Curs Drept Comunitar European AP ID 2012 12 Decembrie

Universitatea “Dunărea de Jos”

Lector univ. dr. ANA ŞTEFĂNESCU

DREPT COMUNITAR EUROPEAN - dreptul Uniunii Europene -

- suport de curs -

Galaţi - 2012

1

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi PoliticeSpecializarea – Administraţie Publică

Anul de studii I / Forma de învăţământ – ID

CUPRINS

CUPRINS..............................................................................................................................3

OBIECTIVELE CURSULUI................................................................................................5

CAPITOLUL I ISTORICUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA...............................................................................................................................................7

1. Factori determinanţi ai ideii integrării europene.......................................................72. Planul “Schumann”...................................................................................................73. Tratatul de la Paris (I): Formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. .84. Tratatul de la Paris (II): Formarea Comunităţii de Apărare Europeană....................95. Tratatele de la Roma: Formarea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomului........................................................................................106. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)..................................................147. Tratatul de la Bruxelles din 1965: Contopirea celor trei comunităţi europene.......148. Conferinţa de la Paris (1974). Crearea Consiliului European şi a F.E.D.R............159. Actul Unic European...............................................................................................1510. Tratatul de la Maastricht..........................................................................................1911. Tratatul de la Amsterdam........................................................................................2212. Tratatul de la Nisa...................................................................................................2313. Extinderea construcţiei europene spre Est...............................................................2514. Tratatul de la Lisabona............................................................................................27

CAPITOLUL II CARACTERISTICILE JURIDICE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE..........................................................................................31

1. Trăsăturile juridice ale Comunităţilor Europene.....................................................312. Relaţia dintre Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană.................................323. Uniunea Europeană – terminologie şi natură juridică.............................................32

CAPITOLUL III DREPTUL UNIUNII EUROPENE – IZVOARE ŞI PRINCIPII...........341. Precizări terminologice............................................................................................342. Superioritatea dreptului Uniunii Europene asupra dreptului statelor membre........343. Izvoare.....................................................................................................................354. Izvoarele „complementare” ale dreptului comunitar...............................................375. Principii...................................................................................................................38

CAPITOLUL IV COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE ŞI REPARTIZAREA ACESTORA........................................................................................................................41

1. Preliminarii..............................................................................................................412. Sistemul instituţional al Uniunii Europene.............................................................43

CAPITOLUL V ORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ. CARACTERE.......................441. Noţiune....................................................................................................................442. Caractere..................................................................................................................443. Trăsăturile dreptului comunitar care îl diferenţiază de dreptul internaţional public

45

4

CAPITOLUL VI INSTITUŢIILE NEJURISDICŢIONALE ALE UNIUNII EUROPENE.............................................................................................................................................47

1. Parlamentul European.............................................................................................472. Consiliul..................................................................................................................483. Procedura legislativă ordinară.................................................................................504. Consiliul European..................................................................................................515. Comisia Europeană..................................................................................................536. Banca Centrală Europeană......................................................................................567. Curtea de Conturi....................................................................................................578. Alte instituţii europene............................................................................................58

CAPITOLUL VII ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR JURISDICŢIONALE ALE UNIUNII EUROPENE...........................................................60

1. Componenţa şi atribuţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.............................602. Curtea de Justiţie.....................................................................................................603. Tribunalul (Tribunalul de Primă Instanţă)...............................................................624. Tribunalul Funcţiei Publice.....................................................................................62

ÎNTREBĂRI DE ANALIZĂ ŞI SINTEZĂ........................................................................64

5

OBIECTIVELE CURSULUI

constau în dobândirea următoarele competenţe specifice:

Profesionale:1. Utilizarea conceptelor şi principiilor specifice dreptului comunitar

european2. Explicarea rolului instituţiilor Uniunii Europene3. Explicarea raportului dintre dreptul comunitar european şi cel naţional

Transversale:4. Abilităţi de lucru în echipă5. Abilităţi de comunicare orală şi scrisă în limba maternă

Pentru atingerea obiectivelor de mai sus, este necesară, pe lângă studiul prezentului curs, parcurgerea următoarei bibliografii: legislaţie europeană (tratatele care au stat la baza construcţiei europene); cărţi de specialitate - Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009; Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005; I. Cebuc, Uniunea europeană – structuri şi legislaţie, Editura Universitaria, Craiova, 2010; Dumitrascu Mihaela Augustina, Roxana Mariana Popescu, Augustin Fuerea, Drept Comunitar European. Caiet de seminar, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009; A. Fuerea, Manualul uniunii europene, Editia a V-a, revazută şi adaugită după Tratatul de la Lisabona, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2011.

Notă: se va urmări, în special, problematica indicată în cadrul activităţilor tutoriale.

6

Cap. I. Istoricul construcţiei europene şi evoluţia acesteia

CAPITOLUL IISTORICUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA

1. Factori determinanţi ai ideii integrării europene

Ideea integrării europene, cu origini foarte vechi (Antichitatea greco-romană, Evul mediu), a evoluat împreună cu istoria statelor europene, luând forma1 unor modele istorice, proiecte şi acţiuni politice2, centrate, în principal, pe ideea asigurării păcii, a supranaţionalităţii, liberei circulaţii şi asigurării puterii politice.

Concretizarea ideii de integrare europeană este legată însă de cel de-al doilea război mondial.

Dacă în timpul celui de-al doilea război mondial, “pledoaria pentru o Europă unită era mai degrabă o reacţie în faţa agresorului decât un veritabil proiect politic”3, după finalizarea acestuia, Europa fiind ruptă în două, cu regimuri politice, sociale şi economice diferite şi antagoniste, se afla în faţa unui alt război - “războiul rece”.

Teama de pericolul sovietic a făcut ca ţările occidentale să se orienteze, “prin forţa lucrurilor, spre puterea nord-americană, singura cu potenţial capabil să se opună imperialismului sovietic sub a cărui dominaţie ţările din centru şi estul Europei căzuseră sau erau pe cale să cadă”.4

Astfel, “diplomaţia americană a legat acordarea creditelor de unificarea Europei. A fost creată în 1948 Organizaţia europeană de cooperare economică în scopul gestionării creditelor Marshall. Acestea au fost urmate şi de altele. Fără aceşti doi factori, Europa ar fi fost un continent rămas într-o juxtapunere nefuncţională de state rivale. Numai prezenţa simultană a acestor doi factori a putut duce la crearea de instituţii comune, la o comunitate de drept public internaţional, la constituirea unei unităţi economice şi la posibilitatea din ce în ce mai prezentă a unei uniuni politice”.5

2. Planul “Schumann”6

1 A se vedea, Ioan Humă, Drept comunitar. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007, p. 11-20. 2 A se vedea, pentru detalii, de exemplu, Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 3-5; Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005, p. 10-20.3 Roxana Munteanu, Drept european. Evoluţie - Instituţii - Ordine Juridică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 996, p. 19, apud Ioan Humă, Drept comunitar. Partea generală, op. cit., p. 20. 4 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 6, p. 21.5 Ibidem, p. 6.6 A se vedea Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 9-10.

7

Drept comunitar european

Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schumann”, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităţilor europene.

Ideea de bază este că industria cărbunelui şi oţelului (franceză, germană şi a altor state) trebuie să fie pusă în comun şi să fie subordonată unei organizaţii supranaţionale.

Dar, acest plan era conceput şi ca o primă etapă în calea formării unei federaţii europene. În declaraţia ministrului francez de externe, Robert Schuman se afirmau, astfel, obiectivele construcţiei europene: “reconcilierea franco-germană, necesitatea unei politici de unificare europeană, crearea unei autorităţi supranaţionale, independentă de guverne, cu o putere de decizie de asemenea supranaţională. Era un plan revoluţionar în domeniul relaţiilor internaţionale în care erau subliniate premisele concrete «ale unei federaţii europene indispensabile menţinerii păcii», eliminării rivalităţii seculare dintre Franţa şi Germania, pregătirea unei «comunităţi economice» şi a unei «comunităţi mai largi şi mai adânci». Metoda propusă era clar exprimată: «Europa nu se va face dintr-odată, nici într-o construcţie de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt».”7

3. Tratatul de la Paris (I): Formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului8

Propunerea ministrului de externe francez, Robert Schumann a fost primită pozitiv în rândul participanţilor Conferinţei de la Paris.

Astfel, se semnează, la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

El intră în vigoare la data de 23 iulie 1952 după ratificarea sa de către Parlamentele naţionale ale tuturor statelor semnatare:

- Belgia, - Republica Federală Germania,- Franţa, - Italia, - Luxemburg- Olanda.

Acestora li s-au adăugat la :- în 1973, Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda- în 1981, Grecia- în 1986, Spania şi Portugalia- în 1995, Austria, Suedia şi Finlanda

7 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 40. 8 A se vedea: Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, Drept comunitar instituţional, suport de curs pentru specializarea Administraţie publică, Universitatea Babeş-Bolyai,Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe politice, administrative şi ale comunicării, p. 6; Marin Voicu, Drept instituţional comunitar, Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, curs pentru forma de învăţământ fără frecvenţă”, anul universitar 2007-2008, p. 3;http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Beluluihttp://www.undp.md/border/scurt_istoric.html

8


- în 2004 - Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria.

Prin Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului ia naştere şi Înalta Autoritate - o organizaţie internaţională atipică, înzestrată cu o instituţie de decizie supranaţională - ale cărei decizii leagă cele şase state din punct de vedere juridic în domeniul producţiei de cărbune şi oţel.

De asemenea, sunt create, un Consiliu de miniştri, o Adunare parlamentară cu rol consultativ, desemnată indirect, şi o Curte de Justiţie.

“La 20 mai 1955 printr-un Memorandum Ţările Beneluxului afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituţii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, funcţiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de justiţie urmând a fi îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinţate potrivit Tratatului CECO“9.

Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi-a produs efectele pe o perioada de 50 de ani, stabilită încă de la semnarea sa.

Aceasta nu a fost prelungită deoarece, în anul 2002, Comisia Europeană a considerat că a fost suficientă pentru pregătirea absorbţiei Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului în sistemul Comunităţii Europene (CE). Într-adevăr, domeniile de reglementare ale Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului se regăsesc în aria de aplicare a Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene.

Astfel, se poate afirma că CECO a devenit fundaţia pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană şi în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht).

CECO a fost prima organizaţie internaţională care s-a bazat pe principii supranaţionale şi a fost, prin instituirea unei pieţe comune pentru cărbune şi oţel, destinata să extindă economia, creşterea forţei de muncă, şi să ridice nivelul de trai în cadrul Comunităţii.

4. Tratatul de la Paris (II): Formarea Comunităţii de Apărare Europeană10

Prin Tratatul de la Paris din 27 mai 1952 s-a urmărit crearea Comunităţii de Apărare Europeană, formate din Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Germania, Luxemburg şi Olanda care urma să dispună de o armată europeană sub autoritatea unui Minister European al Apărării.

Aceasta a eşuat prin refuzul de ratificare a tratatului constitutiv de către Adunarea Naţională a Franţei din 30 august 1954.

Comunitatea de Apărare Europeană a fost strâns legată şi de proiectul unei Comunităţi Politice Europene, care a eşuat odată cu cea dintâi.

9 Marin Voicu, Drept instituţional comunitar, op. cit., p. 5.10 A se vedea Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit, p. 12.

9


5. Tratatele de la Roma: Formarea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomului11

La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATAOM). Acestea, împreună cu Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, au constituit baza cadrul legislativ al integrării economice europene.

Tratatul CEE cuprinde 240 de articole şi este structurat în şase părţi distincte, precedate de un Preambul:

- prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin intermediul pieţei comune, a uniunii vamale şi a politicilor comune;

- a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde patru titluri consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor şi a transporturilor;

- a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu privire la regulile comune, la politica economică, la politica socială şi la Banca Europeană de Investiţii;

- a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste mări;

- a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu care se referă la dispoziţiile instituţionale şi cu un al doilea care se referă la dispoziţiile financiare;

- ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale.

Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziţii tarifare, la produse agricole, la tranzacţii invizibile şi la ţările şi la teritoriile de peste mări.

La tratat au fost anexate şi douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul Băncii Europene de Investiţii, iar următoarele la diferite probleme specifice unui anumit stat membru (Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) sau unui anumit produs, precum uleiurile minerale, bananele, cafeaua verde.

Au mai fost anexate la actul final şi nouă declaraţii.

Tratatul Euratom are 234 de articole care sunt structurate în şase titluri şi precedate de un Preambul. Numărul de articole a fost redus la 177 după semnarea, în decembrie 2007, a Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE).

Primul titlu stabileşte misiunile pe care tratatul le încredinţează Comunităţii.

Al doilea titlu vizează să definească dispoziţiile care favorizează progresul în domeniul energiei nucleare (dezvoltarea cercetării, transmiterea cunoştinţelor, protecţia sanitară, investiţiile, întreprinderile comune,

11 A se vedea:Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 7. http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

10


aprovizionarea, controlul de securitate, regimul de proprietate, piaţa comună nucleară şi relaţiile externe).

Al treilea titlu este consacrat instituţiilor Comunităţii şi dispoziţiilor financiare generale. Aceste dispoziţii au fost modificate conform Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului CE, semnat în decembrie 2007.

Al patrulea titlu se referă la dispoziţii financiare speciale.

Al cincilea şi al şaselea titlu sunt consacrate dispoziţiilor generale şi, respectiv, dispoziţiilor cu privire la perioada iniţială (crearea instituţiilor, primele dispoziţii de aplicare şi dispoziţiile tranzitorii).

De altfel, tratatul include şi cinci anexe referitoare la cercetările în domeniul energiei nucleare vizate în articolul 4 din tratat, la sectoarele industriale vizate în articolul 41 din tratat, la avantajele susceptibile de a fi acordate întreprinderilor comune, în baza articolului 48 din tratat, la listele de bunuri şi produse care intră sub incidenţa prevederilor din capitolul 9, cu privire la piaţa comună nucleară şi la programul iniţial de cercetare şi de învăţământ vizat în articolul 215 din tratat.

Sunt, de asemenea, anexate la tratat şi două protocoale. Este vorba despre Protocolul privind aplicarea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice părţilor neeuropene ale Regatului Ţărilor de Jos şi de Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Intrarea în vigoare a celor două tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante:

- Belgia,- Olanda,- Luxemburg,- Franţa,- Germania- Italia.

Acestora li s-au adăugat, la datele arătate mai sus, aceeaşi membri ca şi în cazul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

În anul 2002, Comisia Europeană a considerat că cele două comunităţi au avut timpul necesar pentru a fi absorbite în Comunitatea Europeană.

Tratatul Comunităţii Economice Europene consacră, la rândul său, un set de instituţii menite să ducă la îndeplinire obiectivele sale: Comisia, Consiliul de miniştri, Parlamentul, Curtea de Justiţie.

Diferenţa faţă de instituţiile Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului constă în puterea redusă pe care o avea Comisia Comunităţii Economice Europene, în raport cu echivalenta sa, Înalta Autoritate a C.E.C.O., şi, proporţional, în rolul preeminent al Consiliului de miniştri al Comunităţii Economice Europene în raport cu cel rezervat Consiliului de miniştri al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

Scopul Tratatului Comunităţii Economice Europene este acela al realizării unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe interne unice europene.

11


Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice se aseamănă cu Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului prin aceea că a reglementat crearea unei pieţe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie legate de dezvoltarea paşnică a energiei nucleare şi controlul acesteia.

„Tratatul CEE a determinat apariţia unei noi ordini juridice integrată în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre sau din transferul de atribuţii ale acestora în favoarea Comunităţii. În acelaşi timp, statele membre limitând unele din drepturile lor suverane – în domenii restrânse însă - şi-au creat un corp de norme aplicabile lor şi cetăţenilor lor. Dreptului născut din tratate nu i se vor putea (juridic vorbind) opune texte interne, oricare ar fi acestea, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără ca să se pună în cauză însăşi baza juridică a Comunităţii, cu alte cuvinte, în generalitatea sa, el are drept de întâietate, adică, reglementările din Tratat sunt direct aplicabile în dreptul intern al statelor membre”12.

Spre deosebire de primele două Tratate, „Tratatul CEEA, şi el consacrat unificările economice, conţine în plus probleme referitoare la securitate, sănătate publică, învăţământ şi cercetare. Tratatul CEE se referă la ansamblul factorilor economici ai unei pieţe comune pe care organizaţia trebuie să-i stabilească. De aici şi o consecinţă importantă: este un tratat-cadru, ceea ce înseamnă că trebuie să îndeplinească şi o funcţie legislativă. Celelalte două Tratate conţin în afara principiilor o legislaţie deja elaborată care nu are nevoie decât de completări reduse.”13

În legătură cu libera circulaţie a lucrătorilor în Comunitate, reglementată prin Tratatul de la Roma CEE, se arată că14 „se defineşte prin dreptul de a răspunde la ofertele de muncă, de a se deplasa pe teritoriul statelor membre şi de a rămâne pe teritoriul acestor state în scopul desfăşurării unei anumite activităţi, precum şi după încetarea acestei activităţi. Pentru asigurarea libertăţii de circulaţie a muncitorilor, se cere statelor membre să abolească orice discriminare bazată pe naţionalitate, cu privire la angajare, remunerare şi celelalte condiţii de muncă (art. 39, anterior art. 48).

Prevederile Tratatului CEE au fost dezvoltate prin mai multe directive şi regulamente şi anume: Directiva 68/360 privind dreptul de intrare şi rezidenţă; Regulamentul 1612/68 privind accesul şi condiţiile de angajare; Regulamentul 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat; Directiva 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulaţii pe motiv de ordine, securitate şi sănătate publică, precum şi de Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38 CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrilor familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) 1612/68 şi de

12 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 46.13 Ibidem, p. 48.14 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a VI-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 108-109.

12


abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE.

Directiva nr. 2004/38 se aplică tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al căror resortisanţi sunt, precum şi membrilor familiilor lor, care îi însoţesc sau li se alătură (art. 21 pct. 1).

Aceştia au dreptul:- de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat

membru (art. 4 alin. 1);- de a intra şi de a şedea pe teritoriul acestuia (art. 5 pct. 1, art. 6-

22);de a se angaja sau de a exercita o activitate independentă în statul respectiv (art. 23);

- de a se bucura de tratament egal cu cel al resortisanţilor (art. 24 pct. 1);

Lucrătorii sunt principalii beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie. Tratatul asupra Comunităţii Europene, consolidat prin Tratatul de la Amsterdam în 1997, dispune (în art. 39) că, în vederea asigurării liberei lor circulaţii în spaţiul comunitar, este necesară «… eliminarea oricărei discriminări, bazată pe cetăţenie, între lucrătorii statelor membre, în ce priveşte ocuparea locurilor de muncă, remunerarea şi alte condiţii de muncă …», sub rezerva respectării condiţiilor referitoare la ordinea publică, securitatea şi sănătatea publică.”

„Tratatele de la Roma (25 martie 1957), creând cele două Comunităţi Europene, fiecare dotată cu patru instituţii, ar fi determinat prezenţa a 12 instituţii cu atribuţii aproximativ asemănătoare. S-a reprodus atât pentru CEE cât şi pentru CEEA schema instituţională a CECO, dar cu unele diferenţe determinate de specificul fiecărei Comunităţi.”15

Astfel, la 25 martie 1957, odată cu semnarea tratatelor CEE şi CEEA, a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor şi astfel:

- „Adunarea Comună a CECO s-a unificat cu celelalte Adunări ale CEE şi CEEA într-o Adunare unică, sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană;

- Curtea de Justiţie a CECO s-a unificat cu cele două Curţi ale CEE şi CEEA într-o Curte de Justiţie unică;Cele trei Consilii de Miniştri şi cele două Comisii CEE şi CEEA au continuat să coexiste; Înalta Autoritate şi-a continuat existenţa.În acelaşi timp, pentru CEE şi CEEA a devenit comun şi un organ (nu instituţie) - Comitetul Economic şi Social art. 193 CEE şi 165 CEA)”16.

15 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 50.16 Ibidem, p. 51.

13


6. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)17

Neacceptând cooperarea avansată dintre state în cadrul Comunităţii Economice Europene, la 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Convenţia pentru AELS de către 7 state: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia la care s-au asociat ulterior: Islanda în 1970, Finlanda în 1986 şi Liechtenstein în 1991. Convenţia a intrat în vigoare la 3 mai 1960.

AELS urmărea crearea unei zone de liber schimb limitată la produsele industriale şi la produsele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun şi fără politici comune.

Începând din 1966, au fost eliminate tarifele şi taxele de import între ţările AELS pentru produsele industriale şi pentru produsele agricole transformate. În 1990, acest regim a fost extins şi la comerţul cu produse maritime şi peşte.

Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat la Comunităţile Europene în 1973, Portugalia şi Spania în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995, astfel încât AELS are în prezent patru membri: Elveţia, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.

În prezent, Spaţiul Economic European (SEE), include cele 27 de state membre ale Uniunii Europene şi trei state AELS: Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Cetăţenii Elveţiei au refuzat prin referendumul organizat în 1992, participarea Elveţiei la SEE.

7. Tratatul de la Bruxelles din 1965: Contopirea celor trei comunităţi europene18

Cele trei comunităţi - C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM, au funcţionat separat din 1958 până în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor semnat la 8 aprilie 1965.

Deşi C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM rămân distincte din punct de vedere juridic (fiecare având propria personalitate juridică), „s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru toate cele trei Comunităţi Europene. În acest fel, Înalta Autoritate din Tratatul CECO, Comisia prevăzută în Tratatul CEE şi Comisia prevăzută în Tratatul CEEA au încetat să mai funcţioneze paralel şi au fuzionat într-o Comisie unică. La fel s-a întâmplat şi cu cele trei Consilii, toate fuzionând într-un Consiliu unic.

Ca urmare, ordinea instituţională comunitară se rezema pe următoarele entităţi:

- Consiliul, format din câte un reprezentant membru al guvernului fiecărui stat parte, care dispune de un secretariat;

- Comisia, formată din membrii desemnaţi de guverne pentru o perioadă de patru ani(art. 10 şi 11);

17 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_17.pdf18 A se vedea: Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 8;

14


- Parlamentul European, compus din delegaţi ai parlamentelor naţionale, ca «reprezentanţi ai popoarelor»;

- Curtea de Justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători numiţi pe o perioadă de şase ani, de comun acord cu guvernele naţionale, reînnoibili din trei în trei ani, asistaţi de doi avocaţi generali.”19

Denumirea de Parlament european a început să se folosească, treptat, pentru a desemna fosta Adunare Parlamentară. Însă consacrarea expresă a acestei denumiri este făcută doar în 1986, prin Actul Unic European.

Datorită faptului că numai sistemul instituţional al celor trei Comunităţi a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunităţile Europene, însă în mod uzual până la crearea Uniunii Europene a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi abrevierile C.E.E., respectiv C.E.

Astfel, entitatea nou creată nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune.

Prin tratatul încheiat au fost stabilite următoarele principii:- cele trei comunităţi europene au ca obiectiv comun contopirea în

timp într-una singură;- atingerea finalităţii politice a integrării globale este condiţionată

temporal de realizarea unor trepte intermediare ale integrării, respectiv realizarea uniunii economice, uniunii monetare, extinderii graniţelor comunităţilor europene, uniunea politică.

8. Conferinţa de la Paris (1974): Crearea Consiliului European şi a F.E.D.R.20

Şefii statelor membre decid la această întrunire înfiinţarea Fondului european pentru Dezvoltare Regională şi crearea unui forum de discuţii şi consultări între şefii de state şi de guverne - Consiliul European.

Fondul european pentru Dezvoltare Regională are ca scop reducerea decalajelor între regiunile mai favorizate şi cele mai dezavantajate ale Comunităţii.

Consiliul European s-a întrunit la început de trei ori pe an iar ulterior de două ori pe an.

9. Actul Unic European21

A fost adoptat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg si Portugalia iar la 28 februarie 1986 la Haga de încă trei ţări: Italia, Danemarca, Grecia.

19 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 51.20 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 9.21 http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm

15


A intrat în vigoare la 1 iulie 1987 şi a avut menirea de a amenda tratatele institutive al Comunităţilor Europene, în vederea relansării procesului de integrare europeană şi a realizării pieţei interne. Acesta modifică regulile de funcţionare a instituţiilor europene şi extinde competenţele comunitare, mai ales în domeniul cercetării şi dezvoltării, al mediului şi al politicii externe comune.

Principalele etape care au condus la semnarea AUE sunt:- Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983

Acest text, elaborat pe baza planului realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe şi de omologul său italian, Emilio Colombo, este însoţit de declaraţiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relaţiilor interinstituţionale, al competenţelor comunitare şi al cooperării politice. Şefii de stat şi de guvern se angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii şi să decidă dacă este posibil să le încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.

- Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii EuropeneLa solicitarea deputatului italian Altiero Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituţionale în vederea elaborării unui tratat care să înlocuiască Comunităţile existente cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984.

- Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26 iunie 1984.Inspirându-se din Proiectul de tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus din reprezentanţi personali ai şefilor de stat şi de guvern şi prezidat de senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele instituţionale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invită Consiliul European să convoace o Conferinţă interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la Uniunea Europeană.

- Cartea Albă despre piaţa internă din 1985Comisia, la solicitarea preşedintelui său, Jacques Delors, publică o Carte Albă care identifică 279 de măsuri necesare pentru realizarea pieţei interne. Cartea propune un calendar şi data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea acesteia.

Astfel, Consiliul European de la Milano din 28 şi 29 iunie 1985 a propus convocarea unei Conferinţe interguvernamentale (CIG) care se deschide pe durata preşedinţiei luxemburgheze, la 9 septembrie 1985 şi se încheie la Haga, la 28 februarie 1986.

Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcţie europeană, în vederea realizării pieţei interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza procesului decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.

De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi, pe de altă parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce priveşte:

- procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;

16


- puterile Comisiei;- puterile Parlamentului European;- extinderea competenţelor Comunităţilor.

Astfel, pentru a înlesni realizarea pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului de domenii în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimităţii. Acest lucru uşurează procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente căutării unui acord unanim între 12 state membre. Unanimitatea nu mai este necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieţei interne, cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi.

AUE instituie Consiliul European, oficializând astfel conferinţele şi reuniunile la nivel înalt dintre şefii de stat şi de guvern. Competenţele acestui organ nu sunt, totuşi, precizate. Consiliul European nu are putere de decizie, nici putere de constrângere, în raport cu celelalte instituţii.

Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al Parlamentului, în cazul încheierii tratatelor de asociere. În plus, Actul Unic instituie procedura de cooperare, care consolidează poziţia Parlamentului în cadrul dialogului interinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislaţiei propuse. Domeniul de aplicare a acestei proceduri rămâne totuşi limitat la cazurile în care Consiliul decide cu majoritate calificată, cu excepţia politicii de mediu.

Actul Unic clarifică dispoziţiile existente privind competenţele de execuţie. Articolul 10 modifică articolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regulă generală, Consiliul delegă Comisiei competenţele de execuţie a actelor. Consiliul nu îşi poate rezerva competenţa de execuţie decât în cazuri specifice. AUE face posibilă instituirea unui Tribunal de Primă Instanţă (TPI). Toate cazurile pot fi transferate acestui Tribunal, cu excepţia hotărârilor preliminare supuse de statele membre sau a chestiunilor preliminare.

Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a pieţei interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Piaţa internă este definită drept „spaţiul fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat”.

În ceea ce priveşte capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei politici noi, dar inserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergenţa politicilor economice şi monetare se regăseşte în cadrul competenţelor existente.

Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două articole noi în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează Consiliul, care decide cu majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte dispoziţii minime pentru a promova „îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european.

Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică şi socială pentru a contrabalansa efectele realizării pieţei interne asupra statelor

17


membre mai slab dezvoltate şi pentru a reduce disparităţile de dezvoltare între regiuni. Intervenţia comunitară se face prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi a Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul CEE stabileşte drept obiectiv „consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriei europene şi dezvoltarea competitivităţii sale internaţionale”. Pentru aceasta, Actul Unic prevede crearea unor programe-cadru multianuale adoptate de Consiliu în unanimitate.

Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate în Tratatul de la Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S şi 130T din Tratatul CEE), care permit Comunităţii „conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, contribuie la protecţia sănătăţii persoanelor şi utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale”. Se precizează faptul că intervenţia Comunităţii în domeniul mediului are loc doar dacă această acţiune poate fi realizată mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul de subsidiaritate).

Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica o politică externă comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se consulte cu privire la problemele de politică externă care ar putea prezenta interes pentru securitatea statelor membre. Preşedinţia Consiliului este responsabilă pentru iniţierea, coordonarea şi reprezentarea statelor membre faţă de state terţe în acest domeniu.

Sintetizând conţinutul Actului Unic European, desprindem următoarele idei22:

- se pune în discuţie formarea unei Uniuni Europene;- se prevede lărgirea competenţelor Comunităţii (îndeosebi, în

domeniile cercetării, tehnologiei, politici de mediu şi politici regionale);

- se are în vedere consolidarea relaţiilor dintre statele membre;- introduce conceptul de «Piaţă internă» ce trebuia realizată până la

31 decembrie 1992 ;- a consolidat poziţia Comisiei şi a Parlamentului;- a fost introdusă posibilitatea Consiliului să poată emite directive şi

regulamente pentru împlinirea Pieţei Interne;- se prevede crearea Tribunalului de Primă Instanţă;- se consfinţeşte existenţa Consiliului European format din şefii de

stat sau de guvern din ţările membre.

«După Actul Unic European (AUE) cele trei Comunităţi iniţiale au fost denumite în mod colectiv şi de ansamblu „Comunitatea Europeană”, ca o recunoaştere a progreselor realizate în domeniul integrării»23.

22 A se vedea Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 17-18, p. 375.23 Marin Voicu, Drept instituţional comunitar, op. cit., p. 5.

18


10.Tratatul de la Maastricht24

Tratatul de la Maastricht a fost adoptat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 12 octombrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.

Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene formată din cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania, la care au aderat apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în 2007: Bulgaria şi România).

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Ratificarea a fost facilă în cazul majorităţii statelor, însă a întâmpinat dificultăţi în Danemarca, care, după o tentativă nereuşită de ratificare în 1992, solicită şi obţine anumite derogări şi clauze excepţionale, referendumul de ratificare fiind reluat cu succes în 199356. Marea Britanie a obţinut aceleaşi derogări, privind adoptarea monedei unice europene.25

Tratatul de la Maastricht este format, de fapt, din două tratate: - Tratatul asupra Uniunii Europene în care sunt reglementate

obiectivele acesteia şi se stipulează căile prin care vor fi aduse la îndeplinire;

- Tratatul Comunităţilor Europene care reprezintă ansamblul celor trei tratate originare, cu modificările aduse până în acel moment.

Celor patru instituţii li s-au mai adăugat, ca urmare a unor stipulaţii din Tratatul asupra Uniunii Europene, Curtea de Conturi, care cu acest prilej a primit statut de instituţie. De asemenea, a fost consacrat ca instituţie şi Consiliul European.26

24 http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastrichthttp://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf25 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, p. 12.26 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 52.

19

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht


Astfel că, începând cu Tratatul de Maastricht, se vorbeşte de un «cadru instituţional unic», pentru că sunt aceleaşi instituţii care servesc Comunităţile ca organe de decizie, de propunere, de consultare, judiciare, dar care au fost create prin tratate diferite.27

Instituţiile Uniunii Europene sunt deci28:- Consiliul European, care reprezintă reuniunea la cel mai înalt nivel

(şefi de state şi de guverne);- Consiliul Uniunii, care reprezintă interesele statelor membre prin

reunirea în formaţii distincte, după problemele tratate, a miniştrilor de resort ai guvernelor naţionale şi care adoptă norme şi programe comune;

- Comisia Europeană, organ independent «păzitoare a tratatelor şi motor al integrării europene»;

- Parlamentul European, care reprezintă popoarele din Uniune;- Curtea de Justiţie, care controlează legalitatea actelor organelor

comunitare şi respectarea dreptului comunitar de către statele membre;

- Curtea de Conturi, «conştiinţa financiară a Comunităţilor», care controlează legalitatea, fiabilitatea şi regularitatea conturilor şi a tuturor operaţiunilor bugetare.

Tratatul de la Maastricht este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

«Merită menţionate, în acest context, şi principiile Uniunii Europene, inserate în art. 6 din tratat: “Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului faţă de drepturile omului şi a libertăţilor sale fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre».29

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

- Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;

- Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună;- Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.

Nivelurile de cooperare sunt diferite.

Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat.30

27 Ibidem.28 Ibidem.29 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, p. 11.30 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf

20


Tratatul de la Maastricht a cuprins şapte Titluri. Primul Titlu - art. A-F (1-7) - s-a referit la dispoziţiile comune relative la trăsăturile şi obiectivele Uniuni europene ce a fost instituită. Titlul al doilea - art. G(8) - a conţinut dispoziţii de modificare a Tratatului Comunităţii Economice Europene în scopul stabilirii Comunităţii europene. Dispoziţiile de modificare a Tratatului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice au făcut parte din Titlul III-art. H(9), respectiv IV - art.I (10). Titlul V a avut în vedere dispoziţiile privind o politică externă şi de securitate comună –art.J-J11 (11-28).Titlul VI-art.K-K9 (29-42)- a cuprins dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Titlul VII - art.L-S (46-53) - a fost consacrat dispoziţiilor finale. La Tratatul respectiv au fost anexate 17 protocoale şi 33 de declaraţii.

Sintetizând, se prevăd, în esenţă, următoarele31:- integrarea celor trei comunităţi în Uniunea Europeană;- instituirea unor noi forme de cooperare interguvernamentală în

domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

- stabilirea statutului Consiliului European - unic organ specific Uniunii Europene care are misiunea impulsionării dezvoltării Uniunii şi de definire a orientărilor politice generale;

- instituirea calităţii de cetăţean al Uniunii Europene;- instituirea principiului subsidiarităţii;- introducerea treptată a Uniunii Economice şi Monetare;- schimbarea denumirii Comunităţii Economice Europene în

Comunitatea Europeană;- consolidarea rolului Parlamentului, introducerea codeciziei;- constituirea Comitetului Regiunilor;- introducerea fondului de coeziune începând cu anul 1994;- instituirea instituţiei Ombudsmanului;- asigurarea pe teritoriul Uniunii a libertăţii, securităţii şi justiţiei;- continuarea aprofundării integrării, prin intermediul dreptului

comunitar.

Articolul 17 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (fostul articol 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi:

- dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire în Statele Membre;- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este

membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt Stat Membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în statul de rezidenţă;

- dreptul de petiţionare în Parlamentul European;

31 A se vedea şi Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 17-18, p. 375.

21


- dreptul de a depune, la Ombudsmanul European, o reclamaţie cu privire la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare.32

11. Tratatul de la Amsterdam33

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la acea vreme în data de 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a UE şi după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a eşuat însă, făcând necesare alte măsuri.

Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale:- să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în

centrul atenţiei Uniunii Europene;- să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi

să consolideze securitatea;- să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;- să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei

extinderi.

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale.

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia

32 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_21.pdf33 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdfhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Amsterdam

22

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf


şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană etc.

Tratatul consacră principiului general al nediscriminării (egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalităţii între femei şi bărbaţi la locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele Membre pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru.

12.Tratatul de la Nisa34

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităţilor Europene precum şi anumite acte conexe.

Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001, şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003; ratificarea sa a întâmpinat dificultăţi în Irlanda, care a respins prin referendum tratatul în 2001, şi l-a acceptat cu 62% voturi doar în octombrie 2002.

Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state. Majoritate instituţiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privinţa organizării lor, cât şi a competenţelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni poate fi schimbat prin decizia Consiliului U.E., etc.35

O altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa, din 2000, este adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, inspirată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai extins decât aceasta.

Într-o scurtă prezentare, negocierile de la Nisa au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanţă36:

- reforma Comisiei Europene – s-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri;

- redistribuirea voturilor în Consiliu – s-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 (Malta) la 29 (Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia). României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face să ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor;

34 A se vedea Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 15.35 A se vedea Ovidiu Ţinca, Tratatul de la Nisa, în “Dreptul” nr.9/2001, p. 14.36 http://www.europainfo.ro/uniuneaeuropeana/tratatele-uniunii-europene/tratatul_nisa.html

23


- extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului statelor membre;

- Parlamentul European. Conferinţa Interguvernamentală a introdus o noua distribuire a locurilor în Parlamentul European, care are în vedere o Uniune de 27 de state membre.

- îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate (consolidate). Sistemul cooperării intensificate a fost prevăzut de Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, şi a avut în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. În cadrul summit-ului de la Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate. Astfel, pentru a face mecanismul să fie mai operaţional, Tratatul de la Nisa suprimă posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanşării unei cooperări intensificate. Noul tratat fixează la 9 numărul maxim de state membre necesar pentru a instaura o cooperare intensificată şi prevede posibilitatea instaurării de cooperări intensificate în domeniul politicii externe şi de securitate comună, mai puţin în domeniul apărării. El garantează că aceste cooperări se situează în cadrul Uniunii, că respectă rolul instituţiilor şi permit statelor membre care nu participă imediat la cooperarea întărită, să se alăture ulterior.

- Politica Externă şi de Securitate Comună - art. 17 TUE după modificările Nisa) include toate aspecte referitoare la securitatea Uniunii incluzând şi definirea progresivă a unei politici de apărare comună , care ar putea duce la o apărare comună dacă astfel va decide Consiliul European. În acest caz, acesta va recomanda statelor membre adoptarea respectivei decizii în conformitate cu exigenţele lor constituţionale. Politica Uniunii în sensul noilor prevederi nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi apărare a diferitelor state membre, respectă obligaţiile decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord pentru acele state care consideră că apărarea lor comună se realizează prin NATO şi este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare stabilită în acest cadru. Definirea progresivă a unei politici de apărare comună va fi sprijinită, în măsura în care statele membre o vor considera adecvat, prin cooperarea acestora în sectorul producerii de armament. Aspecte la care se referă Tratatul includ misiunile umanitare şi de salvare, misiunile de menţinere a păcii şi misiunile de gestionare a crizelor, cât şi cele de restabilire a păcii. Dispoziţiile introduse nu constituie un obstacol pentru dezvoltarea unei cooperări întărite între două sau mai multe state la nivel bilateral, în cadrul UEO sau a Alianţei atlantice în măsura în care această cooperare nu contravine prevederilor tratatului.

- în domeniul drepturilor omului trebuie precizat că la Nisa a fost Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cartă ce fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, regrupate în şase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aceste drepturi sunt bazate pe drepturile şi libertăţile fundamentale

24


recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii Europene. Însă, spre deosebire de Convenţia Consiliului Europei (CEDO) care se refera doar la drepturile politice şi civile, Charta acoperă domenii adiţionale, cum ar fi dreptul la o buna administrare, drepturi sociale pentru muncitori, protecţia datelor personale şi bioetica. În plus Charta acoperă acele drepturi politice ale cetăţenilor Uniuni Europene care prin definiţie nu pot fi incluse în Convenţie. Carta drepturilor fundamentale a dobândit valoare juridică obligatorie începând cu 1 decembrie 2009, când a avut loc intrarea în vigoare a noului tratat comunitar – Tratatul de reformă de la Lisabona.

13. Extinderea construcţiei europene spre Est37

Extinderea Uniunii Europene a jucat un rol important în dezvoltarea sa istorică.

De la cele şase state iniţial implicate în procesul de integrare, s-a ajuns în prezent la 27, şi se prefigurează chiar o Uniune cu 29 de membri.

Acordurile de asociere. Majoritatea statelor care au făcut parte din blocul comunist au semnat cu Comunităţile Europene aşa numitele “acorduri de asociere”, devenind astfel ţări asociate la Uniunea Europeană. Acestea au fost semnate cu Turcia (1987), Cipru, Malta (1990), Ungaria, Polonia (1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, (1995), Cehia, Slovenia (1996),

Consiliul european de la Copenhaga, din 1993, a reiterat principiul continuării lărgirii Uniunii către Est, stabilind şi criteriile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească:

- criteriul politic (stabilitatea instituţiilor, care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile fundamentale ale omului şi protecţia minorităţilor);

- criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a face faţă presiunii şi concurenţei economice din Uniunea Europeană);

- criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar.

Consiliul european de la Essen (1994) a stabilit strategia de preaderare a statelor asociate, bazată pe programul Phare38, ca principal instrument financiar.

Agenda 2000, document al Comisiei europene publicat în 1997, care tratează problema finanţării Uniunii în perioada 2000-2006, perioada marii extinderi spre est, proiectează anumite principii de acţiune pentru viitor, printre care se numără şi lărgirea Uniunii. Se consideră că negocierile de aderare pot fi iniţiate mai întâi cu Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia şi Slovenia.

37 A se vedea Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 15-17.38 Acronimul “PHARE” provine de la iniţialele Polonia şi Ungaria (Hungary), Asistenţă pentru Restructurarea Economiilor, program lansat în 1989. Ulterior, programul a fost extins la toate statele central şi est europene.

25


Atât aceste ţări, cât şi celelalte state candidate, au primit o “foaie de parcurs” în vederea adoptării acquis-ului comunitar.

Consiliul european de la Luxemburg (1997) aprobă concluziile Comisiei prezentate în Agenda 2000, şi decide că negocierile vor începe cu 6 state (cele enumerate în Agenda 2000, plus Cipru) - cunoscute ca şi “Grupul de la Luxemburg”.

La propunerea Franţei, în 1997 Consiliul U.E. acceptă organizarea unor Conferinţe europene, care să însoţească procesul de lărgire, la care să participe, şi reprezentanţii la nivel înalt ai statelor asociate U.E.

Negocierile de aderare încep în 1998 cu ţările din Grupul de la Luxemburg. Accentul este pus pe adoptarea acquis-ului comunitar. Negocierile au loc prin Conferinţe interguvernamentale bilaterale în care miniştrii se întâlnesc la 6 luni, iar ambasadorii lunar.

Comisia europeană îşi asumă rolul de a întocmi, anual, un raport de evaluare a progresului înregistrat de fiecare ţară candidată în ceea ce priveşte îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, pe care să-l prezinte Consiliului european.

În urma raportului întocmit, Comisia poate propune Consiliului european începerea negocierilor cu un al doilea val de ţări candidate, sau, dimpotrivă, reducerea sau sistarea ajutorului financiar de preaderare.

Consiliul european de la Berlin (1999) hotărăşte crearea a două noi instrumente financiare de preaderare: ISPA – instrument structural destinat investiţiilor din domeniul transporturilor şi mediului, şi SAPARD – instrument pentru agricultură, care să completeze programul PHARE.

Consiliul european de la Helsinki (1999) decide să iniţieze Conferinţe interguvernamentale bilaterale cu ţările din cel de-al doilea val (România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta), cunoscute sub denumirea de “Grupul de la Helsinki”, în vederea deschiderii negocierilor pentru aderare.

Consiliul european de la Laeken (2001) a luat act de raportul Comisiei europene, conform căruia, dacă procesul de negocieri şi de reforme continuă în acelaşi ritm, ţările candidate (cu excepţia României, Bulgariei şi Turciei) vor fi pregătite pentru aderare la sfârşitul anului 2002. În ceea ce priveşte Bulgaria şi România, se spera deschiderea tuturor capitolelor de negociere până la sfârşitul anului 2002.

Consiliul european de la Copenhaga (2002) anunţă încheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Malta, Slovenia; tratatele de aderare au fost semnate în aprilie 2003, la Atena, iar statele candidate au devenit membre cu drepturi depline din mai 2004.

La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, România şi Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, care conţine însă şi o clauză de salvgardare, ce poate fi activată în cazul în care cele două state nu îndeplinesc în 2007 condiţiile de aderare, şi care se transpune în amânarea cu un an a integrării efective în Uniune.

Aceste state au aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

26


14.Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene din 13 decembrie 2007 a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Pentru că modifică tratatele constitutive existente, Tratatul de la Lisabona are rang de drept comunitar primar.

Acesta a fost ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2008.

Potrivit art. 1 alin. 2 pct. 2 lit. b) “Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat şi pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumite în continuare «tratatele»). Aceste două tratate au aceeaşi valoare juridică. Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia.”

Uniunea Europeană dobândeşte prin acest Tratat personalitate juridică.

În decembrie 2012 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace.

În conformitate cu art. 2 alin. 1, denumirea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene se înlocuieşte cu “Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”.

De asemenea, cuvintele «Comunitatea» sau «Comunitatea Europeană» se înlocuiesc cu «Uniunea», cuvintele «Comunităţilor Europene» sau «ale CEE» se înlocuiesc cu «(ale) Uniunii Europene», cuvintele «Consiliul reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern» se înlocuiesc cu «Consiliul European», cuvintele «Statutul Curţii de Justiţie» sau «Statutul Curţii» se înlocuiesc cu «Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene», cuvintele «piaţa comună» se înlocuiesc cu «piaţa internă», cuvântul «ECU» se înlocuieşte cu «euro» etc.

Structura «pe coloane» a Tratatului UE, conţinând Comunitatea Europeană, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Cooperarea Poliţienească şi Judiciară (CPJ), este abrogată prin Tratatul de la Lisabona39.

Este menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom).

În perioada decembrie 2007 – noiembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a fost supus ratificării în toate statele membre. Ungaria a fost primul stat membru care a ratificat Tratatul de la Lisabona, prin votul din data de 17 decembrie 2007 din Parlament, înainte ca o variantă consolidată a tratatului să fie publicată. In plus, Tratatul a fost ulterior amendat pentru a facilita ratificarea în alte state membre. România a fost cel de-al patrulea stat membru care a ratificat Tratatul de la Lisabona. Polonia şi Cehia au ratificat ultimele Tratatul, după lungi negocieri cu privire la unele clauze de exceptare de la Carta Drepturilor Fundamentale. Preşedintele polonez a amânat semnarea Tratatului cu 557 de zile de la aprobarea sa de către parlament pentru se asigura că va obţine derogările solicitate. La ceremonie a participat preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, marcând importanţa deosebită a acestui moment.40

39 Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 363.40 A se vedea http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6901353.stm, http://euobserver.com/9/28809

27


Într-un singur stat membru – în Irlanda – procedura a implicat un referendum. În Irlanda referendumul organizat în 12 iunie 2008 a rezultat în respingerea cu 53,4% din voturi a Tratatului de la Lisabona de către singurii europeni consultaţi prin referendum asupra acestui proiect. La presiunea celorlalte state membre şi invocând o serie de concesiuni făcute irlandezilor în urma respingerii de către aceştia a Tratatului, a fost organizat un nou referendum în 2 octombrie 2009, iar de această dată electoratul irlandez a aprobat cu 67,13% din voturi noul Tratat.41

Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Lisabona42. Astfel, Uniunea urmăreşte:

- să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale;- să ofere cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,

fără frontiere interne;- instituirea unei pieţe interne, acţionând pentru dezvoltarea durabilă

a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată, stabilitatea preţurilor, o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, ocuparea deplină a forţei de muncă, progres social şi un nivel înalt de protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului ;

- eliminarea excluziunii sociale, a discriminării şi promovarea justiţiei şi protecţiei sociale;

- promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele membre;

- respectarea diversităţii culturale, lingvistice precum şi protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european;

- instituirea unei uniuni economice şi monetare, a cărei monedă este euro;

- promovarea valorilor şi intereselor Uniunii la nivel internaţional, contribuind la pacea, securitatea, solidaritatea, dezvoltarea durabilă a planetei, precum şi la respectarea drepturilor omului sau promovarea comerţului liber şi echitabil pe plan global.

Din analizarea obiectivelor enunţate rezultă finalităţile economice ale integrării europene, “promisiunile” sociale faţă de cetăţeni, dar mai ales “ambiţiile” politice ale Uniunii post Lisabona, atât pe plan european, cât şi internaţional43.

Ca si structură, Tratatul de la Lisabona are 7 articole, dintre care primele două (alcătuite din numeroase paragrafe) cuprind substanţa propriu-zisă, în vreme ce ultimele cinci formulează dispoziţiile finale.44

Articolul 1 modifică TUE (Maastricht 1992, cu modificările ulterioare) în ceea ce priveste instituţiile, cooperarea consolidată, politica externă şi de

41 A se vedea Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 15.42 A se vedea Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ediţia în limba română, secţiunea Comunicări şi informări, 2008/C 115/01, articolul 3.43 A se vedea Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 25.44 http://www.dae.gov.ro/admin/files/Tratatul%20Lisabona%20sinteza%20DAE.pdf

28


securitate, politica de apărare, reflectând cadrul general al Uniunii si principiile sale.

Astfel, TUE amendat cuprinde un preambul şi este structurat în şase părţi:

Titlul I: - Dispoziţiile comune; Titlul II: - Dispoziţiile privind principiile democratice; Titlul III: Dispoziţiile privind instituţiile; Titlul IV: Dispoziţiile privind formele de cooperare consolidată; Titlul V: Dispoziţiile generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţiile specifice privind politica externă si de securitate comună; Titlul VI: Dispoziţiile finale.

Articolul 2 modifică TCE (Roma 1957, iniţial TCEE) şi îl transformă în TFUE. Acesta cuprinde regulile si modalităţile concrete de funcţionare a Uniunii Europene, transpunând în practică elementele de principiu descrise în cadrul TUE.

De asemenea, TFUE va detalia politicile Uniunii, cu excepţia politicii externe si de securitate comună. Structura acestuia, în versiunea consolidată, este următoarea:

Partea I: - Principiile (art. 1 - 17); Partea a doua: - Nediscriminarea si cetăţenia UE (art. 18-25); Partea a treia: - Politicile si acţiunile interne ale Uniunii (art. 26 - 197); Partea a patra: - Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări (art. 198 - 204); Partea a cincea: - Acţiunea externă a Uniunii (art. 205 - 222); Partea a şasea: - Dispoziţii instituţionale şi financiare (art. 223 - 334); Partea a şaptea: - Dispoziţii generale şi finale (art. 335 - 358).

Printre principalele inovaţii se numără45:- acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene (art.47 din

TUE5);- înfiinţarea postului de Preşedinte al Consiliului European;- asigurarea coerenţei pe plan extern prin redimensionarea Politicii

Externe şi de Securitate Comună (prevederile Titlului V din TUE) şi înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate (art.18 din TUE);

- creşterea rolului Parlamentului European (art.14 din TUE şi alte dispoziţii privind procesul decizional european);

- creşterea rolului parlamentelor naţionale (art.12 din TUE si alte dispoziţii specifice);

- iniţiativa cetăţenească (art.11 alin.4 din TUE) care presupune ca un milion de cetăţeni resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre să poată solicita în mod direct Comisiei Europene să prezinte o iniţiativă de interes pentru ei într-un domeniu de competenţă a Uniunii (să iniţieze un proiect legislativ).

45 http://www.dae.gov.ro/admin/files/Tratatul%20Lisabona%20sinteza%20DAE.pdf

29


- relaţia dintre Uniunea Europeană şi drepturile omului (art.6 din TUE);

- simplificarea procesului decizional european;- introducerea clauzei de solidaritate (art. 222 din TFUE);- introducerea clauzei de retragere (art. 50 din TUE) etc.

30

CAPITOLUL IICARACTERISTICILE JURIDICE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCŢIEI

EUROPENE

1. Trăsăturile juridice ale Comunităţilor Europene

Comunităţile Europene au un caracter specific ce decurge din trăsăturile juridice fundamentale ale acestora, dintre care s-au evidenţiat în literatura juridică următoarele46:

- au ca obiectiv integrarea economică, socială şi nu în ultimul rând politică a statelor membre;

- au o structură instituţională proprie, independentă de cea existentă la nivel naţional;

- au un sistem legislativ propriu căruia îi sunt subordonate sistemele legislative ale statelor membre;

- sunt organizaţii supranaţionale, întrucât au fost instituite prin actul de voinţă al statelor membre, care în anumite domenii le-au cedat o parte din atributele suveranităţii lor;

- sunt organizaţii regionale deschise, întrucât orice stat european poate să devină membru al unei astfel de comunităţi, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens, acceptă şi se obligă să respecte ordinea de drept stabilită prin tratatele şi restul actelor juridice comunitare şi îndeplineşte o serie de condiţii de ordin politic, economic şi social care le presupune integrarea într-un astfel de sistem;

- au o personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre, graţie căreia ele pot participa în nume propriu în cadrul raportului juridic de drept public sau privat, intern sau internaţional etc.

Specificitatea naturii Comunităţilor decurge din aceea că „ele nu pot fi comparate cu nici o altă structură existentă, fie că este vorba de un stat, fie că este vorba de o organizaţie internaţională. Comunităţile sunt comunităţi de state, dar în aceeaşi măsură sunt şi comunităţi de popoare. Din acest punct de vedere, Comisia reprezintă mai întâi interesul comun al statelor, iar Parlamentul European este expresia participării popoarelor la exercitarea puterii.

O altă deosebire între o structură statală şi cea comunitară constă în exercitarea diferită a puterii legislative, care nu aparţine numai Parlamentului European, ci şi Consiliului, organ format din reprezentanţi ai guvernelor naţionale. Nici Comisia nu poate fi asimilată unei adevărate puteri executive naţionale.

În concluzie, la aceste consideraţii Comunităţile Europene, cum s-a arătat mai înainte, nu au transpus tripticul instituţional care decurge din aplicarea principiului separaţiei puterilor, ci au adoptat o structură instituţională mai complexă decât aceea existentă într-un stat, tocmai pentru a

46 A se vedea Felician Cotea, Drept comunitar instituţional, Editura Aeternitas, 2004, pag.70-71.

31


se exprima participarea statelor şi participarea popoarelor la ansamblul comunitar»47.

15.Relaţia dintre Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană

«Tratatul de la Maastricht a consfinţit legătura strânsă dintre Tratatele Comunităţilor şi Tratatul Uniunii Europene. Astfel, s-a instituit o procedură unitară pentru toate proiectele de modificare a tratatelor care stau la baza Uniunii (art. 48 din Tratatul UE). De asemenea, un stat poate adera la Uniune doar după ce a aderat la Tratatele constitutive şi la Tratatul Uniunii Europene (art. 49 din Tratatul UE). Nu este prevăzută posibilitatea unei retrageri parţiale din Uniunea Europeană.»48

«Relaţia dintre Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană, pe de o parte, şi statele membre, pe de altă parte, este una complexă din punct de vedere juridic, pentru că nu poatefi înscrisă în tipologia organizaţiilor internaţionale clasice. Este vorba de o cooperare interguvernamentală, inserată pe forma clasică de cooperare interstatală, în baza unui tratat de drept internaţional public.»49

«Baza Uniunii Europene o alcătuiesc cele trei Comunităţi, completate de politicile şi formele de cooperare introduse prin Tratatul Uniunii Europene.»50

16.Uniunea Europeană – terminologie şi natură juridică51

La momentul Maastricht 1992, Uniunea Europeană, spre deosebire de Comunităţile Europene preexistente, nu dispunea de personalitate juridică, fiind mai degrabă un concept politic decât unul juridic.

Abia prin Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică.

Această modificare are implicaţii majore pentru actuala structură a Uniunii Europene cât şi pentru funcţionarea sa în noul context juridic şi instituţional. «Spre exemplu, Uniunea va putea încheia tratate sau acorduri internaţionale în domeniile sale de competenţă, iar acordurile încheiate de statele membre vor trebui să fie compatibile cu cele încheiate de Uniune.

Trebuie reţinut, însă, că Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) continuă să existe alături de Uniunea Europeană, iar sistemul Euratom nu este modificat de Tratatul de la Lisabona.»

Potrivit art. 335 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, «în fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile intern; Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi poate

47 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 51.48 Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 317.49 Ibidem.50 Ibidem, p. 318.51 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 15.

32

Cap. II. Caracteristicile juridice fundamentale ale construcţiei europene

sta în justiţie. În acest scop, Uniunea este reprezentată de Comisie. Cu toate acestea, Uniunea este reprezentată de fiecare instituţie, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcţionarea lor».

Statele care fac parte, în prezent, din Uniunea Europeană sunt (ordine alfabetică):

- Austria,- Belgia,- Bulgaria,- Cipru,- Cehia,- Danemarca,- Estonia,- Finlanda,- Franţa,- Germania,- Grecia,- Irlanda,- Italia,- Letonia,- Lituania,- Luxemburg,- Malta,- Regatul Unit (Marea Britanie),- Olanda,- Polonia,- Portugalia,- România,- Slovacia,- Slovenia,- Spania,- Suedia,- Ungaria.

33

CAPITOLUL IIIDREPTUL UNIUNII EUROPENE – IZVOARE ŞI PRINCIPII

1. Precizări terminologice

Deşi a fost adoptată o nouă denumire a Comunităţii (Comunităţilor) Europene, încă din anul 1992, cu ocazia Tratatului de la Maastricht, când a fost semnat Tratatul asupra Uniunii Europene (intrat în vigoare în 1993), totuşi continuă referirile la dreptul comunitar.52

Se arată că53, în contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, „sintagma «drept comunitar» este mai completă întrucât include şi actele adoptate în sistemul Euratom, această comunitate nefiind desfiinţată de Tratatul de la Lisabona.

Astfel, „dreptul comunitar desemnează normele juridice care se aplică în ordinea juridică a Uniunii Europene, cuprinse în tratatele institutive ale Comunităţilor europene – Paris şi Roma, în tratatele care au adus modificări tratatelor institutive – Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona precum şi în actele comunitare adoptate de instituţiile comunitare – decizii, directive, regulamente, etc”54.

Totuşi, după cum se arată55 normele Uniunii Europene, de exemplu cele „referitoare la libera circulaţie a persoanelor, se aplică Spaţiului Economic European (statele membre ale U.E. şi dintre statele membre ale A.E.L.S. – Islanda, Norvegia şi Luxemburg)”.

Acest fapt, apreciem, conferă, totuşi, dreptului Uniunii Europene o sferă mai largă decât dreptului comunitar.

17.Superioritatea dreptului Uniunii Europene asupra dreptului statelor membre

Într-o anexă a Tratatului de la Lisabona, intitulată „Declaraţia cu privire la supremaţie” se prevede: „Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior”.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut mai multe precizări56:

52 A se vedea, de exemplu, Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 58; Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 252.53 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 74, Nota 308.54 Ibidem, p. 74.55 Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2012, p. 917.56 A se vedea Mircea Duţu, O nouă etapă în dezvoltarea construcţiei europene: Tratatul de modificare a tratatelor privind Uniunea Europeană, în Dreptul nr. 4/2008, p. 64-65, apud Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 107.

34

Cap. III. Dreptul uniunii europene – izvoare şi principii

- superioritatea operează în privinţa tuturor surselor dreptului comunitar, dreptul derivat situându-se pe aceeaşi poziţie cu tratatele constitutive;

- principiul respectiv se impune tuturor izvoarelor de drept intern, inclusiv dispoziţiilor de origine privată;

- obligaţia de conformitate a dreptului naţional cu dreptul comunitar se analizează ca una de rezultat.

Regulile de mai sus sunt avute în vedere şi de instanţele naţionale. S-a decis astfel că, în situaţia în care norma comunitară este mai favorabilă, iar cea internă este parţial neconcordantă cu acesta deoarece permite îngrădirea dreptului fundamental la libera circulaţie a lucrătorilor şi în alte cazuri decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau securitatea publică, ea urmează să fie aplicată cu prioritate.57

În concluzie, dreptul comunitar58:- are aplicabilitate imediată;- efectul său este direct;- are prioritate faţă de dreptul naţional.

18. Izvoare

Când se prezintă izvoarele dreptului comunitar european, se arată că59

diferă, după cum este vorba de dreptul comunitar originar şi de cel derivat.

La originea dreptului comunitar stau cele trei tratate ce au constituit comunităţile, inclusiv anexele şi protocoalele care li s-au adăugat, cu modificările şi completările ulterioare prin tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nisa (2003) şi mai ales Lisabona (2007).60

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, operează în spaţiul european trei tratate61:

- Tratatul privind Uniunea Europeană (care îşi păstrează denumirea „TUE”);

- Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene („TFUE”), rezultat din Tratatul Comunităţii Europene;

- Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom).

Dreptul comunitar derivat este cel creat de instituţiile Uniunii Europene pe baza tratatelor, prin regulamente, directive, decizii, recomandări etc.62

Potrivit art. 288 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, “pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.

57 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 5843/2007, în Dreptul nr. 7/2008, p. 313.58 Andrei Popescu, Ion Diaconu, op. cit., p. 261-265.59 A se vedea Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,2011, p. 141-17060 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 106.61 Ibidem.62 Ibidem.

35


Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.

Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii”.

Actele juridice ale Uniunii Europene se adoptă prin procedură legislativă ordinară şi specială (art. 289 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene).

Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează de preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului iar actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat. Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare. (art. 297 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene).

Regulamentele au aceeaşi forţă juridică ca şi legile naţionale, fiind obligatorii nu numai pentru statele membre, ci şi pentru cetăţenii, pentru instituţiile, întreprinderile din cadrul fiecărui stat63.

Directivele produc efecte numai ca urmare a încorporării lor în legislaţia internă, reprezentând, aşadar, “o formă mai atenuată de intervenţie în sistemele juridice naţionale; ele permit apropierea legislaţiilor ţărilor membre, eliminarea contradicţiilor şi diferenţierilor, armonizarea politicilor economice şi sociale ale statelor uniunii.”64

Conform art. 299 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Actele Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii Centrale Europene care impun o obligaţie pecuniară în sarcina altor persoane decât statele membre constituie titlu executoriu.

Executarea silită este reglementată de normele de procedură civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia are loc această procedură. Decizia este învestită cu formulă executorie, fără îndeplinirea nici unei alte formalităţi decât cea a verificării autenticităţii acestui titlu de către autoritatea naţională pe care guvernul fiecărui stat membru o desemnează în acest scop şi a cărei desemnare este adusă la cunoştinţa Comisiei şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

După îndeplinirea acestor formalităţi, la cererea părţii interesate, aceasta poate proceda la executarea silită, sesizând direct autoritatea competentă în conformitate cu legislaţia internă.

Executarea silită poate fi suspendată numai în temeiul unei decizii a Curţii. Cu toate acestea, controlul legalităţii măsurilor de executare este de competenţa instanţelor naţionale.”

63 Ibidem.64 Ibidem.

36


O noţiune des întâlnită este cea de acquis comunitar. El este format din ansamblul legislaţiei comunitare care reglementează raporturile juridice ce formează obiectul dreptului comunitar.65

Este vorba de66:- legislaţia comunitară primară ce cuprinde actele juridice care

fac parte din dreptul comunitar iniţial şi tratatele de modificare;- legislaţia comunitară secundară ce cuprinde actele juridice

care fac parte din dreptul comunitar derivat, adoptate de instituţiile Uniunii (regulamentele, directivele, deciziile);

- legislaţia complementară ce cuprinde acordurile şi convenţiile încheiate cu diverse state.

Există şi izvoarele nescrise ale dreptului comunitar european, reprezentate de principiile sau regulile juridice generale, practica judiciară a Curţii Europene de Justiţie şi cutuma comunitară.

19. Izvoarele „complementare” ale dreptului comunitar67

Izvoarele complementare ale dreptului comunitar sunt acordurile internaţionale, încheiate fie de Uniune, fie de statele membre.

Acordurile internaţionale ca sursă a dreptului comunitar pot fi de mai multe feluri:

- acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la Uniune,

- acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile comunitare;

- acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre exemplu, cu GATT - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).

Alături de acordurile internaţionale încheiate de instituţiile comunitare, există şi acorduri între statele membre, pentru anumite obiective determinate în tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi; la aceste acorduri pot participa şi state nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de la Schengen privind trecerea liberă a frontierelor interne şi întărirea controlului la frontierele externe.

“Acordurile de la Schengen (localitate situată în Luxemburg, la intersecţia frontierei cu Franţa şi Germania), sunt formate dintr-o convenţie de 33 de articole, semnată în 1985 de Franţa, Germania şi statele Benelux, şi una de 142 de articole, semnată în 1990; statelor iniţiatoare li s-a alăturat în 1990 Italia, în 1991 Spania şi Portugalia, în 1992 Grecia, în 1995 Austria, în 1996 Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, iar în 2005 Elveţia.

Convenţiile au ca obiectiv armonizarea politicilor judiciare, poliţieneşti şi administrative, în vederea luptei împotriva criminalităţii internaţionale; se instituie de asemenea un sistem de liberă trecere a frontierelor, fără controale sistematice, urmând ca acestea să fie declanşate numai la apariţia indiciilor unei infracţiuni sau abateri; în fine, sunt stabilite condiţiile de intrare a

65 Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene – Partea specială – Politicile Comunitare -, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 30-32.66 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 106.67 Ibidem, p. 89.

37


cetăţenilor din state terţe, atribuirea de vize pentru aceştia la intrarea în spaţiul Schengen. Dispozitivul Schengen a intrat în vigoare în 1995.

De remarcat că spaţiul Schengen conţine şi state nemembre ale U.E., dar care făceau parte din Spaţiul Economic European sau din Confederaţia Nordică, ce aplica un sistem asemănător.” 68

20.Principii

Principiile clasice ale dreptului comunitar european au fost impuse a fi respectate de către Curtea de Justiţie îndeosebi în ceea ce priveşte dreptul de apărare, ca şi în ceea ce priveşte corecta administrare a justiţiei, neretroactivitatea actelor administrative, recunoaşterea drepturilor dobândite, principiul bunei credinţe, principiul echităţii, dreptului la apărare, principiul legalităţii, al dreptului la recurs, al ierarhiei normelor juridice, principiul autorităţii de lucru judecat etc.

Tratatul de la Lisabona prevede următoarele:- “În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre

se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate”;

- “Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii”;

- “Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”;

- “Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”;

- “În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta”;

- “Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democraţiei reprezentative”;

- “Acţiunea Uniunii pe scena internaţională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care

68 Pentru detalii, a se vedea Vendelin Hreblay, La libre circulation des personnes. Les accords de Schengen, PUF, Paris, 1994; G. Ferréol (coord.), Yves Jean Beloeil- Benoist, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flageul, Dictionnaire de l’Union européene,Ed. Armand Colin, Paris, 2000, în limba română la Ed. Polirom, 2001, p.182; P. M. Defarges, Les Institutions européennes, 6e edition, Armand Colin, Paris, 2002, versiuneatradusă în limba română - Editura Armacord, Timişoara, 2002, p.136; Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p.39, apud Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 89, Nota 366.

38


intenţionează să le promoveze în lumea întreagă: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a dreptului internaţional”;

Drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene pot fi grupate pe următoarele categorii69:

- libertăţi ale persoanei fizice: dreptul la viaţă, interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate sau obligatorii, libertatea de circulaţie;

- dreptul la respectul vieţii private şi familiale, al corespondenţei şi al domiciliului;

- dreptul la procese echitabile; libertatea de expresie şi informare, de conştiinţă şi religie; dreptul la instrucţie şi la respectul convingerilor religioase şi filozofice;

- protecţia activităţii sociale şi politice: libertatea reuniunilor şi dreptului de asociere, dreptul la alegeri libere politice;

- nediscriminarea în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie70.

“Cu privire la dreptul fiecărei persoane la libera alegere a muncii ce doreşte să o presteze, de a nu i se impune o muncă forţată sau obligatorie, remarcăm că în această convenţie au fost preluate anumite prevederi din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 29 din anul 1930 asupra muncii forţate. Potrivit art. 4 din Convenţia europeană, nimeni nu poate fi constrâns să desfăşoare o muncă forţată sau obligatorie. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie:

- munca prestată în mod normal de o persoană aflată în detenţie sau pe perioada cât este pusă în libertate condiţionată;

- serviciul cu caracter militar sau, în cazul obligaţiei de conştiinţă în ţările în care aceasta este recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar obligatoriu;

- orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

- orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civile normale.”71

Potrivit art. 51 din Tratatul privind Uniunea Europeană (după Tratatul de la Lisabona), “Delimitarea competenţelor Uniunii Europene este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii” (alin. 1).

69 A se vedea G. Cohen – Ionathan, La Convention européenne des droits de l'homme, Economica, Paris, 1989, p. 278; apud Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 100.70 A se vedea Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului?, în Revista română de drept comunitar, nr. 1/2003, p. 19-20.71 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, op. cit., p. 100.

39


“În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre (alin. 2).

“În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.” (alin. 3).

“În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.” (alin. 4)

Superioritatea dreptului Uniunii Europene asupra dreptului statelor membre se traduce şi prin principiul superiorităţii dreptului comunitar, principiu dedus din natura Comunităţilor, potrivit căruia într-o situaţie conflictuală, de neconcordanţă sau de incompatibilitate între dreptul comunitar şi dreptul naţional, cel dintâi prevalează faţă de cel de-al doilea72.

Acest ultim principiu este stipulat şi în art. 148 alin. 2 din Constituţia României: “Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

72 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, op. cit., p. 92.

40

CAPITOLUL IVCOMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE ŞI REPARTIZAREA ACESTORA

1. Preliminarii

Tratatul de la Lisabona, modificând Tratatului privind Uniunea Europeană, introduce un nou Titlu - Categorii şi domenii de competenţe ale Uniunii.

Potrivit art. 2 A din acesta, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii (alin. 1).

În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite (alin. 2).

Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă (alin. 3).

Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună (alin. 4).

În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre. (alin. 5).

Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu (alin. 6).

Competenţa Uniunii este exclusivă, potrivit art. 2 B, în următoarele domenii:

(a) uniunea vamală; (b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei

interne; (c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este

euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii

comune privind pescuitul; (e) politica comercială comună (alin. 1).

De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite

41


Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică, conform art. 2 C, în următoarele domenii principale:

(a) piaţa internă; (b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; (c) coeziunea economică, socială şi teritorială; (d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor

biologice ale mării; (e) mediul; (f) protecţia consumatorului; (g) transporturile; (h) reţelele transeuropene; (i) energia; (j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; (k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică,

pentru aspectele definite în prezentul tratat (alin. 2).

În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă (alin. 3).

În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă (alin. 4).

Se prevede în continuare, la art. 2 D, că statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale. (alin. 1)

Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici (alin. 2)

Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre (alin. 3).

De asemenea, conform art. 2 E, Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au următoarele domenii:

(a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; (b) industria; (c) cultura; (d) turismul; (e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; (f) protecţia civilă; (g) cooperarea administrativă.

42

Cap. IV. Competenţele uniunii europene şi repartizarea acestora

21.Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Competenţele sistemului instituţional al Uniunii Europene sunt repartizate între cele şapte instituţii fundamentale ale acestuia.

Potrivit art. 13 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, «fiecare institutie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.”

Potrivit art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, există 7 instituţii fundamentale: - Parlamentul European; - Consiliul European; - Consiliul; - Comisia Europeană; - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - Banca Centrală Europeană; - Curtea de Conturi (alin. 1).

Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de Conturi, precum şi dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii figurează în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (alin. 3).

Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative (alin. 4).

Potrivit art. 300 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, “Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural” (alin. 2).

“Comitetul Regiunilor este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese” (alin. 3).

Sediile instituţiilor comunitare sunt împărţite între trei oraşe: Bruxelles, Strassburg şi Luxemburg. Astfel: a) Consiliul se reuneşte de regulă la Bruxelles, cu excepţia a trei luni pe an, când se reuneşte la Luxemburg; b) Comisia Europeană îşi are sediul la Bruxelles; c) Parlamentul European îşi desfăşoară şedinţele în plen la Strassburg, şedinţele comisiilor de specialitate se desfăşoară la Bruxelles, în timp ce secretariatul general este la Luxemburg; d) în fine, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea de Conturi au sediul la Luxemburg.73

73 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 70.

43

CAPITOLUL VORDINEA JURIDICĂ COMUNITARĂ. CARACTERE

1. Noţiune

Instituind, iniţial, cele trei Comunităţi europene şi, ulterior, Uniunea Europeană, statele membre au înţeles să transfere o serie de atribute naţionale specifice unor organisme suprastatale.

Transferul de putere este considerat a avea o natură ireversibilă.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene a subliniat că «instituind o Comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate, capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate, acestea şi-au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor şi lor înseşi»74.

«Ordinea juridică comunitară poate fi definită ca fiind aplicarea normelor comunitare în raporturile juridice ale instituţiilor europene şi în raporturile Uniunii Europene cu statele membre, proces garantat de existenţa controlului juridic, care asigură respectarea acestor norme de către toţi participanţii la raporturile juridice comunitare».75

22.Caractere

Izvoarele dreptului comunitar european ilustrează specificitatea ordinii juridice comunitare.

Dreptul comunitar european îşi afirmă propria originalitate, fiind un compromis între cele 3 sisteme de drept europene: continental, anglo-saxon si germanic.76

Ordinea juridică comunitară este o ordine juridică supranaţională, care se întemeiază pe acceptarea transferării, de către statele membre ale Uniunii Europene, a unor competenţe decizionale către instituţiile comunitare. Însă, se menţin unele competenţe, deloc lipsite de importanţă, la nivelul naţional al statelor ce fac parte din Uniunea Europeană. Este vorba, deci, de o ordine juridică comunitară, distinctă de ordinea juridică naţională. Sistemele juridice ale statelor membre, se subsumează însă ordinii comunitare. Astfel că normele comunitare tind a fi realizate în plan naţional în mod identic în ceea ce priveşte conţinutul şi eficacitatea, putându-se vorbi de un caracter unitar.77

De aceea, sistemul normativ comunitar a fost caracterizat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene printr-o formulare devenită clasică - reluată şi dezvoltată ulterior sub toate aspectele - potrivit căreia acest sistem

74 Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.75 Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Curs, Ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 87.76 Marin Voicu, Drept instituţional comunitar, op. cit., p. 3.77 Ibidem.

44

Cap. V. Ordinea juridică comunitară. Caractere

«constituie o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre»78.

Potrivit art. 176 D din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene «punerea în aplicare efectivă a dreptului Uniunii de către statele membre, care este esenţială pentru buna funcţionare a Uniunii, constituie o chestiune de interes comun» (alin. 1).

«Uniunea poate sprijini eforturile statelor membre pentru îmbunătăţirea capacităţii lor administrative de punere în aplicare a dreptului Uniunii. Această acţiune poate consta, în special, în facilitarea schimburilor de informaţii şi de funcţionari publici, precum şi în sprijinirea programelor de formare. Niciun stat membru nu este obligat să recurgă la acest sprijin. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare în acest scop, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre» (alin. 2).

«Prezentul articol nu aduce atingere obligaţiei statelor membre de a pune în aplicare dreptul Uniunii, nici atribuţiilor şi îndatoririlor Comisiei. De asemenea, acesta nu aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, care prevăd o cooperare administrativă între statele membre, precum şi între acestea şi Uniune» (alin. 3)

23.Trăsăturile dreptului comunitar care îl diferenţiază de dreptul internaţional public

Dreptul comunitar are anumite trăsături caracteristice care-l diferenţiază de dreptul internaţional public79:

- el este într-o mai mare măsură un drept „intern” al statelor membre, decât un drept „extern”, între aceste state, întrucât face parte din ordinea juridică a statelor membre, având chiar prioritate, în caz de neconcordanţă, în faţa normelor juridice interne, naţionale;

- în timp ce dreptul internaţional public reglementează doar drepturile şi obligaţiile statelor în raporturile dintre ele, dreptul comunitar are în vedere şi raporturi juridice stabilite între persoane juridice sau/şi persoane fizice, precum şi între acestea şi statele membre;

- instrumentele dreptului internaţional sunt tratatele internaţionale; dreptul comunitar conferă instituţiilor comunitare puterea de a adopta norme juridice obligatorii, în conformitate cu interesul comunitar, care se plasează aşadar deasupra intereselor naţionale, ale statelor membre;

- tratatele internaţionale clasice care stau la baza organizaţiilor internaţionale nu se ocupă prea mult de latura jurisdicţională a funcţionării organizaţiei, în timp ce dreptul comunitar reglementează mijloace de control jurisdicţional strict asupra gradului de respectare a normelor cuprinse în tratate sau adoptate de instituţiile comunitare, în care rolul primordial îl are Curtea de Justiţie.

78 Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.79 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 75.

45


Astfel că, pe bună dreptate se afirmă că80 «dreptul comunitar tinde să se apropie mai mult de un drept intern, naţional, decât de dreptul internaţional clasic, fiind o construcţie atipică, originală, şi, până acum, destul de viabilă».

80 Ibidem.

46

CAPITOLUL VIINSTITUŢIILE NEJURISDICŢIONALE ALE UNIUNII EUROPENE

1. Parlamentul European

Potrivit art. 9 A din Tratatul privind Uniunea Europeană, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, «Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei» (alin. 1)

«Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, eu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.

Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.» (alin. 2)

«Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani» (alin. 3).

«Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi» (alin. 4).

În ceea ce priveşte atribuţiile legislative, se arată că81 acestea se prezintă sub două aspecte:

- Procedura legislativă ordinară (a codeciziei) pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul European şi Consiliul. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituţii comunitare.Tratatul de la Lisabona extinde cu peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală, energia, justiţia şi afacerile interne, sănătatea sau fondurile structurale, procedura legislativă ordinară.

- Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau conforme.

Astfel, unele proceduri legislative speciale privind adoptarea unor decizii comunitare presupun “consultarea” sau “acordul” Parlamentului. În aceste cazuri Parlamentul emite avize.

În cazul “procedurii de consultare”, utilizată pentru domenii “sensibile” (cum ar fi politica industrială sau fiscalitate) Parlamentul emite un aviz consultativ – acesta trebuie solicitat de Consiliu dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el.

În unele cazuri tratatele prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, iar propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie. Conform noilor reglementari introduse în Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European trebuie să îşi dea avizul conform asupra

81 Ibidem, p. 53-54.

47


acordurilor internaţionale negociate de Uniune, în domenii precum comerţul internaţional.

Potrivit art. 228 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Parlamentul European alege, pe durata legislaturii sale, Ombudsmanul European (alin. 1 şi 2).

Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului (alin. 4).

Ombudsmanul European este împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia. Acesta investighează aceste plângeri şi întocmeşte un raport (alin. 1).

În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele investigaţiilor sale (alin. 1).

24. Consiliul

Potrivit art. 9 C din Tratatul privind Uniunea Europeană, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, «Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate» (alin. 1).

«Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot» (alin. 2).

«Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel» (alin. 3).

«Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene» (alin. 4).

«Dispoziţiile tranzitorii privind definiţia majorităţii calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum şi cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 - 31 martie 2017 sunt prevăzute în Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii» (alin. 5).

«Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 201b din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

48

Cap. VI. Instituţiile nejurisdicţionale ale uniunii europene

Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.

Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii» (alin. 6).

«Un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului» (alin. 7)

«Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ» (alin. 8).

«Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în conformitate cu articolul 201b din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene» (alin. 9).

Se arată că82 înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul era desemnat ca fiind principalul organ legislativ al Uniunii, în prezent nu se mai face nicio distincţie în acest sens - procedura legislativă ordinară este adaptată în aşa fel încât o astfel de “ierarhie” nu mai este posibilă.

În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul, împreună cu Parlamentul, adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive), obligatorii pentru statele membre, celelalte instituţii comunitare şi instituţii legislative ale Uniunii. Acestea fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene, deci trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare.

De asemenea, potrivit art. 292 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Consiliul adoptă şi recomandări. Acesta hotărăşte, la propunerea Comisiei, în toate cazurile în care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea Comisiei. Consiliul hotărăşte în unanimitate în domeniile în care este necesară unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii.

«Pentru a asigura coordonarea efectivă a politicilor economice şi convergenţa durabilă a performanţelor economice ale statelor membre Consiliul este cel care, pe baza rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluţia economică din statele membre şi conformitatea politicilor economice cu orientările generale. Pentru îndeplinirea acestei prevederi a tratatului, statele membre transmit Comisiei toate informaţiile privind măsurile importante adoptate de acestea în domeniul politicii lor economice. Tratatul de la Lisabona include ca noutate, referitor la acest domeniu, luarea unor măsuri împotriva statelor membre care nu respectă orientările generale stabilite de Consiliu. Astfel, constatând incompatibilitatea politicilor economice cu orientările generale sau riscul de compromitere a bunei funcţionări a Uniunii economice şi monetare prin acţiunile sau

82 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 58.

49


inacţiunile unui stat membru, Comisia poate adresa un avertisment respectivului stat membru.»83

În ceea ce priveşte atribuţiile bugetare, menţionăm că Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii, care este elaborat de către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie.84

25.Procedura legislativă ordinară

Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.

Această procedură este definită la art. 294 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel:

- Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi Consiliului.

Prima lectură- Parlamentul European adoptă poziţia sa în primă lectură şi o

transmite Consiliului.- În cazul în care poziţia Parlamentului European este aprobată de

Consiliu, actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziţiei Parlamentului European.

- În cazul în care poziţia Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite Parlamentului European.

- Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură. Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziţia sa.

A doua lectură- În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii,

Parlamentul European:o aprobă poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunţat,

actul respectiv se consideră adoptat cu formularea care corespunde poziţiei Consiliului;

o respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziţia Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat;

o propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziţia Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.

- În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată:o aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat

aprobat;

83 Ibidem, p. 49.84 Ibidem.

50


o nu aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în consens cu preşedintele Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de şase săptămâni.

- Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei.

Concilierea- Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau

reprezentanţii lor şi tot atâţia membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul Euro¬pean, în termen de şase săptămâni de la data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură.

- Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între poziţiile Parlamentului European şi ale Consiliului.

- În cazul în care, în termen de şase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.

A treia lectură- În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un

proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămâni de la această aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat neadoptat.

- Termenele de trei luni şi şase săptămâni prevăzute la prezentul articol sunt prelungite cu cel mult o lună şi, respectiv, două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului.

26.Consiliul European

Potrivit art. 9 B din Tratatul privind Uniunea Europeană, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, «Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative» (alin. 1).

«Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European (alin. 2).

«Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European» (alin. 3) .

51


«Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel» (alin. 4).

«Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului preşedintelui în conformitate cu aceeaşi procedură» (alin. 5)

«Preşedintele Consiliului European: (a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European; (b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în

cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;

(c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;

(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional.» (alin. 6)

Se observă că deciziile care se iau la nivelul Uniunii Europene în cadrul Consiliului European sunt, în primul rând, decizii politice. De aceea, această instituţie a fost considerată fundamentală la nivel de concepţie şi decizie politică, cu toate că rolul ei încă rămâne vag prin aceea că «oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale».

Deşi oficial el nu are dreptul de a adopta acte legislative la nivel comunitar, în practică, frecvent se întâmplă ca deciziile luate la nivelul Consiliului European să se impună Consiliului care le transpune în norme juridice85.

În acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale şefilor de state şi guverne (summit-uri), care să constituie cadrul organizatoric propice unor astfel de discuţii. Astfel că instituţia în discuţie apare ca un organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel.86

Un rol important al Consiliului European este, potrivit art. 9 E din Tratatul privind Uniunea Europeană, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, cel privitor la numirea şi retragerea mandatului Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate (hotărând cu majoritate calificată), cu acordul preşedintelui Comisiei (alin. 1).

«Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună.» (alin. 2).

85 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 58.86 Ibidem.

52


«Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe (alin. 3)».

«Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor responsabilităţi în cadrul Comisiei, şi numai cu privire la aceste responsabilităţi, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcţionarea Comisiei, în măsura în care acest lucru este compatibil cu alineatele (2) şi (3).» (alin. 4).

27.Comisia Europeană

Potrivit art. 9 D din Tratatul privind Uniunea Europeană, în forma modificată de Tratatul de la Lisabona, «Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale.» (alin. 1)

«Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru» (alin. 2).

«Mandatul Comisiei este de cinci ani.

Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă.

Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Fără a aduce atingere articolului 9 E alineatul (2), membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor.» (alin. 3)

«Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii acesteia» (alin. 4).

«Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.

53


Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 211a din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.» (alin. 5)

«Preşedintele Comisiei: (a) defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită

misiunea; (b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa,

eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia; (c) numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant al Uniunii

pentru afaceri externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei.

Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate îşi prezintă demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 9 E alineatul (1), în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru.» (alin. 6)

«Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.

Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatul (3) al doilea paragraf şi la alineatul (5) al doilea paragraf.

Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.» (alin. 7)

«Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu articolul 201 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.» (alin. 9).

După cum se observă, comisia are, în special, atribute ale puterii executive, cu «monopol de iniţiativă legislativă»87.

87 Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 70.

54


«În propunerea făcută Consiliului, Comisia stabileşte temeiul juridic al actului, circumstanţă importantă pentru implicarea Parlamentului şi pentru stabilirea majorităţii necesare în Consiliu. Acesta poatefi modificat de Consiliu doar cu unanimitate (art. 250 alin. 1 din Tratatul CE), iar de Curte, printr-o decizie de anulare a actului juridic.»88

Comisia are drept de iniţiativă pentru elaborarea de poziţii comune, decizii cadru şi alte decizii sau proiecte de convenţii în domeniul Cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, putând propune măsuri generale privind prevenirea şi combaterea criminalităţii89.

Potrivit art. 290 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, «un act legislativ al Uniunii Europene, poate delega Comisiei competenţa de a adopta acte fără caracter legislativ şi cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ.

Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conţinutul, domeniul de aplicare şi durata delegării de competenţe. Elementele esenţiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ şi nu pot face, prin urmare, obiectul delegării de competenţe.» (alin. 1).

«Actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecţiuni» (alin. 2 lit. b).

În conformitate cu art. 249 alin. 2 din acelaşi Tratat, Comisia publică în fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului European, un raport general privind activitatea Uniunii.

Până în noiembrie 2004, Comisia Europeană era formată din 30 de comisari - câte doi din partea statelor mari (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania) şi câte unul din partea statelor mici; din noiembrie 2004 există câte un comisar pentru fiecare din cele 25 de state membre iar după 1 ianuarie 2007 din această instituţie fac parte câte un comisar pentru fiecare din cele 27 de state membre.

Comisarii nu au nici o obligaţie faţă de guvernele naţionale care i-au desemnat, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene, trebuind chiar să ia poziţie faţă de influenţele naţionale. Tratatele impun, în acest sens, anumite obligaţii atât în sarcina comisarilor cât şi a statelor membre. «Astfel, membrii Comisiei se abţin de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor. Statele membre respectă independenţa acestora şi nu încearcă să îi influenţeze în îndeplinirea sarcinilor lor. Pe durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie aceştia se angajează să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje. Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia, în faţa Curţii de Justiţie, care poate hotărî destituirea acestuia sau decăderea din dreptul la pensie sau la alte avantaje

88 Ibidem, p. 69.89 Ibidem, p. 70.

55

echivalente. În contrapartidă, comisarul european beneficiază de numeroase privilegii şi imunităţi, pentru a-şi putea realiza activitatea în bune condiţii.»90

Pentru că îi revine rolul de a veghea la dezvoltarea dreptului comunitar, Comisia Europeană este numită şi motor al integrării europene91.

Asigurând respectarea dreptului comunitar primar şi secundar şi punerea în aplicare a deciziilor Curţii de statele membre, Comisia nu poate aplica sancţiuni statelor membre, cu unele excepţii, dar are dreptul de a acţiona în justiţie statele membre care încalcă dreptul comunitar92.

28.Banca Centrală Europeană

Potrivit art. 282 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, «Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale („SEBC"). Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii (alin. 1).

«SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia» (alin. 2

«Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Aceasta este singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Aceasta este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă» (alin. 3).

«În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect de reglementare la nivel naţional şi poate emite avize» (alin. 5).

Conform art. 284 din acelaşi tratat, «Preşedintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la reuniunile Consiliului în cazul în care acesta deliberează asupra problemelor referitoare la obiectivele şi misiunile SEBC (alin.2)».

«Banca Centrală Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei, precum şi Consiliului European un raport anual privind activitatea SEBC şi politica monetară din anul precedent şi din anul în curs. Preşedintele Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului şi Parlamentului European, care poate organiza o dezbatere generală pe acest temei.

Preşedintele Băncii Centrale Europene şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniţiativă, să fie audiaţi de comisiile competente ale Parlamentului European.» (alin. 3).

90 Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, Drept comunitar instituţional, op. cit., p. 40-41..91 Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 69.92 Ibidem.

56

De asemenea, potrivit art. 292 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptă recomandări.

29.Curtea de Conturi

Potrivit art. 285 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii.

Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru. Membrii săi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii.

Consiliul, după consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. (art. 286 alin. 2)

Dispoziţiile Protocolului privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene care se aplică judecătorilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică, de asemenea, membrilor Curţii de Conturi (art. 286 alin. 8).

Atribuţiile concrete ale Curţii de Conturi sunt prevăzute în art. 287 din Tratatul privind funcţionarea Uniuni Europene:

- Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenţie înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi, declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Declaraţia poate fi completată cu aprecieri specifice pentru fiecare domeniu major de activitate a Uniunii (alin. 1).

- Curtea de Conturi examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară. În acest context, Curtea de Conturi semnalează îndeosebi orice neregulă.Controlul veniturilor se efectuează pe baza veniturilor de realizat şi a celor realizate efectiv de Uniune.Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor, precum şi a plăţilor.Aceste controale pot fi efectuate înainte de încheierea conturilor exerciţiului bugetar avut în vedere (alin. 2)

- Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul, la faţa locului, la celelalte instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sau agenţie care administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În statele membre, controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. Curtea de Conturi şi instituţiile

57

naţionale de control ale statelor membre practică o cooperare bazată pe încredere şi pe respectarea independenţei acestora. Aceste instituţii sau servicii informează Curtea de Conturi în cazul în care intenţionează să participe la control.Orice document sau informaţie necesară îndeplinirii misiunii sale se comunică Curţii de Conturi, la cererea sa, de către celelalte instituţii ale Uniunii, de către orice organ, oficiu sau agenţie care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii, de către persoanele fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte de la buget şi de către instituţiile naţionale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de competenţele necesare, de către serviciile naţionale competente.În ceea ce priveşte activitatea de gestionare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii exercitată de Banca Europeană de Investiţii, dreptul de acces al Curţii la informaţiile deţinute de Bancă este reglementat printr-un acord încheiat între Curte, bancă şi Comisie. În lipsa acestui acord, Curtea are, cu toate acestea, acces la informaţiile necesare pentru a efectua controlul veniturilor şi cheltuielilor Uniunii administrate de bancă (alin. 3).

- Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituţii ale Uniunii şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii de Conturi.În plus, Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, în special sub forma unor rapoarte speciale cu privire la chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Uniunii.Curtea de Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea membrilor care o compun. Cu toate acestea, în vederea adoptării unor categorii de rapoarte sau de avize, aceasta îşi poate înfiinţa camere interne, în condiţiile prevăzute de regulamentul său de procedură.Aceasta sprijină Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control al execuţiei bugetare.Curtea de Conturi îşi stabileşte regulamentul de procedură. Acest regulament se aprobă de către Consiliu (alin. 4).

58

CAPITOLUL VIIORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR JURISDICŢIONALE

ALE UNIUNII EUROPENE

1. Componenţa şi atribuţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Potrivit art. 9 F din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde:

- Curtea de Justiţie,- Tribunalul şi- tribunale specializate.Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu

tratatele: (a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice; (b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii; (c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

Potrivit art. 260 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în cazul în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii (alin. 1).

“În cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească şi pe care îl consideră adecvat situaţiei.

În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu” (alin. 2).

În cazul în care sesizează Curtea printr-o acţiune în temeiul articolului 258, considerând că statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care consideră adecvat situaţiei.

În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie. Obligaţia de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa (alin. 3).

30.Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, “dintre personalităţi care oferă toate garanţiile de independenţă

59


şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute, sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de şase ani, după consultarea comitetului prevăzut la articolul 255.

Judecătorii desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Justiţie, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

Curtea de Justiţie îşi stabileşte regulamentul de procedură. Acest regulament se supune aprobării Consiliului.” (art. 253 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene).

Potrivit art. 252 din acelaşi Tratat, aceasta “este asistată de opt avocaţi generali. La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocaţi generali.

Avocatul general are rolul de a prezenta în mod public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită intervenţia sa”.

La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, în condiţiile prevăzute de Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

“Curtea de Justiţie se întruneşte în camere sau în Marea Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens de Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie se poate întruni şi în şedinţă plenară atunci când Statutul prevede aceasta” (art. 251).

Rolul Curţii este de a veghea legalitatea interpretării şi aplicării tratatelor Comunităţii (art. 220 din Tratatul CE şi art. 136 din Tratatul CEEA). Conform art. 300 alin. 6 din Tratatul CE, Curtea elaborează şi avize, care trebuie să fie conforme nu doar cu dreptul primar, ci şi cu celelalte izvoare de drept comunitar.

“Competenţa Curţii nu este o competenţă de drept comun, ci o competenţă de atribuţie. Aceasta nu reiese dintr-o clauză generală, ci dintr-o sumă de prevederi speciale, care, împreună, alcătuiesc un sistem complet şi eficient de control judiciar.

Instanţele judecătoreşti ale statelor membre sunt instanţele de drept comun în materia dreptului comunitar.

Curtea de Justiţie este chemată să hotărască în probleme de natură constituţională sau administrativă. Un rol important îi revine Curţii în interpretarea Tratatelor şi a altor acte comunitare, în dezvoltarea dreptului comunitar, în controlul conformităţii actelor Comunităţii cu tratatele comunitare, precum şi în vegherea respectării dreptului comunitar de statele membre. Curtea de Justiţie nu are competenţa de a decide asupra actelor juridice ale Consiliului European sau asupra majorităţii normelor Tratatului UE (art. 46 din Tratatul UE).”93

31.Tribunalul (Tribunalul de Primă Instanţă)

93 Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gorning, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., p. 84.

60

Cap. VII. Organizarea şi funcţionarea instituţiilor jurisdicţionale ale uniunii europene

Tribunalul (Tribunalul de Primă Instanţă) cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru.

Numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Statutul poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali.

Potrivit art. 254 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, “Membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de şase ani, după consultarea comitetului prevăzut la articolul 255. La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială. Membrii care şi-au încheiat mandatul pot fi numiţi din nou.

Tribunalul îşi stabileşte regulamentul de procedură în acord cu Curtea de Justiţie.”

În cadrul Tribunalului, există Camere alcătuite din trei sau cinci judecători. Anumite cauze pot fi judecate de către un singur judecător. În cazul unor probleme de drept dificile sau deosebit de importante, tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau chiar şedinţă plenară. Peste 80% din cauzele Tribunalului sunt însă judecate în camere de 3 judecători.

Tribunalul de Primă Instanţă judecă:- acţiunile adresate de persoane fizice sau juridice: acţiune în

anulare, acţiune relativă la abţinerea de a acţiona, acţiuni în răspundere,

- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei,- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire

la domenii determinate (ajutoare de stat, măsuri de protecţie comercială) sau litigii în baza unei clauze de arbitraj,

- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice, limitate la chestiuni de drept.94

Deciziile pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiţie, limitat la probleme de drept. Un recurs la Curtea de Justiţie poate fi înaintat de persoanele fizice sau juridice.

32.Tribunalul Funcţiei Publice95

Tribunalul Funcţiei Publice a fost creat în anul 2004, începându-şi activitatea în decembrie 2005. Tribunalul Funcţiei Publice este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoită.

Acesta are rolul de a judeca litigiile între instituţiile europene şi agenţii acestora, fiind instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice în Uniunea Europeană. Tribunalul soluţionează şi litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al

94 Ibidem, p. 86.95 Ibidem, p. 86-87.

61


Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPl).

Hotărârile Tribunalului Funcţiei Publice pot face obiectul unui recurs, limitat la probleme de drept, introdus în faţa Tribunalului de Primă Instanţă. Recursul trebuie înaintat în termen de 2 luni de la pronunţarea hotărârii.

Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice, care cuprinde, în principiu, o fază scrisă şi una orală, se desfăşoară potrivit regulamentului propriu de procedură,1 intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007, precum şi dispoziţiilor din Statutul Curţii de Justiţie, în special celor cuprinse în anexa I a acestuia.

62

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt factorii determinanţi ai ideii integrării europene?2. Ce importanţă are planul “Schumann” pentru construcţia

europeană?3. Prezentaţi formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului.4. Prezentaţi formarea Comunităţii Economice Europene şi a

Comunităţii Europene a Energiei Atomului.5. Prezentaţi cauzele şi importanţa Asociaţiei Europene a Liberului

Schimb (AELS).6. Care este ordinea instituţională comunitară în urma Tratatului de

la Bruxelles?7. Ce importanţă prezintă Actului Unic European pentru construcţia

europeană?8. Care este obiectivul principal al Tratatului de la Maastricht?9. Care este ordinea instituţională comunitară în urma Tratatului de

la Maastricht?10. Prezentaţi sintetic conţinutul Tratatului de la Maastricht.11. Prin ce tratat care a stat la baza construcţiei europene a fost

introdus conceptul de discriminare pozitivă?12.Prezentaţi sintetic cum a evoluat extinderea construcţiei europene

spre Est.13. Ce se înţelege prin „Agenda 2000” ?14. Când dobândeşte Uniunea Europeană personalitate juridică?15. Care sunt modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona

pentru construcţia europeană?16.Ce nu a modificat Tratatul de la Lisabona pentru construcţia

europeană?17. Care este specificitatea naturii comunităţilor europene?18. Enumeraţi statele care fac parte, în prezent, din Uniunea

Europeană.19. Prezentaţi relaţia dintre Comunităţile Europene şi Uniunea

Europeană.20. Definiţi dreptul comunitar.21. Care este relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul Uniunii

europene?22. Care este relaţia dintre Uniunea Europeană şi Spaţiului Economic

European?23. Ce se înţelege prin superioritatea dreptului Uniunii Europene

asupra dreptului statelor membre?24.Prezentaţi izvoarele dreptului comunitar.25.Care este forţa juridică a regulamentelor europene?26.Prezentaţi principiile generale ale dreptului Uniunii Europene.27. Care este obiectivul acordurilor de la Schengen?28. În ce domenii are Uniunea Europeană competenţe exclusive în

raport cu statele membre?

63


29. În ce domenii are Uniunea Europeană competenţe partajate în raport cu statele membre?

30.Enumeraţi instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene?31. Ce rol au Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor

pentru instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene?32.Prin ce se diferenţieză dreptul comunitar european de dreptul

internaţional public?33.Prezentaţi sintetic instituţia „Parlamentul European”.34. Prezentaţi sintetic instituţia „Consiliul European”.35. Prezentaţi sintetic instituţia „Consiliul” (Uniunii Europene). 36. Prezentaţi sintetic instituţia „Comisia Europeană”. 37. Prezentaţi sintetic instituţia „Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene”.38. Prezentaţi sintetic instituţia „Banca Centrală Europeană”. 39. Prezentaţi sintetic instituţia „Curtea de Conturi”.40. În ce constă procedura legislativă ordinară de adoptare a unui

regulament, a unei directive sau a unei decizii?

64

Curs Drept Comunitar European AP ID 2012 12 Decembrie

Documents

Transcript of Curs Drept Comunitar European AP ID 2012 12 Decembrie