REVISTA 169 MARTIEccdj.ro/files/DUNAREA DE JOS 169 MARTIE.pdf · pentru prima iubire, SCULPTURA, nu...

Revista Dunãrea de Jos - nr.169

Miercuri 24 februarie 2016, în amfiteatrul Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin”, Centrul Cultural „Dunărea deJos” a organizat, în parteneriat cu liceul gazdă, manifestarea „Veselim de Dragobete” ce a constat din: expuneredespre obiceiuri tradiţionale de sărbătoarea Dragobetelui susţinută de Paul Buţa, actor, etnograf şi rapsodpopular; proiecţia filmului etnografic „Dragobetele la Români” realizat de referen ţii Centrului Cultural „Dunăreade Jos”; concert susţinut de Ansamblul Folcloric „Doina Covurluiului” împreună cu soliştii: Marieta Ion, MandolaMunteanu, Aurică Totolici, Liliana Vintilă şi Ionuţ Sîrghe.

În data de 3 martie 2016, Centrul Cultural„Dunărea de Jos”, în parteneriat cu Şcoala Gimnazialănr.7 Galaţi, a participat la a IV-a ediţie a Târgului deMărţişoare. Au fost prezenţi elevi din 35 de judeţedin ţară şi 32 de şcoli din judeţul Galaţi. La concurss-au înscris aproximativ 900 de cadre didactice şiaproximativ 3500 de elevi.

Din partea Şcolii de Artă a Centrului Cultural„Dunărea de Jos” au participat elevi ai clasei de picturăîndrumaţi de dna profesor Olimpia Ştefan.

În 6 februarie 2016, la Festivalul naţional de muzicăuşoară pentru copii şi adolescenţi GALA STARMELODY, Bucureşti, reprezentanţii Galaţiului au fostla înălţime.

Elevii Clasei de Canto muzică uşoară, prof. EmiliaSavu, au obţinut următoarele premii: Bianca Miron –Trofeul la categoria 7 ani şi Premiul Creaţiei; Anca Antohe– locul 2 la categoria 12 ani; Tina Ciorîţă, Irina Urduza,Lia Urduza – locul 3 la categoria 12 ani; Maria ConstantinApostol, Sandra Otava – locul 3 la categoria 10 ani;Mircea Otava, Tamara Otava, Alexandra Mihaela, OtiliaTheodora – locul 3 la categoria 11 ani.

Elevii Clasei de canto muzică uşoară, prof. AdinaLazăr, au obţinut următoarele premii: Teodora Lupu –premiul 2 la categoria 9 ani; Alexandra Chiriţă – premiul2 la categoria 16-18 ani.

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.comEugen UngureanuRectangle

3

Arhiepiscopia Dunării de Jos a hotărât ca una dintre sălile Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştinede la Dunărea de Jos să poarte numele regretatului artist gălăţean, sculptorul Sergiu Dumitrescu.

Muzeul de Artă Vizuală, în colaborare cu Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea deJos şi Centrul Cultural Dunărea de Jos Galaţi, au organizat, la împlinirea a 40 de zile de la deces, o expozi ţie InMemoriam „SERGIU DUMITRESCU 1954 – 2016”, ce adună laolaltă o mare parte din lucrările de pictură,desen şi sculptură ale artistului, lucrări aflate în colecţii muzeale sau colecţii particulare.

Vernisajul a avut loc vineri, 11 martie 2016, ora 12:00, în sediul expozi ţional al Muzeului Istoriei, Culturii şiSpiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos; expoziţia va rămâne deschisă în perioada 11 martie – 12 aprilie2016. Cu aceeaşi ocazie a fost lansată şi cartea poştalădedicată omului de cultură Sergiu Dumitrescu, cartepoştală editată de Centrul Cultural, ce face parte dinproiectul Galaţi, oraşul scrie, oraşul citeşte.

Sala Sergiu Dumitrescu




4

Joi, 25 februarie, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi a derulat,în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” din Brăila, un schimbde experienţă care a vizat reconstituirea iei tradi ţionale din zona Galaţi-

Brăila. Au fost prezentatediferite modele de ii găsiteprin lăzile de zestre alebunicilor. Acestea pot ficonsiderate modelepentru femeile care vorsă-şi coase singure o ie.„Au stat la sfat”,împreună cu doamneleprezente, Paul Buţa,Corina Ciuraru şi AlinaAndrei.

La invitaţia Excelenţei sale, doamna Consul General Anca Corfu, Centrul Cultural Dunărea de Jos a participatmiercuri, 9 martie 2016 la Festivalul Mărţişorului organizat de Mitropolia Basarabiei, Episcopia Basarabiei deSud, Direcţia Generală de Învăţământ şi Consulatul General al României la Cahul. Festivalul concurs intitulatUn mărţişor în dar pentru tine, ajuns la ediţia a V-a a adunat la Casa de Cultură din Cahul peste 20 deexpozanţi din Republica Moldova şi România.

Serviciul de Cercetare, Valorificare şi Conservare a Tradiţiei Populare din cadrul instituiei noastre a prezentatun stand cu 50 de mărţişoare tradiţionale sub titlul Mărţişorul de la Tradiţie la Modernitate, acestea fiindrealizate de elevii Şcolii de Arte.

Florina Zaharia (CCDJ), Anca Corfu (ConsulGeneral Cahul), Paul Buţa (CCDJ), Pr. IulianBudescu (Episcopia Basarabiei de Sud)

Stand mărţişoare CCDJ



5

Portretul Magdei Mirearealizat de Alex Ivanov

Interviu realizat de Vall Alexandru

„Fiecare dintre noi avem un har de la Dumnezeu”

Iubeşte fiecare lucrareîntr-un fel deosebit, spuneadesea cu drag dar şi cu ouşoară mâhnire, că „viaţapentru un artist este mult preascurtă”, dăruirea de sinepentru prima iubire,SCULPTURA, nu cunoaştesintagma „a nu avea timp”.Doru Drăguşin nu sculptează,ci împietreşte cu măiestriefiecare secundă redându-ne-onouă mai apoi încărcată cu oinfinită cantitate de timp, deemoţie, de vibraţie. Lovituraputernică a ciocanului careloveşte dalta ce sculpteazămarmura albă o transformă peacesta din urmă în sentiment,în cel mai pur sentiment, acelade a dărui iubire… în bucuria de a fi, în bucuria de aexista peste timpul ce trece.

Vall Alexandru: De unde „nebunia” asta a de dăruisau, mai bine zis, de „a te dărui”?

Doru Drăguşin: Fiecare dintre noi avem un harde la Dumnezeu, Dumnezeirea este în fiecare dintrenoi, doar că unii pot transmite, iar alţii nu. Îmi aducaminte, când eram copil, undeva prin clasa întâi, nuînţelegeam, eram foarte mirat, cum de colegul meu debancă nu poate desena cu aceeaşi lejeritate ca a mea,de ce desena toate temele undeva parcă pe dos:oameni schimonosiţi, pomi fără nicio frunză, case fărăferestre. La un moment dat, undeva prin clasa acincea, profesorul de desen ne-a dat o temă: meciulde fotbal. Eu am desenat imediat, am făcut cu acţiune,mulţi jucători, portar, o nebunie… i-am dat lucrarea şiceea ce a urmat m-a şocat. În loc să mă felicite, m-aurecheat spunându-mi că am copiat. Evident ca nuaveam de la cine să copiez şi ce să copiez, ceea cevedeam, ceea ce simţeam... M-a trimis la catedră săreiau tema.

Am desenat şi mai repede şi mai frumos, i-am datdesenul... a rămas mut... şi-a cerut scuze şi m-a invitat

la locul meu. Ei, uite acestaeste un exemplu când preamult... deranjează.

V. A.: Ştiu de la tine că aiavut o copilărie frumoasă, ocopilărie adevărată, vorbeammai demult şi te-am auzitspunând „pământul esteviu...”

D. D.: Da. Acesta esteun adevăr pe care l-amdescoperit încă din vremeacopilăriei când modelampământ jucându-mă. El esteviu! Chiar dacă mănâncipământ, nu ai ce să păţeşti.Nu înţeleg de ce foarte mulţipărinţi, în vremea de azi, lespun copiilor, oarecum

impacientaţi: „mami, nu pune mâna, nu te juca cupământ, e câhh”. Mi se pare anapoda. Pământul esteviaţă! Pământul trebuie iubit, datorită lui avem TOT!

V. A.: Vorbind despre pământ, ai fost plecat pestetot, ai lucrări expuse astăzi, când noi vorbim, în maitoate capitalele Europei, în America, ştiu că în Franţaai chiar şi un atelier deschis pentru vizitare, de cete-ai întors în România?

D. D.: Pentru mine, pământul acestei ţări este sfânt,aşa cum a spus şi Papa Ioan Paul după ce a pupatpământul României, este Gradina Maicii Domnului.Am plecat pentru prima dată în anul 1988. După şaseluni, atât a durat, am fost invitat în Fran ţa. Luasemprima mea medalie de aur în România. Foarte mul ţioameni pe unde am fost şi atunci, dar şi acum, m-aurugat să rămân. Am plecat prin Europa în costumpopular, vânzând desene. Ce cream în Franţa vindeamîn Belgia, ce cream în Italia vindeam în Germania şitot aşa. Eu plecasem din România cu o mică avere(râde), imensa sumă de… 300 de dolari americani.

Pe unde ajungeam, fie în Italia, în Germania, înFranţa nu mai zic, după ce vedeau cum desenam icoane,spre exemplu, îmi spuneau: „eşti o mână de aur, rămâi




6

aici”. Nu am putut, indiferentde ce şi câte mi s-au oferit.

Când am ajuns la Paris,la cea mai mare galerie,„Grand Palais”, undefusesem de altfel invitatsă-mi expun lucrarea,organizatorii au aşezat-oîntr-o piramidă de sticlă. Nuîţi pot spune ce am simţit…Dar cea mai mare bucurie amea rămâne momentul încare am ajuns la mormântullui Brâncuşi unde m-amrecules, m-am rugat.Dumnezeu mi-a purtat paşiila timpul potrivit, înmomentul potrivit... Nimic peacestă lume nu esteîntâmplător...

V. A.: Spune-mi, te rog,cum ai ajuns să fii invitat săînchiriezi un bulevard, dacătot vrei să expui…

D. D.: Aaaaaa… da, estevorba de dl Primar alBucureştiului, DomnulVideanu, am ajuns la domniasa, l-am rugat să îmi dea voiesă expun. Eu am lucrări demari dimensiuni, de 3, 5, 7metri şi eram bucuros să leexpun pe bulevard, să aratealtfel, să dăm o nouă faţăoraşului. Ce crezi?! M-aascultat respectuos, dupăcare m-a invitat, la fel depoliticos, să îmi închiriez unbulevard dacă tot vreau săexpun. Am fost dezamăgit,dar... asta e, am trecutpeste. Eu tot artistul, sculptorul Doru Drăguşin sunt,dumnealui nu… Nu mai este primar vreau să zic. Iarrestul, e de prisos să continui… Chiar şi acum amturnat în ceară o statuie de 7 metri, Antim Ivireanul,spre exemplu, un mare tipograf, un om de o culturăimensă, traducător.

V. A.: Văd aici, în atelier, alături de o sculptură şi ocarte cu textele lui Eminescu.

D. D.: Da, lucrarea despre care vorbeşti se numeşteIUBIRE, este o carte de mici dimensiuni cu textele lui

Eminescu din ziare. Mi-e greusă vorbesc despre soarta pecare a avut-o Eminescu.Dincolo de toate gogomăniilecare se spun despre el, a fostun MARE PATRIOT, unfoarte bun jurnalist, de scriitornu mai zic… Da, îmi place săcitesc, aşa mă relaxez înpuţinul timp pe care-l am aici,la atelier.

V. A.: Ce simţi când, spreexemplu, te apuci să lucrezila o asemenea operă cu atâtde mari valenţe, cu aşa oîncărcătură a personalităţii?Cum reuşeşti să-ţi însufleţeştilucrările?!

D. D.: După o muncăcrâncenă de cercetare înbiblioteci, citind despre cumdescriu unii şi alţiipersonalitatea pe care euvreau să o creez, văzândoarece imagini… Vezi tu,orice sculptură a mea esteînsufleţită şi asta nu o poţi facedoar stând în atelier, trebuie oadâncă şi serioasădocumentare. Personalitateasculpturii rezida din ceea cetransmite ea, din vibraţia pecare o transmite. La fel s-aîntâmplat şi când am lucrat laportretul lui Titu Maiorescucare acum este expus înParlamentul European. A fostîn urma unei atentedocumentări, despre care JimHiggins, chestor alParlamentului European, a

spus că „amplasarea bustului lui Nicolae Titulescu înclădirea Parlamentului European de la Bruxellesreprezintă un eveniment deosebit de istoric şi desimbolic. Acest bust a fost în mai multe capitaleeuropene şi acum îşi găseşte un cămin permanent aici,în Parlamentul European”. Eu sunt născut în satul luiNicolae Titulescu…

Pentru a răspunde unei întrebări de-a ta referitoarela situaţia pe care o vezi, cea a lui Antim Ivireanul,(râde) îţi zic un „secret”. La acestă statuie, care acumeste turnată în ceară, nu am lucrat decât în zilele de



7

post şi numai atunci. Nuam obişnuinţa lucruluifăcut de mântuială, cumse spune. În zilele de postexistă un soi de energiecreatoare, Dumnezeuparcă se uită mai atentcătre noi, către oameni...Nu mă refer la ceea ceînseamnă postul din punctde vedere alnemâncatului.

Însufleţirea, dragulmeu, este dinăuntruînspre exterior şi nuinvers, cum ar avea unii tendinţa să afirme. Suprafaţavolumetrică trebuie să spună ceea ce ai gândit, ceeace ai simţit atunci când ai lucrat. Nu sunt deloc deacord cu amputarea personalităţilor aşa, doar de dragul,,de a fi original”. Valoarea lucrării este atemporalitatea.

V. A.: Acum îţi propun să revenim la lucrurile uşorpământene. Îţi petreci mai tot timpul lucrând în atelier.Cât de mult a însemnat, de-a lungul timpului, înţelegereafamiliei, îngăduinţa soţiei chiar…

D. D.: Aaaa… da, între noi a fost şi este o mareiubire. Soţia mea a cântat la vioară, deci tot un artist.Ne-am completat reciproc. Eu nu ştiu deloc să cânt,iar soţia mea nu ştie să sculpteze. Este vorba despreînţelegere, despre respect. Frumuseţea unei relaţiiconstă în calitatea prin care respiră, prin ceea cetransmite şi transpune. Iubirea dintre doi oameni pe

acest pământ, dacă nueste sinceră şi pură, nurezistă…

V. A.: Ai sculptat nu odată iubirea. Ce formăare ea?!

D. D.: Am redat-o cape o îngemănare până laîntrepătrundere, acolounde două fiinţe devinuna pe un postamentsolid, aşa cum spuneamşi mai devreme…

V. A.: Cum defineşte sculptorul Doru Drăguşintrecerea timpului prin lume… în lume?

D. D.: În fiecare dimineaţă, atunci când mă trezesc,îi mulţumesc lui D-zeu că sunt bine, că sunt sănătos şică pot lucra. Şi vin la atelier. Pentru mine, trecereatimpului se măsoară în lucrările pe care le creez, prinlucrările pe care le ofer oamenilor pentru a-i bucura.Cred că dacă trece o zi fără să te poţi bucura, înseamnăcă acea zi a trecut degeaba, nu ai trăit… Acum, dupăcei vei pleca tu, mă voi reapuca de lucru. Aşadar, văinvit, dragii mei, la următoarea expoziţie. Vă voi dărui,înspre bucuria voastră, a celor ce veţi veni, o expoziţiede icoane în marmura albă. Vă invit să dăruiţi. Dăruiţiîn fiecare zi… un zâmbet, o floare, un cuvânt frumos…Numai dăruind sincer veţi putea primi bucurie în dar.Dumnezeu să ne ajute să fim sănătoşi.

Doru Drăguşin şi Vall Alexandru




8

Nic

olae

BA

CA

LBA

SA ,

Text, pretext, subtext,context, bietul text estecircumstan ţiat până lasufocare de complexitatealumii în care vrea să apară

ca o certitudine. Textul este ţesătură.Ţesătura este carteziană (urzeala şi beteala!),

dar iată că prefixele vin şi contextă limpezimeaunghiurilor de atac.

Iată că mai vin nişte teoreticieni gata săarunce încă o lopată de ţărână teoretică pe sicriultextului.

Intertextualitatea!Plimbat prin gura semiologilor ca un chewing

gum speculativ, bietul text este scuipat afară încon-textul său istoric, devenind prin referire şicultură intertext.

Structura ca atare este contestată fiind vorbadupă Roland Barthes de o „structurare mobilăa textului, structurare care se deplasează dincititor în cititor de-a lungul întregii Istorii”.

De fapt, autorul este în acest moddezmoştenit de operă, iar cititorul devine amantulpervers sau neexperimentat al ofertei.

De fapt, tovarăşii revoluţionari de la Moscovacare au aruncat de la etaj, în 1917, pianul luiRahmaninov nu se ocupau, în practică(asemenea domnului Jourdain care făcea prozăfără să ştie), de intertextualitate?

Afirmaţia, după unii a lui Lichtemberg, dupăalţii a lui Gothe, că atunci când o carte loveşteun cap şi sună a gol nu e întotdeauna doar vinacărţii, nu este intertextualitate aplicată?

Lectorul este un „producător activ”.„Producătorul activ” poate fi orice: un elogiu

sau o înjurătură, poţi deveni un cultivator derăsaduri, o vestală a flăcării sau doar porcul carerăstoarnă cu râtul un obiect pe care nu îl înţelegeşi îl percepe doar tactil (oare tovarăşii securişticare l-au băgat în sac pe Ion Pillat şi loveau „înorb” ştiau oare în cine lovesc?).

Tată-meu cred că mi-a oferit cheilenenominalizate ale intertextualităţii.

Când mi-a amintit, în contextul larg al rela ţieiinterumane, cum „chiar şi o femeie frumoasă nu poateoferi mai mult decât ceea ce are”.

Într-un comentariu al Cristinei Hăulică privindintertextualitatea se vorbeşte despre anularea mituluitextului independent de societatea care îl produce şi îlimersează în un aşa zis ansamblu textual, istoric, social,politic, cultural.

Tăticu, ăsta este Marx curat:„Libertatea ca necesitate înţeleasă.”Şi de ce Marx, să mergem la Omar Khayyam:„La-ntoarsa oală zisă cer,Sub care mişună pigmei,Nu apela cu glas mizer,Legată-i şi mişcarea ei.”Roland Barthes a gargarisit şi expus în o nouă grilă

locuri comune. El nu a făcut o revoluţie.O revoluţie în domeniu a făcut-o un biolog, Richard

Dawkins, în 1976, care a introdus termenul de memă.Mema a fost creată ca termen vizând explicit

similitudinea lexică cu gena, în raport cu care secomportă similar.

Memele sunt element de cultură sau comportamentce se transmit prin mijloace nongenetice, mai ales prinimitaţie, suferind mutaţii şi selecţii.

Este o transmisie şi replicare a ideilor asemănătoarevirusurilor.

Memele sun imperative invizibile care migrează dela o minte la alta.

Cultura este un amestec de replicanţi orbi, memele.Nu suntem autorii gândurilor noastre, ci doar locul

lor de depozitare.Analogia între evoluţia culturală şi cea genetică prin

selecţie naturală a fost clarificată de filosoful şi istoriculştiinţei Karl Popper:

„Orice formă de viaţă evoluează prin supravieţuireadiferenţiată a unor entităţi replicatoare (gena, moleculade ADN, este entitatea replicatoare) care predominăpe planeta noastră. Un nou tip de replicator s-a ivitdeja pe această planetă şi a început să dobândeascămodificări evolutive cu o viteză care o depăşeşte pecea a bătrânelor gene - memele.”

Dacă genele au ca vector reproducerea sexuală,



9

memele au ca vector preferinţa înnăscută a creieruluinostru pentru ideile altora.

După H. Bloom, mema este un replicator imaterialce se multiplică în supa imaterială a minţilor.

Orientarea colectivităţilor umane spre mimetismgenerează fenomenul tendinţei, a arbitrarului colectiv,numit de către anglo-saxoni trend.

Acest comportament general uman este amplificatde către democraţie.

Faptul a fost sesizat încă în secolul XIX de cătreAlexis de Tocqueville.

În plus, termenul de memă nu s-a răspândit masivdecât la două decenii după crearea acestuia, odată cudezvoltarea explozivă a internetului.

Marshall Mc Luhan a arătat că tehnologiile potinfluenţa sensibilitatea şi comportamentul uman.

„Media” (limbaj, bani, imprimatul, moda,televiziunea, cibernetica) devine mai importantă decâtmesajul pe care îl comunică.

Soarta mi-a împins înainte ocarte a cărei existenţă nu obănuiam, scrisă de un cuplu decolegi de facultate şi colegi deprofesie cu mine (ei - veterinari,de aici referinţa la Francisc deAsissi, cel ce vorbea cu păsările,protector al animalelor, eu -medic uman) Miron Costin şiRadu Iftimovici.

Cartea este editată în 1998 decătre Academia Civică.

Prefaţa, în chip de argument,este semnată de Ana Blandiana.

Autorii sunt doi oameni careau reuşit pe deplin în meseria lor:Miron Costin în SUA (nimeninu-i profet în propria ţară) şiultimul, Radu Iftimovici, cadramaturg şi în România.

Este consemnator (eu cred că autor real) al unorexcelente sinteze biologice.

Sunt oameni mai în vârstă decât mine (şi eu, acum,deloc tânăr) care au luat din plin în piept valuldiavoliadei comuniste.

Mc Luhan a fost precedat în această descoperirede intuiţiile lui Flaubert, a simboliştilor, şi de cătreJames Joyce.

Suntem intertextuali, căci suntem prinşi ca muscaîn pânza de păianjen a celorlalţi.

Contopirea cu corpul social este o necesitatebiologică, demonstrează cu obstinaţie etologul şisociologul francez Boris Cyrulnic.

Omul depinde major de imaginea sa în sufletul altuia,chiar dacă acest suflet ar fi cel al unui cretin,avertizează lucidul Witold Gombrowitz.

Povestea nu e nouă.„Individul se naşte din Unul şi din Cei mulţi.”Cine a spus-o? Platon.Aşa că trufia Eu-lui, a unicităţii şi a liberului arbitru

este o iluzie.Stingeţi lumina.Să înceapă Marea Devălmăşie.Să ne intertextualizăm pe întuneric.

Primul, fiu de preot, a fostperpetuu subiect de batjocură şisupravieţuitor la limită.

Ştiu cum este, am trăit şi eu caactor la acest spectacol, ce-i dreptîn ultimul său act, când mizeria semai muiase, dar ce mizerie!

Cei doi oameni „sub vremi” nufac decât să povestească.

Şi au ce. Ochiul viu, prezent,implicare multiplă în viaţa unei ţăriscufundată în sosul mârlănieiagresive ca metalul în soluţia decromare.

O carte mărturie scrisă cudestulă detaşare, cu talent, de nişteintelectuali stăpânind „l’esprit definesse”.

Eu unul nu am detaşare.Trecutul m-a impregnat precum colesterolul ce se

sedimentează în plăci pe pereţii vaselor.Şi sunt amintirile unor oameni cărora nu le

este frică.Astăzi frica se numeşte „political corectness”. Este

înnobilată politico-etic.




10

Peste cenzură s-a dat cu glonţul onorabilităţii.Pentru că societatea românească este asemeni

celebrului cub al inginerului ungur Rubik. Sereconfigurează la infinit păstrându-şi substanţa.

La fel, evocând pe escrocul şi călăul de ieri,vorbeşti de bunicul stăpânului de astăzi.

Nu e bine, domnilor tovarăşi… nu e bine.În această carte am găsit diagnosticul (pus de un

veterinar!), dar de tip biblic (prin pildă), al neamului.Este atât de concentrat şi real, că stă alături de

opusul necruţător al lui Drăghicescu.Citez din cartea celor doi corifei ai Adevărului

epocii.Alex Drăghici, Himmlerul lui Dej, este dat jos de

către Ceauşescu (cu care fusese prieten), „descăunat”şi trimis director la I.A.S.

„Acolo, rezemat de un superb şemineu (era încărece, prin martie), un tip între două vârste, îmbrăcat înhaine cenuşii de partid, cu tunică încheiată la gât,stalinistă. În picioare, nişte cizme Bürger, superbe,maron-roşcat. Încruntat, stăpân pe el, cvasidistant.

Primul gând: «Măi, de unde-l cunosc eu pe-ăsta?»Îl cunosc de undeva... Şi un «flash» în amintire:manifestaţiile de 1 mai sau 23 august. Portretultovarăşului Drăghici purtat alături de al lui Dej, ChivuStoica, Gheorghe Apostol…”

Iată un fapt incredibil, dureros, relatat de RaduIftimovici, şi care spune multe (o, cât de multe, desprepoporul nostru):

„Eu, Miroane, am asistat la o scenă deosebită: 1987,Drăghici bătrân, pensionar, dar totuşi locatar al uneivile din cartierul Televiziunii. Stăteam amândoi la coadăla lapte. Deodată, un om trecut de 70 de ani, aflat şi ella coadă, l-a recunoscut şi l-a luat de piept: Porcule!Criminalule… Mi-ai omorât băiatul la Gherla.N-avea decât 20 de ani… Şi-l zgâlţâia. Drăghici apărăsit coada, fără să scoată o vorbă. Moşul se ţineadupă el, cu bastonul ridicat, urlând: Băiatul meu!...

În acel moment, o mahalagioaică a dat tonul: Săriţi!A înnebunit moşul… e nebun… Ce are cu bietulom? Nu vedeţi că e nebun? Şi, spontan, vreo cincioameni mai tineri l-au imobilizat pe b ătrân,zgâlţâindu-l şi ameninţându-l cu bătaia. L-au împins,ducându-l de guler vreo 50 de metri.

Unul i-a spus: Hulighanule!... Altul: Du-te labalamuc după lapte!... Moşul a plecat, plângândneputincios. Peste câteva minute, de după colţ, a apărutDrăghici cu plasa de sticle. Tăcut, imperturbabil, şi-areluat locul la rând. N-a răspuns nimic, nici unuia dintrecei care încercau să-l consoleze.”

Miron Costin şi Radu Iftimovici nu au fost doar înslujba lui Esculap şi a Sfântului Francisc, ci şi aAdevărului, zeu pretenţios şi prea puţin venerat.

(I)



11

*

Jocul de-a intertextul, pe care Borges secomplace de atâtea ori în a-l pune la cale,dezvăluie două modalităţi fundamental distincte:cea dintâi, desfăşurată în actul scriiturii,constituie un joc alscriitorului, de la carelectorul, avertizat dinvreme, este chematnumai să asiste;instrumentul jocului eintertextul ipotetic, pecare Borges îl creeazăpornind de la faptereale şi având defiecare dată grijă să-lprevină în mod explicitpe cititor detransportarea lui peterenul fic ţiunii.Participarea cititoruluise configurează aici nuca actio, ci ca inspectioşi aestimatio, funţia saîn raport cu joculnefiind aceea de actor(care-i revinescriitorului), ci doar desimplu spectator.

Cea de a douamodalitate e concepută, dimpotrivă, ca joc alcititorului (sau cu cititorul) şi e făcută să sedesfăşoare în actul lecturii: instrumentul joculuieste aici intertextul fals – în întregime fals -,insinuat în reţeaua celui real fără ca cititorulsă-şi dea seama, şi oferit spre identificareperspicacităţii acestuia. Devenit fără voiedetectiv, cititorul se vede astfel dintr-odată inclus(de rândul acesta cu o funcţie activă) într-unjoc ale cărui reguli îi sunt necunoscute şi pecare va trebui să le descopere singur.

Cele două sensuri ale intertextualităţii

Dacă textul borgesian poate citi (scrie) textul luiCroce (se poate lăsa intersectat de el), textul lui Croce

nu are aceleaşi posibilităţi faţăde textul borgesian: desluşirealui Borges în paginile lui Croce(lectura textului ulterior înpaginile celui anterior) nu eposibilă decât într-o unicăzonă intertextuală – care nueste nici a întâiului text, nici acelui de al doilea: este cea dea treia, a cititorului.

E straniul privilegiu alcititorului acela de a puteaopera o intertextualitate îndouă sensuri - către înapoişi către înainte (să-l citeascăpe Croce prin intermediul luiBorges şi pe Borges prinintermediul lui Croce) - învreme ce scriitorul (înipostaza scriiturii sale) e limitatla primul tip, fiind silit să seconformeze unei cronologiireale, deci cu un singur sens(textul, în clipa generării lui,poate intra în contact numai

cu texte anterioare ori simultane). Posibilităţileintertextuale ale lectorului sunt, teoretic, mai mari decâtale scriitorului şi sporesc odată cu distanţa temporalădintre cei doi: pentru cititorul târziu, ulterior lui Croceşi lui Borges - să ni se îngăduie parafraza unei ilustresecvenţe a acestuia din urmă - „momentele celor doise vor confunda, iar cronologia se va pierde într-o lumede simboluri” şi, într-o anume măsură, va fi corect săafirmăm că textul lui Croce se lasă traversat de textulborgesian...

*Textul ca intertextualitate, Ed. Eminescu, Bucureşti1981, Cristina Hăulică.

Cri

stin

a HÃ

ULI

CÃ




12

„Vreme trece, vreme vine,/ Toate’s vechi şinouă toate” filozofa în a sa Glossa poetul inimiimele, Mihai Eminescu... Acesta mi-a venit înminte când m-am aşezat în faţa calculatorului săscriu despre cele de mai jos, despre subiectularticolului ce mi-a fost onorant propus,„intertextualitate şi narativ în muzică”.

„Intertextualitatea“, concept al postmo-dernismului, mişcare al cărei debut convenit aavut loc la începutul secolului XX, nu cred căpoate fi „încarcerată” exhaustiv într-o definiţie,oricât de elitist ar fi ea! Tocmai pentru că, în sine,curentul este unul avangardist, „anarhist”,excentric, ce a spart tipare, a rupt zăgazurilemodernismului rigidizat în concepte clare, binedefinite, scolastice şi preţioase, inundând întreagacreaţie a umanităţii şi chiar viaţa domestică cuamalgamuri, cu melanjuri, cu juxtapunerineimaginate, necunoscute şi nemaiîntâlnite pânăîn momentul manifestării şi definirii sale!Intertextualitatea rămâne un proces viu, dinamic,emergent!

Dintr-o perspectivă simplistă, fără pretenţii orisubtilităţi, intertextualitatea poate fi privită ca unansamblu de relaţii pe care un curent ori un stilaparţinând unui anumit domeniu (cultural, artistic,arhitectural, ştiinţific, filozofic etc.) le întreţine cualte manifestări antagoniste sau aparent deneasociat, ca un refuz al acceptării distincţieidintre valorile elitiste şi cele populiste.

Având punctul de plecare din creaţia literară,intertextualitatea şi-a întins aripile, a atins şi s-ainsinuat în întreaga crea ţie a omenirii,seducând-o, cucerind-o şi/ori devenind model deinspiraţie în acele momente în care, aparent,„sursa” părea a fi epuizată sau în criză, când totulpărea a fi fost deja gândit, imaginat, spus, scris,creat, realizat... A oferit o cale de reinterpretare,de înveşmântarea vechiului ori desuetului în straienoi, seducătoare, stimulatoare, surprinzătoare,incitante, rafinate, provocatoare...

Ne-a salvat de pană de idei! Ne oferă o marelibertate de mişcare, neîngrădită de tipare, o punteîn aşteptarea saltului ce va să vie al umanităţiispre alte zări! Mi se pare cea mai liberă şinecenzurată formă de exprimare! Unde atinge

sublimul şi unde sau când alunecă în kitsch este cutotul altă poveste...

Şi, totuşi, putem afirma că nu este un „concept”tocmai nou. Poate că nu a fost definit ca atare şi nu aavut o aşa influenţă majoră, însă el s-a făcut simţit şis-a manifestat în varii forme de-a lungul timpului încreaţia umanităţii. Este dificilă formularea originală,în maniera personală, a ceea ce se constituie în fondul„publica materies” – acele idei, subiecte, teme cecompun substanţa non-personală a unei lumi dejaordonate, ba chiar aglomerate, în care totul, de fiecaredată, trebuie gândit, inventat, creat şi realizat într-oformă surprinzătoare, plină de prospeţime şi savoare,care să trezească interesul, aprecierea, recunoaşterea,care să placă.

Întotdeauna „creaţia” s-a nutrit din „creaţie”.„Noul” este „vechiul” reinterpretat, ce-i asigură celuidin urmă continuitatea.

Dialectica vechi-nou, antic-modern a transcensîntotdeauna „criza” generată de noul val, într-orezultantă fericită cel mai adesea, „blazonul”clasicismului înnobilat de efervescenţa şi rebeliunea„tinereţii”.

Muzica nu a rămas, nici ea, indiferentă la valul ces-a revărsat şi a inundat-o, odată cu postmodernitatea.

Nu voi realiza un expozeu, ci mai degrabă o scurtăviziune a felului în care am perceput eu intim, amexperimentat şi exprimat în manifestările mele artisticeideologia postmodernă, chiar înainte de a teoretizaconceptul, aproape fără să realizez. Mai degrabăsimţind.

Nu înainte, însă, de a face un parcurs succint al„intertextualităţii” prezente în lumea muzicii.

Sub umbrela aproape hedonistă, aş spune, aeclectismului muzical al postmodernităţii încap, îndevălmăşie, într-un amalgam, atât stilistic cât şinon-stilistic, şcoli, compozitori ai unor generaţii diferite,precum şi varii vârste creative. În lucrările muzicalepostmoderne, în care narativismul este deconstruit, prinimplicarea principiului repetitiv, interferen ţă sau chiarfuziunea între forme şi genuri, prezenţa tradiţieitributare moştenirii ancestrale, exotismul etnocentric,experimentalismul, accesibilitatea, fac posibil ăapropierea, asocierea a două categorii de public, celelitist şi cel populist. Sunt trecute astfel bariere şidepăşite canoane, în alte vremuri de netrecut, de

Izab

ela

BA

RB

U



13

neimaginat! Un aport de neglijat în transcenderealimitelor şi limitărilor aduce, în prezent, fenomenulglobalizării şi accesul din ce în ce mai facil la tehnologie.

Vom asista la juxtapuneri, conexiuni şi/saureinterpretări implicând material divers, eclectic,împrumutat din sursedisparate, unele chiarnon-muzicale. Aceastahibridizare se constituieastfel într-o cheie ce poatefacilita accesul lainterpretarea trecutuluiprin „imaginile” născutedin acţiunea dinamică aunei pluralităţi de factori,nu neapărat identificaţisau identificabili, ci maidegrabă intuiţi,recognoscibili în planurilemai subtile ale percepţiei.

Concretizând, aluzia,clişeul, citatul, ironia,imitaţia sunt doar câtevadin formeleintertextualităţii prinintermediul cărora serealizează co-prezenţa, îngemănarea moştenirii cuprospeţimea junimii. Felul în care sunt între ţesute şioriginalitatea melanjului converg creaţia către succes!

Trecând dincolo de analiza oarecum scolastică afenomenului, de la macro la micro, de la universal laparticular, ajung la propria-mi manifestare artistică, încare regăsesc elementele evidente ori subtile aleinfluenţelor primite atât în educaţia riguroasă din aniide formare din sfera muzicală, cât şi a celora primiteprin alegeri proprii ori sugerate în mediul familial.

Aproape instinctiv, intuitiv, am amalgamat încreuzetul personalităţii mele, trecând prin filtrele raţiuniişi, mai ales, ale simţirii, călcând tiparele şi rigorilemuzicii consacrate, unanim acceptate, genuri muzicalediferite, „rupând” ritmuri şi canoane, făcând „salturimortale” din muzica clasică în folclor, din folclor înjazz, din fado în flamenco, din doina de jale în rock,din tango în arie de operetă, din poezie în muzică, dinmuzica în teatru şi înapoi în muzică. Am fost judecatăuneori, reproşându-mi-se lipsa unui stil anume,împrăştierea în prea multe direcţii... Ce să fac dacăpot?! Nu, nu este vorba despre a-mi etala calităţile, cidespre felul în care simt eu muzica. Dacă aş renunţa lao parte din manifestare, ar fi ca şi când aş fi pusă săaleg între „copiii” mei. Pe care să-l păstrez, la care sărenunţ?! Cine renunţă la copiii lui? Cine îşi vindesufletul pentru succesul facil, comercial ori „de casă”?Cine este dispus să renunţe la măreţia sinelui său

superior pentru gloria deşartă? Departe de mine gândul!Le las lor, criticilor mei, alegerea. Să aleagă dumnealor,să pună etichete şi să judece ce le place sau ce nu dinceea ce interpretez.

Nu cânt pentru toată lumea, deşi mi-aş dori. Cântpentru cei ce înţeleg ceeace eu exprim, cânt pentrucei ce vibrează împreunăcu mine şi se bucură deceea ce le dăruiesc princânt, primind la rându-mi,cu bucurie, din energia lor,apreciere şi afecţiune.Cânt pentru publicul meu,public pe care mi-l doresc,se înţelege, cât mainumeros! Muzica estebucurie, bucuria de a dăruişi de a primi, nu este tărâmal concursurilor, alconcurenţei! Nici cuceilalţi şi nici cu tine însuţi!

Muzica este balsampentru suflet şi stimulantpentru minte! Muzica alinăşi vindecă. Şi, câtă vreme

nu vom privi circumspecţi şi critici un act artistic, civom da voie sufletului să aleagă ce-i place, frumuseţeani se va revela! Deoarece eu cred că nu „moda”,„criticul”, „regula” sau „notorietatea” trebuie să dictezeîn alegerile pe care le facem, ci bunul simţ, plăcerea şibucuria pe care le resimţim în urma a ceea ce alegem,felul în care suntem îmbogăţiţi de alegere, evoluţianoastră spirituală ca rezultat al alegerii, identificarea înalegerea principiilor binelui, frumosului şi ale adevărului,care să se manifestate în noi, prin noi în rela ţie cuceilalţi şi cu recunoştinţă faţă de Creator!

Aparenta dispersare a postmodernităţii, impresia defragmentare, de diseminare, de dezagregare te pot ducecu gândul la sfârşitul „artei” ori al „timpurilor”, ca şicând omenirea ar fi exprimat şi realizat tot ce ar fi avutde spus şi înfăptuit! Spaima de „sfârşit al artei” aîncercat, mai mult ca sigur, fiecare generaţie. Recunosccă un fior mi-a străpuns şi mie mintea şi inima. Şi, cutoate acestea, impresia că nimic nou sub soare nu s-amai întâmplat, sau nu va mai fi, rămâne doar o impresie.Omenirea, perpetuum mobile, se reinventează!

Şi, ca să închei într-o notă amuzantă, ironică,specifică intertextualităţii, nu trebuie să ne facem grijiîn ceea ce priveşte creativitatea. „Sursa” esteinepuizabilă! În concluzie, „Angela merge maideparte”!

Vă îmbrăţişez cu inima!

Izabela Barbu. Foto: Teli Iacsa




14

*

Premeditate sau instinctive,directe sau indirecte, „punctele devedere” şi-au manifestateficacitatea de-a lungul evoluţieiliterare, fiind apoi problematizatede critici care au văzut în ele otehnică narativă inevitabilă pentruca, mai tîrziu, tehnica însăşi să fieconsiderată „un mod dedescoperire”. Discu ţia în jurulpunctului de vedere poate fiaşezată în contextul mai larg aldeclinului ambiţiilor universaliste,al reprezentărilor globalizante,impersonale: cine descoper ăexistenţa punctului de vedere (fieşi în proză, adică într-un domeniual ficţiunii), acceptă firescparţializarea cunoaşterii şi aaprecierii. Căci judecata noastră devaloare depinde de posibilităţilenoastre de a vedea, ca şi delimitele pe care le dăm obiectuluinostru care, la rîndul lui, suportăcontextualizări diferite şi valorizări consecutive. Aşa cumîl concepe naratologia ortodox-structuralistă, punctulde vedere nu angajează realitatea şi nici măcarreprezentarea realităţii. Termenul însuşi de reprezentareeste adesea evitat în măsura în care implicăintenţionalitate. Planul sintactic în care sînt urmăritevocile şi programele narative este unul indiferent fa ţă deproblematica reală, psihologică sau istorică.

Tipologia narativă nu aparţine exclusiv cîmpuluipoeticii, adică studiului formelor, tiparelor şi structurilorliterare în generalitatea şi chiar potenţialitatea lor; eaţinând, în acelaşi timp, şi de critica literară. Tipologiaoferă premise şi nu concluzii, că ea reprezintă o cale deacces către texte şi nu o clarificare a lor definitivă; cuatît mai puţin o valorizare, adică o ierarhizare. Naraţiuneacunoaşte modalităţi infinite, fiecare text narativ literarimplicând o alegere originală şi bogată în sens. Acestemodalităţi infinite sînt, cu toate acestea, susceptibile dea fi reduse la un număr limitat de forme narativefundamentale sau tipuri narative. Teoriile narative s-aulimitat, cel mai adesea, la studiul instan ţelor fictive:narator, actori şi naratar. Textul narativ literar secaracterizează printr-o interacţiune dinamică întreinstanţe diferite, situate pe patru planuri:

1. Autor concret - cititor concret;2. Autor abstract - cititor abstract;3. Narator fictiv - naratar fictiv;4. Actor - actor.Poziţia ideologică a autorului abstract nu poate fi

dedusă decît în mod indirect, din alegerea unei lumiromaneşti specifice, din selecţia tematică şi stilistică,

precum şi din poziţiile ideologicereprezentate de instanţele fictive(narator, naratar, actori) care vorputea să-i servească drept purtătoride cuvînt. Autorul abstractreprezintă sensul profund,semnificaţia de ansamblu a opereiliterare, iar cititorul abstractfuncţionează pe de o parte caimagine a destinatarului presupusşi postulat de opera literară, iar pede altă parte ca imagine areceptorului ideal, capabil a-iconcretiza sensul total într-olectură activă.

La nivelul ideologic al uneiopere literare pot exista divergen ţeîntre ideologia autorului abstract,aşa cum poate fi ea dedusă dinroman, şi viziunea asupra lumii aautorului concret, pe care acestao manifestă în viaţa extra-literară.

Distincţia narator - autorconcret. Actul narativ poate fi

asumat de către o instanţă narativă anonimă care nuparticipă la acţiunea romanescă.

Distincţia narator - autor abstract. Sarcina obligatorieconstitutivă a naratorului este aceea dea-şi asuma funcţia narativă. Spre a evita două tipuri deconfuzie posibile, va trebui stabilită o distincţie netă întrenaratorul cu funcţie interpretativă şi autorul abstract pede o parte, şi naratorul fără funcţie interpretativă şiautorul abstract pe de altă parte.

Distincţia narator cu funcţie interpretativă - autorabstract. Autorul implicit nu poate interveni în mod directşi explicit în opera sa literară ca subiect enunţător.

Distincţia narator fără funcţie interpretativă - autorabstract. Naratorul rămîne aşadar întotdeauna constitutivoricărei povestiri.

Distincţia narator - autor abstract - autor concret .Naratorul şi eroii vor putea, e drept, să servească dreptpurtători de cuvînt autorului abstract, iar aceasta fărăsa-i împiedice să fie ei cei care enunţă ideologia şi numaio analiză aprofundată a structurii de ansamblu aromanului permite afirma ţia că autorul abstractîmpărtăşeşte sensul ideologic al discursului lor.

Distincţia narator - cititor concret. Cititorul uneificţiuni în proză sau în versuri şi naratarul în aceastăficţiune nu trebuie confunda ţi. Unul este real, celălaltfictiv; şi dacă se întîmplă ca primul să semenesurprinzător de mult cu cel de-al doilea, este o excep ţieşi nu regulă.

Dihotomia permite mai întîi stabilirea a două formenarative de bază: naraţiunea heterodiegetică şi naraţiuneahomodiegetica. Naraţiunea este heterodiegetică cînd



15

naratorul nu figurează în istorie (diegeză) ca actor. Innaraţiunea homodiegetică, dimpotrivă, unul şi acelaşipersonaj îndeplineşte o funcţie dublă: în calitate de narator(eu-narant) el îşi asumă nararea povestirii, iar în calitatede actor (eu-narat), el joacă un rol în istorie (personaj-narator = personaj actor). Naratorul homodiegeticauctorial poate utiliza toate formele de discurs auctorialde care dispune naratorul heterodiegetic auctorial.Moduri antitetice de prezentare a unei istorii: scena şipanorama.

Trăsăturile caracteristice ale omniscienţei editoriale(în care autorul joacă rolul de editor-redactor) sînt:rezumatul, omniscienţa şi intruziunea. Situaţia narativăpersonală (actorială) este determinată în primul rînd deprezenţa unui reflector şi apoi de semnele secundare aleperspectivei interne şi ale non-identităţii lumii naratoruluişi lumii actorilor (naraţiunea heterodiegetică). Stanzelschiţează un nou cerc tipologic lărgit, pentru aschematiza:

- cele trei situaţii narative fundamentale, care sînttipuri narative ideale, constante a-istorice;

- o gamă de forme narative intermediare, al cărornumăr este teoretic infinit;

- o serie de exemple de romane, servind la ilustrareaformelor a-istorice prin forme istorice.

În raport cu evenimentele narate, naratorulîndeplineşte, ca instanţă narativă, funcţia de reprezentare.Funcţia primară a personajelor („dramatis personae”)este de a participa la acţiunea romanescă şi de a îndepliniprin aceasta funcţia de acţiune. Funcţia de reprezentarea naratorului se combină întotdeauna cu func ţia decontrol. Naratorul domină structura textuală, deoareceeste capabil să încadreze discursul personajelor.

Naratorul poate participa la lumea romanescă încalitate de actor sau poate rămîne în afara acestuiunivers. Cum naratorul (eul-narant) îndepline şte funcţiade centru de orientare în tipul narativ heterodiegetic(homodiegetic) auctorial, ideologia sa va avea tendin ţade predominare. Naratorul introduce a şadar în propriulsău discurs semne specifice discursului personajelor.Tipologia narativă urmăreşte un dublu obiectiv: ocontribuţie la poetică şi o metodă critică. Ca modelpoetic, tipologia oferă un aparat conceptual teoretic, iarca instrument critic, îndeplineşte o funcţie de cercetare,permiţînd analiza literară a unui text narativ. Critica nueste subordonată poeticii. Tipologia ţine de poeticăîntrucît oferă un model teoretic abstract al fermelornarative virtuale. Cu toate acestea, tipologia va puteaservi şi ca metodă de critică, dacă funcţionează cainstrument de analiză practică a actualizărilor concreteale tipurilor narative într-o operă literară particulară.Alegerea tipului narativ determină naraţiunea şi ca urmarefelul specific în care povestirea şi istoria sînt comunicatenaratarului/cititorului. Frazele iniţiale ale unei povestiriconstituie pragul între lumea reală din afara textului şiuniversul ficţional al textului literar. Poetica şi criticasînt solidare. Tipologia funcţionează în acelaşi timp camodel teoretic şi ca metodă a discursului narativ.

* Jaap Lintvelt, Punctul de vedere - Încercare detipologie narativă, Editura Univers, Bucureşti, 1944.

(II)




16

Dragă Nicolae,Colegi străini nu am prea avut în timpul

studenţiei.Cei mai numeroşi erau africanii câştigători la

loteria internaţionalismului socialist, bursieri aistatului român pentru meritul de a fi făcut acasăla ei o politică vag comunistă.

Lenevoşi şi cu rezultate incerte la învăţătură,din moment ce tot erau bursieri, nu se preaînghesuiau să înveţe considerând că absolvirea eo problemă care nu îi priveşte pe ei, ci maidegrabă pe cei care îi invitaseră.

Îşi cumpăraseră de afară nişte hoaşte de maşinila mâna a treia cu care sminteau mintea femeilor,drept care, albitura zavistnică a căminului le maiturna din când în când zahăr în radiator peprincipiul sfânt al luptei de clasă în baza căruiafuseseră aduşi ei în ţară.

Africanii alcătuiau un trib aparte, evitau să seamestece cu românii.

Arabi, am avut unul singur, Ragi din Siria,originar din Hama, oraş de pe malurile istoriculuirâu Orontes.

Ragi era un arab ca toţi arabii, desenat încontururi ovale, cu şolduri de văduvă şi tendinţăla îngrăşare ca a ţiganilor noştri. Globul ochilor,uşor exoftalmic, arunca o privire lascivă şiviclean-melancolică.

Neglijent, unsuros, priceput la afaceri.Locuia la cămin împreună cu noi, îl

acceptaserăm, trăiam în devălmăşie şi nerostogoleam tinereţea bezmetică.

Pe lângă învăţătură, Ragi se ocupa cucomerţul.

Făcea rost de fâşuri din acelea subţiri, ca allui Humphrey Bogart în Casablanca, discuri dinvinil cu cântăreţii de muzică uşoară la modă înOccident şi blugi Levis-Strauss.

Din când în când mai vindea şi colegi laorganele competente.

L-au înghesuit băieţii într-o seară, n-a negat,dar s-a jurat pe Alah că el… doar pe străini.

În opinia mea, nu s-ar fi dat în lături să îlvândă chiar şi pe Alah, dar asta numai cu condiţiasă i se ofere un preţ pe măsură.

După terminarea facultăţii s-a întors în ţară

la el şi, din câte am auzit, a ajuns medicul pieţii înHama, un fel de sanepidist în varianta arabă.

Într-o seară, pe când stăteam adunaţi în jurul unuipachet primit de acasă, Ragi ne-a povestit cum a ajunsla poliţie, în Hama lui natală, împreună cu colegii declasă, după sărbătorirea terminării liceului, când s-auîmbătat şi au spart nişte felinare pe stradă.

I-au ţinut timp îndelungat în celule ca să-ifrăgezească, să intre frica în ei şi într-un târziu au fostduşi la comisarul şef care i-a aşezat la o masă şi aînceput să vorbească.

La început a fost ameninţător, le-a prorocit c-o săputrezească în puşcărie, a vorbit despre sabotaj şitrădare de patrie, iar proaspeţii absolvenţi s-au chircitghemuindu-se în scaune.

Încetul cu încetul tonul comisarului a început să seîmblânzească, le-a amintit tinerilor infractori căreprezintă viitorul ţării, a pomenit de familiile loronorabile, uite, tu eşti feciorul băcanului de la colţulstrăzii, om muncitor şi bun cetăţean, tu eşti băiatulmăcelarului respectat de comunitate, aveam aşteptăride la voi şi ce-aţi făcut?

Pe faţa comisarului şef se citea o adâncă mâhnire.A oftat cu obidă şi s-a adresat tablagiului de serviciu:- Fă te rog nişte cafele să le beau cu băieţii!Feţele băieţilor au început să se lumineze, se tot

foiau căutând o poziţie mai comodă şi s-au relaxatcomplet când în faţă le-au fost aşezate cafelele aburinde.

Nişte guguştiuci, comenta cu dispreţ colegul Ragidin Hama, dintre toţi, numai eu, care cu politica meacomunistă am mai avut de a face cu poliţia, cunoşteamcă ăştia au ritualurile lor, sunt plini de melicuri şi dupăcafea urmează bătaia.

În 1964 au fost eliberaţi deţinuţii politici şi în scurttimp a venit la putere tovarăşul Ceauşescu.

Părea că autorităţile trag la pace.Pe Ceauşescu şi iniţiativele lui naţional-patriotice

le-am primit cu circumspecţie temătoare.Pentru mine era copilul tovarăşului Dej şi al

Canalului Dunăre-Marea Neagră.Mai ştiam că împuşcase cu mâna lui ţărani în timpul

unei revolte împotriva colectivizării la Vadul Roşca.Apoi a venit 1968, Primăvara de la Praga, invazia

sovieticilor în Cehoslovacia şi celebrul discurs alTovarăşului din balconul CC-ului.

Peltic, rârâit, înghiţind din vocale, dând din mână,

Ghe

orgh

e B

AC

ALB

AS

A ,



17

dar pentru prima oară vorbind liber, rupându-se dehârtie şi pe mine a reuşit să mă seducă, am picat laTovarăşul ca la femeie.

După august 1968 nu ştiu dacă Ceauşescu a fostchiar iubit, dar în orice caz se bucura de consideraţie.

Ne privea zâmbind de pe pereţii instituţiilor publiceşi în tablou i se vedeau clar amândouă urechile.

Îşi vedea de misiunile sale istorice, ducând pemeridianele lumii mesaje de pace şi prietenie şi primindpe stadioane raportul de la Mihai Viteazu şi Ştefan celMare, în timp ce noi ne vedeam de vieţişoarele noastreumile chefuind la restaurantele cu mandatari proaspătdeschise şi vizionând superproducţiile cinematograficeamericane.

Apoi, în 1971, a avut o viziune pe care eu o considercorectă şi anume că socialismul funcţionează după legea„tot sau nimic” şi a elaborat „setul de măsuri îndomeniul politico-ideologic” cunoscute ca tezele diniulie.

La câteva zile de la elaborarea celebrelor teze, cinevaa scris pe uşa laboratorului de fizică teoretică alinstitutului de la Măgurele:

„Întunericul se deplasează cu aceeaşi viteză ca şilumina”.

Inscripţia a dispărut repede, nu s-a făcut nicioanchetă şi, de altfel, la secţia respectivă lucra fiulpreşedintelui, cercetător onorabil şi unanim respectat.

Ce a urmat se cunoaşte.După foarte mulţi ani, au sfârşit şi El, şi Ea împuşcaţi

la zidul unei cazărmi din Târgovişte.O întrebare la care nu s-a răspuns este de ce a fost

necesară execuţia în sfânta zi de Crăciun, spurcândsărbătoarea Naşterii Domnului.

Dacă unii din protagoniştii evenimentelor de atunci,ajunşi acum la vârsta senectu ţii, s-ar hotărî săvorbească, probabil că istoria noastră recentă ar trebuirescrisă, dacă nu în părţile esenţiale, cel puţin în notelede subsol. Ultima spirală a serenităţii o atingi nu cândţi-ai pierdut teama de moarte, ci atunci când î ţi pierziteama de adevăr.

Din păcate, conducătorii noştri nu au fost niciodatăsereni.

Dragă Nicolae, mărturisesc că la începutul anilor‘70 am făcut parte din acei guguştiuci ai istoriei caresorbeau cu un zâmbet tălâmb cafeaua oferită deTovarăşul Ceauşescu. N-a reuşit să se lipească de minenimic din învăţăturile arăbeşti ale numitului Ragi dinHama.

Cu drag,fratele tău Gheorghe.

(III)




18

Dum

itru

AN

GH

EL Volumul „TEATRU”, Editura InfoEst, Siliştea –Brăila, 2015, 94 de pagini format înalt, semnat de

dramaturgul Ion Bălan, este organizat ca o trilogieculturală, cu subtitlul „Din bogăţia spirituală aBrăilei şi a marelui Bărăgan”, cu trimiteri la scriitoriiPanait Istrati şi Fănuş Neagu şi la soprana HaricleaHartulary Darclée,personalităţi emblematiceale Brăilei, cunoscutăpentru via ţa culturalăactivă, dar şi pentru laturasa economică de excepţie,din păcate doar între CeleDouă Războaie, când înportul de la Dunăre sestabilea preţul grâuluipentru Europa.

Cele trei secvenţeteatrale, corespunzătoarecelor trei protagonişti -„Parada Eroilor”, „PrinţulMetaforei” şi„ P r i v i g h e t o a r e aCarpaţilor” – auindividualitate tematică şipersonajul centralinconfundabil, cuposibilitatea şi libertateapunerii în scenă înstagiuni diferite, dar suntunitare prin tehnicaoriginală a identităţii personajelor, corespunzătoare„eroilor” din cărţile cele mai reprezentative,semnate de prozatorii Panait Istrati şi Fănuş Neagu,ori „personaje” reale din lumea muzicală:compozitori, solişti sau soliste, regizori şi directoride Teatre muzicale în relaţie directă cu sopranaHariclea Darclée. Unitare în primul rând prin mesajulcomun al celor trei piese de teatru, direc ţionat spregloria oraşului de la Dunăre şi a ţării, dacă ne-amreferi la periplul european, parizian al lui Panait Istrati,şi la parcursul internaţional al divei Hariclea Darclée.

Unitar şi sub aspectul construcţiei scenice,dramatice, ca gen literar, pentru că domnul Ion Bălan,director al Teatrului „Maria Filotti” într-o perioadăde stabilitate repertorială şi de... „premiere” dereferinţă, îşi pune... „pecetea” pe actul de creaţie,dincolo de intervenţiile regizorului, prin... indicaţiiledin paranteze, specifice literaturii genului dramatic,de altfel, dar pe care şi le asumă, pe Scene şi Acte,sau în parantezele la fiecare personaj (gesturi,sunete, elemente de decor, de recuzită, muzică,lumini etc.).

„Parada Eroilor”, cu subtitlul „S-a întors MareleVagabond”, ca un postulat de referin ţă pentru personalitatealui Panait Istrati, care-i justifică o anxioasă biografie rebelă:„Ca să fii pretutindeni, trebuie să fii undeva: pentru mineacest undeva a însemnat Brăila! Regina mea dintre sălcii şisalcâmi, în care au încăput aproape toate neamurile şi

bisericile lumii” (Coperta I), cusecvenţa colorată în ROŞU (dinDrapelul naţional).

Din cele nouă scene, seremarcă personajul principalPanait Istrati, nouă personajeindividualizate, eroii cărţilorscriitorului: Codin, Kira, Mihail,Neranţula, Dragomir, Joiţa, mamaKirei, Adela, mama Neranţulei, şiun ziarist, Radu, alături depersonajele colective saufiguranţi: Hamalii I şi II, Haiducii,Ţăranii etc. şi o altă, foarteimportantă, indicaţie de regie(...intră-n scenă P. Istrati cu unaparat de fotografiat!), pasiuneascriitorului pentru artafotografică.

Dialogul personajelormarchează... „experimentulUniunea Sovietică şi I. V. Stalin”,dezamăgirea „marelui vagabond”,care l-a costat enorm pe PanaitIstrati, repudiat de bolşevici

pentru atacul său fulminant la „mascarada” ideologieimarxist-leniniste, compromisă definitiv de Stalin, în teroareape care a provocat-o în U.R.S.S., apoi în ţările... „socialiste”,repartizate pe o... „hartă” samavolnică la Potsdam, înGermania, de către Truman, Stalin şi Churchill, la încheiereaRăzboiului Mondial.

Prigonit şi în Republica Socialistă România din aceleaşimotive, Panait Istrati nu va mai fi editat în România, nu vaapărea nici în manualele şcolare şi nici după Revoluţia dinDecembrie 1989 nu va fi repus în drepturi depline în IstoriaLiteraturii Române, din cauza unor inerţii păgubitoare,care... ameninţă în prezent şi pe Eminescu, Creangă, MarinPreda etc. Boicotul s-a extins în Italia lui Mussolini şi chiarîn Franţa, pe care Panait Istrati a părăsit-o, lăsându-le înschimb cadoul... „Spovedania unui învins”, excomunicatchiar şi de presa de stânga, „L’Humanite” sau „Le Figaro”,deşi, tot pe-atunci, Nicolae Titulescu, preşedintele LigiiNaţiunilor Unite, era primit cu onoruri la Paris, iar RomainRolland recunoştea genialitatea scriitorului român careevoca celebra Comorofca, cu Balta Brăilei şi cu şi mai celebrulTerente.



19

„Prinţul Metaforei şi Parada Umbrelor”Evident, nimeni altul decât Fănuş Neagu, după

motto-ul lămuritor: „...Bărăganul este poate cea mai lungăcălătorie a unui gând. E poartă de intrare a veacurilor îneternitate”.

Cea de-a doua scenetă din trilogia dramaturgului IonBălan are personaje din elita culturii literare române şti:Fănuş Neagu, personajul principal, în dialog cu PanaitIstrati, Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu sau, episodic,cu aluzii fulgurante, Ionel Teodoreanu, Mihail Drume ş şiIoan Slavici care... la Marea Unire din 1918 ar fi afirmat c ă...„Transilvania ar fi bine să rămână la Austro-Ungaria”! şi,pentru gestul său surprinzător, ar fi făcut închisoare, undea scris capodopera „Moara cu noroc”!? Se vede treaba c ăde aici s-a născut ideea năstruşnică cu... „lucrările ştiinţificeşi cărţile” scrise în puşcăriile secolului XXI românesc şi...au ieşit „capodoperele” unor Gigi Becali, Mihai Stoica, IoanNicolae, George Copos etc!

Dialogul dintre personajele Fănuş Neagu şi NichitaStănescu, în prezenţa misteriosului personaj Virgil, un alterego al unui literat brăilean (!?), scoate în evidenţă figurailustră a lui Mihail Sadoveanu, „profesorul” lui Fănuş şi algeneraţiei de „învăţăcei” de la „Şcoala de Literatură” deprin anii ‘50 ai secolului trecut, dar şi pentru „dascălii” săide suflet, modelele ilustre: „Sfinţii Eminescu, Creangă,Caragiale”.

Domnul Ion Bălan, prieten bun cu „Prinţul Metaforei”,şarjează cu nostalgie şi admiraţie pe atmosfera fulminantăpe care Fănuş Neagu o întreţinea cu şarm la întâlnirile de laBrăila, ca şi pe dialogul viu şi incitant dintre Fănuş,Sadoveanu şi Nichita Stănescu pe miturile esenţiale aleprozei fănuşiene: Sânzienele, Caii, Bărăganul, Balta Brăilei,cumpăna de la fântânile Câmpiei, satul natal Grădiştea,părinţii, cam în aceeaşi zonă sentimentală a personajului„Istrati: Balta Brăilei a fost pentru mine Raiul copilărieimele. Fugeam uneori de la şcoală şi mergeam cu Codin înBaltă, la pescuit, vânătoare şi cules de mure, pe care levindeam hamalilor în port” („Prin ţul Metaforei”, pag. 53).

Şi o concluzie-omagiu pentru cei doi prozatori, prinVocea Cronicarului: „Oare Fănuş Neagu a fost un alt PanaitIstrati, sau el a fost un Fănuş Neagu? Cert este că fiecare,şi amândoi, au fost doi Vagabonzi de geniu ai literaturiiromâneşti. Panait Istrati a spart zidul care ne despărţea demarea literatură a lumii, iar Fănuş Neagu... a acoperit, cupoveştile lui nemuritoare, literatura Marelui Bărăgan”(Ibidem, pag. 67).

În concluzie, un omagiu respectuos pentru „Prin ţulMetaforei”... născut într-un sat din Bărăganul Brăilei atinsde aripa veselă a poveştilor spuse în nopţi de Sân Toader,când lupii atacă hergheliile de cai, când Buzăul iese bezmeticdin matcă şi se năpusteşte peste oameni şi gânduri. De laIon Neculce, cronicarul, Ion Creangă, sfătosul povestitordin Humuleşti, Mihail Sadoveanu, molcomul artizan al frazeibine orchestrate, sau Panait Istrati, „haiducul” dinComorofca şi Bălţile Brăilei, nimeni n-a mai dat limbii româneatâta strălucire ca Fănuş Neagu.

„Privighetoarea Carpaţilor”Este cognomenul meritat pentru marea cântăreaţă din

elita muzicală a Brăilei, soprana al cărei nume se află pe

frontispiciul celui mai prestigios Festival şi ConcursInternaţional de Canto „Hariclea Darclée”, care sedesfăşoară în oraşul de la mal de Dunăre din 1995, suboblăduirea generoasă şi competentă a sopranei MarianaNicolesco şi patronat de UNESCO, organizat din doi în doiani cu intercalarea anuală a unui MASTER pentru sute devoci tinere, speranţe ale muzicii de Operă de pe toatecontinentele.

Această a treia scenetă din trilogia de TEATRU, semnatăde dramaturgul Ion Bălan, are mai puţine personaje: Cronicar1, Cronicar 2, Guvernanta, Kerr şi George Cavadia, mentoruldivei, muzician, finanţatorul Palatului Lyra din Brăila. TânăraHariclea Hartulary, însoţită de George Cavadia la Paris, valua lecţii de canto cu Maria Sasse şi mai apoi cu Duvernois,care o înscrie la o audiţie pentru un post de soprană laOpera Mare, unde este declarată reuşită şi va debuta la 7iulie 1888 în rolul Margaretei din Faust, cu elogioase ecouricritice în presa pariziană, iar compozitorul Ch. Gounod va finaşul ei artistic, de scenă, numind-o Darclée.

Debutul parizian al sopranei Hariclea Darclée a fost oadevărată revelaţie, deoarece impresarii muzicali se întrecsă-i ofere participări, ca de pildă în rolul Julietei, la osăptămână după evoluţia Adelinei Patti. De acum, sopranadin Brăila cânta pe marile scene ale Europei: în 1889, laPetersburg, în Faust de Gounod, Mignon de A. Thomas,Ernani de Verdi, Hughenoţii de Mayerbeer. Va plecaîntr-un turneu în Italia şi-şi va continua studiile cu R.Leoncavallo, debutând pe celebra Scala din Milano cu Cidulde Massenet.

După această perioadă de bun augur, Hariclea Darcléeva cânta la Roma, Torino, Neapole şi Geneva şi apoi se vaîntoarce, în 1892, şi va cânta la Bucureşti. În 1909, G. Pucciniîi încredinţează, în premieră absolută, rolul Floriei din Tosca,pe care-l va interpreta cu acelaşi succes răsunător în Spaniaşi Portugalia, în Brazilia, Chile, Argentina şi Uruguay. Dupăun turneu alături de Carusso, Giraldoni şi Sammarco, cuArturo Toscanini la pupitrul dirijoral, soprana HaricleaDarclée va face lungi turnee la Rio de Janeiro, Buenos Aires,Montevideo, Santiago de Chile, Valparaiso, Sao Paolo...

Succesele se repetă la „Scala” din Milano, cu roluriledin operele lui G. Verdi: Desdemona din „Otello”, Gilda din„Rigoletto”, Violeta din „Traviata”, Leonora din„Trubadurul”... În România, Regele Carol I o decoreaz ă peHariclea Darclée; Regina, cunoscută cu pseudonimul literarCarmen Silva, are relaţii speciale cu „PrivighetoareaCarpaţilor”, iar „Regele Don Carlos al Portugaliei chiar avrut s-o facă pe Darclée Regina Portugaliei” (Cronicar 1,pag. 82); şi alte amănunte în... „premieră” în trilogia domnuluiIon Bălan („Darclée: Îmi amintesc mereu cu plăcere de douăincidente scenice: la Buenos Aires şi la Moscova când, lasfârşitul spectacolului, spectatorii au năvălit pe scenă şimi-au rupt în bucăţi broderia foarte bogată a rochiei... Însală se aplauda şi se flutura tricolorul românesc” (Op. cit.,pag. 83).

...Sceneta „Privighetoarea Carpaţilor” a fost solicitatădramaturgului Ion Bălan de către conducerea Liceului deArtă „Hariclea Darclée” pentru a fi înscrisă în repertoriulclaselor de teatru ale prestigioasei unităţi şcolare brăilene.




Cartea „Iubire denisip”, apărută la EdituraTracus Arte 2015, scrisăde Maria Timuc, sedistinge prin gingăşie,tandreţe, o fineţe care vinedin dantelarea cuvântuluicu picături de toamnă.

Deşi titlul anunţă „Iubire de nisip” cuinsistenţa de a-l include într-un cadru maritimsau într-un miraj din spaţiul deşertului, poeziaţine de percepţia afecţiunii prin stihia apei şi aaerului. Se confruntă tristeţile în bătăile de inimice simt aripile îngerilor. Nisipul torid este similarcu fulgii reci ce cad pe o plajă în toamnă. Nisipulpermite diverse forme din care apare poezia.Această distribuţie însufleţeşte urme, aripi deînger, îmbrăţişări, meduze. Nisipul devine cadruce permite viziunii artistice să perceapă sufletulpoetei în cele mai diverse senzaţii. Oglindireasenzaţiilor este biplană, graţie mării care străbateţărmul. Această dublură se resimte în multeversuri, textul începe cu o teză, iar finalul esteantitetic. Incertitudinea, dubiul, suspiciunea nusunt proprii acestor opoziţii. Posibil că autoareiîi este necesar să parcurgă textul pentru a ajungela finalul ce încheie monada gândului ei.Trecerea se realizează în colori pastelate, cecamuflează un contur exact dintre el – ea – înger,dintre nisip – mare – îmbrăţişare, dintre atingere– îmbrăţişare – vis, dintre fiică – Dumnezeu –iubire.

Autoarea pare că-şi ţese poezia ca un bariz„toate-s pe dos şi pe faţă” (floare de viaţă p.117) în splendoarea albului de zăpadă în preamaîngerilor: „în somn de înger” (p.9), îngerul „cuaripă tristă” (Ploile, frumoasele mele p.8).

Printre puncte de suspensie în care tăcerease lipeşte de cuvânt, sărutându-l, găsim strigătede exclamaţii „Şi-n tristeţe îngerii există!” (p.9).Imaginea îngerilor reîntregeşte penelul spre noişi noi nuanţe. În coordonata corespondenţelorautoarea modelează imagini din culoare,voluptate aeriană „îngerii rătăcind ca fluturii”(primăvara p.12) şi senzaţii olfactive: „şi unînger îşi coase parfumuri de aripi/ şi, Doamne,miroase/ a îngeri în lumea asta de oase...”

(Parfum de înger p.18). Descompunerea până la esenţamorţii este înlocuită cu vizionarismul angelic, în careîngerii schimbă realităţi percepute fracturist. Poeziaconcentrează mesajul dinamic într-o singură imagine,eul liric evidenţiează în această formă (dialog, plasareape umăr a îngerului, ascultare, tăcere, refugiu,salvgardare) voluptatea universului său. De parcă opicătură de ploaie ar fi un bol de fulgi ce ar ascundeamintirea copilăriei, încarcerat în forma pe care nupoţi să o pătrunzi decât dacă o strici. Poeta nu striveşterealitatea, ea are abilitatea de a percepe câmpuri carestrăbat prin pereţi, prin piatră, totul se topeşte laatingerea privirii îngerului care iubeşte, care ştie iubireanespusă, neauzită, neînţeleasă de cei din jur. Dar aceastăiubire continuă să mire prin tablouri poetice.

Lumea Mariei Timuc percepe inutilul, absurdul „pestrăzi fără sens” (p. 18). Titlul „am plecat din mulţime”picură pe textul poetic – „să nu mai simt singurătatea/cum se înalţă pe tocuri de aer” (p. 73). Angoasacotidiană rămâne un fundal din care apar coordonatele:toamnă, lacrimi, dragoste. Toamna este proiectatăîn frunze care sunt înlocuite treptat cu zăpadă, nămeţi,sănii, frig. Esistă o corespondenţă în creaţia sa: tristeţeaşi singurătatea topite în fericire, cuvânt ce se întrevedeîn rânduri, unde se strecoară îngerii. Penelul ştergemarginile frunzelor, a nisipului din care ies fulgi şi aripide îngeri. Lacrima, decupată atent din „picăturile deploaie” (p.68), constituie deschiderea triste ţii, oglindăîn care se redescoperă eul liric în care se vedeîntinerind. Magia reflecţiei continuă să modifice lumeadin jur „acum mă arată vitrinele/ cu jucării de aer/ şicopilăria fiecărui trecător/ îmi surâde” (oglindire p.68). Această oglindire, fiind titlul unei poezii, estegenerată de iubire: „iubesc iubirea ta/ care mă aratăîntreagă în toate lucrurile” (p. 68). Poeta se împartecu iubirea ei de fiică percepută parcă a priori, înaintede apariţia lucrurilor, iubirea ei era deja. Ea preia laturade similitudine „după chip şi asemănare” însensibilizarea de a percepe totul prin iubire.

Deşi persistă în singurătate, tristeţe, rătăciri, iubireadin poezia Mariei Timuc oferă o calmitate, linişte, ceopreşte timpul, ce ne invită într-o lume unde freneziaîncetează să mai domine lumea. Or, iubirea eului liriceste un sentiment care îmbrăţişează frumosul din om– copilăria. Iubirea ei tinde să perceapă fericirea din„înţeles greşit” (Imposibil s-ajung p. 7), din „lacrimisurâd” (p. 8).

Vic

tori

a FO

NA

RI

20



21

Textul desenează imagini aleatorii (cuvintele desen,tablou, cadru se întâlnesc în lirica sa, uneori verbul„desenez” e un sinonim contextual cu „scriu”). Aceastăîmbinare de forme, stihii, determină esenţa artistică:„pe o hârtie/ de o mie de ani/ scriu/ o meduză,/ uncrab,/ o portocală/ un pom,/ aşa fac lumea” (p. 12).Enumeraţiile par să vină dintr-o schemă ce ţine deevoluţia faunei şi florei. Materialul biologic contribuiela coparticiparea eului liricla Geneză: „şi fac un omtrist,/ îi desenez o lacrimă”.Imaginile cu pomi, umbre,îngeri, completează cadrulparadisiac, lacrima relevăumanul prin sensibilitate.

În deschiderea cărţii laprima poezie, tatăl meu,titlul scris cu minusculă, iarîn text „cuvântul Tatăluimeu” în toate cazurile enotat cu majusculă,disociem trei ipostaze aleeului liric: de copil alpărintelui, de fiică auniversului, de fiică a luiDumnezeu: „sunt atentă/vocea Tatălui meulimpezeşte/ iubirile înecateîn zădărnicie/ pot să vădlimitele infinitului unei floride cactus care-şi/ petreceviaţa într-o zi, în acelaşideşert sfidător în/ lăuntrul”(p. 5). Această distincţieopreşte timpul în existenţasuletului. Timpulretardează, revine, curge în spirala inversă, pentru căeste supus forţei divine: „El ofileşte moartea” (p. 5).Sufletul are posibilitatea de a se contempla în segmentuldorit: „Să fie Dumnezeu...” (p. 99).

Autoarea cărţii „Iubire de nisip” preferă să exclame/să puncteze etapa de fiică. Este o contemplaţie de adiscuta cu Dumnezeu din optica sensibilităţii feminine.Dintre speranţă, credinţă, iubire, accentul poetic cadepe o iubire cosmică temporal-atemporală, care îşiasumă o convulsie de repetiţii-ecouri, când speranţa edoar în visare („să nu vii fără iubire...” p.22). Onirismultraversează credinţa într-o materie a versului său.Iubirea e cea pentru care acceptă tristeţi, pentru aceastase închină ploii, de aceea simte metafizic realitatea,adevărul iubirii prin înger. Îngerul este cel careîntruneşte iubirea a doi „şi-n ziua aceea, cea mai

frumoasă zi a lumii din noi/ am căzut într-un înger şi elne-a trăit pe-amândoi” (p. 44), o eternizează „aşaţi-am şters moartea,/ iubindu-te...” (p. 61), o păstreazăintrinsec. Necondiţionat, o sigilează într-un timp mitical marii iubiri, care pătrunde în aripi de înger, în miros,în nisip „lumea de nisip este în minte şi noi ne uitămunul la/ altul/ când plouă fiindcă atunci putem săconstruim cel mai/ mare/ oraş al inimilor noastre” (p.

71), „o iubire/ scrisă pemare” (p. 50). Eul lirictrăieşte în iubirea totală,recunoscând: „Eu amobsesia inimii” (p. 100).Acest sentiment-idee nupoate fi eclipsat dedespărţire sau de deziluzii,iubirea rămâne să luminezeintactă într-un alb de înger.

Se crează impresia căpoezia Mariei Timuc,scăldată în lacrimi,modelează pagina „o scriucu litere mici, o fac pâlnie”(Eu am obsesia inimii p.100), devenind papiermâché. Dintr-o dată, foiledevin îngeri şi nu maicontează dacă în boţul dehârtie a pătruns o frunzăsau un fulg, un mugure saufire de nisip. Albul, pealocuri ruginiu, clandestin,se ridică de-asupra şi îisimţim respira ţia cumplanează. La un momentdat, poeziile devin secvenţe

dintr-o unică emoţie ce se vrea răvăşită în fiecarepagină, textul liric devine un roman al senzaţiilor. Deşiimaginile persistă, mesajul nu e unul uniform, se audeo melodie care urmăreşte atent cum să explice zborulîngerilor din clepsidra iubirii. Lecturând cartea, clepsidrase sparge şi îngerii pătrund în realitatea noastră, iubireadin pagini ne duce la acceptarea unei idei ce ţine desuperlativ: „Descrie lumina, mi-a spus profesorul meude... iubire” (Descrie-te p. 76), „să locuim în inimi,Doamne,/ să stăm în ele ca-n nişte case!” (p. 101).Obsesia inimii nu denotă concesii decât cu perceperealuminii iubirii. Autoarea relevă că iubirea poate să senască din durere, din îmbrăţişare, din tristeţe şi ploi,din singurătate, ceea ce nu neagă, dar confirmă căiubirea înseamnă fericire.




22

„Dacă există zei, cum potsuporta să nu fiu eu însumi unzeu?”- Friedrich Wilhelm.Nietsche

„Iepoca de Aur”, acestinterval de un sfert de secol (1964-1989) din istoria românilor, faceobiectul lucrării „Ceauşescu -Ultimul Stalinist” a autorilorAlexandru Mihalcea şi MarianMoise, într-un demers deinformare a tinerelor genera ţiidespre regimul naţional-comunistdin Republica Socialistă Româniacondusă de Nicolae Ceauşescu(n.26 ian.1918-d.25 dec.1989).

Prin prisma unei experienţepersonale, care include şi o perioadă de recluziunepe motive politice, este descrisă o dictatură stalinistăcaracterizată prin: cultul personalităţii, teroareaexercitată de organele de represiune - Securitateaşi Miliţia, cu tot arsenalul ei: arestări, condamnări,bătăi, asasinate, cenzură şi înăbuşirea oricărei formede manifestare a libertăţii, pauperizarea maselorpopulare, foame şi frig, izolare în plan extern şi acesttablou sumbru poate continua până la cele mai miciamănunte ale vieţii intime a fiecărui individ.

În acest cadru, este conturat în tuşe realisteportretul „geniului carpatin”, al „celui mai iubit fiu alpoporului”, „cârmaciul de seamă”al destinuluiacestui popor, în realitate „un vagabond şi unneisprăvit” cum îl caracteriza succint dr. ŞerbanMilcoveanu în volumul său de amintiri „Memorii(1929-1989)” (ed. Pământul, Piteşti, 2008).

Şi părerea străinilor converge spre aceeaşi idee,Pierre de Bois prezentându-l astfel: „Socotit maidegrabă intransigent, impulsiv, coleric, mai exactînclinat către soluţii extreme. În timpul colectivizării,nu ezita să recurgă la forţă pentru a înfrângerezistenţa ţăranilor îndărătnici, dând chiar ordin săse tragă asupra unei mulţimi la Vadu Roşca în 1957.Nu era înclinat către toleranţă faţă de minorităţiledin România. Antisemitismul şi antimaghiarismul luierau un fel de secret al lui Polichinelle.” (Ceauşescula putere, ed. Humanitas, 2008, p.57).

Veritabil discipol al lui Hitler şi Stalin princomportament, Ceauşescu avea pretenţia că arealizat cea mai prosperă perioadă din istoriapoporului român, adevărată epocă de aur potrivitpropagandei oficiale, caracterizată printr-o bunăstaregenerală.

În fapt, a fost timpul când, potrivitpărintelui N. Steinhardt, a domnitnebunia!

Statisticile sunt înfiorătoare:- 400 de fugari împuşcaţi numai

în anul 1988 la frontiera cu Iugoslavia;- 11.000 de femei decedate în

urma avorturilor provocate,consecinţă a decretului din 1966 datde Ceauşescu care urmăreacreşterea forţată a natalităţii;

- 600.000 de condamnaţi, variindîntre 527- 500.000 deţinuţi politici,alături de „frontierişti” (n.n cei careîncercaseră trecerea ilegală afrontierei de stat), membri aidiferitelor culte religioase (iehovişti,adventişti);

- raţionalizarea consumului de energie pentrupopulaţie, care a scăzut forţat cu 20% între 1979-1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50%faţă de anii precedenţi!

- reducerea distribuirii agentului termic întimpul iernii şi a apei calde menajere, Ceauşescuinsistând într-un discurs oficial ca românii să îmbrace„o haină în plus” şi statuând prin decretul din 1988 caîn spaţiile publice să fie menţinută o temperatură sub16 grade Celsius pe timpul iernii!

- practica terorismului de stat, culminând cuatentatul organizat de celebrul Carlos „Şacalul” (n.n.pe numele său adevărat Ilich Ramirez Sanchez) în datade 21 februarie 1981 la sediul din Munchen al postuluide radio „Europa Liberă”.

Ca o consecinţă a acestei politici diabolice, treidirectori ai postului de radio „Europa Liberă” au muritîn împrejurări suspecte, probabil iradiaţi, este vorbade: Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi VladGeorgescu.

- 1104 morţi şi 3321 răniţi în evenimentele dindecembrie 1989;

- planificarea distrugerii a 8000 de localităţi rurale,numită oficial „sistematizare”, ce ar fi condus ladispariţia satului românesc;

- dărâmări de biserici şi clădiri de patrimoniu, numaiîn Bucureşti fiind demolate 30 de monumente şi 20de biserici;

„Prin demolarea bisericilor a fost rănit un poporîn sufletul lui, în adânc.”, spunea părintele Galeriu.

Sunt foarte multe de adăugat, adevăruri cumplite,mai puţin ştiute, dar concluzionând, putem afirma căsituaţia se prezenta astfel:

„CONDIŢII VITREGE. Ne aşteaptă o foamete

Edu

ard

MIH

ALC

EA

(continuare în pagina 51)



23

Oct

avia

n M

IHA

LCE

A

Frumoasa adormită(Amanda Edit, Sinaia, 2015)este titlul antologiei bilingve

româno-albaneze, întocmit ă de poetul şitraducătorul Baki Ymeri din creaţia lirică aCristianei Maria Purdescu şia lui Sali Bashota. Ceea ce îileagă pe cei doi estereprezentat de periplul printremisterele fiinţării, adâncitpână în edificatoaremomente - limită.

Versurile Cristianei MariaPurdescu fiinţează într-unregistru autumnal ce nu esteîncă desprins de fervorilesolare ale anotimpului cald.Hipersensibilitatea lirică semanifestă cu deosebităacuitate. Neîmpliniriledictează mişcările sufletuluipoetic, supus multorîncercări. Astfel, tentaţiaabandonului este foarteaproape. Pluralitateanecunoscutelor determină opersistentă stare deinsecuritate, accentuată de caracterul pu ţinconsistent al anumitor legături sentimentale:„Străzi bătute de ploi,/ Frunze de-acum ruginii/Şi noi,/ despre noi ce mai ştii?// Îmi vorbesc detine/ Fereastra şi strada-ntunecată/ Un fulger taiedin cer/ O bucată.// Cer, jumătate de cer,/Dragoste jumătate,/ Numai pustiul rămâne întreg/Dintre toate.” (Dintre toate). Fiorul iernaticdevine tot mai ameninţător. Punctual, CristianaMaria Purdescu abordează şi subiectul profundumanitar al actorilor ce s-au desprins de spa ţiulteluric, impresionând decenţa şi verticalitatearegretelor: „Tot mai mulţi se retrag în cimitirele/împodobite cu trandafiri,/ joacă la teatrul absurdal morţii.// Îmbrăcaţi într-un abur transparent/pun piese demult apuse, scenarii/ pierdute înmucegai.// Uneori se retrag/ în spatele sceneişi, grăbiţi,/ dau autografe îngerilor de bronz.”(Tot mai mul ţi – Actorilor deceda ţi).Picturalitatea poemelor poartă inconfundabileleamprente ale suferinţei. Impresii fulgurante aducîn prim-plan actualitatea inimii greu încercate.Peisajul pluvial consonează cu o problematicăaspectare interioară, predispusă la multiplefrământări. Dominanta clarobscuritate aversurilor Cristianei Maria Purdescu devine

adeseori supliciantă. Astrul nocturn privilegiază complexecircumstanţe fluide, profund misterioase. Provizoratulsentimental capătă proporţii apăsătoare: „Încearcă să măcauţi/ în nimicul din grota platonică,/ în neputinţa de a iubipe altcineva,/ în nevoia de a fi cu mine,/ în nefericire!//

Încearcă să mă simţi/ în sângeleînfierbântat/ de ora paşnică a nopţii.// Încearcă să mă vezi oriunde,/ îngingăşia unei haşuri,/ în tandreţeaunui contrast clarobscur,/ printrechiparoşii dezolaţi din cimitire,/ sauprintre frunze.// Încearcă să mărecompui/ din bucăţi de trecut şi/actualizează-mă!// Nu vreau săpornesc în derivă/ pe drumuripierdute deja/ în priviri invizibile.//Încearcă...” (Încearcă). Edetectabilă şi substanţa unui paseismcompletudinar. Câteodată, peisajulliric ia accepţiuni de mult apuse. Suntinvocate florile carnivore, descinseparcă dintr-un fantomatic neant alidealurilor erodate. Fundamentelenocturne, împreună cu atotputerniciasolitudinii, determină nedisimulatainteriorizare hipersensibilă: „Rămâi/Chiar dacă e noapte,/ Singurătatea

nu chinuie,/ Tristeţea nu-i apăsătoare./ Rămâi,/ Durereae mănuşa ce ni se potriveşte.” (Durerea e). Persistă,invariabil, tentativa de a frecventa zone adâncspiritualizate. Poeziile Cristianei Maria Purdescu suntsituate sub o pregnantă influenţă selenară, fiind realizatun misterios sincretism între umbrele trecutului şi mereuvia problematică a ceea ce va urma. La Sali Bashota,stările lirice îşi extrag fiinţa din stratul crepuscular alexisten ţei. Poetul are puterea de a transfiguraevenimentele, în felul acesta dobândind acces la esen ţe.Câteodată, lirismul abordează situaţii extreme: „Ascundcheia în patria cu şarpe la sân/ Poezie poezie poeziepoezie poezie/ Sânge negru sânge negru sânge negrusânge negru” (Vârful negru). Primează filosofiarădăcinilor, fără de care orice propensiune c ătredesăvârşire ar fi imposibilă. Poezia e soluţia evadării dinabsurdul existenţei, speranţă pentru ieşirea din cerculsupliciilor. Dar imaginile terifiante sunt mereu aproape,stări de limită deja consubstanţiale interiorului greuîncercat: „Din nou noaptea iadului/ Sângele meu nicipiatră nici copac/ Nici lacrimă a plânsului” (Nici lacrimaplânsului). Totuşi, dorinţa unui nou început nu estedeparte. La ambii poeţi din prezentul volum, CristianaMaria Purdescu şi Sali Bashota, persistă speranţa căfantasmele taciturne pot fi alungate, şterse din memorie,cu toate că rănile sunt nespus de adânci.




24

Livi

a C

IUP

ER

CÃ

Volumul Oreste Tafrali.Uitare-n neuitare (Ed.StudIS, 2015, 425 p.) esteprimul studiu amplu dedicatmarelui învăţat din perioada

interbelică Oreste Tafrali (1876-1937), intelectualromân, cunoscut în mediul universitar şiacademic românesc şi european ca istoric,arheolog, bizantinolog, traducător, scriitor,fondator al primului Muzeu de Antichităţi alMoldovei (Iaşi, 1916-1951) şi al unei reviste despecialitate, „Arta şi Arhitectura” (1927-1937).La timpul respectiv, efortul său în plan ştiinţifica cunoscut recunoaştere, prin cooptarea sa înmai multe organisme academice din Europa. Oparte dintre studiile sale ştiinţifice suscită încăinteresul, după atâtea decenii, fiind şi astăzireeditate. Ca membru în Consiliul Naţional alUnităţii Române din Paris (1918-1919), în timpulprimului război mondial, a susţinut cauzaRomâniei, pentru care va fi decorat. StudiulOreste Tafrali. Uitare-n neuitare reprezintă ungest onest şi binevenit, întru cinstirea unui savant,a unui excelent profesor, a unui adevărat patriotşi bun creştin.

Arhivele din ţară deţin suficiente mărturiidespre bogata activitate ştiinţifică, civică şi literarăa acestui intelectual, născut la Tulcea, cu strămoşiîn vechea Eladă, cunoscut deopotrivă în Europaşi chiar peste ocean, prin scrierile sale. Arhivelese cer încă cercetate, mai ales cele din Franţa,pentru că au rămas destul de multe manuscrisenecunoscute sau prea puţin cunoscute.

La Biblioteca Academiei Române, secţiunea„Manuscrise”, odihneşte o mapă ce a aparţinutlui Oreste Tafrali. În interiorul acestei mapedescoperim o pagină manuscris: un înscris cucerneală neagră, pe o jumătate de foaie A4, prinsăîntr-un bold. Textul reprezintă o reflecţie-cugetare, un moment de tainică frământaresufletească a unui om care avea în faţă-i un cumulde dorinţe ce se cereau materializate şi care – seva dovedi – vor constitui paşi deloc uriaşi, darcu o aşa voinţă şi perseverenţă bătătoriţi, încâtvor amprenta mai mult sau mai puţin zgomotostimpii vieţii şi, mai ales, pe cei ai posterităţii sale.Iată textul:

„Un filosof american, Lesler Frank Ward,

reluând o idee care se găseşte deja la Platon, a zis:omenirea se închină la trei altare: la altarulstomacului, al şalelor şi al spiritului.

Ideea aceasta mă urmăreşte pretutindeni, fără aputea să-mi dau seama de ce. Cu siguranţă că şi eusunt adorator al uneia din cele trei altare. Mă surprindînsă adesea comiţând păcate în contrazicere cupreceptele lui. 24 septembrie 1916. O. Tafrali/semnătură olograf/”. (B.A.R. Manuscris românesc.Cota: A.3342)

În adevăr, Lesler Frank Ward (1841-1913), botanistşi sociolog american (primul preşedinte al AsociaţieiAmericane de Sociologie), a fost profund preocupatde perpetuarea dinamică a fiinţei umane.

Fiinţa noastră ajunge, din nefericire, să uite că estetrup pământean şi suflet veşnic, că ceea ce-i dăruieştetrupului este nimicnicie faţă de ceea ce s-ar cuveni adărui sufletului. Şi-n trecerea noastră prin această viaţă,cei mai mulţi dintre noi – dacă vrem a ne referi (maicu sârg) şi la „cele trei altare” – credem că îmbuibareaşi confortul sunt prioritare sufletului. Asta e! Sunt „legi”şi „fărădelegi”. Alegerea ne aparţine. Şi vom „da samă”.Dar cine-şi face timp şi pentru autoevaluare, cândprezentul este incitant... şi-l mai şi credem (în nimicnicianoastră) şi veşnic?!

Un mare „doctor al timpului” său, Alexis Carrel(1873-1944), laureat al Premiului Nobel (1912), neatrage atenţia despre cât de benefic este „a păzi hotarelelegii”, dar noi, în vâltorile zgomotosului prezent... numai auzim nimic: doar banul, confortul, propria fiin ţă.Cât de povăţuitor este mesajul Părintelui Arsenie Boca,în Calea Împăr�

REVISTA 169 MARTIEccdj.ro/files/DUNAREA DE JOS 169 MARTIE.pdf · pentru prima iubire, SCULPTURA, nu...

Documents

Transcript of REVISTA 169 MARTIEccdj.ro/files/DUNAREA DE JOS 169 MARTIE.pdf · pentru prima iubire, SCULPTURA, nu...