislaţiei privind stocurile de gaz şi

petrol şi crearea unui mecanism de răspuns la criză;

un mai mare accent pe eficienţa energetică;

utilizarea mai bună a resurselor şi rezervelor

energetice ale UE.

Sunt încurajate investiţiile în infrastructură,

mai ales în cea transfrontalieră. Prin urmare,

Comisia a stabilit şase priorităţi:

1. un plan baltic de interconectare - să lege

mai bine regiunea de restul Europei şi

http://www.doi.gov/.../Utgrunden-Sweden_full.jpg

10

care să îmbunătăţească securitatea şi

diversitatea furnizării de energie în zonă.

Un grup la nivel înalt va fi alcătuit până la

finele lui 2008, urmând ca în 2009 să

înceapă faza de implementare;

2. coridorul de gaz sudic pentru alimentarea

din zona caspică şi Orientul Apropiat, în

care este inclus şi Nabucco;

3. un plan de acţiune pentru gazul lichefiat;

4. un inel energetic mediteranean – reţelele

europene de gaz şi electricitate vor fi extinse

pentru a conecta Europa de nordul Africii şi

proiecte vizând energia solară şi eoliană;

5. interconectarea reţelelor de electricitate şi

gaz pe direcţia nord-sud cu ţările Europei

Centrale şi de Sud-Est, crearea unei

comunităţi energetice;

6. o reţea electrică în jurul Mării Nordului.

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013

(PND), documentul de planificare strategică şi

programare financiară multianuală care orientează

şi stimulează dezvoltarea economică şi socială a

ţării în concordanţă cu principiile Politicii de

Coeziune a Uniunii Europene, stabileşte drept

obiectiv global reducerea cât mai rapidă a

disparităţilor de dezvoltare socio-economică dintre

România şi celelalte state membre ale Uniunii.

Una dintre priorităţile Planului Naţional de

Dezvoltare 2007 – 2013 este Creşterea

competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei

bazate pe cunoaştere. Printre sub-priorităţi se

numără şi îmbunătăţirea eficienţei energetice şi

valorificarea resurselor regenerabile de energie prin

investiţii destinate reducerii intensităţii energetice şi

îmbunătăţirii eficientei energetice, precum şi prin

valorificarea resurselor regenerabile.

Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze

cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada

post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii

Europene, se conformează obiectivelor politice ale

Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară

a Consiliului European din 9 martie 2007, de

reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de

gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu

nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval

de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din

surse regenerabile în totalul consumului energetic.

Sunt preconizate creşterea eficienţei energetice cu

20%, şi un consum minim de 10% de biocarburant din

consumul total în domeniul transporturilor. În

contextul obiectivului de reducere a emisiilor de

gaze cu efect de seră cu 20%, promovarea utilizării

surselor regenerabile de energie constituie un

domeniu de importanţă majoră în pachetul legislativ

privind schimbările climatice şi energia din surse

regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23

ianuarie 2008. Pachetul legislativ menţionat este

încă în dezbatere la nivel european, urmând ca cel

târziu în anul 2009 acesta să fie adoptat.

România va participa activ, în cadrul UE, la

negocierile interne privind adoptarea în anul 2009 a

pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie

din surse regenerabile" prezentat de Comisia

Europeană. În acelaşi timp, România participă, prin

intermediul UE, la negocierile internaţionale sub

egida ONU (Convenţia-cadru şi Protocolul de la

Kyoto) în vederea convenirii la sfârşitul anului 2009,

la Copenhaga, a unui nou acord global în domeniul

schimbărilor climatice pentru stabilirea obiectivelor

de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi a

acţiunilor suplimentare necesare în perioada post-

2012.

Un sector energetic competitiv şi integrat este,

în viziunea Comisiei, esenţial şi pentru atingerea

obiectivelor strategice de securitate a ofertei şi

sustenabilitate ale noii Agende Lisabona.

În ceea ce priveşte sectorul energetic din

România, problemele care afectează acest sector

sunt:

a) intensitatea energetică ridicată, ce poate

deveni un handicap pentru competitivitatea

economică în contextual liberalizării şi, implicit,

al creşterii preţurilor la energie;

b) impactul negativ asupra mediului al

capacităţilor de generare a energiei, în special al

instalaţiilor mari de ardere.

Din producţia totală de energie electrică în

2005, o pondere de 56,7% a fost produsă anul

trecut din combustibili fosili, cu costuri ridicate,

în vreme ce în hidrocentrale s-a produs

aproximativ 34% din energia electrică.

Reducerea intensităţii energetice a economiei

naţionale poate fi obţinută prin schimbări structurale

şi creşterea eficienţei utilizării energiei. O atenţie

deosebită trebuie acordată creşterii eficienţei

energetice a ramurilor competitive, cu o contribuţie

semnificativă la export, prin modernizarea proceselor

tehnologice industriale intensive în energie,

reorientarea producţiei către produse cu valoare

adăugată ridicată şi mai puţin intensive în materii

prime, precum şi implementarea de tehnologii noi,

cu impact ecologic redus.

O piaţă eficientă a energiei electrice, prin

semnalele corecte de preţ pe care le creează şi

prin asigurarea securităţii ofertei, creează

premisele dezvoltării coerente a sectorului

industrial şi promovează ajustarea structurală

rapidă a economiei. Având în vedere intensitatea

energetică a economiei româneşti şi creşterea

prognozată a consumului de energie în perioada

11

următoare,se impune: modernizarea capacităţilor

de producţie existente, reducerea intensităţii

energetice, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi

valorificarea resurselor regenerabile de energie.

Atât competitivitatea economică, cât şi

dezvoltarea durabilă, se bazează în mare măsură

pe consumul eficient de resurse energetice şi de

energie, iar analiza comparativă a indicatorilor

specifici de competitivitate arată că intensitatea

energetică reprezintă factorul de competitivitate

cu cel mai mare decalaj faţă de ţările UE.

În octombrie 2008, Ministerul Mediului şi

Dezvoltării Durabile a început promovarea

programului „Casa Verde”, program care îşi propune

îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi solului prin

reducerea gradului de poluare cauzată prin arderea

lemnului şi a combustibililor fosili utilizaţi pentru

producerea energiei termice folosite pentru încălzire

şi obţinerea de apă caldă menajeră, precum şi

stimularea utilizării sistemelor care folosesc în acest

sens, sursele de energie regenerabilă, nepoluante.

Obiectul Programului îl reprezintă finanţarea de la

Fondul pentru mediu a proiectelor de înlocuire sau

completare a sistemelor clasice de încălzire cu

sisteme care utilizează energie solară, energie

geotermală şi energie eoliană sau alte sisteme care

conduc la îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi

solului, beneficiari fiind operatorii economici,

ocoalele silvice, unităţile administrativ-teritoriale,

unităţile şi instituţiile de învăţământ, persoanele

fizice, asociaţiile de locatari şi organizaţiile

neguvernamentale.

Attila KORODI, Ministrul Mediului si

Dezvoltării Durabile, la Conferinţa de Presă ce a

avut ca subiect programul de finanţare a

persoanelor fizice pentru proiecte de înlocuire sau

completare a sistemelor clasice de încălzire cu

sisteme care utilizează energie solară, energie

geotermală şi energie eoliană sau alte sisteme care

conduc la îmbunătăţirea calităţii aerului, apei şi

solului a specificat faptul că acest program este: “o

continuare a politicii pe care am dus-o pentru

încurajarea utilizării energiilor regenerabile – şi

pentru stimularea efectivă a acestui sector, după

modele europene de succes. Astfel de proiecte vor

funcţiona foarte bine în România, mai cu seamă că

harta solară, dar şi cea eoliană denotă un potenţial

bun al ţării noastre pentru utilizarea unor

tehnologii curate” (a se vedea fig.1 şi 2).

Programul ministerului vrea să excludă

problema costurilor efective şi să încurajeze

această metodă de ecologizare a locuinţelor din

România prin sisteme de încălzire care utilizează

tehnologii curate. Nu doar finanţarea, în

proporţie de 90% din costurile cerute de achiziţia

unui astfel de sistem, reprezintă un avantaj

notabil al acestui program. Avantaje importante

sunt şi cele care se vor simţi în timp: scăderea

facturii la apa caldă cu circa 60%, iar cea la

încălzire, cu circa 30%.

Aceasta este prima etapa de finantare, de

un buget total de 520 de milioane de lei, dintre

care 400 de milioane sunt pentru persoane fizice,

dar pot fi accesate si de asociatii de locatari sau

de ONG-uri.

În cadrul Strategiei Naţionale pentru

Dezvoltare Durabilă a României, obiectivul naţional

pe termen scurt şi mediu este satisfacerea necesarului

de energie şi crearea premiselor pentru securitatea

energetică a ţării pe termen lung conform cerinţelor

unei economii moderne de piaţă, în condiţii de

siguranţă şi competitivitate. Alte obiective sunt:

îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza Protocolului

de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze

cu efect de seră, promovarea şi aplicarea unor măsuri

de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi

respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea

eficienţei energetice pe întregul lanţ resurse-

producţie-transport-distribuţie-consum final prin

optimizarea proceselor de producţie şi distribuţie şi

prin reducerea consumului total de energie primară

raportat la valoarea produselor sau serviciilor.

Dezvoltarea durabilă presupune şi creşterea

ponderii energiei produse pe baza resurselor

regenerabile în consumul total şi în producţia de

electricitate, utilizarea raţională şi eficientă a

resurselor primare neregenerabile şi scăderea

progresivă a ponderii acestora în consumul final,

promovarea producerii de energie electrică şi

termică în centrale de cogenerare de înaltă eficienţă,

valorificarea resurselor secundare de energie,

susţinerea activităţilor de cercetare-dezvoltare-

inovare în sectorul energetic, reducerea impactului

negativ al sectorului energetic asupra mediului şi

respectarea obligaţiilor asumate în privinţa reducerii

emisiilor de gaze cu efect de seră şi a emisiilor de

poluanţi atmosferici.

Aplicarea sistemului „certificatelor verzi" va

spori ponderea energiei electrice produse din surse

regenerabile la 9-10% din consumul final de energie

electrică raportat la cantitatea de electricitate

vândută consumatorilor. Piaţa certificatelor verzi

funcţionează încă din anul 2005. Legislaţia în domeniu

prevede că furnizorii sunt obligaţi să achiziţioneze

anual un număr de certificate verzi egal cu produsul

dintre valoarea cotei obligatorii, convenite în cadrul

UE prin distribuirea responsabilităţilor între statele

membre privind promovarea energiei regenerabile, şi

12

cantitatea de energie electrică furnizată anual

consumatorilor finali.

Sectoarele vulnerabile la efectele

schimbărilor climatice în România şi care necesită

o analiză mai detaliată sunt: biodiversitatea,

agricultura, resursele de apă, sectorul forestier,

infrastructură-construcţii, transport, turism,

energie, industrie, sănătate.

Va continua procesul de reabilitare

energetică a circa 35% din fondul de clădiri

multietajate de locuit, administrative şi

comerciale. Vor fi puse în funcţiune şi racordate

la sistemul naţional noi unităţi de producere a

energiei electrice pentru acoperirea cererii

prevăzute, inclusiv două noi reactoare nucleare la

centrala de la Cernavodă şi finalizarea unor

proiecte hidroenergetice.

La capitolul infrastructură, România poate

beneficia de dezvoltarea interconectării reţelelor de

gaz şi energie nord-sud, care să interconecteze

centrul şi sud-estul Europei, şi construirea unei

comunităţi energetice care să susţină

reglementatorii naţionali de energie şi operatorii

sistemelor de transport al energiei. Este o măsură

de creştere a securităţii energetice a României şi a

Balcanilor, în general, zona în care ţările sunt

puternic dependente de Rusia ca unic furnizor de

energie. Ideea Comisiei de a crea un operator

regional de distribuţie, în colaborare cu autorităţile

statelor membre, ar creşte interconectarea şi ar

permite mai uşor fluxul de gaz şi energie nord-sud,

est-vest. În aceste condiţii, solidaritatea invocată de

UE este pusă în practică şi s-ar putea reduce

dependenţa de gazul rusesc.

Fig.1: Harta eoliană a României

Sursa: http://sunbird.jrc.it/countries/europe/gs13_opty.ro.png

Ţinta avută în vedere de România este ca, la

nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice

produse din surse regenerabile să ajungă la 38%.

Nivelul de utilizare în transporturi a biocarburanţilor

şi altor carburanţi regenerabili va reprezenta

minimum 10%, procent calculat pe baza conţinutului

energetic al tuturor tipurilor de benzină şi motorină

folosite, în condiţiile respectării criteriilor de

sustenabilitate aferente acestor produse, cu o ţintă

intermediară de 5,75% în 2010.

Prin măsuri coerente de creştere a

eficienţei energetice se va obţine o reducere a

consumului de energie finală cu 13,5% în perioada

2008-2016 în comparaţie cu nivelul consumului

mediu din perioada 2001-2005, în conformitate cu

primul Plan Naţional de Acţiune în domeniul

Eficienţei Energetice 2007-2010.

Fig. 2: Harta solară a României

Sursa: http://sunbird.jrc.it/countries/europe/gs13_opty.ro.png

Pentru a facilita atingerea dezideratelor

înscrise în strategia energetică naţională, în

programul operaţional de competitivitate şi în

strategiile de mediu, va fi necesară o coordonare a

măsurilor de politică fiscală, de politică de ajutoare

de stat, de politici în sfera întreprinderilor mici şi

mijlocii şi de politici în domeniul inovării şi

cercetării, astfel încât să se ajungă la reorientarea

structurii economiei româneşti către creşterea

ponderii ramurilor „curate”, cu utilizarea

ajutoarelor de stat. Pentru a reduce ponderea

ramurilor energo-intensive şi gradul lor de

ineficienţă economică, trebuie avută în vedere, pe

termen lung, sprijinirea programelor investiţionale

de retehnologizare a firmelor din sfera energo-

intensivă orientate către creşterea eficienţei

energetice şi reducerea emisiilor poluante.

Bibliografie:

www.mfinante.ro - „Planul Naţional de Dezvoltare

2007 - 2013”;

www.ier.ro - „Competitivitatea economiei româneşti:

ajustări necesare pentru atingerea Obiectivelor

Agendei Lisabona”;

www.euractiv.ro - „Strategia Naţională pentru

Dezvoltare Durabilă a României 2013-2030”;

www.mangus.ro - „Politica energetică a României

în perioada 2006 - 2009”.

Irina DINCĂ

Consilier afaceri europene

Instituţia Prefectului – judeţul Giurgiu

http://www.mfinante.ro/

http://www.ier.ro/

http://www.euractiv.ro/

http://www.mangus.ro/

13

Implementarea Sistemului de management

al calităţii – premisă a competitivităţii

sectorului gazeifer din România

Calitatea a reprezentat, dintotdeauna, o

preocupare a omenirii, fiind stabilite reguli,

enunţate definiţii, adoptate atitudini şi

comportamente orientate către obţinerea calităţii.

În urmă cu 2.500 de ani, grecii realizau

aprecieri asupra conceptelor de „bun” ţi

„folositor”, cu implicarea aspectelor de ordin

psihologic, social şi economic generate de noţiunea

de calitate.

În prezent, asistăm la trecerea conceptului de

calitate de la atribut tehnic la cel de valoare

universală. Ea influenţează buna reputaţie şi se

constituie ca factor combativ în cucerirea de noi

pieţe.

Sursa: http://www.master-quality.ro/images/iso9001.gif

Odată cu aderarea României la Uniunea

Europeană, la 01 ianuarie 2007, preocuparea

agenţilor economici români pentru menţinerea şi/

sau obţinerea de certificate care să le ateste

calitatea serviciilor/ produselor prestate a devenit o

constantă a activităţii acestora. Un factor de

potenţare al acestor preocupări l-a reprezentat

libera circulaţie a mărfurilor, concurenţa acerbă a

serviciilor şi a mărfurilor pe piaţa europeană şi

mondială, dar şi sublinierea importanţei deosebite

pe care o au serviciile prestate asupra dezvoltării

economice de ansamblu a unei ţări, în contextul

preponderenţei sectorului serviciilor în formarea

Produsului Intern Brut.

Pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra

calităţii şi competitivităţii, în sectorul gazeifer din

Romania, faţă de abordările şi practicile

managementului calităţii produselor şi serviciilor

oferite, articolul de faţă îşi propune analiza

preocupărilor actuale privind asigurarea calităţii

serviciilor prestate de firmele de distribuție a

gazelor naturale...

Competitivitatea este un proces complex,

îndelung dezbătut de economiştii din întreaga

lume. El exprimă la un nivel general capacitatea

firmelor, persoanelor, economiilor, regiunilor de

a se menţine în competiţia derulată la nivel

intern şi internaţional şi de a obţine avantaje

economice din acestea.

Uniunea Europeană are preocupări specifice

în domeniul creşterii competitivităţii

organizaţiilor prin promovarea calităţii, creând

cadrul legislativ şi instituţional pentru atingerea

acestui obiectiv. S-a putut constata că Uniunea

Europeană se orientează, în prezent, spre

promovarea unei politici ambiţioase în domeniul

calităţii, care să facă posibilă creşterea

substanţială a competitivităţii economiei Statelor

Membre. Pentru a avea o politică a calităţii la

nivelul întreprinderii sunt imperios necesare

strategii şi tactici bine fundamentate sub aspectul

scopurilor şi obiectivelor urmărite şi al resurselor

necesare. Strategiile privind calitatea într-o

întreprindere reprezintă un ansamblu de decizii

clare privind operaţiuni şi acţiuni, posibilităţi şi

aranjamente stabilite pentru alocarea şi utilizarea

resurselor disponibile în vederea atingerii unor

obiective şi scopuri privind obţinerea de

oportunităţi sporite în mediul concurenţial.

Elaborarea strategiilor este complexă, misiunea

calităţii fiind de a face faţă concurenţei.

Asigurarea calităţii, aşa cum a fost

concepută, presupune o integrare totală şi un

control al tuturor departamentelor care concură

la desfăşurarea activităţii unei organizaţii:

cercetare-dezvoltare, proiectare, marketing,

producţie, aprovizionare, financiar etc., în

prevenirea apariţiei defectelor de calitate şi în

vederea atingerii rezultatelor dorite, urmarindu-

se fiabilitatea serviciului/ produsului şi

încrederea clientului. Integrarea totală a acestora

exclude subordonarea unuia dintre departamente

faţă de celălalt, dar implică definirea rolului şi a

funcţiei fiecăruia, precum şi asumarea de

responsabilităţi în integrarea şi în controlul

activităţilor.

Rolul esenţial în funcţionarea şi eficienţa

unui sistem de asigurare a calităţii îl deţine

implicarea activă a factorilor de decizie din

conducerea organizaţiei respective, asigurarea

calităţii fiind de fapt, o funcţie a conducerii ce nu

poate fi delegată. Rolul conducerii executive este

acela de a implementa sistemul de asigurare a

calităţii, elaborat pe baza unui plan şi a unei

http://www.master-quality.ro/images/iso9001.gif

14

scheme de către Compartimentul de asigurare a

calităţii din organizaţia respectivă.

La momentul actual, în condiţiile în care au

fost depăşite etapele inspecţiei de calitate,

controlului de calitate şi de asigurare a calităţii,

s-a ajuns la cea a calităţii totale, concept cu

predilecţie competitiv, fiind legat de superlativul

“cel mai bine”, “cel mai bun” şi identificat atât

prin locul deţinut pe piaţă, cât şi prin ceea ce

produsul său serviciul oferit furnizează

consumatorului. Primul pas în atingerea acestei

etape de catre orice întreprindere/ organizaţie îl

reprezintă atestarea ISO 9000.

De altfel, poziţia Uniunii Europene

privitoare la politica europeană din domeniul

calităţii este aceea că certificarea ISO 9000 nu

oferă mijloacele necesare pentru asigurarea

competitivităţii unei organizaţii, ci doar un

început al procesului către un management

integrat al calităţii, care să permită atât

satisfacerea cerinţelor mediului extern, cât şi pe

cele ale mediului intern al unei organizaţii.

În contextul actual al globalizării, iar la

nivel european, al formării pieţei unice europene,

apare ca evidentă necesitatea de combinare a

culturii particulare a diverselor organizaţii, pe

această linie înscriindu-se şi preocuparea Uniunii

Europene de formare a unei viziuni strategice în

domeniul calităţii şi de promovare a culturii

calităţii.

Cultura calităţii se înscrie în viziunea

managementului calităţii totale, considerând că

fiecare angajat în sine reprezintă un centru şi un

factor de calitate şi de profitabilitate, care

împreună cu toţi ceilalţi membri ai organizaţiei

formează unul sau mai multe grupuri culturale. Ea

vine în sprijinul implementării în practică a

managementului calităţii totale ajutând la

crearea unei conştiinţe a calităţii în rândul

tuturor angajaţilor.

Evaluarea culturii calităţii se poate face pe

baza următoarelor caracteristici ale organizaţiei:

larga răspândire a filosofiei de management al

calităţii totale;

conştiinţa importanţei fiecăruia la succesul

organizaţiei;

crearea şi dezvoltarea unui sistem de

comunicare a culturii calităţii;

implementarea unui set de valori la nivel de

organizaţie;

stabilirea unui standard ridicat de

performanţă în domeniul calităţii;

implicarea fiecăruia în procesul de ameliorare

continuă a calităţii şi asumarea de sarcini,

fără riscul de pedeapsă în caz de eşec.

Calitatea totală este suma a două principii,

respectiv: informaţia oferită de clienţi şi folosită

pentru identificarea punctelor forte sau slabe ale

concurenţei şi perfecţionarea organizatorică,

îndreptată spre asigurarea unui nivel mai ridicat

de performanţă a tuturor laturilor activităţii faţă

de cel înregistrat de competitorii săi. Astfel,

dictonul calitatea costă este schimbat cu

calitatea nu costă nimic (quality is free), ci numai

non-calitatea costă.

Este recunscut la scară mondială faptul că,

factorul principal al performanţelor unei

organizaţii îl reprezintă calitatea produselor şi a

serviciilor oferite. De-a lungul timpului şi, mai

acut la ora actuală, se manifestă o tendinţă din

ce în ce mai pronunţată în creşterea exigenţei

clienţilor în ceea ce priveşte calitatea. Această

tendinţă este însoţită de înţelegerea crescândă a

faptului că, îmbunătăţirea continuă a calităţii

este necesară pentru a atinge şi a menţine o bună

performanţă econimică.

Diversele concepte ale asigurării calităţii au

fost dezvoltate în Japonia de către profesorul K.

Ishikawa, care a definit calitatea ca prioritatea

care satisface real consumatorul.

El consideră că rezultatele mai bune

înregistrate de industria japoneză, comparativ cu

cea occidentală, s-ar datora modului diferit de

abordare a calităţii la nivelul întreprinderii. În ţările

vest-europene asigurarea calităţii reprezintă

apanajul specialiştilor, iar în Japonia preocuparea

pentru calitate este o problemă permanentă.

Punctele-cheie ale filozofiei lui K. Ishikawa privind

domeniul calităţii sunt următoarele:

calitatea este mai importantă decât

obţinerea unui profit imediat;

orientarea politicii calităţii spre client şi nu

spre producător;

internalizarea relaţiei „client-furnizor” şi

înlăturarea barierelor dintre subdiviziunile

întreprinderii;

utilizarea metodelor statistice;

promovarea unui management participativ;

promovarea unui spirit de colaborare

permanentă între diviziunile întreprinderii,

pentru rezolvarea problemelor calităţii.

Sistemul de management al calității trebuie

documentat, implementat, actualizat și

imbunatățit continuu. Astfel, trebuie:

identificate clar procesele necesare pentru SMI;

stabilite secvențialitatea și interă acțiunea

proceselor;

15

determinate criterii și metode pentru a asigura

operativitatea și controlul proceselor;

asigurată disponibilitatea informatiilor – suport.

Principii ale managementului vazute prin

conceptul de calitate:

Orientarea către client;

Conducerea;

Implicarea personalului;

Abordarea bazată pe proces;

Abordarea managementului ca sistem;

Îmbunatățirea continuă;

Abordarea bazată pe fapte pentru luarea

deciziilor;

Relații reciproc avantajoase cu furnizorii.

În privința orientarii către client,

organizațiile depind de clienții lor și, de aceea,

trebuie să înțeleagă nevoile curente și viitoare ale

clienților, să îndeplineasca cerințele acestora și să

le depașească așteptările.

Clienții știu să aprecieze managementul

calității în funcție de:

primirea la timp a produselor/ serviciilor;

răspunderea la cerințele lor explicite și

implicite;

recurgerea rar la reclamații.

Conducătorii stabilesc sensul, direcția și

mediul intern al unei organizații. Ei crează mediul

adecvat în care oamenii pot deveni pe deplin

implicați în atingerea obiectivelor organizației.

Sursa: http://www.instalgroup.ro/componente/instalgroup/

instalgroup-desprenoi.jpg

Managementul calității este o problemă

colectivă dar conducerea organizației este

responsabilă pentru crearea premiselor procesului

de îmbunatatire a calității, ea insăși trebuie să

particie activ în acest process și să stimuleze

totodata implicarea tuturor angajaților.

Managementul de la cel mai înalt nivel trebuie

să se asigure că politica referitoare la calitate:

- este adecvată scopului organizației;

- include un angajament de indeplinire a cerintelorși de imbunatatire continuă a eficacitățiisistemului de management al calității;

- creaza un cadru adecvat pentru stabilirea șianalizarea obiectivelor calității;

- este comunicată și inteleasă în cadrulorganizației;

- este analizată pentru adaptarea ei continuă.Obiectivele calității trebuie stabilite pentru

toate nivelurile de management și să fie măsurabile.

Având în vedere că firmele care activează

în sectorul gazeifer din Romania sunt, cu exceptia

Romgaz Mediaș (care este producător de gaze

naturale), prestatoare ale unor servicii (furnizare,

transport și distribuție), voi face referire la seria

standardelor pentru servicii. Referitor la acestea,

se remarca două aspecte:

Primul se referă la angajații firmei având în

vedere că, în mare proporție, calitatea

serviciilor depinde de acestia.

Al doilea aspect se referă la imposibilitatea

verificarii calității serviciilor, spre deosebire de

produsele materiale, nefiind posibilă

cuantificarea și verificarea acestora.

CONCLUZII

Pentru a asigura un nivel unitar al calității,

procesele trebuie să fie astfel concepute,

încât să permită reproductibilitatea și

trasabilitatea acestora.

Serviciile pentru populație, componenta

importantă a sectorului terțiar, au de

îndeplinit un rol important în ridicarea

calitătii vieții, ținând seama de contribuția lor

la satisfacerea necesităților tot mai

diversificate ale oamenilor, la sporirea

eficienței economice.

Dezvoltarea modernă a economiei de piață nu

este posibilă fără un puternic sector terțiar,

serviciile fiind desemnate a fi o adevarată

locomotivă a creșterii în țările industrializate.

Bibliografie selectivă:

Bank J. – The Essence of Total Quality Management,Prentice Hall, London, Great Britain, 1992;

Ciurea S.; Drăgulănescu N. – Managementul calităţiitotale, Editura Economică, Bucureşti 1996;

Diaconescu I. - Aspecte economice ale calităţiiproduselor în economia de piaţă, în “Managementulcalităţii şi protecţia consumatorilor”, vol.1, Centruleditorial –poligrafic A.S.E., Bucureşti 1997;

Drăgulănescu N. - De la calitatea controlată lacalitatea totală, Editura Alternative, Bucureşti 1996;

Olaru M. Managementul Calităţii, ediţia a II revizuităşi adăugită, Editura Economică, Bucureşti 1999;

Quality News, May – July 1999 Quality World, February 1998;

drd. Cătălina GANE

Academia de Studii Economice, Bucureşti

16

Posibilităţi de implementare şi dezvoltare a

turismului rural în România, în vederea

asigurării caracterului competitiv în cadrul

economiei de ramurăPracticarea agroturismului se realizează în

mod diferenţiat de la o ţară la alta şi, în

interiorul fiecărei ţări, în funcţie de condiţiile

specifice locale şi tradiţii, de interesul manifestat

de ofertanţi şi consumatori, de interesul şi

sprijinul pe care îl acordă statul, de existenţa şi

activitatea unor organizaţii specializate. În cadrul

statelor Comunităţii Europene turismul rural a

luat amploare în ultimele decenii datorită

existenţei unor premise favorabile precum:

- condiţiile de organizare create;

- organismele non-guvernamentale, naţionale

şi internaţionale, existente;

- sprijinul primit din partea statelor (credite pe

temen lung, cu dobânda de 3-4 %- Franţa,

Germania, Austria - scutire de impozit pe

activitatea turistică desfăşurată, sprijin

logistic, formare de cadre şi îndrumare, ş.a.),

prin intermediul programelor PHARE;

- experienţa câştigată şi dorinţa de

perfecţoinare,manifestatepermanent.

La nivelul Uniunii Europene, Consiliul

European a lansat campania "Lumea Rurală" care a

avut o influenţă puternică asupra dezvoltării

turistice a regiunilor participante. Raportul Adunării

Parlamentare cu privire la turismul rural şi

integrarea sa într-o politică globală, invită toate

statele membre să promoveze turismul rural care –

prin protejarea mediului şi a identităţii culturale

locale – poate contribui la realizarea unui contract

social ce garantează, în contextul actual al politicii

europene integrate, echilibrul eco–cultural şi social

dintre oraş şi sat.

Comisia Europeană, prin raportul Viitorul

Lumii Rurale, ca şi prin reforma fondurilor

structurale şi incidenţa lor asupra dezvoltării

turismului rural, subliniază importanţa care trebuie

acordată sectorului economic. Programele

operaţionale din aproape toate regiunile şi

majoritatea planurilor de afaceri ale grupărilor

locale de dezvoltare în cadrul iniţiativei LEADER,

conţin proiecte inovatoare şi demonstrează că

„actorii locali” (prestatorii de servicii agroturistice)

se implică în dezvoltarea armonioasă a unui turism

rural de înalt nivel.

Dezvoltarea integrată, echilibrată şi pe

termen lung – aşa-numitul tip de dezvoltare

"durabilă" sau "susţinută" – presupune existenţa unor

politici comunitare care să susţină "turismul verde"

pentru valorificarea spaţiului rural. Merită amintit

recentul Plan de acţiuni comunitare în favoarea

turismului şi Programul comunitar de politică şi

acţiuni în materie de mediu şi de dezvoltare

durabilă. De asemenea, s-au alocat fonduri

europene (Fondul Structural de Dezvoltare şi

Fondul Regional) pentru dezvoltarea turistică a

zonelor rurale şi pentru pregătirea profesională în

acest domeniu. Acţiunile comunitare în favoarea

turismului rural merg în direcţia susţinerii

definiţiei, creării şi comercializării produselor

"turism rural" într-o reţea europeană identificabilă

prin mărcile de calitate.

Reglementările UE în cadrul Politicii

Agricole Comune, menite să sporească eficienţa

structurilor agricole, au în vedere un sistem de

ajutor financiar pentru creşterea investiţiilor în

activităţile turistice şi meşteşugăreşti în ferme.

Schema se bazează pe viziunea Comisiei asupra a

ceea ce se înţelege prin agroturism, definiţia

aplicându-se numai fermierilor care obţin 25% din

totalul veniturilor lor, din activitatea de fermă.

Sub acest prag, orice activitate de turism,

efectuată în cadrul fermei, nu mai este

considerată ca parte a activităţii acesteia şi deci,

nu se acordă ajutorul menţionat, conform

reglementărilor adoptate.

Deşi reglementările generale se aplică în

întreaga Comunitate, există unele măsuri

specifice în agroturism care prevăd acordarea de

asistenţă financiară zonelor defavorizate, care

includ vestul Irlandei, unele zone din Italia şi

unele insule ale Scoţiei.

Sursa: http://www.fuertehoteles.com/guia/img/sendero_benaojan-

jimera.jpg

Turismul rural se realizează în majoritatea

cazurilor în acele regiuni care beneficiază de

ajutor financiar din partea Fondului Structural de

Dezvoltare şi Fondului Regional al Uniunii

Europene, care s-au redus simţitor. De exemplu,

în cadrul sprijinului acordat de UE pentru

realizarea obiectivelor de dezvoltare în mediul

rural, locul cel mai important îl ocupă măsurile de

17

încurajare a turismului rural şi a pregătirii

profesionale în domeniul turismului. Aceasta

presupune finanţarea investiţiilor menite să

creeze facilităţi în domeniul turismului, cum ar fi:

cazarea la ferme, dezvoltarea parcurilor naturale,

a activităţilor sportive (golf, ski etc.)

Comisia Europeană a adoptat o nouă

iniţiativă pentru dezvoltarea rurală, intitulată

LEADER (Links between Actions for this

Development of the Rural Economy – Legături

între acţiunile pentru dezvoltarea economiei

rurale). Conform acestei iniţiative, UE şi-a propus

să încurajeze integrarea dezvoltării rurale la nivel

local, pe termen lung. Prin iniţiativa LEADER se

înfiinţează o reţea de circa 100 grupuri de

acţiuni, în cadrul localităţilor rurale. Fiecare grup

are următoarele sarcini:

dirijarea subvenţiilor pentru finanţarea

zonelor geografice proprii;

furnizarea de informaţii întregii comunităţi

cu privire la măsurile şi fondurile menite să

încurajeze dezvoltarea rurală în zonă;

pregatirea profesională a forţei de muncă şi

asigurarea asistenţei tehnice;

dezvoltarea turismului rural;

încurajarea creării de firme mici,

întreprinderi mesteşugăreşti şi asigurarea de

servicii locale;

exploatarea şi comercializarea produselor

agricole locale.

În ceea ce priveşte promovarea externă a

României, aceasta se face în baza Masterplan-ului

pentru dezvoltarea turismului naţional. În stabilirea

obiectivelor ce urmează a fi promovate se va ţine

cont de clasificarea pe cele trei categorii de pieţe

principale secundare şi de oportunitate precum şi

de analiză a categoriilor de produse turistice.

Turismul rural şi cultural a devenit în ultimii

ani o forţă a turismului general înregistrând o

creştere de aproximativ 15-20 procente anual,

mult mai rapidă decât a celorlalte sectoare

turistice. Acest sector a oferit 4 milioane de

locuri de cazare iubitorilor de natură şi tradiţii, şi

a adus venituri de 150 milioane euro populaţiei

rurale de pe întregul continent.

Agroturismul este o formă de turism,

relativ recentă în România, ce a apărut din

necesitatea găsirii unor soluţii pentru

valorificarea potenţialului economic de creştere a

gospodăriilor rurale. Acest potenţial se referă

atât la excedentul de cazare existent în

gospodăria ţărănească -pregătit şi amenajat

special pentru primirea de oaspeţi - cât şi la

bunurile şi serviciile oferite de acesta spre

consum persoanelor care vin în mediul rural

pentru relaxare, odihnă şi agrement.

Agroturismul în Romania este sprijinit, în

prezent, printr-o serie de măsuri aprobate în

cadrul PNDR, prin intermediul cărora pot fi

accesate fondurile Uniunii Europene destinate

dezvoltării acestui sector.

Prin Măsura 312, se urmăreşte cu precădere

reducerea treptată a dependenţei locuitorilor de

la sate de agricultură. Femeile şi tinerii sunt

principalele categorii sociale vizate.

În ceea ce priveşte activităţile care pot fi

stimulate, PNDR prevede acordarea unei atenţii

speciale celor legate de valorificarea materiilor prime

şi a resurselor naturale prin crearea valorii adăugate,

de promovarea mesteşugurilor tradiţionale, de

producerea energiei regenerabile, de practicarea

agriculturii ecologice şi obţinerea produselor

tradiţionale ce pot fi valorificate prin intermediul

turismului rural şi ce pot duce la creşterea numărului

de turişti şi a duratei vizitelor acestora.

Utilizarea fondurilor comunitare are ca scop

creşterea şi îmbunătăţirea structurilor turistice de

primire, la scară mică, dezvoltarea sistemelor de

informare şi promovare turistică, crearea

facilităţilor recreaţionale în vederea asigurării

accesului la zonele naturale de interes turistic.

Se vor acorda finanţări din fonduri europene

pentru construcţia sau reabilitarea unor spaţii care au

ca destinaţie găzduirea turiştilor, refacerea unor

trasee sau punerea pe şine a mocăniţelor. Pentru

păstrarea specificului local al unei zone vor fi

finanţate activităţile de promovare şi dezvoltare a

activităţilor mesteşugareşti şi de artizanat.

Fondurile alocate prin Măsura 313 privind

încurajarea activităţilor turistice sunt destinate

consiliilor locale, asociaţiilor consiliilor locale şi

organizaţiilor non-guvernamentale şi vizează

creşterea atractivităţii zonelor rurale prin crearea,

îmbunătăţirea şi diversificarea infrastructurii

turistice, a facilităţilor şi atracţiilor turistice.

Finanţările sunt acordate pentru construirea,

modernizarea şi dotarea centrelor de informare,

promovare, prezentare şi vizitare turistică,

dezvoltarea de sisteme electronice de rezervare

pentru structurile de primire turistice sau

amenajarea de marcaje turistice. Se va finanţa, de

asemenea, construirea de alei pentru plimbări, de

ciclism, trasee pentru echitaţie, adăposturi ce

deservesc activităţi rafting, alpinism sau vânătoare.

Costurile legate de refacerea în scop turistic a

vechilor trasee de cale ferată cu ecartament îngust şi

a amenajărilor complementare acestora vor fi

acoperite din fonduri europene. Pentru a accesa

fondurile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană,

18

beneficiarul trebuie să îndeplinească o serie de

condiţii printre care cea mai importantă este plasarea

investiţiei în spaţiul rural, indiferent de localizarea la

nivel naţional cu respectarea specificului arhitectural

al zonei şi al stilului tradiţional local.

Numeroase sate româneşti dispun de un

potenţial agroturistic aparte, prin cadrul lor pitoresc

deosebit şi prin gospodăriile cu localnici ospitalieri şi

meşteşugari talentaţi. În ultimii ani s-a investit mult

în acest domeniu, astfel că au apărut deja

adevărate regiuni de agroturism, cum sunt: zona

Bran Moieciu sau Valea Prahovei, Maramureşul,

Apusenii, Marginimea Sibiului sau Bucovina, unde

numărul de pensiuni şi vile a crescut simţitor.

Elementele care trebuie puse în valoare

în mod special în ceea ce priveşte dezvoltarea

agroturismului sunt:

● valoarea recreativă, estetică şi peisagistică, nu în

puţine rânduri determinată de alegerea destinaţiei

(munte, deal, câmpie, litoral sau deltă);

● valoarea curativă (balneoclimaterică) a

bioclimatului sau a factorilor naturali ai zonei;

● cadrul de derulare a unor momente de

destindere sau a unor hobbyuri (oglinzi de

apă, masive muntoase, peşteri, torente,

resurse cinegetice, strat de zăpadă etc);

● valoarea cognitivă în cazul componentelor

desemnate ca parcuri, grădini botanice sau

zoologice, rezervaţii ştinţifice sau

monumente ale naturii etc:

● identificarea şi popularizarea potenţialului

turistic din spaţiul sătesc;

● formarea profesională prin colocvii, seminarii,

cursuri de lungă şi scurtă durată;

● burse de specializare;

● schimburi de experienţe în ţară şi în

străinătate;

● editarea de buletine informative şi reviste;

● înfiinţarea unei bănci de date;

● cooperarea cu organizaţii guvernamentale şi

neguvernamentale de specialitate din ţară şi

străinătate;

● campanii de publicitate a pensiunilor şi

fermelor agroturistice prin mediatizare;

● participarea la târguri şi expoziţii naţionale şi

internaţionale;

● realizarea unui sistem de rezervări în turismul

rural românesc.

Agroturismul presupune, de asemenea

existenţa unui turist de un anumit tip, dispus să guste

acest gen de viaţă, aflat în căutarea arhaicului, a

culturii tradiţionale, a activităţilor şi ocupaţiilor vechi.

Agroturistul înţelege simplitatea profundă a vieţii, cea

de la începutul lumii, pe care satul i-o poate oferi.

Tabelul 1. Harta zonelor cu potenţial agroturistic în Romnânia

Zonă cu

potenţial

agroturistic

Localizare Hartă Descriere zonă

Maramureş În jud Maramureş; în N României,

pe stânga arcului carpatic;

delimitat de graniţa cu Ucraina

(N), m-ţii Maramureşului si m-ţii

Rodnei (E), m-ţii Tibleşului (S),

m-ţii Gutâiului (V); între aceşti

munţi se află depresiunea

Maramureş, care reprezintă cea

mai mare parte a zonei.

Legendar ţinut al tradiţiei şi

folclorului, cu datini străbune

păstrate până azi, aflat intr-un

ţinut de vis.

Bucovina În jud Suceava; in N ţării, în

dreapta ( la E ) de arcul Carpatic;

delimitări: la V m-ţii Suhardului şi

m-tii Bistriţei, la N Obcina Mare,

Feredeului şi graniţa cu Ucraina,

la E podişul Sucevei.

Zonă preponderent submontană,

montană şi de podiş, cu aşezări

rurale de tradiţie pe văile râurilor

şi la poalele munţilor şi podişului.

Peisaje de basm.

Sursa: http://www.rustic-tours.eu/harta-img/

rustic romania.ph p?id_

19

Apuseni

Nord

În inima Transilvaniei,

preponderent judeţul Cluj,

ocupând porţiune din podişul cu

acelaşi nume şi o parte din munţii

Apuseni; centru istoric şi cultural

important al României (Cluj-

Napoca), natură şi ospitalitate pur

ardelenească, deosebită; centre

balneoclimaterice.

Printre obiectivele demn de

vizitat se numară: Lacul

Fântânele, grădina botanică,

Băile Băiţa, Băile Someşeni,

Turda băi, Cheile Turzii, m-ţii

Vlădeasa, m-ţii Trascăului,

biserica Sf Mihail, peştera Urşilor,

peştera Gheţarului etc.

Apuseni

Ţara Moţilor

În N jud. Alba, la graniţă cu jud.

Cluj şi Bihor; la poalele m-ţilor

Apuseni, zona de deal şi podiş.

Zona verde montană şi

submontană, bogată în râuri,

păduri şi recunoscută pentru

tradiţii şi folclor, pe valea

Arieşului, una dintre cele mai

pitoreşti văi Carpatice.

Ciuc-

Harghita

În jud. Harghita; în centrul

Carpaţilor Orientali, respectiv în

centrul României, pe platforma

Transilvaniei.

Ocupând aproximativ 2.8% din

suprafaţa ţării, ţinuturile

Harghitei sunt ondulate şi

învelite de păturile codrilor,

apelor şi lacurilor cristaline.

Zonă predominant montană şi

submontană.

Podişul

Târnavelor

În Centrul-V României, în

interiorul arcului carpatic; în

mijlocul podişului Transilvaniei;

jud Sibiu centru-sud, jud Mureş

est - nord, jud. Alba Vest.

Zona de podiş, vălurită, extrem

de bogată în vegetaţie, la

distanţe egale de munţii

Orientali, Meridionali şi Apuseni.

Tradiţional ardelenească,

scaldată de râurile Târnava Mare,

Mică şi Hărtibaci.

Zona

Sighişoara

În jud. Mureş; zona deluroasă;

Sighişoara este o cetate

medievală, fondată de

emigranţii germani în ţara lui

Dracula; specificul folcloric şi

cultural ramâne neatins până

azi; în centrul ţării, la N-V de

Braşov, podişul Tîrnavelor, de-o

parte şi de alta a Tîrnavei Mari.

Dintre obiectivele demn de

vizitat: cetatea în sine, turnul cu

ceas, biserici şi turnuri

medievale, casa Vlad Dracul etc.

Mărginimea

Sibiului

În centrul României, în stânga

Braşovului, delimitat de m-ţii

Făgăraş şi Cibinului la S, care de

altfel ocupă parte importantă în

judeţ, jud. Alba în E , jud. Mureş

în N; o treime montan, în rest

podiş; păduri, râuri (37% din

suprafaţă), localităţi agro-

turistice cu specific, încărcat

istoric şi tradiţional.

Principalele obiective de vizitat

sunt: parcuri şi rezervaţii

naturale, biserici, mănăstiri,

muzee, centre turistice

medievale, toată gama de

distracţii moderne.

Zona

Făgăraş

Între Valea Oltului (Vest) şi

Valea Dâmboviţei, m-ţii Bucegi

(Piatra Craiului Est); cei mai

înalţi munţi din România (Alpii

României - numeroase culmi

peste 2500m).

Suprafaţa turistică - aprox. 70 km

(Nord-Central), 80-90 km Vest pe

V. Oltului , spre Braşov -

V.Prahovei în Est.

Cazanele

Dunării

În zona cursului fluviului Dunării,

frontiera cu Serbia în S ţării,

situată în S. judeţului Mehedinţi;

la aprox. 35 km V de Drobeta

Turnu-Severin.

Suprafaţa turistică aprox. 40 km,

plus obiectivele turistice

înconjurătoare (m-ţii Mehedinţi,

Porţile de Fier etc).

20

Subcarapaţii

Olteniei

În mare parte în N jud. Gorj + o

mică parte în N jud. Vâlcea; la

baza munţilor: Capaţânei,

Parângului,

Vâlcanului.

Suprafaţa turistică – aprox. 100

km + zonele înconjurătoare, pe

munte, văile râurilor etc.

Mănăstiri, peşteri, tradiţie rurală.

Zona

Făgăraş-

Argeş

În jud. Argeş, în partea centru -

nord; de la Curtea de Argeş,

baza munţilor, până spre lacul

Vidraru.

Zona turistică submontană -

montană, agroturism. Agroturism

până spre baza munţilor, turism

montan spre cei mai înalţi munţi,

Făgăraşs (Iezer - Păpuşa). Intrare

pe Transfăgărăşean.

Culoarul

Rucăr-Bran

În jud. Braşov; la baza munţilor

Bucegi şi Piatra Craiului, la V-SV

de Braşov; între 800 - 1300 m

altitudine; la N-NE de

Câmpulung, dinspre Piteşti.

Suprafaţa turistică: 30-

50km,+trasee, obiective montane

multiple(>2500m); Obiective:

castele (Bran, Râşnov), biserici,

mănăstiri, chei, peşteri etc; Natură,

aer curat, atmosferă pastorală,

pitoresc - zonămonument natural.

Valea

Prahovei

În jud. Prahova; Bucureşti -

Ploieşti - Braşov; Prahova,

afluent al Ialomiţei, izvoreşte de

sub trecătoarea Predeal,

desparte m-ţii Bucegi de m-ţii

Baiului, şi se vărsa la V de

Urziceni.

Suprafaţa turistică - aprox. 60

km; Cea mai frecventată şi cea

mai dezvoltată zonă turistică

montană din România.

Valeni-Cheia În jud. Prahova; Bucureşti -

Ploieşti - Măneciu - Cheia -

Braşov ( DN1A) 185 km;

Teleajenul, afluent al Ialomiţei,

izvoreşte din m-tele Ciucaş

(Valea Berii).


km, majoritar salbatică în afara

staţiunilor (Vălenii de Munte,

Măneciu, Izvoarele, Valea Popii,

Cheia, Săcele).

Zona

Vrancea

In jud. Vrancea, Moldova; C-E

României, 2/3 podiş şi montan (m-

ţii Vrancei din Orientali); vecini: la

N jud. Bacău, la E Vaslui, Galaţi,

la V Covasna, la S Buzău.


km pătraţi ; al 7-lea judeţ din

ţară ca suprafaţă rurală; Carpaţii

Orientali, Meridionali, câmpia

Siretului, câmpia Dunării.

Delta

Dunării

În S-E ţării, în judeţul Tulcea,

nordul Dobrogei; delta fluviului

Dunărea, cu 3 braţe (canale):

Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe.

Delta Dunării este în mare parte

rezervaţie ecologică, cu

numeroase specii (în special

păsări, dar şi peşti etc) protejate

prin lege. Este navigabilă, dar

sălbatică.

Litoral În jud.Constanţa ; S- E

României, la aprox. 250 km pe

ruta Bucureşti - Constanţa, E60;

drum european modern E 87

Constanţa - Mangalia;

Suprafaţa turistică: Năvodari -

Vama Veche, aprox. 70 km.

Locaţie sezonieră, dedicată

anotimpului cald.

Sursa: http://www.agroturism.com/

-(va continua în numărul următor al revistei)-


1. Bran, F., Ioan, I., Trică, C., Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Ed. ASE, Bucureşti;2. Istrate, I., Bran, F., Roşu, A., G., Economia turismului şi mediului înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 2005;3. Nistoreanu, P., Tigu, G., Popescu, D., Pădurean, M. (Colectiv), Ecoturism şi turism rural, Ed. ASE, Bucureşti;*** www.maap.ro; *** www.infoeuropa.ro; ***http://www.adevarul.ro/articole/2005/agroturismul-aduce-bani-in-satele-transilvanene.html

drd. Teodora-Adriana MENDA (Bonţoi)Economist – Academia de Studii Economice

C.S. – Centrul de Cercetări Analize şi Politici Regionale

http://www.agroturism.com/

http://www.maap.ro/

http://www.infoeuropa.ro/

http://www.adevarul.ro/articole/2005/agroturismul-aduce-bani-in-satele-transilvanene.html

http://www.adevarul.ro/articole/2005/agroturismul-aduce-bani-in-satele-transilvanene.html

21

Criza economică globală – consideraţii

“Niciodată nu am mai văzut un dezastru

economic de o asemenea amploare la nivel

internaţional. În ultima mea carte, am anticipat că vom

fi martorii celei mai mari crize financiare din 1930 până

în prezent. Dar, trebuie să recunosc, nu credeam că va

fi chiar atât de puternică această criză, mi-a depăşit

limitele celor mai pesimiste scenarii". (George Soros)

Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii,

până la sfârşitul lui 2009, se vor pierde aproximativ

20 milioane de locuri de muncă, majoritatea în

sectorul contrucţiilor, sectorul imobiliar, cel

financiar, precum şi în sectorul auto, iar numărul

şomerilor va ajunge la 200 de milioane, pentru

prima dată în istorie.

Începuturile…

Criza economică actuală a început acum

aproximativ un an în Statele Unite, provocând

aşa-numitul efect de antrenare în economia

mondială. Catalogată, de către fostul presedinte

al Federal Reserve, Alan Greenspan, ca fiind "cea

mai gravă de la cel de-al doilea Război Mondial",

criza economică americană actuală a fost

comparată cu criza economică din anii ‘30 sau cu

stagflaţia1 din anii ‘70, având în vedere

elementele comune ale acestora.

Câteva consideraţii cu privire la criza

economică americană...

Ca şi în cazul crizei contemporane, criza

financiară interbelică a venit pe fundalul unui exces

investiţional pe pieţele imobiliare şi bursiere. Goana

după câştiguri cât mai mari a implicat şi asumarea

unor riscuri majore, precum creditarea în exces a

populaţiei de către bănci, prin crearea unor produse

financiare din ce în ce mai complexe în încercarea

de majorare a profiturilor, speculaţii

imobiliare/bursiere, toate acestea generând

dezechilibre financiare importante ce au condus, în

final, la o criză economică de proporţii.

Economistul britanic, John Maynard Keynes,

considerat părintele macroeconomiei moderne şi

unul dintre cei mai influenţi economişti ai secolului

XX a susţinut în teoriile sale măsurile

intervenţioniste ale guvernelor, considerând că

pieţele nesupravegheate şi lăsate să funcţioneze la

buna întâmplare pot fi distructive, conducând la

faze economice de recesiune, depresiune şi boom,

iar pentru a contracara efectele negative ale acestor

1 Persistenţa inflaţiei pe fondul lipsei de creştere notabilă

a economiei, a creşterii zero, sau a recesiunii economice

surprinde adesea fenomenul de stagflaţie.

fenomene economice, guvernele pot utiliza diverse

măsuri fiscale şi monetare. Însă, nu întotdeauna

măsurile sunt benefice.

Sursa: http://e-watchman.co.uk/media/dollar-death-spiral.jpg

Ca şi în anii ’30, Statele Unite recurg la măsuri

intervenţioniste, numai că modalităţile sunt

diferite: Mulţi specialişti au afirmat faptul că

responsabilitatea situaţiei actuale a economiei

americane revine în mare măsură FED2 (Federal

Reserve System), care prin politica practicată încă

din 2001, când au fost primele semne ale unei

recesiuni economice, a continuat să alimenteze

artificial creşterea economică, menţinând şi

micşorând în mod repetat rata dobânzii şi mărind

astfel oferta agregată de bani. Economia americană

este o economie care se finanţează în principal de

pe piaţa de capital. Se ştie, însă, că un profit

consistent şi rapid presupune riscuri majore.

Spre deosebire, în 1929 recesiunea a

intervenit pe fundalul diminuării, tot de către FED,

a ofertei de bani (contracţie monetară), rezultatul

fiind o criză de lichidităţi pe termen scurt. La acea

vreme statul american a concentrat importante

fonduri în împrumuturi bancare, a controlat

evoluţia preţurilor şi a creditului şi a subvenţionat

anumite sectoare ale economiei.

Aşa cum au facut-o şi în urmă cu 80 de ani,

Statele Unite depun eforturi disperate să menţină în

mod artificial nişte preţuri mult supraevaluate ale

unor garanţii ipotecare şi ale unor active de aceeaşi

natură. Din păcate respingerea repetată, în cadrul

Camerei Reprezentanţilor, a Planului Paulson de 700

2 Spre deosebire de multe ţări ale lumii în care băncile centrale

sunt proprietatea exclusivă a statului respectiv, în Statele Unite

ale Americii, FED este un consorţiu de entităţi bancare private,

controlat, direct sau prin subsidiare, de reprezentanţi ai

următoarelor structuri financiare: Rotschild Bank din Paris şi

Londra, Lazard Brothers Bank din Paris, Israel Moses Seif Bank

din Italia, Wartburg Bank (Amsterdam şi Hamburg), Lehman

Brothers, Chase Manhatan Bank, Goldman Sachs Bank.

22

de miliarde de dolari3 pentru salvarea economiei

americane, votat de altfel de către Senat, nu a

făcut altceva decât să adâncească şi mai mult criza

financiară cu care se confruntă Statele Unite, iar

cele mai grave probleme se regăsesc, în special în

sectorul imobiliar. Preşedintele democrat al

Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi pledează

pentru un plan revizuit, care prevede alocarea, a 60

până la 100 miliarde de dolari, într-o primă fază,

începând din decembrie 2008 şi continuând cu o

măsură complementară din luna ianuarie 2009, care

să prevede printre altele şi o scădere a impozitelor.

Criza financiară în Europa...

În Europa un număr de instituţii financiare

importante s-au prăbuşit, altele au fost salvate.

Măsurile intervenţioniste au presupus şi

naţionalizări, soartă pe care au avut-o printre

altele Northern Rock Bank, Bardford & Bingley,

ambele din Marea Britanie, Fortis (Benelux).

Unele state (Germania, Grecia, Irlanda) au recurs

la măsuri de politică fiscală complet diferite: spre

exemplu, Marea Britanie a decis să diminueze

accizele, în timp ce Irlanda le-a mărit, altele s-au

grăbit să garanteze în procent de 100% depozitele

populaţiei. Guvernul Federal German a acordat

băncii germane Hypo Real Estate Holding AG o

finanţare în valoare de 50 miliarde de euro, în

scopul creşterii gradului de lichiditate pe termen

scurt. Suma este finanţată parţial de mai multe

bănci şi companii de asigurări germane.

Reacţiile europene la situaţia de criză nu au

încetat să apară, astfel că la 26 noiembrie a.c.,

Comisia Europeană a lansat un Plan de redresare

economică, în valoare totală de 200 miliarde de

euro (aproximativ 256 miliarde de dolari),

reprezentând 1,5% din PIB-ul Uniunii, din care

1,2% (170 miliarde de euro) contribuţia guvernelor

statelor membre şi restul de 0,3% (30 miliarde de

euro) din bugetul UE şi Banca Europeană de

Investiţii. Planul este bazat în principal, pe două

aspecte importante:

Pe termen scurt, măsuri pentru redobândirea

încrederii în economia europeană, salvarea

locurilor de muncă şi creşterea cererii de

consum;

3 Planul administraţiei Bush prevedea deblocarea a 700

miliarde de dolari pentru cumpărarea activelor

neperformante ale băncilor aflate în dificultate. Proiectul

revizuit prevede creşterea la 250.000 de dolari a plafonului de

garantare a depozitelor, în cazul în care băncile dau faliment.

După anunţul respingerii planului de redresare economică,

indicele principal al pieţei americane, Dow Jones, s-a prăbuşit

cu 7% în şedinţa din 29.09.2008, consemnând cea mai

puternică scădere într-o singură zi, din istorie.

Pe termen lung, realizarea de “investiţii

inteligente” pentru creştere economică şi

dezvoltare durabilă.

Franţa şi Marea Britanie susţin ideea unui

pachet financiar de stimulare mult mai mare decât

cel propus de Comisie, în timp ce Germania a

manifestat o atitudine rezervată faţă de acest Plan,

Cancelarul Angela Merkel a avertizat că ţara sa “nu

ar trebui să intre într-o competiţie a miliardelor”4.

Ungaria a fost primul stat membru UE care

a primit o ofertă de salvare de 25 miliarde de

dolari de la FMI, UE şi Banca Mondială şi totodată

cel mai afectat de criza financiară. Letonia şi

Estonia sunt deja în recesiune, iar Lituania le

urmează îndeaproape. Deşi Spania a evitat

intrarea în recesiune în prima jumătate a anului

2008, şomajul a ajuns la 9,9% (425.000 de

şomeri), sectorul imobiliar s-a prăbuşit,

înregistrând scăderi ale preţurilor imobilelor între

35-50%, iar vânzările de maşini au scăzut cu 40%.

Având în vedere faptul că 70% din balanţa

comercială a României o reprezintă schimburile

comerciale cu UE, criza economică globală începe

să-şi facă tot mai simţite efectele şi în România, iar

prognoza este că aceasta va izbucni cu adevărat

abia în primăvara lui 2009. Cifrele estimate sunt

sumbre, iar dacă stăm să luăm în calcul numai ce

presupune cifra de 1 milion de şomeri, la care se

poate ajunge în 2009, realizăm că România poate

ajunge într-un mare impas social, întrucât nu se ştie

de unde vor fi plătite ajutoarele de şomaj aferente

şomajului. Criza financiară a afectat accesul

societăţilor comerciale şi al populaţiei la finanţarea

necesare realizării diverselor proiecte, respectiv a

creditelor de consum/ipotecare.

Ţările net exportatoare de petrol, precum

Rusia5 –care nu are o economie competitivă şi ale

cărei venituri depind de exporturile de materii

prime– sau statele arabe resimt deja efectele

crizei economice mondiale, printre altele, prin

scăderea la jumătate, în doar câteva luni6, (vezi

Fig. 1) a preţului petrolului, ca efect direct al

contractării cererii agregate de mărfuri şi servicii

la nivel mondial.

4 Contribuţia Germaniei, fiind şi cel mai mare stat membru

UE, este de 25 miliarde de euro.5 Se pare, conform estimărilor analiştilor, că de la începutul

conflictului cu Georgia, Rusia a înregistrat ieşiri masive de

capital străin de aproximativ 50 miliarde de dolari.6 Barilul a ajuns (02.12.2008) sub nivelul de 47 dolari, cel

mai mic nivel înregistrat din luna mai 2005, mai ieftin cu

peste 100 dolari faţă de maximul atins la mijlocul lunii iulie.

Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a convenit

în cursul lunii noiembrie să reducă producţia de petrol cu

1,5 milioane barili/zi , însa reducerea efectivă a fost de

numai 66% din cantitatea anunţată, potrivit Reuters.

23

Fig. 1: Evoluţia preţurilor la petrol (1994-martie 2008)

Sursa: http://octane.nmt.edu/gotech/Marketplace/Prices.aspx

Agenţia de evaluare financiară Standard &

Poor's a retrogradat ratingul de ţară al Rusiei

pentru creditele în valută, această retrogradare

reflectând riscurile asociate diminuării rapide a

portofoliului extern precum şi a altor investiţii,

fapt ce ridică costurile şi gradul de dificultate al

garantării necesarului de finanţare externă a ţării.

De asemenea, potrivit estimărilor analiştilor S&P,

“în 2009, Rusia va avea un deficit de 2,6% din PIB,

comparativ cu un excedent de 5% din PIB în 2008,

ca urmare a deteriorării accentuate a condiţiilor

comerciale". Aşadar, deşi Rusia a înregistrat o

creştere spectaculoasă în ultimii ani, recesiunea

economică globală i-a tăiat ascensiunea.

Criza financiară în Asia...

Deşi mulţi specialişti au crezut că ţările din

Asia sunt suficient detaşate de sistemul financiar

din Vest, iată însă că şi acestea resimt şocul crizei

economice globale. Majoritatea economiilor

acestor state au înregistrat creşteri substanţiale în

ultimii ani, care s-au materializat în importante

investiţii străine directe injectate în aceste state

de către economiile din Vest, dar şi de către

aceste state, la rândul lor în ţările vestice.

Produsele şi serviciile asiatice s-au globalizat, iar o

scădere a creşterii economice la nivel modial

aduce cu sine, în mod automat, o scădere a cererii

pentru respectivele produse, implicit o creştere a

şomajului şi deci o încetinire a creşterii economice

a acestor state. În cazul Chinei experţii FMI

prognozează o diminuare a nivelului PIB-ului cu

două procente, în 2009.

În Japonia exporturile au scăzut pentru

prima dată în 5 ani, cu 15,6% către Statle Unite şi

11,4% către UE. În cursul lunii noiembrie a.c.

ministrul nipon de finanţe a anunţat oficial

intrarea Japoniei în recesiune.

India este, la rândul său, afectată de criza

economică globală, dar într-o mai mică măsură.

Temerile sunt legate de o încetinire, în 2009, a

creşterii economice cu 1,3%, însă comerţul cu

statele din Asia, precum şi proiectele majore de

investiţii în infrastructură vor ajuta India să facă

faţă efectelor negative ale crizei.

Criza financiară în America de Sud...

America de Sud depinde în mare parte de

schimburile comerciale cu Statele Unite, care

absorb jumătate din exporturile acestor state. De

aceea se aşteaptă ca efectele crizei să încetinească

simţitor creşterea economică în aceste state. De

exemplu, pentru Mexic este estimată una dintre

cele mai mici rate de creştere din regiune, de 1,9%

comparativ cu 3% pentru restul regiunii.

Criza financiară în Africa...

Datorită slabei integrări a economiei africane

în economia globală, majoritatea statelor din

această zonă nu vor fi afectate, iniţial, de criza

economică globală. Mai vulnerabile sunt statele al

căror cont curent se finanţează din investiţiile de

portofoliu, deoarece aceste intrări vor căpăta un

caracter oscilant. Se estimează însă, că pe fondul

lipsei de lichidităţi, statele africane s-ar putea

confrunta cu presiuni din ce în ce mai puternice din

partea instituţiilor internaţionale şi a băncilor din

Vest, pentru rambursarea datoriilor.

Un sector vulnerabil la criza economică

globală şi care poate fi afectat pe măsură, este cel

al serviciilor turistice, având în vedere criza

financiară în care se află statele din care provin

potenţialii turişti.

24

Ciclicitatea fenomenelor economice

După cum am menţionat anterior, mulţi

economişti afirmă că actuala criză economică

reprezintă o ruptură, care s-a produs în mod

logic, la sfârşitul unei perioade de activitate

economică intensă şi se reflectă în încetinirea

creşterii şi în sporirea şomajului şi a inflaţiei,

comparabilă prin amplitudine şi consecinţe doar

cu cea din 1929-1933.

Evoluţia principalelor fenomene

economice, începând din secolul al XIX-lea a

manifestat un caracter ciclic. Din analiza

dinamicii activităţii economice se disting patru

tipuri de evoluţii şi fluctuaţii: trendul (este o

tendinţă de lungă durată care se măsoară prin

ritmurile medii de creştere economică),

variaţiile sezoniere (de scurtă durată, de regulă

un an, influenţate de diverse aspecte naturale,

sociale, economice), variaţiile întâmplătoare

(apar pe fondul unor evenimente neaşteptate) şi

variaţiile ciclice.

Economişti precum Kondratieff, C. Juglar,

P.A.Samuelson, Fernand Baudhin, Francesco Forte

sau Kitchin au studiat evoluţia economiei, atât la

nivel microeconomic, cât şi la nivel

macroeconomic şi au evidenţiat caracterul

fluctuant şi ciclicitatea economiei, aprecierea

făcându-se pe baza unuia sau mai multor

indicatori (ritmul de creştere al venitului

naţional, al producţiei industriale şi agricole,

gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica

nivelului de trai etc.). Conform teoriilor interne

(endogene) mecanismele din cadrul sistemului

economic sunt cele care generează ciclurile

economice şi tot ele reiau mişcarea ciclică.

Potrivit acestora, expansiunea conduce la

recesiune şi la contracţie, iar contracţia, la

rândul său, generează expansiunea.

Ciclicitatea reprezintă acea formă de

mişcare a activităţii economice, în care fazele de

expansiune alternează cu cele de stagnare şi

descreştere. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice,

activitatea economică parcurge anumite faze,

fiecare având trăsături distincte şi derulându-se,

aproximativ cu aceeaşi succesiune.

Pornind de la adevărul că orice formă de

viaţă socială fluctuează, oscilează, urmând

mişcările periodice reluate la infinit şi

referindu-se la mişcările înţelese drept cicluri,

teoria economică evidenţiază trei tipuri

esenţiale de cicluri generale:

a) Ciclurile economice seculare de tip

Kondratieff, cu o durată de 50-60 de ani.

Această metodă are la bază analiza

mecanismului preţurilor, a ciclurilor de

preţ. Perioadele ascendente se caracterizează

printr-o creştere continuă a preţurilor, iar

cele descendente, prin scăderea indicelui

general al preţurilor. Variaţiilor de preţuri le

corespund variaţii în acelaşi sens ale

activităţii economice şi a profiturilor.

Studiile cu privire la mişcările ciclice de tip

Kondratieff reprezintă o ordonare a

comportamentului economic pe termen

lung, plusul de valoare constând în

utilizarea acestora în anticiparea viitoarelor

evoluţii economice.

b) Ciclurile economice propiu-zise sau decenale:

a). de tip Juglar, care comportă în principal

trei faze, pe parcursul a 8 ani: expansiunea,

criza şi depresiunea; b). cnf. teoriei lui

Samuelson: restrângerea, înviorarea,

expansiunea şi apogeul; c). cnf. teoriei lui

Baudhin: expansiunea, tensiunea, criza şi

depresiunea şi d). cnf. lui Forte: faza

ascendentă, faza de maxim absolut sau

relativ, faza de scădere absolută sau relativă

şi refacerea.

c) Ciclurile economice scurte de tip Kitchin, cu

durată cuprinsă între 6-40 de luni (ex: ciclul

inflaţionist, ciclul variaţiei preţurilor).

Sursa: http://bigpicture.typepad.com/images/econ_cycle.jpg

Dintre toate, să ne concentrăm atenţia

asupra ciclurilor decenale, având în vedere

contextul actual al economiei globale.

Criza reprezintă o ruptură bruscă a unei

evoluţii ascendente a economiei, ea intervine

rapid şi presupune o perturbare a stării

generale a economiei, a echilibrului cerere-

ofertă, prin scăderea masivă a preţurilor şi a

valorilor, prin prăbuşiri bursiere, falimente,

concedieri masive etc.

25

Sursa: http://www.whatpricejusticeblog.com/files/2008/recession.jpg

Depresiunea succede crizei, este practic

o continuare mai lentă a acesteia şi se

caracterizează printr-o perioadă lentă de

restructurare, de stagnare sau chiar diminuare

a activităţii economice, de reducere în

continuare a investiţiilor în economie, a

producţiei, a preţurilor, a ratei de ocupare şi a

salariilor. În continuare, în faza de depresiune

IMM-urile îşi restrâng sau chiar îşi încetează

activitatea pe fondul reducerii volumului

producţiei sub incidenţa contractării cererii, ca

rezultat al diminuării veniturilor unei părţi a

populaţiei sau a economiilor pe care populaţia

le efectuează.

Înviorarea este faza în care începe

revigorarea procesului investiţional şi

creşterea producţiei prin reînnoirea capitalului

fix al întreprinderilor, ceea ce alimentează

cererea de mijloace noi de producţie şi de

forţă de muncă, crescând astfel rata de

ocupare în rândul populaţiei. Înviorarea face

trecerea către faza de expansiune economică,

perioada oscilând în funcţie de

particularităţile fiecărei economii în parte.

Expansiunea se caracterizează printr-o

creştere generală a veniturilor tradusă printr-o

creştere a cererii pentru bunurile de consum,

factor determinant al creşterii producţiei,

mărirea stocurilor, creşterea preţurilor prin

stimularea articifială a cererii agregate şi a

măririi masei monetare, sporirea procesului

investiţional în economie, modernizarea

capacităţilor de producţie, creşterea gradului

de ocupare a forţei de muncă.

În timp, pe fondul intensificării

fenomenelor inflaţioniste, autorităţile recurg la

măsuri de înfrânare a cererii globale, prin

majorarea ratei dobânzii şi implicit,

descurajarea unor noi investiţii şi chiar ulterior,

sistarea modernizării capacităţilor de

producţie, ca urmare a diminuării ratei

profitului. Astfel, se întrevede o ruptură ce

presupune intrarea într-o nouă fază a

ciclurilor economice...

Este important de menţionat faptul că nu

există faze perfect asemănătoare, ci ele relevă

doar trăsături comune, conjuncturile fiind

diferite şi ne-excluzându-se apariţia unor

fenomene atipice unor faze specifice.

Periodicitatea ciclurilor decenale, aşa

cum ne sugerează şi denumirea, s-a dovedit a fi

de circa 6-10 ani. Un alt aspect important este

că ciclurile economice decenale se derulează (de

regulă, 2-3 la număr) pe fondul celor seculare de

tip Kondratieff.

Cauzele evoluţiei ciclice a economiilor

contemporane sunt multiple, însă în principal

ele sunt de natură exogenă (fluctuaţii

independente sistemului economic: conflicte

armate, revoluţii, schimbarea sistemului

politic, creşterea demografică, migraţia,

inovaţiile tehnologice etc.) şi endogenă

(mecanismele din cadrul sistemului economic,

acelea care generează cicluri economice şi care

reiau mişcarea ciclică):

1. Pentru teoriile monetare, originea ciclului

economic rezidă în expansiunea şi în

contracţia monedei şi a creditului (Hawtrey,

Friedman).

2. Pentru teoriile inovaţiei, originea ciclului se

găseşte în înlănţuirea invenţiilor importante

care le acompaniază, spre exemplu, invenţia

căilor ferate sau a automobilului

(Schumpeter, Hansen).

3. Modelul interdependenţei multiplicatorului şi

acceleratorului, acţiunea combinată a celor

două forţe este cauza care poate determina

expansiunea şi depresiunea cicliclă

(Samuelson).

4. Conform teoriilor politice ale ciclurilor

economice, fluctuaţiile sunt datorate

politicienilor care combină politicile

monetare şi bugetare (Kalecki, Nordhaus,

Tufte).

5. Teoriile ciclului economic de echilibru,

susţin că percepţiile greşite ale mişcării

preţurilor şi ale salariilor determinş

oamenii să ofere puţină sau foarte puţină

muncă ceea ce dă naştere la cicluri ale

producţiei şi ale ocupării (Lucas, Barro,

Sargent).

6. Adepţii ciclului real, susţin că şocurile de

productivitate se propagă în toată economia

şi antrenează fluctuaţii (Prescott, Long,

Plosser).

26

Roul investiţiilor în dezvoltarea economică

Luând în calcul efervescenţa vieţii economice s-a încercat să se sublinieze interdependenţa

dintre investiţii, creşterea economică şi crizele economice. Investiţiile joacă rolul de catalizator în

economia naţională, contribuind la accelerarea proceselor de eficientizare şi de creştere a

competitivităţii pentru orice activitate.

Investiţiile reprezintă calea principală prin care se pot reduce decalajele inter- şi intraregionale de

productivitate între industriile şi serviciile din statele mai puţin dezvoltate şi restul Uniunii Europene.

Printre efectele crizei se numără şi efectul de ajustare a fluxurilor de investiţii străine directe (în

continuare, ISD), ceea ce presupune şi scăderea ritmului de creştere economică în multe ţări. Potrivit

modelului cunoscut sub numele Dunning-Narula există o corelaţie directă între stadiul de dezvoltarea al

unui stat şi capacitatea sa de a atrage şi menţine ISD. În timp, economia statului respectiv va evolua din

poziţia de “receptor” net de ISD în “furnizor”7 net de ISD. ISD reprezintă forţa motrice a globalizării

economiei mondiale. Pe parcursul ultimilor ani, investiţiile externe directe au fost unele dintre cele mai

importante trăsături ale economiei mondiale şi ale globalizării.

Potrivit lui Dunning, statele trec prin cinci faze ale dezvoltării, clasificate în funcţie de poziţia în

care acestea se află din punct de vedere al investiţiilor (vezi Tabel 1).

Tabel 1: Caracteristicile modelului Dunning de dezvoltare în funcţie de investiţii

Fazele

Relaţia dintre

gradul de creştere

a intrărilor (GI -ISD)

şi ieşirilor (GO-ISD)

de fluxuri de ISD

Poziţia de

furnizor net

de ISD

Nivelul de dezvoltare a lui Dunning în ceea ce priveşte avantajele

firmelor autohtone şi străine, descrierea conjuncturilor economice şi

politice ale ţării receptoare de investiţii; performanţa economică a

firmelor autohtone

Faza I Ambele reduse <0

Avatajele specifice de localizare ale unui stat sunt insuficiente pentru a

atrage ISD. Avantajele specifice de apartenenţă ale firmelor autohtone

sunt limitate, prin urmare la fel şi oportunităţile ca acestea să fie

furnizore de ISD.

Avatajele specifice de localizare ale unei firme străine sunt mai mari

decât în cazul firmelor autohtone, la fel şi avantajele specifice de

apartenenţă, însă nu sunt suficiente pentru ca firmele străine să

investească în această ţară.

Condiţiile economice specifice: PIB pe cap de locuitor redus; sistem

economic sau politici guvernamentale neadecvate; infrastructură precară;

forţă de muncă necalificată.

Faza II GI -ISD > GO-ISD<0

(potenţial

de creştere)

Statul în cauză trebuie să fie atractiv pentru investitorii străini, din punct

de veder al locaţiei. Avantajele specifice de apartenenţă ale firmelor

autohtone se presupune că au crescut faţă de fază precedentă. Aceste

avantaje de apartenenţă vor exista datorită dezvoltării sectorului

industrial de susţinere, grupat în jurul industriilor primare, iar producţia

va evolua către bunurile de consum de o calitate superioară celor din faza

I. În această fază încep să se facă resimţite şi intrările de fluxuri

monetare privind veniturile din investiţii străine sirecte, dar într-o măsură

mai mică decât ieşirile.

Climatul economic şi politic s-a îmbunătăţit comparativ cu faza

precedentă, iar piaţa domestică a suferit modificări în ceea ce priveşte

amploarea sau puterea de achiziţie.

Faza III GI -ISD < GO-ISDPoziţie

îmbunătăţită,

însă în

continuare,

≤0

Avantajele specifice de apartenenţă şi localizare ale firmelor autohtone

cresc şi în multe sectoare ale industriei, le concurează pe cele ale

firmelor străine.

Veniturile încep să crească; consumatorii încep să solicite bunuri de o

calitate redicată, pe fundalul concurenţei tot mai acerbe dintre firmele

furnizoare; salariile cresc;

Ieşirile de ISD vor fi direcţionate către cu precădere către ţările aflate

într-o fază inferioară de dezvoltare din punct de vedere al modelului

Dunning.

7 Investiţia externă „este actul achiziţiei de active străine în afara ţării de origine”, George Marin (coordonator) –„Economia

mondială. Trecut – prezent – viitor.” , Ed. Independenţa Economică,1996.

27

Fazele

Relaţia dintre

gradul de creştere

a intrărilor (GI -ISD)

şi ieşirilor (GO-ISD)

de fluxuri de ISD

Poziţia de

furnizor net

de ISD

Nivelul de dezvoltare a lui Dunning în ceea ce priveşte avantajele

firmelor autohtone şi străine, descrierea conjuncturilor economice şi

politice ale ţării receptoare de investiţii; performanţa economică a

firmelor autohtone

Faza IV GI -ISD < GO-ISDVa fi ≥0

Avantajele specifice de localizare ale firmelor autohtone se vor baza pe

activele fixe de care dispun; avantajele specifice de apartenenţă tind să

fie legate, mai degrabă de tranzacţii, decât de active.

Firmele autohtone sunt acum în măsură să concureze în mod efectiv

firmele cu capital străin pe piaţa internă, în sectoarele în care ţara a

dezvoltat un avantaj competitive, şi de asemenea sunt capabile să

penetreze pieţe externe.

Din moment ce avantajele specifice de apartenenţă ale statelor la acest

stadiu sunt aproximativ similare, producţia intra-industrială devine din ce

în ce mai importantă. Atât comerţul cât şi producţia intra-industrială tind

să fie dirijate din cadrul multinaţionalelor.

Faza V GI -ISD = GO-ISDMai întâi

scade, iar poi

creşte,

poziţie

fluctuantă, în

jurul valorii 0

Avantajele specifice de apartenenţă şi localizare ale firmelor autohtone

sunt foarte ridicate. Dunning identifică două caracteristici principale, la

această fază: în primul rând, există o tendinţă crescută ca tranzacţiile

trans-frontaliere să fie conduse, nu prin intermediul pieţei, ci

internalizate de către şi în cadrul multinaţionalelor; în al doilea rând, pe

măsură ce statele converg către structura activelor fixe, poziţiile lor în

ceea ce priveşte ISD se echilibrează.

Sursa: Dunning, Narula, 1996

Concluzii

Ce concluzii putem trage cu privire la

actuala criză economică mondială?

Putea fi ea împiedicată, amânată sau

contracarată din timp?

Datele statistice disponibile, analizele

economiştilor, atât teoria cât şi practica şi toate

lecţiile din trecut ne arată totuşi, că recesiunea

economiei mondiale nu este o întâmplare, ea a fost

lăsată să se declanşeze. Nimic nu se produce

spontan, la întâmplare, iar după cum am

demonstrat, cauzele declanşării crizei au fost de

natură endogenă, ele se cunoşteau, iar

interdependenţa dintre stat şi economie este foarte

puternică, chiar şi într-un sistem ultraliberal.

Să ne reamintim că economiştii au tras

semnale de alarmă, cu mult timp în urmă, asupra

pericolului declanşării unei crize economice

mondiale.

Este clar că sistemul financiar al Statelor

Unite a eşuat în două direcţii importante: în primul

rând, controlarea riscurilor şi în al doilea rând,

alocarea capitalului. În mod regretabil, “multe din

pârghiile financiare defectuoase din acest sistem

au fost exportate/importate (de) către alte state”,

aşa cum a remarcat şi analistul economic, Joseph

Stiglitz, în articolul său “The fruit of

hypocrisy”(Gardianul,16.11.2008).

Dar...bineînţeles în perioadele de boom, de

creştere economică accelerată este greu de acceptat

ideea unor măsuri de genul celor propuse astăzi...

Sursa: http://www.investview.com.au/img/Clp_Front1.jpg

În cazul României ne confruntăm cu o criză de

supraconsum, pe care o putem depăşi prin

restrângerea cheltuielilor bugetare administrative,

prin investitii în infrastructură, prin reformă fiscală

şi prin implementarea reformelor structurale. Nu

întâmplător am subliniat importanţa investiţiilor în

relansarea creşterii economice. Acum mai mult ca

oricând economia românească are nevoie de

investiţii majore, iar soluţia salvatoare poate fi dată

de marile proiecte de investiţii (programele de

investiţii în infrastructură, reabilitarea termică a

clădirilor – o soluţie temporară de antrenare a

sectorului de construcţii-), profitând de

oportunitatea finanţării acestora din fonduri

europene.

Andreea Florina RADU

Consilier pentru afaceri europene

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

28

Criza economică în Uniunea Europeană –

efecte şi posibile soluţii

Contextul actual

Criza economică şi financiară reprezintă o

realitate nu doar pentru România ci pentru întreaga

lume. Deşi a apărut în Statele Unite ale Americii, criza

a cuprins economia mondială, efectele sale fiind

resimţite, în mod diferit, de majoritatea statelor.

Dacă până de curând mai existau opinii, ce

susţineau ideea că economiile naţionale pot evolua

independent unele de altele, sau că o dezechilibrare în

indicatorii macroeconomici naţionali într-o ţară poate

rămâne izolată la acea regiune, actuala evoluţie de pe

scena economică internaţională reprezintă

contraargumentul suprem al unei astfel de idei.

Viteza de propagare a crizei economiei

americane, apărută ca urmare a supra-

creditării, zic analiştii, a arătat, fără drept de

replică, faptul că economiile naţionale se

întrepătrund, sunt interdependente. Măsurile

integraţioniste, cu atât mai mult, au facilitat

propagarea rapidă a simptomelor dintr-un colţ

al globului în altul.

Şi atunci, evident că ne putem pune

întrebarea: cât costă această criză, la nivel

individual, statal şi care sunt atunci beneficiile

statutului de membru într-o formă integraţionistă de

tipul Uniunii Europene, al cărui principiu fundamental

este tocmai cel al îndepărtării barierelor naţionale şi,

pe cale de consecinţă, al deschiderii către celelalte

state, cu tot ce implică aceasta?

Situaţia economică în contextul crizei economice

mondiale

Evaluarea Comisiei Europene arată în mod clar

impactul pe care criza economică îl are asupra

economiei europene în ansamblul său.

Prognoza de iarnă a Direcţiei Generale

Afaceri Economice şi Financiare (DG ECFIN) a

Comisiei Europene arată că, în ciuda măsurilor

întreprinse la nivel naţional atât în SUA, cât şi în

statele membre ale Uniunii Europene, efectele

crizei economice pe care o parcurgem nu au putut

fi contracarate. Astfel, este preconizată o

stagnare, în anul 2009, a creşterii PIB, atât în

zona euro, cât şi în statele care nu au adoptat

încă moneda europeană.

Sursa: http://img.wall-street.ro/ article_pictures/

39748_articol.jpg

Mai mult decât atât, se preconizează că

unele state membre vor înregistra două

trimestre consecutive de creştere negativă, iar

o eventuală ameliorare a indicatorilor va fi

vizibilă abia în anul 2010.

De altfel, Comisia Europeană a trebuit să

îşi ajusteze prognoza de primăvară, pentru a

se adapta noilor tendinţe şi realităţi

economice. După cum se poate observa din

Figura 1, ajustările în jos ale indicatorilor

macroeconomici faţă de prognoza realizată de

serviciile COM în primăvara acestui an sunt mai

vizibile în cazul nivelului investiţiilor (reduceri

cu 1,6 şi respectiv 3,9 faţă de ceea ce se

prognozase anterior) şi a produsului intern

brut (o prognoză mai mică cu 0,6 respectiv

1,6).

Tabelul 1: Evoluţia indicatorilor macroeconomici pentru UE în perioada 2008-2010

Modificare anuală

(dacă nu se specifică altfel)

Prognoza de toamnă

2008

Diferenţă faţă de prognoza

de primăvară 2008

2005 2006 2007 2008 2009 2010 2008 2009

PIB 2,0 3,1 2,9 1,4 0,2 1,1 -0,6 -1,6

Consum privat 2,0 2,3 2,2 1,1 0,2 0,8 -0,5 -1,4

Consum public 1,6 1,9 2,1 1,8 1,3 1,2 -0,1 -0,4

Investiţii totale 3,6 6,1 5,4 1,2 -1,9 0,9 -1,6 -3,9

Angajare 0,8 1,5 1,7 0,9 -0,5 0,1 0,1 -1,0

Rata şomajului 8,9 8,2 7,1 7,0 7,8 8,1 0,2 1,0

Inflaţie 2,3 2,3 2,4 3,9 2,4 2,2 0,3 0,0

Deficit (%PIB) -2,4 -1,4 -0,9 -1,6 -2,3 -2,6 -0,4 -1,0

Datorie publică (%PIB) 62,7 61,3 58,7 59,8 60,9 61,8 0,9 2,5

Deficit de cont curent (%PIB) -0,2 -0,8 -0,7 -0,9 -0,7 -0,6 -0,2 0,0

Sursa datelor: Prognoza de toamnă a Comisiei Europene 2008, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13290_en.pdf

29

După cum se poate observa, prognozele nu sunt cele mai optimiste. Pentru anul 2009, Comisia prognozează

o creştere de 0.2% la nivelul UE şi o creştere de 0.1% pentru zona Euro. Rezultate mai vizibile sunt aşteptate la

nivelul anului 2010, când se estimează o creştere a GDP de 1.1% pentru UE şi 0.9% pentru zona euro.

România, în criză?

Pornind de la principiile enunţate anterior,

România, nu putea rămâne, din păcate de această dată,

în afara tendinţelor internaţionale. Problema însă, este

dacă putem spune că actuala criză economică a

României are aceleaşi cauze cu cele ale crizei resimţite

de restul statelor Uniunii Europene sau de cea a SUA.

Conform specialiştilor, criza economică pe care

România începe să o traverseze este cu precădere, o criză

internă, determinată de mix-ul greşit de politici

macroeconomice luate în ultimii ani8. Cât priveşte cauzele

sale, acelaşi analist economic susţine că se datorează, în

principal, creditării excesive şi creşterii consumului ca

urmare a obţinerii acestor lichidităţi. În esenţă, este vorba

de un mix de politici orientate spre stimularea consumului

– prin reducerea contribuţiilor cetăţenilor la bugetul de stat (vezi cota unică de impozitare) şi creşterea cheltuielilor.

În esenţă, vorbim despre faptul că actuala criză economică ce a cuprins toate economiile naţionale a prins

România într-un moment mai fragil al evoluţiei sale. Pentru mix-ul de politici adoptat şi implementat de România,

poate ar fi fost nevoie de o perioadă mai extinsă de stabilitate macroeconomică internaţională pentru a putea

asigura economiei un cadru propice asimilării acestora. Nu este sigur că astfel am fi putut evita o eventuală criză

economică naţională, pentru că supraîncălzirea economiei constituia de ceva timp o preocupare pentru analişti.

Însă, în contextul dat, sigur nu aveam cum să fim feriţi de efectele negative ale acesteia.

Datele pentru România pentru perioada următoare nu sunt mult mai încurajatoare faţă de cele ale Uniunii

Europene, în ansamblul său.

Tabelul 2: Evoluţia macroeconomică a României în perioada 2005-2010

Indicatori prognozaţi - ROMANIA

2007 Modificare procentuală anuală

Mld. RON Preţuricurente

%GDP

92-04

2005 2006 2007 2008 2009 2010

PIB în preţurile anului 404.7 100.0 1.6 4.2 8.2 6.0 8.5 4.7 5.0

Consum privat 276.2 68.2 3.4 9.9 12.8 11.1 9.5 5.5 5.6

Consum public 66.6 16.5 2.0 8.5 -6.5 5.2 3.5 3.5 3.3

Formarea brută de capitalfix

123.2 30.4 6.5 12.7 23.5 28.9 21.3 10.1 10.8

Exporturi 123.2 30.4 11.2 7.7 10.4 8.7 9.2 6.4 7.2

Importuri 181.0 44.7 11.6 16.0 22.6 26.1 17.7 10.7 11.1

Angajare -2.1 -1.5 0.7 0.4 1.2 0.6 0.7

Rata şomajului (a) 6.5 7.2 7.3 6.4 6.1 6.4 6.1

Indicele armonizat alpreţurilor de consum

- 9.1 6.6 4.9 7.8 5.7 4.0

Deficit comercial (b) -7.0 -9.8 -12.0 -14.5 -14.4 -14.2 -13.9

Deficitul contului curent (b) - -8.9 -10.6 -13.9 -13.5 -13.0 -12.6

(a) Definiţia Eurostat. (b) ca procent din PIB.

Sursa: Prognoza de toamnă a Comisiei Europene 2008, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13290_en.pdf

Faţă de o prognozare a creşterii economice pentru anul 2008 la 8.5% faţă de anul anterior, în cazul anului 2009

creşterea economică va fi cu mult mai mică – respectiv 4.7%, cu o uşoară redresare pentru anul 2010, respectiv la 5%.

Un trend descrescător va fi înregistrat, de asemenea, şi la nivelul exporturilor şi importurilor, fiind

estimate reduceri de 2,8 şi respectiv 7 puncte procentuale.

8 Ziarul Financiar, 24.11.2008, articol semnat de Liviu Voinea

Sursa: www.setimes.com/.../2007/08/27/DANIELphoto2.jpg

30

Reacţii concertate la nivel european

Având în vedere impactul acestei crize

asupra economiei europene şi respectiv asupra

stabilităţii maceroeconomice a statelor membre,

la nivelul Uniunii Europene există o preocupare

intensă pentru identificarea pârghiilor necesare

pentru a răspunde cât mai rapid şi eficient

acestor provocări.

În acest scop, Comisia Europeană a adoptat,

la 26 noiembrie a.c., un Plan de redresare

economică, ale cărui obiective strategice vizează

stimularea cererii şi sporirea încrederii

consumatorilor, stimularea economiilor naţionale

şi a pieţei interne şi încurajarea reducerii

emisiilor de carbon.

Planul se doreşte a reprezenta o modalitate de a

combate tendinţele pro-ciclice ale economiei

europene, propunând un set de acţiuni pentru

sprijinirea economiei reale, având la bază prevederile

Pactului pentru Stabilitate şi Creştere şi, respectiv,

Strategiei Lisabona pentru creştere şi ocupare.

Atfel, se are în vedere acordarea unui

ajutor de 200 miliarde euro, reprezentând 1.5%

din PIB comunitar, constituit din contribuţia

statelor membre (170 miliarde euro), finanţare

comunitară (30 miliarde euro)

Totodată, sunt oferite soluţii de intervenţie la

nivelul politicilor monetare – cu accent pe rolul Băncii

Centrale Europene şi al băncilor centrale naţionale

din statele membre, al politicii bugetare, cu scopul

de a echilibra balanţa şi a asigura sustenabilitatea pe

termen lung a variabilelor bugetare naţionale, al

politicii fiscale. Aceste soluţii sunt menite a stimula

redresarea economică, sub protecţia Pactului de

Stabilitate şi Creştere ale cărui principii de aplicare

vor trebui respectate în continuare.

Este interesant de remarcat faptul că, deşi se

au în vedere măsuri cu efecte imediate pentru

combaterea efectelor negative ale crizei, nu sunt

uitate obiectivele pe termen lung stabilite de UE

anterior. În acest context, planul vizează măsuri

pentru patru domenii prioritare ale Strategiei

Lisabona – cetăţeni, agenţi economici, infrastructura

şi energie şi, respectiv, cercetare şi inovare.

Se au astfel în vedere măsuri precum:

- Lansarea unei iniţiative în domeniul stimulării

angajării la nivel comunitar;

- Stimularea creşterii cererii de locuri de muncă,

prin reducerea costurilor ocazionate de angajarea

de forţă de muncă la nivelul angajatorilor;

- Creşterea accesului la finanţare pentru

companii;

- Reducerea poverii administrative;

- Stimularea investiţiilor în tehnologii performante,

infrastructuri moderne, „produse verzi”.

Nu sunt uitate nici aspectele privind

schimbările climatice, acestea ocupând, de fapt,

primul loc în preocupările Comisiei Europene. În

esenţă, planul reprezintă doar un mijloc de

orientare a demersurilor comunitare şi naţionale, în

scopul redresării efectelor crizei economice.

Instrumentele efective prin care aceste obiective

pot fi îndeplinite depind de fiecare stat în parte, de

capacitatea acestuia de adaptare la momente de

criză, având însă în spate sprijinul incontestabil al

celorlalte state membre şi al UE în ansamblul său.

Mai mult decât atât, la nivelul Uniunii

Europene sunt luate măsuri în vederea mobilizării

fondurilor europene în combaterea problemelor

structurale cu care se confruntă statele membre.

Fondurile structurale pot constitui, şi în acest

context, o sursă importantă de finanţare, cu condiţia

însă, ca statele să poată absorbi aceste fonduri.

Oricare ar fi însă soluţia adoptată de statele

membre pentru a ieşi din criză, există un set de

principii de care acestea este bine să ţină cont, şi

anume:

- Identificarea cauzelor reale ale crizei

economice (financiare) la nivel naţional

- Elaborarea unui plan naţional de adresare a

efectelor crizei economice (financiare), ţinând

cont atât de nivelul la care aceasta se face

resimţită în economie, cât, mai ales de cauzele

reale care au determinat apariţia sa. Este nevoie

de două clarificări aici: prima constă în

realitatea faptului că, deşi pe ansamblu, criza

financiară s-a manifestat la nivelul tuturor

statelor europene, modul în care aceasta a

apărut şi nivelul de manifestare diferă de la ţară

la ţară. Acest fapt, ne conduce la al doilea

considerent, şi anume acela că fenomenul de

criză a exploatat vulnerabilităţile existente în

economiile naţionale, create în urma politicilor

naţionale implementate de acestea.

- Planul naţional pentru combaterea efectelor

crizei trebuie să ţină cont de obiectivele avute

în vedere la nivel naţional (ex. stimularea

investiţiilor „verzi”, încurajarea sectoarelor ce

aduc valoare adăugată în economie) şi să

exploateze instrumentele create/ce se doresc

a fi create la nivel UE în acest scop (ex.

mecanisme de răspuns rapid la creşterea

preţurilor la produse alimentare, petroliere).

Cătălina CONSTANTIN


Departamentul pentru Afaceri Europene

Guvernul României

31

Consecinţele crizei financiare internaţionale asupra Uniunii Europene

Criza financiară internaţională

manifestată cu precădere pe

pieţele de capital americane are un

impact considerabil la nivel

macroeconomic regional şi naţional.

Pierderile necontrolabile din

domeniul imobiliar, cauzate de

politici de creditare inadecvate au

adus Statele Unite ale Americii

(SUA) într-o poziţie vulnerabilă din

punct de vedere economic, această

stare de fapt fiind resimţită atât la

nivelul Uniunii Europene, cât şi la

nivelul statelor membre sau a celor

cu statut divergent.

Analiza economico-financiară

actuală aduce în atenţie reacţii

diferite ale pieţelor locale, cea mai

des întâlnită fiind modificarea, în

proporţii considerabile, a condiţiilor

de acordare a creditelor bancare.

Această primă consecinţă a

crizei financiare internaţionale se

manifestă ca urmare a tensiunilor

de pe piaţa inter-bancară, unde

nivelul efectiv al lichidităţilor este

sub limita minimă. Riscul bancar

crescut, generat de acordarea de

credite ipotecare fără garanţii reale

a dus la falimentarea unora dintre

cele mai importante şi active bănci

de pe pieţele americane: Fannie

Mae şi Freddie Mac (considerate a fi

cele mai mari companii din sectorul

american al creditelor ipotecare),

Citi Group, Lehman Brothers,

Goldman Sachs, JPMorgans sau

Morgen Stanley.

În urma analizelor financiare, s-

a constatat faptul că cele cinci

instituţii de credit aveau, în anul

2007, o datorie de peste 4000

miliarde USD, ceea ce echivala cu

30% din valoarea economiei SUA.

Lipsa de lichidităţi pe termen

scurt şi dificultăţile apărute în

recuperarea creanţelor a dus la

tansferul riscului bancar din zona

băncilor americane înspre cele

europene. În acest sens, cele mai

afectate au fost chiar subsidiarele

băncilor falimentare de pe

continentul american, dar şi instituţii

de credit ale căror companii-mamă au

fost achiziţionate pentru a evita

dispariţia lor de pe piaţă.

Sursa: http://www.bloombiz.ro/assets/articole/2008/07/bankruptcy.jpg

La nivel european, criza

financiară internaţională este

considerată a fi extrem de

periculoasă pentru grupuri financiare

importante, ca de exemplu

UniCredit, Erste, Raiffeisen, ING şi

Société Générale, în condiţiile în

care fiecare dintre acestea are, în

mod individual, activităţi constante

pe piaţa financiară americană.

Spre exemplu, Erste Group

deţine în SUA un portofoliu de active

şi titluri garantate, în timp ce grupul

olandez ING are activităţi în

domeniul asigurărilor, pensiilor şi

administrării activelor.

Economia Uniunii Europene

intră pentru prima dată în faza de

recesiune. Sunt afectate Franţa,

Italia, Belgia, Germania, unde

companii ca Renault, Telecom Italia,

ArcelorMittal, UniCredit, Citibank,

Hypo Real Estate anunţă pierderi

considerabile şi trec la disponibilizări

masive.

Conform Eurostat (biroul de

statistică al Uniunii Europene),

produsul intern brut (PIB) ce

reprezintă suma valorii de piaţă a

tuturor mărfurilor şi serviciilor

destinate consumului final, a scăzut

cu 0,2% în spaţiul monedei unice,

comparativ cu trimestrul anterior al

aceluiaşi an. În termeni reali, cele

mai mari scăderi au avut loc în

Letonia (4,2%), în Estonia (3,3%) şi

în Italia (0,9%).

Comisia Europeană a întocmit

recent un raport unde se constată

diminuări ale ritmului de creştere

economică în statele ex-comuniste

din Europa Centrală şi de Est şi

care au aderat la UE în perioada

2004-2007.

Ţările baltice şi Ungaria vor fi

grav afectate de criza economico-

financiară internaţională în

următoarele luni. Astfel, Estonia,

Letonia şi Lituania se vor confrunta cu

o inflaţie accentuată şi o creştere a

deficitului de cont curent.

Franţa este nevoită să recurgă

la disponibilizări în masă, în

condiţiile în care este deja ţara cu

cea mai mare rată a şomajului din

spaţiul Uniunii Europene (7%). Cel

mai afectat este segmentul

constructorilor de automobile, unde

încă din luna octombrie, Peugeot şi

Renault au decis să-şi închidă

temporar fabricile, urmând ca

subsidiarele europene să-şi

diminueze considerabil producţia de

automobile.

“Criza financiară a devenit mai

acută, afectând în primul rând

vânzările” apreciază reprezentanţii

companiei Renault citaţi de agenţia

de presă Reuters, acest fapt ducând

la concedierea a 6.000 de angajaţi

în Europa, dintre care 4.900 în

Franţa9, iar principalele pieţe de

desfacere – România, Rusia, Turcia

şi Brazilia au fost nevoite să-şi

reducă producţia.

Compania de medicamente

Pfizer renunţă la 500 de angajaţi,

întrucât societatea-mamă cu sediul

în SUA îşi reduce efectivul de

personal cu 20% pe fondul crizei

economice, iar Henkel Technologies

France anunţă disponibilizarea a

250 de angajaţi.

9http://www.wall-street.ro/articol/Auto/53239/Renault-scade-productia-pentru-a-reduce-stocurile-deautomobile.html

m

e

p

e

o

B

p

f

C

p

u

d

i

a

s

d

a

c

r

S

A

32

Sistemul bancar este afectat în

are măsură, banca franceză de

conomii Caisse d’Epargnes afişând

ierderi importante (600 milioane

uro), după ce la începutul lunii

ctombrie a.c. hotăra fuzinea cu

anque Populaire pentru a o salva

e cea din urmă de efectele crizei

inanciare.

O altă instituţie asemănătoare,

redit Agricole se confruntă cu

ierderi de 857 milioane de euro ca

rmare a deprecierii activelor

iviziei de operaţiuni bancare de

nvestiţii Calyon.

Economia Germaniei, considerată

fi unul dintre pilonii pieţei unice a

căzut şi ea, în principal pe fondul

iminuării exporturilor în lunile

ugust-septembrie 2008 intrând,

onform analiştilor, în cea mai gravă

ecesiune din ultimii 12 ani.

ursa: http://i.ehow.com/images/

rticles/recession-main_Thumb.jpg

Asemănător cu Franţa, cel

mai afectat sector de activitate

este acela al constructorilor de

maşini. Astfel, Opel, membru al

gigantului General Motors a închis

două fabrici în Germania unde

peste 6.500 de angajaţi s-au trezit

în şomaj. În aceeaşi situaţie se

găseşte şi constructorul american

Ford care îşi închide temporar

fabrica de la Saarlouis.

În industria tehnologiilor IT

şi a telecomunicaţiilor, Siemens

se află la un pas de

disponibilizarea a 700 de

angajaţi în Germania pe fondul

problemelor economice şi a

cererii din ce în ce mai scăzute

de pe piaţă.

Cel mai mare producător de

telefonie mobilă din lume, Nokia,

anunţă şi el disponibilizarea a

peste 1.000 de angajaţi în

Germania şi Finlanda. De

asemenea, o fabrică din Munchen

va fi închisă, iar un şantier de

producţie din Germania va fi

vândut.

În spaţiul Uniunii Europene,

cea de-a treia ţară ca dimensiune

economică afectată de criza

financiară este Italia.

Îndomeniul telecomunicaţiilor,

compania de stat Telecom Italia

afişează pierderi importante şi

intenţionează să trimită în şomaj

până în anul 2010, aproximativ

5.000 de oameni. Compania este în

acelaşi timp nevoită să suporte

costuri de restructurare în vederea

diminuării datoriilor nete care,

conform surselor interne ajungeau,

la sfârşitul lunii martie, la 35,4

miliarde euro.

Pe fondul scăderii producţiei de

automobile la nivel mondial, Fiat

suspendă producţia de maşini în

fabricile din Italia, în timp ce

acţiunile companiei scad la bursă

cu 3,99% ajungând la 5,65 euro.

Un program intens de

restructurare este pus în practică

şi de producătorul italian de

anvelope Pirelli, care va concedia

aproape 200 de angajaţi din cauza

scăderii vânzărilor şi a pierderilor

nete de 51,3 milioane euro.

România este la rândul său

afectată de criza economico-

financiară internaţională, în măsura

în care există disponibilizări masive

în filialele companiilor falimentare

pe plan regional şi internaţional.

Din punct de vedere al pieţelor

de capital, tranzacţiile de la Bursa

de Valori Bucureşti (BVB) suportă

suspendări temporare, ceea ce

duce la refuzul investitorilor

străini de a intra pe piaţă.

Răzvan Paşol, manager

Intercapital apreciază :” Criza

financiară afectează România prin

scăderile de la bursă şi reducerea

surselor de finanţare către

România, iar încetinirea

economică/recesiunea duce la

reducerea exporturilor companiilor

româneşti şi la scăderea volumului

investiţiilor directe în România, de

exemplu”10.

În condiţiile în care cel puţin

pentru moment se consideră că

efectele crizei financiare

internaţionale sunt ţinute sub

control în România, o mare parte

din companiile din sectorul privat,

dar şi autorităţile locale, se vor

confrunta în schimb cu dificultăţi

mari în accesarea fondurilor

europene.

Măsurile de precauţie şi

considerarea unui nivel ridicat al

riscului duc la încetinirea

acordării creditelor pentru

proiecte locale evaluate ca fiind

riscante.

În acest sens, consecinţele

mari se vor răsfrânge asupra

firmelor din sectorul IMM-urilor

care au nevoie permanentă de

finanţare pentru dezvoltarea

afacerilor.

Stabilitatea pieţelor financiare

este foarte importantă in

momentul de faţă, pentru a putea

anticipa cu succes schimbările

negative ale economiilor, iar un

plan de acţiune care să implice atât

Comisia Europeană, ECOFIN cât şi

instituţiile bancare importante la

nivel european si internaţional ar

putea ajuta economiile aflate in

criză.

Raluca PETROVAI

economist

10http://www.wall-street.ro/51988/Criza- pe-Bursa-si-efectele-sale-la-nivelul-consumatorului.html/4/Propagarea-crizei-va-afecta-intreaga-economie.html#jumper.

33

Impactul crizei economice globale asupra

economiei Egiptului şi a României

România şi Bulgaria, cele mai noi state membre

UE, ar trebui să urmărească o strategie economică de

o reală convergenţă la nivelul economic al „vechilor”

state membre, cât mai rapid posibil, prin garantarea

unei creşteri susţinute. În acest sens, România trebuie

să facă mutări strategice, să-şi stabilească priorităţi

şi sa-şi rezolve anumite probleme.

În contextul actualei crize financiare, s-a

efectuat o analiză referitoare la economia României

şi Egiptului, iar rezultatele au fost următoarele:

1. Economia României

- Potrivit prognozei experţilor Comisiei Uniunii

Europene, se aşteaptă ca deficitul financiar al

României să atingă pragul de 3,5% din PIB în 2008,

depăşind astfel plafonul de 3% stabilit prin Tratatul

de la Maastricht.

- Bursa României se confruntă cu o situaţie gravă; în

octombrie s-au pierdut peste 70% din tranzacţii,

ceea ce dă semnale negative investitorilor străini

cu privire la climatul investiţional în România.

- Banca Centrală a României a pus în aplicare o

strategie pentru a preveni efectele crizei

mondiale, intervenind atunci când este necesar

pentru menţinerea stabilităţii ratei de schimb, şi

reducerea ratei dobânzilor la împrumuturile pe

termen scurt, pentru a creşte investiţia straină

directă.

- Guvernul României s-a întrunit într-o şedinţă de

urgenţă cu reprezentanţi ai Băncii Mondiale şi FMI,

pentru a negocia posibilitatea menţinerii unui nivel

optim al lichidităţii. Ucraina şi Ungaria aflându-se

în situaţii similare.

- Guvernul României a decis reducerea cheltuielilor

pentru bugetul anului 2009.

- Oficialii Băncii Centrale a României au anunţat că

rata inflaţiei ar putea creşte până la 6,7% în 2009,

de la 6,6 pânǎ la sfâşitul anului 2008.

- Migraţia românilor în străinătate se va micşora

(românii din străinătate reprezintă 10% din totalul

populaţiei), majoritatea lucrând în Spania şi Italia.

- Investitorii italieni îşi vor reduce investiţiile în

România ca rezultat al scăderii cererii şi acest

lucru va duce la creşterea şomajului.

- Experţii pe probleme de criză afirmă că România va

începe să simtă criza internaţională mai puternic, în 5

sau 6 luni, odată cu expirarea contractelor semnate

de companiile româneşti cu companii străine, cu cele

din UE în mod special, care absoarbe aproape 70% din

schimburile străine ale României.

- Cele mai afectate sectoare ale economiei României

sunt:

a) industria autovehiculelor: fabrica Dacia, deţinută

de grupul francez Renault, opreşte producţia între

20 noiembrie şi 7 decembrie, din cauza unei

prăbuşiri neaşteptate a exporturilor.

b) Metalurgia: la compania Mechel Târgovişte, 95% din

personal(3.100 oameni) au fost concediaţi; Laminorul

Brăila a anunţat că opreşte producţia.

c) Fabricile de băuturi răcoritoare precum Pepsi şi

Coca-Cola vor reduce producţia ca rezultat scăderii

cererii.

d) Kraft Foods vor închide fabrica de ciocolată de

la Braşov până la sfârşitul lui 2009.

2. Economia egipteană

- Piaţa bursieră a Egiptului se confruntă cu mari

probleme, ceea ce da un feedback negativ

investitorilor străini cu privire la climatul

investiţional din Egipt.

- Anumite bănci din Egipt au limitat acordările de

credite datorită crizei, cu toate ca sistemul bancar

egiptean este puternic şi stabil.

- Când rata dobânzii scade, ca urmare a unui

mecanism utilizat de Băncile Centrale ale lumii,

acest lucru înseamnă:

A) creşterea costurilor investiţiilor în Egipt care

se reflectă în lipsa lichidităţilor;

B) în cazul în care Banca Centrală a Egiptului imită

celelalte bănci centrale în reducerea ratei de

discount acest lucru va conduce la creşterea

inflaţiei, care a atins în septembrie 2008 nivelul de

25%.

- Ca rezultat al crizei, ţările donatoare, în drumul lor

spre reducerea deficitului lor bugetar, vor fi

obligate să-şi diminueze ajutorul acordat Egiptului.

- Numărul turiştilor poate scădea datorită scăderii

puterii de cumpărare, iar acest lucru va avea un

impact notabil asupra economiei Egiptului,

deoarece sectorul serviciilor contribuie cu mai mult

de 50% din PIB.

- IMM-urile din industria alimentară vor fi afectate în

mod negativ din cauză că acestea îşi cumpără

materiile prime din străinătate la vechiul curs de

schimb care este mai mare, şi să-şi vândă marfa la

noul curs care este în scădere.

- Venitul Canalului Suez se va confrunta cu o

deteriorare ca rezultat al unei scăderi în volum a

comerţului.

- Construcţiile vor scadea datorită scăderii puterii

de cumpărare şi ISD, în ciuda creşterii costurilor

materialelor de construcţii.

Bibliografie web selectivă:

*** Delegation of the European Commission in Egypt;

*** Reports of the Egyptian Commercial Office, Embassy

of the A.R .of Egypt-Bucharest, Romania.

drd. Alaa H. Radwan

Consilier comercial

Ambasada Republicii Egipt la Bucureşti

34

Informaţia care face toţi banii…

Din fericire, fondurile structurale –

important sprijin financiar acordat de Uniunea

Europeană pentru convergenţa ţării noastre cu

statele membre avansate – se conjugă, şi pentru

România, la timpul prezent.

Am învăţat, însă, ceva din experienţa

acestui prim an de tatonări şi de încercări, de

confruntări cu filtrul riguros şi multiplu al

procesului de accesare al acestor fonduri ?

Nu este în misiunea şi nici în putinţa noastră

de a face analize exhaustive şi, mai ales, de a

trage concluzii cu valoare de sentinţe...

Cu toate acestea, îndrăznim să facem câteva

comentarii legate de una din resursele care stau

la îndemâna noastră şi de a cărei utilizare

corespunzătoare şi oportună depinde, în măsură

covârşitoare, atragerea resurselor financiare puse la

dispoziţie de către comunitatea europeană.

Şi am porni de la afirmaţia - pe care o

susţinem cu tărie (şi cu destule argumente) – că,

în mecanismul complex al accesării şi utilizării

fondurilor structurale, informaţia constituie o

resursă şi un factor decisiv, căreia trebuie să i se

acorde atenţia cuvenită la toate nivelele.

O afirmaţie care poate părea unora destul de

hazardată, chiar dacă, fiecare în parte, ştie şi

acceptă faptul că, în numeroase cazuri, cel care

deţine informaţia, are mai multă putere !...

Dar, pătrunzând în esenţa mecanismelor

specifice, extrem de complicate şi de rigide, ale

accesării fondurilor structurale, vom constata,

însă, că informaţia – şi procesul de comunicare

care o însoţeşte – este determinantă pentru

parcurgerea cu succes a etapelor ciclului

oricărui proiect (de la faza de programare, până

la implementare şi monitorizare).

În acest sens, am încercat să motivăm

importanţa ei, în baza unor argumente cât mai

convingătoare, care izvorăsc atât din cunoştinţele

teoretice personale (acumulate inclusiv în cadrul

unor exerciţii europene de training), cât şi din

practica imediată (inclusiv de evaluator) a

gestionării unor proiecte europene.

Am constatat, aşadar, că utilizarea şi

prelucrarea informaţiilor specifice apare încă din

prima etapă a ciclului de proiect, cea de

PROGRAMARE, când – în deplină cunoştinţă de cauză

– factorii de răspundere, de la nivel naţional sau

internaţional, au trebuit să decidă care sunt

domeniile care vor putea beneficia de sprijinul

financiar internaţional (prin punerea în concordanţă

a priorităţilor româneşti cu cele europene !).

Ca participanţi direcţi la procesul de

elaborare a Planului Regional de Dezvoltare – care

a stat, ulterior, la baza Planului Naţional – putem

susţine, însă, că definirea principalelor direcţii

de acţiune viitoare (implicit de finanţare) ale

ţării noastre a fost influenţat de calitatea

informaţiilor primare, furnizate de autorităţile

locale, care au fost grevate semnificativ de

subiectivism şi de interesele de grup (ale

comunităţilor în cauză).

În aceste condiţii, întregul eşafodaj al

construcţiei acestui document major - esenţial

pentru decizia privind domeniile spre care urma să

fie dirijată finanţarea europeană – a putut fi viciat.

În plus, absenţa unor informaţii

actualizate, cât şi intervalul relativ mare de

timp derulat între momentul elaborării acestor

documente şi aprobarea Cadrului Naţional

Strategic de Referinţă şi a Programelor

Operaţionale de către organismele europene au

crescut ecartul între cererile / aşteptările

populaţiei şi oferta comunitară (mai ales în

condiţiile unor evoluţii turbulente, pe plan

mondial, a unor domenii de activitate).

Chiar şi elaborate în acest mod,

documentele de programare a fondurilor

Sursa: http://www.ibsus.com/images/ibs-enterprise-modules/large/advanced-project-management-project-life-cycle-lg.gif

35

europene s-au confruntat cu o anumită criză de

comunicare, dinspre structurile naţionale

(familiarizate, cât de cât, cu noua problematică)

spre posibilii beneficiari, concentraţi, în

majoritatea cazurilor, sub forma unor entităţi nu

îndeajuns de pregătite (inclusiv ca mentalitate

generală a membrilor lor) pentru confruntarea cu

procedurile extrem de exacte şi, mai ales, cu

asumarea unor riscuri majore.

Aceasta întrucât se impunea un transfer

rapid al unui impresionant volum de informaţii,

noi şi destul de particularizate, ceea ce nu s-a

putut realiza doar prin organizarea unor

campanii, naţionale sau judeţene, de diseminare,

adesea inconsistente şi chiar ne-profesioniste

(mai ales la nivel local), care nu au reuşit să

rezoneze cu gradul de înţelegere şi de asimilare

al publicului receptor.

Paradoxal, dar mai ales în mediul rural (o ţintă

predilectă a tuturor campaniilor de informare),

experienţa lucrului deja făcut - respectiv accesarea

Programului SAPARD - s-a dovedit mult mai eficientă

decât eforturile de comunicare depuse de factorii

responsabili de la nivel judeţean.

În cazul particular al fondurilor structurale

pentru învăţământ şi cercetare, existenţa, în

paralel, a programelor din cadrul Planului

Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare, cât

şi a programului IMPACT (de susţinere a pregătirii

documentelor necesare competiţiei pentru

finanţare) a complicat procesul de diseminare,

putând genera, adesea, unele confuzii.

Poate şi de aceea, efortul financiar al

Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, de

susţinere a programului pregătitor IMPACT nu a

determinat, automat, apariţia unui salt cantitativ şi

calitativ, aşteptat în realizarea unor proiecte

fezabile, prioritare şi determinante pentru progresul

învăţământului şi ştiinţei româneşti.

Experienţa programului IMPACT ne-a relevat,

în schimb, ideea că şi cea de-a doua etapă a ciclului

de proiect, respectiv IDENTIFICAREA, este

influenţată nu doar de absenţa unor informaţii

specifice, esenţiale pentru stabilirea priorităţilor

strategice, ci, mai ales, de neajunsurile în

prelucrarea lor adecvată, în consens cu cerinţele

programelor europene.

De altfel, din evaluările administrative şi

tehnice ale unor proiecte din acest program au

reieşit în evidenţă, pregnant, unele deficienţe în

„localizarea” lor, exactă şi corectă, în ansamblul

preocupărilor de profil existente la nivel naţional şi

internaţional, dar şi în evidenţierea relevanţei lor

pentru efortul general de dezvoltare a

comunităţilor / domeniilor în cauză.

Ceea ce denotă, pe de o parte, inexistenţa

unor baze de date de interes major, dar şi lipsa

unor preocupări de informare, constante şi

consistente, din partea factorilor implicaţi în

acest proces (de unde şi riscul apariţiei unor

decizii strategice inadecvate şi inoportune).

Fără îndoială, următoarea etapă, de

FORMULARE a proiectului, este, la rândul ei,

condiţionată semnificativ de utilizarea

corespunzătoare a informaţiilor pe care le deţine sau

le vehiculează un solicitant de fonduri structurale.

Din păcate, abordarea procesului de

elaborarea a cererii de finanţare, chiar în

condiţiile în care acesta implică şi folosirea unor

specialişti cu experienţă în acest domeniu, se face

fără a ţine cont de câteva lucruri esenţiale.

În primul rând, conţinutul cererii de

finanţare nu este pus în strânsă legătură /

condiţionare cu criteriile de evaluare şi

selecţie, cele care „decid”, în cele din urmă,

care este valoarea proiectului, cât şi faptul că el

poate (sau nu) fi finanţat.

Din acest punct de vedere, credem că un

proiect finanţabil trebuie scris în deplină

concordanţă cu aceste cerinţe, obligându-l pe

solicitant să-şi plieze intenţiile în jurul

activităţilor şi cheltuielilor eligibile şi nu doar a

celor care îi sunt strict necesare pentru atingerea

obiectivelor proprii.

Aceasta întrucât prin fondurile structurale nu

se finanţează orice necesitate specifică unui

domeniu, ci doar pe cele stabilite, de comun acord,

prin Programele Operaţionale corespunzătoare.

Pe de altă parte, evaluatorul citeşte şi

analizează doar informaţiile cuprinse în cererea

de finanţare şi, pe baza lor (şi a anexelor

corespunzătoare), ia o decizie.

Astfel că, dacă informaţia lipseşte, este

incompletă sau ne-concludentă, respectiv lipsită

de relevanţă, este doar vina solicitantului.

De aceea, solicitantul trebuie să scrie

cererea ca şi cum el ar fi evaluatorul, iar

procesul de auto-analiză şi auto-selecţie trebuie

să aibă un pronunţat spirit autocritic.

„Scriitorul” de proiecte trebuie să ofere, pe

ansamblul documentelor furnizate evaluatorului

(inclusiv anexele), o imagine cât mai completă a

organizaţiei în cauză, cât şi a stării de fapt care

impune solicitarea unui sprijin financiar, evident

prin raportare la comunitatea şi la domeniul în care

îşi desfăşoară activitatea.

De aici apare şi o responsabilitate sporită

pentru calitatea şi actualitatea informaţiilor

furnizate de solicitant...În plus, dacă proiectul va fi

finanţat, va fi monitorizat exclusiv pe baza

36

datelor cuprinse în cererea de finanţare şi în

documentele anexe (orice abatere nu poate fi,

evident, imputabilă finanţatorului).

Sursa: http://www.monash.edu.au/staff/information-

management/assets/images/homepage.jpg

Aceste constatări sunt cu atât mai vizibile în

etapa de IMPLEMENTARE, când – în baza unor

informaţii, mai mult sau mai puţin exacte, mai

mult sau mai puţin complete şi în urma

respectării procedurile specifice de atribuire /

achiziţie – banii iau drumul organizaţiilor care

pot influenţa decisiv respectarea termenelor

contractuale şi, pe cale de consecinţă, calitatea

activităţilor din proiect (şi, evident, atingerea

indicatorilor, rezultatelor şi, mai ales, a

obiectivelor proiectului).

În plus, în baza informaţiilor cuprinse în

documentele specifice acestei etape, se

derulează şi cea de MONITORIZARE şi, între

anumite limite, cea de CONTROL (deciziile luate

în procesul de RAMBURSARE depinzând de

calitatea şi exactitatea acestora).

Problema calităţii informaţiilor cuprinse în

documentele specifice procesului de accesare şi

de gestionare a fondurilor structurale este cu

atât mai acută şi importantă – în special pentru

solicitant / beneficiar – în condiţiile în care

acestea vor fi stocate, în permanenţă, într-un

SISTEM UNIC DE MANAGEMENT AL INFORMAŢIEI.

Acesta este organizat la nivel de ţară (fiind

în conexiune cu sistemele similare ale UE), pe mai

multe paliere, şi funcţionează într-un regim

destul de strict, cu proceduri ferme şi exacte şi

cu condiţii severe de securitate.Într-un asemenea

sistem, accesul şi, mai ales, posibilităţile de

modificare a conţinutului informaţiilor stocate vor fi

destul de restrânse şi vor fi posibile doar respectând

anumite proceduri, pe baza unor motive întemeiate,

acceptate de factorii de decizie abilitaţi în acest sens.

STOCAREA documentelor specifice

fondurilor structurale va fi utilă atât din

perspectiva derulării corespunzătoare a

etapelor proiectului, cât şi în vederea

eventualelor prelucrări de informaţii şi, respectiv,

a realizării procesului de ARHIVARE.

Un proces care este strict necesar întrucât o

finanţare din fonduri europene se consideră

încheiată după acceptarea ultimului raport de

VIABILITATE A INVESTIŢIEI (de regulă, la 5 ani de

la efectuarea ultimei cereri de rambursare).

Nu în ultimul rând, informaţia este „materia

primă” pentru asigurarea cerinţei de INFORMARE ŞI

PUBLICITATE impusă oricărui proiect finanţat din

fonduri europene, cerinţă argumentată prin nevoia

de transparenţă şi de vizibilitate a modului de

utilizare şi de gestionare a banului public european.

Mai mult ca în orice alt segment al procesului de

accesare, în acest caz – având în vedere şi relaţia cu

mass-media – se impune o atenţie suplimentară

vizavi de calitatea informaţiilor vehiculate.

O dată în plus, revine în discuţie şi

responsabilitatea celor care operează cu aceste

informaţii, prin intermediul cărora se poate

genera şi menţine încrederea cetăţenilor în

mecanismele europene de sprijin financiar,

contribuind, în egală măsură, şi la buna derulare

a procedurilor specifice acestor activităţi.

Se poate constata aşadar – chiar şi din această

succintă argumentare, realizată la un nivel accesibil

de înţelegere - că informaţiile care apar în procesul

de accesare a fondurilor structurale trebuie să

îndeplinească anumite condiţii şi să fie gestionate

cu competenţă şi responsabilitate.

De aici şi insistenţa noastră pentru nevoia

unei cercetări mai aprofundate a acestei

problematici, pentru crearea, la toate nivelele, a

unor baze, consistente şi profesioniste, de date

specifice, cât şi, mai ales, pentru includerea în

echipele de proiect a unor specialişti în domeniu.

În caz contrar, utilizarea necorespunzătoare

sau absenţa unor informaţii de calitate vor

influenţa decisiv nu doar accesul la fondurile

europene ci, în egală măsură, şi modul lor de

gestionare (ceea ce poate conduce inclusiv la

returnarea sumelor de bani rambursate !).

De aceea, pledând pentru o mai mare atenţie

ce trebuie acordată, de către toţi participanţii la

procesul de accesare, acestor aspecte, ne permitem

să afirmăm că - cel puţin în domeniul fondurilor

structurale - informaţia face ...toţi banii !

Lia Ioana CRIŞAN

Consilier pentru afaceri europene MIRA

– Instituţia Prefectului judeţul Timiş

Gheorghe CRIŞAN

Consilier, Biroul Regional Vest, ANCS

37

Dezvoltarea policentrică: teorii şi concepte

Introducere

Acest studiu îşi propune prezentarea teoriei şi conceptelor dezvoltării policentrice, precum şi

a efectelor pe care acestea le generează la nivel regional şi internaţional.

Analiza politicilor şi teoriilor internaţionale referitoare la polii de creştere este necesară pentru înţelegerea

adecvată a conexiunilor dintre deciziile politice, strategiile de dezvoltare şi evoluţiile politicii regionale.

Studiul pune în evidenţă modalitatea structurării teoriei regionale a dezvoltării policentrice,

subliniind în egală măsură efectele pozitive pe care aceasta le-ar putea genera dar şi limitele existente în

definirea politicii regionale la nivelul Uniunii Europene, în reducerea decalajelor existente între zonele

dezvoltate şi cele mai puţin avantajate din punct de vedere economic.

Strategiile şi teoriile polilor de creştere, discutate pe larg în literatura de specialitate, au dezavantajul

unor imprecizii şi neclarităţi în formularea conceptelor. Din cauza inexistenţei unei teorii coerente şi aplicaţiile

acesteia sunt considerate uneori nerealiste în anumite publicaţii de specialitate11.

În acest studiu modelul românesc de planificare a dezvoltării regionale prezintă şi analizează

modalitatea integrării acestui model în politica europeană de dezvoltare regională. Structura propusă în

prezent la nivelul Programului Regional din România de către MDLPL şi aprobată în Comitetului Naţional de

Coordonare (CNC) identifică 8 poli naţionali de creştere. Deşi a fost de acord cu decizia de stabilire a polilor

naţionali de creştere, partea comunitară şi cea română au în prezent divergenţe în privinţa categoriei de

„poli regionali de creştere”. Introducerea polilor regionali este justitificată de către partea română prin

necesitatea asigurării unei dezvoltări policentrice, prin crearea competiţiei atât la nivelul regiunilor cât şi

în interiorul unei regiuni. Aceeaşi noţiune este considerată ambiguă de către Comisa Europeană; argumentul

acestei opinii este posibilitatea compromiterii polilor naţionali de creştere; România fiind o ţară

policentrică, competiţia ar trebui să aibă loc între regiuni şi nu în interiorul acestora.

După o prezentare a diferitelor concepte şi interpretărilor acestei teorii, studiul identifică două

model de succes de utilizare a conceptului polilor de creştere prezentate în literatura de specialitate:

modelul englez şi cel german.

Prezentarea teoriei în contextul mai larg internaţional şi european analizează diferitele evoluţii de

ordin economic, social şi politic care sunt în măsură să explice apariţia şi utilitatea acestei teorii.

Sursa: http://www.adrvest.ro/spaw_files/pt%20web.jpg

Politica de dezvoltare regională din România este analizată în context european, identificând

diferitele puncte de vedere asupra dezvoltării regionale şi limitele strategiei, implicaţiile acestei teorii

policentrice şi problemele care apar în formularea ei.

Studiul urmăreşte analiza utilităţii teoriilor polilor de dezvoltare la nivel internaţional şi explicarea

strategiei de dezvoltare din România din prisma obiectivelor şi priorităţilor naţionale. Metoda folosită este

colectarea diferitelor surse de informaţii în acest domeniu, având inconvenientul unui acces limitat la literatura şi

studiile de cercetare europeană academică din acest domeniu.

11 Sharma P. R, Growth centres and regional development Aspects of theory and policy, Banaras Hindu University, 2002

38

1. Teorii şi concepte ale dezvoltării policentrice

1. 1. Teoria polilor de creştere economică

Secolul XXI este primul secol urban.

Înainte de 1850, nici o societate nu a fost

predominant urbanizată. Până la 1900, Marea

Britanie era singura societate urbanizată. În 1975,

38% din populaţia lumii trăia în oraşe. Astăzi,

peste jumătate din populaţia lumii de 6,3

miliarde de locuitori sunt locuitori urbani. Ritmul

urbanizării este chiar mai rapid în ţările în curs de

dezvoltare. Londrei i-a luat 130 de ani pentru a

avea o populaţie de 8 milioane de locuitori.

Populaţia din Mexico City a atins această cifră în

30 de ani. Bombay se extinde chiar mai rapid.

Teoria polilor de creştere economică, la

începuturile ei, înrădăcinată în lucrările

economistului şi academicianului englez Sir

William Petty (1623-1687) şi asociată cu

activitatea economistul francez François Perroux

(1903-1987), se referă la gruparea unor sectoare

industriale in jurul unui centru industrial al cărui

acţiuni au rol catalizator pentru creşterea

economică din zonă.

Teoria lui Perroux a înregistrat o

aplicabilitate largă, fiind utilizată în politica

regională din Marea Britanie începând cu anii 1960.

Studiile lui Perroux sunt bazate în mare

măsură pe cercetările lui Sir William Petty,

efectuate în jurul anilor 1600. Extrapolând

tendinţele existente, economistul şi

academicianul englez Sir William Petty a imaginat

oraşul Londra de şapte ori mai mare ca în 1600,

locuitorii oraşului ajungând la 4 690 000

persoane, în toate celelalte oraşe, porturi, oraşe,

sate, din Marea Britanie însă nu mai mult de 2 710

000. Petty s-a aşteptat ca previziunile lui să se

împlinească în jurul anilor 1800. Înaintea lui

Malthus, el a remarcat potenţialul de creştere al

populaţiei umane, nevăzând nici un impediment

ca o astfel de societate să nu devină prosperă.

François Perroux şi-a prezentat teoria polilor

de creştere economică în 1949. S-a scris intens

despre concept în special faptul că nu există nici un

consens referitor la semnificaţia acestuia. Există, în

mare măsură o înţelegere intuitivă a conceptului,

aceasta având o influenţă directă asupra politicilor

publice. Factorii de decizie consideră că economiştii

sunt în măsură să furnizeze analizele tehnice

necesare pentru a justifica politicile bazate pe

conceptul de poli de creştere economică.

Perroux, cu toate acestea, defineşte polii

de creştere economică în termenii a ceea ce el

numeşte spaţiul economic abstract. Conform

acestei teorii centralitatea este o noţiune care se

referă la importanţa unui loc în raport cu regiunea

înconjurătoare şi gradul în care aceasta exercită

funcţii centrale12.

1.2. Polarizarea şi modelele de dezvoltare

regională al centrelor de creştere şi al

concentrării descentralizate

Prin centrul polarizator sunt desemnate atât

localităţile importante aflate la intersecţia unor axe,

considerate direcţii preferenţiale de dezvoltare şi

localităţile care asigură o anumită gamă de servicii

pentru alte localităţi din aria de influenţă.

Până în prezent există două modele

considerate de referinţă în teoria polilor de

creştere modelul olandez al "concentrării-

descentralizate" şi cel britanic al "centrelor de

creştere". Aceste concepte sunt utilizate în două

ipostaze: în calitate de concepte de dezvoltare

pentru regiunile rurale în care potenţialul şi

activităţile principale vor fi concentrate în

centrele mari ale acestora şi în calitate de

concepte de decongestionare şi ordine spaţială,

aferent marilor zone aglomerate şi zonelor

periferice13. Concentrarea descentralizată

înglobează modelele de dezvoltare şi organizare

selectate în plan european în ultimele decenii

pentru controlul şi limitarea extinderii urbane.

Nucleele urbane sunt concentrări de

populaţie urbană egale sau mai mari de 100.000

locuitori, cuprinse în cadrul unui singur oraş sau al

mai multora, în arii geografice restrânse (cu

diametru de 35km şi o suprafaţă de cca. 900 km2),

în cadrul căreia se află aşezarea urbană cea mai

mare (de obicei oraş mic sau mijlociu), sau unica

aşezare, după caz. Nucleele urbane constituie

germeni ai viitoarelor aglomeraţii urbane14.

Polii sau centrele de creştere /dezvoltare sunt

teritoriile sau localităţile în care se concentrează

majoritatea investiţiilor şi care influenţează

dezvoltarea regiunii înconjurătoare. Aceştia

desemnează un sector sau o ramură de activitate care

se dezvoltă într-un ritm rapid, atrăgând după sine

dezvoltarea altor ramuri sau activităţi.

Polii secundari de dezvoltare în jurul

oraşelor mari şi /sau dincolo de centura verde de

protecţie a acestora vizează controlul extinderii

prin concentrarea policentrică. Zonele /ariile

urbane sunt compuse dintr-un pol urban şi dintr-o

coroană de comune periurbane15.

12 Erdeli, G., – Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint 1999.13 Oficiul federal pentru construcţii şi planificare spaţială -Raportul planificării spaţiale, Germania, 2000.14 Urbanproiect, studii PATN, secţiunea IV, 1995.15 Urbanproiect – Modalităţi de abordare integrată a dezvoltării durabile a

localităţilor urbane şi rurale, 2002.

http://66.102.9.104/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://www.economyprofessor.com/theorists/williampetty.php&prev=/search%3Fq%3Dpoles%2Bof%2Bgrowth%2Btheory%26hl%3Dro&usg=ALkJrhjLi4LPGjnMNox81QSMp5Zwko3_TQ


http://66.102.9.104/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://www.economyprofessor.com/theorists/francoisperroux.php&prev=/search%3Fq%3Dpoles%2Bof%2Bgrowth%2Btheory%26hl%3Dro&usg=ALkJrhhqRsND_O4WUkSyd7Yid4nC3s78DQ


http://66.102.9.104/translate_c?hl=ro&sl=en&u=http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Malthus&prev=/search%3Fq%3Dsir%2Bwilliam%2Bpetty%26hl%3Dro%26sa%3DX&usg=ALkJrhgddHvc-dgLm7NhpR2m47pvM_2Zvg

39

1.3. Zone de influenţă

Pentru analizarea sistemelor teritoriale

complexe ale oraşelor moderne şi relaţiile care

determină zona de influenţă a centrului urban au

fost astfel dezvoltate mai multe teorii şi modele.

Zona de influenţă este considerată a fi spaţiul

compus din aşezări urbane şi rurale care se

ierarhizează în sisteme proprii, la nivelul superior

aflându-se oraşul coordonator. Metropola

constituie o astfel de localitate. Teritoriul

înconjurător are o legătură spaţială şi funcţională

cu aceasta făcând parte din zona metropolitană.

Mărimea zonei de influenţă depinde de

gradul de dezvoltare a ţării respective, de

mărimea şi importanţa oraşului, de densitatea

centrelor urbane în teritoriu, de plasarea

geografică faţă de unele elemente naturale

majore (munţi, fluvii) şi faţă de graniţele politice

dintre state.

Relaţiile demografice dintre oraş şi zona sa

de influenţă sunt foarte complexe. Cel mai important

aspect îl constituie atracţia exercitată de oraş asupra

forţei de muncă din împrejurimi, care se deplasează

zilnic sau periodic. Paralel cu creşterea nivelului de

trai al populaţiei şi cu asigurarea unor posibilităţi

lesnicioase de transport între oraş şi localităţile

rurale se intensifică atracţia exercitată de unităţile

comerciale ale oraşului, de alte unităţi de servicii.

Zona de influenţă nu are o integritate

unitară, există influenţe care dispar de la o

anumită distanţă, fiind evidente altele

(administrative, culturale etc.). Scăderea

treptată a atracţiei şi a influenţei, în acelaşi

timp, a condus la individualizarea în cadrul

zonelor de influenţă, după categoriile de relaţii

dominante, două sau trei subzone.

1.4. Economii de scară, de aglomerare

Un loc aparte în teoria polilor (centrelor)

de creştere îl ocupă economiile de scară

interioară. Dacă o ramură este subiectul unor

economii de scară interioare, firmele cu o

creştere susţinută vor obţine un avantaj în

competiţia cu rivalii lor şi creşterea va deveni

cumulativă. Economiile de scară interioare joacă

un rol minor în teoria polilor de creştere. Mult

mai importante în această teorie, după cum

argumentează Perroux, sunt economiile de scară

exterioare. Acestea apar ca un rezultat al

proximităţii spaţiale a unor activităţi

interdependente. Se pot distinge astfel două

tipuri de economii de scară exterioare: economii

datorate localizării (economii de localizare) şi

economii datorate aglomerării (economii de

aglomerare) (Richardson, 1973)2.

Economiile de aglomerare apar ca un

rezultat al asocierii geografice al unui număr mare de

activităţi economice care pot să nu aparţină aceleiaşi

ramuri. Astfel, în multe cazuri se poate remarca

concentrarea unor elemente care constituie avantaje

pentru firme din diverse ramuri: transportul urban

prin posibilităţile oferite pentru navetă; pieţe ale

muncii bine organizate, cu resurse de forţă de muncă

cu calificări variate; cheltuieli sociale de regie şi

servicii guvernamentale; o gamă largă de servicii de

asistenţă comercială, financiară, contabilă, juridică etc.

Alţi regionalişti (Herbert Hoover (1937,

1943), Noel O’Sullivan (2000), Philip McCann (2001)

consideră economiile de scară exterioare în

totalitate ca fiind economii ale aglomerări, în cadrul

cărora se disting economiile de localizare şi

economiile urbanizării (pe acestea din urmă Henry

W. Richardson le numeşte economii de aglomerare).

Perroux şi alţi scriitori au încercaţi să

fundamenteze conceptul de poli de creştere

economică pe noţiunile de economii externe,

aglomerare şi localizare. O economie externă

există în cazul în care o modificare în producţia

unei firmei sau unei industrii afectează costurile

în altă firmă.. Economiile de scară externă pot fi

negative, în cazul costurilor de poluare, sau pot fi

pozitive, în cazul dezvoltării circuitului integrat

tehnologic în industria electronică.

1.5. Economii de localizare şi efectele generate

Economiile de localizare reprezintă

rezultatul concentrării geografice a unor

întreprinderi aparţinând aceleiaşi ramuri. Ele

includ şi economiile de transfer (de legătură) care

se manifestă ca urmare a proximităţii geografice

a firmelor între care există legături de tip input-

output. Aceste economii de legătură explică de ce

punctele nodale ale reţelelor de transport sunt

acele localizări în care costurile de distribuire şi

asamblare pentru anumite ramuri pot fi

minimizate. Economiile de localizare au la bază o

serie de motive. Cele mai importante avantaje

Sursa: http://www.chambersburg.org/ images/017.jpg

40

rezultă din proximitatea firmelor aparţinând

aceleiaşi ramuri, care permite o mai mare

specializare a acestora, având ca efect reducerea

costurilor medii pe termen lung.

Specializarea ridicată conduce la creşterea

eficienţei în producţie şi poate lua forme diferite. De

exemplu, firme specializate în cadrul unui complex

industrial sau grupuri de firme pot stabili anumite

relaţii de cooperare, cum ar fi subcontractarea. De

asemenea, economiile de localizare rezultă şi din

proximitatea geografică a unor firme aparţinând

aceleiaşi ramuri care facilitează cercetarea,

activitatea inovaţională în acea industrie. Ea conduce

la apariţia unor resurse de forţă de muncă cu

calificarea şi experienţa necesară ramurii în cauză.

Localizarea este un concept dezvoltat în

economia regională. Acest concept este pus în

legătură cu conexiunile care pot fi de două tipuri.

înainte – forward sau înapoi – backward. Elemente

fundamentale de economie regională social-

culturale pot avea un efect puternic asupra

deciziilor privind localizarea nu doar în rândul

facorilor de decizie ci şi în rândul antreprenorilor,

managerilor, persoanelor ce îşi propun să emigreze

şi al familiilor acestora. Atractivitatea în creştere a

centrelor de creştere regională existente creează o

serie de efecte, care operează în detrimentul

regiunilor mai puţin dezvoltate.

Astfel, eficienţa ridicată a activităţilor din

aceste centre transformă acestea într-un

“magnet” pentru investitori. În plus, ele tind să

atragă cele mai valoroase elemente ale resurselor

de forţă de muncă din regiunile mai puţin

dezvoltate.

1.6. Efectele pozitive şi negative ale polarizării

asupra regiunilor înconjurătoare

Politicile referitoare la centrele de

creştere acordă o atenţie specială efectelor de

difuziune care emană din aceste centre. Pe

măsură ce economia unei ţări se dezvoltă, se

creează posibilităţi de îmbunătăţire a legăturilor

de transport dintre regiuni, astfel încât firmele în

expansiune să găsească condiţii favorabile de

investiţii în regiunile rămase în urmă. În acelaşi

timp, guvernul va interveni pentru stimularea

creşterii economice în regiunile mai puţin

dezvoltate.

În SUA conceptul polilor de creştere

economică a luat forma centrelor de creştere

economică. La rândul lor, centrele de creştere

economică sunt legate de conceptul de

aglomerare urbană. În mare măsură, teoria

americană a centrelor de creştere economică este

independentă practic de conceptul creat de

Perroux, Bourdeville şi preluat în literatura

franceze referitoare la polii de creştere

economică.

Albert Hirschman utilizează termenul de

polarizare pentru a se referi la impactul negativ al

unui pol de creştere pentru regiunile

înconjurătoare. Gunnar Myrdal, economist suedez,

foloseşte aceleaşi concepte ca Hirschman.

Economistul american, John R. Friedman, dezvoltă

un concept care este legat, dar distinct de polii de

creştere economică şi de centre de creştere

economică. Acesta se referă la teoria centrului faţă

de periferie. Friedman a dezvoltat această teorie în

analiza relaţionării dintre regiunilor interioare din

Venezuela faţă de regiunile de coastă. Alţi

economiştii au extins acest conceptul în relaţia

dintre centrul Atlanticului de Nord cu Europa de

Vest şi America de Nord faţă de America Latină,

Africa şi Asia de Sud-Est.

În ansamblu, deşi conceptul polilor de

creştere economică a fost considerat până de

curând de importanţă doar marginală în analiza

problemelor economice regionale,. teoria polilor

de creştere economică a avut un rol major în

formularea politicii regionale16.

Ideea de bază în teoria polilor de creştere

economică este faptul că dezvoltarea sau creşterea

economică nu este uniformă pe o întreagă regiune,

având loc în jurul unui pol specific. În conformitate cu

aceste teorii, oraşele apar prezentate ca "motoare" ale

schimbării în economiile moderne bazate pe

cunoaştere. Acestea nu exclud şi o mai mare

concentrare a problemele sociale şi de mediu. Aceste

teorii scot oraşele din tiparele tradiţionale de planificare

şi amenajare pur geografică în explorarea de noi

modalităţi de intervenţie în domeniile economic şi social.

Conceptul de policentricitate nu se

limitează la zonele metropolitane de mari

dimensiuni şi se referă la un sistem ierarhizat care

să exprime potenţialul asezărilor de pe suprafata

intregii Europe.

1.7. Fenomenele de dispersare

Dezvoltarea urbană în majoritatea centrelor

mari ale lumii a trecut printr-o perioadă (la diferite

puncte in timp in diferite locaţii) de concentrare:

creşterea, în mare parte nesistematizată, a unui

enorm centru urban.

Fenomenul s-a manifestat pentru prima dată

pe scara larga în SUA după 1930, in timpul si ca urmare

a marii crize economice: costul imobiliarelor şi al vieţii

fiind mult mai mic în spaţiul urban, un întreg segment al

populaţiei a recurs la reîntoarcerea în masă în zonele

16 David Darwent, "Growth poles and growth centers inregional planning--a review," Environment and Planning , vol.1 (1969), pp. 1 (1969), pp.. 5-32.

41

rurale. La aceasta a contribuit intr-o oarecare măsura şi

politica guvernamentală, aceasta fiind perioada în care

a fost promovată platforma „New Deal” pentru ieşirea

din criza economică. Aceasta includea, pe lângă

proiecte enorme de infrastructură (în special autostrăzi)

finanţate de guvern pentru a crea locuri de muncă, şi

subsidii şi garanţii guvernamentale pentru achiziţia de

case ieftine în spaţiul rural, pentru a descărca oraşele

de numărul mare de şomeri.

Fenomenul de descentralizare s-a

consolidat după cel de al doilea război mondial,

cînd un număr de condiţii au dus la crearea

fenomenului de dispersare urbană.

Aceste condiţii au inclus o înflorire,

expansiune economică prelungită, producţia de masă a

automobilelor, acestea devenind foarte accesibile,

combustibil ieftin, înrăutaţirea condiţiilor din marile

oraşe (criminalitate, conflicte sociale), diferenţe de

preţ substanţiale în sectorul imobiliar (in favoarea

mediului rural) şi existenta unei bune reţele de

drumuri şi autostrăzi.

Aceasta a condus fie la folosirea extensivă a

teritoriului prin dispersie în regiune, prin amplasarea

serviciilor de a lungul infrastructurii drumurilor de

acces în oraş, fie la folosirea intensivă a teritoriului

prin concentrarea compactă în anumite locuri a

locuirii, a locurilor de muncă şi a serviciilor. Ca prim

efect vizibil asupra regiunii, aceste schimbări au

condus la izolarea, la „insularizarea” spaţiilor

naturale (a pădurilor, a terenurilor agricole, a

râurilor, a lacurilor, a mlaştinilor, etc) şi ca atare a

mineralizării fostului spaţiu natural.

Aceste transformări ale spaţiului exterior

al oraşelor tradiţionale mari sau medii au condus

la slăbirea centrelor istorice a acestora.

În perioada anilor 1960 s-a petrecut în Europa o

creştere a populaţiei urbane dar aceasta prin mari

concentrări ale potenţialului economic şi de

producţie doar în centrele marilor oraşe. Acest

fenomen nu se putea realiza decât prin crearea

de densităţi mari şi prin crearea de oraşe

dormitor, adică prin concentrarea populaţiei în

zone funcţionale fixe. Aceste concentrări în zone

depărtate între ele au condus la deplasări în masă

ale populaţiei, la interrelaţii materiale în

teritoriu între oameni şi produse între aceste

zone funcţionale, concomitent cu concentrarea

serviciilor de calitate în centrul oraşului. Acest tip

de dezvoltare urbană a fost dominat de controlul

statului asupra dezvoltării regionale policentrice

şi apoi după 1970 în urma exemplului american a

fost părăsit pentru libera acţiune a economiei de

piaţă de la care s-a sperat la o ieşire din criza

economică provocată de criza petrolului şi de

incapacitatea de a se adapta la globalizare.

1. 8. Trecerea de la dispersare la policentrism

Această descentralizare a locuirii a condus

la apariţia unui nou model de creştere urbană şi

anume cel fragmentat. Dacă de milenii totul se

concentra în oraşe pentru a subjuga ruralul, s-a

ajuns astfel la urbanizarea teritoriului în orice punct

al regiunii. Pentru că automobilul a permis să se

ajungă rapid oriunde s-a explodat oraşul în

fragmente amplasate pe întregul teritoriu regional.

În această perioadă importanţa nu mai este

centralitatea vechilor oraşe ci accesul în orice punct

din teritoriu.

S-a ajuns astfel la apariţia unei noi

ierarhii spaţiale europene, la apariţia unor noi

zone metropolitane cu o populaţie între 250.000 –

500.000 locuitori şi între 500.000 – 1.000.000

locuitori, care s-au adăugat celor care aveau deja

peste 1.000.000 locuitori. Prin definitivarea

temporană a graniţelor europene, Cluj-Napoca

poate deveni o astfel de zonă metropolitană din

prima categorie.

Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipediahumb/

f/f1/Cluj_Napoca_river.jpg/600px-Cluj_Napoca_river.jpg

Pentru prima dată în istorie, la nivel

mondial, se înregistrează un număr mai mare de

locuitori în zonele urbane faţă de cele rurale, 4

din 5 cetăţeni europeni trăiesc în zone urbane.

Secolul XXI este un secol al reţelelor globalizate

Revoluţia în tehnologia informaţiei a

condus la:compactare timp-spaţiu’, spaţiu al

fluxurilor’ dar, nu şi la ‘anularea distanţelor’.

Populaţia şi creşterea economică tind să graviteze

în jurul centrelor urbane majore. Forţele

aglomerării conduc la o dezvoltare monocentrică.

Mega-oraşele se întâlnesc pe coasta estică a

Americii. Evoluţia comună a unui lanţ de zone

metropolitane a făcut ca fiecare dintre acestea să

crească în jurul unui nucleu urban substanţial”

(Gottmann, 1957).

Din această perspectivă dezvoltarea UE

este inegală fiind compusă dintr-un miez prosper,

periferic, bine conectat, care se distinge în mod

evident de o periferie subdezvoltată.

42

Corect practicată, planificarea spaţială

este unul dintre cele mai performante

instrumente de dezvoltare economică, definind ce

se poate construi şi unde anume, urbanistul poate

dirija cantităţi de fonduri disproporţionat mai

mari decât cele de care dispune admnistraţia

publică, pentru implementa în interesul comun

planul de dezvoltare al comunităţii.

1.9. Agenda teritorială a unei dezvoltări

teritoriale policentrice a UE

Agenda teritorială a Uniunii Europene

către o Europă mai competitivă şi durabilă,cu

regiuni diverse urmărieşte să consolideze

dezvoltarea policentrică şi inovaţia prin crearea

unor legături între zonele metropolitane şi oraşe.

Prin această Agenda Teritorială se doreşte

promovarea unei dezvoltări teritoriale

policentrice a UE, pentru a exploata mai bine

resursele disponibile în regiunile europene. Un

aspect important îl reprezintă integrarea

teritoriilor locuite. Astfel, se va ajunge la o

Europă durabilă din punct de vedere cultural,

social, ecologic şi economic. Este deosebit de

important ca noile state membre să fie mai bine

integrate în această politică de dezvoltare urbană

policentrică. Agenda Teritorială va contribui – din

punct de vedere al solidarităţii teritoriale – la

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a calităţii

vieţii, asigurând şanse egale pe baza potenţialului

regional şi local, indiferent de locul în care

trăiesc oamenii – în inima Europei sau la periferie.

Zonele metropolitane şi oraşele de diverse

dimensiuni pot să îşi dezvolte cel mai bine

calităţile în contextul unei cooperări

transeuropene cu antreprenori, precum şi cu

actori din societatea civilă şi politică. Dacă aceste

zone vor reuşi să pună în aplicare, de o manieră

inovatoare, reţele de colaborare într-un teritoriu

european policentric, se vor crea condiţiile care

le vor permite să utilizeze cât mai bine

concurenţa mondială pentru propria dezvoltare.”

1. 10. Modelul centru-periferie

Modelul centru-periferie elaborat de

David Friedman în perioada 1966-1973,

reprezentă o versiune extinsă a cauzalităţii

cumulative. Friedman consideră relaţia centru-

periferie ca a doua etapă în secvenţa istorică a

dezvoltării regionale, care cuprinde patru etape:

modelul localizărilor pre-industriale; modelul

centru-periferie; dispersarea, fragmentarea

periferiei; dezvoltarea unui sistem spaţial

integrat de regiuni interdependente.

Esenţial în teoria centru-periferie a lui

Friedman este accentul pe modelul autonomie-

dependenţă, ce priveşte spaţiul economiei naţionale

ca un sistem în care distribuirea puterii tinde să fie

inegală, reflectând un model dominant şi persistent

de schimburi reciproce între oraşe şi între regiuni.

Regiunile centrale sunt definite în termenii

controlului asupra propriilor destine, în timp ce

regiunile periferice sunt dependente şi controlate de

primele. Distincţia centru-periferie nu este abordată

prin prisma diferenţierelor în gradul de

industrializare, urbanizare (deşi regiunile centrale au

un sector industrial puternic şi includ mari centre

urbane), ci mult mai strâns, bazându-se pe ideea că o

regiune centrală este un centru major al procesului

inovaţional. Mai precis, regiunile centrale sunt

“subsisteme ale societăţii organizate teritorial, cu o

înaltă capacitate de a genera şi absorbi inovaţiile”, în

timp ce regiunile periferice sunt definite ca

“subsisteme a căror traiectorie de dezvoltare este

determinată semnificativ de instituţiile din regiunile

centrale, în raport cu care ele se află într-o situaţie

de dependenţă17 ”

La rândul lor, inovaţiile sunt abordate în

sens larg, ca inovaţii în plan material, tehnologic,

instituţional, spiritual (cultural).

Organizarea puterii şi modelele socio-

culturale se combină în aşa-numita organizare

spaţială a modernizării, în timp ce activitatea

economică şi modelele aşezărilor determină

organizarea spaţială a economiei. Împreună,

acestea se combină pentru a contura organizarea

spaţială a societăţii.

Modelul lui Friedman se doreşte mai mult

o paradigmă sugestivă prin implicaţiile sale decât

o teorie deterministă. El reprezintă un model al

dualităţii spaţiale, accentuând distincţia dintre

sectoarele moderne şi cele tradiţionale.

-( continuarea în numărul următor)-

Anca IONAŞ


Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale

Ministerul Economiei şi Finanţelor

17 David Friedman 1977: "A Theory of the Size and Shape ofNations.“ Journal of Political Economy 85

43

Sursa:http://www.mzv.cz/wwwo/default.asp

Priorităţile Preşedinţiei cehe a Uniunii Europene

Sub motto-ul „Europa fără bariere” Cehia va prelua la 1 ianuarie 2009, pentru 6 luni, Preşedinţiarotativă a Consiliului Uniunii Europene. Cehia reprezintă după Slovenia, cel de-al doilea dintre noilestate membre la conducerea Uniunii Europene.Încă din 2007 guvernul ceh a aprobat un document de lucru ca bază de discuţie pentru stabilireapriorităţilor Preşedinţiei cehe a UE, în urma cooperării în cadrul programului de 18 de luni cu Franţa şi

Suedia (respectiv statul care a precedat şi statulcare va succeda la preşedinţia UE). De asemenea,în elaborarea acestui document au fost consultaţideputaţii şi senatorii din Comisia de AfaceriEuropene, membrii cehi ai ParlamentuluiEuropean, Asociaţia Regiunilor din cadrulComitetului Regiunilor, Uniunea Oraşelor şiMunicipiilor, partenerii sociali, experţii din mediileacademic, non-guvernamental şi de afaceri.Astfel, Preşedinţia cehă se va axa pe trei direcţiide acţiune după cum urmează:1. În domeniul economic Preşedinţia cehă se va

concentra pe dezvoltarea tuturor libertăţilor pepiaţa internă dar şi pe cea externă.

2. În domeniul energiei Preşedinţia cehă se va concentra pe asigurarea securităţii energetice,competitivitate şi durabilitate, coordonarea eficientă între operatorii sistemului, realizarea pieţeiunice de gaz şi de electricitate. În domeniul schimbărilor climatice Preşedinţia cehă va depuneeforturi pentru atingerea ţintelor prevăzute în Protocolul de la Kyoto.

3. În domeniul relaţiilor externe Preşedinţia cehă va pune accentul pe un dialog strâns cuadministraţia SUA în domeniile securităţii, economiei şi energiei. De asemenea, va fi lansatProiectul privind Parteneriatul Estic care îşi propune întărirea cooperării cu statele est europenedin cadrul Politicii deVecinătate precum şicu statele dinCaucazul de Sud şidin Regiunea Caspică.Se va urmări înacelaşi timp şidezvoltareaDimensiunii Sudice aPoliticii Europene deVecinătate.

4. Negocierile cu statelecandidate – Croaţia,Turcia şi Macedoniavor fi continuate.Concomitent cuPreşedinţia cehă a UE vor avea loc şi alegerile pentru Parlamentul European din 2009 şi procesul dedesemnare a membrilor noii Comisii Europene.

Referinţe:

1. http://www.euroskop.cz/gallery/2/858priority_ceskeho_predsednictvi_eng.pdf

2. http://www.mzv.cz/servis/soubor.asp?id=34047

Diana BOTESCU



Sursa: http://www.newpaltz.edu/polisci_intlrela/NewPaltzdelegation.jpg

http://www.newpaltz.edu/polisci_intlrela/NewPaltzdelegation.jpg

http://www.euroskop.cz/gallery/2/858priority_ceskeho_predsednictvi_eng.pdf

http://www.mzv.cz/servis/soubor.asp?id=34047

44

CALENDARUL PREŞEDINŢIEI CEHE A UE (IANUARIE-IUNIE 2009)

Ianuarie Februarie Martie

Dum 1 1

Lun 2 Plenara PE (Strasbourg) 2 Mediu

Mar 3CopsPlenara PE (Strasbourg)

3

Mier 4Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)

4Crp II, Crp I

Joi 1 New Year 5 Plenara PE (Strasbourg) 5Competitivitate

Vin 2 6 Crp I, Cops 6CompetitivitateCops

Sâm 3 7 7

Dum 4 8 8

Lun 5 9 Eurogroup 9EPSCOEurogroupPlenara PE (Strasbourg)

Mar 6 Cops 10 Ecofin 10

EPSCOEcofinCopsPlenara PE (Strasbourg)

Mier 7Crp II, Crp I

11 Crp I, Crp II 11Crp I, CopsPlenara PE (Strasbourg)

Joi 8 12 12Crp IIPlenara PE (Strasbourg)

Vin 9 Crp I, Cops 13 Crp I, Cops 13 Crp I

Sâm 10 14 14

Dum 11 15 15

Lun 12 Plenara PE (Strasbourg) 16 EYC 16 GAERC

Mar 13CopsPlenara PE (Strasbourg)

17 Cops 17GAERCCops

Mier 14Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)

18Crp I, CopsPlenara PE (Brussels)

18

Joi 15JHA (informal, Praga)Plenara PE (Strasbourg)

19TTE – energyCrp IIPlenara PE (Brussels)

19 Consiliul European

Vin 16Crp I, CopsJHA (informal, Praga)

20 Crp I 20 Consiliul European

Sâm 17 21 21

Dum 18 22 22 EYC (informal, Praga)

Lun 19AgriFishEurogroup

23GAERCAgriFish

23AgriFishEYC (informal, Praga)Plenara PE (Strasbourg)

Mar 20AgriFishEcofinCops

24GAERCAgriFishCops

24AgriFishCopsPlenara PE (Strasbourg)

Mier 21 Crp I, Cops 25 Crp I, Crp II 25Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)

Joi 22Crp IIEPSCO (informal, Luhačovice)

26 JAI 26 Plenara PE (Strasbourg)

Vin 23Crp IEPSCO (informal, Luhačovice)

27JAICrp I, Cops

27Crp I, Cops

Sâm 24 EPSCO (informal, Luhačovice) 28 28

Dum 25 29

Lun 26 GAERC 30 TTE – transport

Mar 27 GAERC, Cops 31TTE – telecomCops

Mier 28 Crp II, Crp I

Joi 29Cooperare pentru Dezvoltare UE(informal, Praga)

Vin 30Cooperare pentru Dezvoltare UE(informal, Praga)Crp I, Cops

Sâm 31

45

Day Aprilie Mai Iunie

Mon 1

Tue 2 Cops, AgriFish (informal, Brno)

Wed 1Crp II, Crp IPlenara PE (Bruxelles)

3 Crp II, Crp I

Thu 2 Plenara PE (Bruxelles) 4JAICrp I,

Fri 3Crp I, CopsEcofin (informal, Praga)

1 5JAICrp I, Cops

Sat 4 Ecofin (informal, Praga) 2 6

Sun 5 3 Competitivitate (informal, Praga) 7

Mon 6 JHA 4Competitivitate (informal, Praga)EurogroupPlenara PE (Strasbourg)

8EPSCOEurogroup

Tue 7JHACops

5

EcofinCopsCompetitiveness (informal, Prague)Plenara PE (Strasbourg)

9EcofinEPSCOCops

Wed 8 Crp II, Crp I, Cops 6Crp II, Crp IPlenara PE (Strasbourg)

10 Crp I, Cops

Thu 9 7Plenara PE (Strasbourg)Crp II trip

11TTE – transportCrp II

Fri 10 8Crp I, CopsCrp II trip

12TTE - energIE, telecomMediu (informal, Praga)

Sat 11 9Ziua EuropeiCrp II trip

13 Mediu (informal, Praga)

Sun 12 10 Crp II trip 14 Mediu (informal, Praga)

Mon 13 11 Educaţie, Cultură, Tineret 15 GAERC

Tue 14 12Educaţie, Cultură, TineretCops

16GAERCCrp I, Cops

Wed 15 13 Crp I, Cops 17

Thu 16 14 Crp II 18 Consiliul European

Fri 17 15 Crp I 19 Consiliul European

Sat 18 16 20

Sun 19 17 21

Mon 20 18 GAERC 22 AgriFish

Tue 21CopsPlenara PE (Strasbourg)

19GAERCCops

23AgriFishCops

Wed 22Crp I, CopsPlenara PE (Strasbourg)

20 Crp II, Crp I 24 Crp II, Crp I

Thu 23AgriFishCrp IIPlenara PE (Strasbourg)

21 Crp I trip 25 Mediu

Fri 24AgriFishCrp IEP Plenary (Strasbourg)

22Crp I trip

26 Crp I, Cops

Sat 25 23 Crp I trip 27

Sun 26 24 Crp I trip 28

Mon 27 GAERC 25 AgriFish 29

Tue 28GAERCCops

26AgriFishCops

30 Crp I, Cops

Wed 29Crp II, Crp ITTE - transport (informal, Litoměřice)

27 Crp II, Crp I

Thu 30CopsTTE - transport (informal, Litoměřice)

28 Competitivitate

Fri 29CompetitivitateCops

Sat 30

Sun 31 Pentecost, AgriFish (informal, Brno)

46

Acordul Uniunii Europene cu Ţărilemediteraneene - Studiu de caz: Egipt

Introducere

Trebuie subliniat faptul că o economie bună nu

poate exista fără un sistem politic performant, care

să aibă o viziune asupra viitorului şi, desigur,

cooperarea între state nu poate exista dacă acordurile

bilaterale sau multilaterale nu sunt promovate.

Dintr-o perspectivă mai largă politica comercială

comună a Uniunii Europene (UE) operează pe 2 nivele:

În primul rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a

Comerţului, UE este activ implicată în stabilirea

regulilor sistemului multilateral al comerţului

mondial;

În al doilea rând, UE negociază acordurile

comerciale bilaterale cu ţări sau grupuri regionale

(Ţările Mediteraneene, materialul de faţă se

concentrează asupra Egiptului).

Lansat în 1995, programul MEDA este principalul

instrument financiar al UE, utilizat pentru

implementarea parteneriatului Euro-Mediteraneean şi

a activităţilor sale. Sprijinul acordat acestor ţări a avut

la bază 3 obiective:

Întărirea stabilităţii politice şi a democraţiei într-o

zonă comună a păcii şi securităţii;

Crearea unei zone prospere din punct de vedere

economic, precum şi a unei zone libere pentru

comerţ între UE şi partenerii săi mediteraneeni,

până în anul 2010;

Stabilirea unor legături mai strânse între

cetăţenii acestor ţări prin parteneriate

culturale, sociale şi umane.

În perioada 1995-2001, programului MEDA i-a fost

alocată suma de 5,071 miliarde de Euro, din care 6,4

miliarde au fost repartizaţi pentru realizarea cooperării

financiare dintre UE şi ţarile mediteraneene. Aceste

garanţii din partea bugetului Comunitaţii au fost

suplimentate de împrumuturi substanţiale din partea

EIB (Banca Europeană pentru Investiţii). În aceasta

perioadă, 86% din resursele alocate pentru MEDA au fost

repartizate către partenerii eligibili pentru finanţarea

bilaterală – Algeria, Egipt, Iordania, Liban, Maroc,

Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Turcia – în timp

ce un procent de 12% a fost dedicat activităţilor

regionale. Restul de 2% ramas a fost rezervat birourilor

de asistenţă tehnică.

Părţile semnatare au fixat anul 2010 ca dată

limită pentru înfiinţarea graduală a zonei libere.

Barierele tarifare şi netarifare în comerţul cu produse

vor fi eliminate progresiv, în conformitate cu programul

negocierilor dintre parteneri. Comerţul cu produse

agricole, precum şi serviciile vor fi liberalizate în etape.

Astfel, pentru a facilita înfiinţarea parteneriatului Euro-

Mediteraneean, FTA (Zonă de Liber Schimb), UE şi ţarile

mediteranene au definit 4 seturi de priorităţi:

Adoptarea unor măsuri corespunzătoare, cu privire

la regulile de origine (introducerea progresivă a

cumulării originii), certificări, protecţia drepturilor

intelectuale şi a drepturilor de proprietate etc.

Crearea şi dezvoltarea unor politici bazate pe

principiile economiei de piaţă şi integrarea

economiilor lor, ţinand cont de nevoi şi nivel de

dezvoltare;

Ajustarea şi modernizarea structurilor economice

şi sociale, acordând prioritate promovării şi

dezvoltării sectorului privat, îmbunataţirea

sectorului productiv, şi înfiinţarea unui cadru

instituţional pentru economia de piaţa;

Promovarea mecanismelor pentru creşterea

transferului de tehnologie.

Privind înapoi, în timp, Egiptul şi Comunităţiile

Europene au stabilit, în primă fază, relaţii diplomatice

(1966) şi zece ani mai târziu, în anul 1976 a fost

semnat primul acord de cooperare. Parteneriatul Euro

– Mediteraneean a inaugurat în 1995 la Barcelona, în

cadrul unei conferinţe, o politică ambiţioasa şi cu

obiective pe termen lung. Potrivit acesteia,

principalele domenii de activitate sunt:

(a) parteneriatul cu privire la politică şi securitate;

(b) parteneriatul economico-financiar;

(c) parteneriatul social, cultural şi relaţii umane.

Egiptul s-a angajat in negocieri cu ţarile UE, cu

privire la planul de actiune al Politicii Europene de

Vecinatate (ENP). Planul de acţiune a fost adoptat in

2006 pentru următorii treizeci de ani şi va furniza o

politică cuprinzătoare, pentru dezvoltarea relaţiilor

dintre UE şi Egipt, bazată pe o agendă de angajamente

reciproce cu privire la cadrul politic, social, economic,

bazate pe valori comune împartăşite de UE şi Egipt.

Politica Europeană de Vecinătate (ENP) oferă

avantaje economice şi sociale ţărilor aflate la graniţele

UE, prin cooperarea în diverse domenii precum:

consolidarea democraţiei, promovarea regulilor de

drept, sprijinirea drepturilor omului, liberalizarea

comerţului, energia şi dezvoltarea transporturilor.

Cooperarea UE–Egipt este, de asemenea,

urmarită în contextul noii Politici Europene de

Vecinătate. Această politică are drept scop

complementarea şi susţinerea angajamentelor luate în

Acordul de Asociere şi în contextul regional Euromed.

Planul de acţiune cu privire la Egipt a definit acţiuni

comune în toate domeniile, inclusiv zonele legate de

comerţ. Negocierile au acoperit o varietate de domenii

cum ar fi: dialogul politic şi reforma în justiţie,

probleme legate de libertate şi securitate, dezvoltarea

socială, reforma economică, comerţul şi problemele

legate de comerţ, transporturile etc.

Egiptul a intocmit o agendă de reforme pentru

următorii ani, stabilind priorităţi şi obiective cu privire

la provocările naţionale. Planul de acţiune este

consecvent cu agenda de reformă a Egiptului.

47

Tabelul 1. Avantaje economice (vs. dezavantaje) ale Cooperării dintre UE şi Ţările Mediteraneene

Uniunea Europeană Ţările Mediteraneene Egipt

Avantaje Regiune de o vitală importanţa strategică întermeni economici şi politici;

Un parteneriat format din 39 de parteneri(de guverne) cu privire la comerţul cubunuri şi servicii.

contribuţie importantă ladialog, pace, prosperitateîn această regiune;

Importante reformeeconomico-sociale.

Scăderea inflaţiei; Reforme economice; Liberalizarea treptată a

comerţului cu bunuriindustriale.

Dezavantaje Conflictul din Orientul Mijlociu încă persistă; Crestere economică insuficientă; Creştere demografică; Decalajul dintre UE şi Ţările Mediteraneene

este în creştere.

Lipsa unui echilibruinstituţional între acesteţări şi UE.

Creşterea a fost bună,dar insuficientă.

Sursa: proprie

Acordul de Asociere UE–Egipt: Provocări pentrulegea concurenţei

Acţiunea de la Barcelona lansată de Miniştrii de

Externe ai alianţei Euro–Mediteraneene, în 1995, a

format o alianţă inovatoare, bazată pe principiul

apartenenţei, pe dialog şi cooperare. Parteneriatul a

fost antrenat de o dorinţa politică comună pentru a

construi împreună un spaţiu al păcii, securităţii şi

properităţii împartăşite. Acesta a avut succes în

crearea de relaţii politice pe termen lung şi a unor

legături instituţionale între Europa şi partenerii săi

mediteraneeni, prin clădirea bazelor comerţului liber

şi angajarea partenerilor mediteraneeni pe calea

reformei. Obiectivul pentru realizarea Zonei Libere de

Comerţ – EuroMed – a fost stabilit pentru anul 2010,

printr-o dimensiune regională (Acordul Sud – Sud),

precum şi printr-un acord bilateral care a fost încheiat

cu parteneri individuali din ţarile mediteraneene.

Comerţul şi prevederile cu privire la comerţ ale

Acordului de Asociere UE-Egipt a intrat în vigoare în

2004 şi formează, în prezent, baza legală a relaţiilor

UE – Egipt. Partea centrală a Acordului de Asociere

este stabilirea unei Zone Libere a Comerţului între UE

şi Egipt care implică liberalizarea reciprocă a tarifelor

pentru produsele industriale şi agricultură.

Acordul cu Egiptul încorporează de asemenea şi

pregatirile pentru liberalizarea comerţului cu produse

industriale, aranjamente concesionare pentru comerţul

cu produse agricole, şi deschide perspectiva liberalizării

comerţului cu servicii şi produse de gospodărie. În

plus, acordul include prevederi pentru liberă şedere şi

liberalizarea serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor,

reguli de competiţie, întărirea cooperării economice,

bazată pe fundamente puternice, şi cooperarea în

problemele sociale, completată de cooperarea

culturală. Include înfăptuirea unei Zone Libere de

Comerţ până în 2015 (2018 pentru un număr limitat de

produse industriale) şi stabilirea de relaţii economice,

sociale şi culturale între parteneri. Cooperarea

economica, unde includem şi aplicarea standardelor

comunitare, are ca scop susţinerea efortului facut de

Egipt pentru a atinge un anumit nivel de dezvoltare

economic-o socială. În legătură cu produsele agricole,

aşa numita clauză „ rendez-vous” pentru continuarea

procesului de desfiinţare a tarifelor, a fost stabilită

pentru anul 2007.

Din punct de vedere istoric, de la înfiinţarea sa în

1957, în conformitate cu intrarea în vigoare a Tratatului

Uniunii Europene: „Politica comercială comună trebuie

să se bazeze pe principii uniforme, în special cu privire

la schimbările survenite în cadrul tarifelor şi

acordurilor cu privire la comerţ, uniformizarea

măsurilor de liberalizare, politica pentru export şi

măsurile de protejare a comerţului.”18

Acest articol subliniază faptul că motivele din

spatele adoptării legii concurenţei în ţările în curs de

dezvoltare sunt diferite. Punctul de plecare pentru

această cercetare va fi concentrarea asupra noii Legi

egiptene nr.3/2005 cu privire la Protecţia concurenţei şi

interzicerea practicilor de monopol (definite în acest

studiu de caz ca legile egiptene cu privire la concurenţă).

Legea stipulează faptul că entităţile care participă în

activităţi economice nu ar trebui să împiedice, să

restricţioneze, sau să producă pagube liberei

concurenţe. Scopul propus al acestui studiu este de a

evalua legea şi de a propune amendamente prin care

să crească eficienţa legilor.

Accentul va fi pus pe interesul neaşteptat în

adoptarea legilor cu privire la concurenţă, în Egipt,

furnizarea de explicaţii în legătură cu anumite prevederi,

evaluarea în conformitatea cu Acordul de Asociere Egipt

– UE (definit aici ca „Acordul de Asociere”) şi propunerea

de amendamente bazate pe regulile concurenţei din

cadrul Tratatului de Înfiinţare a Comunităţilor Europene

(Tratatul EC). Este clar faptul că adoptarea legii egiptene

cu privire la concurenţă nu înseamnă neapărat că

dezbaterea a fost câştigată de susţinătorii acestei

legislaţii. Este clar faptul că adoptarea legii egiptene cu

privire la concurenţă nu înseamnă neapărat că

dezbaterea a fost câştigată de susţinătorii acestei

legislaţii. În orice caz, atât susţinătorii cât şi partea

adversă sunt conştienţi de faptul că legea poate fi

neutralizată după adoptarea legiii.

18 Tratatul de la Roma, disponibil la: www.europa.eu/scadplus

48

Tabel 1: Evoluţia comerţului (2003 – 2007)

Ian.-Iun. 2008 % 2007 2006 % 2005 % 2004 % 2003 Bucata /an

4107.716 -6.2 7018.66 7634.99 22 5092 23 4167 2.6 3386 Exporturi Egipt

5969.790 13.2 10325.3 9000.86 12.4 8249 22.5 7342 -9.2 5992 Importuri Egipt

10077.506 7.1 17343.9 16635.8 16 13341 22.7 11509 -5.3 9378 Volumul schimburilor

-862.074 -13 -3306.67 -1365.67 -0.56 -3157 21.8 -3175 -2.1 -2606 Echilibrul schimburilor

Sursa: Delegation of the European Commission in Egypt

De asemenea, eficienţa legii poate fi diminuată

prin introducerea unor sancţiuni pentru neconformarea

agenţilor economici la regulile concurenţei. Aşadar,

dezbaterile cu privire la meritele legii concurenţei nu se

vor termina prin simpla legiferare a legii. Din acest

motiv, simpla adoptare a legii concurenţei nu este

suficientă pentru a produce rezultatele dorite.

Legea egipteană cu privire la concurenţă

S-a ajuns la concluzia că legile egiptene cu

privire la concurenţă nu se supun în totalitate

prevederilor stabilite în Acordul de Asociere, facându-

se referire la achiziţiile publice. Într-adevăr, legile

egiptene cu privire la concurenţă nu ar trebui să se

limiteze doar la îndeplinirea standardelor de

competitivitate ale Acordului de Asociere. Asemenea

standarde ar trebui tratate ca minim reper în funcţie

de care legea concurenţei să fie evaluată.

Lecţii desprinse...

Observaţiile de mai sus cu privire la posibilele

provocări cu care s-ar putea confrunta legea

concurenţei nu sugerează că legea este slabă. Mai

degrabă, amendamentele propuse complementează

actuala lege şi îi măresc eficacitatea în realizarea

scopului propus. Într-adevăr, legea ar trebui să

prevadă un control mai amplu şi reguli cu privire la

garanţiile ajutoarelor de stat. În final, legea ar trebui

să includă conceptul de dominaţie colectivă pentru a

surprinde pe aceia care au un comportament

anticoncurenţial din cadrul pieţelor oligopoliste.

Cultura ţării are un rol important în dezvoltarea

pieţei, de când " cultura înseamnă identitate”19, pentru

o naţiune, iar egiptenii sunt cunoscuţi ca fiind

comercianţi. Legea naţională a diferitelor state cu

privire la concurenţă nu poate fi importată din acele

sisteme şi pusă în aplicare, la întâmplare. În

întâmpinarea unor asemenea reguli este esenţial a se

lua în considerare felul în care s-ar potrivi noile reguli şi

cum ar interacţiona cu sistemul legal al statului în

cauză.

Actuala lege egipteană cu privire la concurenţă

prevede o protecţie de bază care este

corespunzătoare actualului stadiu de dezvoltare. Cu

cât economia creşte mai mult, cu atât mai mult

19 Jean-Claude, Usunier, Marketing Across Culture, England, 2000, p.9

aceasta este capabilă să ajungă la un nivel de

maturitate, astfel încât libera concurenţă să fie

garantată. Da, este important să se înţeleagă că legile

concurenţei sunt suplimente făcute să menţină, nu să

creeze, o economie competitivă. Constrângerile legilor

concurenţei, de către autorităţile din domeniul

concurenţei, menţin şi reintegrează concurenţa deja

existentă.

CONCLUZII

Includerea în Acordul de Asociere a prevederilor

cu privire la concurenţă poate fi percepută ca fiind un

catalizator în procesul de adoptare a legii concurenţei

în Egipt, un standard minim în funcţie de care legea

concurenţei poate fi măsurată. Cu toate acestea, o

revizuire a regulilor concurenţei conţinute în Acordul

de Asociere sugerează că provocarea cu care se

confruntă Egiptul nu este doar emiterea unei legi, astfel

îndeplinindu-şi obligaţiile ce decurg din Acordul de

Asociere, ci mai degrabă, formularea unei legi

cuprinzătoare şi să construirea instituţiilor specializate

pentru aplicarea ei.

Constrîngerea legilor concurenţei poate da

rezultate numai pe termen lung. Acest luru înseamnă

că veridicitatea autorităţii din domeniul conurenţei, ca

mijloc de constrângere, poate fi construită prin

acumularea cazurilor în care practicile

anticoncurenţiale sunt sancţionate. Acest proces, care

face parte din etapele dezvoltării unei culturi a

concurenţei, necesită timp. Totuşi este posibil să fie

necesară trecerea câtorva decenii pentru a se putea

vedea efectele acestei legi.

BIBLIOGRAFIE selectivă:

Philip, Kotler, Marketing Management, The MilleniumEdition, Prentice Hall International ,New Jersey,2000;

Dumitru, Miron, (coord.), Economia Uniunii Europene ,Luceafarul, Bucuresti, 2004

*** Delegation of the European Commission in Egypt;*** www.ec.europa.eu/polices;*** Reports of the Egyptian Commercial Office, Embassy ofthe A.R .of Egypt-Bucharest, Romania.

drd. Alaa H. RadwanConsilier comercial

Ambasada Republicii Egipt la Bucureşti

49

Conceptul de securitate energetică înspaţiul euroatlantic

Conceptul de securitate energetică a devenit o

problemă de interes pentru factorii politici, analişti şi

organizaţii internaţionale precum NATO, ONU sau

Uniunea Europeană (UE). Conceptul este asociat mai

multor accepţiuni, multe dintre acestea fiind legate de

competiţia globală în domeniul resurselor energetice,

competiţie privind accesul la resurse, explorarea şi

exploatarea acestora. Comisia Europeană caută

stabilizarea resurselor externe, mulţi lideri americani

vizează producerea de noi tipuri de energie pe plan

intern, China caută să cumpere acţiuni la companiile

petroliere străine. Conceptul se referă şi la

infrastructurile necesare, dar şi la preţurile practicate

şi la utilizatori. Viziunile liderilor europeni, americani,

chinezi şi ruşi asupra acestui concept sunt adaptate în

funcţie de interesele lor naţionale.

Securitatea energetică are două componente,

comercială şi fizică, fiind determinată, în principal, de

gazele naturale şi petrol. Cele două componente de

securitate sunt inseparabile. La nivelul infrastructurii

resurselor energetice, statele trebuie să adopte

măsurile de protecţie necesare pentru a contracara

atacurile teroriste care vizează comerţul cu petrol,

precum şi sectorul comercial. În Nigeria, de exemplu,

există un mediu propice derulării unor astfel de acţiuni

teroriste. Astfel de evenimente s-au petrecut în 19 state

în ultimii 80 de ani. În acele state care deţin resurse

energetice importante, lipsa măsurilor de protecţie

adecvate creează un mediu infracţional propice, având

în vedere mai ales faptul că, de obicei, terenurile

petroliere nu se situează în zone publice, fiind astfel

o ţintă relativ uşoară pentru terorişti.Totodată, şi

companiile private trebuie să adopte măsuri de

protecţie pentru prevenirea comiterii unor atacuri

teroriste. De exemplu, când petrolul este în stare

pură, acesta se extrage şi se transportă în containere

speciale, pe mare. În această situaţie, companiile

trebuie să îşi măsuri de protecţie corespunzătoare,

astfel încât respectivele containere să fie foarte bine

securizate, pentru a nu permite scurgerile de petrol

care ar polua mediul şi pentru a împiedica tentativele

de contrabandă.

La nivelul UE, sectorul energetic reprezintă un

factor economic şi geopolitic major. UE este ca

mărime, a doua piaţă energetică din lume. În

prezent, UE importă peste 70% din necesarul său de

petrol şi aproape 45% din necesarul să de gaz, iar

această dependenţă ar putea ajunge, în anul 2030,

până la aproape 90% pentru gazele naturale şi

aproape 100% pentru petrol. Trei state contează cu

adevărat pentru aprovizionarea cu gaz a Europei: Rusia

(24%), Norvegia (15%) şi Algeria (11%). Fiind principalul

furnizor de gaz al UE, statele europene se află în diverse

grade de dependenţă energetică faţă de Rusia.20

În timp ce consumul de energie al statelor

membre ale Uniunii Europene se află pe o pantă

ascendentă, producţia nu poate depăşi cotele

actuale; astfel, se estimează că până în anul 2015,

numai 30% din necesarul de gaze naturale al

spaţiului comunitar va fi furnizat din surse proprii.

Specialiştii afirmă că absenţa unei infrastructuri

corespunzătoare şi insuficientele spaţii de

depozitare la nivelul UE constituie obstacole în

calea livrărilor de petrol şi gaze în flux continuu şi

contribuie la creşterea preţurilor în spaţiul

comunitar. În acest sens, guvernele şi companiile

energetice din Europa ar trebui să cheltuiască circa

600 de miliarde de euro pentru modernizarea şi

extinderea infrastructurii existente.

Sursa: http://www.isdp.eu/files/images/0803europeenergyCover.jpg

Conform proiectului de strategie energetică

europeană, respectiv Strategia Europeană pentru

Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură

direcţiile de acţiune vizate de UE în vederea

asigurării sustenabilităţii, competitivităţii şi

securităţii energetice sunt:

garantarea securităţii fluxului energetic şi

consolidarea în acest sens a solidarităţii între

statele membre, prin revizuirea legislaţiei

privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol;

diversificarea surselor de energie;

formularea unei politici externe comune pentru

toate statele UE, care să identifice priorităţile în

ceea ce priveşte construirea unei noi

infrastructuri de protecţie a sistemului energetic,

adoptarea unui Tratat Energetic European, a unui

nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui

mecanism de reacţie în cazul unor crize

determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării

energetice a Europei.

20 Dependenţa energetică a Europei faţă de Rusia, în „Revista 22”, nr.42 (971), 14-20 octombrie 2008, p. 10

50

UE este obligată să accelereze lucrările

privind crearea unei pieţe unice europene pentru

gaze şi electricitate ca „apărare colectivă pentru

asigurarea aprovizionării cu energie şi pentru a

încerca să încheie acorduri colective cu Rusia

privind furnizarea de energie”.

UE trebuie să reacţioneze în mod

corespunzător. În locul „conectării” şi al

„dependenţei reciproce”, despre care se vorbeşte

încă, în privinţa Rusiei, de către partea interesată,

trebuie să ia naştere o „strategie a flexibilităţii”.

Premisele existente în acest sens sunt favorabile.

Întrucât poziţia geografică a Europei este potrivită

pentru un import de energie din diverse regiuni-

sursă. Bruxelles-ul se bucură de un avantaj

geopolitic faţă de Beijing, Tokio şi Washington:

marile depozite de gaze naturale, cea mai

importantă sursă de energie în următorii 40 până la

60 de ani, se află la periferia UE. Ele trebuie doar

anexate reţelelor energetice europene.

Prin urmare, Comisia Europeană va trebui să

acţioneze astfel încât să se reuşească întărirea relaţiilor

Uniunii cu Asia Centrală, regiunile Mării Caspice şi Mării

Negre21. UE a decis, în iunie 2004, ca statele din

regiunea Caucazului de Sud (Georgia, Armenia,

Azerbaidjan) să fie incluse în Politica de Vecinătate a

Uniunii Europene (European Neighbourhood Policy).

Comisarul Ferrero-Waldner „Trebuie să ne folosim

toate instrumentele, să punem laolaltă politica internă

şi externă pentru a ne asigura o sursă de energie sigură,

sustenabilă şi la un preţ acceptabil pentru cetăţenii

noştri şi pentru industrie”, rostite înaintea începerii

turneului caucazian, nu au încă acoperire practică,

deoarece Rusia este actorul dominant ce controlează

într-o bună măsură aceste resurse.

În aprilie 2007, noua strategie de cooperare

regională a UE, numită Sinergia Mării Negre, defineşte

regiunea Mării Negre ca „o regiune geografică distinctă,

bogată în resurse naturale, ocupând o poziţie strategică

la intersecţia Europei cu Asia Centrală şi Orientul

Mijlociu”, precum şi „o piaţă în expansiune cu potenţial

de dezvoltare ridicat”, constituind „o placă turnantă

pentru fluxurile de energie şi de transport”. Declaraţia

comisarului pentru Relaţii Externe şi Politica de

21 Şi protejarea climei a fost un punct central al discuţiilor, şefii destat şi de guvern din statele membre ale Uniunii Europene adoptândun plan de acţiune în acest sens. Astfel, UE îşi ia „în mod independentangajamentul ferm de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cucel puţin 20% până în anul 2020 în raport cu 1990”. Acest obiectiv arputea fi de 30% în cadrul unui acord mondial, dacă „alte ţăridezvoltate se angajează să ajungă la reduceri comparabile" şi dacă„cele mai avansate ţări în curs de dezvoltare îşi aduc o contribuţieadaptată la responsabilităţile şi capacităţile lor”. Statele dezvoltate artrebui să-şi reducă emisiile cu 60%-80% până în anul 2050 în raport cu1990. Repartizarea acestui efort obligatoriu între cei 27 se va face înstrânsă colaborare cu statele membre şi va ţine cont „de diferitelepuncte de plecare naţionale” - www.memo.ro/news/securitate-energetica-pentru-ue,21508.html.

Vecinătate a UE, Benita Ferrero-Waldner, cu ocazia

lansării Sinergiei, este edificatoare în acest sens: „odată

cu aderarea Bulgariei şi României, UE a devenit parte a

regiunii Mării Negre”.

Sursa: http://www.eurunion.org/News/press/Images/BlackSea.jpg

În Rezoluţia Parlamentului European din 20

februarie 2008 privind o strategie a Uniunii Europene

pentru Asia Centrală, în capitolul intitulat Energia,

forul comunitar consideră că UE trebuie să se exprime

la unison în materie de politică energetică, dat fiind că

în regiune există proiecte de interes major pentru

Europa în ceea ce priveşte aprovizionarea cu

energie. De altfel, prioritatea preşedinţiei franceze

a Uniunii Europene (iulie – decembrie 2008), anunţată

de ministrul francez de Externe Bernard Kouchner este

energia, nu numai în ceea ce priveşte consolidarea

politicii energetice comunitare comune, ci şi în ceea

ce priveşte parteneriatul special cu Asia Centrală.

De asemenea, importanţa Africii ca furnizor

de energie este în continuă creştere, iar relaţiile

cu aceasta necesită un dialog cuprinzător care să

includă securitatea aprovizionării, transferul de

tehnologii de producere a energiei regenerabile,

exploatarea durabilă a resurselor, transparenţa

pieţelor energetice etc. O politică oficială a UE în

această direcţie este extrem de necesară, dacă

avem în vedere faptul că în ultimii ani, Beijingul a

început o infiltrare sistematică în Africa

petrolieră, pe domenii şi în zone precum: Sudan,

Angola, Nigeria, Ciad, Gabon, Coasta de Fildeş şi

Guineea Ecuatorială22. Sudanul îi asigură, în

prezent, circa 7% din necesarul de petrol. Cel mai

mare exportator de petrol din Africa rămâne, însă

Nigeria, stat plasat până acum în sfera de

influenţă americană. China a obţinut recent patru

licenţe de explorare a petrolului nigerian, în

schimbul unei investiţii de 4 miliarde de dolari în

lucrări de infrastructură. Conform The National

Bureau of Asian Research, necesarul de petrol al

Chinei s-a dublat între 1985 şi 1995, de la 1,7

milioane de barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi,

22 Geopolitica petrolului , Dosare ultrasecrete, în cotidianul ,,Ziua”,19 august 2006.

51

dublându-se din nou până în 2005, ajungând la un

nivel de 6,8 milioane de barili/zi. În 2003, China a

devenit al doilea consumator de petrol din lume,

după SUA, fiind totodată şi al treilea importator

global. Pe parcursul anilor '90, importurile de petrol

ale Indiei au crescut de la 500 de mii de barili/zi la

1,3 milioane de barili/zi în 2004. Agenţia

Internaţională pentru Energie (AIE) estimează că

cererea de petrol a Indiei va ajunge la aproximativ

5,3 milioane de barili/zi. Se estimează de asemenea

că China va depăşi în 2010 Statele Unite, devenind

cel mai mare consumator de energie al lumii. AIE

estimează că până în anul 2030, împreună, China şi

India vor fi responsabile pentru 70% din cererea

globală de petrol. Dacă, în 2006, China şi India

importau împreună un total de 5,4 milioane de

barili/zi, se estimează că până în 2030 vor avea

nevoie de 20 de milioane de barili/zi, adică mai mult

decât importă astăzi, împreună, Japonia şi Statele

Unite. Până în 2015, China va depăşi Statele Unite

din punctul de vedere al numărului autovehiculelor

aflate pe străzi, devenind cea mai mare piaţă auto

din lume. Toate aceste tendinţe anunţă o competiţie

sporită pentru resurse energetice, dar mai ales

pentru securizarea unor furnizori siguri, capabili să

ofere predictibilitate pe termen mediu şi lung.

Golful Persic continuă să rămână furnizorul

major de petrol al economiei globale, iar economiile

industrializate importă două treimi din această zonă

şi 70% din petrolul exportat de către Organizaţia

Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Statele

membre OPEC rămân principalii furnizori de energie

şi pentru UE, cu aproximativ 50% din nevoile de

consum. Uniunea nu poate, în mod practic,

influenţa semnificativ preţul energiei; acesta

depinde, în primul rând, de interesele

exportatorilor, de cererea tot mai mare venită din

partea economiilor emergente şi de jocurile

superputerii americane în Orientul Mijlociu.

Federaţia Rusă – o super putere energetică

Federaţia Rusă este cel mai bine definită în

planul relaţiilor economice şi politice

internaţionale prin conceptul de ,,superputere

energetică”23. Strategia Energetică a Rusiei până

în 2020, aprobată în mai 2003, întăreşte faptul că

preţurile la energie vor juca un rol crucial în

definirea termenilor şi condiţiilor relaţiilor dintre

Rusia şi Europa. Exporturile de petrol brut sunt o

23 Strategia energetica a Rusiei până în 2020 prevede creştereaexportului de petrol si gaze. Rusia preconizeaza sa extraga anual 450-520 de milioane de tone de petrol si 628-730 miliarde de metri cubi degaze. Si asta în conditiile în care în anul 2005 s-au extras 470,2milioane de tone de petrol si 636 de miliarde de metri cubi de gaze.(Evlalia Samedova si Aleksei Krasakov, America si Europa vor sărămână fără petrol si gaze, în cotidianul ,,Nezavisimaia gazeta”,06.02.2006).

sursă strategică de venituri pentru Rusia,

deoarece exporturile asigură circa 25% din

veniturile guvernului rus. Se estimează că o

creştere cu 1 dolar/baril a preţului de referinţă al

petrolului rus blend din Ural aduce circa 1 miliard

de dolari câştiguri suplimentare24.

Conceptul de ,,superputere energetică”,

lansat oficial în anul 2006, a fost asumat şi promovat

de Rusia încă de la începutul primului mandat

prezidenţial al lui Putin. Potrivit Kremlinului, resursele

strategice, printre care se numără petrolul şi gazele

naturale, sunt nu doar o garanţie a modernizării

economice a ţării, dar şi un factor important pentru

întărirea poziţiilor Rusiei pe scena internaţională.25

Odată ce a fost asumată această viziune

normativă, Rusia a declanşat o campanie agresivă

pentru afirmarea statutului de superputere energetică.

„Renaţionalizarea” rezervelor naturale şi

preţurile mari ale hidrocarburilor pe pieţele

internaţionale au dat avânt economiei ruse în ultimii

5 ani şi au transformat dominaţia geopolitică a Rusiei

în Caucaz, Ucraina şi Asia Centrală, dintr-una militară

într-una economică şi energetică („soft power”).26 De

altfel, după destrămarea URSS Gazprom a continuat

să subvenţioneze noile state independente din spaţiul

CSI şi a oferit „străinătăţii apropiate” resurse la un

preţ subvenţionat, în încercarea de a reintegra fostul

spaţiu sovietic. În interiorul ţării, aceste măsuri au

însemnat revenirea în forţă a statului în sectorul

energetic prin ,,renaţionalizarea” operatorilor privaţi

de succes şi transformarea companiilor de stat din

domeniul energetic în jucători globali pe piaţa

energetică mondială.

Pe plan extern, Rusia s-a angajat într-o

competiţie pentru păstrarea controlului asupra

fluxurilor energetice şi infrastructurii de distribuţie

din spaţiul ex-sovietic şi a iniţiat dialogurile

energetice cu SUA şi UE. Autorităţile ruse au sporit

presiunea asupra investitorilor străini în vederea

preluării pachetului majoritar în proiectele

gestionate de aceştia pe teritoriul Rusiei. Drept

urmare, Kremlinul a declanşat o serie de anchete

24 Rusia a refuzat să se alăture OPEC-ului, alegând în schimb să-şiurmeze propria direcţie de expansiune. Acum 10 ani, OPEC controla50% din piaţa petrolieră mondială. În prezent, aceasta parte s-a redusla circa 40%, mai ales din cauza că Rusia si-a sporit producţia. Existaindicii ca Moscova intenţionează sa creeze o organizaţie similaraOPEC-ului, cu statele producătoare de petrol din regiunea caspica.25 Stanislav Secrieru, Rusia. Scurtă istorie a unei ,,superputerienergetice” nerealizate, în publicaţia săptămânală ,,Revista 22”,nr.875, 12-18.12.2006, p. 10.26 Nikolas Busse, Temeri în Europa de Est în legătură cu utilizareade către Moscova a armei sale, gazul şi petrolul, în cotidianul„Frankfurter Allgemeine Zeitung, 11.04.2008. La summitul NATO dela Bucureşti din aprilie 2008, preşedintele eston Thomas Ilves s-aremarcat printr-o afirmaţie referitoare la conexiunea dintre energie şipolitica externă rusă: în anul 2007, Rusia a folosit de 41 ori furnizărilede energie pentru a-şi atinge obiectivele politice faţă de alte state.

52

pentru presupusele încălcări ale normelor ecologice

de către companiile străine.

După „criza gazului” din ianuarie 2006, gigantul

rus Gazprom a pus accentul pe dezvoltarea unor noi

coridoare de transport, în colaborare cu partenerii

strategici europeni, precum Germania şi Italia, care să

ocolească Ucraina, şi menţinerea monopolului asupra

accesului către resursele din zona caspică.

Resursele energetice ruseşti ajung la

consumatorii europeni datorită acordurilor negociate

în cadrul înţelegerilor bilaterale (ţări net importatoare

de gaz din Rusia sunt Germania şi Franţa, precum şi

statele Europei Centrale şi de Est). De altfel, Moscova

a respins propunerea UE pentru o Chartă energetică

europeană, preferând să păstreze nealterat acest

instrument al politicii sale externe - furnizarea de

energie către consumatorii europeni. În această

direcţie, Moscova poate conta pe sprijinul clubului

informal al prietenilor Rusiei, aşa cum l-a numit recent

fostul consilier al Kremlinului pentru UE, Serghei

Iastrzembski, incluzând Italia, Germania, Franţa,

Spania, Grecia, Cipru, Luxemburg, Ungaria şi Slovacia.

Germania, Franţa, Italia şi Austria au relaţii

speciale naţionale cu Rusia şi concernul de stat al

acesteia Gazprom. In curând - potrivit planurilor

Moscovei - cea mai mare întreprindere din lume,

Gazpromul deţine 24 de participaţii la concerne

energetice din cele 15 vechi state UE, la care se

adaugă alte 24 în noile state membre, număr

completat de 15 participaţii la conducte de la

periferia Europei.

Pentru a preveni deschiderea Europei către

furnizori alternativi Rusiei, care nu folosesc o

infrastructură energetică controlată de ruşi, Moscova

a propus gazoducturi ce concurează viitoarele trasee

de transport europene şi, în special, proiectul

Nabucco. În acest context, Bruxelles-ul urmăreşte cu

îngrijorare planurile ruseşti de „încercuire"

energetică a Uniunii Europene şi de amplificare a

dependenţei energetice, prin: construirea

gazoductului baltic; a gazoductului nr. 2 din Marea

Neagră; acordurile speciale de cooperare cu Algeria,

Nigeria sau Libia reprezintă o intruziune rusească

ameninţătoare cel puţin în spaţiul economic al

Mediteranei, strâns asociat Uniunii Europene.

Perspectiva ieşirii ţărilor europene din sferă de

influenţă câştigată de Rusia datorită rezervelor

energetice este îndepărtată, date fiind atât volumul

acestora (rezerve de gaze naturale de 1.668 trilioane

metri cubi - primul loc în lume, şi rezerve de petrol de

74,4 bilioane barili - locul şapte în lume), cât şi jocurile

politice pe plan mondial. In acest sens, un raport al

Consiliului pentru Relaţii Externe din SUA arată că

dependenţa energetică ridicată faţă de Rusia a unor

state fondatoare ale Uniunii Europene, care au un

cuvânt greu de spus în politică externă a blocului, face

că poziţia lor faţă de eventuale abuzuri ale

administraţiei de la Kremlin să fie extrem de tolerantă.

Experţii precizează că Europa instituţionalizată

trebuie să sancţioneze jocul dublu practicat de

numeroase state membre ale UE în relaţia cu Moscova.

S-a constatat că state europene, care se presupune că

acţionează în direcţia unei politici energetice comune

a UE, optează pentru o serie de acorduri bilaterale cu

entitatea care poate afecta în cel mai înalt grad

securitatea Uniunii. Promovarea intereselor naţionale

în dauna celor comunitare în domeniul energetic,

demontează orice încercare de consolidare a securităţii

energetice europene. De aceea, este imperativ ca orice

negociere viitoare, cu impact asupra domeniului

energetic între UE şi Rusia să pornească de la o premisă

simplă care ar trebui să se reflecte ca principiu

constitutiv în toate politicile sau strategiile energetice

naţionale ale statelor membre UE: securitatea

energetică a Uniunii este indivizibilă. Orice aranjament

energetic între un stat membru al UE şi un stat terţ ar

trebui să poată fi demarat numai după o examinare

atentă a impactului şi a consecinţelor asupra securităţii

energetice europene de ansamblu.

Securitatea energetică din perspectiva Uniunii

Europene şi a NATO

Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea

energetică înseamnă producerea energiei necesare

în propria ţară şi o dependenţă cât mai redusă de

importurile externe.

Sursa: http://www.neurope.eu/photos2/thumb_1_1210547763-0.jpg

Pierre Noel, cercetător la Unversitatea din

Cambridge, defineşte securitatea energetică ca

fiind „accesul la resurse energetice al celor care

sunt dispuşi să plătească preţul pieţei”. Dimpotrivă,

atunci când pieţele nu funcţionează natural, ne

aflăm în faţa unor situaţii de insecuritate

energetică. Dezechilibrul de astăzi al pieţei

petrolului, în condiţiile cartelizării ofertei, îl

plasează pe consumator într-o stare de profundă

insecuritate energetică, dar care consolidează

puterea şi capitalul de influenţa al furnizorilor.

53

Securitatea energetică nu mai constituie

doar un obiectiv oarecare de politică economică, ci

a devenit o preocupare constantă pentru

economiile naţionale şi nu numai. Ea depinde de

atingerea unui anumit grad de consens politic şi

militar şi are un impact direct asupra economiei,

societăţii şi mediului. Aceasta vizează, în principal,

trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative

de aprovizionare, identificarea unor rute

energetice alternative şi securizarea surselor şi

rutelor de transport existente. În prezent,

problema securităţii energetice se pune în

aceiaşi termeni ca cea a securităţii

internaţionale: securitatea unui actor poate

însemna insecuritatea altuia.

Problematica resurselor prezintă multe

faţete, deficitul acestora având un rol important în

declanşarea sau amplificarea unor tensiuni, crize şi

conflicte, de polarizare şi / sau de catalizare a

forţelor.

Legătura strânsă dintre resursele energetice

şi conflict derivă din două caracteristici esenţiale

ale acestora: importanţa vitală pentru puterea

economică şi militară a naţiunilor şi distribuţia

geografică inegală.

În concluzie, securitatea energetică deţine

potenţialul de a crea o criză majoră sau, cel puţin,

că încercarea de a asigura furnizarea garantată a

cantităţilor necesare ar putea să modeleze din ce

în ce mai mult politica externă şi priorităţile

statelor membre NATO/UE.

Nici UE, nici NATO nu au luat vreodată în

considerare un scenariu global de război energetic.

UE are în sarcină protecţia securităţii energetice a

cetăţenilor, adică asigurarea unui flux energetic

continuu care să răspundă nevoilor economiilor

naţionale şi consumului privat. În plus, există

necesitatea ca aspectele civile (soft power) ale

ambiţioasei agende UE privind energia trebuie să

fie sprijinite de o credibilă componentă militară

(hard power). Aceasta cere imperios apropierea UE

de NATO, mai ales că rolul critic al securităţii

infrastructurii energetice este scăpat din vedere în

Programul Uniunii Europene pentru Protecţia

Infrastructurii Critice Europene (EPCIP).

UE va trebui să-şi consolideze dimensiunea

de apărare în cadrul Politicii Europene de

Securitate şi Apărare şi să realizeze o coordonare a

acesteia cu Noua Politică Europeană privind

Vecinătatea.

În plus, o dimensiune de apărare – securitate

ar trebui să fie adăugată la relaţiile externe proprii

privind energia. Şi, aceasta, deoarece referirile la

mijloacele pentru protecţia infrastructurilor sunt

absente din noile Acorduri de Cooperare cu

Kazahstanul şi statele din regiunea Caucazului.

În ultimii ani, organizaţiei nord-atlantice i s-a

cerut să joace un rol cât mai activ, de exemplu, în

apărarea infrastructurilor energetice şi a fluxurilor

de petrol şi gaze în largul mării. În Declaraţia

finală a summit-ului de la Riga (noiembrie 2006) se

susţine faptul că „sprijinim un efort internaţional

coordonat care să evalueze riscurile la adresa

infrastructurilor energetice şi care să promoveze

securitatea infrastructurii energetice”.

Problematica securităţii energetice rămâne

un subiect de dezbatere extrem de sensibil şi

datorită faptului că numeroase trasee energetice

se află în imediata vecinătate a Federaţiei Ruse şi

într-o zonă de maxim interes strategic pentru

aceasta.

Propunerea făcută în februarie 2006, de

primul-ministru al Poloniei, de creare a unui

Pact European de apărare colectivă pe

dimensiunea securităţii energetice care să

conţină inclusiv o clauză similară celei prevăzute

în articolul 5 al Tratatului fondator al NATO, nu

a avut urmările dorite nu numai de Varşovia, dar

şi alte state est-europene27. De altfel,

specialiştii consideră că un astfel de tratat, fără

existenţa unei pieţe integrate a energiei la

nivelul UE, va fi complet ineficient, pentru că

simplul consens asupra unei declaraţii politice nu

va face ca resursele energetice să circule dincolo

de limitele pieţei naţionale.

În schimb se vehiculează ideea înfiinţării la

nivelul NATO a unui mecanism de monitorizare şi

evaluare continuă care să urmărească evoluţiile

legate de securitatea energetică. Acesta ar

presupune consultări politice regionale cu aliaţii

şi partenerii, bazate pe analizele şi rapoartele

informative ale structurilor militare naţionale de

informaţii. De asemenea, un flux continuu de

informări cu membrii comunităţii de specialişti,

precum cei de la Agenţia Internaţională pentru

Energie (IEA) şi cei de la principalele companii din

domeniul energiei, ar putea să joace un rol

important. Un înalt comitet NATO ar putea fi

însărcinat să urmărească problema îndeaproape şi

să pregătească prezentarea problemei în faţa

Consiliului Nord Atlantic, cel mai înalt organ de

luare a deciziilor al NATO. Totodată, un alt grup

axat în principal pe aspectele economice ar putea

fi solicitat să sprijine această iniţiativă datorită

legăturii directe dintre securitatea energetică,

economie şi tendinţele pieţei.

27 Propunerea poloneză venea pe fondul crizei energetice dintreUcraina şi Rusia, şi era esenţialmente îndreptată împotriva Rusiei.

54

În plus, Consiliul Nord Atlantic are în

vedere înfiinţarea unei Celule pentru Analiza

Informaţiilor şi a Securităţii Energetice, deoarece

înfiinţarea unei structuri similare de informaţii

creată pentru abordarea problemei terorismului s-a

dovedit a fi un succes. De asemenea, Comitetul

Special al Alianţei ar putea să joace un rol

favorabil în facilitarea schimbului de informaţii

între diferite structuri din domeniul securităţii

energetice. În situaţii extreme, de pericol major,

elementele vitale din domeniul energiei ar putea

să fie protejate prin implicarea unităţilor de

reacţie rapidă ale Alianţei28.

Celula Euro-Atlantică de Coordonare a

Răspunsului la Dezastre a NATO poate fi utilizată în

folosul general al celor 46 de membri ai Consiliului

Parteneriatului Euro-Atlantic, asigurând un

management eficient în zone energetice vitale cum

ar fi Caucazul şi Asia Centrală. Programele

complexe iniţiate de UE şi NATO pot, de asemenea,

să fie utilizate pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu

partenerii Dialogului Mediteranean.

NATO trebuie să joace un rol sporit în politica

energetică a UE. Asigurarea rezervelor energetice

trebuie să reprezinte scopul strategic al politicii

europene externe şi de securitate. NATO trebuie să

garanteze securitate energetică şi protecţia

culoarelor de transport şi a infrastructurii de

importanţă deosebită.

Sursa: http://www.historycommons.org/events-images/limburg.jpg

Atentatul comis de Al Qaeda asupra

petrolierului francez Limburg, în largul coastelor

yemenite, din octombrie 2002, a demonstrat că

NATO poate juca un rol fundamental în protecţia

resurselor energetice ale propriilor membri, chiar şi

în faţa terorismului islamic. Concret, folosirea

Alianţei Atlantice pentru supravegherea traseelor de

aprovizionare, mai ales a celor maritime, dar şi ca

escortă navală pentru obiectivele specifice ar putea

28 Aranjamentele de comandă şi control ar putea fi inspirate de celefolosite pe timpul operaţiei „Display Deterrence” (februarie 2003),când NATO a oferit Turciei sprijin de urgenţă pentru apărare.

constitui un element de descurajare şi, în caz de

atac, de sprijin imediat.

Conceptul Strategic al NATO prevede

protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind

una dintre problemele critice pentru securitatea

membrilor organizaţiei.

În acest sens, Jamie Shea, directorul

Departamentului de planificare politică al NATO,

declara că un potenţial rol îl reprezintă „misiunile

de securizare a infrastructurilor energetic” ale

statelor membre. Generalul James Jones, fostul

comandant-şef al NATO, consideră că NATO poate

asigura securitatea rutelor maritime de tranzit al

produsului energetic dinspre statele producătoare

către naţiunile consumatoare. În acest sens, NATO

poate desfăşura misiuni de supraveghere şi escortă

maritimă, misiuni de apărare şi supraveghere a

punctelor vitale de infrastructură energetică,

inclusiv a facilităţilor portuare sau a platformelor

petroliere, pentru a preveni şi descuraja un

eventual atac terorist.

Concluzii

Asigurarea necesarului de energie pentru

lumea din ce în ce mai globalizată s-a transformat

într-o temă majoră a statelor, sistemelor

economico-sociale şi militare. Cu atât mai mult, cu

cât actualele forme de energie - mai cu seamă cele

bazate pe hidrocarburi - sunt limitate la o perioadă

de întrebuinţare de maximum 100-200 de ani.

Globalizarea, ascensiunea economiilor emergente,

amplificarea concurentei economice etc. acutizează

problematica energetică, cu deosebire componenta

ei petrolieră. Pe acest fundal, securitatea

energetică se afirmă puternic ca o latură aparte a

securităţii naţionale, regionale şi globale.

Dezbaterea asupra securităţii energetice nu se mai

poate centra doar pe dimensiunea economică.

Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi,

mai mult decât în trecut, corelaţii cu aspectele

politice şi militare ale securităţii în ansamblul său.

Starea de securitate energetică presupune

depăşirea unor vulnerabilităţi, pericole, ameninţări

şi riscuri pe o arenă internaţională aflată în tranziţie

de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a

sistemului relaţiilor internaţionale.

O tendinţă marcantă a geopoliticii secolului

XXI rezidă în faptul că Occidentul furnizează

securitate şi asistenţă economică Estului, iar Estul

asigură resurse Vestului „energofag". Centrul de

gravitate al producţiei mondiale se mută treptat

spre alte spaţii din Sud, Caucaz, Caspica, Asia

Centrală, care constituie, în ultimul timp, zonele de

interes ale statelor mari consumatoare. Cu toate

acestea, competiţia pentru resurse energetice în

lumea contemporană rămâne încă o sursă

55

importantă de tensiuni, crize şi conflicte atâta timp,

cât cererea creşte mult mai rapid decât oferta, iar

rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în

zone caracterizate de profunde dezechilibre

politico-economice şi instabilitate. Crizele şi

conflictele politico-militare se vor intersecta şi în

viitor cu competiţia pentru resurse energetice. insă,

dacă competiţia economică pe piaţa mondială a

petrolului şi gazelor naturale s-ar derula după reguli

concurenţiale clare, aceasta nu ar atrage automat

după sine declanşarea de crize şi conflicte politico-

militare.

Soluţia cea mai adecvată epocii actuale o

constituie democratizarea şi securizarea surselor de

hidrocarburi prin mijloace non-militare, iar modul

de rezolvare a consumului din ce în ce mai mare

pare să fie interdependenţa, nu (in)dependenţa

energetică. În plus, armonizarea intereselor devine,

probabil, calea cea mai viabilă pentru evitarea

tensiunilor, crizelor şi conflictelor din viaţa

internaţională, prin punerea de acord a intereselor

fundamentale ale membrilor comunităţii

internaţionale cu realităţile timpului.

Securitatea energetică trebuie să ţină cont de

provocările pe care le aduce cu sine procesul de

globalizare, orice disfuncţionalitate sau

vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a

unei surse energetice) afectând consumatorii din

întreaga lume.

În ceea ce priveşte securitatea energetică

a UE, importantă nu este doar asigurarea unor

rute alternative de tranzit necontrolate de

Rusia, ci, în primul rând, securizarea unor surse

multiple de furnizori. O diversificare a

furnizorilor, precum şi a rutelor de tranzit poate

stimula competiţia pe piaţa energetică,

reducând potenţialul de şantaj.

Sursa:http://www.global-economic-symposium.org/ges-2008/the

messecurity-creating-a-safer-world/securing-access-to-energy

În viitorul apropiat, este foarte posibil ca

geopolitica energiei să modifice profund peisajul

alianţelor internaţionale, anticipând o lume

dinamică, fluidă, dominată de o logică rezumată

sugestiv de Lordul Palmerston, acum mai bine de

150 de ani: un stat nu are prieteni sau duşmani

permanenţi, ci doar interese permanente. Toate

aceste evoluţii anunţă o lume a cooperării selective,

în care actorii principali vor fi mai puţin alianţele

tradiţionale şi din ce în ce mai mult coaliţiile

informale, flexibil construite în jurul unui interes

strategic punctual. Aceste exemple punctuale

descriu un model probabil de interacţiune şi

structurare a relaţiilor dintre state, în geopolitica

secolului XXI: alianţe în care energia oferă o

platformă strategică de cooperare flexibilă, dar

care, în acelaşi timp, pot determina ca state cu

interese energetice majore, precum China şi Rusia,

să intre în conflict cu interesele de securitate ale

comunităţii euroatlantice.

drd. Cristian NIŢĂ

Academia Naţională de Informaţii

Economia socială de piaţă în Germania -un model funcţional?

Economia Socială de Piaţă se bazează pe unele

idei neoliberale care au fost dezvoltate în Germania în

anii ’30 şi ’40 sub numele de Ordoliberalism de către

Şcoala de la Freiburg. Cel mai important reprezentant

al sau este Walter Euken. Pentru acesta, spre

deosebire de Marx, chestiunea de bază pentru analiza

economică nu este distribuţia proprietăţii ci modul de

dirijare a economiei. El deosebeşte două sisteme:

planificarea centralizată statală sau economia

centralizată şi economia de piaţă, în care deciziile

asupra pieţei se iau individual. Economia centralizată

este în opinia sa un model ineficient din cauza

concentrării puterii. Opţiunea sa este clar în favoarea

celei de-a doua forme, pe care o considera nu numai

cea mai eficientă dar şi ca aducătoare de soluţii în

ceea ce priveşte problemele sociale.

Economia concurenţială are drept corespondent

în plan politic, în opinia lui Euken, democraţia. Euken

nu respinge numai economia planificată, ci şi modelul

liberal de laissez faire pe care îl considera extrem29.

Efectele unei concurenţei necontrolate sunt negative,

atât în plan economic cat şi în plan social. O ordine

competiţională nu este un dat natural ci trebuie

29 Euken, W. (1948), Die soziale Frage, în Grundtexte zur SozialenMarktwirtschaft,(1988), Gustav Fischer Verlag, Stuttgart, p.98.

56

controlată şi protejată de către stat. Un sistem de

piaţă funcţionează prin autodeterminare şi

autocontrol, iar deciziile luate de agenţii economici se

iau în funcţie de informaţia pe care piaţa o oferă.

Sursa: bildungsklick.de/.../marktwirtschaft.jpg

Pe o piaţă liberă, agenţii nu dispun de

mijloace egale, acestea depinzând de puterea lor

de a produce şi de a avea acces la informaţie.

Acesta este cazul monopolurilor sau cartelurilor,

care sunt în măsură să ocolească constrângerile

pieţei şi să impună reguli care le sunt favorabile.

Euken considera ca situaţia precară de la începutul

secolului XX este expresia folosirii defectuase a

acestor puteri de monopol, acest lucru reflectându-

se în salariile foarte mici sau în condiţii de muncă

precare. Folosirea defectuasă a puterii în sfera

economică conduce nu numai la ineficienţă în

procesul de alocare a resurselor, ci şi la o pierdere

in libertate a celorlalţi agenţi, putându-le submina

drepturile de bază.

Aceste idei au fost completate de către

Alfred Müller Armack. El considera că o economie

de piaţă trebuie condiţionată social. Termenul

social însă pare în cadrul acestei viziuni politico

economice destul de ambiguu, economia socială

de piaţă având ca scop combinarea principiului

libertăţii pe piaţă cu echilibrul social30.

Libera concurenţă pe piaţă este permisă

iar rolul statului este de a limita dezechilibrele

care ar putea apărea şi de a corecta acţiunea

pieţei. Măsurile luate de stat sunt menite spre

exemplu să împiedice formarea de carteluri. In

acelaşi timp rezultatele competiţiei nu sunt

lăsate la voia întâmplării. Dacă acţiunile

competitorilor nu asigură şi echitatea socială

atunci statul trebuie să intervină. Restabilirea

30 Mestmaecker E.-J. (1996), Konstituierung und Sicherung derWettbewerbsordnung, în Soziale Marktwirtschaft als historischeWeichensstellung, ST Verlag, Dăsseldorf, p.53

echilibrul social se face prin redistribuirea

veniturilor şi prin sindicalizarea forţei de muncă.

Ordoliberalismul, care derivă din teoriile

economice liberale din prima perioadă a

industrializării, consideră că liberalismul economic, în

special cel dezvoltat de Adam Smith, reprezintă o

traducere incompletă a conceptului de liberalism

politic care a apărut în Anglia în secolul XVIII.

Libertatea individului în sfera economică, nu trebuie

înţeleasă ca dreptul de a exercita orice activitate

economică în afara vreunei reglementări.

Activitatea economică este parte integrantă a

cetăţeniei şi implică drepturi şi obligaţii. Soluţia văzută

de ordoliberali la toate aceste probleme constă in

elaborarea unei constituţii economice, care să o

completeze pe cea politică. Aceasta ar conţine

principiile unei funcţionări eficiente a pieţei, potrivit

valorilor promovate de către societate. Constituţia

economică trebuie să creeze o ordine competiţională

care să se conformeze principiilor statului de drept-

Rechtsstaat, subliniind în acest fel reglementarea

sectoarelor economice public şi privat. In sectorul

privat, sarcina imediată este aceea de a desfiinţa

monopolurile existente, de a preveni concentrarea de

puteri şi de a impune comportamente competiţionale

monopolurilor şi cartelurilor. Pentru sectorul privat

ordoliberalismul propagă principiul subsidiarităţii,

statul păstrând un rol neutru în conformitate cu

principiile pieţei. Acţiunea sa economică este clar

definită şi limitată iar rolul sau este de a asigura

aplicarea şi respectarea principiilor constituţionale.

Elementele economiei sociale de piaţă

Economia socială de piaţă respinge

centralizarea deciziilor economice. Acestea trebuie

să fie rezultatul competiţiei de pe piaţă. Preţurile

se stabilesc pe piaţa liberă prin cerere şi ofertă.

Consumatorii încearcă sa îşi acopere nevoile cât mai

mult posibil iar producătorii încearcă să-şi

maximizeze profiturile. Cadrul este asigurat de

competiţie. Astfel, principalele elemente ale

economiei sociale de piaţă devin consumul,

libertatea alegerii profesiei şi locului de muncă,

dreptul de proprietate asupra mijloacelor de

producţie. Constituirea de monopoluri este

interzisă.

Dreptatea socială este unul dintre

scopurile economiei sociale de piaţă şi se

realizează prin existenţa unei monede stabile

care sprijină ocuparea forţei de muncă, asigurări

sociale care conferă securitate, şi o competiţie

reală.31

31 Watrin C.( 1974), Thesen zum Programm der SozialenMarktwirtschaft în Grundtexte Zur Sozialen Marktwirtschaft, p. 174-175

57

Economia socială de piaţă îşi propune să îmbine

avantajele unei economii de piaţă cu responsabilitatea

pentru efectele negative socio-economice. Aceste efecte

sunt corectate prin asigurările sociale şi prin

redistribuirea veniturilor de către stat. Tot o componentă

socială a acestui model economic este asigurarea şanselor

egale de intrare pe piaţă.

Etapele Economiei Sociale de Piaţă

In continuare vor fi prezentate etapele prin

care economia socială de piaţă în Germania a

trecut de la introducerea sa şi până astăzi.

„Wirtschaftswunder” (anii ´50-´60)

După câştigarea războiului Aliaţii vestici în

special S.U.A. şi Marea Britanie au hotărât că

expansionismul sovietic trebuie stăvilit. Acţiunile

Uniunii Sovietice în ţările pe care le ocupase, şi

politica sa faţă de Turcia şi Grecia au convins liderii

vestici că sovieticii aveau ca scop dominaţia Europei.

Germania a ajuns astfel sa fie privită mai degrabă ca

un aliat decât ca un duşman înfrânt.

Această schimbare de atitudine a făcut ca

oficialii americani să îşi asume un rol foarte activ în

Germania. In 1946 secretarul de stat american James

F. Byrnes a propus transferul funcţiilor administrative

de la autorităţile militare ale aliaţilor către o

autoritate germană unică. Byrnes a declarat atunci că

S.U.A. nu a înfrânt nazismul pentru a oprima poporul

german, ci pentru a îl elibera, şi a îl transforma într-o

naţiune prosperă. Discursul său a fost considerat

primul semn că Germania nu va rămâne izolată, ci că

va ocupa, potrivit lui Byrnes „un loc onorabil între

naţiunile libere şi doritoare de pace ale lumii”.

Uniunea Sovietică şi Franţa nu doreau o Germanie

revitalizată. S.U.A şi Marea Britanie au format o zonă

economică unificată - Bizone la 1 ianuarie 1947. După

un început dificil Bizone s-a dovedit un succes, iar

populaţia aflată aici, aproximativ 40 milioane de

locuitori, a început să beneficieze de o economie

îmbunătăţită.

In primăvara anului 1949, după o perioadă de

creştere economică susţinută zona de ocupaţie

franceză s-a alăturat formându-se astfel Trizone. La

mijlocul anului 1947 a fost lansat Planul Marshall al

cărui scop era stimularea economiilor de pe continent

prin infuzii substanţiale de capital, pentru promovarea

comerţului între Europa şi S.U.A.. Ajutoarele primite

prin acest program au pus bazele viitorului miracol

economic german- Wirtschaftswunder32.

Pentru o economie în creştere era nevoie de

un sistem monetar funcţional. Economia de război

32 vezi Hardach G. (1994), Der Marshall Plan, dtv Wissenschaft,München, p.31

a regimului nazist crease o supraofertă de

monedă fără acoperire în oferta de bunuri. Pentru

a combate economia neagră care rezultase după

război, mai ales în marile oraşe, şi pentru a

susţine refacerea economică în partea vestică a

Germaniei, s-a instituit o bancă centrală urmând

să se realizeze şi o reformă monetară.

Reforma economică şi monetară

La Conferinţa de la Königssteiner Aliaţii care

formau Bizona (Marea Britanie şi Statele Unite) au

decis realizarea unei reforme economice în zona

ocupată de ei, însărcinând în acest sens

administraţia germană. Scopul principal al

reformei era acela de a înlocui economia de

comandă, care dominase perioada de după război,

cu o economie de piaţă. Administraţia Aliaţilor

considera ca cei trei paşi necesari erau atunci

Reforma Monetară, Reforma Economică şi

aplicarea Planului Marshall, considerând aceste trei

variabile interdependente. Se urmărea într-o primă

fază normalizarea economiei prin reabilitarea

consumului.

Planul Marshall avea rolul să compenseze

lipsa de capital pentru investiţii. Mai întâi a fost

anunţată Reforma Monetară.33 Paralel însă se

realiza şi Reforma Economică care avea scopul să

desfiinţeze planificarea economică, raţionalizarea

economiei germane şi controlul preţurilor34. Prin

instrumentele conferite de reforma economică şi

monetară planificarea economică a fost

desfiinţată. Planul Marshall a susţinut procesul de

tranziţie de la economia de comandă la economia

de piaţă.

La 28 iunie 1948 s-a decis trecerea la

economia de piaţă. Prima măsură luată a fost

liberalizarea preţurilor. In ceea ce priveşte

alimentele de bază: laptele, cartofii, carnea,

untura şi materiile prime industriale: cărbunele,

fierul şi oţelul, acestea au fost păstrate sub

controlul statului. De asemenea nu au fost

liberalizate preţurile la electricitate, gaz, apă,

medicamente, chirii, transport, îngrăşăminte35.

Asigurările au rămas în această fază tot sub

controlul statului.

-(continuarea în următorul număr al revistei)-

Diana BOTESCU



33 idem p. 24734 idem, p.24835 ibid., p.252

58

Izvoarele juridice formale şi informale privind

comitetele comitologice şi comitologia(-partea a II-a)

Apărute din necesităţi practice de

eficientizare a activităţii deliberative de la nivel

european, comitetele comitologice nu sunt

prevăzute în tratatele constitutive ale Uniunii

Europene. Ele sunt dovada pragmatismului european

şi a dorinţei statelor membre de a asista Comisia în

exercitarea atribuţiilor sale executive. Formalizarea

lor s-a realizat prin texte normative cu caracter

strict, pentru ca, ulterior, să fie luate în considerare

în tratate, începând cu Actul Unic European (1986).

Astfel, articolul 202 din Tratatul de

instituire a Comunităţii Europene constituie baza

legală pentru comitologie. Iar, a treia liniuţă de

la art. 145 din Tratatul CEE stipulează: „Consiliul

conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă,

competenţele de execuţie pentru regulile pe care

aceasta le stabileşte. Consiliul poate să transfere

exercitarea acestor competenţe în mai multe

feluri. Pentru situaţii specifice, poate să îşi

rezerve exercitarea în mod direct.”

Primul act care a reglementat modul de

funcţionare a comitetelor comitologice a fost

Decizia Consiliului 87/373/CEE. Acest act a

introdus principalele proceduri şi comitetele

aferente lor. Documentul stipula că aceste

comitete sunt formate din reprezentanţii statelor

membre şi că reprezentantul Comisiei prezidă

reuniunile comitetelor.

Ulterior, această decizie a fost înlocuită

prin Decizia Consiliului din 28 iunie 1999.

Dorind să se atenueze tensiunile dintre

Comisie şi Parlamentul European legate de

absenţa Parlamentului la lucrările comitetelor

comitologice, între cele două instituţii a fost

încheiat, tot în anul 1999, un „Modus Vivendi”.

Documentul a rezultat ca urmare a presiunilor

exercitate de Parlamentul European care,

folosindu-se de competenţele pe care le deţinea,

a blocat de două ori adoptarea bugetului

comunitar. În principal documentul prevedea

informarea completă a Parlamentului European cu

privire la toate măsurile ce ţin de comitologie

atunci când legislaţia de bază este adoptată prin

procedura de codecizie. Această prevedere a

rămas la nivel teoretic, punerea sa în practică

rămânând la nivel teoretic.

În urma criticilor din ce în ce mai dese cu

privire la lipsa de transparenţă a comitologiei, la

numărul mare de proceduri şi la lipsa de control

al activităţii comitetelor comitologice, în 28 iunie

1999 a fost adoptată Decizia Consiliului privind

modul de funcţionare a comitologiei. Principalele

modificări pe care le aduce documentul sunt:

simplificarea regimului procedural al activităţii

comitetelor, ia în considerare procedura de

codecizie prin faptul că recunoaşte Parlamentului

European dreptul de intervenţie36.

Sursa: http://large.snazal.com/?0199273898

Totodată, se îmbunătăţeşte transparenţa

sistemului comitetelor în beneficiul Parlamentului

şi al publicului. În Decizie se prevede că

documentele sunt accesibile publicului şi că sunt

înregistrate într-un registru public. De asemenea,

este stipulată şi informarea mai amplă a

Parlamentului European.

În Bilanţul de activitate pentru perioada 1999-

2004, Comisia pentru afaceri constituţionale a

prezentat propuneri privind realizarea unei reforme

în ceea ce priveşte comitologia. Recomandările

făcute de membrii acestei comisii au fost:

- să se permită Parlamentului European să

intervină atunci când măsurile de execuţie ţin de

probleme importante sau sensibile din punct de

vedere politic;

- sistemul care reglementează exercitarea

puterilor de execuţie să facă obiectul unui control

parlamentar crescut;

- atunci când Comisia va adopta o măsură,

Parlamentul şi Consiliul vor dispune de un interval de

timp pentru a alege una din următoarele variante:

retragerea măsurii;

aplicarea măsurii, dar cu luarea în

considerare a obiecţiilor formulate;

depunerea unei propuneri în Parlament şi

în Consiliu, în cadrul procedurii legislative

cutumiare.

În data de 17 februarie 2000 a fost

adoptat Acordul interinstituţional dintre

Parlamentul European şi Comisia Europeană cu

privire la modalităţile de aplicare a Deciziei

Consiliului din 28 iunie 1999 (1999/ 468/ CE).

36 Haibach, George – Council Decision 1999/ 468 – A NewComitology Decision for the 21st Century?!, pag. 10-16

59

Acordul stabileşte modalităţile de

exercitare a competenţelor de execuţie conferite

Comisiei. Documentul urmăreşte consolidarea şi

clarificarea informării Parlamentului European cu

privire la activitatea comitetelor comitologice.

Comisia este de acord să transmită Parlamentului

proiectele de măsuri de execuţie ale căror acte de

bază nu ţin de codecizie dar care au o importanţă

specială în viziunea Parlamentului European.

Conform celor stabilite în Acord,

Parlamentul European primeşte putere de

intervenţie în cazul în care consideră că anumite

competenţe de execuţie sunt depăşite – abuz de

putere din partea Comisiei Europene.

O altă prevedere importantă a

documentului este aceea că, în caz de

reexaminare a proiectului de măsură vizat,

Comisia se angajează să ţină cont de poziţia

exprimată de Parlamentul European.

Decizia Consiliului din iulie 2006 – 2006/

512/ CE introduce un nou tip de procedură de

exercitare a competenţelor de execuţie şi anume

procedura de reglementare cu control.

Prin introducerea acestei proceduri s-a

urmărit ca cele două ramuri ale puterii legislative –

Consiliul şi Parlamentul European să fie plasate pe

picior de egalitate în raport cu controlul modului în

care Comisia îşi exercită competenţele de execuţie

conferite. Astfel, Decizia recunoaşte Parlamentului

European dreptul de veto în ceea ce priveşte:

măsurile de punere în execuţie a unui act de

bază adoptat prin codecizie;

măsurile cu caracter aproape legislativ;

măsuri cu impact general ce au ca obiectiv

modificarea respectivului act, inclusiv prin

eliminarea sau adaugarea unor elemente.

Dreptul de veto al Parlamentului

European poate fi exercitat doar pentru măsurile

care nu au fost adoptate.

Concluzii

Din analiza documentelor şi studiilor

despre procesul decizional european se remarcă

următoarea particularitate a sistemului

comunitar: în structura instituţională comunitară

nu este importantă separarea strictă a puterilor

între instituţiile comunitare, cât mai ales

asigurarea unui echilibru instituţional.

Pe de altă parte se poate observa că,

prin activitatea derulată în cadrul comitetelor

comitologice, se contribuie la dezvoltarea unei

culturi juridice speciale a Uniunii.

Cu toate acestea, comitologia rămâne

necunoscută cetăţenilor europeni, iar

nemulţumirile au apărut datorită problemelor

create din diverse cauze cum ar fi: numărul mare

de comitete şi structuri informale, lipsa de

informaţii accesibile marelui public pentru decizii

care îl interesează pe acesta, reglementările prea

stufoase şi excesul de birocraţie.

În principal percepţia negativă se

datorează lipsei de notorietate, structurii opace şi

procedurilor complexe. Şi aceasta în ciuda

faptului că participarea la spaţiul public european

creat de instituţiile europene face din comitologie

un factor de democratizare al Uniunii.

Ambiguitatea formulărilor şi procedurile

complexe care caracterizează activitatea din

cadrul comitetelor comitologice au avut şi ele

partea lor de contribuţie la imaginea negativă

creată. De aceea, deseori comitologia este dată

ca exemplu de complexitate şi opacitate a

sistemului politic decizional european.

Pe de altă parte, participarea

reprezentanţilor statelor membre în comitetele

comitologice este percepută a nu se limita doar la

simpla aplicabilitate şi expertiză tehnică privind

procesul legislativ, considerându-se că sistemul

comitologic acoperă adevărate jocuri

instituţionale şi politice.

Scepticismul se manifestă în continuare,

în ciuda reformei recente a sistemului care

consolidează rolul Parlamentului European, dar

care nu atrage după sine garantarea unei mai

bune aplicări a normelor comunitare.

Sursa: http://www.realestateinsight.com/wp-content/

uploads/2008/07/legislation-735275.jpg

Cu toate acestea nu trebuie să se piardă

din vedere faptul că, prin avizele comitologice, se

permite exercitarea controlului din partea

statelor membre, iar modificarea deciziilor luate

la nivelul comitetelor comitologice se poate

realiza numai prin unanimitate.

Practic, comitetele comitologice asigură

funcţia de control în numele statelor membre, dar

joacă şi rolul de interfaţă obligatorie între

administraţiile publice naţionale şi cea comunitară.

Probleme sunt numeroase în ceea ce

priveşte comitetele comitologice. Pe de o parte,

60

numărul mare de comitete necesită existenţa unui

număr corespunzător de experţi, or aproape toate

statele membre se confruntă cu probleme privind

numărul redus de profesionişti în anumite domenii.

Iar comitetele comitologice conduc treptat

la crearea unui corp specializat pe anumite

domenii tehnice, care trebuie însă să aibă şi

cultură politică şi să stăpânească foarte bine

tehnicile de negociere. Limbajul extrem de

tehnicist utilizat în comunicarea informaţiilor

legate de activitatea instuţională este o altă critică

cu care se confruntă instituţiile Uniunii Europene şi

comisiile. Şi aceasta pentru că inclusiv mesajele

adresate publicului larg sunt redactate într-o

manieră ermetică, clişeistică.

Comitologia are cu atât mai mult un

impact negativ asupra publicului cu cât

activităţile din cadrul comitetelor implică

utilizarea unui astfel de limbaj.

O altă problemă care apare, mai ales la

nivelul statelor membre care au aderat recent

este lipsa de experienţă în ceea ce priveşte

activitatea de lobby care este extrem de

importantă în procesul de luare a deciziilor. Mai

ales, ţările care au făcut parte din fostul lagăr

comunist nu dispun de personal cu capacitate de

expertiză şi cu experienţă în activitatea de lobby

şi de negociere, aceasta creând probleme în ceea

ce priveşte influenţa pe care o pot exercita în

cadrul reuniunilor şi în modul de reprezentarea a

intereselor naţionale.

Deoarece acţiunile comunitare se simt cel

mai bine la nivel naţional, iar uneori impactul lor

la nivelul comunităţilor locale nu este cel scontat,

percepţia populaţiei este de ruptură între ei şi

reprezentanţii lor la Bruxelles, considerând că

aceştia nu le reprezintă cu adevărat interesele.

Pe de altă parte, opinia cvasi-generală este

aceea că, la nivelul comitetelor comitologice şi al

grupurilor de experţi se iau decizii politice inclusiv

legate de politicile cu caracter strict naţional.

Din documentele studiate privind tema

prezentei lucrări, reiese o oarecare ambiguitate

privind tratarea subiectului şi evitarea unor

clarificări atât procedurale, cât şi contextuale.

Unii cercetători au remarcat că, însăşi logica

integrării ajunge să contribuie la îndepărtarea

actorilor naţionali care acţionează în reţeaua

europeană de mediile lor politice de origine.

În încercarea de a compensa slăbiciunile

instituţionale, recursul actorilor implicaţi în

formularea politicilor europene la strategiile

discursive nu face decât să mărească distanţa

dintre locurile reale de putere şi cel de producere

a normelor politice care este din ce în ce mai

mult cel de la nivel european. Populaţia are

sentimentul că politica naţională pentru domenii

ce ţin strict de competenţa statelor membre este

de fapt dictată de la Bruxelles şi că nivelul

decizional naţional cu tot ceea ce înseamnă el

tinde să dispară, deciziile politice fiind luate în

cadrul structurilor şi organismelor implicate în

procesul decizional comunitar.

Sursa: http://cache.daylife.com/imageserve/07p2f7W8w9D4/610x.jpg

Tensiunile interinstituţionale existente

între Parlamentul European, Comisie şi Consiliu

nu au făcut altceva decât să crească gradul de

neîncredere a populaţiei faţă de instituţiile

europene şi faţă de Uniunea Europeană în

general.

Simptomatic este şi faptul că 80% din

propunerile adoptate în cadrul grupurilor de

experţi şi în cel al comitetelor comitologice sunt

adoptate ca atare de către Consiliu şi/ sau

Parlamentul European, ceea ce nu face decât ca

grupurile de lucru şi comitetele comitologice să fie

percepute drept centrele reale de putere şi decizie

pentru statele membre, fiind „eminenţa cenuşie” a

sistemului, care nu ţine cont de necesităţile,

speranţele şi doleanţele cetăţenilor pe care se

consideră că îi reprezintă.

Practic, criza cu care se confruntă acum

Uniunea are rădăcini adânci şi se manifestă pe

mai multe planuri, iar statele membre şi

instituţiile europene trebuie să găsească

modalitatea de a recâştiga încrederea populaţiei

în proiectul unei Europe Unite apropiată de

cetăţenii săi.

Bibliografie selectivă

Prof. univ. dr. Lucica Matei, Decizia în Uniunea

Europeană, Colecţia „Caiete Jean Monnet”, nr.3/ 2007

Lucica Matei, Acquis Comunitar şi Administraţie

Publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000

Andrada MINEA

expert

61

„Euroforia” federală – rolul subsidiarităţii,

competenţelor şi al identităţii în Uniunea

Europeană

„Trebuie să construim un fel de State Unite ale

Europei... Procesul este simplu.Tot ce trebuie este

hotărârea câtorva sute de milioane de bărbaţi şi femei”37

(Winston Churchill)

Sursa: http://www.infopointeuropa.de/halloeuropa/

Fotos/ Allgemeine%20Foto/Maastricht.jpg

Uniunea Europeană este o formă de

organizare socială în expansiune – caracterul şi

structura o fac unică în dinamism şi dificil de

clasificat din punct de vedere al regimului politic.

Tratatul de la Lisabona a generat dezbateri şi mai

vii privind extinderea autorităţii şi identităţii UE.

Mulţi oameni de ştiinţă argumentează că nou-

descoperita încredere în schimbări eficiente în

cadrul Uniunii stârneşte un sentiment de

„euroforie” şi suport pentru o uniune tot mai

strânsă – una care pune accentul pe cetăţeni.

I. Adaptarea la un model de “federalism” UE:

principiul subsidiarităţii

Potrivit lui Liesbet Hooghe şi Gary Marks,

“federalismul” poate fi privit ca o „organizare în

care autoritatea se manifestă într-un număr

limitat de domenii, bine definite şi care nu se

întrepătrund, la un număr delimitat de „grupări”

teritoriale, fiecare îndeplinind un „buchet” de

funcţii”38. Acest lucru atrage după sine un

echilibru stabil al autorităţii, apartenenţe bine

definite cu o arie largă de funcţii şi jurisdicţii la

un număr limitat de niveluri. O asemenea

„arhitectură” ordonată nu conferă flexibilitatea

necesară adaptării la cerinţele guvernării, în

contextul unei Uniuni în permanentă schimbare şi

dinamice.

37 Churchill, Winston. “Winston Churchill’s Speech to theAcademic Youth”, 194638 Hooghe, L and G. Marks (2003). “Unravelling the Central State,But How?”

Atribuţiile în cadrul Uniunii sunt împărţite

între cele două „nivele” de autoritate – guvernele

naţionale şi instituţiile UE supranaţionale. Deşi

federaliştii subliniază caracterul supranaţional al

Uniunii, rolul cheie jucat de Statele Membre în

procesul de luare a deciziilor nu subminează

modelul – federalismul poate integra cu uşurinţă

naţiunile-state ca actori importanţi la centru39.

Modelul federal40 se axează pe crearea

unei uniuni de popoare mai degrabă decât a unei

uniuni de state. În consecinţă, UE ar trebui să fie

orientată mai mult către cetăţenii săi. Faptul că

Tratatul de la Lisabona – un element

„constituţional” – este introdus la nivelul UE,

poate de asemenea să atragă o mişcare către

federalism. De exemplu, Tratatul acordă

parlamentelor naţionale dreptul de a „verifica”

deciziile Comisiei prin intermediul „mecanismului

de notificare prealabilă”, dar acest lucru nu

înseamnă un pas înapoi din punctul de vedere al

integrării sau federalismului. Mai degrabă, în ce

priveşte democraţia, ar însemna întărirea

legitimităţii diverselor nivele41 UE (şi reducerea

deficitului de democraţie la nivelul percepţiei

cetăţeanului). În ce priveşte eficienţa, înlesnirea

unei implicări mai semnificative a parlamentelor

naţionale, poate de asemenea să fie parte a unei

strategii de accelerare a federalizării printr-un

proces de „preluare” – Statele Membre ar fi în

măsură să-şi vadă preferinţele politice acceptate

ca preferinţe UE, dându-le astfel posibilitatea să

se adapteze mai uşor la schimbări viitoare ale

politicii uniunii.

Schimbările instituţionale şi schimbările în

reprezentare din ultimii ani, ca rezultat al tratatului

de reformă şi a seriei de extinderi, au făcut ca

politicile la nivel UE să fie mai rezistente la

schimbare, prin diminuarea relativă a puterii

statelor membre mai mari42. După cum arată Simon

Hix acest lucru sporeşte eterogenitatea

preferinţelor în UE43 şi accentul pe puterea UE în

39 Sbragia, Alberta. “The Future of Federalism in the EU”40 Chryssochoou, D. (2003). “EU Democracy and theDemocratic Deficit”.41 Este interesant de menţionat aici că mai există (în scădere)un model „confederat”, care urmăreşte crearea unei unităţide state, nu de popoare. Conform acestui model, identitateaşi suveranitatea Statului Membru rămân intacte, iarparlamentelor naţionale li se atribuie un rol sporit. Modelulconfederat ar menţine UE la un nivel predominantinterguvenamental.42 O menţiune: sistemul de vot cu majoritate calificată,conform Tratatului de la Lisabona, de ex., s-ar extinde încadrul Consiliului de Miniştri, făcând astfel ca instituţia să fiepredominant supranaţională – mecanismul de vot cumajoritate calificată în general face ca politicile la nivel UE săfie mai « durabile ».43 Hix, Simon. „Euroscepticism as Anti-Centralization: ARational Choice Institutionalist Perspective”,p139

62

comparaţie cu a Statelor Membre – o perspectivă pe

care „federaliştii” sunt dornici să o sublinieze.

Un rol important în ochii „federaliştilor” a fost

acordat Comisiei, Parlamentului European (PE), ca şi

Curţii Europene de Justiţie (CEJ). Aceste instituţii

centrale au caracteristici „federale”. Întâi de toate,

Parlamentul European, ca unică instituţie a UE ai

cărei membri sunt aleşi direct, are puteri sporite ca

urmare a tratatelor de reformă – Tratatul de la

Lisabona ar extinde procedura de co-decizie în

aproape toate domeniile politice şi ar da

Parlamentului European ultimul cuvânt în stabilirea

bugetului, astfel sporindu-i în mod considerabil

influenţa (acest fapt trebuie privit ca un mod de a

întări democraţia, deoarece oamenii ar fi

reprezentaţi în mod direct de o instituţie mai

influentă). În al doilea rând, Comisia este privită de

„federalişti” ca organ legislativ şi ca având un rol

esenţial în procesul de luare a deciziilor şi de

concepţie a strategiilor (poate este important de

menţionat aici că dimensiunea Comisiei ar urma a fi

redusă la intrarea în vigoare a Tratatului de la

Lisabona, cu numirea preşedintelui în mai mare

măsură dependentă de rezultatul alegerilor, tot cu

scopul creşterii democraţiei). În al treilea rând, CEJ,

prin activitatea sa judiciară, are un mare grad de

libertate în luarea deciziilor privind competenţele în

UE precum şi în interpretarea legilor UE în

conformitate cu principiul subsidiarităţii – aceasta

este cu siguranţă o atribuţie de tip „federalist”. În

ultimă instanţă, UE a evoluat şi mai mult în direcţia

federalizării prin înfiinţarea Băncii Centrale şi a

monedei comune: „UE post-Maastricht s-a

transformat într-un fel de stat federal”44.

Sursa: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/3614/

2445951/1/sediu-ue.jpg

Devine foarte important, la acest punct, să

tratăm principiul fundamental al UE, principiul

subsidiarităţii. Acesta se referă la faptul că

autorităţile la nivelul UE pot legifera doar atunci

44 McKay, David. “Designing Europe: Comparative Lessons fromthe Federal Experience”, p.6.

când Statele Membre nu îşi pot atinge scopurile în

mod individual. În acest sens, articolul 5 al

Tratatului CE, menţionează următoarele:

„Comunitatea acţioneazã în limita competenţelor şi

a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În

domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivã,

Comunitatea nu intervine – conform principiului

subsidiaritãţii – decât în mãsura în care obiectivele

acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o

manierã suficientã de cãtre statele membre”.

Scopul principal al subsidiarităţii este să

garanteze că procesul de integrare respectă

diversitatea culturală a Statelor Membre şi că nu

se îndepărtează de cetăţean.45

Subsidiaritatea are rădăcinile în „Europa

modernismului timpuriu care nu era încă dominată

de un sistem de state naţionale pe deplin suverane

şi, ... de aceea este momentul să se înfiinţeze o

Uniune Europeană care să succeadă statelor

naţiuni”46. Noul Tratat de la Lisabona conferă

parlamentelor naţionale un rol mai important în

funcţionarea UE, ele având sarcina să garanteze

respectarea de către UE a principiului

subsidiarităţii. Pentru a vedea dacă subsidiaritatea

propagă evoluţia uniunii către o structură federală,

este util să facem referire la principiul „înrudit”, al

supremaţiei legii UE, care este piatra de temelie a

dreptului comunitar47. Potrivit acestui principiu,

legea UE prevalează asupra legii naţionale - acest

lucru ar avea sens dacă subsidiaritatea s-ar aplica în

cazul politicilor cum ar fi piaţa internă, care să fie

urmărite la nivel comunitar.

II. Evaluarea atribuţiilor în cadrul Uniunii

Europene

Tipuri de puteri legale

Atribuţiile în cadrul UE se împart între sferele

jurisdicţionale ale Statelor Membre şi autorităţile la

nivelul UE, cu respectarea principiului subsidiarităţii.

În acest sens, este relevant de văzut care sunt

tipurile de atribuţii care coexistă în UE.

Primul tip de putere legală este atribuţia

exclusivă UE. În aceste domenii, Statele Membre nu

au, a priori, capacitatea de a acţiona. De exemplu,

UE are capacitate exclusivă în politica monetară.

Acelaşi lucru este valabil în politica comercială cu

ţările din lumea treia şi în comerţul internaţional –

motiv pentru care UE este reprezentată în

Organizaţia Mondială a Comerţului, dat fiind că în

45 Lenaerts,Koen & Piet van Nuffel & Robert Bray(ed.).Constititional Law of the EU (2nd Ed.) p.10246 Hueglin, Thomas O. „Federalism, Subsidiarity and theEuropean Tradition: Some Clarifications”47 Kirchner, Christian „ Competence Catalogues and the Principleof Subsidiarity in the European Constitution”, p.73

63

acest domeniu posedă personalitate statală. Singura

restricţie aplicabilă aici este cea a

proporţionalităţii, respectiv faptul că metodele

alese de Comunitate în implementarea politicii sale

trebuie să fie compatibile din punct de vedere al

ariei de cuprindere şi scopului. Acest principiu este

supus interpretării CEJ şi, conform Tratatului de la

Lisabona, este avizat (prin mecanismul de notificare

prealabilă) de către parlamentele naţionale.

Al doilea tip de putere legală, este atribuţia

comună. Atât Statele Membre, cât şi UE

acţionează în aceste domenii politice, dar se aplică

principiul menţionat mai sus, al supremaţiei legii

UE. Acest tip de atribuţie se aplică în majoritatea

domeniilor politicii UE, cum ar fi agricultura,

infrastructura, politica alimentară, etc. Tot aici se

aplică şi principiul subsidiarităţii (în timp ce în

domeniile de competenţă exclusivă, Statele

Membre nu au nici un cuvânt de spus).

Al treilea tip de atribuţii este cel de putere

complementară sau de suport, în care ambele

niveluri de guvernare pot acţiona în mod egal şi

simultan (cum ar fi domeniul educaţiei – de exemplu

poate fi obligatoriu ca în cadrul programelor

naţionale de educaţie să se acorde studenţilor

europeni străini, burse, ca urmare a faptului că sunt

membri ai Uniunii; oricum, diviziunea atribuţiilor în

educaţie este incertă deoarece cooperarea în acest

domeniu poate întâmpina rezistenţă la nivel

naţional). Alt domeniu de putere complementară

este politica externă (ca şi domeniul taxării), care

este unul dintre cele mai dificile domenii abordabile

la nivelul UE (după cum s-a văzut cu câţiva ani în

urmă în problema trimiterii trupelor în Iraq). Acest

lucru pare ciudat dintr-o perspectivă federală clasică,

deoarece la crearea unei federaţii, cel mai important

element de pornire sunt de obicei relaţiile externe.

Oricum, în cadrul UE, acest domeniu politic rămâne

în principal la nivel naţional, iar vocile Statelor

Membre individuale rămân cele mai importante.

În final, a patra arie de atribuţii constă în

putere exclusivă a Statelor Membre, în domenii

ale politicii cum ar fi planificarea spaţială şi

integritatea teritorială, deşi chiar şi acestea au

fost atinse într-o măsură de jurisdicţia UE (de

exemplu, în cazul integrităţii teritoriale, Ciprul nu

are problema frontierelor clarificată, iar aceasta

este o problemă UE, nu doar exclusiv a statului).

Acelaşi lucru este valabil în domeniul securităţii

sociale, care nu mai este ferit de amestecul UE.

Aici trebuie luată în considerare şi altă

dimensiune – distincţia dintre atribuţiile interne şi

externe ale UE. Atribuţiile enumerate mai sunt

toate interne, ele reflectând distribuţia puterii între

cele două nivele de guvernare din interiorul UE.

Sursa: http://images.google.ro/bp3.blogger.com/.../S220/strategy.jpg

Aria de cuprindere şi efectele atribuţiilor

Sunt interesant de luat în considerare

beneficiile pentru Statele Membre şi Comunitate

care decurg din transferul de competenţe menţionat

mai sus. În primul rând, demarcarea competenţelor

descrise poate folosi la stimularea motivării48 pentru

obiectivele politice ale Uniunii. Astfel, Statele

Membre sunt constrânse de către deciziile Comisiei

şi ale CEJ, deoarece aceste instituţii au puteri de

implementare folosite pentru încurajarea sau

asigurarea respectării obiectivelor. Acest lucru este

accentuat de rolul Comisiei ca „paznic al tratatelor”

– o poziţie care nu doar îi conferă rolul de prim

legislator, din perspectivă federală, din cadrul UE,

dar măreşte şi credibilitatea UE (intern şi extern).

Astfel, Statele Membre îşi „leagă mâinile” colectiv

şi, ca efect general, acest lucru le dă un sentiment

de certitudine în cadrul Uniunii. Dezavantajul

delegării puterii către instituţiile UE constă în aceea

că guvernele naţionale pot folosi acest lucru ca

„perdea de fum” pentru justificarea în faţa

electoratului a unor politici nepopulare.

UE are o marjă de acţiune limitată datorită

principiului „transferului” de putere, fapt care

face dificilă armonizarea unor politici (lăsând la o

parte aparenta reticenţă a cetăţenilor UE faţă de

armonizare şi omogenizare). Din acest punct de

vedere UE este diferită faţă de un „stat” federal

prin aceea că puterile sale decurg doar din

principiul atribuirii de puteri. Acest fapt

contrastează puternic cu Statele Membre, care,

ca părţi în dreptul internaţional au competenţe

legale, judiciare, politice. Mai mult, cei doi piloni

inter-guvernamentali ai UE sunt Politica Externă şi

de Securitate Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri

Interne (JAI) – conform acestor piloni, Comisia,

Parlamentul European, şi CEJ au mai puţină

autoritate decât în cadrul pilonului CE. Acest

lucru face ca UE să fie aparent mai inter-

48 Tallberg, Jonas (2002). “Delegation to SupranationalInstitutions: Why, How and with what Consequence?”

64

guvernamentală, ceea ce reprezintă un pas înapoi

faţă de federalism (şi supranaţionalism în

general), ca şi un pas înapoi major în ce priveşte

procesul de integrare.

Astfel, în concordanţă cu principiul atribuirii

de puteri prevăzut în tratatul CE, Comunitatea

poate acţiona doar dacă există o bază legală.

Oricum, UE are de asemenea puterea de a acţiona

pentru îndeplinirea obiectivelor comunitare, chiar

dacă ele nu sunt menţionate explicit în Tratat

(Art. 308)CE. În practică, baza legală conferită de

această atribuţie suplimentară prevăzută în

articolul sus-menţionat, ca şi cazuistica CEJ,

ilustrează faptul că „principiul puterilor

transferate, în practică, a pus puţine limite

acţiunii Comunităţii”49.

Sursa: http://www.taurillon.org/local/cache-vignettes/

L189xH189/arton1753-6d368.jpg

Mai mult, fiecare tratat de reformă a

Uniunii care a urmat, a transformat din ce în ce

mai multă putere şi competenţe la nivelul UE. De

asemenea, supremaţia legii UE şi doctrina

„puterilor implicite” (puterea Comunităţii de a-şi

urmări atingerea obiectivelor, chiar dacă acest

lucru nu este menţionat specific în tratatele

fondatoare), permit UE să atragă o proporţie tot

mai mare de competenţe, fapt care aduce în

discuţie ideea legitimităţii UE.

Această doctrină a „puterilor implicite” este

în contradicţie cu cea a „puterilor limitate”,

conform căreia Comunitatea poate deriva o bază

legală numai din atribuţiile conferite în mod

explicit de către Tratate.

Ambele doctrine sunt compatibile cu

principiul subsidiarităţii, dat fiind că primul

principiu are sens dintr-o perspectivă

„funcţională” (Comunitatea trebuie să aibă

capacitatea de a regla în mod eficient

domeniile de politică comună prin armonizarea

legislaţiei la nivelul UE), iar cel din urmă are

49 Lenaerts, Koen & Piet van Nuffel & Robert Bray (ed.).Constitutional Law of the EU (2nd Ed.) p.102

sens dintr-o perspectivă mai „strictă”,

interguvernamentală.

Oricum, nu este atât de important să se

aleagă una dintre cele două doctrine – mai

degrabă este importantă limitarea alocării de

puteri unor sfere de activitate în care şi Statele

Membre joacă un rol important, astfel încât să se

prevină eroziunea atribuţiilor limitate de către

Comunitate la Statele Membre.

Dat fiind că nu există în măsură suficientă

un „mecanism de control” asupra puterii

instituţionale a UE, există pericolul erodării

jurisdicţiilor naţionale şi, în consecinţă, al

adâncirii deficitului democratic. Din nou, este util

aici să remarcăm rolul controlului judiciar în

procesul de împărţire a atribuţiilor. CEJ, prin

acţiuni judiciare, poate acoperi „goluri” în

legislaţie şi impune Statelor Membre

implementarea (sau anularea) anumitor politici.

Aceasta este ceea ce am văzut în cazuistica CEJ,

care a implementat un număr de doctrine

„ireversibile” în structurile UE.

Între aceste doctrine, care sunt de asemenea

caracteristici „federale”, există şi principiul

efectului direct, al supremaţiei legislaţiei UE şi al

creării unor drepturi legale aplicabile la nivel

individual, pe baza dreptului comunitar (în general

instituţiile au în vedere „persoana” mai degrabă

decât statul, acordând tot mai multe drepturi la

nivel individual). Legat de aceasta, J. H. H. Weiler

argumentează că, la acest punct, Statele Membre

au transferat deja atât de mult din suveranitatea

lor la nivel UE, încât nu mai este suficient să ne

bazăm pe guvernele naţionale pentru ca procesul

de democratizare să se deruleze50 - aranjamentele

instituţionale trebuie să pună mai mult accent pe

nivelul de acţiune şi legitimitate UE.


Hooghe, L. and Marks, G. - “European Union?”, EU

Studies Association. May 17-19, 2007.

Kirchner, C. - “Competence Catalogues and the

Principle of Subsidiarity in the European Constitution”.

Constitutional Political Economy. Volume 8, Number 1,

March 1997. pp. 71-87.

McKay, D. - “Designing Europe: Comparative Lessons from

the Federal Experience”. Oxford University Press, 2001.

Irina BUGA

Jurist

50 Weiler, J.H.H. “The State “Uber Alles”: Demos, Telos andthe German Maastricht Decision”.

65

Noi perspective în aplicarea efectivă alegislaţiei comunitare în urma Strategieipentru o reglementare mai bună la niveluladministraţiei publice centrale 2008-2013

1. Aspecte generale

Competitivitatea în domeniul administraţiei

publice centrale a devenit una dintre priorităţile

instituţiilor Uniunii Europene (UE) în acest moment.

În cadrul statelor membre, se constată o creştere

semnificativă a sarcinilor administrative, astfel incît

se doreşte ca autorităţile publice din statele membre

să-şi revizuiască procedurile interne astfel incît să fie

mai aproape de cetăţean şi de mediul privat.

Comunicarea Comisiei (2007) 23 ‚Programul

de acţiune pentru reducerea sarcinilor

administrative în Uniunea Europeana” este o

strategie care are ca scop coordonarea acţiunilor

statelor membre, pentru atingerea unui nivel cît

mai sporit de competitivitate în cadrul

administraţiei publice la nivelul Uniunii.

Demersurile instituţiilor europene în acest sens

nu au ramas fără ecou în România, astfel incît la

iniţiativa Secretariatului General al Guvernului (SGG)

şi a Departamentului pentru Afaceri Europene (DAE) a

fost iniţiată Strategia pentru o reglementare mai

bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008-

2013, cunoscută şi sub numele de Better Regulation.

În concret, programul urmăreşte

fundamentarea reglementarilor, reducerea

sarcinilor administrative, simplificarea procedurilor

administrative, simplificarea legislaţiei naţionale şi

aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare.

Procesul se va realiza în două etape: una

dintre ele, coordonată de SGG împreună cu alte

instituţii de la nivel central, se referă la susţinerea

mediului de afaceri prin creşterea competitivităţii,

iar cea de a doua, coordonată de MIRA, vizează

direct cetăţenii prin reducerea sarcinilor

administrative şi a procedurilor impuse acestora în

legatură cu administraţia.

Vom insista în cele ce urmează pe

problemele care ţin de aplicarea efectivă a

dreptului comunitar în România.

2. Aplicarea efectivă a dreptului comunitar în

România

Procesul de aplicare al dreptului comunitar

este deosebit de important deoarece numai printr-o

transpunere adecvată a dispoziţiilor acquisului

comunitar se pot atinge scopurile pentru care au

fost emise legile europene.

Cu privire la aplicarea dreptului comunitar, în

literatura de specialitate se menţionează că această

procedură este guvernată în special de două principii:

o prevedere natională nu poate îngreuna excesiv sau

face imposibilă aplicarea normei comunitare

(cerinta eficienţei), iar prevederile din dreptul

naţional care reglementează procedura de aplicare a

dreptului comunitar nu pot fi mai dezavantajoase

decît cele care reglementează cazurile

naţionale(principiul echivalenţei51).

Sursa: http://en.euabc.com/media/scaled/H10Hn7.gif

În acelaşi timp, alţi autori subliniază

importanţa şi a altor principii după care se aplică

dreptul comunitar în statele membre, respectiv

principiul cooperarii loiale şi principiul

autonomiei statelor membre52.

Alinierea legislaţiei României la acquis-ul

comunitar a început dinaintea aderării ţării noastre

la UE odată cu semnarea Acordului European

instituind o asociere între România şi Comunităţile

Europene şi statele membre ale acestora semnat la

Bruxelles la 1 februarie 1993, cînd România a

trebuit să inceapă adaptarea sistemului legislativ

naţional la realităţile dreptului european.

Ministerul Integrării Europene (MIE) a creat

cadrul instituţional necesar pentru a asigura aplicarea

legislaţiei UE în peisajul legislativ intern, prin

monitorizarea acţiunilor instituţiilor administraţiei

publice centrale prin care acestea şi-au asumat

reglementările comunitare din domeniul lor de

competenţă, astfel incît să creeze compatibilitate

între sistemul nostru de drept şi cel european.

MIE, a avut ca şi competenţe principale în

această materie, avizarea proiectelor de acte

normative naţionale cu relevanţă comunitară, cît şi

comunicarea către Comisie a măsurilor naţionale de

transpunere a directivelor comunitare.

După aderarea României la UE, DAE a preluat

atribuţiile MIE, în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei

comunitare în relaţie cu instituţiile din administraţia

publică centrală. Pentru o aplicare cît mai corectă a

legislaţiei comunitare, structura nou infiinţată a

51 Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu- Dreptul UniuniiEuropene, Ed. CH Beck, Bucureşti 2007, pag 9752 Augustin Fuerea – Drept comunitar european, Parteagenerală, Ed. All Beck, Bucureşti 2001, pag 177-179

66

urmărit în special următoarele aspecte: transpunerea

cît mai corectă şi fidelă a directivelor, realizată prin

măsuri naţionale de transpunere eficiente; o relaţie cît

mai bună şi transparentă cu Instituţiile UE, în special

cu Comisia prin notificarea măsurilor naţionale de

transpunere care să evite declanşarea de către

Comisie a infringementului; interpretarea şi aplicarea

corectă a legislaţiei, astfel încît România să nu fie

chemată în faţa instanţelor comunitare pentru

nerespectarea obligaţiilor de stat membru; elaborarea

unei metodologii pentru reprezentarea juridică a

României în faţa instanţelor comunitare în ceea ce

priveşte aplicarea legislaţiei comunitare; cu privire la

Piaţa Internă, a fost înfiinţat centrul naţional SOLVIT,

mecanism necontencios pentru soluţionarea

problemelor legate de aplicarea dreptului comunitar

aferent pieţei interne.

Sursa: http://www.europe.bg/upload/docs/2_solvit3.jpg

În procesul de aplicare a legislaţiei

comunitare, România a înregistrat o creştere a

calităţii transpunerii legislaţiei, însă sistemul ar

putea fi imbunătăţit.

Strategia pentru o reglementare mai bună,

consemnează anumite deficienţe în ceea ce priveşte

aplicarea dreptului comunitar la nivel naţional.

Un prim dezavantaj ar constitui calitatea

legislaţiei, care nu permite aplicarea directă a multor

regulamente europene. Multitudinea de acte

juridice, emise pentru aplicarea regulamentelor

comunitare, încarcă sistemul legislativ, diminuînd

eficacitatea aplicării legii în general.

Un alt aspect negativ ar fi calitatea

transpunerii directivelor, astfel multe directive

nu sunt transpuse în cel mai fericit mod, mai mult

modalitatea în care se face notificarea către

Comisia Europeană ar putea fi optimizată.

Cu privire la mecanismul SOLVIT, există

deficienţe în ceea ce priveşte sesizarea acestei

instituţii, multe cereri neîndeplinind condiţiile de

admisibilitate, mai mult, datorită calităţii

solicitărilor, centrul nu poate să soluţioneze

cazurile, activitatea fiind îngreunată.

Institutiile din administraţia publică

centrală din România au de asemenea probleme

în ceea ce priveşte evitarea cazurilor de

infringement, sau de aducere a României în faţa

instanţelor comunitare, datorită neîndeplinirii

obligaţiilor de stat membru, mai mult decat atît,

ar putea fi imbunătăţită şi calitatea reprezentării

României în faţa instanţelor comunitare.

Strategia pentru o reglementare mai bună

cuprinde o serie de măsuri pentru o aplicare efectivă

a dreptului comunitar mult mai eficientă. Acest

aspect este deosebit de important şi trebuie luat ca

atare de către instituţiile autorizate din România,

deoarece o transpunere deficitară a dreptului

comunitar ar putea atrage sancţionarea României în

faţa Curtii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a

Tribunalului de Primă Instanţă, consecinţele politice,

financiare şi juridice fiind grave.


cuprinde şi o serie de direcţii de acţiune care să

imbunătăţească semnificativ calitatea aplicării

efective a legislaţiei comunitare.

DAE este instituţia care coordonează şi

monitorizează activitatea naţionala în materia

aplicării efective a dreptului comunitar.

3.Măsurile strategiei pentru îmbunătăţirea

aplicării dreptului comunitar

Avînd în vedere demersul nostru,

consideram oportună descrierea pe scurt a

acestor măsuri, datorită relevanţei pe care o au

în vederea aplicării legislaţiei comunitare.

3.1 Perfecţionarea mecanismului de transpunere

a directivelor comunitare

DAE va elabora o metodologie care va

cuprinde principalele principii care vor guverna

transpunerea corectă a directivelor prin măsuri

naţionale eficiente care să asigure integrarea

dispoziţiilor acestora în peisajul legislativ românesc.

Printre măsurile preconizate se va regăsi

asumarea transpunerii directivelor încă din faza de

proiect a acestora. Acest aspect este deosebit de

important, deoarece numai printr-o cunoastere cît

mai bună a actelor comunitare se pot alege cele mai

eficiente metode de aplicare a directivelor.

În acest fel se va putea face o evaluare realistă a

impactului pe care viitoarea directivă îl va avea la

nivel naţional şi se vor putea găsi din timp măsurile

efective de implementare a dispoziţiilor sale.

Demersurile de transpunere a directivei vor trebui

iniţiate încă de la intrarea în vigoare a directivei, iar

actul juridic de transpunere va trebui să fie în consens

cu dispoziţiile legale privind tehnica legislativă la

elaborarea actelor naţionale de transpunere.

Strategia face referire şi la faptul că în

actul de transpunere nu trebuie să se introducă

sarcini adminstrative suplimentare care să

îngreuneze aplicarea directivelor.

67

DAE are un rol deosebit în transpunerea

directivelor prin Planul naţional privind

transpunerea directivelor şi notificarea măsurilor

naţionale de transpunere.

3.2 Asigurarea cadrului juridic necesar

aplicării regulamentelor comunitare

În ceea ce priveşte aplicarea

regulamentelor, se va urmări ca şi în aplicarea

directivelor, ca regulamentul să fie urmărit încă

din faza de proiect de către instituţiile abilitate,

să se facă o evaluare a impactului pe care îl va

genera regulamentul şi ca un alt aspect

important, se va urmări ca regulamentul să fie

aplicat în mod direct în legislaţie pentru a nu

spori sarcinile şi actele administrative, eliminarea

acestora fiind un scop principal al strategiei.

DAE va monitoriza măsurile pentru aplicarea

directă a regulamentelor, întocmind un raport anual.

3.3 Consolidarea mecanismului SOLVIT

Conform Strategiei, şi în cazul mecanismului

SOLVIT, DAE va avea rolul esenţial de a promova

mecanismul, astfel încît să se reducă numărul de

cereri adresate în mod eronat acestei institutii.

Politica DAE în acest domeniu se va realiza

prin soluţionarea la termen a cazurilor adresate

către SOLVIT şi instrumentarea corectă şi în

termen a tuturor cazurilor cu care centrul SOLVIT

România este sesizat ca centru de origine.

3.4 Perfecţionarea sistemului de prevenire şi

soluţionare a problemelor legate de aplicarea

dreptului comunitar

DAE va monitoriza aplicarea corectă a

metodologiei privind reprezentarea României în

procedurile în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă.

Acest aspect are o importanţă deosebită

deoarece gestionarea relaţiei cu justiţia comunitară

constitue un element esenţial pentru un stat membru,

astfel o gestionare defectuasă ar îngreuna situaţia

României din punct de vedere economic şi politic.

4. Concluzii


oferă soluţii viabile pentru o administraţie publică

modernă, deschisă faţă de cetăţean şi faţă de

mediul de afaceri.

Sistemul legislativ încărcat, sarcinile

administrative exagerate şi aplicarea defectuasă a

dreptului comunitar, sunt deficienţe cu care ne

confruntăm şi pe care trebuie să le înlăturăm

astfel încît sistemul public românesc să se apropie

de cerinţele unei administraţii publice moderne,

strategia fiind concepută pentru o perioadă de

cinci ani, respectiv din 2008 pînă în 2013.

Sursa: www.sc.europa.eu/betterregulation/index_eu.htm

Cît priveşte aplicarea dreptului comunitar, în

special, trebuie să se conştientizeze importanţa

principiilor emise de Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene, printre care principiul

supremaţiei dreptului comunitar sau al aplicării

directe a dreptului comunitar în sistemul legislativ

al statelor membre. Jurisprudenţa Curţii şi a

Tribunalului de Primă Instanţă s-a manifestat tot în

acest sens, astfel încît reducerea sarcinilor

administrative este în consens cu spiritul legislaţiei

comunitare, care nu trebuie să fie o povară pentru

dreptul intern al statelor membre, ci să se aplice

astfel încît să se realizeze scopurile UE.

Cazurile numeroase în care România este

chemată în faţa justiţiei comunitare pentru

neîndeplinirea obligaţiilor, sau pentru

transpunerea defectuasă a instrumentelor

comunitare, denotă faptul că în ţara noastră,

relaţia cu societatea internaţională nu

funcţionează la parametrii pe care îi dorim.

Aplicarea efectivă a dreptului comunitar,

constitue aşadar, o prioritate pentru instituţiile

administraţiei publice centrale, care vor trebui

să-şi concentreze eforturile pentru a îmbunătăţi

calitatea transpunerii legislaţiei comunitare.

Bibliografia selectivă:

Cursuri, Monografii:

Gornig G., Rusu I.- Dreptul Uniunii Europene, Ed.

CH Beck, Bucureşti 2007;

Fuerea A.- Drept comunitar european. Partea

generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;

Octavian Manolache- Drept comunitar, Ed. All

Beck, Bucureşti 2004.

Legislaţie:

Comunicarea Comisiei (2007) 23 ‚Programul de acţiune

pentru reducerea sarcinilor administrative în UE”;

Strategia pentru o reglementare mai bună la

nivelul administraţiei publice centrale 2008-2013.

Radu Ştefan PĂTRU


Unitatea de Politici Publice

Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile

68

Europa înseamnă Europeana

Cea mai interesantă iniţiativă a Uniunii

Europene din ultimul timp a trecut puţin

remarcată în spaţiul public românesc ( chiar şi

cel cultural, direct vizat). În ziua de 21

noiembrie a.c. a fost lansat pentru scurt timp

portalul electronic Europeana, o bibliotecă

europeană multimedia.

Sursa: http://www.csinews.net/IntheNews/images/DL3.jpg

Succesul acestei initiaţive nu era aşteptat

nici măcar de administratorii acestui proiect

astfel că, în urma accesării site-ului

(www.europeana.eu) de aproape zece milioane

de vizitatori în intervalul primei ore de la

lansare această pagină de internet s-a blocat.

Nu ne miră faptul că acest proiect a început cu

stângul având în vedere importanţa acordată

culturii de către Comisia Europeană, mult mai

interesată de bunăstarea materială a

europenilor, mai ales în aceste vremuri de criză

globală, decât de supravieţuirea şi dezvoltarea

culturală bazată pe valorificarea bogatei

tradiţii culturale europene. Avem şi

precedentul înlăturării oricăror referinţe

creştine în geneza Europei din preambului

Tratatului de Instituire a unei Constituţii pentru

Europa, fapt care poate că a contribuit la

ruşinosul eşec al adoptării acestui document

important, căci deh, dacă Dumnezeu nu te

ajută poţi trece toate principiile democratice

din lume, tot nu serveşte la mare lucru (limba

română are o minunată expresie: frica de

Dumnezeu).

Ce înseamnă însa Europeana? Pur si simplu

o gigantică bibleotecă on-line europeană prin

care se inaugurează noi modalităţi de explorare

a patrimoniului european: printr-un portal web

disponibil în toate limbile U.E., amatorii de

artă, literatură, ştiinţă, politică, istorie,

arhitectură, muzică sau cinema vor putea

accesa rapid şi gratuit cele mai mari colecţii şi

capodopere din Europa reunite într-o singură

bibliotecă virtuală. Din 2010, biblioteca va pune

la dispoziţie milioane de opere reprezentând

bogata diversitate culturală a Europei şi va

cuprinde zone interactive pentru comunităţile

interesate de anumite teme. Uniunea

Europeană va cheltui două milioane de euro pe

an în acest scop în perioada 2009–2011. În

acelaşi timp, Comisia intenţionează să atragă

participarea sectorului privat în vederea

extinderii ulterioare a bibliotecii digitale

europene. Înfiinţarea bibliotecii digitale

Europeana a fost susţinută printr-o rezoluţie

adoptată cu o majoritate covârşitoare de

Parlamentul European în septembrie 2007.

La adresa www.europeana.eu utilizatorii

internetului din întreaga lume vor găsi peste

două milioane de cărţi, hărţi, înregistrări,

fotografii, documente de arhivă, tablouri şi

filme din

bibliotecile naţionale şi instituţiile culturale ale

celor 27 de state membre ale UE. După

blocarea site-ului la adresa sus-menţionată

apare un mesaj prin care utilizatorii sunt

informaţi că site-ul nu funcţionează, ca urmare

a accesărilor record cu care s-a confruntat.

Administratorii promit că vor reveni la mijlocul

lunii decembrie cu o versiune adaptată

cerinţelor numeroşilor vizitatori.

„Europeana îmbină avantajul competitiv

european în domeniul tehnologiilor comunicaţiei

şi reţelelor cu bogăţia patrimoniului nostru

cultural”, a declarat José Manuel Barroso,

preşedintele Comisiei Europene. „Europenii vor

putea accesa de acum cu uşurinţă, repede şi într-

un singur spaţiu incredibilele resurse ale marilor

noastre colecţii.

Sursa: http://www.tiltonschoollibrary.org/images/novelcsft.jpg

Europeana este mult mai mult decât o

bibliotecă. Este o adevărată forţă inspiratoare,

un imbold pentru europenii secolului al XXI-lea

să se întreacă în creativitate cu unii din cei mai

inventivi înaintaşi, cum ar fi marile

http://www.europeana.eu/


69

personalităţi ale Renaşterii. Închipuiţi-vă numai

ce posibilităţi oferă studenţilor, erudiţilor,

iubitorilor de artă faptul de a avea la

dispoziţie, de a putea combina şi cerceta online

comorile culturale ale tuturor statelor membre.

Se demonstrează astfel cu pregnanţă faptul că

în centrul integrării europene stă cultura.”

Europeana le permite celor interesaţi să

caute şi să navigheze simultan prin colecţiile

digitalizate ale bibliotecilor, arhivelor şi

muzeelor europene. Prin urmare, utilizatorii

pot cerceta diverse teme fără să caute şi să

viziteze o multitudine de site-uri şi resurse.

Google-ul nu este soluţia cea mai eficientă în

multe cazuri când este nevoie de obţinerea

unor informţii mai complexe. Proiectul iniţiat

de Comisie în 2005 a fost realizat în strânsă

colaborare cu bibliotecile naţionale şi alte

organisme culturale ale statelor membre,

precum şi cu sprijinul consistent al

Parlamentului European. Comisia Europeană a

început să lucreze la digitalizarea şi

accesibilitatea online a materialelor culturale

încă din anul 2000. În următorii cinci ani,

Comisia a cofinanţat proiecte de cercetare şi a

stimulat o mai bună colaborare între statele

membre care doreau să-şi pună patrimoniul

cultural online.

Sursa: http://www.schule.de/schulen/wvs/projekte/comenius

/bilder/european-library2.gif

Găzduită de Koninklijke Bibliotheek,

biblioteca nationala olandeza, Europeana este

administrată de Fundaţia pentru Biblioteca

Digitală Europeană, care reuneşte principalele

asociaţii europene de biblioteci, arhive, muzee,

arhive audiovizuale şi instituţii de cultură.

Peste o mie de aşezăminte culturale de pe tot

cuprinsul Europei au oferit materiale pentru

acest proiect. Muzeele europene, inclusiv

Louvre din Paris şi Rijksmuseum din Amsterdam,

au pus la dispoziţie tablouri şi obiecte din

colecţiile lor în format digital. Arhivele

diferitelor state au contribuit cu documente

naţionale importante, iar Institutul Naţional al

Audiovizualului din Franţa a furnizat 80 000 de

înregistrări de emisiuni reprezentative pentru

sec. al XX-lea, începând cu primele imagini

filmate pe câmpurile de luptă din Franţa în

1914. Bibliotecile naţionale de pe întregul

continent participă cu manuscrise şi tipărituri,

inclusiv exemplare digitale ale unor cărţi

celebre, care au dăruit lumii noi idei.

În 2009-2010, prin intermediul

programului de cercetare al UE, se vor finanţa

noi studii asupra bibliotecilor digitale, în

valoare de circa 69 de milioane de euro. În

aceeaşi perioadă, sectorul despre societatea

informaţională din Programul pentru

Competitivitate şi Inovare va aloca aproximativ

50 de milioane de euro pentru ameliorarea

accesului la patrimoniul cultural şi ştiinţific

european. Din păcate doar Institutul de

Memorie Culturală(http://www.archweb.cimec.ro/

e_default.htm) este partenerul din România

menţionat pe site-ul Europeana spre deosebire

de alte state membre care au o reprezentare

mult mai consistentă, în special din partea

Bibliotecilor Naţionale. Ne-am fi aşteptat să

regăsim cel putin Biblioteca Centrală

Universitară (B.C.U.) sau Biblioteca Naţională.

Iniţiativei Comisiei Europene s-au alăturat şi

state care nu fac parte din Uniunea Europeană

dar care sunt parţi componente ale culturii

europene precum Islanda şi Norvegia. Aşteptând

cu nerăbdare redeschiderea site-ului (nici nu

stim daca ar fi mai înţelept să-l accesăm din

ianuarie pentru a nu-l bloca din nou de data

asta cu 20 de milioane de accesări....) este de

apreciat acest nou element

(www.europeana.eu) care va facilita

comunicarea si studiul imensului patrimoniu

cultural european, un instrument util multor

categorii de oameni implicaţi în diverse domenii

de activitate.

Codruţ CONSTANTINESCU


Prefectura Prahova


70

I. AGENDA PRINCIPALĂ:

Energie: Avertisment de la UE. Comisia Europeană a declanşat a doua etapă a procedurii de infringement – încălcareadreptului comunitar – împotriva României în sectorul energiei. Ţara noastră a depăşit termenul-limită, 24 februarie,pentru transpunerea în legislaţia naţională a directivei europene care garantează siguranţa aprovizionării cuelectricitate. Ministerul Finanţelor a transmis Parlamentului solicitarea de a include aceste modificări în Legeaenergiei electrice 13/2007 şi în Legea gazelor 351/2004, însă până acum aceste modificări nu au fost adoptate. Dacăaceste proiecte nu vor fi votate rapid, CE va aduce România în faţa Curţii Europene de Justiţie. (Jurnalul naţional)

Fitch: România nu va adopta euro până în anul 2015, deoarece are nevoie de timppentru obţine convergenţa reală şi nominală. Autorităţile române şi-au stabilit ca obiectivsă intre în zona euro în 2014. "Adoptarea euro nu este o perspectivă pe termen scurtpentru România, deoarece statul are nevoie de mai mult timp pentru a obţineconvergenţa reală şi nominală. Fitch nu anticipează că România va adopta euro până în2015", se arată într-un raport al Fitch. O condiţie a tranziţiei la moneda euro estemenţinerea monedei naţionale în mecanismul european al ratelor de schimb (ERM II)pentru o perioadă de doi ani. (Adevărul)

UE va accelera finanţarea proiectelor regionale. Comisa Europeană va accelera plăţilecătre statele membre din unele fonduri destinate dezvoltării regionale şi ajutării inserţieiprofesionale, în cadrul unui plan european de relansare. Suma totală a politicii de

coeziune UE pentru această perioadă este de 348 miliarde de euro. Banii provin de la Fondul european de dezvoltareregională, care susţine realizarea infrastructurilor şi investiţiilor în producţiile care creează locuri de muncă, şi din Fondulsocial european, care finanţează proiecte de inserţie profesională şi de formare. (Adevărul)

Barroso a anunţat planul de relansare economică a UE. Proiectul prevede alocarea a 200 de miliarde euro în doi ani,în 2009 şi 2010. Principalele prevederi: plan de relansare bugetară coordonat la nivelul întregii Uniuni Europene, cifrat în total la 200 miliarde euro,

ceea ce reprezintă 1,5% din PIB-ul european. Acţiunile decise trebuie să fie "temporare, ţintite şi coordonate". plan de relansare bugetară coordonat la nivelul întregii Uniuni Europene, cifrat în total la 200 miliarde euro,

ceea ce reprezintă 1,5% din PIB-ul european. Acţiunile decise trebuie să fie "temporare, ţintite şi coordonate". extinderea cu circa 15 miliarde euro anual, în următorii doi ani, a posibilităţii Băncii Europene de

Investiţii (BEI) de a acorda împrumuturi.recomandarea ca Banca Centrală Europeană (BCE) să decidă "noireduceri ale dobânzii cheie", în contextul temperării presiunilor inflaţioniste.

- aplicarea "flexibilă" a Pactului de Stabilitate european, care limitează deficitele publice naţionale. Planurile derelansare bugetară trebuie să dureze "cel mult" doi ani (2009-2010), perioadă în care guvernele vor putea conta peclemenţa oficialilor de la Bruxelles. După terminarea perioadei, guvernele vor fi obligate să îşi diminueze deficitele.

- planul de susţinere a sectorului auto, pentru încurajarea producţiei şi achiziţiei a unor maşini mai ecologice, decătre consumatori. (Adevărul)

VEŞTI RELE: UE a intrat în recesiune. Economia Uniunii Europene a intrat în prima recesiune după 15 ani decreştere continuă. Produsul Intern Brut a coborât cu 0,2% în trimestrul trei faţă de trimestrul anterior. Liderii celormai mari naţiuni se întâlnesc la Washington pentru a discuta modalităţile de limitare a crizei. (Jurnalul naţional)

CE pregăteşte un program de 130 miliarde de euro pentru stimularea economiilor statelor membre. ComisiaEuropeană pregăteşte un program de 130 de miliarde de euro pentru stimualrea economiilor celor 27 de state aleUniunii Europene, a declarat ministrul german al Economiei, Michael Glos, citat de Reuters. "În total, vor fiimplicate fonduri de 130 de miliarde de euro", a afirmat Glos. Statele membre vor contribui cu echivalentul a 1%din Produsul Intern Brut (PIB), astfel că Germania, cea mai mare economie a Europei, va participa cu 25 de miliardede euro, a precizat el. Planul ar putea fi finalizat la 26 noiembrie şi va fi discutat de şefii de stat ai ţărilor UE la 10decembrie, potrivit ediţiei online a publicaţiei Spiegel. (Mediafax)

România este pe penultimul loc din UE, după nivelul salariului minim. Salariul net minim lunar stabilit prin legeîn România este, în 2008, de 137 euro (500 lei). Acest lucru plasează statul român la coada clasamentului în cadrulUniunii Europene (UE) în funcţie de nivelul câştigului minim reglementat, arată datele publicate astăzi de Eurostat.Cu toate acestea, salariul minim legal a crescut în România de aproape patru ori din 2000 până în 2008, de la 35euro pe lună (70 lei) până la 137 euro pe lună (500 lei). (Adevărul)

THE ECONOMIST / Eforturile României în combaterea corupţiei sunt ineficiente. Eforturile de combatere acorupţiei în noile state membre UE au stagnat sau au înregistrat un regres, iar ţări precum Slovenia, România,Letonia sau Cehia şi-au închis agenţiile anticorupţie sau le-au diminuat autoritatea, comentează The Economist.Eforturile de combatere a corupţiei depuse de România şi Bulgaria sunt ineficiente, afirmă publicaţia britanică înediţia electronică. Deşi se confruntă cu un val de violenţe din partea grupurilor mafiote, Croaţia se îndreaptă cupaşi repezi spre aderarea la UE. Perspectiva aderării la UE a încurajat elita din noile ţări membre să declare căsusţine combaterea corupţiei, dar fără să facă nimic în acest sens. Odată condiţia eliminată, presiunea scade,comentează The Economist. Eforturile de a forma oficiali şi de a crea structuri corespunzătoare par să nu aibă nici

Sursa : http://www.rfi.ro/images/revista_presei_rom.jpg

71

un efect sau doar unul limitat. Astfel, agenţiile şi oficialii desemnaţi să combată corupţia sunt la fel de slabi,corupţi sau incompetentţi ca şi cei pe care ar trebui să îi urmărească. (Jurnalul naţional)

CE: România va ieşi de sub monitorizarea pe justiţie când vor fi îndeplinite toate obiectivele. Mecanismul decooperare şi verificare în domeniul justiţiei şi luptei anticorupţie va fi menţinut până când vor fi îndeplinite toateobiectivele de referinţă - a fost mesajul transmis de secretarul general al CE, valabil şi pentru România, a declaratMark Gray, purtător de cuvânt CE, citat de NewsIn. România şi-a asumat, odată cu aderarea la UE, îndeplinirea apatru obiective de referinţă (benchmarks), Comisia Europeană neconstatând în niciunul dintre rapoartele de pânăacum suficiente progrese pentru a elimina vreunul dintre obiective. Astfel, România trebuie să asigure un procesjudiciar mai transparent şi mai eficient, printr-o responsabilizare crescută a Consiliului Superior al Magistraturii,precum şi să monitorizeze impactul aplicării noilor coduri de procedură civilă şi penală. Al doilea obiectiv dereferinţă cere monitorizarea nou înfiinţatei Agenţii Naţionale de Integritate, "care să emită hotărâri cu caracterobligatoriu pe baza cărora să se poată aplica sancţiuni disuasive". Obiectivul numărul trei prevede "continuareaseriei de anchete profesioniste şi imparţiale în cazuri de corupţie la nivel înalt. (Adevărul)

Programul UE/Bulgaria pierde sute de milioane de euro. În pofida aşteptărilor optimiste ale liderilor bulgari, CE aretras acreditările a două agenţii pe lângă ministerele Finanţelor şi Dezvoltării Regionale care administrau fondurile încadrul Programului PHARE. Aceasta echivalează cu pierderea definitivă a peste 220 de milioane de euro. Continuă săfie blocate alte 340 de milioane de euro cu şanse tot mai mici de a fi dezgheţate, a declarat purtătoarea de cuvânt acomisarului pentru Extindere, Oli Renn. Decizia reprezintă o reacţie la cazurile de corupţie, conflict de interese şi laabuzurile cu bani europeni. Sumele contractate până acum de companiile bulgare vor trebui acoperite din bugetul destat. Programul PHARE se încheie în Bulgaria în finele lunii noiembrie. “Sperăm că Bulgaria va aplica măsuri de urgenţăîn vederea îmbunătăţirii sistemului de administrare a fondurilor europene”, a declarat aceasta, adăugând că pânăacum din Sofia n-au venit decât promisiuni, fără rezultate concrete. (Jurnalul naţional)

România primeşte peste 768 de milioane de euro avans din fondurile europene pentru relansare economică.Pentru a ajuta statele membre să facă faţă actualei crize economice şi să implementeze măsurile recomandat înPlanul de relansare economică prezentat la 26 noiembrie, Comisia Europeană are în vedere alocarea în avans asumei de 11,25 miliarde de euro din fondurile Uniunii Europene pentru anul 2009, a anunţat, joi, comisaruleuropean pentru politici regionale, Danuta Hubner. (Ziua)

UE contra expulzării. Comisia Europeană (CE) nu aprobă expulzarea sistematică a românilor fără venit din ţăriprecum Italia. Anunţul vine din partea comisarului pentru Justiţie, Jacques Barrot, a relatat agenţia NewsIn, citatăde site-urile de ştiri. Oficialul european a mai precizat că măsura anunţată de guvernul italian, de a expulzacetăţenii comunitari care nu pot dovedi că au un venit, ar fi în contradicţie cu legislaţia UE. (Jurnalul naţional)

II. AGENDA SECUNDARĂ:

România nu a cheltuit niciun euro din fondurile UE pentru mediu. La doi ani după aderarea la Uniunea Europeană,România a contractat, prin proiecte, 950 de milioane de euro din cele 5,5 miliarde destinate investiţiilor de mediu,dar nu a folosit niciun cent. Autorităţile nu au depus niciun proiect pentru gestionarea deşeurilor, reabilitarea CET-urilor, protecţia împotriva inundaţiilor şi stoparea eroziunii costiere. România are nevoie de investiţii de mediu deaproximativ 30 de miliarde de euro pentru a se conforma standardelor europene până în 2018, când expiră toateperioadele de tranziţie negociate cu Comisia Europeană. Un instrument foarte important pentru acoperirea acestuinecesar financiar îl constituie Programul Operaţional Sectorial (POS) de Mediu. (Adevărul)

Comisia Europeana consideră că Uniunea Mării Negre nu este rentabilă. Comisia Europeană consideră caînfiinţarea unei Uniuni la Marea Neagră nu este necesară, pentru că Uniunea Europeană este suficient de activă înaceastă regiune. "UE este deja foarte activă în regiunea Mării Negre. Pe de o parte, cooperăm deja în plan bilateralcu o serie de ţări, în cadrul Politicii Europene de Vecinatate şi al altor politici externe aplicate în regiunea MăriiNegre. Pe de altă parte, anul trecut a fost lansată Sinergia Mării Negre, cu obiectivul de a consolida legăturile curegiunea Mării Negre. De asemenea, sunt în curs lucrările pentru Perteneriatul Estic, al cărui scop esteaprofundarea şi extinderea relaţiilor bilaterale cu statele din vecinătatea estică, precum şi a relaţiilor regionale şimultilaterale", a subliniat purtătorul de cuvânt al comisarului european pentru relaţii externe şi politică devecinatate, Christiane Hohmann. (Ziua)

UE respectă protocolul de la Kyoto. Protocolul de la Kyoto este respectat cu sfinţenie de Uniunea Europeană. UEestimează că îşi va împlini toate obiectivele până în 2012, când protocolul se va încheia. Uniunea speră ca anulviitor la Copenhaga să se semneze un nou acord global de mediu. Protocolul de la Kyoto este respectat cu sfinţeniede Uniunea Europeană. UE estimează că îşi va împlini toate obiectivele până în 2012, când protocolul se va încheia.Uniunea speră ca anul viitor la Copenhaga să se semneze un nou acord global de mediu. (Jurnalul naţional)

Ofensiva UE în spaţiul ex-sovietic. Bruxelles-ul doreşte atragerea către Occident a şase foşti sateliţi ai Rusiei.Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan ar urma să fie incluse într-o viitoare Zonă EconomicăEuropeană, potrivit unui proiect realizat de CE. Comisia Europeană propune “Acorduri de Asociere” cu şase ţări dinvecinătatea estică şi “recunoaşterea identităţii şi aspiraţiilor europene ale acestor ţări“, potrivit ciornei unuicomunicat care se pregăteşte la Bruxelles, citată de EUObserver. Noua politică a UE - propusă pentru prima datăde Polonia şi Suedia, în mai, sub numele de “Parteneriatul Estic” (PE) - ar urma să includă măsuri destinate să

72

trimită “un semnal politic clar şi de durată privind solidaritatea UE” şi să “producă beneficii percepute şirecunoscute de cetăţenii ţărilor partenere“. (Adevărul)

Euroscepticii plănuiesc salvarea Tratatului de la Lisabona. Preşedintele eurosceptic al Cehiei, ţara care va preluaşefia semestrială a UE de la 1 ianuarie 2009, a nemulţumit guvernul irlandez prin opiniile sale antieuropene lansateîn timpul unei vizite la Dublin. Vaclav Klaus, şeful statului care va avea dificila misiune de a salva Tratatul de laLisabona, a criticat voalat documentul european în timpul unei vizite în Irlanda, ţara care a respins tratatul printr-un referendum. (Evenimentul zilei)

De-a buşilea în UE. Deşi are doi ani de când a intrat în Uniunea Europeană, România n-a început încă să meargăîn picioare. Goana după afirmare în constelaţia europeană o face de-a buşilea, atentă să nu care cumva să ia preatare viteză. Pe Ovidiu Dranga, ambasadorul României în Belgia, atitudinea noastră de veşnică aşteptare aindicaţiilor preţioase ale diferitelor foruri tutelare l-a făcut săptămâna trecută să lase limbajul diplomatic şi săpuncteze tarele politicii noastre externe. Prezent la conferinţa "România, doi ani de bilanţ european", desfăşuratăla Parlamentul European şi organizată de Centrul European de Relaţii Internaţionale şi Studii Strategice, încolaborare cu Centrul pentru Politici Publice Internaţionale şi Administraţie, diplomatul a atras atenţia că, în noulcontext internaţional, trebuie să avem propria părere. Când un ambasador în exerciţiu al României trage semnalulde alarmă că nu ştim să ne vedem interesul, că nu suntem în stare să ne asociem cu parteneri influenţi pentru a neatinge scopurile, înseamnă că lucrurile stau mai grav decât credem. În corul naţiunilor membre ale UniuniiEuropene, vocea României este gâjâită, iar viziunea noastră asupra construcţiei europene nu o ştie nimeni.(Jurnalul naţional)

Preşedintele PE îi îndeamnă pe toţi europenii să urmeze exemplul Monicăi Macovei. La decernarea premiului"Femeia Europei 2008", preşedintele Parlamentului European, Hans Gert Poettering, a spus că este mândru deMonica Macovei, apreciind-o pentru curajul demonstrat în timpul mandatului ei de ministru al Justiţiei în luptaîmpotriva corupţiei. "Nu am văzut niciodată o personalitate care să lupte împotriva corupţiei în baza principiilordemocratice la fel ca Monica Macovei", a spus Hans Gert Poettering. (Cotidianul)

III. AGENDA INSTITUŢIONALĂ:

Lazăr Comănescu: "Gazoductul Nabucco este mai eficient şi mai puţincostisitor decat alte proiecte". Romania este ferm angajată in materializareagazoductului Nabucco, un proiect mai eficient şi mai puţin costisitor decat "alteproiecte alternative", şi incurajează Azerbaidjanul să furnizeze gaz pentruNabucco, a declarat vineri la Baku ministrul roman de externe LazărComănescu. "Romania crede că Nabucco reprezintă cel mai important proiectcare vizează aprovizionarea cu gaz din surse alternative. Lucru care explică dece este Romania ferm angajată in materializarea Nabucco", a declarat LazărComănescu. (Ziua)

Fuziune între firmele româneşti şi cele din UE. Proiect. Companiile noastresau cele europene cu sediul social în România vor putea fuziona cu firme careau sediul social în alte state din UE sau din Spaţiul Economic European, potrivitunui proiect de ordonanţă al Ministerului Justiţiei. Prin fuziunea transfrontalieră, una sau mai multe societăţi carese supun legislaţiei a două state diferite transferă tot patrimoniul lor altei societăţi. Acţionarii companiilorabsorbite primesc acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, plăţi în numerar de cel mult 10% din valoareaacţiunilor repartizate. (Evenimentul zilei)

Strategia naţională privind aderarea la spaţiul Schengen, adoptată de Guvern. Strategia naţională privindaderarea la spaţiul Schengen pentru perioada 2008-2011 conţine direcţiile de acţiune pe care autorităţile şiinstituţiile cu responsabilităţi în domeniu le vor urma în vederea aderării la spaţiul Schengen în calendarul propus.Astfel, principalele direcţii de acţiune identificate în procesul de aderare a României la spaţiul Schengen suntimplementarea acquis-ului Schengen, dezvoltarea infrastructurii şi a procedurilor necesare îndeplinirii criteriilor deaderare la spaţiul Schengen şi pregătirea profesională. (Adevărul)

Primii bani europeni pentru agricultură. În bugetul APIA au intrat fondurile complementare directe pentruculturile agricole, bani care au fost plătiţi beneficiarilor de la bugetul de stat şi pe care acum România îirecuperează de la UE. Astfel, 108,3 milioane de euro au fost primiţi de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şiPescuit (APDRP) de la Comisia Europeană, iar astăzi au fost decontaţi către APIA. Este vorba despre primele plăţidin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală pentru finanţarea măsurii de plăţi complementare directepentru culturi amplasate pe teren arabil. (Cotidianul)

-Material realizat de-Iuliana DUMITRU

Consilier comunicare şi relaţii publiceDepartamentul pentru Afaceri Europene

Sursa:http://www.ziare.com/_files/Image/news/343/6_gazoduct_Nabucco.jpg

http://ad2.arbocontext.ro/please/redirect/116/2/1/32/%21hash=2289935981;h4r=27756352;p4r=305438328;uwi=800;uhe=600;uce=1;param=1953/32335_5?




P

B

B

T

E

c

a

h

©

R
73
LINKURI UTILE

Ministerul Afacerilor Externe – www.mae.ro

Institutul European din România – www.ier.ro

Site-ul Uniunii Europene – www.europa.eu

Instituţii Europene

Parlamentul European – www.europarl.europa.eu

Consiliul Uniunii Europene – http://www.consilium.europa.eu

Preşedinţia slovenă a Consiliului UE – www.eu2008.si/en

Comisia Europeană: http://ec.europa.eu

Curtea Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă – http://curia.europa.eu

Mediatorul European: http://www.ombudsman.europa.eu

Alte site-uri dedicate problematicii europene:

www.euractiv.com

www.euractiv.ro

www.europeana.ro

www.euobserver.com

http://www.pontweb.ro

http://europe.org.ro/euroatlantic_club

http://www.ClubE.ro

http://www.europeanaffairs.org/

http://www.iiea.com

http://www.cafebabel.com

Sursa pozelor de pe copertă:

http://www.ue2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/06/0601_Le_Conseil_de_l_UE/0601_Le_Conseil_d

e_l_Union_europenne1_Hi.jpg

http://192.107.108.56/portfolios/n/narozny_j/finalproject/images/MidEarthMap.jpg

ublicaţie a Departamentului pentru Afaceri Europene

vd. Aviatorilor nr. 50 A, Sector 1

ucureşti, România

el. (021) 308.53.00

-mail: [email protected]

[email protected]

[email protected]

ttp://www.dae.gov.ro

Departamentul pentru Afaceri Europene, 2008

eproducerea integrală sau parţială a acestui material este permisă numai cu menţionarea sursei.

http://www.mae.ro/

http://www.ier.ro/

http://www.europa.eu/

http://www.europarl.europa.eu/

http://www.consilium.europa.eu/

http://www.eu2008.si/en

http://ec.europa.eu/

http://curia.europa.eu/

http://www.ombudsman.europa.eu/

http://www.euractiv.com/

http://www.euractiv.ro/

http://www.europeana.ro/

http://www.euobserver.com/

http://www.pontweb.ro/

http://europe.org.ro/euroatlantic_club

http://www.clube.ro/

http://www.europeanaffairs.org/

http://www.iiea.com/

http://www.cafebabel.com/

http://www.ue2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/06/0601_Le_Conseil_de_l_UE/0601_Le_Conseil_de_l_Union_europenne1_Hi.jpg

http://www.ue2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/06/0601_Le_Conseil_de_l_UE/0601_Le_Conseil_de_l_Union_europenne1_Hi.jpg

Revista Consilier European Nr 5 Decembrie

Documents

Transcript of Revista Consilier European Nr 5 Decembrie