REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XVIII · NR. 4 (661) · APRILIE 2007

NICOLAE BREBAN. Conceptul de libertateNICOLAE BALOTĂ. Orfica

P.P. NEGULESCU – filosof şi om politicClubul Ideea Europeană

IRINA MARIN CAJALION STENDL. Valenţe ale Postmodernismului

SALONUL DE CARTEşi PRESĂ Bucureşti

··· EVENIMENTE

TÂRGUL NAŢIONAL DE CARTELIBREX · 2007 · Iaşi (18-22 aprilie)

HRISTOS A ÎNVIAT!

2

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

SUMAR

MODELE•Nicolae Breban • Conceptul de libertate/ 3 •Restanţele criticEi de Irina Petraş/ 4 PE MUCHIE DE HÂRTIE • Magda Ursache • Cercurile cenzurii (II)/ 5 LECTURI • Adriana Iliescu • Măştile lui Proteu/ 6 ESEU • Nicolae Balotă • Orfica/ 7 TREI MII DE SEMNE • Aura Christi • Un spectacol al viului/ 9 CĂRŢI • Boris Marian • Zigu Ornea în faţa istoriei/ 11 LECTURI • Marian Victor Buciu • Poetica lui Nedelciu/ 12 POEME • Maria Pal/ 13 POLEMICE • Corneliu Şenchea • Imaginea Bucureştilorîn teatrul clasic românesc/ 14 SĂ NE CUNOAşTEM SCRIITORIICĂRŢI • Ionel Necula • Rezistenţa lui Liviu Ioan Stoiciu/ 15 CLUBUL IDEEA EUROPEANĂIrina Marin Cajal: „Cea mai preţioasă valoare este iubirea”/ 16 MODELE • P.P. Negulescu – filosof şi om politic de Adrian Michiduţă/ 18 CLUBUL IDEEA EUROPEANĂP.P. Negulescu în dialog cu Ion Biberi/ 19 PLASTICĂ • Adriana Botez-Crainic• Ion Stendl. Valenţe ale postmodernismului/ 21 Ion Lazu • Fragmente de jurnal/ 22 CLUBUL IDEEA EUROPEANĂLaura Bândilă în dialog cu Alexandru Chira „Artistul este antisocial atâta vreme cât socialul este antiartistic”/ 23LITERATURA STRĂINĂ• Geo Vasile • Ca în filmele poliţiste, dar fără cadavre/ 26 CLUBUL IDEEA EUROPEANĂDora Pavel în dialog cu Dinu Flămând •„Traducerea – singura modalitate permisăde a «parazita» un mare spirit” (II)/27 PLASTICĂ • Mihai Rădulescu • Peter Rindisbacher/ 29FILM • Călin Căliman • Premiile Uniunii Cineaştilorpe 2006/ 30 • Dana Duma • O lacrimă pentru Robert Altman/31 ESEU FILOSOFIC • Alexandru Ştefănescu • Tipologia simbiozei/ 32 CĂRŢI • Paul Aretzu • Expresie şi impresie/ 33ANTOLOGIA CONTE • Velimir HlebnikovTraducere de Leo Butnaru/ 33 Eveniment • Târgul Naţional de Carte Libris•Iaşi•2007/34 • Salonul de Carte şi Presă Amplus/ 35 ESEU • Gelu Voican Voiculescu • Pedanterie filologică şi abuz de erudiţie/ 36 CORESPONDENŢĂ DIN ISRAELMirel Horodi • Dezbatere despre diaspora/ 37 CORESPONDENŢĂ DIN OLANDAMonica Săvulescu Voudouri • O cortină de fier împotriva foamei/ 38

CITIŢI ÎN NUMERELE VIITOARE:

Mircea Martin • „Pururi tânăr, înveşmântat înmantaua-i...”Nicolae Balotă • Poezia tragicului şi a comicului ·Euripide şi TerenţiuNicolae Breban • Vinovăţia istorică şi umanăCLUBUL IDEEA EUROPEANĂInvitat special – Dan C. MihăilescuAura Christi • Fratele meu, Ivan IliciDana Duma • Un alchimist al teatruluiCorneliu Şenchea • Un judecător sever al capitaleiPetru Cimpoeşu • Scriind, ordonezi altfel lumeaFoamea de a fi... şi fotografii realizate la Atena, înexclusivitate pentru revista Contemporanul George Bacovia • Poeme în italiană traduse de Geo Vasile

AURA CHRISTI(redactor-şef)

CRISTIAN NEGOIANDREI POTLOGMIHAELA DAVIDADRIAN PREDAALINA-ALEXANDRA PREDAALEXANDRU ŞTEFĂNESCU

Rubrici: CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IRINA PETRAş, G. G. CONSTANDACHE, HENRI ZALIS, CRISTINA SÂRBU,LUCIA HOSSU-LONGIN, IONEL NECULA,ADRIANA LICIU, ALINA BEIU-DEşLIUVignetele rubricilor – LAURA POANTĂViziune grafică – CRISTIAN NEGOI

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂeste înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004

Adresa: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂPiaţa Amzei nr. 13, sector 1, BucureştiO. P. 22, C. P. 113Sector 1 · Bucureşti · Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)www.apler.roE-mail: contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de paginiAPARE JOI

Partener: SC Erc Press SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

EuroPress Media s.r.l &Asociaţia EuroPress

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilorei. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu reproduceri după lucrările lui ION STENDL

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 899 de

personalităţi din România,Israel, SUA, Franţa,Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro (click

revista contemporanul)

EUROMUSEUM··· SEMNALEZ apariţia revistei trimestriale de culturăEuroMuseum, editată de MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURIIROMÂNE în colaborare cu Primăria sectorului 2, promisi-

unea literară a unor generaţii strânse sub semnul valorii şi nevoii dea o sprijini. Directorul fondator, Alexandru Condeescu, şi seniorulfondator Neculai Onţanu, înconjuraţi de un colectiv redacţional re-marcabil, garantează ritmicitatea acestui demers admirabil. Pros-peţimea, valorile tradiţionale coabitează fericit în peste o sută depagini dedicate artelor. Imaginile cu Nichita Stănescu vor fi gustatede către cunoscători şi poate – îndrăznesc să sper – vor stârni curi-ozitatea tinerilor. Desigur, Nichita merită nu numai privit... Să vedemce ne rezervă temerarii sfârşitului şi începutului de mileniu. Un Ecoucu repetiţie semnat de Petru Ionescu, viziune nonconformistă asupravieţii trăite în cerc. O iniţiativă interesantă şi pe viitor, sperăm, fruc-tuoasă – publicarea fragmentelor din romane în lucru. Sărind de laun gând la altul cu Gheorghe Pituţ, ajungem la poezia românească.A nu se scăpa din vedere poemul dramatic cu muchie tăioasă, căcieste o autentică piesă de rezistenţă. Dintr-un alt text aflăm că ur-mează să apară „integrala Nichita Stănescu”. Între povestirea cu treiuniversuri, interviul cu Traian T. Coşovei, texte de Horia Gârbea, LeoButnaru, Mircea Micu, Ştefan Ioanid şi acad. Mihai Cimpoi, timpul,fireşte, nu este pierdut. Aflăm, de asemeni, că scriitorulKonstantinos P. Kavafis este cel mai mare poet modern al Greciei.E interesant şi sugestiv portretul-profil al actriţei Silvia Codreanu.Scriitori colaboraţionişti? Pagina de inedite dedicată lui Liviu Reb-reanu? Deja v-am divulgat prea multe. Să sperăm, împreună curedacţia, ţinându-i pumnii strânşi, la o cât mai apropiată apariţie lu-nară a EuroMuseum. Pentru că merită. (Bogdan Cristian Târziu)

DRAMATURGI ROMÂNI CONTEMPORANI··· UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA şi Asociaţia Scriitorilor din Bu-cureşti amintesc că la 11 martie 2007 dramaturgul şi poetul IOSIFNAGHIU AR FI ÎMPLINIT 75 DE ANI. Iosif Naghiu (1932-2003) a fost unuldintre cei mai importanţi dramaturgi români postbelici, reuşind, înpofida cenzurii şi cu preţul unor marginalizări nedrepte, să îşi afirmefără compromisuri talentul şi libertatea de gîndire. Gluga pe ochi aregimului opresiv a fost ridicată mereu de Iosif Naghiu îngăduindu-io viziune liberă şi pătrunzătoare. Ca preşedinte al Asociaţiei Scriito-rilor din Bucureşti (1994-2003), Iosif Naghiu a fost un sprijin pentruconfraţii săi şi pentru breasla scriitorilor, sacrificînd pentru ele tim-pul ce se cuvenea acordat desăvîrşirii operei. În memoria celor care

l-au cunoscut, ca şi în cea a spectatorilor şi cititorilor ce nu au avutacest privilegiu, Iosif Naghiu rămîne un autor şi un om de o exem-plară verticalitate....Teatrul Naţional Radiofonic, Radio România Cultural şi UniuneaScriitorilor din România a organizat miercuri, 14 martie 2007, la ora18.00 – audiţia cu public a spectacolului Domnul Telescop sau Suntemgata să murim dacă ne garantaţi că rămânem în viaţă de Iosif Naghiu– în regia artistică a lui Cristian Munteanu. Evenimentul a avut locîn Bucureşti, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Sala Oglin-zilor, şi a fost dedicat memoriei dramaturgului Iosif Naghiu. Spec-tacolul a fost realizat în cadrul proiectului Dramaturgi români con-temporani – un program complex de promovare şi aprofundare a dra-maturgiei româneşti, lansat în vara anului 2003; un parteneriat cul-tural stabilit între Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Teatrul Na-ţional Radiofonic, în care au fost prezentate până acum, 35 de pre-miere radiofonice. Iniţiatorii acestui proiect sunt: Iosif Naghiu (dinpartea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Magda Duţu (din parteaTeatrului Naţional Radiofonic). Figură emblematică a „teatrului abs-tract” într-o epocă în care nu neapărat „teatrul concret” ci realismulcomandat era privit cu ochi buni, Iosif Naghiu ne-a surprins pe mulţiprin atitudinea „cetăţenească” de după 1990 – afirma criticul de tea-tru Mircea Ghiţulescu. Şi tot acesta consideră că Iosif Naghiu este,probabil, autorul celor mai multe texte care se ocupă de procesulpost-totalitar din România. Ghilotina, Aerisirea, Celula poetului dispă-rut, Spitalul special, Monstrul sau Despre efectul dăunător al economieide piaţă – sunt câteva dintre aceste texte în care caută cu obstinaţieimaginea esenţială a României la sfârşit de mileniu. În Domnul Telescop, publicată sub titlul Suntem gata să murim dacăne garantaţi că rămânem în viaţă, autorul introduce o uşoară conota-ţie venturianescă („Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm”, spunejunele Rică). Un bătrân astronom caută în stele, subjugat de o pasi-une poetică. În plus, este şi proprietarul unei prăvălii de lunete pen-tru că „în lunetă este adevărul”. El va deveni socialmente indezirabilpentru că nu se mulţumeşte cu reveria în stele, dar depune mărturiedespre ceea ce vede. Mai mult, vânzând lunete, înlesneşte şi altoracalitatea de martor. Spectacolul Domnul Telescop şi audiţia cu publicorganizată la sediul Uniunii Scriitorilor din România (la care au fostinvitaţi scriitori, jurnalişti, oameni de teatru, prieteni şi cunoştinţeale dramaturgului, iubitori de teatru) reprezintă, fireşte, un omagiuadus memoriei dramaturgului Iosif Naghiu – unul dintre iniţiatoriiproiectului DRAMATURGI ROMÂNI CONTEMPORANI.

C

3

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Conceptul de libertate e una din noţiunile cuo carieră formidabilă în modernitatea europeană,post ’789 francez; dar şi cuvântul „tiran”, care, spredeosebire de necesitatea sau „religia” libertăţii, esteun cuvânt vechi, doar că modernitatea – cea care seînchină zeiţei Libertăţii, femeia tânără, cu sânii goi,care se urcă pe baricade! – i-a deturnat sensul cu180 de grade. Azi, oriunde în lume, pe orice meridi-an, termenul acesta ca şi persoana pe care o desem-nează au devenit un lucru imposibil, extrem negativ.În antichitate, însă, nu i se cunoştea acest sens.Platon acceptă invitaţia tiranului din Syracuza de a-l asista în formularea principiilor de conducere, încalitate de înţelept; deci, un conducător care purtaun asemenea titlu avea dreptul, ca oricare cetăţean,de a suscita imagini bune sau negative despre per-soana sa.

Azi, când numim pe cineva tiran, ne gândimla o persoană care, înzestrată cu puteri mari,politice şi militare, abuzează de ele în dauna li-bertăţii celor pe care trebuie să-i servească. Einici nu se mai numesc tirani, ci preşedinţi sauconducători, şi vin „de jos”, din sânul celor pecare urmează, apoi, să-i „înşele”, să-i asuprească.Uneori tiranii se numesc chiar şi „împăraţi” cuma fost cazul aceluiaşi Napoleon pe care-l citămatât de des şi care i-a scandalizat nu numai peadevăraţii monarhi ai Europei, uzurpând acesttitlu ce se moştenea doar prin sânge, dar şi pefanaticii săi susţinători, care văzuseră în tânărulgeneral victorios al campaniei din Italia, apoi înConsul şi pe urmă în Prim Consul – simbolul,tocmai, al deposedării aristocraţiei de privilegiilesale, un continuator al principiilor revoluţiei.Când Beethoven, care-i dedicase a treia simfonie,şterge iritat dedicaţia, este semnul, pentru noiazi, dar şi pentru inimile germane de atunci, ca-re visau, ele însele, la o răsturnare a privilegiilorşi persoanelor, că „vulturul revoluţiei” se trans-formase peste noapte într-un tiran.

Ceea ce vreau să subliniez prin aceastăscurtă introducere este faptul că ideea de vino-văţie a urcat treptele tronurilor şi s-a instalatchiar şi în palatele conducătorilor popoarelor.Nimeni, azi, nu mai îndrăzneşte să-şi asumevechile titluri, iar în America, dar şi în Europaavută, miliardarii se îmbracă şi se poartă deparcă ar fi simpli cetăţeni, ascunzându-şinu numai averile dar şi aroganţa. NiciHitler şi nici Stalin nu-şi afişau deschismăsurile discreţionare, criminale, adeseori,ascunzându-se mereu în spatele unui prin-cipiu sau a unei idei. Nici ei şi nici Cea-uşescu „al nostru” nu s-au simţit o clipăvinovaţi de actele lor deşi nu-şi atribuiau,ca vechii tirani sau monarhi, origini divinesau de sânge. Deoarece se considerau –sau lăsau să se înţeleagă! – ca reprezen-tând emanaţii populare sau istorice, saurasiale! Singurul „monarh”, azi, în lume,care mai beneficiază de o prerogativă di-vină, aceea a infailibilităţii papale, este ur-maşul Sfântului Apostol Petru, Episcopulcatolic al Romei. Şi acesta, ca şi alţinumeroşi miniştri ai sfântului Spirit sauDuh, are puterea divină, prerogativasupremă de a lega şi dezlega, iar cerurileprea înalte se supun deciziei, harului cucare a fost învestit. Una dintre aceste pu-teri este de a dezlega de vină, de păcat. Înfelul acesta, vina a fost instituţionalizată,ierarhizată, şi, chiar prin faptul că vinova-tul, păcătosul poate fi absolvit de ea, oface, de fapt, omnipotentă; ea, vina, devineuna din cheile, instrumentele mântuirii, defapt, una din cheile cu care pot fi contro-laţi, supravegheaţi, dominaţi credincioşii,„turma” lor!

Una din cele mai vechi vini ale omului este,cu siguranţă, aceea a „naşterii în păcat”, păcatul ori-ginar. Este o invenţie atât de colosală, de „formida-bilă”, încât până azi, omenirea, care s-a scuturat îndecursul secolelor de nu puţine tiranice reflexe şisuperstiţii, nu a vrut şi nu a renunţat la ea. O „înd-răgeşte” atât de tare sau e atât de „uimită” de mareaei „paleo-descoperire” încât o păstrează cu sfinţenieîn sipetele tuturor structurilor religioase cărora seînchină miliarde; şi nici „revoluţionarele” sisteme po-litice moderne nu au renunţat la ea, dovadă că unadintre cele mai radicale, socialismul şi apoi comunis-mul Euro-asiatic, a preluat-o modificându-i doar co-loratura şi termenii. Da, fascismul şi nazismul nu aurămas mai prejos, doar că în locul „originii de clasă”au vorbit de „rasă”. „Păcatul” indelebil de a aparţine„clasei” care deţinea puterea sau care fusese înlătu-

rată de acolo, de la sursele puterii, sau păcatul, vinade a te fi născut într-o altă rasă decât cea decretatădrept „superioară”, „păstrătoare a valorilor individu-lui superior”.

Aceste două sisteme abuzive ale secolului dincare am curs de curând nu au făcut altceva decât săplacheze o vină de neşters, gravă la modul absolut,peste o alta, care curge ea însăşi din ceţurile vremiiistorice imemoriale. Iar, cum afirmam mai sus, unadin esenţele revoltei nietzscheene nu este decât înde-

mnul de a ne debarasa de ideea de vină, oricare arfi ea. Poate... de aceea a părut atât de radicală, descandaloasă, ideea nietscheană contemporanilor săi;nu atât acel strigăt „Dumnezeu este mort”, cât arun-carea peste bord a acelei sclavii mentale şi colective,dependenţa de o idee tiranică ce trebuie să stea laînceputuri şi fără de care nu e posibilă fericirea, li-bertatea, mântuirea.

Noi, Românii, şi religia noastră majoritară,ortodoxia, ne mândrim că nu luăm aceste lucruriprea în serios, adică spre deosebire de catolici, pro-testanţi sau chiar mahomedani, ne aplicăm credinţastrămoşească cu o anume cumpătare, în spiritul maimult al înţelegerii între oameni decât al intransi-genţei păcatului şi a vinii. Şi, într-adevăr, ortodoxiarăsăriteană nu a cunoscut exacţiunile bisericii medi-evale catolice, Inchiziţia sau încreştinările forţate, caîn Spania dar şi în noile teritorii descoperite în

mările Sudului. Vina, în ochii ortodoxiei practicantepare a fi o vină umană, nu rareori scuzată sau multameliorată de condiţiile vremii sau ale istoriei. Deaici, poate, şi o mai puţin dramatică luare „în act” agreşelii, a vinii, a aşa-numitului exerciţiu de con-ştiinţă. Să intre aici, în discuţie, la noi, în fondulnostru istoric şi mental şi o anume pre-dominanţă aideii de fatalitate? Un determinism blând şi tiranictotodată, o acceptare cuminte a stării sau stărilor defapt, a supunerii „omului sub vremi”, a acelui „capplecat pe care sabia nu-l taie”?

Ne revoltă, e drept, de fiecare dată, dar nu-mai post-factum, nedreptatea sub orice formă ar fiapărut ea, ne clamăm până la cer injustiţia, ba, une-ori mergem până acolo încât ne desemnăm privile-giaţi printre popoare tocmai printr-un cumul uriaş,inuman, de nedreptăţi pe care a trebuit să le sufe-rim aproape din partea tuturor, vecini sau străini,

din partea istoriei sau a geografiei, dar... cândapare o nedreptate, un abuz din partea nu im-portă cui, Român sau duşman, suntem tentaţide a amâna revolta, ba, adeseori, cu o inventi-vitate demnă de alte cauze, îi găsim persecu-torului scuze sau calităţi. Uneori ni se parechiar că totul nu e adevărat şi printr-o admi-rabilă prestidigitaţie spirituală transformămnecazul în virtute, călăul în trimis al istoriei, ri-sipind şi răsturnând cu o mână iute şi distratăvalorile în care credeam până mai ieri. Iar peacele popoare care se arată viteze, adică radicaleîn a-şi apăra drepturile, în istorie, ne grăbim ale desena în chipuri negative. Astfel se întâmplăcu imaginea viteazului şi mândrului popor cato-lic polonez care apare în istoria şi în literaturaveacului al XIX-lea românesc, sub numele deleşi, ca un popor îmbibat de vicii şi maniere dis-cutabile; nici un cuvânt despre eroicile lor lupteşi sacrificii pentru unitate naţională, iar faptulcă dintre toate popoarele din Estul Europei eiau fost singurii care s-au opus brutalei maşiniide război germane şi naziste a prilejuit, la nupuţini comentatori români, citarea sarcastică a„ridicolului ieşirii în luptă a cavaleriei polonezecontra panzerurilor germane!” Numai că Polo-nezii, deşi au fost cuceriţi în mai puţin de o lu-nă, ca şi Francezii, nu au încheiat, spre deosebi-re de mândrii şi aristocraticii urmaşi ai lui Lu-

dovic al XIV-lea, niciodată o pace şi nu aufondat nici un stat ruşinos, complice cuduşmanul de veacuri. Da, „cuminţenia”noastră implică şi aceste aspecte; cele aleînţelegerii soartei, fără să ne punem preamari probleme în legătură cu această no-ţiune, cu acest cuvânt. „Soarta este ceacare este dată omului!” Şi nici noi nu oştim prea bine când şi de cine ne „estedată”. Evident, noi nu negăm o clipă căaceastă supunere faţă de „ceea ce estedat” vine dintr-un exerciţiu de veacuri alfugii din calea tuturor calamităţilor isto-riei şi, poate, are dreptate sociologul Dră-ghicescu, crud şi aspru cu istoria noastră,sprijinindu-se el însuşi pe datele unui Xe-nopol, când constată, la începutul secolu-lui trecut, că noi, Românii, deşi ne decla-răm a fi urmaşii Romei, ne-am dezvăţatse pare tocmai de acele calităţi care aufăcut din micul trib al latinilor, stăpâniiuniversului vremii lor: violenţa, capaci-tatea formidabilă de organizare urbanis-tică, a drumurilor, a legilor. Numai limba,idiomul latin pe care l-am păstrat printr-o minune, ne arată originea şi nobleţea!(Istoricul Gheorghe Brătianu, mort înpuşcăriile staliniste, propune o teorie ex-trem de interesantă referitor la acest mi-racol: limba noastră, această latina vulga-

ta a traversat toate secolele şi imixtiunile unor se-minţii diverse şi brutale prin „simplul fapt” de a fifost folosită ca mod, ca instrument de contact şicomunicare a acestor seminţii care au hălăduit pemeleagurile care azi sunt ale noastre. Deşi nu suntlingvist, teoria lui Brătianu mi se pare verosimilă,aproape de adevăr, deoarece eu însumi am asistat, înanii trăirii şi peregrinării prin R.F.Germania, la for-marea unui asemenea – aproape – instrument ling-vistic, botezat de comentatorii germani drept Bah-nhofdeutsch – germana gărilor centrale. Locul un-de,decenii la rând, după al doilea război, s-au întâlnitseminţii extrem de diverse, Euro-asiatice, şi care,pentru a se înţelege, pentru a comunica, foloseau ogermană cu multe derapări şi abuzuri sintactice saude vocabular.)

Fragment

NICOLAE BREBAN

Conceptulde

libertate

4

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Ioana Bot, Sensuri ale perfecţiunii.Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului,Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, 260 pag.

Minte limpede, exactă şi subtilă deo-potrivă, puţin dispusă la compro-misuri, Ioana Bot caută în toate

cărţile sale, indiferent care le este tema (vezi Emi-nescu şi lirica românească de azi, 1990 – Premiulpentru debut al Uniunii Scriitorilor; Trădarea cu-vintelor. Eseuri de poetică, 1997; D. Caracostea, teo-retician şi critic literar, 1999; 2001; Poezia patri-otică românească, antologie, prefaţă, dosar critic,comentarii, note şi bibliografie de IB, 2001; His-toires littéraires. Littérature et idéologie dans l’his-toire de la littérature roumaine, 2003 – PremiulHenri Jacquier al Centrului Cultural Francez;Semne de carte. Eseuri de istorie literară româ-nească, 2004; Jurnal elveţian. În căutarea latineipierdute, 2004, dar şi excelentele sale traduceri dinLaurent Jenny, Charles Mauron, Wolf Lepenies,Martin Page, Roger Francillon, Carmelo Colangeloetc.) sau registrul, desenul ascuns în forfota păgu-boasă a suprafeţelor punând la bătaie, nepărtini-toare, toate instrumentele. Distinge tipologii,succesiuni de fenomene, personalităţi, mişcărişi grupuri literare. Le vede deopotrivă în legă-tură cu preajma lor istorică, ideologică, so-cială, dar şi în autonomia lor indiscutabilă,cea care le apără valabilitatea. Ştie evita con-fuziile şi vede rapid asemănări, împrumuturi,revoluţii, paşi înainte/înapoi. Obiectul său destudiu rătăceşte, cum singură mărturiseşte,între „literatură în istorie, literatură şi istorie,literatură a istoriei, istorie a literaturii, istoriea ideii de literatură, istorie şi istoricitate aformelor literare...” Vocaţia de dascăl e ceacare îi secondează bogat ieşirile în public,scrise ori vorbite. Enunţurile sale, chiar dacămereu nuanţate şi subtile, sunt atente răs-picări ale unor fapte îndelung despicate; areacces la concept, dar nu uită niciodată cuvin-tele de legătură, cele care bine-conduc idei şi inducatitudini. O interesează creşterile celor din jur ca-re se bucură de generozitatea ei un pic aspră, dartotdeauna dreaptă. Ştie să-şi asume cu degajareconstrângeri etalându-şi resursele de libertate in-terioară şi în condiţii de mare, pentru alţii insu-portabilă, strâmtorare.

Această din urmă calitate stă oarecum şiîn fundalul celei mai proaspete cărţi ale sale: Sen-suri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă caîncercare asupra limitelor limbajului. Volumul e or-ganizat în trei mari secţiuni: Poezia cu unghii deonix: preliminarii la o poetică generală a literaturiicu formă fixă (argumentele, decupajele, identifica-rea formelor şi sensurilor sunt secondate de unexerciţiu de modelizare pe sonetul eminescian Afa-ră-i toamnă...), De nerostitul. Literatura contempo-rană şi formele fixe (analize aplicate pe ronsetelelui Horia Bădescu, fuga lui Dumitru Ţepeneag şiOpera somnia a lui Şerban Foarţă) şi o Addenda:Fişe pentru un dicţionar al literaturii cu formă fixă.

„În jocul (interior formei) dintre ceea ce sepoate modeliza şi ceea ce – dimensionând, cu toateacestea, în chip esenţial, un fenomen poetic –scapă modelizării pozitiv(ist)e, formele fixe – credeIoana Bot – grăbesc această prise de conscience,obligă la asumarea ei explicită, la re-concepereaunor metode de analiză, la identificarea unor ca-lităţi ce constituie singularitatea obiectului (poe-tic).” Formele fixe aşază poeticul în vecinătateastrânsă a muzicii şi picturii prin „regularitateaformei” care le este proprie: ritmul. Ritmul esteconstrângerea ultimă a poeziei.

Ideologia subiacentă a formelor fixe, ob-servă I.B., „se construieşte urmând în mod con-stant trei axe secundare, aflate într-un raport deinterdependenţă în mentalul european modern: 1.fascinaţia numărului, 2. ezoterismul şi 3. analogiapoetic – muzical (avatar al unei teme europene ese-nţiale, aceea a limbii perfecte imaginate ca limbămuzicală).” Toate acestea dăinuind din Antichitateşi până astăzi, „indiferente la (id est: mai profundedecât) modificarea concepţiei despre elementelemetrico-prozodice pertinente.” De aici ideea că,deschisă spre istoria mentalităţilor, poeticaformelor fixe ar restabili „importanţa reveriei mi-

mologice, ce fundamentează orice vers, ce justificăorice versura, ca figură a unei alte ordini (metrice,rimice, muzicale, tabulare etc.), suprapuse lanţuluilingvistic al rostirii.” Pentru Ioana Bot, „formafixă este o oglindă, necesară comprehensiuniiuneia din formele culturale cele mai importanteale civilizaţiei europene, care este Poezia însăşi.Contează, mereu, nu perfecţiunea formei fixe(imperfecte, în fapt), ci căutarea perfecţiunii tran-scendente (şi) prin intermediul ei. Contează nuvaloarea de adevăr a teoriilor care motiveazăformele fixe în timp, ci strategiile construcţiei lor,mentalitatea care le-a dat naştere, ca şi mentali-tatea care li s-a opus la un moment dat, sau carea căutat să le minimalizeze semnificaţiile, în nu-mele unui pozitivism ştiinţific pe care poetica post-modernă nu mai poate amâna nici să îl analizeze,dar nici să îl răzbune – în sensul slab, căci… post-

modern al verbului: să îl schimbe.” O carte ce poa-te fi citită cu real folos şi cu nesperată (dacă negândim la seriozitatea academic tratată a subiec-tului) încântare fie pentru a afla lucruri punctualedespre formele fixe, despre istoria şi poetica lor,fie pentru a răspunde invitaţiei discrete, dar numai puţin consistente a autoarei de a exploatainstrumentarul astfel pus la îndemână pentruexplorări libere în teritoriul poeziei în general, allimbii poetice, al limbii pure şi simple. Deşi plinăde exemplificări concrete şi sprijinită generos petexte, cartea are alura unei platforme esenţiali-zate, disciplinate anume pentru a incita la viitoareample explorări.

Vasile George DâncuBiografia secretă, Editura Dacia, ediţia a doua, cu o postfaţă a autorului, 2006, 56 pag.

Volumul de debut al editorului şi poe-tului Vasile George Dâncu este relu-at acum cu reproducerea textului

escortă semnat de Aurel Codoban care identifica„secretele biografice” în reperele existenţial-cultu-rale ale eului, în măsură să recupereze secvenţeexistenţiale din „iureşul vorbăriei cotidiene”.Asumându-şi această descriere şi considerând-oîncă operantă, autorul adaugă o postfaţă despretăcere, elogiind uşor patetic şi în falduri jucate deverset măreţia tăcerii „înălţătoare de rostiri”, ros-tirea esenţială, cea care nu cade în vorbă,cuvântarea şi pre-cuvântarea poetică. Toată carteae, în cele din urmă, un fel de joc de om serios. Sepoate bănui la fiecare pas mişcarea dublă şianume alunecoasă între ironie şi autoironie, întresentinţă şi dibuire, între grotesc şi diafan, amân-două blânde şi degustate ca ingrediente obligatoriiale ospăţului lumii. Acest echilibru precar şi fe-cund între contrarii e exploatat în tot volumul. Ia-tă două mini-poeme exemplare: Satanism poetic –

„Să visezi la uciderea oamenilor, / Prin hăitu-irea lor,/ De către două strofe ale unui poem”sau, mai ales, Carnea de poem – „Mă cam us-tură ochii/ De-atâtea cărţi de poezie citite. / Levoi arunca într-o groapă,/ Şi când voi reveni săle dezgrop,/ – deoarece sigur mă voi răzgândi,/Şi-mi va părea rău de ceea ce am făcut – / Elevor fi pline de viermi./ Ce dulce-i carnea depoem!/ Vor rosti viermii în cor,/ Începând săstea în poziţie verticală.” Nici o certitudine nue lăsată să se rotunjească, deşi sentinţele, cumspuneam, răsar la fiecare pagină. Poetul e unsentenţios îndoit, laconic, secret. Despre marileteme – viaţă, moarte, timp – vorbeşte prinminiparabole ori remake-uri. Poemele se spunprin voci ale altora, eul exersează vieţi, măşti,ipostaze. Scrie după Hegel şi Bonaparte, dupăBorges (O mărturisire de-a lui Borges: „Tânăr

fiind, am descoperit/ În Biblioteca Lumii o carte./Era plină de praf/ Şi-am suflat peste ea –/ Şicartea s-a risipit”) şi Maiakovski ori după Esenin(O meditaţie de-a lui Serghei Esenin: „Versurilemele,/ Se întorc împotriva mea,/ – din fericire! –/Spre deosebire de ale/ Lui Maiakovski, care/ Seîntorc împotriva lumii”). Tăcerea şi cuvântul ver-sus vorba-vorbele colorează o biografie ea însăşiîntre:

Cândva între joi şi vineri – „M-am născutîn noaptea de joi înspre vineri, –/ Şi lumea adevenit pentru mine/ Un drum dinspre joi însprevineri./ Niciodată n-am reuşit să ştiu/ Dacă eusunt mai mult joi decât vineri,/ Iar lumea este maimult vineri decât joi/ Şi invers./ M-am născutcând noaptea se îngâna cu ziua/ Şi lumea adevenit pentru mine/ Un drum de la întuneric lalumină/ Dar de câte ori vedeam zorii de lumină/Mă învingea memoria rece a întunericului./Undeva între cearta tihnei cu recea căutare./ M-am născut pe la cântători, –/ Şi întotdeauna viaţamea am căutat-o/ Undeva între joi şi vineri;/Undeva între gheaţă şi flacără./ O! răcoritoarelemele vise,/ Pierdute undeva între cenuşă şi aripă/Neîmpăcare este numele vieţii mele!/ M-am născutîn noaptea de joi înspre vineri,/ În trecerea de laziua cărnurilor prăjite/ La intrarea în postul neg-ru,/ Spre mâhnirea tatălui şi bucuria mamei./Undeva între Aici şi Departe.” Inegal şi imprevi-zibil, volumul e tocmai de aceea incitant şi în staresă te aşeze în aşteptarea poemelor care vor urma.

IRINA PETRAºCum să ţii pasul cu zecile, sutele de cărţi care se adună,munţi, în jurul tău? Cărţi citite, răsfoite, cu fişe de lecturădrept semn de carte, cu însemnări pe marginea filei. O cro-nică, ori două pe lună şi multe promisiuni nerespectate.Această rubrică va recupera, măcar în parte şi telegrafic,restanţele „criticei” care sunt. Fără nici o ordine sau ierarhie.

5

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

– II–

Propaganda te obliga să minţi şi min-ţeai. Just politic ce însemna decît sămistifici? Gazetarul era pus să misti-

fice şi asta distrugea ideea de adevăr. S-ar zice:minţea şi ştia că minte, dar, pe termen lung, ideeade „adevăr” la fel coafat (istoric, politic, moral) eradistrusă.

Liviu Leonte accepta indicaţiile (altele şialtele) pînă-n clipa dinaintea intrării la tipar. Cumsă se pună contra vîntului bătînd dinspre cabine-tele PCR, UTC, dinspre Comitetul de Cultură, din-spre… Din pricina asta, a modificărilor peste mo-dificări ca să se cînte manele la maxim în strunaPuterii, în Cronica era posibil să apară orice: într-o notă despre spaţii verzi, se putea citi Porcul li-bertăţii; altundeva, PTTR în loc de PCR.

Greşelile astea spectaculoase păreau făcuteanume, ca aceea care l-ar fi putut zvîrli din redac-ţie pe Val Gheorghiu. Aşadar, se ilustrase un nu-măr cu sculptura lui Dan Covătaru. Redac-torul pentru pagina de arte, care era Val,scria despre aceeaşi sculptură la rubrica saCrochiu: aprecia îndemînarea bardei, simbo-lica grea de sensuri, gîlgîirea materiei fruste,făcînd referinţă la „Capul de lemn de la pa-gina întîi”.

Mica ironie a sorţii, ajutată şi de par-tinitatea redactorului-şef, a făcut ca fotog-rafia sculpturii să se schimbe cu poza luiCeaşcă, aceea cu ambele urechi la vedere.Corectura n-a intervenit întru corijarea res-pectivă. Aşa, ca sintagma lui Val, parcă pre-destinată, „Capul de lemn de la pagina întîi”,să i se atribuie cui i se potrivea mai bine şibine: tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi caretocmai făcuse o vizită de lucru cu zîna-i dupăel, prin Africa.

Val Gheorghiu a scăpat atun-ci cu sancţiune. Fusese res-ponsabil de număr. Pe mi-

ne, o altă luare de drepţi (a lui Leonte)la poruncă UTC, m-a costat nu numaipostul. Reiau succint episodul cu cărcat-ul, cuvînt grafiat aşa de Luca Piţu, apudJarry, Ubu rege: în loc de merde, merdre.Povestind întîmplarea, Luca a adăugat unr eufonic, pentru cititorii sensibili la vor-bă proastă, dar în revistă s-a tipărit ver-de, ba şi triadic, ca scuipatul în blestem:cărcatcîrcatcărcat. În manieră postmod-ernistă ca grafie.

Cum a fost posibil aşa ceva cuatîţia cenzori pe metru pătrat? Ceea ce senumea „for de îndrumare” ceruse redac-torului-şef o „masă rotundă” despre tria-da învăţămînt-cercetare-producţie, ultimagăselniţă a diriguitorilor şcolii şi LiviuLeonte executa prompt şi decis ce-i cereajudeţeana. S-a încropit cu te miri cineaşa-zisa dezbatere de actualitate. Numaică un lider UTC dorise să-şi intromitămusai cîteva clişee ideologice. Imixtiuneaorganelor producea în tipografie o tra-casare greu de suportat. Exasperat decoşmarul modificărilor, lynotipistul a bă-tut pe clape, ca protest, cuvîntul cu pri-cina. În loc să arunce rîndul la coş, după ce-şi văr-sase năduful, l-a lăsat, fierbinte, acolo. Corec-

toarea a citit şi a acoperit, ca mîţa, oribila voca-bulă. N-a scos murdăria din pagină, nici n-a atrasatenţia „capului limpede” care eram că rîndul cupricina rămăsese pitit în plumb. Direcţia Preseicerea două „perii” (copii) de pe fiecare pagină. Peuna se aplica ştampila rotundă cu BT (bun detipar), alta rămînea în arhiva cenzurii. Din viteză

nu s-a transcris corectura pe al doilea exemplar şitot din viteză cenzorul a aplicat BT-ul pe paginanecorectată. Cum lui Leonte îi trebuia un cap-ţapispăşitor, a interpretat-o ca gravă greşeală politică,deşi ancheta Securităţii nu mă găsise vinovată; alt-fel m-ar fi arestat.

Consecinţele au fost dure: eliminarea dinschema de personal şi interdicţia de semnătură înrevistele ieşene (am semnat, cu chiu cu vai, cîtevaarticole în Limbă şi literatură şi în anale univer-sitare). Nu mă lamentez, ci-mi explic golul din CV.Iar terapia pe care mi-o administrez nu-i alta decîtsă re-povestesc o nedreptate care mi s-a făcut, im-posibilă în altă parte şi-n alt timp decît în Ro-mânia ceauşistă. De asta mi-am şi intitulat o carteRău de România.

Revanşa mi-am luat-o altfel. Am ieşit lavreme dintr-o profesiune care s-a tot degradat. N-am însăilat editoriale comunizante, am fost scutităde articole despre caracterul profund democratical deciziilor PCR ori despre creşterea necontenităa bunăstării în societatea multidezvoltată; n-amfăcut instructaje la şcoli de partid, nici reciclări la„Ştefan Gheorghiu”; n-am semnat omagii în ia-nuarie, la cele două aniversări ale siniştrilor. Mi-am pierdut noima şi rostul social, am şomat ani

(ne)buni, dar am încercat să trăiesc normal într-olume din ce în ce mai absurdă. De autocenzură n-am prea avut parte: am scris ca şi cum aş fi fostliberă, cu „antrenamentul răbdării”, cum for-mulează Elias Canetti. Condamnarea la moartecivilă şi estetică în spaţiul non-vestic era inter-dicţia semnăturii. Am re-debutat cu nouăzeciştii,mult mai tineri decît vîrsta mea biologică.

Şurubul s-a tot strîns cît am lucrat înpresă. Se ajunsese la un alt fel de scris-citit: print-re, pe sub rînduri şi pe deasupra lor. Am cunoscutbine cenzura. S-ar putea afirma că a fost poliţiapolitică a tipăriturilor, „Securitatea din vîrful pi-xului” cum o numea un tînăr publicist şi prozator,Călin Ciobotari.

Am avut de-a face şi cu cenzorul autoritar(diferit de cel tiranic: din cutare tăiaţi 30%, dincutare juma…) şi cu cenzorul mai îngăduitor, maipuţin dia(bo)lectic (mulţumesc, Luca Piţu!).

Cenzorul persuasiv ca un vînzător de loz înplic:

„E păcat să nu apară articolul ăsta. Taie casă apară”.

Cenzorul ipocrit:„Îţi vreau binele, Magda. Dacă nu

scoţi eseul despre Mihai Ursachi, nu-ţitrece cartea. Ce se taie nu se fluieră!Ştiai că a vrut să fugă în Yugoslavia, căl-au prins trecînd Dunărea înot şi l-aubăgat la puşcărie. De ce te complici?”

A fost Sturzu, cu adevărurile luimioape, falsfalsfals cît cuprinde. Studiull-am eliminat din volum, deşi apăruse înCronica. Am cedat şi nu-i nimica toată sămărturiseşti asta.

Funcţiona şi cenzura retroactivă:se duceau la spectacole şi replicile underîdea lumea erau eliminate a doua zi. Şia mai fost odată ca niciodată un cenzor-prozator: toate cuiele pe care le scosese

de prin cărţile altora, toate sau-rienele le băgase în propria-i naraţi-une.

Cea mai hazoasă dovadă denepricepere, de prostie, am înregis-trat-o la o vizionare, în scurtul timpcît am lucrat la TV Bucureşti. Şefera Vasile Potop, fostul prim secre-tar de Iaşi. Văzînd, într-un film, untînăr cu părul cam lung, a ordonat:„Tăiaţi-i pletele!”

Nu ştiu dacă putea fi păcălităcenzura literară (cenzorii te citeaucu ochii în paişpe: funcţiile bine răs-plătite trebuiau păstrate) dar puteaisă refuzi, cu atît mai mult cu cît, înultimii ani ceauşişti, cenzuraajunsese la forme aberante. Titlul luiLucian Vasiliu, Să fugim împreună, afost schimbat cu Să alergăm împre-ună. Unui editor titlul poetuluiNicolae Sava, Privighetoarea arsă, is-a părut inacceptabil. A apărut mo-dificat: Privighetoarea, Junimea1989. Acelaşi editor îi cerea lui Pet-ru Ursache să introducă un mottodin… Ceauşescu, la cartea lui, Maio-rescu, esteticianul. Autorul, care nu-islab de înger, a replicat:

„Dacă-mi arăţi unde a scris tovarăşu’despre Maiorescu, da, sînt de acord”.

Asta cînd ţi se comunica indicaţia. Seputea şi altfel. Petru Ursache s-atrezit, în librăria „Cărţii Româneşti”,

cu numele pe… Eseuri etnologice. Suna comun,neatractiv. I-au stricat un titlu bun: Moarteaformei. Dar moartea era suspendată în RSR. Cinemurea la noi? În poezie cenzorii puneau, în loc demoarte, noapte; suferinţa (cine suferea la noi?)devenea soartă; iar Dumnezeu, în cel mai bun caz,d-zeu. Şi cîţi autori, slabi de constituţie ca ţînţarullui Topîrceanu în memorii, jurnale, interviuri nuistorisesc cum au păcălit ei cenzura. Le-ai zice năs-cuţi în cenzură. În fapt, şira spinării era sub con-trolul Puterii. Doar trăiam în ţara lui am fostnevoit(ă) să.

Tema cenzurii postsocialiste o s-o reiau.Mai ales că, premonitor, la Iaşi, în balconul Revo-luţiei, precum corbul lui Poe, se afla nimeni altuldecît un vechi cenzor, Iordăchescu – Agerpres,unul dintre pneumaticii (cuvîntul lui Marin Preda)plutitori pe orice apă cît de tulbure.

··· pe muchie de hârtie ···

MAGDA URSACHE

Cercurile cenzurii

♦ex libris♦♦ex libris♦♦ex libris♦

NICOLAE BREBANSensul vieţiiMemorii IV

Editura Poliromwww.polirom.ro

6

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Cu tratatul de istorie literară – unvolum masiv de peste 500 de paginitipărit nu de mult de Fundaţia Cul-

turală Libra şi intitulat Măştile lui Proteu. Ipostazeşi configuraţii ale romanului românesc, profesoruluniversitar Gheorghe Glodeanu se înscrie în rân-dul istoricilor literari celor mai importanţi fiindcăpropune o viziune personală a prozei româneştimoderne. Fireşte, coordonatele rămân neschim-bate dar reaşezarea scriitorilor în grupări esteticeşi orientări stilistice şi tendinţe narative demon-strează cum profesorul contemporan înţelege să îiurmeze pe predecesorii „interbelici” în anvergură,repetând gestul de curaj de a reaşeza întreaganaraţiune de mari dimensiuni după criterii ce suntdoar ale sale. Este clar că Gheorghe Glodeanucunoaşte bine pe Lovinescu – Istoria literaturiiromâne contemporane, pe G. Călinescu – Istoria li-teraturii române de la origini până în prezent, peTudor Vianu – Arta prozatorilor români, dar nuimită, polemizează, nu o dată, în subtext, discretcu Maeştrii. Cum este şi firesc, dacă evorba de o istorie literară contemporană, aromanului, discursul critic despre Poeticaromanului interbelic este continuat cu altul:Ipostaze ale romanului postbelic şi contem-poran, mult mai vast decât primul, situaţiece decurge din comentarea exhaustivă a li-teraturii contemporane din momentul „opt-zecist” până în anii 2000 la care adaugănote şi impresii cu privire la romanul dias-porei. La o primă privire, vom observa căproza lui Mircea Eliade nu îşi găseşte loculîn zona „romanului diasporei”, că deşi Ghe-orghe Glodeanu este un vechi exeget alacestui scriitor: selecţia s-a făcut fie înideea că unele lucrări nu au fost scrise înlimba română, fie pentru a nu se producereluări, în măsura în care anumite cărţi auintrat în alte zone de comentariu. Oricum,voi aminti aici de Pe strada Mântuleasa,Paris 1969 şi Noaptea de Sânziene I-II,Paris 1970, nuvelele nefiind obiectul destudiu al cărţii acesteia. Critica literară româ-nească a avut în vedere şi aceste proze în studiisemnate de Ov. S. Crohmălniceanu, Literaturaromână între cele două războaie, vol I, 1967, E.Simion, Gândirea simbolică în opera lui M. Eliadeîn Teama, XVII, nr. 11, 1967, D. Micu, un Studiuintroductiv la o retipărire din 1969, Sorin Alexan-drescu, un studiu introductiv la volu-mul La ţigănci şi alte povestiri (1969),Mariana Şora, Unde şi interferenţe1969, la care s-au adăugat şi alte studii,după 1990 remarcându-se însuşi Ghe-orghe Glodeanu cu câteva tratate de re-ferinţă pentru opera eliadescă: Fantas-ticul în proza lui Mircea Eliade, cuvântînainte de Mircea Handoca (1993), Mir-cea Eliade. Poetica fantasticului şi mor-fologia romanului existenţial, 1997.

Nici G. Călinescu cu Bietul Ioa-nide (1953) nu-şi găseşte locul în capi-tolul Depăşirea canoanelor înguste alerealismului socialist unde sunt comen-tate romane de L. Blaga (Funcţia sote-riologică a romanului), Marin Preda(Moromeţii sau un complex al lui Oediprăsturnat) şi Eugen Barbu (Pitoresc şimelancolie). Romanul Scrinul negruapărea în 1960 dar evident fusese scrisîn anii precedenţi; totuşi nu va fimenţionat aici ceea ce nu înseamnă că despreromanele scriitorului ar lipsi o prezentare criticăîn partea întâi a cărţii, unde se prezintă Poeticaromanului interbelic. Există opinii şi impresii fun-damentale în capitolul George Călinescu sau redes-coperirea polemică a modelului narativ obiectivat.Felul în care îşi grupează comentariile cu privirela ceea ce Nicolae Manolescu numea „romanul do-ric” este interesant: alături de modelul Liviu Reb-reanu, vom găsi proza Hortensiei Papadat-Ben-gescu şi astfel scriitoarei i se ia dreptul de a fi omare naratoare în modernizarea prozei româneştişi ea este exclusă din grupul de scriitori din capi-tolul modelul narativ experimental, unde îi vom gă-si pe Camil Petrescu şi pe Mihail Sadoveanu, apre-ciat ca „experimentator” în poetica romanului –povestirea. De remarcat şi reaşezarea în drepturilefireşti a scriitorului Cezar Petrescu, pentru „fasci-naţia romanului-cronică”. Este limpede că Gheor-ghe Glodeanu propune o nouă ierarhie a valorilorîn literatura interbelică şi în cea contemporană. Înorice caz, este limpede că nu a năzuit să scrie o

istorie a literaturii de tip „dicţionar de scriitori”.Chiar dacă nu o declară, mi se pare că în subtexta existat teoria gravă şi controversată a lui E.Lovinescu privind „mutaţia valorilor estetice”:multe nume cu faimă, în urmă cu doar câtevadecenii, „au picat” fără explicaţii; dacă se amin-teşte de Proteu – cel care putea lua nenumărate

înfăţişări, este pentru a demonstra cum se poateschimba imaginea unei literaturi prin trecerea tim-pului, după schimbări istorice.

Aş stărui asupra perioadei interbelice pen-tru a vedea în ce fel se modifică perspectiva asup-ra anumitor romancieri în tratatul de istorie a lit-eraturii Măştile lui Proteu. Astfel în 1937, apărea

o carte importantă – Istoria literaturii române con-temporane de E. Lovinescu. Aici, în partea a treiaa lucrării, Evoluţia poeziei epice la capitolul Sămă-nătorismul şi poporanismul moldovean, îl vom găsipe Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, IonelTeodoreanu iar la sămănătorismul ardelean pe Li-viu Rebreanu alături de I. Agarbiceanu; HortensiaPapadat-Bengescu şi Camil Petrescu (alături deGib Mihăescu, M. Blecher alături de alţii, grupaţiîn capitolul Epica de analiză psihologică; MirceaEliade stă alături de Anton Holban, G. Ibrăileanu,G. Călinescu, Mihail Dragomirescu într-o sferădestul de largă intitulată Epica autobiografică; un-de îi vom găsi şi pe Dan Petreşincu şi gruparea„Discobolul”. E. Lovinescu a creat şi o rubrică ete-roclită cu un titlu cuprinzător: Epica modernistă,fantezistă, pamfletară, lirică, eseistică, pitorească,unde scrie despre proză de Mateiu I. Caragiale darşi de I. Minulescu, D. Anghel, Tudor Arghezi, IonVinea).

După patru ani, în 1941, apăreau Artaprozatorilor români de Tudor Vianu, dar şi Istoria

literaturii române de la origini până în prezent.Tudor Vianu are aici un capitol Doi ctitori airomanului nou unde este vorba de Liviu Rebreanuşi H. Papadat-Bengescu. În capitolul Romancierii(Al treilea realism), grupează scriitori cu stiluritotal diferite: Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu,Gib Mihăescu, E. Bucuţa şi alături de ei... CamilPetrescu. Sadoveanu apare lângă Duiliu Zamfires-cu, Delavrancea, Vlahuţă în capitolul Realismul ar-tistic şi liric. La Fantezişti, se întâlnesc MateiuCaragiale, I. Minulescu, Adrian Maniu. În ceea ce-l priveşte pe G. Călinescu – Istoria literaturii româ-ne. Compendiu, el are un capitol, al XXIII-lea Ro-mancierii, în care îi vom găsi alături, în ceea ce s-ar putea numi medalioane, romancieri, într-oordine aleatorie şi fără preocupări metodologice:Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu,Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, C. Stere, Gib I.Mihăescu, Cezar Petrescu, şi mulţi alţii, intere-sanţi în epocă şi nu numai. Tudor Vianu a avut învedere, mai ales stilistica, iar E. Lovinescu a fost

preocupat de curentele, grupările şi şcolileliterare, susţinând modernismul şi sincro-nismul literaturii române cu cea euro-peană. Gheorghe Glodeanu reia firul aces-tei tradiţii didactice superioare: el începecu discutarea unor probleme tematice fun-damentale, chiar din punctul în care le-aulăsat predecesorii. Capitolul Poetica roman-ului interbelic reia o mare dezbatere din se-colul trecut, pe tema De ce nu avem ro-man? Amintită uneori dar nicodată reana-lizată, această preocupare acută a scriito-rilor din secolul al XX-lea, obsedaţi de fap-tul că romanul ar putea rămâne în urmaaltor specii literare (povestirea, nuvela),trebuie cunoscută şi de scriitorii contem-porani: nu o dată, revăzând cărţile din ul-timele două decenii, îţi pui întrebarea iri-tantă: De ce nu avem roman? Fiindcă ul-timele capitole Experimentul sau nevoiasincronizării cu marele roman european,criticul observă fie „disoluţia romanului”,

fie „camuflajul necesar pentru a ni se înfăţişanişte naraţiuni mai mult sau mai puţin insolite”,sau „o culegere de relatări pe care doar cu greu leputem încadra în genurile literare tradiţionale”;scriitorul nu mai e un „demiurg” în lumea imagi-narului, „romanul capătă un caracter scenic, ap-ropierea de structurile narative ale basmului, reîn-

vierea povestirii, întoarcereala naraţiunile arhetipale”, însfârşit, în loc de roman, mulţiscriitori, dar, evient, nu toţi!,fac un experiment ingenios.

În ceea ce priveştePostmodernismul, citim oobservaţie pertinentă privindresurecţia prozei scurte în da-una romanului: „...deplasareaprogramatică a interesuluidinspre o poetică a romanuluicătre o poetică a prozeiscurte”. Aşadar, din nou, dupăanul 2000 ne punem între-barea De ce nu avem roman?Cele mai importante răspun-suri le-au dat scriitorii dinperioada interbelică atuncicând înflorirea nuvelei şi apovestirii apărea ca un feno-men impetuos şi chiar agresiv,

părând a împiedica evoluţia romanului, renunţareala lirismul specific povestirii, un ton obiectiv şi,mai mult, procesul de sincronizare cu proza euro-peană. Inspirat, autorul ne oferă o opinie solidăprintr-o metaforă „revelatorie” – cum ar ziceLucian Blaga: „Romanul este arivistul literaturii(lumii) moderne, un Julien Sorel care, sfidândoriginea sa modestă şi având încredere în calităţilesale de concepţie, nu numai că a pornit în cu-cerirea lumii, dar a şi reuşit să îşi concretizeze pla-nurile sale deosebit de ambiţioase”. Pentru în-ceput, sunt sintetizate opiniile privitoare la evo-luţia romanului respectând etapele/cronologia şi„metamorfozele” acestui gen. Evoluţia romanuluiromânesc rămâne deschisă şi spectaculoasă, dinperspectiva lui cum a evoluat specia – interesulmergând spre situaţia particulară a romanuluiromânesc, în contextul literaturii universale.

Fragment

ADRIANA ILIESCU

Măştile lui Proteu

7

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Nu este lirica noastră o mai profundăpătrundere în spaţiul poetic al Eladeidecât aceea a eminescianului Hype-

rion visându-l pe Orfeu lângă marea întunecată:„O, lăsaţi să moi în ape oceanici a mea liră!”

Ori de câte ori îmi amintesc acest vers cucare se deschide, în postuma Memento mori, frag-mentul închinat Eladei şi lui Orfeu, un alt vers, allui Hölderlin de astă dată, îmi vine în minte:„Kehren die Kraniche wieder zu dir?...” Ecoulmării, al indescriptibilei mări elenice, se face auzitîn versurile celor doi poeţi ce poartă, şi unul şialtul, semnul lui Hyperion.

Iar pe ţărmul grec ce „se naşte din întuneca-ta mare”, stă Orfeu rezemat „pe-a lui arfă sfărâ-mată”. Ar trebui să medităm mai adânc, în cuprin-sul liricii eminesciene, la această „arfă sfărâmată”a tracului Orfeu, ca şi la acea straniu-superbă mig-raţie cosmică pe care poetul o imaginează! „De-arfi aruncat în caos arfa-i de cântări îmflată/ Toatălumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar ficurs în văi eterne, lin-şi-ncet ar fi căzut.../Caravane de sori regii, cârduri lungi de blondelune/ Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune,/în migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut...”Pieirea în haos, în neant, imaginea lumii în căderee o cosmogeneză a rebours, o resorbţie a creaţieiprin cântarea orfică.

Dar Orfeu şi-a azvârlit harfa în mare, „...Şid-eterna-i murmuire/ O urmă ademenită toat-aGreciei gândire,/ împlând halele oceanici cu cân-tările-i de-amar./ De-atunci marea-nfioratăde sublima ei durere,/ în imagini detalazuri, cânt-a Greciei cădere...”. CădereaEladei este o sursă eternă de întristare.Eminescu deduce din acea dezagregarecăderea universală („Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?”). Tot astfelHölderlin în atâtea versuri. În Brot undWein, sentimentul preatârziului îşi găseş-te consolarea în existenţa într-o altă lu-me, de dincolo, a zeilor elini: „Aber Fre-und! wir kommen zu spät. Zwar leben dieGötter,/ Aber über dem Haupt droben inanderer Welt”.

Poeţii care au compus în epoca ale-xandrină poemele aşa-zis orfice erau şi eipoeţi târzii. Zeii cărora le închinau imnu-rile lor trăiau, desigur, dar de multă vre-me nu mai hălăduiau printre muritori, cise ascunseseră dincolo, în cealaltă lume.Orfismul religios înflorise în secolul al VI-lea î.e.n. El reînvia în conventiculele res-trânse ale elenismului tardiv, dar fără naiva fer-voare a celor vechi. S-au găsit tablete orfice plinede formule revelând riturile misterelor al cărorpersonaj mitic tutelar era Orfeu. O literatură în-treagă mitopoetică va rodi din trunchiul fecund or-fic.

Pindar în a patra Pythianică îl aminteşte peOrfeu, printre argonauţii plecaţi în căutarea lâneide aur. El nu avea printre aceştia rolul uneizeităţi, ci al sacerdotului şi al muzicantului.Jertfea şi cânta. Astfel ne apare în Argonauticeledin secolul al III-lea î.e.n. ale lui Apolonius dinRhodos, ca şi în cele din secolul I e.n. ale luiValerius Flaccus, precum şi în Argonauticele luiOrfeu din secolul al IV-le e.n. Evident, nimic dinversurile ce i se atribuie miticului cântăreţ tracnu-i aparţine. Orficele sunt apocrife, ca şi Minorelehomerice. Jurnalul de bord al argonauţilor, pove-stirea peripeţiilor prin care au trecut căutătoriilânei de aur, atribuită sacerdotului-poet, este plinăde sucuri şi arome, de gesturile unei umanităţimedii, deloc prea eroice. Iată, de pildă, popasulargonauţilor la centaurul Chiron, pe care-l află„culcat pe jos, în pat de frunze”, şi care le pre-găteşte în grabă un ospăţ: „aduse vin în chiupurimari,/ Ne aşternu culcuşul proaspăt, rupând puz-derii de lăstare/ Şi ne-mbie să stăm la masă: înleasă nemeşteşugită/ Ne puse din belşug fripturăde porc mistreţ/ şi cerb fugarnic,/ ne împărţi şibăutura – vin bun şi dulce cum e mierea”. Mărtu-risesc că, în epoca noastră, în care poeţii par să fiuitat că au simţuri, sau, în orice caz, le e ruşinede cele ce ţin de pământeştile lor nevoi (ceea cenu înseamnă că austeritatea le e răsplătită întot-deauna printr-un prea-înalt zbor al duhului), oasemenea poezie a deliciilor gastronomice şi, îngenere, a firii zburdând în albia pornirilor ei, măîncântă.

Cu ani în urmă, descoperind la un anticarun exemplar dintr-o ediţie veneţiană din secolul alXVIII-lea al Argonakuticei lui Apollonios din Rho-

dos, i l-am dat în dar cărturaruluiimpenitent, elenistului pasionat Şte-fan Bezdechi. Ce bucurie pe dascălulmeu! Îmi citea şi-mi traducea – căcieram încă foarte la începutul studi-ilor mele de greacă veche – lungifragmente din epopeea în aproapeşase mii de versuri a bibliotecaruluidin Alexandria. Apoi, în felul săupoznaş, într-o limbă în care – pelângă cuvintele elineşti rostite, înparanteză cu explicaţiile filologice derigoare – mişunau expresiile neaoşeromâneşti, ba chiar un argou demahala pentru care avea o teribilăslăbiciune, profesorul (sau MaestrulFavorinus, cum îl poreclisem, după

numele acelui mărunt filosof şi retor latin, Favo-rinus din Arelata, întâlnit în paginile stufoaselorşi savuroaselor Nopţi atice ale lui Aulus Gellius),profesorul Bezdechi, deci, mi-a relatat, parte ficţi-une, parte adevăr, marea dispută care, în secolulal treilea al erei noastre, a despărţit doi poeţielini, doi erudiţi alexandrini, mari iubitori aicărţii, pe Apollonios al nostru şi pe magistrul săuCallimachos. Cel dintâi, un conservator, mai cre-dea în posibilităţile epopeii, pe când cel de-aldoilea socotea că timpurile genului epic, de tiphomeric, au apus definitiv. Un fel de querelle desAnciens et des Modernes – o ceartă între un tra-diţionalist şi un modernist. Şi unul şi altul au con-dus Muzeionul, Biblioteca regală din Alexandriacare, cu cele şapte sute de mii de volume ale sale,urma să fie arsă în 47 î.e.n., după intrarea luiCezar în Alexandria. Barbarii erau în cetate, nuveneau din altă parte. Când, după şase sute de anide existenţă, Muzeionul a dispărut (în timpulîmpăratului Aurelian, când războiul civil a distruso parte din Alexandria), s-a terminat nu numai oepocă, ci o lume. Căci o lume moare odată cucărţile ei.

Şi învie odată cu ele. Dacă mai este posi-bilă resurecţia. Putem noi să mai gus-tăm cu adevărat hexametrii lui Apol-

lonios din Rhodos? Argonautica este o lucrare deerudiţie şi poezie, o ţesătură de aluzii savante, dereferinţe meşteşugite la un întreg univers spiritu-al de mult scufundat. Şi, totuşi, aventurile vasuluiArgo ne mai pot mişca tocmai prin virtuţilemeşteşugului de care dă dovadă istorisirea lor.Într-o epocă în care erudiţia, rafinamentul şi bar-baria coexistă, în care operaţiile discursivesecunde, meditaţia critic-eseistică ia adeseori locul„creaţiei” imediate, în care descrierea cât mai lip-sită de participare poate să atragă şi, de aseme-nea, plasa barocă a imaginilor, a „figurilor”, o ope-ră precum aceea a alexandrinului Apollonios poatesă intereseze. Cuvântul lui Callimachos, adversa-

rul lui Apollonios – „o carte mare este unrău mare” – nu ne poate seduce. Nu avemsuperstiţia (nu mai puţin alexandrină) aunui Mallarmé sau Valéry în ce priveştenonvaloarea operelor de lungă respiraţie şivaloarea celor scurte, dificile şi ingeniosalambicate.

Abundentă şi, totodată, îndelung cize-lată, epopeea lui Apollonios este o tipicălucrare târzie. Preaplinul unei culturiîmbătrânite se face simţit în arta picturalăminuţioasă, în academismul cultivat careprezidează construcţia poematică, în lipsatotală de naivitate, de spontaneitate aArgonauticelor. Savant ce se adresează unorsavanţi, Apollonios este contemporanul gră-măticilor noi ai timpului nostru.Şi totuşi, în afară de aparatul poetic-retoric

laborios care flatează în noi cunoscătorul, ama-torul de gravuri baroce, de vechi lucrări deerudiţie, mai mult ori mai puţin deşartă, de vasteenciclopedii desuete, mai sunt şi unele farmecemai autentic estetice ale textului. Voluptăţile pecare le oferă textul sunt destul de puţine şi severe.Sainte-Beuve admira toată acea parte a epopeiicare începe cu sosirea în Colchida a eroilor porniţiîn căutarea lânei de aur. De îndată ce apare per-sonajul Medeii, considera părintele criticii mo-derne, ţinem în mână un nod: acela al acţiuniicare se strânge, devine vie, presantă, în acelaşitimp naturală şi miraculoasă, unind combinaţiilemitologice şi zugrăvirea mişcărilor inimii. CântulIII, la care se referă Sainte-Beuve, are aproxima-tiv 1400 de versuri, la care se adaugă alte 250, cucare începe cântul următor, în care o vedem peMedeea intervenind şi săvârşind ultimele sale acteîn Colchida, apoi fugind pe vasul argonauţilor. Dar„inima” pe care criticul i-o atribuie la Apollonios,prin care îl şi absolvă pe acesta, este aceea a unuibibliotecar alexandrin care foloseşte de cele maimulte ori formule convenţionale. Adierile lui Eroscirculă în aceste versuri, precum în Daphnis şiChloe, lipsite de autenticitatea patosului, nu însăde spiritul monden al unei arte elitiste. Ca şi Te-ocrit în Idilele sale bucolice, Apollonios posedăarta aliajului dintre adevăr şi artificiu. Tot Sainte-Beuve (în legătură cu Teocrit) vorbeşte despreacea condiţie a „semiadevărului”, care e poate ceamai favorabilă imaginaţiei. Motivele rustice, onatură decorativă şi un scenariu mitologic pot pro-duce efecte ale unei pseudoinocenţe mereu atrăgă-toare. Astfel şi în fabuloasele aventuri ale ar-gonauţilor din acea Colchidă misterioasă, în careJason şi Medeea se întâlnesc. Iată momentul aces-tei întâlniri care înseamnă pentru tânăra fată uncoup de foudre, sau, cum spune Apollonios, „onăpastă de zei trimisă”: „Dar inima vroia săsară din pieptul fetei şi o ceaţă/ I se lăsă pe !

NICOLAE BALOTÃ

ORFICA

Nicolae BalotăFoto: Aura Christi

8

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

ochi; obrajii se rumeniră ca prin farmec;/Genunchii nu puteau s-o poarte nici îndărăt,

nici înainte,/ Picioarele-i părând înfipte în glie.Însă, între timp,/ întreg alaiul ei de sclave sedepărtă din preajma lor./ Cei doi stătură faţă-nfaţă, tăcuţi şi parcă fără glas/ Şi întru totul ca ste-jarii sau brazii mari, crescuţi alături,/ Ce-au prinspe-o culme rădăcină şi amuţesc atâta timp/ Cât nuadie vântul, însă când se porneşte iar vântoasa,/Se clatină şi n-are capăt tumultul lor – aşa şi ei,/Aveau să-şi spună mii de lucruri sub adierile luiEros!/ Ci Jason pricepu că fata fusese atinsă de-onăpastă/ De zei trimisă...”

Deşi, în marea sa dispută cu Callimachos,Apollonios se arată partizanul amplelor epopei, eleste alexandrin în fapt prin tehnica miniaturii pecare o aplică în vastul său edificiu poetic. Nusuflul epic, ci minuţia fragmentelor din care estealcătuită epopeea îi dă preţ. Aceasta pare o juxta-punere de idile, de elegii, de pasaje descriptive,probând indirect valoarea genului scurt în acealume a Alexandriei, preacultivată pentru a maiavea rezistenţă în elaborarea unor viziuni maiîntinse, prea rafinată şi prea atentă la detalii pen-tru a izbuti în organizarea ansamblurilor. Lirismulalexandrin se insinuează în blocul friabil almonumentului. Virgiliu îşi va aminti opoezie a nopţii; alţi poeţi şi comentatori vorreleva alte filoane. Dar aceasta fusese spe-ranţa lui Apollonios din Rhodos: „Mai dulci/Să pară cânturile mele/ Când între oamenian de an,/ vor răsuna...”

Superstiţii, sfaturi practice, observaţiiempirice, asociate cu degustarea estetizantăa pietrelor preţioase, o poezie a realiilorapare şi în poemul Pietrele rare atribuit luiOrfeu. Epoca în care e compus este aceea aunui baroc al antichităţii, în care rafina-mentele nu sunt lipsite de o anumităpreţiozitate. Acest Orfeu tardiv este un căr-turar şi poezia sa ar fi pedantă dacă n-ardelesta-o naivitatea şi măruntele gingăşii ceaparţin tocmai spiritelor minore. Spirituali-tatea este de contrabandă, ea aparţinândunor alte epoci: „Aşază-n palma ta cristalulstrălucitor şi străveziu,/ O piatră care răs-pândeşte în juru-i licăriri zeieşti/ Şi-n ceruriinimi fără moarte vor tresălta-n divine piep-turi!” Se pare că, prin pietre, se căuta ocomuniune mistică, o atragere a forţelornuminoase în sprijinul postulantului: „Cândţii în mână o bucată din piatra geamănă cupomii,/ în sinea lor nemuritorii simt o plă-cere şi mai mare./ Tu poţi întrezări acolo,ca-ntr-o grădină înflorită,/ Copaci nenumăraţi cepoartă frunzoase şi-ncâlcite ramuri.”

O voce mai gravă, emanând parcă din sacer-doţiul orfic, se face auzită în Fragmentele orfice.Intenţia unei pedagogii spirituale, a unei iniţieriapare uneori în această poezie unică. „Voi tăinui

azi cu aleşii. Închideţitemplul şi să iasă/ Pro-fanii toţi. Dă-mi ascultare,tu fiul luminoasei Lune/Musaios!... Zeiescul Vergcu drag priveşte-l/ în prea-jma-i stând, cu el să-ţiumpli/ Ulciorul inimii şi-alminţii, păşeşte drept pecalea bună/ Şi veşnicaţinteşte-ţi ochii spre sin-gurul stăpân al firii!”

Cele mai multe dinFragmentele orfice sunt, dealtfel, invocaţii ale zeilor,imnuri de preaslăvire. Nuarareori sublimul – lacare sufletul nebun-îndră-gostitului de vechea Ela-da, Hölderlin, era atât desensibil – apare în ver-surile acestea. Zeii suntîncununaţi cu o cunună aepitetelor, a calităţilor lornuminoase. Imnurile sunt

cântarea înaltă a unor suflete pline de fervoare, şiatributele mitice îşi găsesc corelatul lor poetic întropii unei lirici festive.

Astfel, în imnul Către Zeus! se intoneazăzeilor litanii ale gloriei: „Supremul sceptru daimonunic şi mare-ndrumător al lumii,/ Un trup de rege

şi întregul în care toate se rotesc/ El,focul, apa şi uscatul, şi firmamentul,noaptea, ziua,/ Şi Metis, cel fără părinte,şi Eros cel atât de drag./ Căci Zeus petoate le închide în trupul său de uriaş./întrezăreşte semeţul creştet şi minunatulchip al său/ în cerul năpădit de raze, peunde sclipitoare astre/ Departe-şi fluturăpodoaba de plete lungi şi daurite.” Plin devoluptuoase imagini, de evocări ale des-fătărilor erotice e imnul Către Afrodita,surâzătoarea copilă a mării, „vicleanămamă a nevoii”, care ne robeşte. Este ocorespondenţă, peste veacuri, între ga-lanteria barocă a secolului al XVII-leafrancez şi barocul acesta alexandrin.Panteonul mitologic nu este acela al cre-dincioşilor austeri, simpli în credinţa lor,ci al unor spirite rafinate, amatoare despectacole, a căror imaginaţie e populatăcu făpturi şi gesturi galante. „Tronândalăturea de Bacchus,/ Ţi-s dragi ospeţeleo, mama lui Eros ce urzeşte nunţi,/ Te-mbie patul şi plăcerea şi tainele, reverşimult farmec,/ Văzută, nevăzută zee, aipăr frumos, părinţi de seamă,/ Petreci la

mese nupţiale, crăiasă chiar şi peste lupi,/ Naştineamuri noi, iubeşti bărbaţii, dai viaţă şi techeamă toţi...”

!

Editura Trei & Cărtureşti a organi-zat o discuţie cu Pascal Bruckner &Cătălin Avramescu despre„Culpa in democraţiile europene” şilansarea ultimei cărţi a autoruluifrancez, Tirania penitenţei.„Întreaga lume ne urăşte, iar noimerităm acest lucru: iată convin-gerea majorităţii europenilor, celpuţin în Vest.”Europa este vinovată faţă de trecutulei (războaie, persecuţii religioase,colonizări, fascism, comunism), iareuropenii sunt datori să se supunăunui examen critic radical, mai multchiar, să „repare” nedreptăţile trecu-tului, rescriind pur şi simplu istoriadin perspectiva unei permanentemea culpa. O adevărată „tiranie apenitenţei” domină scena politicăactuală, ai cărei pioni se refugiazăîntr-un ecumenism ipocrit şi carica-tural, evitând să comemoreze anu-mite zile ale istoriei naţionale, deteama de a nu deraja sensibilităţirasiste sau de a nu rememoraepisoade colonialiste.Pe un ton polemic şi incisiv, Pascal

Bruckner incriminează această ide-ologie a masochismului naţionalsustinută în Europa de o întreagătradiţie a gândirii critice (iniţiată deNietzsche şi desăvârşită de decon-structivism) şi înlocuieşte teza culpa-bilităţii cu una a superiorităţiiistorice: „Se poate spune, maidegrabă, că Europa şi-a învinsmonştrii, a abolit sclavia, a abando-nat colonialismul, a învins fascismul,a făcut KO comunismul. Ce alt conti-nent mai poate afişa un astfel de bilanţ?”Apărută în Franţa în octombrie2006, cartea lui Pascal Bruckner,Tirania penitenţei. Eseu despremasochismul occidental, a stârnitpână în prezent aprige dezbateri şicontroverse intelectuale, demascândfără reţinere obsesia de autoflagelarecare domină discursul despre trecu-tul occidental şi revalorizând un sen-timent de mândrienaţională, eclipsat,de ceva vreme desimpatiile pro-ameri-cane.

··· info cărtureşti ··· info cărtureşti ··· info cărtureşti ··· info cărtureşti

PASCAL BRUCKNER DESPRE MASOCHISMUL OCCIDENTULUI

9

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Alături de Neli, Delia i se pare DonJuanului nostru atipic, prins în cap-cana suavă, rapace, a farselor, vul-

gară, ştearsă, lipsită de relief, iar Neli… rămâne„zeiţa de azi dimineaţă, groasă şi căruntă, caremergea (plutea) încet, şchiopătând, pe lângă mine,privindu-mă cu nesiguranţa aceea vie, caldă, pube-rală uneori, încât îmi venea să o prind de mână cudisperare (aşa cum am şi făcut de câteva ori şiîntreaga ei faţă s-a destins brusc, de fericire,întinerind cu treizeci de ani: ochii ei albaştri i-aumâncat, brusc, faţa)”. În preajma ei, în preajmaacestei mari femei ce poartă înlăuntrul său oimensă cantitate de viaţă, domnului K. i se facefrică, fiindcă prezenţa imposibilului îl sperie, altedăţi vecinătatea brutală a neobişnuitei fiinţe – unimn de abur şi spirit adus viului existent în starepură, neatinsă de „aburii corupători” (Rilke) ai ci-vilizaţiei – îl sileşte instinctiv să reculeze, căci seaflă în faţa unui fenomen în esenţe de neînţeles:„Mă învăluia ca o caracatiţă, cu căldura neîntre-ruptă a inimii ei, cu privirile ei albastre […] Parcăm-ar fi aşteptat pe mine de o viaţă”. Mai târziu,acelaşi personaj-purtător al unei cantităţi nebănu-ite de viu, pricepe că această femeie „era o farsăvie, jucată vieţii, o palmă iute şi aspră pe obrazulvieţii şi al istoriei. Am putea spune că suferinţeleei îndelungi şi adânci îi dăruiseră seninătatea şiveselia”. Da. Bătrâna, „puştoaica” Neli, care serefugia în geniul viului, era şi o farsă jucată sim-paticului nostru Don Juan, întrucât el, măria sa,fantele, homo ludens ahtiat după jocurile erotice,formatoare, şi după cele politice, funciar înruditecu cele dintâi, va rămâne pururi mască în faţaacestui fenomen spectaculos al viului, privind-o pefalsa bătrână, tratând-o „cu o invidie nemăsurată”,albă, căci „niciodată, niciodată, ştiam, nu voi fi pesfert atât de liber, de viu, niciodată nu voi gusta,simţi viaţa atât de adânc ca această falsă bătrână.Eu viaţa mea am trăit-o în somn, am înotat ca lasuprafaţa unui bazin.” […]

Ivan Ilici, ţinem minte, fiind „în zbor” spremoarte, asistând la încleştarea dintre viaţă sa şipropria moarte, simte viaţa adânc, e liber şi viu –ceea ce îl face, spre deosebire de frumoasa, geni-

aloida Neli, să se judece cu asprime, încolţit fiindde dorinţa ascuţită, feroce, de a dezlega „enigmavieţii şi morţii”, pe de o parte, iar pe de alta,muşcat de „conştiinţa morţii apropiate”, de viulabia iscat spre sfârşit, abia descoperit, Ivan Ilici„dădea peste mai multă viaţă, dar şi viaţa, caatare, era mai multă”. (Lev Tolstoi) Neli seînrudeşte, oarecum, de la distanţă, cu ultimul IvanIlici (şi cu cel de-al doilea Castor!, şi cu ultimulHans Castorp), ambii fiind „o mare personalitate”,în subsolurile fiinţei lor reînviind copilăria dedemult, de acum, dintotdeauna, copilăria proprie,renăscută din şirul „evenimentelor lăuntrice” (Mi-chel Cazenave), dar şi fondul copilăriei lumii, isto-ria acestor copilării brusc înviate, revivifiate, cu

tonele ei de candoare, cu tot, îmbogăţindu-le „ex-perienţa interioară” (Jung), şi chiar mai multdecât atât: pregătindu-i pentru altceva. Şi chiar

dacă atât experienţa domnuluiK., gândurile, teoriile-i deşu-cheate, exacte, venind din do-rinţa de a crea (femeia, istoria,politica, romanul), cât şi gân-durile, teoriile noastre, nurareori, contradictorii, înţesatebenefic de lucruri care, cum sespune, se bat cap în cap,exclamăm, iată, laolaltă cu DonJuan-ul nostru: „Aş vrea să măcontrazic cât mai mult, cât maiadânc, cât mai paradoxal: înfelul acesta voi exista cu sigu-ranţă, voi fi viu.” Contradicţia,paradoxul, alături de farsă, de-venind instrumente, vechicoleactive ale viului! Viul ce poatefi recunoscut, descris, perceputcu antenele corpului spiritualdar şi ale celui fizic exclusiv decineva care este cel puţin la felde viu; căci celorlalţi, viul lerămâne funciar străin, bachiar, în anumite cazuri, ostil,aşa cum apare necunoscutul,

câteodată, violent, incomod, crispant, feroce.Domnul K., speriat de experienţa sa

socială, de ruptura provocată în destinul său, înexistenţa sa, speriat, marginalizat, găsind de cuvi-inţă să-şi facă o mască din noua-i „religie”, cea deconstructor al farselor, descoperă, aşadar, imposi-bilul ipostaziat în Neli şi, în consecinţă, fuge deaceastă falsă bătrână, aşa cum va proceda maitârziu, în cazul unei alte femei, prin care, însfârşit, va avea acces la Veronica, „femeia în douădimensiuni”. E stranie această fugă de Irene, „unmartor al existenţei mele complicate, o fiinţă vie,lucidă, interesată de ceea ce eram «eu»”. Straniu,insistăm, deşi perfect explicabil!, e faptul cădescoperind un asemenea martor, şi el dezarmant

de viu, ironic, atroce în sarcasmul său, în ranchi-una sa care avea, până şi ea!, stil, eroul nostru,orbit de cealaltă farsă, de celălalt scop (Veronica),se retrage…, fuge… Fuge iar şi iar, fiind conştientcă evadarea sa e o formă de ratare, vai, a uneimari iubiri. Nu înainte de a ne oferi un alt specta-col al viului nu atât de evident, de fenomenal, caîn cazul lui Neli, în schimb poate la fel de fermecă-tor, la fel de surprinzător, văzut şi descris însădintr-un alt unghi. În vreme ce se plimbau (dom-nul K. şi Irene) prin pădure, are loc o scenă oare-cum definitorie pentru punerea în valoare a viului,senzualitatea celor doi, explodată abrupt, impre-vizibil, din peştera fiinţei, constituind de astă datăinstrumentul, calea de acces spre limanul viuluiontologic. Astfel, pădurea – ca la autorul romanu-lui Departe de lumea dezlănţuită, Thomas Hardy –devine complicele celor doi, fiind, la început, sen-zuală în locul lor, instigându-le fondul de erotismasmuţit, împins liminar – din prea multă expe-rienţă – în plan secund, silindu-i oarecum să fie eiînşişi, să se deschidă cu toţi ochii duhului de aburcătre „străvechea vatră universală a sufletului”.(Ernst Bertram) E o jubilaţie a simţurilor aici, înscena de un erotism sublim derulată într-un cadruforestier, o exaltare teribilă irumptă în raza pri-virii cosmice, decantând descoperirea senzuali-tăţii, a feminităţii primordiale, înrudite fun-ciar cu natura transformată din fiară crudă

· trei mii de semne · trei mii de semne

AURA CHRISTIUn spectacol al viului

!

♦ex libris♦♦ex libris♦♦ex libris♦

MILENIUL ROMÂNESC1000 de ani de istorie

în imaginiEditura LITERA INTERNAŢIONAL

într-o splendidă complice;e un cântec cu gura

închisă, o litanie a trupului despirit şi a celuilalt trup carecreşte, se umflă, gâfâie, geme,se chinuie, se biciuieşte, şi iarşi iar, se umflă, se umflă, seumflă, tinzând parcă să cup-rindă instinctiv totul, multi-tudinea senzaţiilor încercate decei doi parteneri – spaimă,împlinire, dorinţă erotică, do-rinţa de a fugi, abandon etc. –convergând spre puritatea su-perioară, spiritualizată la maxi-mum a celor mai frumoase, da-da, poeme de dragoste alelumii: „Devenise colosală [Irene– n.n.], extrem de puternică,umpluse pădurea, era concretăşi fluidă în acelaşi timp, femini-tatea ei senzuală explodasebrusc aşa cum sare dopul sti-clei unui vin foarte vechi şi aşacum curge în valuri groase ace-laşi vin dintr-un vas răsturnat.Aproape nu mai avea nevoie de mine, deşi euprovocasem toate acestea. Forţa ei mă micşorase,alergam năucit, imbecilizat în spatele ei uriaş cuprivirile aţintite stupid pe tălpile ei ce frământaulutul, lipindu-se şi dezlipindu-se de el, lipindu-se şidezlipindu-se, mânjite de noroi cald, de frunzeînsângerate, neruşinate”. (s.n.) Toată activitateasecretă a trupului acestei uriaşe femei, ni se spunerăspicat, cheamă „la viaţă întreaga antichitate aacelui loc, antichitatea instinctelor noastre care în-cepeau să gângăvească ca nişte spirite oligofreneşi inspirate”, iar forţa clocotitoare a femeii îl face– într-un târziu de laşă voinţă iminentă de a nu ise oferi – să conştientizeze acea catastrofă declan-şată instinctiv, în străfundurile-i inconştiente,orbecăinde, izbucnite, scoase mirabil din enigmelemocirloase ale subconştientului individual: „eramun şoarece în faţa unui animal enorm, rănit”.Această senzualitate cvasimistică (de sorginte ril-keană; vezi Elegia a treia, abisală, din ciclul Elegiiduineze) îl face pe ciudatul, tensionatul preot alsentimentului, domnul K., să constate ulterior căexclusiv dictaturile ostile individului sunt forma-toare ale unui asemenea gen de comuniuni ten-sionate, unice, în care viul devine ţintă, necesarăca aerul, ca apa, ca delfinii ce spintecă văzduhuldin spaimă, ca iarba crescând din bezna înseni-natelor bolţi: „Trebuia să trăim şi să ne iubimîntre noi ca nişte călugări, ca nişte devoţi, inşicare s-au «retras» de bună voie de societate pentrua fi în stare, într-o simplificare şi intensificare avieţii şi a relaţiilor dintre ei, de a ajunge maiaproape de Dumnezeu”. (s.n.) În consecinţă, înpofida sistemului opresiv, tot ce se gândeşte, tot cese face, se construieşte, se visează, se pune la caleîn acest op-us, adică în Pândă şi seducţie – scrisîntr-un regim sanguin de urgenţă ontică, cu frazascurtă, sacadată, artistă, şfichiuită de sarcasm,rareori, spuneam, de expresiva săgeată superioarăa ironiei, spre deosebire de romanele ultimului

Breban (începând, în special, cu trilogia Amfitrion– cu excepţia Dumului la zid, scris anterior –,unde fraza este de o splendidă redundanţă, e alu-vionară, încărcată, fraza însăşi este o construcţieîn miniatură, nu rareori, minată de ambiguitate,de tirania imprevizibilului, a iraţionalului obscur;îmi place să o numesc fraza-melc) –, aşadar, totul,aproape totul în acest exemplar roman de sertar erealizat, rotunjit, gândit, visat, dus la capăt subsemnul unei urgente, căci salvatoare!, „intensi-ficări a vieţii” transportată pururi pe limită, pemarginea metamorfozată în centru: al lumii, alfiinţei, al existenţei tratate – în cheie niet-zscheană, autorul nostru rămânând un niet-zschean până la sânge, până în vârful unghiilor! –ca pretext de strunjire de sine, şansă de depăşirede sine, întrucât interesează, înainte de toate, totce ajută, împinge, forţează să te depăşeşti, să-ţidepăşeşti condiţia, degradarea, micimea, mizeria,statutul (noţiuni decantate în lectura autoruluiGenealogiei moralei), singurătatea – şi toate aces-tea, iar şi iar, ducându-ne direct la autorul volumu-lui Dincolo de bine şi de rău, pentru a vedea dacăai sau nu valoare. Pentru a pune la încercare rezis-tenţa.

…Au parţial dreptate – dar, vorba unuierou brebanian, numai atât! – criticii, profesorii,exegeţii (oho, nu puţini!) care i-au reproşat acestuimare creator de personaje abisale că „nu este unbun povestitor”, „nu ştie să povestească”. Ceea cenu s-a înţeles, uneori-adeseori, ceea ce de fapt nus-a dorit, adesea, să se priceapă, e că Breban nicio-dată n-a fost interesat de povestea în sine, de ceeace se numeşte în trena ultraprestigioasă a prozeirealiste, de la Balzac, Zola, încoace: a povesti,poveste. Aidoma inegalabilului Tertullian cel ce sehrănea din sângele înverşunat al contradicţiilor –marele păgân născut la Cartagina în jurul anului160, care, după o viaţă „de luxură a cetăţii sale

până spre vârsta de 35 de ani,când s-a creştinat”, devine cre-atorul latinei bisericeşti folosităpână în ziua de astăzi, şi ex-primă, în scrierile sale, stigma-tizate de un temperament păti-maş, prin etica sa „plină de oaspră severitate”, o seamă deînvăţăminte, între care cel fun-damental, referitor la iraţiona-litatea definitorie („Realitatealăuntrică iraţională era pentruel […] de natură esenţialmentedinamică, era principiul şi fun-damentul pe care îl opunea lu-mii, ştiinţei şi filosofiei generalvalabile sau raţionale”, CarlGustave Jung, Tipuri psiholo-gice) – aşadar, asemeni mareluiTertullian, Nicolae Breban mi-zează, firesc, pe iraţionalitate,pe ambiguitate, pe „inconştien-tul individual” (Freud), pe ceeace numim literatura abisală, şi,în consecinţă, pentru a ajungela subconştientul individual al

eroilor săi, el creează pentru aceştia, din necesi-tate, din instinct, cadre epice, situaţii, întâmplărineobişnuite, atipice, urmărindu-le, descriindu-lereacţiile, tresăririle lăuntrice, mişcările „eului pro-fund” (Proust), autorul ubicuu, atent, ca o marezeitate păgână îşi tratează odraslele spirituale cuun soi de iubire austeră, infiltrându-se, strecurân-du-se, impunându-se din umbra literelor în sub-conştientul personajelor, pentru a le urmări,cunoaşte, iar şi iar, pentru a descrie, prospecta dinalte unghiuri reacţiile, fluctuaţiile de tensiune inte-rioară, mişcările, creşterea şi descreşterea aceleimaterii inefabile, de neprins în esenţă, denedescris – VIUL; şi toate astea, pentru a ajunge,ca să spunem altfel, în subteranele fiinţei, studiin-du-i, dibuindu-i fondul de nepătruns, mâlul ontic,şi având astfel acces la substraturile abisale, acolounde, firesc, nu se poate ajunge oricum, oricând,în orice condiţii, acolo unde… totul nu e decâtorbecăire, dibuire, înaintare milimetrică, voltaică,acolo unde se tremură, se dârdâie, se geme,încolţit de forţe necunoscute, de herinii îngrozi-toare şi monştri gingaşi, netrebnici, inevitabili,surâzători, acolo unde nu se există decât pe limitalimitelor, în raza apologiei limitelor ontice, şi, deci,firesc, reacţiile sunt imprevizibile (exact ca laBreban, unde niciodată nu se ştie ce va face eroul,după ce, de pildă, va coborî în stradă şi îşi va beacafeaua la birtul din colţ), căci aerul însuşi e de otensiune inumană, sălbatică, susţinută, amplificatăde zeităţi obscure, de o severitate recalcitrantă,zeităţi când familiare, când ostile apelor nevăzuteale acelui abis obscur, râvnit, semănând curiozi-tate şi spaimă… În aceste afunde escavări în lutulimposibilului, ah, de bună seamă, povestea devinesecundară (de fapt, nici nu mai contează!),întrucât ţinta e alta, iar autorul focalizează, înpământul ontic al acelei supra (sau infra) realităţi,altceva, alt fond decât cel prin excelenţă realist(căruia îi face cuvenita plecăciune de senior me-dieval ancorat în plină post-modernitate; nici nu seputea altfel!), alt istm ontologic: ceea ce numimabisal, abisalul care, e ştiut, se încăpăţânează sălocuiască imposibilul/inexprimabilul; însă cu atâtmai interesante, mai fascinante, mai incredibilesunt tentativele înverşunat-insistente de a escava,fora, răscoli, de a ajunge, iar şi iar, acolo unde eştimânat, con-dus de alte puteri, de alţi zei, de altechemări, mijloacele epicului strict fiind, e ştiut, dedata aceasta, suplinite, completate, nuanţate, iaruneori date peste cap prin instrumentele poezieipure, prin care încercăm încă şi încă o dată săcoborâm jos, din ce în ce mai jos, în acel abis pri-vit, descris, studiat, în plină beznă, o beznă atât decompactă, atât de monstruoasă şi înspăimântă-toare şi suavă şi surâzândă, încât, păşind limita, tetrezeşti orbit de cea mai pură şi bubuitoarelumină, te trezeşti prins în hăţişul ei devorator,negru, negru, negru, eliberându-te, într-un târziu,pentru a-ţi oferi şansa de a mai încerca să ajungio dată, şi încă şi încă… o dată, mereu conştient căvânezi imposibilul, vrei, tinzi, visezi, îţi doreştipână la sânge, până la sângele sângelui melodios,obscur-încăpăţânat, să exprimi în fond in-ex-pri-ma-bi-lul.

Fragment din Religia viului,în lucru

10

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

!

··· Comunicat

Şedinţele Comitetului Director şi Consiliului USR

În data de 12 martie 2007 au avut loc la sediul Uniunii Scriitorilor din România şedinţele Comitetului Director şiConsiliului USR. Adunările au fost prezidate de dl. ambasador Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii. Comitetul Directora discutat problemele curente ale Uniunii care intră în competenţa sa şi stadiul derulării programelor culturale ale Uniunii.Consiliul USR a fost informat de către dl. vicepreşedinte Varujan Vosganian despre execuţia bugetară pe anul 2006 care s-aîncadrat în estimările iniţiale, rezultînd un excedent bugetar cu toate investiţiile importante în dotări materiale, moder-nizarea echipamentelor, ridicarea nivelului drepturilor de autor al revistelor USR. Colectarea timbrului literar s-a realizat închip mulţumitor dar încă sînt edituri cu restanţe la plata acestuia. Preşedintele Uniunii a atras atenţia asupra colectăriislabe a cotizaţiei de la membrii USR şi a cerut filialelor o atenţie specială faţă de această situaţie. Vicepreşedintele USR ainformat Consiliul cu privire la plata indemnizaţiei suplimentare pentru pensionarii Uniunii cu începere din luna martie,conform promisiunilor Casei Naţionale de Pensii. Dl. Gabriel Chifu, secretarul USR, a prezentat Consiliului desfăşurareaproiectelor culturale ale Uniunii din programul „Să ne cunoaştem scriitorii”, din programele de burse acordate de USR şisituaţia proiectelor culturale finanţate din timbrul literar. Data limită pentru depunerea proiectelor pentru semestrul II alanului 2007 a fost fixată la 1 mai a.c. Tot dl. Chifu a informat despre stadiul lucrărilor juriului USR şi despre faptul că pre-miile naţionale USR se vor decerna pe 28 aprilie. În perspectiva unui număr foarte mare de dosare de validare propuse Uniunii, s-a luat hotărîrea modificării componenţeicomisiei de validare înainte ca respectiva comisie, anterior aleasă prin vot secret în 2005, să înainteze Consiliului concluzi-ile sale pentru anul în curs. Comisia remaniată va examina dosarele şi le va prezenta la următoarea şedinţă de Consiliu. Preşedintele USR a prezentat oferta de renovare a corpului B al Casei Vernescu pentru care tratativele sînt în curs, ca şipentru soluţionarea problemelor de la Casa Scriitorilor de la Sovata şi preluării casei de la Gura Văii. De asemeni a arătatmodalitatea de modernizare a bibliotecii USR şi adăpostirea unui fond de carte al USR la Biblioteca Academiei.O problemă ridicată Consiliului de către preşedintele USR a fost identificarea caselor unde au locuit scriitori români impor-tanţi şi marcarea lor prin plăci memoriale. Această acţiune ar urma să fie extinsă şi în străinătate.

11

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Afirmaţia „Patria mea este limba română”nu-i aparţine în exclusivitate lui Zigu Ornea, dar ise potriveşte de minune. Om al cărţii româneştiprin excelenţă, cititor şi analist din cea mai selec-tă categorie, a celor care ştiu să găsească nece-sarele chei ale înţelegerii, punându-le cu generozi-tate la dispoziţia semenilor, Ornea a fost un in-telectual de înaltă ţinută morală, stăpânind subti-litatea şi nuanţele, tranşant la nevoie, fără teamade a fi respins. Firav la trup, imbatabil pe planspiritual, mereu înarmat cu argumentele necesare,el a rămas un model demn de a fi urmat. A părăsitviaţa în primul an al mileniului trei, fără a-şiîmplini o veche dorinţă – de a scrieo istorie a mentalităţilor din Româ-nia, în plan politic şi literar, dar Anii’30. Extrema dreaptă, monografiiledespre C. Stere, depre junimism,sămănătorism, poporanism, curentulliterar de la Contemporanul, despreDobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu,ca şi multe alte cărţi, vor rămânereferinţe pentru cercetători. La un ande la dispariţia lui Ornea, RaduCosaşu scria: „Îmi este mai aproapeca niciodată... Zigu muncea tot tim-pul... acum el scrie tot mai bine,gândeşte tot mai clar, diagnosti-chează tot mai senin şi corect şi cuatât mai dramatic. El sună ca un cla-sic sever, incoruptibil la naivităţilesperanţei, tenace în acele convingeripe două-trei voci, ca fugile lui Bach,singurele fiabile, singurele melo-dioase”. La aniversarea a 70 de anide viaţă, Alex Ştefănescu spunea că „în modcurios, cel care a frecventat cu atâta asiduitateBiblioteca Academiei nu este membru al Aca-demiei (se poate consola cu gândul că... unii mem-bri de azi ai Academiei n-au frecventat niciodatăBiblioteca Academiei)”. La moartea istoricului lite-rar şi-au rostit cuvântul îndurerat, în presa cultu-rală, Adrian Marino, Gabriel Dimisianu, AndreiPleşu, Mircea Iorgulescu, George Bălăiţă, AdrianaBittel ş.a. Andrei Pleşu scria: „Zigu a făcut, deunul singur, pentru cultura românească, mai multdecât au făcut la un loc sumedenie de profesioniştiai tărăboiului patriotic”, iar Mircea Iorgulescuadăuga că „Prin moartea lui Z. Ornea, s-a stins ospiţă rară a culturii române”. Adrian Marino îlaşeza pe regretatul cărturar în „succesiunea sa-vanţilor de tipul Gaster, Tiktin, Şăineanu...tradiţie continuată şi astăzi de autori ca Leon Vo-lovici sau Andrei Oişteanu... de la care ai oricândceva solid şi precis de învăţat”. Cristian Teodores-cu, în România literară scria că Z. Ornea „s-a dussenin spre marea bibliotecă a tuturor timpurilor”.

Despre Zigu Ornea, acad. Nicolae Cajal aspus că „s-a dedicat cărţii laice, trudind ca unsfânt în biblioteci”, iar sărbătoritul, la împlinireaa şapte decenii de viaţă, se autocaracteriza astfel:

„Originea mea evreiască afost un constant handicap. Atrebuit să investesc pentruorice un dublu sau chiartriplu efort ca să ajung lastarea sau situaţia unui co-leg neevreu”. Pe lângă nu-meroasele cărţi publicate şi,în bună parte reeditate (pes-te 20), opera lui Zigu Ornease constituie şi din articolelepublicate cu regularitate înultimul deceniu de viaţă înrubrici permanente laRomânia literară şi Dilema.Nu este vorba de o simplăpublicistică, fiecare articol,documentat până la cele maidiscrete amănunte, devine larândul său o sursă nouă dereferinţă. O multitudine deaspecte politice şi literare,tranşate cu siguranţa omu-lui erudit şi, omeneşte, obi-ectiv, informaţii preţioase deordin bio-bibliografic, con-tribuiau la creşterea intere-

sului cititorilorpentru publica-ţia care găzdu-ia articolele, caşi pentru isto-ria literaturiiîn genere. Vommenţiona în or-dine alfabeticănumele unorscriitori oame-ni politici şi decultură de cares-a ocupat Or-nea şi i-a discu-tat în aceste articole: Aderca, Arge-toianu, Arghezi, Bălcescu, Martha Bi-bescu, I. L. Caragiale, Cioran, Crai-nic, Grigore Cugler, Eftimiu, MirceaEliade, Mihai Eminescu, Galaction,Goga, Holban, Iorga, Istrati, EugenLovinescu, Monica Lovinescu, Nor-man Manea, Iuliu Maniu, AdrianMarino, Rădulescu-Motru, Tudor Mu-şatescu, Teodor Pamfile, AntonPann, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Pil-lat, Mihai Ralea, Radu Rosetti,Mihail Sadoveanu, H. H. Stahl, AliceVoinescu, Duiliu Zamfirescu şi mulţialţii. Pe unii îi elogiază, pe alţii îirespinge, dar cu măsura cercetătoru-lui ştiinţific; de pildă, lui Iorga nu i

se trec cu vederea atitudinile antisemite, dar uri-aşa capacitate de cuprindere a istoriei este pusă înevidenţă, la fel cum lui Nichifor Crainic nu i seiartă poziţia retrogradă în cele mai fierbinţimomente ale interbelicului. În cazul lui Eminescu,Ornea ştie să demonteze unele speculaţii neadec-vate şi chiar falsificatoare pe marginea biografieimarelui poet, iar sintagma de „poet naţional”, atâtde mult trâmbiţată de propaganda din anii comu-nismului este pusă în paranteze necesare, valoarealiterară fiind un criteriu suficient pentru judeca-rea operei unui scriitor, indiferent de originea saetnică. În eseurile publicate în presa culturală,

Zigu Ornea se opreşte asupra unoraspecte cu totul actuale, subiecte deaprige dispute, pe care le tratează cutoată responsabilitatea celui care sepreocupă de treburile cetăţii – rolulşcolii şi formaţia intelectuală, istori-citatea limbii, politică şi istoriografieliterară, drama Basarabiei, mitologianaţională, „teribilul an 1940”, anii dedupă 1944, lupta politică în anii inter-belici, despre „europenism”, exilul ro-mânesc, „americanizarea” frivolă, în-ceputurile României moderne (1774-1866), elita liberală din secolul XX,bibliotecile ieri şi astăzi, doctrinelepolitice în România, guverne şi guver-nanţi, „un contencios mereu inflama-bil” – Ion Antonescu, ş.a. Fermecătorîn expunere, multilateral în preocu-pări, profund în tot ce intreprindeapentru clarificarea unei îndoieli, unei

confuzii lansate de un autor ori mai mulţi, ZiguOrnea se prezintă şi, probabil, va fi mereu prezentîn faţa cititorilor săi de azi şi din viitorime cuarme şi bagaje puse în cea mai strictă ordine, departea adevărului, adversar al oricărei ipocrizii şifalsificări impuse de vreun interes politic. Savanţiinu sunt decât copiii care au ştiut să adune luminacărţii într-un număr de ani care nu i-a îmbătrânitdecât biologic, nu şi spiritual.

BORIS MARIAN

Zigu Ornea înfaţa istoriei

12

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Nedelciu nu este străin de Tel Quel, darpărăseşte esteticul pentru sociologicşi ideologic. Ajunge să trimit la pre-

faţa scrisă pentru Tratament fabulatoriu. Textu-alismul este conceput şi practicat de el, pe ici pecolo, ca un constructivism social-ideologic al lumii.De altfel, nu pot să nu observ că totul rima „bine”cu teza mini-revoluţiei culturale ceauşiste desprenecesitatea unui realism idealist, care să „pre-zinte” realitatea nu cum e, dar cum ar trebui easă fie. Unii (Ţeposu, Cărtărescu) îl consideră înegală măsură realist şi textualist. În cazul acesta,textualismul nu mai este un reper neglijabil, eldevine unul dintre cele principale. Se observă,totodată, prevalenţa sociologicului sau ideologicu-lui. Contestat pentru jocurile gramaticii narative,totuşi accidentale, dincolo de principii poetologicerecurente şi autonome, Nedelciu are altă direcţieşi măsură a scriiturii decât cele închise lingvisticde textualistul autentic Gheorghe Iova, unul dintre„noii” reali care, într-o literatură me-fientă cu transformările decise, trecedrept „radical”. Şi să notez că dife-renţa ca radicalitate rămâne definito-rie în (de)mersul literaturii române.

M. Nedelciu nu se recunoaştenici în postmodernism. De altfel, el nurecunoaşte postmodernismul româ-nesc. În anul în care M. Cărtărescu pu-blică teza sa de doctorat despre post-modernismul românesc, M. Nedelciu îiurmează (cf. interviul din Familia, nr.1/1998) pe cei care nu cred în post-modernismul unei societăţi neindustri-alizate ca aceea românească. În arti-colul său, Un nou personaj principal,termenul postmodernism i se pare„nedefinit exact” (Un nou personajprincipal). Iată cine li se opune lui I. B.Lefter şi M. Cărtărescu (acesta multmai relativizant, după sinteza sa dedoctorat). Opoziţia sa la postmodernism în gene-ral, la cel românesc, în special, este o zadarnicăartă a fugii de teorie, întrucât „postmodernismullui Mircea Nedelciu este evident şi mi se pare deaceea semnificativă coincidenţa apariţiei volumu-lui său şi al volumului teoretic al lui MirceaCărtărescu.” (Sorin Alexandrescu, Reflecţii desprenoi înşine. XX. Paşi spre nicăieri sau paşi spre noiînşine, în „Vineri”, supliment al revistei Dilema,nr. 21, iulie 1999) Fuga de teorie a lui M.Nedelciu? A lui, care era „cea mai clarăconştiinţă critică a generaţiei” (E. Simion),„teoretician atât de redutabil, mare proza-tor”? (Gh. Crăciun)

Prozatorul ceartă critica literară,pentru că nu-şi înnoieşte limbajul, pe mă-sura înnoirii limbajului literar, şi nu-şi des-chide orizontul de receptare. Are, în cel pri-veşte, o fundamentală nemulţumire, faţăde modul în care i s-au interpretat prozele.El învinuieşte critica, fără drept de apel,pentru că n-a ştiut să explice ce era într-adevăr de admirat la el (cf. interviul dinFamilia, 1/1998). Există, însă, critici auto-ritari care i-au recunoscut talentul şi i l-ausituat uneori foarte sus, să zicem la nivelulmai des recunoscutei sale inteligenţe. Maimulte necroloage exprimă covingerea că afost un mare scriitor. Se întâmplă uneorica, în competiţia literară inter- şi extra-ge-neraţionistă, orgoliul sau chiar vanitatea săse încline şi să se retragă: „A dispărut unmare scriitor care ştia secrete pe care noinu le vom descoperi niciodată.” (Gh. Cră-ciun, Ne-a lăsat singuri şi derutaţi, în Ade-vărul literar şi artistic, 13 iulie 1999) E per-ceput contradictoriu chiar în cadrul „pro-moţiei” lui literare: „Mircea a fost singurullider adevărat al generaţiei ’80, singuruliubit şi respectat, singurul impus de la si-ne, fără luptă sau rezistenţă.” (Mircea Căr-tărescu, Marele Mircea, în Curentul, 20 iulie1999) „Din necroloagele pe care le-am citit despreel, Mircea Nedelciu scapă de toate ghinioanele,pentru a părea un scriitor al tuturor reuşitelor.Nimic mai fals.” (Cristian Teodorescu, Nedelciu –conspiraţie reuşită, în România literară, 29/1999)

Proza scurtă (Aventuri într-o curte interioară,1979, Efectul de ecou controlat, 1981, Amendamentla instinctul proprietăţii, 1983, Şi ieri va fi o zi,1989) aduce o transformare de retorică narativă,printr-un realism depoetizat, „deconstruind” maimulte categorii epice. Ea declişeizează discursul li-

terar şi îl împănează cu experimentalisme. Nara-torul utilizează un aparat tehnic de o bună licenţăartistică, folosit însă uneori tendenţios, cu o desti-naţie sociologică şi ideologică. Scrie, cu ointeligenţă ironică şi de o tandră febrilitate, o pro-ză scurtă animată de procedee insolit adaptate.

Aflăm aici o întoarcere epic-reflexivă, calmă,

la trecutul istoric recent, al deceniului teribil deînceput comunist. Nedelciu este interesat de sta-rea afectivă a unor personaje care au, ca să folo-sesc un titlu emblematic al lui, Probleme cu identi-tatea. La ea revine şi în romane, chiar de la celdintâi. Personajele, alienate în eul intim şi în celde relaţie, nu se regăsesc în ele însele şi nici înlume. Ele compun o sociografie viabilă a margi-nalului, în discordanţă cu „centrele vitale” ale lu-

mii comuniste. Iată o deplasare conjuncturală deinteres, pentru că aici se putea formula mai multşi mai clar adevărul social. Deşi alcătuită din ad-miratori ai prozatorului, nu toată critica „estetică”a urmat calea acestui tropism sociologic.

Domină perspectiva umilă, comună, ceho-viană, asupra existenţei omului şi a vieţii. Obser-vaţia devine pătrunzătoare, în zonele marginale şiobscure, pitoreşti şi insolite, pe care le focalizează.Nedelciu e şi el un observator al omului, într-unmediu complet. Noua comedie a realităţii se mani-

festă printr-o mentalitate şi o expresivitate ale ju-venilităţii morale şi literare. N. Manolescu spunedestul de des că nu se compensează pierderea rea-lităţii prin procedeele apropierii ei: „Proza nouă,interesată de alt nivel al realităţii sociale, ceea ceîn principiu nu i se poate reproşa, a pierdut unuldin elementele principale de atracţie ale prozeianterioare, fără a izbuti să-l înlocuiască deocam-dată cu ceva tot aşa de esenţial.” Hiperrealismuleste, de cele mai multe ori, captat într-un discurs„fiabil”. Vizionăm în aceste proze „filmarea” rea-lităţii la scara 1/1. Identificăm astfel un mimesisexperimentalist radical. Tehnici variate apar uti-lizate cu o bună ştiinţă persuasivă. Naratorul ră-mâne o inteligenţă activă, placată pe o realitatefoşgăind stins spre gălăgios. Un nou naturalismînsoţeşte un nou fantastic al obişnuitului. O nouăreferenţialitate uzează şi uneori abuzează de inser-ţii autoreferenţiale. Nedelciu şi-a diversificat într-un mod original, chiar excentric, iar uneori previ-

zibil, epuizant, formula prozei scur-te, experimentând în cadrul unor ge-nuri şi specii necanonice (reportajeficţionale zise „transmisiuni direc-te”), lărgindu-şi viziunea (hiper)rea-listă spre comicul şi absurdul poeticşi, asemenea lui Groşan, recicleazăscience-fiction-ul. O nuvelă ca Dan-sul cocoşului (transmisiune directă)se reţine pentru realismul ei viu, mi-nuţios şi enigmatic, poezia cotidia-nului şi a conştiinţei magice, varieta-tea şi adecvarea registrelor de rela-tare. Nedelciu rămâne un ingenios şiinteresant observator ironic, chiar şiîn „manierizarea” intrumentaruluinarativ. Deşi abuzează de repetareaunor procedee improvizate, stilisticagenerală a prozelor lui reţine adeseaprintr-o cuceritoare lipsă de constrâ-ngeri.

Era previzibil ca ambiţia diversificării forme-lor prozei scurte să îl hotărască să renunţe la dis-tanţarea de roman şi să realizeze unul în structurianalogice celor cu amploare redusă, dar cu o dina-mică sporită. Proze ample, ele sunt alcătuiri des-chise realului şi livrescului, un veritabil palimpsestrealist şi livresc. Nedelciu devine un „juiseur”, unimprovizator care scrie roman în căutarea roma-nului, ca orice autor ieşit la drum (epic) şi afişând

postura de narator aflat la dispoziţia citi-torului.

Zmeura de câmpie, roman împotrivamemoriei, 1984, concentrează virtuţile na-rative acumulate până atunci. Autorul pro-voacă interes epic, reflexiv, problematic. Elare ce să spună, nu doar cum să spună. Oretorică sofisticată viabil, este adecvată lamateria epică de indiscutabilă substanţă.Un realism pregnant nu devine deloc sabo-tat de (răz)gândirea epică energică şi mo-bilă, concepută ca „poetică încorporată”.Nedelciu reia o bună filogenie poetologică,de la Cehov la Noul Roman Francez. Îl pre-ocupă reconsiderarea statutului personaju-lui şi a naraţiunii.

Romanul adoptă o formulă tematicăşi structurală hibridă, între realismul „mic”şi ideologismul „mare” al romanului„politic”. Implicarea apare egală în cotidianşi istorie, în destinele mărunte, dar semni-ficative şi emoţionante, ale unor inşiobişnuiţi, folosiţi de transformările cu ur-mări tragice, impuse de istoria delirantă, înrăzboi sau în schimbarea de sistem.Nedelciu „face” aici o temă universal-umană: obsesia identităţii insului de rând.În primul plan sunt aduşi cei care plătesccu nevinovăţie. Citim acum un roman alobsesiei tatălui, care a suferit fără vină.Această condiţie o au părinţii tinerilor Zareşi Grinţu. Un autentic epistolar, nu doarerotic, prinde perspectiva cea mai convingă-

toare a unei femei, Ana, un personaj viu, complexşi substanţial. Romancierul îşi reprimă ironia.Este cald fără idilism. Are tact uman şi artistic. Elscrie într-o limbă expresivă şi credibilă.

MARIAN VICTOR BUCIU

Poetica lui Nedelciu

13

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

MASCA

un postav verde-nchisîntr-o sală cu lumină difuzătrâmbe de fum încâlcite precum cărările taledesenează pereţii tavanul ochii celor prezenţi

sub măşti impasibilecărţile de joc se aruncă rapidtăind cu un scâncet scurt tăcerile stranii

nu cunoşti nici o regulănu-nţelegi nici o cartefigurile îţi ard palmele în jocul impuspe faţa ta fără mască trec în goană iluziile

e rândul tău, nenorocitule, multiplică măştileşi degetele tremură-a nerăbdare

sângele galopează bezmeticpoc! poc! înfloresc venele purpuriilumina te punctează cu bănuţii de aurameninţător se-nvârte totul în jur

marea năvăleşte cu-albastrul ei fărâmiţatîntr-o altă răcoare

pe faţa ta se ţese rapid o mască de-opalcartea ţi se smulge din mânăbufnind cu un zgomot surd pe postav

O CANĂ CU SOLZI AURII

inorogi cu plete albastretropotesc pe ninşii pereţi

paginile cărţii se închid sfioase

Kafka îţi face cu ochiulîţi întinde o cană cu solzi auriişi râde în hohote

ieşi cu paşi împleticiţilăsând uşa deschisă

putrezesc ţipetele în urma tasub măşti colorate

obrajii se decojesc

lumina-i încinsă cu plete albastre

NU-I DE MIRARE

nu-ţi mai este dor de tinenici caprifoiului ce te-nlănţuia-n parfumul

de searănici cuvintelor ce-ţi ofereau cu dezinvoltură

efemerulşi-nţelesurile lor de otravă

pulberea luminii îţi încolţeşte pe pleoapetoate măştile-au fost fără fast şi migală

schimbate

nu-i de mirare că pe câmpuri iarba se-nalţă spre coase

tristeţea se sprijină-n cârje aşteptându-l cu răbdare pe Mag

şi cărţile sfinte stau deschise la versete cu şase

imaginaţia sapă cu puteri îndoite caverneplantează migdali cu argintul în floaresuspendă totul de-un firîntre iarnă şi ceasornicul ce-ademeneşte

cu roua de somn cu răcoare

EU SUNT NIMENI

prin aerul fierbinteplutea o profeţie explozivăca un chibrit aprins lângă-o sondă

arborii rămâneau ţintuiţi în orizontecoul se lovea puternic de pietre

eu sunt nimeni tu cine eşti

rândunicile se rotesc în jurul oglinziicroşetează presimţirile atârnate în aer

râurile mângâie tristeţeadintr-o mască de sare

ALTE MIRESME

cu pânze grele de păianjeni pe faţăseara bolnavă rătăceşte năucăde mână cu trecătorii întârziaţipe sub candelabrele pădurii

ochii lor usucă fluviilecrăpate de arşiţă sunt albiile spre mare

luna răscoleşte cu argintul săgeţiidezgroapă masca ta de opalpe care mai tremură încălumina îngălbenită a lumânărilorce s-au aprins în templul cu foşnet timid de hârtie

gândul ţi se-ngroaşă treptatcapătă alte miresme precum miereaşi-o altă răcoare

SUGESTII PENTRU SALVADOR DALÍ

piţigoii îşi văd liniştiţi de certuriprin anotimpurile perimatevârtelniţele torc un cântec sfâşietorîn turlele cu bufniţe oarbegreierii însoţesc caravane pierdute

într-o cafenea părăsităundeva la periferia oraşuluiunde atârnă măştile pe haine de fumţii în palme gândurile arseca trupurile celor din crematoriilede la Buchenwald Auschwitz

nimeni nu-ţi deschide o uşălocuitor al gogoşilor sparte de fluturipustiit asemeni peroanelor găriidupă ultimul tren

liniştit îţi locuieşti singur infernulcum păsările bucăţile de cer dintre gratii

SĂ NU CAUŢI

văzduhul îşi fărâmiţează oaseledeasupra casei talesurpă peisajele din tablouriîmprăştie candoare în naturile statice

cineva mârâie înspre tăceri

precautîţi şopteşte uitându-se-n jur cu-o tresărire de spaimă

niciodată să nu cauţi o cheie pierdutăsub măştile-acestora

într-un cer de meduzelăstărind nepricepută pietrele de

prin apetăcerea e la locul ei şi aşteaptăsă se facă furtună

* * *

tristeţea cade tăcută în undesperie libelule

în ramuri treziteviorile

o mască de fum ţi se-aşază pe faţăaluziile curg năvalnic prin vene

CINE MAI CAUTĂ

rememorările s-au închis în camera obscurăprin care doar ochiul siderat se-ncumetă a cerceta

cucuveaua-ţi şopteşte ceva nedesluşitdespre agoniile prevestitecând tăcerea îşi pierde înţelesurileîn chipurile descompuse de vii

lângă tine cine mai caută iarba fiarelor pentru lacătulnopţiise-aude neliniştea păşind sonorpeste buzele tale crispate

feţele se topesc sub ironica mascăînveselind nebunii din cimitir

înstrăinatăpielea unui copac te modeleazăîntr-un târziu

MARIA PAL

14

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

După Unirea Principatelor, Bucureştii,deja consacraţi drept capitala unuistat angajat într-un continuu proces

de europenizare, au atras de la început atenţiascriitorilor. Am văzut că spiritul critic, manifestatdin plin la un romancier ca Bolintineanu, s-a sub-stituit imediat entuziasmului iniţial prilejuit de rit-mul rapid al unificării politice şi administrative.Pe măsura extinderii sale, a evoluţiei demograficea diversificării coloraturii sociale şi etnice, capita-la României va căpăta prin pana scriitoriloratributele unui oraş bogat în tipologii umane, darmai ales ale unui oraş al ispitelor şi al păcatului.De ce? Pentru că preocuparea de căpetenie a cro-nicarilor şi a memorialiştilor timpului era sonda-rea moravurilor, dar şi pentru că Bucureştii, fiefal protipendadei fanariote, oferise deja penei unuiIon Ghica sau a unui Nicolae Filimon veritabilemodele. Aceştia au inaugurat o tradiţie literarăcare-şi va găsi oglindirea mai ales înteatru. Căci ce altceva este Bucu-reştiul secolului al XIX-lea şi al primeijumătăţi a secolului XX decât o imen-să scenă unde se puteau întâlni di-verse personaje de la tipurile comedieide moravuri (Milo, Caragiale, Eftimiu,Kiriţescu, Sebastian) la cele ale dra-mei pasionale cu iz de „film noir”(Mihail Sorbul). Nu întâmplător unadintre primele opere dramatice din re-pertoriul românesc al secolului al XIX-lea, se intitulează Prăpăstiile Bucureş-tilor şi îi aparţine renumitului actorMatei Milo. Piesa prezintă întâm-plările prin care trec doi tineri boieriolteni, Lică şi Cobuz, într-un Bu-cureşti „alcătuit din escroci caretrişează la pocher, femei uşoare carete jumulesc de bani şi cămătari ve-roşi” (Mircea Ghiţulescu, Cartea cu ar-tişti. Teatrul românesc contemporan, pag. 480). Vi-ziunea, aşa cum arăta domnul Mircea Ghiţulescu,este semănătoristă, continuând să cultive tema„urbanismului diabolic imaginat de nostalgiciiruralismului românesc”. Conduşi pe drumul deza-strului de Dracu, cei doi vor fi salvaţi tot de aces-ta şi se vor întoarce cu lecţia învăţată, la logod-nicele lor, Stanca şi Tudora, după ce-şi recuperea-ză moşiile amanetate.

Bucureştii revin spre sfârşitul secolului înatenţia dramaturgiei româneşti prin opera luiCaragiale, care îşi îndreaptă atenţia de data aceas-ta asupra personajelor marginale, a tipurilor ma-halalei bucureştene, mahala, care, nu o dată, avu-sese un cuvânt greu de spus în viaţa politică atâtde agitată a capitalei. Personajele Nopţii furtu-noase, Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu, dinco-lo de lipsa lor de educaţie, ţin cu tot dinadinsul,ca membri Gărzii Civice, să dovedească şi o con-ştiinţă civică pe măsură. Jupân Dumitrache, zis şi„Titircă Inimă Rea”, este un reprezentant al pu-terii banului, al proaspetei burghezii bucureştene,încă embrionară, pentru care, aşa cum arăta şiConstantin Dobrogeanu-Gherea, funcţionarii culeafă mică sunt „bagabonţi”, „coate-goale”, „maţe-fripte”. În aceeaşi categorie îl include şi pe RicăVenturiano (bănuit amorez al soţiei sale Veta, defapt al surorii acesteia Ziţa), redactorul de la Vo-cea patriotului naţional, pe care-l admiră ca gaze-tar, fără să-l cunoască. Ziţa reprezintă un person-

aj feminin tipic pentru mahalaua bucureşteană, fe-meie aspra căreia educaţia a avut un efect invers,după caracterizarea foarte fidelă a lui Dob-rogeanu-Gherea: „În Ziţa, cumnata lui Dumitrachi,vedem ce înrâurire a avut civilizaţia asupra fe-

meilor din mahala. Ziţa se duce la „Inion”, ştie săfacă cu ochiul, să se îmbrace, să facă intrigi amo-

roase, să spuie câteva cuvinte franţuzeşti, pocitegrozav, şi, în sfârşit, ca hrană sufletească, areromane proaste ca Dramele Parisului, desprecari zice: „câte au ieşit, le-am citit de trei ori”.

D’ale carnavalului ne introduce în ace-eaşi lume a mahalalei bucureştene, drapată dedata aceasta în costum de carnaval, un mijloc dea pune în evidenţă caractere folosit aşa cum amvăzut şi de Bolintineanu în romanele sale. Cudeosebirea că în „Manoil” şi „Elena”, măştile nuofereau decât un decor de fundal, pe când înpiesa lui Caragiale ele aproape că devin perso-naje în sine. Schimbarea acestora şi a cos-tumelor între cele două rivale Miţa Baston şiDidina Mazu la inima „acestui Don JuanBucureştean care este bărbierul Nae Girimea”(Mircea Ghiţulescu), încercarea lui Crăcănel dea-l identifica pe Bibicu după costum, în sfârşittot scandalul final cu împăcarea protagoniştilorreprezintă tot atâtea situaţii în care costumul şimasca, elemente teatrale prin excelenţă, sporescefectul comic al piesei şi încurcă iţele acţiunii,descurcându-le în egală măsură şi dând o rezol-

vare fericită conflictului. Bucureştii rezultaţi dupăMarea Unire nu mai sunt aceeaşi cu BucureştiiVechiului Regat, zugrăviţi de Caragiale. SuntBucureştii unei burghezii aşezate, mult mai rafi-nate şi mai versate. Acestor noi Bucureşti, le con-sacră Victor Eftimiu câteva piese care compun unciclu, intitulat chiar de autor „Satire bucureştene”:Dansul milioanelor, Stele călătoare, Alegeri, Şcoalanouă, Mandatul, Testamentul, Marele Duhovnic.

Dintre acestea, Dansul milioanelor es-te de departe cea mai cunoscută şipoate cea mai reuşită piesă din acest

ciclu. Camil Valonidy, tânăr ziarist promiţător, darînclinat spre escrocherie şi şantaj se încă-păţânează să-l atace pe bancherul Şwarz într-unarticol din ziarul Amurgul, semnat cu pseudonimul„Caron”, ameninţându-l cu publicarea unor actecompromiţătoare nu numai pentru Şwarz şi bancalui, dar şi pentru un fost ministru… în scopul de

a stoarce de la bancher o sumăbună. Aceasta în pofida iubiteisale Lizi care se străduieşte să-laducă pe calea cea bună, ţinându-l departe de anturajul pictoruluiPăsărică, a avocatului Costel Emi-lian şi a seducătoarei Coco Floren-tin, amanta şefului de cabinet dela Domenii. După o scurtă peri-oadă de glorie prin saloanelebucureştene şi chiar în proaspătulsău salon, îmbogăţit rapid în ur-ma escrocheriilor, Camil cadebrusc victima propriei sale lăcomiişi imprudenţe, înfundat de nimenialtul decât de Şwarz, personaj numai puţin pătat decât Camil. Însfârşit, după o scurtă experienţăla închisoare, îşi regăseşte linişteaalături de Lizi în casa acesteia dela Slatina. Dar nu pentru mult

timp… deoarece stricaţii lui prieteni vin să-l smul-gă din paradisul provincial cu un argument foarteispititor: popularitatea câştigată în urma detenţieişi a arestării lui Şwarz, compromis într-o afacereprivind livrarea unor vite armatei. Fidel iubiteisale şi ideii acesteia despre fericire, Camil în-cearcă să reziste: „Voi care vă pierdeţi tinereţea înmijlocul infernului capitalei, unde ţipă sireneleuzinelor, unde behăie automobilele, unde oltenii îţiîmpuie capul, voi nu puteţi aprecia farmecul vieţiide la ţară, nu! […] Şi voi vreţi să mă luaţi din pa-radisul ăsta şi să m-aruncaţi în Bucureştii voştriafurisiţi? Da ce să fac eu acolo? Să trăiesc înmijlocul tuturor neroziilor de care sunt pline ciu-percile astea veninoase? (Arată mormanul deziare) Să văd pe spânzuratul din Cişmigiu? S-ascult piesele lui Eftimiu sau discursurile lui Cuzadespre chestia ovreiască? Ah! Nu, dragii mei, de omie de ori, nu!” Şi, cu toate acestea, Camil, ziaristfiind, nu poate sta departe de ritmul trepidant alcapitalei, revenind în Bucureşti şi convingând-o şipe Lizi să-l urmeze. În lucrarea domniei saleIstoria dramaturgiei române contemporane, EdituraAlbatros, Bucureşti 2000, Mircea Ghiţulescu îl ca-racteriza astfel pe ziaristul nostru: „Un impostorgenial este şi Camil Valonidy, ziarist bucureşteance visează să devină milionar ceea ce şi reuşeştecu o inteligenţă aflată la limita lipsei de scrupul.Versatilitatea, perfidia, lipsa de scrupul sunt toateiertate de statornicia cu care o iubeşte pe Lizi. […]Valonidy este un regizor înnăscut. Un regizor allumii mondene a Bucureştiului dintre cele douărăzboaie, ale cărui succese financiare şi sociale sedatorează unei regii foarte îngrijite a propriei exis-tenţe”.

CORNELIU ªENCHEA

Imaginea Bucureştilor

în teatrul clasic românesc

Bucureştii rezultaţi după Marea Unire nu mai suntaceeaşi cu Bucureştii VechiuluiRegat, zugrăviţi de Caragiale.Sunt Bucureştii unei burgheziiaşezate, mult mai rafinate şi

mai versate. Acestor noiBucureşti, le consacră Victor

Eftimiu câteva piese care com-pun un ciclu, intitulat de autor„Satire bucureştene”: Dansulmilioanelor, Stele călătoare,

Alegeri, Şcoala nouă, Mandatul,Testamentul, Marele Duhovnic.

15

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Sub un titlu generos şi cumulativ (Can-tonul 248, Editura Vinea, Bucureşti,2005), Liviu Ioan Stoiciu ne binecu-

vântează cu o ediţie definitivă a trudniciei sale li-terare, inducând subtil o idee stranie că el unul acam spus ceea ce avea de spus, ba chiar şi ceva pedeasupra, dacă ţinem cont că într-o vreme cândmulţi nu se încumetau să-şi rostească gândul în-treg nici măcar în şoaptă, el a avut curajul de a serevolta punctual şi nu doar abstract, în sens cami-usian, fără să se înfricoşeze de mânia proletară aregimului despotic din acea vreme, care nu eradispus la concesii şi îngăduinţe. Cum i-ar fi stattocmai lui, care a cochetat cu prăpăstiile neantu-lui şi cu vraiştile acestei lumi, care s-a înfiorat desingurătatea unui Canton C.F.R. şi de minuneaflorilor de gutui şi de zarzări poleind pământulgreu de păcate, să se mai intimideze de capriciileunui tiran şi de inclemenţa regimului său despo-tic? De vreme ce s-a hotărât să locuiască închip poetic pe pământ trebuia să-şi asumeşi riscurile, să îndure maladiile realului şisă înfrunte toate nesăbuinţele ce-l puteaustânjeni în asumarea miracolului de a-şiîmplini menirea. Nu putea, fireşte, schimbade unul singur bufoneriile acestei lumi, dari-a denunţat maladiile şi a avut curajul să ise împotrivească şi să nesocotească conse-cinţele implacabile. A plătit pentru asta.

Pe Liviu Ioan Stoiciu l-am întâlnit„faţă către faţă” târziu, într-o primăvarăconăcheşteană, sub umbrarul unei sălciiplângătoare ce ne izola de lume şi de ne-buniile ei. Tot nefericit, tot retras şi totsfios ca o mimoză buimăcită de prea multălumină solară. Am vorbit atunci multe, darmi-a spus un lucru cumplit: viaţa, acestpopas ipohondric între două neanturiprăpăstioase, nu justifică nici pe departezbuciumul ce i se conferă. Ar trebui, maispunea, să ne raportăm mai decomplexat laînţelepciunea lui Cioran. Ne-am deprins aşa debine cu dezmăţul acestei lumi că nu maireacţionăm la toate aiurelile care ne împresoară.Ca unul care am cochetat vreme îndelungată cuCioran, pesimismul său m-a îngrijorat. Nu mai ştiudacă am putut bâigui câteva vorbe încurajatoare.Alcătuiam împreună o secvenţă din parabola or-bilor. Cine pe cine sprijinea şi spre ce ne îndrep-tam? Aceleaşi prăpăstii hulpave se cască peste totîn preajma noastră, gata pregătite să ne devore.Cantonul 248 este o antologie. Autorul şi-a adunataici toată recolta zămislirilor sale poetice, de ladebutul din 1980 (La fanion, Editura Albatros,1980) până la învolburările ultimilor ani. Semni-ficaţia titlului o deducem din cuprinzătoarea pre-faţă semnată de Mircea A. Diaconu; autorul şi-apetrecut o parte din copilărie în Cantonul C.F.R.248 din Adjudul Vechi şi a păstrat, bag seama,nostalgia acelui timp primordial înfiorat desuflarea divinului şi a haloului beatific din care s-

au pornit, mai apoi, drumurile în viaţă şiîn lume. Acolo, în Cantonul 248 dinAdjudul Vechi, i-a fost dat să se întrupezeel, poetul, ca fruct al dragostei dintre un cantonierşi o cantoniereasă, şi tot acolo el, tânărul Orfeu cu

lira sa ademenitoare, întâlnind-o pe Euridice(fiica picherului) s–a gândit „că n-ar stricamai multă dorinţă decât/ înfrânare...” („Or-feu” din volumul Amintiri adjudene).

„Poeţii, nota Eminescu la cursul luiEduard Zeller în perioada studiilor berlineze,nobilează erupţiunea simţămintelor”. Nota-ţia, sumară şi telegrafică nu mai detaliază înce constă fenomenul „erupţiunii simţă-mintelor”, dar putem presupune că se refe-rea la transcenderea lor într-o altă partitură,cea în care se zămislesc viziunile mitice. Estemomentul în care firea se sufocă în propriasa condiţie şi se trage în suprafire. În acestmoment, spaţiul îşi pierde dimensiunile isto-rice şi se esenţializează într-o altă configura-ţie care circumscrie misterul locului, dimen-siunea lui atemporală şi transistorică, neafec-tată de precarităţile realului. Aşa cum MarinSorescu mitiza spaţiul doljean al liliecilor, Li-

viu Ioan Stoiciu se lasăfurat şi el de nostalgiaparadisului adjudean, îiextrage grăuntele de mi-ster şi-l expune într-unalt plan de relevare şi deasumare afectivă. Şi lafel ca la confratele dolje-an, nu neglijează nici elironia, nota caustică,tonul şugubăţ şi zefle-mistic cu care îşi infu-zează discursul poetic.„...în anul acela, când i-a luat pământul la colectiv şi domn şef plângea ca un copil, eu am văzut un înger mare pogorându-sedin cer, şi un lanţ lung, lung, plin desânge. Un înger mare, pecuvântul meu de onoare, care mi-a spus că «l-a dezlegat pe Satana pentru câtăva vreme», din ordinul lui Dumnezeu...(revizorul de cale mai bea ogură de mastică) Ştiu că aicivoi nu mă credeţi, darnu mă supăr.

Astfel, ca toţi optzeciştii, Liviu IoanStoiciu a traversat şi el o epocă sinis-tră, ideologizată şi spăimoasă, imp-

roprie gândului liber, descătuşat de stereotipuri şiconvenţii. Cu toate acestea, a fost unul dintre ceipuţini care-a încercat o formă de rezistenţă, deşi,se vedea de departe că-i prea mic pentru un războiaşa de mare. Ce mai putea face? Putea, bunăoară,să-şi imagineze o lume subiectivă, paralelă la ceadată, în care să se retragă ca-ntr-un bivuac ferit de

insanităţile realului despo-tic şi maniacal. În 1989,când devenise evident căceva trebuie să se întâm-ple, că nu se mai puteacontinua multă vreme înacea atmosferă încărcată,

că totul se petrecea ca şi cum regimul ţine să-şiîmpingă supuşii, intelectualii în mod deosebit,

spre dizidenţă. Ioan Liviu Stoicu publicăvolumul O lume paralelă, dar evenimentultrece aproape neobservat, ca tot ce prove-nea de la un „proscris”. În jurul lui s-afăcut atâta gol că privirea nu mai întâm-pina nici o dificultate să vadă departe şilimpede. Apoi a venit nebunia. Pentruscurtă vreme, poetul a fost adus în faţă,convins să dea ora exactă a istoriei şi silitsă fixeze cadenţa marşului în libertate. S-a lămurit repede. Mentalul nostru colectivcărăuşea atâtea metehne, că aproape anu-la beneficiile libertăţii. Scârbit şi dezamă-git de viaţa politică s-a retras la masa delucru. N-a încetat să ia atitudine, să acuze,să depună mărturie. Cald nu s-a simţitniciodată, nici înainte, în vreme de ciumă,nici după ce s-a crăpat a lumină, cum nunici în vremea din urmă. Totuşi scriitorul

şi-a văzut de rosturile sale cărturăreşti. Piaţa Uni-versităţii, Jurnal stoic din anul Revoluţiei (urmatde Contrajurnal), alte romane şi volume de pub-licistică întregesc opera scriitorului adjudean. Pro-babil că după antologarea poeziei într-o ediţiedefinitivă va urma şi una a prozei.

Îmi place să cred că a pus puţină pri-peală în editarea acestor „definitive”.Liviu Ioan Stoiciu este departe de a-şi

fi încheiat opera. Fericit nu va fi nici în restul deviaţă, cum nici până acum nu prea s-a aflat print-re preferaţii ei. Nu-i o tragedie, cel puţin pentruel, care şi-a înţeles şi şi-a asumat de multă vremedestinul. Oricum, eu îi stau aproape şi aştept caprimăvara să ne reunească din nou sub o salcieplângătoare în livada conăcheşteană.

IONEL NECULA

Rezistenţa luiLiviu Ioan Stoiciu

Liviu Ioan Stoiciu

♦♦Să ne cunoaştem scriitorii

16

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Care sunt cele mai recente realizări aledumneavoastră în activitatea de reprezentare aintereselor şi culturii româneşti în afara ţării?

Printre cele mai recente realizări lacare am contribuit şi eu, amintescmomentul de punere a temeliei Mo-

numentului Holocaustului în ziua de 9 octombrie,acolo unde va fi înălţat acest memorial al pictoru-lui Peter Jacobi care a câştigat concursul din alcărui juriu am făcut şi eu parte şi, subliniez, nu afost o alegere uşoară. El este un artist sas dinRomânia, mare specialist în artă monumentală şieste creatorul multor monumente. În câţiva ani seva ridica monumentul Holocaustului în faţa Minis-terului de Interne, chiar pe malul Dâmboviţei, unloc foarte bine ales căci aici vor putea veni foartemulţi oameni să-l vadă. Grupuri de turişti, grupuride elevi, grupuri de profesori, oameni de toate ca-tegoriile... Proiectul acesta la care am contribuit şieu este deosebit de important pentru că acum unan şi jumătate am invitat mai mulţi specialişti, in-telectuali, arhitecţi, pictori, am luat un autobuz şile-am arătat câteva locuri printre care era şi acestloc; am fost fericită că a fost ales până la urmăpentru că este exact în mijlocul Bucureştilor, deciva fi accesibil tuturor celor carevor vrea să-l viziteze, care vorvrea să vină să depună o floare,să-şi amintească de acele vremurişi întâmplări tragice care nu tre-buie să se repete niciodată. Efec-tiv acest monument lipsea în Ro-mânia şi aş vrea să menţionez căva avea o componentă dedicată ţi-ganilor pentru că autorul s-a gân-dit şi la ţiganii care au murit înaceastă nenorocire.

Începe să se vorbească de-ja, în mediile avizate, despre unmare Festival care va avea loc încapitala europeană a culturii în2007, la Sibiu...

Alături de Edi Kuferbergşi de Doina Lupu mă ocup deorganizarea unui Festival laSibiu, anul acesta când Sibiul afost declarat capitala culturală aEuropei. Iniţiatorul acestui eveni-ment este domnul dr. Aurel Vai-ner, preşedintele Federaţiei Co-munităţilor Evreieşti din Româ-nia. El a avut iniţiativa Festivalu-lui „Euro-iudaica”. Aş vrea să

menţionez în mod special faptul că fondurile pen-tru realizarea acestui festival au fost puse la dis-poziţie de către Ministerul Culturii şi Cultelor,prin Comisariatul pentru programe culturale,prin Comisarul Sibiului, domnul Sergiu Nistor.Noi am fost la Sibiu săptămâna trecută şi am fostsusţinuţi în proiectul nostru de primarul SibiuluiKlaus Johannis, de Corneliu Bucur, etnograful cucare am făcut nenumărate expediţii de cercetare şicare e realizatorul Dumbravei Sibiului, împreunăcu Corneliu Ilie care a murit şi al cărui demers l-a continuat cu asiduitate şi succes. DumbravaSibiului este unul dintre cele mai mari muzee înaer liber din Europa. Am fost primiţi de directorulTeatrului Chiriac care ne-a promis tot spijinul învederea organizării acestui festival al evreilor, poa-te primul festival de această anvergură care vaavea loc la Sibiu între 24 şi 28 iunie. Vor fi foartemulţi invitaţi, dar printre invitaţii cei mai deseamă se numără Silvia Marcovici. Împreună cufiul ei va realiza un concert deosebit, vor fi niştetrupe din Israel, vor fi câteva expoziţii de pictură,mese rotunde, ansambluri de amatori din lumecare sunt bazate pe muzică Klezmer şi pe muzicătradiţională evreiască, sperăm într-un succes şivrem să avem o participare cât mai mare.

Dar despre proiecte ce ne puteţi dezvălui?

Pentru acest an am mai multe pro-iecte. Pentru 9 octombrie voi pregătio expoziţie de fotografie cu

reprezentarea cimitirelor evreieşti din Iaşi, cu adu-cerea la lumină a multor nume ale celor care aumurit fără vină, în gropile comune. Un alt proiectîl reprezintă activitatea de promovare, de mediati-zare a Teatrului Tineretului din Piata Neamţ. Voiorganiza pentru această valoroasă trupă o filmarepentru TVR Internaţional. Pe 8 februarie se vajuca piesa „Întâmplări într-un oraş cu proşti” aunui autor israelian, Moshe Gershenson pe scenaTeatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti.

Conduceţi Fundaţia care poartă numeleAcademicianului Nicolae Cajal...

Nu doar numele ci şi spiritul tatălui meu,acela de dăruire pentru aproapele lui aflat înnevoie. Mă ocup foarte mult de Fundaţia NicolaeCajal a cărei preşedintă sunt şi al cărui directorgeneral este domnul doctor Dorel Iordănescu.Vom organiza un nou congres care va avea loc pe28 şi 29 martie, deci al treilea congres alFundaţiei Cajal. Anul acesta se va ocupa de toxi-cologie. Se înscriu foarte mulţi studenţi şi confe-renţiari la această ediţie. În toamnă am avut uncongres care s-a ocupat de infertilitate şi fata mea,care este specialistă în domeniu, a invitat doi marisavanţi din Statele Unite care au onorat aceastăinvitaţie. A avut succes, a fost ţinută la Sâmbătade Sus după care cei doi mari invitaţi au primitdin partea Universităţii Carol Davilla titlul deDoctor Honoris Causa. Congresul s-a ţinut între 1şi 5 septembrie. Anul acesta sper să realizez şi unbasorelief al tatălui meu şi o monedă cu chipuldoctorului Cajal şi eu chiar am văzut machetele,făcute de un sculptor de mare viitor, CătălinMunteanu. Pe de altă parte mă ocup şi de ŞcoalaLauder. Este meritul Tovei Ben Nun că aceastăşcoală este considerată printre primele şcoli dinRomânia ca valoare, ca importanţă. Aici copiii în-vaţă trei limbi, ceea ce nu-i puţin, engleză, ivrit,franceză sau spaniolă, prin urmare copiii ies cutrei meserii, cum spunea mama mea, „când ştiitrei limbi, ştii trei meserii.” Iar pe lângă asta mămai ocup şi de Fundaţia Elias unde se fac mariprogrese, această fundaţie acordând foarte multe

burse de studii, ajutând oa-menii nevoiaşi şi, în memoriatatălui meu, mă implic cu totsufletul în această activitate.

Sunteţi nu doar o pro-motoare a culturii româneşti şiiudaice în lume, ci şi o foarteiubitoare mamă şi bunică. Cumîmpăcaţi cele două aspecte esen-ţiale ale vieţii dumneavoastră?

Nepoţica mea face doiani, iar fata mea va mai aveaun copil în august, aşa că amun an în care trebuie să fiumai des în America.

Mi-aţi spus că valorilespirituale sunt singurele carecontează cu adevărat. Ce valoride familie vreţi să le transmiteţicelor mici de la Boston?

Nepoţica mea împli-neşte doi ani, învaţă româ-neşte, englezeşte şi spaniolă...Într-o zi a fost la grădina zoo-logică şi am fost foarte bucu-roasă când a spus, clar, în ro-

IRINA MARIN CAJAL„Cea mai preţioasă valoare este iubirea”

Fiica celui mai marcant conducător al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, AcademicianulNicolae Cajal, personalitate prestigioasă a virusologiei mondiale, Irina Marin Cajal este una dintre cele maireprezentative figuri ale comunităţii evreieşti din România. Director de imagine al Federaţiei şi consilier alMinisterului Afacerilor Externe şi al Ministerului Culturii, Irina Cajal desfăşoară activităţi de cercetare şide promovare a istoriei şi culturilor române şi iudaice în întreaga lume. Absolventă a Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, ariasa de preocupări a vizat, de-a lungul timpului, cercetarea etnografică a românilor sud-dunăreni şi apopoarelor balcanice, a comunităţii evreieşti din ţara noastră. Atât la Boston cât şi la Bucureşti ea a fostmereu un factor de coeziune, în jurul căreia spiritele s-au solidarizat. La Boston iniţiază o adevăratămişcare artistică în jurul galeriei de artă pe care o conduce. De la Bucureşti pleacă cu expoziţiile etno-grafice, istorice şi de comemorare a Holocaustului, în întreaga lume, fiind expertă în obiecte cu semnifi-caţie etnografică, podoabe, bijuterii populare, aramă, sticlă şi ceramică din viaţa românilor şi evreilor. Împreună cu Lia Benjamin a organizat numeroase expoziţii privind Holocaustul cum ar fi „Curajul de a-ţiaduce aminte”, „Viaţa în umbra morţii” sau „Prigoană şi rezistenţă spirituală în anii Holocaustului”, ma-nifestări care au avut succesul scontat, atrăgând un mare număr de tineri, elevi, profesori care au descope-rit aici dovezile tragice ale unor adevăruri teribile.Este membră fondatoare a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de artă, a Fundaţiei Culturale Libra, aAsociaţiei Jewish-Heritage iniţiat de B’nei B’rith International din Washington, a Asociaţiei de ŞtiinţeEtnografice din România ş.a. Una dintre preocupările ei de suflet o constituie activitatea pusă în slujba bătrânilor şi a celor neajutoraţi.„Mi-am dorit să fiu un sprijin pentru cei bătrâni, în aşa fel încât ei să poată trece mai uşor prin aceastăviaţă grea” mărturiseşte Irina Marin Cajal.

17

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

mâneşte, în faţa unui leu, că e un pic pisică.” Aşacă pentru mine a fost grozav să văd că ea învaţăşi româneşte şi eu nu vreau să o las să nu înveţeromâneşte. Celălalt nepot e pe drum, îmi dorescsă vorbească amândoi româneşte şi să crească înspiritul culturii române, aşa că mă duc la Bostoncu casete româneşti, cu filme, cu poveştile ro-mâneşti. Provin dintr-o familie bazată pe principiiclasice, am moştenit de la părinţii mei dragosteapentru omul aflat în suferinţă, bunătatea, genero-zitatea, respectul pentru familie, ştiu că mama re-prezintă factorul principal de coeziune în sânulunei familii. Sunt valori pe care mi-aş dori să lepot inocula, prin exemplul personal, şi celor mici.Mai ales când faptele sunt cele care spun totul des-pre caracterul unui om.

Ce alte valori scumpe familiei dumneavoas-tră doriţi să le transmiteţi copiilor?

În primul rând, vreau să afle ceea ce aufost părinţii noştri şi trebuie să ştie ce bunici amavut. Şi din partea mea şi din partea soţului meu;tatălui soţului meu, Gaston Marin, care mai tră-ieşte încă, i s-au luat foarte multe interviuri, el fi-ind un om care l-a cunoscut bine pe Stalin, peHruşciov, pe Trotski, un om care a trăit într-o vre-me foarte ciudată. El a fost un tehnocrat, a fostministru al energiei electrice, apoi vicepreşedin-tele Consiliului de Miniştri. Om de o mare cultură,vorbeşte şapte limbi. Iar Alexandru Marin, soţulmeu, care, din păcate, s-a prăpădit la 60 de ani, aavut peste 320 de lucrări publicate; cam în altecinci mii de alte lucrări numele lui apare citat,atât în revistele de specialitate, cât şi în volume şitratate. A fost un mare fizician, profesor la Har-vard, care a participat, din păcate, la cea mai ma-re experienţă de fizică, numită ATLAS, şi care amurit la Geneva, din cauza unui microb groazniccare nu a putut fi tratat. Nepoţii mei au fost încon-juraţi de oameni celebri, şi sper ca să afle toatelucrurile astea. Îmi doresc să fiu sănătoasă să potsă-i cresc în spiritul valorilor umaniste şi să lespun cine au fost bunicii şi străbunicii lor. Soţulmeu, spuneam, a fost profesor la Harvard, la Bos-ton University şi la MIT, a lucrat şi la DUBNA, înRomânia, la Institutul de Fizică Atomică, a rea-lizat aparatura pentru cosmonautul nostru Du-mitru Prunariu, cu care noi am rămas în foartebune relaţii. Merg cam de două-trei ori pe an şiîncerc să o conving pe fata mea să-mi lase copilulaici pentru a o creşte şi în România.

Aţi făcut din moştenirea spiritului de ge-nerozitate şi profundă umanitate a tatălui dum-neavoastră, regretatul Nicolae Cajal, o profesiunede credinţă.

Preocuparea mea cea mai importantă înRomânia a fost să-i ajut pe bătrâni. În primul rândmemoria tatălui meu cântăreşte greu. Pot să fiuun sprijin pentru oamenii care au nevoie. Cuvân-tul lui tata şi numele lui ajută ca oamenii să nufie lăsaţi pe din afară. „Ai 80 de ani şi nu teinternez.” Ajută foarte mult să spui că am fost pri-eten sau sunt prieten al doctorului Cajal sau Irina

Cajal vă roagă mult... Situ-aţia se schimbă mult când viicu sprijinul tatălui meu careparcă ne veghează de acolo,din ceruri. Cu puţin timpînainte ca tatăl meu să sestingă din viaţă, m-a chematlângă patul lui, mi-a dăruitun trandafir roşu şi mi-aspus, cu un glas cald: „Terog, Irina, să nu uiţi treilucruri în viaţă, după care săte călăuzeşti: să nu pleci ca-pul în faţa nimănui, să fii de-mnă şi curajoasă şi, mai ales,să continui să faci bine tutu-ror oamenilor care au nevo-ie.” De aceea cred că obli-gaţia mea morală faţă de co-munitatea umană, este cari-tatea.

Aveţi o agendă încăr-cată şi pentru timpul pe careîl petreceţi în străinătate.

În ultimii ani amstrâns mulţi ro-mâni în jurul

meu, acolo, la Boston, am re-uşit să creez o colectivitate.Activitatea cu artiştii, cuscriitorii, cu creatorii o con-sider esenţială pentru mediulromânesc din afara ţării şichiar pentru România. În al-tă ordine de idei, în aprilieplec în Japonia pentru douăsăptămâni. Bunicul meu spu-nea că voiajurile fac civiliza-ţia şi cred că e adevărat. Fie-care lucru pe care-l vezi te ajută să-ţi schimbifilosofia despre viaţă. Ani de zile, înainte de ‘89,am fost frustraţi de acest drept. În ultimii ani amcălătorit mult. În fiecare an vreau să văd o altăţară pentru că am ajuns la concluzia că e singurullucrul pe care-l iei cu tine, ce ai văzut, celelalte nucontează. Anul trecut am fost în China, a fost oexperienţă majoră pentru mine. Printr-o muncăenormă, chinezii au reuşit să facă din ţara lor unrai. Trăiesc modest dar sunt foarte ospitalieri iarlupta lor pentru a ajunge să fie printre ţările civi-lizate se vede. Shanghaiul a ajuns mai frumos, maistrălucitor chiar decât Manhattanul. Oamenii suntprimitori, solidari. Dacă te duci într-un parc la oraşapte dimineaţa, parcurile lor sunt o oază de feri-cire, vezi 20-30 de oameni în şir dansează împre-ună. Ei fac foarte multă gimnastică ritmică. Amfost martoră la un asemenea exerciţiu colectiv. Eifăceau gimnastică ritmică pe melodia Dragosteadin tei a formaţiei OZON. O repetau la nesfârşit.Nu mi-a venit să cred că într-o Chină îndepărtatăpoţi auzi melodii cântate în româneşte. Am des-coperit chinezi care au studiat la noi la medicină,ştiau româneşte... Am constatat un alt fenomen:mulţi vor să vină să muncească în România.

Românii noştri se vor duce în Spania, iar la noivor veni chinezi. Ei au tradiţia sculpturii în lemnde trandafir, am vizitat fabrici de covoare, de por-ţelan, de bijuterii, au mâini de aur, şi o răbdare...fără seamăn. Oameni de 80 de ani, de 70 de ani,de 50 de ani, de 10 ani făceau acrobatică, toţi,împreună, pe muzică românească. Anul acestamerg, aşadar, în Japonia, anul viitor mi-am propussă merg în India şi în Nepal. Anul acesta am fostşi în Tunisia, în Cartagina, pe insula Gerba undesunt cele mai vechi temple din lume. Încerc săcunosc lumea, să mă apropii de oameni prin voia-je. Consider că această apropiere de oameni, din-colo de diferenţele culturale, religioase sau de altănatură, mă ajută să cunosc, să înţeleg şi să iubescomul. Iubirea de oameni este cea mai preţioasămoştenire pentru care nu voi putea să le mul-ţumesc niciodată îndeajuns părinţilor mei. O va-loare prin care viaţa mea capătă substanţă şi ar-monie şi pe care sper să o pot dărui mai departenepoţilor mei.

Interviu de IRINA AIRINEIFebruarie 2007

Irina Marin Cajal

OVIDIU MAITEC, moştenitorul spiritual al lui Brâncuşi, s-a stins din viaţă la Paris

Renumitul sculptor Ovidiu Maitec s-a stins dinviaţă la Paris în data de 18 martie 2007.Strălucit urmaş spiritual al lui Brâncuşi, cum îlnumea Mircea Eliade, sculptura sa propune osinteza între universul arhaic şi sensibilitateamodernă.Operele sale se află în importante muzee şigalerii din ţară şi din străinătate: Paris –colecţia Fondului Naţional de ArtăContemporană, Londra – Tate Gallery, Sydney,Köln, Mannheim, Florida, etc. Lucrarile sale înlemn masiv sau metal, ciclurile de Porţi, Aripi,Păsări, Tronuri, Sarcofage, Coloane, etc. ilus-trează în cel mai înalt grad vitalitatea şcoliiromâneşti de sculptură, una dintre cele maioriginale din Europa.Ovidiu Maitec s-a născut în 1925 la Arad. Între1945-1950 studiază la Academia de Artă dinBucureşti. Începe să expună din 1953 în ţară. Are o impresionantă activitate expoziţională: în1968, 1972, 1980, 1995 expune la Bienala de laVeneţia; în 1971 participă la FestivalulInternaţional de la Edinburgh; în 1982 participăla Expoziţia Internaţională de la Bilbao; în 1991

expune la Centre Georges Pompidou, Paris; în1992 participă la Expoziţia Internaţională dela Sevilla; în 1998 are o expoziţie personală laBudapesta. Din 1990 este Membru al Academiei Române.

MIRCEA ELIADEMaitec sau aripile rănite ale pământului„Ca şi genialul său predecesor Brâncuşi,Ovidiu Maitec, moştenitorul său spiritual celmai puternic, regăseşte dubla inspiraţie, tere-stră şi aeriană, prin care omul secolului alXX-lea reînnoadă cu simbolismul arhaic careprezidează asupra marilor mituri cosmogonice.Ceea ce îi apropie pe cei doi sculptori esteimaginaţia dinamică, ce ia în stăpânire maseledotate cu forme arhetipale şi misterioase, lesmulge gravitaţiei, înrădăcinându-le în acelaşitimp în pământ. Ca şi Brâncuşi în cele 29 deversiuni ale ciclului Păsărilor […] Maitecînalţă obsedanta verticalitate a unor mariaripi embrionare articulate pe fruste coloanevertebrale. […] Pământul mitic al lui Maitecîşi ia zborul rănit, aripile sale sunt arşice şicicatrici geometrale; el îşi ia zborul infinit defragil în densitatea sa încăpăţânată şi concen-trat-vătămată, dar intangibilă.” (Secolul XX,11-12, 1984)

18

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

P.P. NEGULESCUFilosof şi om politic

Într-o generaţie cu nume ilustre:C.Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu,Ion Petrovici, Mircea Florian – P. P.Negulescu s-a impus prin rigurozitate şienciclopedism. El a fost unul dintre studenţii apreciaţi ai luiTitu Maiorescu şi cel mai fidel dintre discipolii săi. S-a spusadesea că Maiorescu şi-a plasat în cele două universităţi dis-cipolii săi, pentru a-i continua direcţia filosofică. Da, aşa esteşi P. P. Negulescu este unul dintre ei.

Petre P. Negulescu s-a născut la Ploieşti în data de 14/27 noiembrie1872. Urmează cursurile primare şi pe cele liceale la Liceul SfântulPetre şi Pavel din Ploieşti (1881-1888). Între anii 1889-1892 este

student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În 1892 îşi susţine exa-menul de licenţă în filosofie cu lucrarea Critica apriorismului şi empirismului,aceasta fiind o dezvoltare a lucrării de an Critica apriorităţii. După absolvirea fa-cultăţii, P. P. Negulescu îşi continuă studiile în străinătate, la Berlin, Leipzig, şiParis, pe care, însă, în 1894, la propunerea lui T. Maiorescu, le întrerupe pen-tru a îmbrăţişa cariera universitară. Revine în ţară, fară să-şi fi dat doctoratulîn filosofie. Este numit conferenţiar la catedra de Istoria filosofiei moderne şiLogică de la Universitatea din Iaşi. După doi ani, în 1896, filosoful obţine princoncurs titlul de profesor titular. Începând cu 1 decembrie 1910, P.P. Negulescueste transferat la catedra de Istoria şi Enciclopedia filosofiei a Universităţii dinBucureşti, rămasă vacantă prin pensionarea, în 1909, a lui T. Maiorescu. Ca pro-fesor de istoria filosofiei, P.P. Negulescu i-a succedat lui T. Maiorescu, atât laIaşi, cât şi la Bucureşti. În tot acest timp, aureola magistrului avea să se pre-lungească şi prin ceea ce îi adăuga discipolul său.

P.P. Negulescu a desfăşurat o activitate intensă de popularizare a filo-sofiei în ţara noastră. Publică o serie întreagă de studii în presa vremii: Religiaşi arta (1894); Psihologia Cosmogoniilor (1895-1896); Filosofia în viaţa practică(1896); Lucruri vechi (1897-1898); Spiritualismul francez (1906); Rolul ideilor înprogresul social (1900); Henri de Saint-Simone (1925); Profesorul Maiorescu(1927); Ceva despre Socrate (1927); Ceva despre Maiorescu (1936); Ceva despreJunimea (1937). Dintre lucrări, amintim: Filosofia Renaşterii, 2 vol. (1910-1914);Reforma învăţământului (1922); Partidele politice (1926); Geneza formelor culturii(1934); Academia platonică din Florenţa (1936); Destinul omenirii, 4 vol. (1938-1944); Istoria filosofiei contemporane, 5 vol. (1941-1945); Filosofia Renaşterii, 3vol. (1945-1947). Postum: Pagini alese (1967); Problema cunoaşterii (1969);Destinul omenirii, vol 5 (1969); Istoria filosofiei moderne (1972); Problema onto-logică (1972); Problema cosmologică (1972); Lecţii de logică (2001).

Filosoful s-a manifestat şi ca om de stat cu vocaţia reformatorului în sfe-ra instituţiilor culturale (ministru al Instrucţiunii şi Cultelor între anii 1920-1921în guvernarea generalului Al. Averescu şi între anii 1926-1927, preşedinte al Ca-merei Deputaţilor).

În 1941 citeşte discursul de recepţie la Academia Română – Conflictulgeneraţiilor şi factorii progresului. „Din fericire, – nota filosoful – progresul mo-ral al omenirii are o temelie mai adâncă, pe care o constituie creşterea treptată,printr-un mecanism sufletesc de natură mai mult intelectuală, a simpatiei oame-nilor unii pentru alţii. Această creştere, care e un fenomen sufletesc natural, es-te în realitate principala cauză a evoluţiei sentimentelor omeneşti de la egoismla altruism”.

În lucrarea Geneza formelor culturii, gânditorul a stăruit asupra facto-rilor ce o generează menţionând, pe prim plan, sensibilitatea sau afectivitatea şiinteligenţa sau discernământul critic. Filosoful caută să stabilească dacă şi în cemăsură putem şti, de ce unii oameni devin filosofi iar alţii nu, şi de ce uniifilosofi ajung să înţeleagă lumea în unele chipuri, iar alţii în altele. Într-operioadă de criză, în care ideologia fascistă se impunea nu numai prin idei ci şiprin forţă, P. P. Negulescu s-a afirmat ca un apărător al umanismului şi raţio-nalismului. În numele unei ideologii fanatice, au avut de suferit oameni de marecultură ai ţării noastre. P. P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru au fost scoşi la„pensie” de guvernul legionar.

P. P. Negulescu rămâne în Istoria filosofiei româneşti ca unul dintre ceimai prolifici istorici ai filosofiei. În opinia lui „istoria filosofiei nu constă dintr-o expunere pură şi simplă a sistemelor filosofice din trecut. Se ştie că un nousistem filosofic se clădeşte pe ruinele celor care l-au precedat în timp. De aceeatrecutul e sfânt şi nu trebuie să-l atingem decât numai cu respect şirecunoştinţă.” Profesorul prefera prezentarea istorică, respingând expunereadogmatică. Prima ar fi mai obiectivă, mai largă, mai unitară, a doua subiectivăşi variabilă. În perioada regimului comunist, filosoful a avut de suferit „pentrucă a scris – nota C. Rădulescu-Motru – în Destinul omenirii adevăruri crude laadresa bolşevicilor, este evacuat din locuinţa sa, deposedat de întregul său avutşi silit să trăiască la Braşov”. Moare la vârsta de 79 de ani, în ziua de 30 sep-tembrie 1951, la Braşov. Este adus la Bucureşti şi înhumat în cavoul socrilor dincimitirul Bellu. Odată cu P.P. Negulescu dispărea acum mai bine de o jumătatede veac una dintre figurile proeminente ale gândirii filosofice româneşti. Inter-viul luat lui P.P. Negulescu de I. Biberi a fost publicat în volumul semnat de aces-ta cu titlul Lumea de mâine (Editura Forum, Bucureşti, 1945, pp. 59-69).

ADRIAN MICHIDUŢĂ

Expunerile scrise şi vorbite ale d-lui Pro-fesor P.P. Negulescu prezintă o desfă-şurare închegată, urmărită metodic şi

progresiv, din concluzie în concluzie, înspre înche-ierea generală. Nici o soluţie de continuitate, nici odeviere în acest mers al unei gândirii care se între-geşte pe măsură ce se dezvoltă. Intervin, desigur,punctări, vederi sintetice rezumative, popasuri, caremodifică ritmul expunerii, fără a-i ştirbi însă armo-nia şi linia generală de călăuzire.

Aceeaşi evoluţie neîntreruptă o oferă gândi-rea profesorului în devenirea ei. Tehnica intimă a expunerii, înfăţişează în ace-laşi timp un stil de viaţă. Continuitatea preocupărilor se menţine în lungul a cin-cizeci de ani de meditaţie. Progresiunea gândirii este condiţionată numai de con-strângerea impusă omului de a se exprima în succesia vremei. O operă, oricarear fi, nu se poate realiza decât progresiv. Dar în această realizare se pot deose-bi două structurii şi două feluri ale devenirii: modul frământat, vânzolit, prezen-tând hiatusuri, crize şi cotituri neprevăzute, şi modul clasic, armonios, presu-punând o evoluţie unitară, coherentă. Dl. P.P. Negulescu aparţine fără îndoialăacestei ultime structuri. Nimic aventuros, neprevăzut, în evoluţia d-sale. Dramacunoaşterii este numai interioară, nevădindu-se în afară. Între atitudinea filo-sofică şi ritmul gândirii de acum cincizeci de ani, exprimată în lucrarea Criticaapriorismului şi a empirismului şi ultimelor cărţi, există o legătură de neştirbităcontinuitate. Gânditorul apare matur, fixat pe o poziţie, încă de la începutul cari-erii lui filosofice. Lucrările care s-au adăugat unele după altele, numeroase şi ma-sive, nu au făcut decât să contureze o aceeaşi fizionomie, adâncindu-i configu-raţia esenţială.

Poziţia fundamentală, a orientării filosofiei prin cercetarea ştiinţifică semenţine, conducând la erudiţie, cercetare îndelungată şi răbdătoare, la parcur-gerea neobosită a tuturor orizonturilor cunoaşterii şi disciplinelor; mistuitoareanevoie a cunoaşterii îi alcătuieşte, acum ca şi atunci, pârghia susţinătoare a acti-vităţii; năzuinţa către cuprinderea întregului, prin mijlocirea faptelor bine sta-tornicite, alcătuieşte astfel un motiv central al unei activităţi de viaţă. Sectoarelecunoaşterii se înfăţişează variat; problemă cosmologică, problemă ontologică;univers, materie, om, societate, devenire; şi mai ales, pasiune pentru idei, pen-tru construcţie armonioasă, amănunţire a structurii marilor sisteme filosofice.De la cercetările de fizică atomică şi până la parcurgerea teoriilor cosmogonicesau ale sistemelor metafizice, să întinde puntea veşnicei strădanii a cunoaşterii.

În faţa marilor probleme, omul, aşa cum l-am cunoscut, cu viaţa lui indi-viduală, se şterge, tinde să dispară. Eul grav şi majuscul este absent. Gânditorulse refugiază în modestie. De bună seamă, nu se află în măsură de a cunoaşteadevărurile ultime, de a proclama şi chiar de a afirma, cu hotărâre. Se menţineîn relativ. Recunoaşte imperfecţia gândirii omeneşti şi a mijloacelor de examen.Cercetează, însă, şi năzuieşte către adevăr. Glasul gânditorului nu are rezonan-ţele certitudinii: omul e minat de îndoieli, deşi năzuieşte către culmi. Caută, cre-de, dar ştie să se şi îndoiască. Până la urmă însă, afirmă un ideal, care este înacelaşi timp un îndreptar.

A ajuns astfel la o înţelepciune supremă: aceea că oricare ar fi roadeleobţinute, menirea de cunoaştere a omului nu trebuie niciodată părăsită; că totul,munca şi viaţa, trebuie săvârşite şi trăite cu modestie, departe de zădărnicii şiambiţie.

La şaptezeci şi doi, Profesorul îşi continuă munca tăcută, aflată subdiriguirea aceloraşi principii teoretice şi subt lumina aceleiaşi etici. Din aceastăexperienţă de gândire, urmărită timp de jumătate de secol, Profesorul a desprinscâteva încheieri, pe care ne-am străduit să le consemnăm prin fixarea câtorvapoziţii centrale.

19

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Oconvorbire în şoaptă, calmă. Vocea profesorului vine parcă dedeparte, vătuită, surdă. Mă ascultă cu luare aminte, lasă opauză, apoi răspunde fără grabă. Conversaţia se urmează

aproape în surdină. La început, întâmpin rezistenţe. Profesorul nu acceptădecât cu greu să vorbească despre sine. Am sfârşit însă prin a-i obţine încre-derea.

Încăperea în care ne aflăm e vastă, depărtată de lume, deşi aproape decentrul capitalei; dar nici unul din zgomotele din afară nu pătrunde în salonulîmpodobit cu mobile vechi. E o casă care invită la reculegere, în trecut, în„orgiile tăcute ale gândirii”. Rareori am fost atât de cuprins de o atmosferă delinişte şi meditaţie, ca în această locuinţă. Veneam de afară, de la mişcare, agi-taţie şi zgomot şi am intrat în această oază de tăcere; invitând la evadare, lainactual şi ceea ce poate fi acelaşi lucru, dar subt o altă formă, la cufundareîn sine. Momentul era cu deosebire prielnic unor mărturii. Îmi formulez primaîntrebare. Profesorul mă priveşte absent. Îşi scoate o clipă ochelarii. Priveşteîn ceaţă, şi mai departe. Apoi, liniştit, egal, rosteşte surd.

ITINERAR SPIRITUAL.Mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre mine însumi. Mi-a rămas din

lecturile mele clasice, ca o regulă preţioasă de conduită, un sfat al unui vechiscriitor latin: minime de se loqui!

Domnule Profesor, nu este vorba de o concesie făcută unei curiozităţi pub-lice, unei indiscreţii fără justificare. Este, dacă îmi îngăduiţi, o invitaţie la un exa-men de conştiinţă filosofică. Faptul nu are nimic indiscret şi ostentativ. Ne putemîntreba: ce facem oare în cărţile pe care le scriem, decât să ne dezvăluim sufleteşte?Mărturia la care vă îndemn poate fi, şi sunt sigur că va fi, un prilej de verificare,de confruntări. Va fi o profesie de credinţă. De altminteri, literatura filosoficăstrăină cunoaşte întreprinderi similare, deşi mai întinse: acele „Sebstdarstellungen”publicate în Editura Felix Meiner şi săvârşite deopotrivă de filosofi şi de oamenide ştiinţă…

Dacă îmi îngăduiţi să vă fac o sugestie, v-aşi ruga să-mi vorbiţi despre ori-entările Dvs., de început, către cercetările filosofice.

Într-un articol pe care l-am publicat cu prilejul comemorării lui Maio-rescu, ca să arăt ce-i datoram, am povestit cum am ajuns să mă ocup de filosofie.Mă înscrisesem, în octombrie 1888, la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, castudent în matematici. Am urmat însă şi cursul lui Maiorescu, care se ocupa,anul acela, de filosofia franceză contemporană. Dar o lecţie magistrală asupraclasificării ştiinţelor, după Auguste Comte, m-a pus pe gânduri. Ca să mă lă-muresc asupra rostului diferitelor ştiinţe, am mai citit şi alte cărţi, şi am ajunspe neaşteptate la o concluzie care m-a silit să iau, nu fără părere de rău, un altdrum. Matematicile erau admirabile, când era vorba să dea explicărilor celorlalteştiinţe precizia cantitativă necesară, dar nu explicau ele însele nimic. Numai cuajutorul lor nu puteam ajunge să înţeleg lumea. Am cătat atunci o compensaţieîn studiul mai stăruitor al celorlalte ştiinţe, al astronomiei, al fizicei şi al chimieiîn deosebi. Dar m-am convins că ele nu-mi puteau da decât explicări parţiale, aleunor anumite categorii de fenomene ale naturii. O explicare integrală a lumii,ca un tot unitar, nu-mi putea da decât filosofia…

Şi aţi putut găsi o asemenea explicare?

Studenţii în filosofie, care nu se gândesc numai la diplomele de luatşi la situaţiile de câştigat, nu pot ajunge atât de uşor la universi-tate chiar la aşa ceva. Stăpâniţi de nevoi sufleteşti mai adânci, care

nu-şi pot găsi atât de lesne satisfacţia, ei sunt condamnaţi să rătăcească pe multedrumuri şi să bată la mai multe uşi. Căci filosofia n-a ajuns încă a se constituiîntr-un corp unitar de idei admise deopotrivă de toată lumea, ca ştiinţele pro-priu-zise. N-avem însă o filosofie, cum avem o astronomie, o fizică, o chimie, ciatâtea filosofii diferite, câţi cugetători s-au îndeletnicit cu problemele generaleale lumii şi ale vieţii, dezlegându-le cum au putut, adică în chipuri ce nu diferănumai unele de altele, ci se şi contrazic, destul de adesea… Aşa încât filosofianu poate fi studiată, ca ştiinţele propriu-zise, într-un manual unic… Cei ce vor s-o cunoască, aşa cum se înfăţişează de fapt, cu deconcertanta ei lipsă de unitate,sunt siliţi să se adreseze fiecărui filosof în parte şi să-i asculte părerile, ră-mânând fireşte liberi să creadă pe unii sau pe alţii – sau pe niciunul – dintr-înşii, după structura şi afinităţile lor sufleteşti.

Şi cum aţi ieşit din acest impas? M-am întrebat mai întâi dacă „filosofiile” ce-i ies înainte celui ce vrea să

studieze „filosofia” – căutând „fiecare” să-i atragă atenţia şi să-i fixeze alegereaprin criticile aspre pe care le aduce „celorlalte” – nu erau cumva simple jocuriale imaginaţiei celor ce le concepuseră. Jocuri menite poate mai mult să-i con-soleze că nu îşi puteau explica mai temeinic lumea şi viaţa, sau chiar numai să-i distreze… Nu cumva cei vechi aveau dreptate când dădeau sistemelor de ideide acest fel numele de „placita philosophorum”? Sau, varietatea lor avea unelecauze naturale, de care trebuia să-mi dau seamă, ca să pot înţelege mai binemecanismul cugetării filosofice şi, prin urmare, posibilităţile şi perspectivele eide a ajunge la adevăr?

Am simţit dar nevoia să înţeleg de ce „filosofiile” ce mă întâmpinau înpragul „filosofiei” erau aşa cum erau, ca necesităţile subiective, precum şi ceîmprejurări obiective le făcuseră să ia formele, atât de curioase uneori, sub caremi se înfăţişau. M-am desprins astfel să le caut explicarea cauzală, aşa cum fă-ceau, cu fenomenele naturii, ştiinţele prin care trecusem. Şi am ajuns să cred căele erau formele pe care, la anumiţi oameni, cu o anumită structură sufletească,şi în anumite împrejurări istorice, erau silite să le ia încercările de a înţelegelumea, erau adică nişte produse necesare ale minţii omeneşti vecinic chinuite de

nevoia de a-şi explica propria ei existenţă şi cadrul în care i se desfăşura acti-vitatea.

Deprinderea aceasta a dovedit apoi când am avut mai târziu, sarci-na să trec în revistă, ca profesor „filosofiile” ce reprezentau pen-tru studenţii mei „filosofia” pe care voiau s-o înveţe – o metodă.

O metodă care, după mărturisirile lor, le permite să înţeleagă aşa numitele „sis-teme” filosofice mai uşor şi mai bine decât o puteau face din rezumatele pureşi simple, pe cari le găseau în cărţile curente de „istoria filosofiei”. Acele măr-turisiri, care se prefăceau uneori în străduinţe, m-au îndemnat să dau la tiparcercetările mele de acest fel. Aşa au luat naştere cele două volume despre Filo-sofia Renaşterii care cuprindeau originile filosofiei moderne, şi care urmează săreapară acum, cu dezvoltări şi adăogiri, în trei volume. Aşa au luat naştere celepatru volume despre Filosofia contemporană precum şi un al cincilea care se aflăsub presă. În sfârşit justificarea metodei de care m-am servit în cercetările deacest fel, am încercat a o da, pe un plan speculativ mai înalt, într-o altă lucrarea mea – în Geneza formelor culturii – şi anume în prima ei parte, în care amexaminat mai amănunţit şi mai sistematic, factorii sub acţiunea şi prin colabo-rarea cărora au luat naştere, în evoluţia sufletească a omenirii, religia, arta,ştiinţa şi filosofia.

ORIENTĂRIMersul gândirii dv., astfel înfăţişat, nu vă exprimă însă integral. Nu v-aţi

ocupat numai cu istoria filosofiei. Aţi ţinut şi cursuri de enciclopedia filosofiei, decare s-a vorbit, fiindcă utilizau, larg, datele ştiinţelor pozitive în studiul problemelorfilosofice – al celei cosmologice şi al celei ontologice, mai ales. Această metodă afost criticată de unii cunoscători ai filosofiei din ţara noastră: ea a continuat totuşisă intereseze, cum o dovedea faptul că textul cursurilor Dvs., stenografiate şi dac-tilografiate, au fost căutate şi în afară de cercurile studenţilor. În ce mă priveşte,am regretat totdeauna că nu m-am aflat în posesia acestui curs.

Cum aţi ajuns la această integrare intimă a datelor ştiinţelor pozitive îngândirea Dvs. filosofică?

Necesitatea ca filosofia să ţină seamă de rezultatele ştiinţelor pozitivemi-a fost impusă de constatările pe cari le-am făcut studiind evoluţia vieţii suf-leteşti a omenirii, în cadrul general al căreia se situa, pentru mine, evoluţiacugetării filosofice, ca un caz special al ei. Conflictele ce apăreau, mai la fie- !

P.P. NEGULESCUÎN DIALOG CU ION BIBERI

P.P. Negulescu

20

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

care pas între religie şi filosofie, între religie şi ştiinţă, între ştiinţă şifilosofie, mi s-a părut că reclamau o explicare. Nu pot vorbi acum, se în-

ţelege, de toate conflictele de acest fel. Mă mărginesc să arunc o privire asupraacelora dintre ştiinţă şi filosofie, care s-au înmulţit, în chip turburător de la în-ceputul timpurilor moderne înainte. Ceea ce le-a caracterizat a fost faptul că eles-au rezolvat totdeauna în paguba filosofiei, ale cărei idei abstracte nu puteaurezista evidenţei faptelor concrete ale ştiinţei.

Aşa, bunăoară, vechea cosmologie aristotelică era încă în vigoare, laînceputul veacului al XVII-lea, la universităţile italiene. La cea din Padua osusţineau, nu fără talent, nu profesor vestit pe acea vreme, Cesare Cremonini.La aceeaşi universitate lucra însă şi Galilei, care susţinea noua concepţiei helio-centrică a lui Copernic. Conflictul între ei s-a propus pe tema compoziţiei şi aformei corpurilor cereşti. Cosmologia aristotelică stabilea o deosebire absolutăîntre lumea „de sus” şi cea „de jos”: între lumea „cerească” şi cea „pământeas-că”. Cea dintâi era perfectă, incoruptibilă şi eternă; cea de-a doua era imperfec-tă, supusă stricăciunii şi trecătoare. Corpurile ce alcătuiau lumea „de sus” eraucompuse dintr-o substanţă specială, superioară celor patru elemente – pămân-tul, apa, aerul şi focul – ce compunea lumea „de jos”. Ca atare corpurile cereştierau compuse dintr-o a „cincea esenţă” mai subtilă; mai luminoasă, mai caldădecât cel mai subtil, mai luminos şi mai cald din cele patru elemente – adicădecât focul – şi avea în acelaşi timp o formă desăvârşită – forma unor sfere per-fecte. Galilei însă construise primul telescop, încă rudimentar, întrucât nu măreadecât de treizeci de ori, căruia îi dase numele de „lunetă” fiindcă îi permisesesă observe întâi luna. Iar acest satelit al planetei noastre i se arătase ca fiindun corp solid, opac, lipsit de lumină şi căldură proprie, şi având o suprafaţăfoarte neregulată, cu munţi înalţi şi văi adânci, şi cu numeroase cratere vul-canice. Invitat să constate şi el acest fapt, utilizând luneta lui Galilei, Cremoninia refuzat de repetate ori, cu o îndărătnicie care nu făcea onoare iubirii lui deadevăr. De altfel, după cercetările lui Galilei, şi mai ales după acelea ale luiKepler, cosmologia aristotelică, întemeiată pe vechea concepţie geocentrică alumii, a fost părăsită cu desăvârşire, de cercurile filosofice, care au căutat să seacomodeze cu noua concepţie heliocentrică.

O VECHE DEZBATEREFaptul de a fi început cercetările dvs. cu studii matematice şi de a fi ur-

mărit oarecum paralel adâncirea problemelor filosofice şi a disciplinelor diferite aştiinţelor pozitive vă dă o poziţie privilegiată pentru a putea formula raportul din-tre cele două categorii de cercetări filosofice şi ştiinţifice. Problema acestor rapor-turi, amplu dezbătută, în lucrările filosofice, va primi deci o nouă precizare. Cumvedeţi, prin urmare, raportul dintre ştiinţe şi filosofie?

Pe planuri diferite de generalitate, ele urmăresc amândouă, unul şi ace-laşi scop: să explice lumea. Şi fiindcă lumea nu poate avea mai multe explicăridiferite şi contradictorii, explicările ştiinţeişi filosofiei trebuie să fie de acord. Altfel,riscă să fie considerate, fie unele, fiealtele, ca false. Ştiinţa şi filosofia nu trebu-ie dar să se opună una alteia, ci să cola-boreze la găsirea adevărului. Dacă, precumne arată evoluţia intelectuală a omenirii,ştiinţa poate, la rigoare, să caute expli-carea fenomenelor particulare ale naturii,fără să recurgă la ajutorul filosofiei, înschimb filosofia nu poate încerca, fără a seexpune la erori grave, să găsească expli-carea generală a lumii, lipsindu-se de cur-sul ştiinţei. Ceea ce nu înseamnă că filo-sofia nu poate fi, şi ea, de folos, ştiinţei.Într-adevăr, sub diferitele ei aspecte, îndiferitele ei categorii de cercetări, ştiinţaoperează cu o sumă de noţiuni generale,ca spaţiu şi timp, forţă şi mişcare, cauză şiefect, etc. – pe care le ia ca date fără a leexamina mai de aproape, aşa încât sensulşi valoarea lor rămân, propriu vorbind,necontrolate. Sarcina de a le examina îirevine filosofiei, care, cum ne-o arată isto-ria ei, n-a lipsit a o face. Pe de altă parte,explicările parţiale ale ştiinţei rămân izo-late: ele nu pot duce singure la o explicaregenerală a lumii. Rolul de a le pune în le-gătură unele cu altele şi de a le contopiîntr-o formulă unică îi revine de asemeneafilosofiei. De aceea, am considerat filosofia ca trebuind să fie o disciplină supe-rioară, menită să analizeze primele principii şi să sintetizeze ultimele concluziiale ştiinţei.

De unde rezultă, că în fiecare din momentele ce se succed în timp, aleevoluţiei generale a cugetării filosofice, explicarea unitară a lumii nu poate fidecât relativă. Relativă, se înţelege, la starea cercetărilor ştiinţei din momentelerespective. Filosofii care cred că au găsit cuvântul ultim al adevărului, şi că potformula prin urmare o explicare a lumii, la care să nu mai rămână nimic deadăogat sau de îndreptat în viitor, se expun să aibă, mai curând sau mai târziu,soarta lui Cremonini. Acest relativism mi-a atras din partea unora din cei ce seocupă la noi de filosofie, acuzarea de scepticism… dacă merită numele de scep-tic cel ce nu-şi închipuie că ar putea să impună omenirii de peste câteva sutesau chiar de peste câteva mii de ani modul cum îşi explică el, astăzi, lumea, atun-ci primesc cu umilinţă să fie considerat şi eu, cu relativismul meu, ca sceptic.

LIBERTATEA, CONDIŢIE A PROPĂşIRII SOCIALEDomnule Profesor, volumele pe care le-aţi consacrat destinului omenirii,

arată integrarea organică a acestor preocupări sociale în cercetările Dvs. de ordinfilosofic şi ştiinţific. Timpul nu ne îngăduie o amănunţire a filiaţiei care v-a con-dus de la aceste din urmă discipline la problemele de ordin social. Poate că veţiavea altă dată răgaz de a formula această derivaţie. Pentru un moment, să nemenţinem, dacă vreţi, la orientările pe care credeţi că le va lua lumea în pragulepocii noastre, de frământări şi prefaceri. Cum vedeţi, prin urmare, structura lumiide mâine?

Spre a face profeţii e nevoie de o încredere în sine şi de o îndrăznealăcare îmi lipsesc. De altfel, întrebarea Dvs. nu e destul de precisă. Dacă prin „lu-

mea de mâine” înţelegeţi lumea de mai târziu, lumea viitoare în general, nu v-aş putea da, în această scurtă convorbire, nici un răspuns. Am semnalat la sfâr-şitul volumului al IV-lea al lucrării mele Destinul omenirii numeroasele problemeprealabile ce se ridică în faţa încercării de a prevedea formele pe care le va luaviaţa omenească individuală şi colectivă, în viitor. Răbdarea Dvs. nu va fi supusăla o prea lungă aşteptare. Cu toată greutatea împrejurărilor, volumul s-a tipărit.Dacă însă luaţi cuvântul „mâine” în înţelesul lui strict etimologic, dacă e vorbaadică numai de schimbările ce vor urma, în structura politică şi socială apopoarelor, atunci când se va sfârşi războiului actual, putem încerca să ni leînchipuim, întemeindu-ne pe experienţele făcute în cursul acestui război şi maiales pe mecanismul sufletesc prin care se produc de obicei schimbările de acestfel.

Un fapt ce nu se poate pune la îndoială este că omenirea a suferit,în cursul războiului actual, mai mult decât oricând până acum, înrăzboaiele, în revoluţiile, în cataclismele fizice, care au bântuit-o

în trecut. Niciunul din cele cinci continente, nici chiar insulele din diferitele mărişi oceane, n-au rămas neatinse. În Europa mai ales, nenumărate oraşe au fostruinate şi imense teritorii devastate. Asemenea suferinţe nu pot să rămână fărănici o urmare. Ele vor dezlănţui cu siguranţă, cu o intensitate nemaivăzută pânăacum, mecanismul sufletesc la care am făcut aluzie – mecanismul care produceschimbările formelor de viaţă ale omenirii.

În adevăr, punctul de plecare al acestui mecanism îl constituiesc totdeau-na stările afective penibile, care trezesc dorinţa unor schimbări, ce se arată nece-sare. Un proverb popular zice că omul, nici chiar când doarme, nu se întoarcepe altă parte, decât numai dacă cea pe care apucase să se culce începe să-l su-pere. În general însă, dorinţa schimbării, când se produce, pune în mişcare ima-ginaţia oamenilor şi îi face să-şi reprezinte forme de viaţă nouă, pe care le pre-supun ca trebuind să fie mai bune decât cele ce îi fac să sufere. Intervine apoidiscernământul critic al raţiunii, care examinează acele forme nouă, spre a ledetermina valoarea, iar aprobarea ei duce la hotărârea de a le realiza şidezlănţuieşte acţiunea, care ia după împrejurări, calea reformelor paşnice sau,când se loveşte de piedici, calea mişcărilor violente.

La ambele cazuri, valoarea definitivă a schimbărilor realizate rămâne săle hotărască experienţa. Nu arareori, schimbări ce păreau admisibile în teorie s-audovedit pline de neajunsuri în practică. Ceea ce însemnează dacă în schimbărileformelor de viaţă ale omenirii, primul cuvânt îl are suferinţa, ultimul cuvânt îl areexperienţa.

Iată, redus la cea mai simplă expresie, mecanismul de care e vorba. Con-diţia de căpetenie a eficacităţii şi utilităţii lui este libertatea. Numai ea singurăîi poate permite, mai întâi să rămână pe căile legale şi să ducă la reformepaşnice, realizate prin bună înţelegere, cu consimţământul tuturor. Când este

împiedicat, mecanismul dezlănţuitduce la mişcări violente, ale cărorexcese, depăşind scopul urmărit,fac mai mult rău decât bine. Nu-mai libertatea criticei apoi – pebaza indicaţiilor experienţei – poa-te permite să se aducă reformelorrealizate corecţiunile necesare,spre a le face mai utile. Aceastălibertate însă, atât de preţioasă,fiindcă e atât de necesară progre-sului, n-o îngăduiesc popoarelor re-gimurilor dictatoriale, oricare ar finumele pe care le poartă şi for-mele sub care se înfăţişează. Iarconcluzia la care ajungem este căcea dintâi schimbare ce se va pro-duce, după războiul actual, va fi,după toate probabilităţile, dispa-riţia regimurilor de acest fel, nuprin hotărârile unei conferinţe in-ternaţionale, ci ca o urmare fatalăa nevoilor sufleteşti ale popoarelorce au suferit atât de mult din ca-uza lor.

Problema de căpetenie cese va pune, apoi, va fi acea a orga-nizării libertăţii redobândite, aşaîncât să nu pună în primejdie or-dinea, fără de care viaţa în comun

a oamenilor nu poate să nu sufere, iar forma pe care o va lua acea organizarenu va putea fi decât aceea a echilibrului social. Când libertatea nu poate săînsemneze dreptul, pentru una sau alta din clasele sociale de a-şi impune, în modexclusiv, interesele folosindu-se de puterea pe care i-ar da-o fie o situaţie mate-rială privilegiată, fie un număr covârşitor. Echilibrul social singur va putea per-mite ca interesele tuturor claselor fără deosebire, să fie satisfăcute, în proporţiijuste şi legitime, sau încât nici una din ele să nu rămână în suferinţă. Cât despreformele particulare pe care le va lua echilibrul social, la diferitele popoare, elenu vor putea fi hotărâte decât de condiţiile lor naturale de existenţă, potrivit curegiunile în care trăim şi potrivit cu tradiţiile lor, care nu se pot schimba fărănici un risc, decât numai treptat. La mai multe amănunte nu ne putem coborî,în aceste privinţe, fără a ne expune la anticipări nesigure care să fie dezminţite,ulterior, de desfăşurarea reală a lucrurilor.

(Seninătatea pe care am trăit-o în salonul împodobit cu mobile vechi, măurmăreşte îndelung, pe străzile reci. Îmi stăruie mereu în auz vocea înceată,depănând cuvintele egal. Încerc o suferinţă, gândindu-mă la cărţile profesorului,răvăşite de prăbuşirile războiului, la orânduirea metodică a notelor, rod al atâtorlecturi urmărite în lungul deceniilor şi care au fost răscolite. Dar ce impresie ciu-dată. Aşezam cu greutate pe profesor în mijlocul unei biblioteci; seninătatea,înţelepciunea, în sens antic, pe care mi-o impusese prezenţa sa, nu erau legate decărţi, ci de o meditaţie îndelungată, solitară, într-o locuinţă în care zgomotele dinafară nu pătrund, în care paşii se asurzesc în covoare, iar vocea se scoboară laşoaptă).

11 Februarie 1945Fragment din vol. Filosofia în viaţa practică de P.P.Negulescu,

în lucru la Editura EuroPress Group

!

21

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Expoziţia Pictorul şi modelul,deschisă cu puţin timp în urmă la gale-ria Veroniki Art, Fundaţia EuropeanăDrăgan din Bucureşti, a oferit publiculuişi specialiştilor o nouă întâlnire cu pres-tigioasa artă a pictorului Ion Stendl, deastă dată, cu noi cicluri de lucrări, pic-tură, colaje şi carte-obiect, sub semnulpostmodernismului. Expoziţia a incitatinteresul nu doar pentru libertatea atitu-dinii faţă de convenţiile tradiţionale alepicturii ci, îndeosebi, pentru noutateaproblemelor plastice, de conţinut şi deviziune, îndrăzneţ puse şi complex rezol-vate de Stendl în formula postmo-dernismului.

Prezent, îndeobşte, în lumea arhi-tecturii sau în creaţia a nume-roşi plasticieni, cu predilecţie

buni desenatori, postmodernismul, pus în ecu-aţie în anii ‘80 ai secolului XX, s-a impus cao seducătoare reţetă stilistică şi a rămas încăo provocare, un viu subiect de dezbatere este-tică a contemporanilor noştri. Potrivit reţeteiacestuia, opere celebre sunt citate de artiştiîn imagini actuale, fragmente folosite în sen-suri figurate permit trecerea de la o morfolo-gie la alta. Inserate în lucrări de ultimă oră,detalii faimoase sunt asimilate eterogen com-poziţiilor insolite. „Jocul”, amestecul ideilor şi schimbările coerenţei metaforicecreează mobilitatea de la un cadru la altul. Deşi soluţia există, abordarea eifrecventă în pictură este limitată de faptul că presupune impecabila cunoaşterea meseriei. De multe ori formula morfologică a postmodernismului a înregistrateşecuri fiind utilizată mai degrabă ca o sumă de preocupări meşteşugăreşti de-cât ca o cale deschisă spiritului creator autentic. Mai mult, abordarea postmo-dernistă impune dificultăţi nu numai în zona limbajului, prin stăpînirea indis-cutabilă a modalităţilor tehnice, ci mai ales în aflarea acordului subiectivităţiiartistului contemporan cu rigorile academice ale formei, construcţiei şi spaţiu-lui plastic. Datorită reînvierii interesului pentru formula integrării în imagineamodernă a elementelor eclectice, a soluţiilor academice ale noului clasicism,abordarea actului creator este împiedicat în afirmarea propriei trăiri afective.În mod normal, cînd emoţia şi starea sunt supuse disciplinei rigide, ele pierdcapacitatea tensiunii emoţionale.

Etapa actuală a artei lui Ion Stendl aduce o optică nouă tocmai acestuipunct al interferenţelor. Postmodernismul îl preocupă de mai multă vreme peStendl. Favorizarea eclectismului, precum şi dezinvoltura cuplării contextelorcontradictorii au cunoscut soluţii de continuă împrospătare în creaţia pictoru-lui. Abordarea postmodernismului a constituit pentru Stendl un pasaj de cer-cetare şi formulare morfologică inedită, ideea de „joc”, caracteristică formulei,fiind constant circumscrisă controlului conexiunii ideilor. Nonconformismul ar-tei lui Ion Stendl bazat pe sur-priză datorită spiritului inova-tor şi curajului detronării gra-niţelor rigide dintre arte, afir-marea cu fantezie artistică aspiritului contradictoriu aufost modul său de comunicareconstant în ultima vreme.Concepte şi soluţii plastice ori-ginale, reprezentative pentrurelaţia dintre modern şi tra-diţie, au făcut demonstraţiamăiestriei artistice şi a perfor-manţei profesionale ale pic-torului şi profesorului IonStendl. Deloc prins în capca-nele reţetei, postmodernismullui Ion Stendl se afirmă azi caun instrument inventiv al cup-lării timpilor istorici şi muze-istici, al secvenţelor afective,stărilor emoţionale trăite îndiapazon cultural. Sub contro-lul ştiinţei imaginii, Stendlreglează transferuri din tem-poral în atemporal, din tempo-ralul istoric al Antichităţii gre-

ceşti sau al Renaşterii toscane în atemporalul stărilorşi trăirilor umane. Graţiile ori Zefirul din operele luiBotticelli pot pătrunde cu firesc printre personajele sausituaţiile timpului nostru. În fond, operele muzeale trăi-esc ca atare în memoria noastră afectivă, în visul nos-tru despre frumos. Melancolia artistului, sentimentulsău de visare către orizonturi depărtate, primeşte ecouexpresiv în dubleta ponderabil-imponderabil, nud femi-nin – templu antic. Formele comunică în osmoză emo-ţională. Amestecul imprevizibil al epocilor şi stilurilor,suprapuse prezentului, se efectuează într-un mod în ca-re realitatea şi legenda se împletesc firesc şi dau aurăpoetică formelor. Vizualul estetic este manipulat pe căiextra-estetice. Psihologic, Stendl atinge matrici ascunseale sensibilului, declanşează mecanisme secrete ale sub-conştientului nostru, cu neaşteptate efecte emoţionale

şi culturale. Invitaţia la reflecţie poetică este inevitabilă în faţa rebusului cul-tural al semanticii şi simbolicii sentimentale. Plăcerea optică şi admiraţia seproduc pe măsura descifrării codului intelectual şi afectiv al imaginii. Pictorulşi modelul se constituie în duplicitatea estetică obiectiv-subiectiv, a vizibilului şiinvizibilului, a realităţii şi visului. Prezentul trăit în forme pasionale sau în re-verie se traduce în transfigurarea artistică a ansamblului. Erotica este infuzatăde liric. Nudul feminin sau muza poetului primeşte valenţe ancestrale ale seduc-ţiei şi senzualităţii, trimite la sacralitatea şi antropocentrismul capodoperelorsculptorilor greci.

Stendl ştie să pună de acord modalităţile plastice ale secolului XXcu stilurile tradiţionale, în special clasicismul. Conţinutul postmo-dernist al lucrărilor poartă amprenta culturală a evocării vechilor

civilizaţii spirituale. Cora antică este alăturată siluetei contemporane. Literatu-ra scrisorilor florentine înconjoară statuia greacă a Afroditei. Minotaurul cre-tan se mistifică în antropomorfie actuală. Fragmente ale operelor lui Fidias şiale italienilor din Quattrocento sunt armonic acordate plastic cu prezentul şi cutrăirea noastră. Citatele muzeale sunt integrate în câmpul plastic al compoziţieilibere, ignorând rigiditatea. Tonul grav al conţinutului este absorbit în joculsenin al formelor, libere de corsetul circumscris tradiţiei.

Spaţiul plastic, mani-festat ca expresie anonconformismului,

primeşte soluţii inedite cu fiecarelucrare. Stiinţa compoziţiei estedemonstraţia măiestriei şi fante-ziei creatoare a pictorului. Dezin-voltura savantului a cărui ştiinţăcertifică siguranţa gestului facemărturia experienţei artistice îndurată. Dialogul semantic seschimbă firesc. Stendl trece de laseveritatea construcţiei formei(imaginea statuară a ecvestrei ro-mane) la libera ei distrugere încăutarea expresivităţii vii (caval-cada trupurilor căzute). Dis-punerea scenografică a acestorase înscrie în câmpul compoziţio-nal deschis, fără limita cadrului.Perspectivele moderne convieţui-esc cu rigorile perspectivei clasi-ce europene şi orientale.

(continuare în pag. 25)

ADRIANA BOTEZ-CRAINICIon Stendl. Valenţe alePostmodernismului

22

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

ION LAZUFragmente de jurnal

17 aprilie ’88. Duminică, frig, continuălapoviţa. Îi aşteptăm la prînz pe alde Alexandru.Aseară am fost toţi la filmul Moromeţii, salaUnion, goală de altfel. Foarte impresionaţi de pu-ternica realizare artistică, scenariul şi regia StereGulea. Îţi face plăcere să stărui cu gîndul asupraacestei ecranizări remarcabile, totul în semiobscu-ritate, în zori sau seara tîrziu; în prim plan: mi-zeria, munca abrutizantă, somnul fără odihnă,foamea, resentimentele – toate astea ca personajeprincipale. Vrajba dintre cele două rînduri de co-pii; antologică izbucnirea lui Ilie, după ce-lciomăgeşte pe Paraschiv: Nenorocitule, sălbaticulela minte, bolnavule după avere! Un film ce nu-ţiiese din minte. Încă o dată bravo şi bietului MarinPreda, cel care voia să înveţe, ca să scape de aceaviaţă apăsătoare, deloc idilică, rea, dură.

22 apr. Ce-ar fi să încropesc un Jurnal dincîteva campanii? Cea din ’83 s-a concretizat deja înnoul meu roman cu ţărani, pe care caius nu-l vaciti. Ce păcat! Reiau cu vii satisfacţii Drama lavînătoare de Cehov, text foarte subtil, explicabilăşi reuşita cinematografică a lui Loteanu. Lidia pre-ia ideea cu Litera, se va ocupa deadunarea poeziilor ei într-un dosar,asta după ce s-o întoarce din America.

24 apr. Nichita, către D. Ale-xandru, de faţă cu Mircea şi Agopian:„Spune-le ăstora că am fost şi noitineri şi frumoşi şi că ne iubeau femei-le!” Îşi aminteşte cum a plîns la înmo-rmîntarea lui N.S.

15 mai. Pe 14, căci pe 13 m-amluat cu cititul şi am uitat, i-am dattelefon de felicitare lui Mircea Cio-banu. După primele cuvinte, mă între-abă: - Ce faci, scrii? Scriu, ce să fac! –Hai să scoatem şi o carte de poezii. –O scoatem, de ce nu? răspund, în-viorat de-o asemenea ofertă. Şi m-amgîndit să iau versurile de la Albatros.Dar cel mai bine ar fi, zice Lidia, săte apuci de scris noi poezii!

Îmi răspunde Radu Mareş dela Cluj, mulţumindu-mi pentru carte şiscrisoare. Îl ghicesc foarte nervos, cri-spat, descurajat, foarte departe deechilibrul şi de cuminţenia mea ap-roape prostească. Poate că ele mi s-audat, dar dacă ar fi să o pot face, le-aşalege încă odată, tot pe ele.

30 mai. După program, directla editura Cartea Românească şi dinaproape în aproape (căci Mircealipseşte) aflu că am de ridicat mulţibani pe Capcana... şi că sunt căutat cuei din decembrie-ianuarie. Aranjez să mi-i trimităpoştal la Bocşa Montană, pe 15 iunie. Trec pe lalibrăria lor şi constat că volumul meu s-a epuizat!Cumpăr Sorin Titel şi Florea Miu.

17 iulie. Vorbesc cu Caius să le fac o vizită:pe la 10:30 ies în oraş, caut o sticlă de şampanie,bat tot centrul, degeaba! O întreb pe-o vînzătoare:- De unde pot găsi o şampanie? - Am vrea să ştimşi noi. - De ce, au început să cumpere băuturi şifemeile? - Da, dacă bărbaţii nu se mai descurcă…- Deci să nu mă simt umilit dacă mă duc în vizităfără… - Să nu… şi să mîncaţi şi să beţi de la ei,dacă au…

Îi spun astea lui Caius. - Vezi, viaţa s-a sim-plificat, nici nu mai umbli după cadouri, se ştie cănu găseşti… Bem cîte o bere, mă întreabă ce scriu.Zic: - Aştept să mi se impună o temă. Nu-mi placesă pîndesc ideile, să le vînez. El: - Pînă la urmă totasta faci. - Da, dar numai după ce mi s-a impustema, singură; şi pînda este numai în legătură cuea. Îi spun că o posibilă temă ar fi colegul G., ompieziş, însă foarte capabil şi care, cu eforturi dis-

proporţionate, are rezultate mai bune decît prote-jaţii momentului.

16 aug. Vis. Dan Laurenţiu, conferenţiindîn versuri, şi eu, din sală îi completam primastrofă, neterminată. Mă uitam în sala de scriitori,vedeam un şir de ochi albaştri sau verzi; mă stre-curam printre ei spre ieşire. Voi încă nu ştiţi cepot, le spuneam din priviri acestor confraţi care încontinuare mă ignoră.

21 sept. O singură brînduşă de toamnă,mov, în lumina oblică. Alte note pentru An-drei:Vrăbiuţele în zori. Fluturele în zbor.

Există, da! şi ghiocei de toamnă, i-amvăzut azi pe Faţa Mare. Şi mai încolo, brînduşereci.

Sunt ca fructele pomului, ca roadele pă-mîntului – cărţile; nu sunt bune sau rele, cum sesperie autorul, cum îl cîrtesc amicii – sunt cărţidiferite între ele, cum de la un an la altul şi de lao creangă la alta roadele sunt mai mănoase saumai pipernicite, mai aromate sau mai fade, dar totcu gust de pămînt şi de veşnicie, tot plozi aivremii şi ai sufletului-matrice.

3 noembrie. Eugen Ionescu nu poate trecepeste faptul că vorbele nu ne exprimă întocmai, căexistă o pierdere în acest transfer. Bine, aşa o fi,dar ce-i de făcut? Nimic. Şi atunci, să plîngem lanesfîrşit pe această temă? Nu-i mai bine să trecemmai departe şi să ne vedem de-ale vieţii? Nu, ziceE.I., cu obstinaţie. El rămîne la această temă. Şiiată-l luînd premiul Nobel. Din cauză că s-a încă-păţînat într-o problemă insolubilă, considerată ast-fel de toată lumea.

TS Eliot: „Toate acestea le-am văzut într-o

rază de soare.”

1 dec. Urc la Ghede, îl găsesc la birou, beaceai dintr-o ulcică de lut şi rupe dintr-un coltucuscat. Roşu la faţă, tras. Îi pun dosarul pe masă.Ce e ăsta? Cartea mea de povestiri. Ce mi-o daimie? La mine se vine cu asta? Dă-i-o lui Zarafu,prinde-l, că e pe sală. De ce vă ţineţi cu manu-scrisele după mine? Îl privesc, mîhnit. M-au datafară, de pe 10 nov., sunt în spital, am venit sălichidez dulapurile. Iar eu ce să zic? Tac mîlc, în-grozit nu de gafa mea, căci de unde aveam să ştiu?ci de ce-au putut să-i facă, asemenea GabrieleiNegreanu. Şi nici măcar nu suntem singuri, e înbirou o matracucă, deci îl rog să vină 2 minuteafară, dar spune că nu are timp, sănătoşi să fimşi o să mai vorbim.

2 februarie 1989, joi, zi ca de primăvară.Dau o fugă pe la Casa Scînteii şi, îndemnat deFlorentin P. mă prezint la directorul Chiriacescu,însă fără vreun rezultat anume; trec şi pe la Cis-

maş, vine pe 1 martie. La ieşire, Ghede, căruia îispun ce cred despre incident. În staţie mă abor-dează o fostă colegă de la financiar, (sora lui Mir-cea Cojocaru?) care îmi spune că Gh. Purcărescuse interesează de mine, mi-a scris la Întreprinderecă a citit ceva despre el în cartea mea. Mă arătfoarte bucuros că acest brav bătrîn, la 90 de aniai lui încă se mai arată generos. Bucurie adevă-rată, moment emoţionant în viaţa mea, îi spunasta Lidiei, acasă.

4 febr. Încă sub puternica impresie a viziteifăcute aseară la compozitorul Ion Dumitrescu, înstrada Dim. Brîndză, peste drum de Grădina bo-tanică. Dus acolo de Edy, care a locuit gard îngard cu maestrul şi se cunoaşte cu fiica acestuia,Ilinca. Ne întîmpină la uşă un om de peste 70 deani, cu tichie neagră în cap, însă foarte jovial,amabil, cu privire vie şi zîmbet cuceritor, de ombun. Imediat ne conduce în biroul lui de lucru – omasă de mijloc, cu fotoliu, şi altele două la colţurişi în rest, o încăpere zidită de cărţi. Intră imediatîn subiect, „ca să avem o platformă de discuţie” şiîmi povesteşte de la Chilii, casa părintească fiindchiar cea de la răscruce – şi toate terenurile dinpreajmă erau ale lor. Că în 1986 fiica lui Ilinca i-a dat un articol din Almanahul Flacăra, cel redac-tat de Mihai Stănescu… şi reieşea că eu am scosun album cu pietrele de pe Gresarea, album pecare începe să-l caute prin toţi cei care-l servesc;în fine, tot Ilinca l-a găsit în staţiune la Buşteni-Sinaia şi i-a comunicat vestea la telefon.

Albumul l-a încîntat, mă laudă pentru textşi pentru imagini, îi spun că am avut şi cîtevaexpoziţii prin ţară, inclusiv în Luxemburg, cu careocazii prezentam şi imagini cu „oameni pe care i-am întîlnit”. Se apucă să ne citească din „File de

calendar”, cîteva pagini, ca să sefacă mai bine înţeles, o tabletă încare, la 73 de ani (pe 20 mai) îşiface un autoportret, altă secvenţăcu iubirea lui pentru flori şi apoichiar paginile despre trovanţi, des-pre comuna natală Oteşani, despreV.G. Paleologu care venise de laCraiova cu un greder să încarcetrovanţii adunaţi în copilărie de elşi ciracii săi, cu roabele, la viiturileGresarei. Însă V.G.P. a murit în cu-rînd, nu se mai ştie ce-au devenitpietrele luate de el.

5 februarie. Pe la 17 plecămla Sonata Kreutzer, după Tolstoi.Discuţii în tren, despre divorţuri.Apoi unul dintre pasageri îşi po-vesteşte viaţa de burlac desfrînat– vezi chiar viaţa lui Tolstoi tî-nărul, – căsătoria din atracţie sen-zuală şi eşecul: plictisul, ura, apoiapare un muzicant şi gelozia, cri-ma. Tolstoi nu se sinchiseşte, nuare nici o reţinere să intre în plinîn viaţa sa privată, incidentul cuSofia şi muzicantul ei cu care fă-cea plimbări cu sania. În carte serăzbună pe ea ucigînd-o. Sce-nariştii bagă toată tinereţea desfrî-nată a ofiţerului Tolstoi, inclusivamănuntul că i-a dat soţiei să ci-tească jurnalul acelor vremuri de-ocheate, ceea ce pe ea a oripilat-o.Din cauza distanţării în timp, îmi

sunt mai clare amănuntele din Jurnal şi mai puţincele din romanul în chestiune. Un film de zilemari. Scrisă pe la 70 de ani, cartea e tendenţioasă,tezistă, moralizatoare, scriitorul se răfuieşte cumuzica, dar observaţiile de viaţă sunt notate frust,cu toată cruzimea. În film, insul îşi spune păsul,cîţiva, aflînd că a ucis, dau bir cu fugiţii şi desi-gur că nu-l mai ascultă pînă la capăt decît un omcu figura lui Tolstoi, cînd era mai tînăr. Foartebine gîndit, foarte bine filmat, foarte bine regizatşi vizionat de noi în condiţii civilizate, printrespectatori veniţi special tocmai la cinemaFloreasca, să vadă acest film. Ne vedem la ieşirecu Grişa Gherghei pe post de director, mutat decîteva luni acolo. A făcut în vara asta o excursieîn Grecia, Egipt şi desigur Israel.

În curs de apariţie la Editura IDEEA EUROPEANĂ

23

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

ALEXANDRU CHIRA a absolvit în 1972 Institutul de ArtePlastice „Nicolae Grigorescu”, Secţia Pictură, din Bucureşti,după ce a urmat 2 ani cursurile Institutului de Arte Plastice„Ion Andreescu” din Cluj. Este doctor din 2001 în arte vizuale,cu lucarea Despre proiect şi utopie în artă – Demersautopoietic; conferenţiar universitar la Catedra de Pictură aFacultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale deArte Bucureşti, unde între 2000-2004 a fost şeful Catedrei dePictură; membru, de asemenea, în Consiliul de conducere alFilialei de Pictură Bucureşti a Uniunii Artiştilor Plastici dinRomânia şi Preşedinte din 1999 al Fundaţiei Culturale ALCHI-RA. Ultima expoziţie personală a avut-o în 1998, dar expoziţiide grup a avut aproape în fiecare an de la terminarea studi-ilor, (1972) cea din urmă fiind realizată în 2006. În 1994 aînceput Lucrarea de artă monumentală De-semne spre cer, pen-tru ploaie şi curcubeu - Ansamblul monumental de la Tăuşeni– Cluj. În 2004 şi-a întrerupt demersul din lipsă de fonduri. Aexpus de-a rândul anilor în aproape toată ţara, dar şi înEuropa (Franţa, Germania, Spania, Austria, Slovacia etc.),Asia (Tokyo, Japonia), America de Nord (New York), Americade sud (Brazilia). A participat la numeroase simpozioane inter-naţionale, a coordonat în ţară proiecte expoziţionale cu partici-parea a sute de artişti plastici contemporani şi a iniţiat şiorganizat două simpozioane naţionale: Postmodernismul şi civi-lizaţia rurală (Tăuşeni jud. Cluj 1996) şi Proiect şi Utopie înArtă – din deal în deal până la Viena (Tăuşeni şi Cluj-Napoca2006). A primit numeroase premii din partea UAP, premiulAcademiei Romane în 1996 şi Ordinul Meritul Cultural în Gradde Comandor în 2004, acordat de Preşedinţia României. A pub-licat, până acum, peste 90 de articole, eseuri şi studii de spe-cialitate.Dar pe Alexandru Chira nu atât expoziţiile personale sau degrup, titlurile onorifice sau doctoratele cerute acum de exi-genţele academice ori ministeriale, cred eu, îl fac deosesbit, cidemersul său de a creea un sistem în artă şi a de împlini outopie.

Am început facultatea la Cluj. După aldoilea an, prin `68, m-am transferat laBucureşti. Pe vremea aceea un trans-

fer era ca şi cum ai fi vrut să pleci din ţară. Regretaţi că aţi rămas în Bucureşti?Era şi este vorba de răul necesar. Când am

plecat din Cluj, uram Bucureştiul. Veneam de la ri-goarea, într-o oarecare măsură, artificială a şcoliiaustro-ungare în Levant, la boemia maximă. Numaică m-au ajutat acei doi ani de la Cluj să echilibrezlibertatea de care se bucurau cei de aici cu rigoareade fond de-acasă.

Cam în acest fel a început dialogul cu Alexan-dru Chira, după ce m-am familiarizat cu atelierulartistului din strada Emil Pangrati şi am schimbatcăteva informaţii off the record.

Am să trec peste data naşterii.29 octombrie 1947.Aşa este din păcate. Acum „două secole”,

într-un cătun. Deşi ţăranii de-acolo nu sunt familia-rizaţi cu acest termen.

Tăuşeni, judeţul Cluj.Ei îi zic sat, nici măcar sătuc. În copilărie mi

se părea extrem de activ. Şi părinţii, proprietari detractoare americane şi batoze. Tatăl meu avea anga-jaţi pe o mare rază a raionului Gherla. Începeatreieratul din iunie şi până la Crăciun îl termina. Seproducea un fel de nomadism tehnologic. Ca apogeual ciclurilor şi muncilor agreste, pentru mine în spe-cial, dar şi pentru ţăranii şi copiii din sat, practicatreieratului avea conotaţii ritualice, spectacular festi-ve.

Ştiu că aţi primit o educaţie foarte riguroasă.Tatăl dumneavoastră era om cu carte?

Complementar acestui statut social, aş spunecă a fost mai mult decât atât. A fost, predominantpe vremea aceea, ceea ce astăzi se cheamă un auto-didact. Am avut o copilărie marcată de o instrucţieextrem de severă, să-i spunem austriacă. În pofidarigorii disciplinare, de mic am încercat să transformaceastă exigenţă în acte de creaţie. Şi tot de atunciam început să inventez tot felul de mecanisme uto-pice. Pot să spun, nu că am inventat roata, dar căam inventat trotineta şi mersul în echilibru pe douăroţi. Eu nu văzusem trotinetă până atunci. Sigur,târziu, când eram deja bătrân, în clasa a V-a, amajuns la oraş şi am realizat că muncisem degeaba.Am văzut trotinete făcute de fabrică, vopsite frumos.Sigur şi eu le vopseam. Pentru că în fiecare iarnăspre primăvara făceam reparaţii capitale şi pătrun-deam şi eu în intestinele tractorului şi-mi procuramde la tata tot felul de vopsele. Mecanismul roşu virilera tractorul şi cel feminin era batoza. Ea era verde,vegetală. Complementaritate pe care am exploatat-o

în conceptele mele, ulterior. Tractorul şi batoza aupătruns profund în mitologia mea personală, artis-tică. Mi-am construit şi un automobil, folosind camodel, duba securităţii, care ne dădea ciclic fioricând intra în sat să-i ridice pe cei care se pocăiseră.Mi-am construit şi avion, deşi nu văzusem încă deaproape, la sol, niciodată, unul. Le-am folosit însă camodel pe cele care zburau la joasă înălţime, pe dea-supra satului şi chiar pe deasupra curţii noastre. Le-am pândit cu disperare şi le-am reinventat, fără sămai apuc să zbor, prăbuşindu-mă la doar câţiva cen-timetri. După ce am terminat cu aceste invenţii ampărăsit satul.

La ce vârstă?La nouă ani. Am plecat la oraş, la şcoală, du-

pă primele patru clase primare de la Tăuşeni. La internat?

La internat am stat în general. Daraveam şi un frate care locuia în Cluj.Fratele mai mare. Şaisprezece ani

diferenţă. Deşi elev la liceul de artă din Cluj, cea maiimportantă experinţă ca intern am avut-o (timp depatru, cinci ani) la internatul şcolii de surdo-muţi,unde am fost cazat.

N-am spus totul despre tatăl dumneavoastrăsau oricum nu destul.

Tata s-a născut acum două secole, la propriuvorbind, în 1897. Cu 50 de ani înaintea mea şi eu n-am fost ultimul copil. Nu s-a însurat decât după ce aavut primul tractor şi prima batoză din zonă. A avutstare. El n-a moştenit ca să poată revendica acumaceva. Decât că i-au luat totul. Asta e o altă istorie.

Tatăl meu a făcut 7 clase. În 1905 luase coro-niţa de aur la matematică pe judeţul Cluj. Pe urmăgroful l-a trimis la Blaj. Dar când acesta s-a îmbol-năvit nu l-a mai putut sponsoriza şi a rămas tata cuşcoala neterminată. Dar aşa, cu 7 clase, ştia de o su-tă de ori, mai multă istorie, mai multă matematicăşi mai multă geopolitică decît mine. Apoi, în 1982,pe patul de moarte, mi-a spus: „Când va cădea comu-nismul”, lucru în care eu numai credeam, pentrumine era o altă utopie, „să mă duc la regele Mihai şisă-i spun următoarele...”

Disciplina tatălui s-a manifestat altfel asupramea decît asupra celorlalţi 5 fraţi. Am fost şasebăieţi. Eu, spun gurile rele, îi seamăn tare multtatălui meu. Şi pentru că, intuia el, aş fi avut niştevocaţii în două direcţii complementare asupra căro-ra nu se putea hotărî, m-a pedepsit, de prin clasa Ipână prin clasa a IV-a, ca într-o zi să desenez şi înalta să inventez. Să vadă dacă ies inventator (nuinginer) sau artist. În familie mai aveam un pictor.Un văr de la Cluj. Mamele noastre erau surori. Elera mult mai mare decât mine, dar îşi făcea vacan-ţele de vară la noi în ogradă. În fine, a trebuit săsuport disciplina asta, pentru mine extrem de aus-

teră, deşi ţinea exact, să folosesc un termen superfi-cial, de pasiunile mele. Pasiuni profunde pentru căeu le interferam. Le vedeam în interacţiune. A inven-ta şi de a desena, în sensul tot de a proiecta, darimagini în virtual. Îmi plăcea însă rigoarea asta,adică îmi plăcea că mi se impune, că mi se comandăanumite lucruri.

Dar dacă nu vi s-ar fi impus?Tot făceam, dar simţeam că actelor mele li

se dădea mai mare importanţă în acest fel. Mai greuera că de Paşti, de exemplu, n-aveam voie să lucreznimic, nici măcar să desenez, dar`mite să asambleztot felul de elemente pentru utopiile mele tehnice.

Sărbătoarea era lege.Bineînţeles. Aveam o disciplină şi în sensul

ăsta, adică nici o masă n-o luam fără rugăciune. Lafiecare masă toţi eram la Tatăl Nostru, în picioare.Fiecare, pe rând, spuneam cu glas tare câte o rugă-ciune. Eu alegeam rugăciunile mai scurte şi mai re-velatoare pentru mine. De exemplu „Înger, îngeraşulmeu...”

Aţi păstrat obiceiul?Nu transform în spectacol mediatic conşti-

inţa mea în acest sens. Nu mă număr printre aceeacare se autonumesc mai mult decât ortodocşi, supra-ortodocşi.

Aveţi, însă, o relaţie specială cu cerul şi nu-mai dacă ne gândim la De-semne spre cer pentruploaie şi curcubeu, numele ansamblului monumentalde la Tăuşeni...

Nu am terminat cu experienţa asta infantilă.Sigur, vă ascult.

Deci, nu aveam voie de sărbători, nici să„inventez” nici să pictez. Dar aveamvoie să valorific invenţiile mele, explo-

atându-le caracterul ludico-poetic împreună cu cei-lalţi copii din sat. Filtram copiii care intrau în ogra-da chiaburului.

După ce criterii?Îi primeam dacă se purtau frumos. Pentru

că pentru ei era un miraj să intre, să vadă toatemecanismele acelea, să le folosească şi să se joace cutot ce făcusem eu. Prin urmare puteam să folosesccaracterul ludic al acelor lucruri inventate, dar nu săconstruiesc. Se spune că n-ai voie nici să coşi în zide sărbătaore, dar`mite să speli sau să coseşti. Şisfârşitul, dacă îi putem spune aşa, a avut loc atuncicând am inventat un aparat de mers spre lună, pecare l-am instalat pe dealul unde se află astăziansamblul monumental de la Tăuşeni. De la punctulzero al ansamblului, care este mai mult decât atât.Este un angrenaj conceptual şi un complex care seîntinde pe suprafaţa a aproape trei hectare. Dinacest punct de vedere, cel puţin în Europa, este celmai mare şi nu spun cel mai important. Şi suntsingurul proprietar al unui ansamblu de acest fel !

LAURA BÂNDILĂ

în dialog cu ALEXANDRU CHIRA„Artistul este antisocial atâta vreme

cât socialul este antiartistic”

Alexandru Chira

24

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

iar în plus şi autorul lui.Revenim la această construcţie cosmogo-

nică

Aşa. Şi acolo, în deal, vreo două săp-tămâni, mi-am făcut instalaţia de deco-lat spre lună. Fratele meu, Liviu, viitor

inginer, mi-a fost complice. Dar nici lui nu-i spuneamcă vreau să plec, să-i părăsesc, să plec în altă lumedeşi simţea el ceva. El a fost mâna mea dreaptă nunumai în copilărie, ci în toată viaţa lui.

V–a sprijinit mult şi în realizarea ansamblu-lui de la Tăuşeni

Decisiv.Şi cum v-aţi imaginat plecarea asta, decolarea

spre altă lume?După ce am conceput un fel de rachetă, din

tot felul de elemente metalice şi din lemn, folosind otehnologie cît se poate de rudimentară, dar în careeu vedeam resurse extrem de active pentru o posi-bilă decolare, urma să urc la o înălţime de 5 metri,pentru că atât avea instalaţia, să trag de o simplămanetă şi să plec. Bineînţeles trebuia să fie noapteşi să fie în secret. Dar să fie şi senin, să am ţinta –Luna. Mi-am luat un fel de la revedere discret, amurcat pe instalaţie şi am tras de maneta care urmasă declanşeze zborul. Nu mai văzusem nicăieri atâteastele pe cer ca la Tăuşeni.

Satul e într-o vale?Intr-un căuş şi dealul pe care îmi constru-

isem aparatul de decolat era în mijlocul satului Trăgând maneta, eşecul a fost maxim. În loc

să decolez am căzut şi mi-am rupt o mână. Şi a tre-buit să păstrez mult timp secretul. Să nu aflepărinţii mei că eu chiar am vrut să-i părăsesc. Lascurt timp am plecat la oraş, moment, care simbo-lic, înseamnă despărţirea mea de tehnologiile prag-matice şi trecerea în zona utopiilor artistice. Adicăam realizat asta retroactiv şi am teoretizat ulteriorpe marginea acestei întâmplări decisive.

Confundasem forma cu conţinutul, rampa curacheta. De fapt eu construisem o rampă de lansare,dar n-aveam racheta. Această întâmplare a constitu-it momentul resemnării mele definitive ca „inventa-tor”şi al hotărârii de a mă face artist. Adică să călă-toresc în virtual, în imaginar, într-un univers în carelegile gravitaţiei şi inerţiei sunt de natură spirituală.

Arta, dacă nu are rigoarea unei forme expre-sive este lipsită de mesaj spre deosebire de o con-strucţie tehnologică în care forma se subordoneazăconţinutului. Conţinutul determină forma în tehno-logic iar forma determină conţinutul în expresia ar-tistică.

Atunci s-a petrecut despărţirea simbolică decopilărie (nu aveaţi 10 ani) şi începutul unei noi aven-turi.

Toate demersurile artistice ulterioare suntstrict determinate de experienţa mea revelatoare,experienţa mea infantilă de până la 10 ani. Celelalteexperienţe sunt doar acumulări şi teoretizări a tot ceam trăit în planul utopiei infantile în ograda părin-tească. Pe locul monumentalei ratări, după foartemulţi ani, am proiectat complexul de la Tăuşeni careface trimitere nu numai la acea întâmplare, dar şi laobsesia de a comunica pe verticală cu înaltul şi nudoar pe orizontală cu oamenii. Această obsesie m-adeterminat, cel puţin provizoriu, să denumesc an-samblu monumental: De-semne spre cer pentru ploaieşi curcubeu. Sunt nişte întrebări pe care le pun peverticală. De-semne spaţiale care invocă metaforic, în

acelaşi timp, ploaia şi curcubeul, adică actul germi-naţiei spirituale. Dar şi ceea ce vine după o ploaieautentică, complementar, spectacolul festiv al cur-cubeului care are conotaţii şi de altă natură, inclusivbiblice. Este vorba de concretizarea artistică a uneiobsesii de comunicare pe verticală şi de acest spec-tacol retoric al interogaţiilor superioare. Iar desti-natarul acestor interogaţii se află atât de sus încâtnu poate fi numit. Nu vreau să-i vulgarizez numele.De mulţi ani definesc actul artistic ca o interogaţieideală superior adresată, dar care implică şi actulmirării. Mirarea este un răspuns, dar nu o certitu-dine, o onomatopee a afirmării unei realităţi, daruna care implică şi interogaţia. Întrebările pot fi şipur denotative, dar când discutăm despre registrulartistic, interogaţia trebuie să fie conotativ retorică.Şi de asta repet şi subliniez, nu definesc actul artis-tic ca pe o confirmare a unei realităţi ci ca pe o in-terogaţie superior adresată şi complex configurată,care implică şi mirarea. Cam asta ar fi istoria pânăla demararea proiectului de la Tăuşeni.

Pe scurt. Dar care e pariul dumneavoastră cu acest pro-

iect?

Dacă pentru a infinita oară sunt nevoitîn context să spun, cu modestie, că măconsider un maestru al utopiei, pariul

este că, paradoxal, această utopie, în cadrul căreiaansamblul de la Tăuşeni nu este decât începutul, unfel de staţie pilot a demersului meu proiectual, să seîmplinească. Utopia asta dacă nu se realizează în-seamnă că nu este o utopie autentică în plan artis-tic. Pentru mine utopia nu ţine de prima sa accepţi-une, ci de a doua şi anume că nu este ceva imposi-bil de realizat, ci mai degrabă ceva dificil de realizat.

Sub titlul simpozionului pe care l-am organi-zat în septembrie. 2006 – Proiect şi utopie în artă –din deal în deal pînă la Viena – am deconspirat ceînseamnă această aparentă joacă de cuvinte. Acestproiect a început ca un demers al integrării noastreprin artă, în Europa. Dintr-un cătun din Transil-vania până la vechea capitală culturală a Ardealului,respectiv Viena. Din deal în deal înseamnă cel maiîndepărtat deal vizibil de pe dealul meu din Tăuşenişi pe acealaşi principiu toate acele subansambluri aleproiectului poartă generic numele de relee informa-ţionale senzoriale. Nişte instalaţii care primesc, săspunem, în termen mai larg, informaţii din neant, leprelucrează la staţia mea privată şi le trimit înapoiîn univers. În acord cu acest concept mediatic de acomunica, sub formă arhaică, pe principiul focurilordin deal în deal, care anunţau pe vremuri venireaduşmanilor, eu întorc semnul aritmetic tranformân-du-l într-o metaforă pozitivă a comunicării. Pentru arealiza o asemenea utopie aş avea nevoie de resursefinanciare care le depăşesc pe cele ale ministeruluinostru de tranziţie, numit al culturii.

Puteţi accesa fonduri europene.Am nevoie de un director de proiect cu com-

petenţe. Nu-mi permit să mă gândesc că aş puteaavea asemenea talente pentru că mă strivesc con-ceptele teoretico-artistice. Pentru că, să nu uităm,noi realizăm acest interviu nu la Tăuşeni ci în ate-lierul meu de pe Pangrati. Ca dovadă că activitateamea artistică, teoretic şi practic trebuie să se des-făşoare simultan în două cadre: cel simbolic al spaţi-ului interior şi cel exterior, al naturii fără limite,autoregeneratoare.

Aţi început lucrarea cu resurse proprii.

Am demarat-o în urma unui concurs deproiecte, organizat de Centrul Sorospentru Artă Contemporană, benefici-

ind de o finanţare simbolică, 1500 de $. Tema a fosto provocare: cum artistul poate determina într-un felo comunitate? Am vrut să iniţiez un curs de picturăpentru orbi, pe două categorii. Orbi din naştere şiorbi din accident. Diferenţa dintre cele două cate-gorii este fatală. Şi până la urmă am zis că cea carese află pe cale de dispariţie este comunitatea mearurală. Ia, să fac prin postmodernism un scurt-cir-cuit în arhaitate, în comuna primitivă. Şi efectul afost maxim.

Dincolo de interogaţiile superior adresate, areactul dumneavoastră artistic şi conotaţii orizontale?Se pot desprinde din el şi intelegeri comune?

Pot să răspund la această întrebare numai cuo prealabilă şi dezvoltată paranteză. Din păcate nude mult, în septembrie, mi-am prezentat şi eu tezade doctorat care este o propunere nouă de poetică îndomeniul artelor vizuale. Se cheamă, parţial, aşacum am numit şi simpozionul – Proiect şi Utopie înArtă, demers autopoietic, unde deconspir întregulmecanism al devenirii mele artistice. Eu nu vad ac-tul artistic ca pe un stop cadru ci ca pe un sistemde semnificaţii în care, le-am spus eu, poemele meleangrenaj au vocaţia de a deveni tridimensionale, spa-ţiale şi prin urmare stereo-poeme şi tele-poeme, din-colo de obiectualitatea lor, ele însele generatoare denoi proiecte. Obsesia mea este de a comunica cît maideparte aceste structuri care pleacă din alte sin-tagme pe care le-am numit, demult, poeme colet,adică mesaje împachetate, criptate. Dar ele nu ră-mân stocate undeva, ci pe principiul mail-artului elesunt expediate în neant, chiar dacă încremenite înproiect, ca finalitate utopică. Demersul meu nu esteînsă de la proiect la obiect ci de la obiect la proiect.Iar ideea mea artistică nu se finalizează în proiectpentru că el este în acelaşi timp matrice şi virtuali-tate. În sensul în care, dacă cineva dobândeşteînţelegerea lui, poate construi, îşi poate dezvolta pro-pria lui utopie artistică. Toate această viziune ţinede convenţia operei deschise. La modul ăsta pun pro-blema şi la ansamblul de la Tăuşeni. Nu este o fina-litate. Pentru că cine parcurge traseele iniţiatice aleproiectului meu obiectualizat ştie că am şi poteci deieşire din acesta, spre propriile sale proiecte.

Sunt poemele-colet descifrabile?Din start ele se oferă deschiderii, decriptării

şi reinterpretării. Am, inclusiv, în teza de doctoratun capitol întreg despre codul poetic şi un lexicon alacestuia. Dacă cineva mai vrea o dimensiune supli-mentară a înţelegerii, să vadă şi ce a văzut autoruldincolo de vizibilul fizic, se poate identifica atât logo-sul iniţiatic ce stă la baza acestui sistem, cât şi per-spectiva personală a susnumitului cod poetic.

Dar arta se adresează numai celor iniţiaţi?Vă răspund tot cu o paranteză. Proiectul de

la Tăuşeni a parcurs 10 etape anuale. L-am oprit dincauză că nu mai este fratele meu, Liviu. Sigur că l-aş relua dacă aş avea cu cine. Şi la încheiereafiecărei etape, la început de septembrie, sute deoameni veneau în pelerinaj. De la ţărani până laminiştri, de la intelectuali în general, până la oamenide specialitate în particular. Şi ţineam, în conformi-tate cu proiectul, nişte discursuri de iniţiere, redun-dante sau chiar pleonastice ca limbaj, despre cum sătreci prin labirintul utopico-artistic. Discursurile leconcepeam de aşa natură încât să poată fi înţelese şi

!

Bucuresti, 15 Martie 2007. Au fost anunţate nominalizărilepentru PREMIILE RADIO ROMÂNIA CULTURAL pe anul 2006,care au fost acordate în cadrul Galei din 19 martie 2007,

ora 19.00, la TEATRUL ODEON din Bucureşti. Invitaţii speciali ai spectacolului au fost actorii CătălinaMustaţă şi Florin Zamfirescu, Romanian Piano Trio (HoriaMihail – pian, Alexandru Tomescu – vioară, Răzvan Suma –violoncel), balerinii Răzvan Mazilu şi Monica Petrică, regiafiind semnată de Attila Vizauer. Nominalizările şi, respectiv, premiile la fiecare secţiune: Proză: Petru Cimpoieşu (Christina Domestica şi Vânătorii desuflete), Răzvan Rădulescu (Teodosie cel Mic), Ion Manolescu(Derapaj) şi Radu Aldulescu (Mirii nemuririi).Premiul pentru proză: Răzvan Rădulescu (Teodosie celMic)Poezie: Angela Marinescu (Întâmplări derizorii de sfârşit),Simona Popescu (Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentrupoezie) şi Marta Petreu (Scara lui Iacob).Premiul pentru poezie: Simona Popescu (Lucrări înverde sau Pledoaria mea pentru poezie)Teatru: David Esrig (atelierul În căutarea teatrului exis-tenţial), Ioana Vieru şi Alina Moldovan (Festivalul Poveşti pen-tru copii şi oameni mari), Dan Puric (Don Quijote – Made inRomania), Mihai Măniuţiu şi Teatrul clasic „Ioan Slavici” dinArad (spectacolul Iubirea Fedrei de Sarah Kane).Premiul pentru teatru: David Esrig

Film: Corneliu Porumboiu(A fost sau n-a fost), RaduMuntean (Hârtia va fi albas-tră), Radu Jude (Lampa cucăciulă) şi Iulia Rugină(Vineri în jur de ora 11).Premiul pentru film:Corneliu Porumboiu (Afost sau n-a fost)Artă plastică: Cela Neamţu,Ştefan Câlţia şi AngelaTomaselli.Premiul pentru Artă plas-tică: Cela NeamţuMuzică: Sherban Lupu, Harry Tavitian, Dana Borşan şi IrinelAnghel.Ştiinţă: Adrian Restian, Cristinel Diaconu şi Dan Farcaş.Premiul pentru Muzică: Sherban LupuEducaţie: Wang Chunbao, Alexandru Crişan, Marian Staş şiFlorin Bican.Reviste culturale: Observator cultural, Cultura, Vatra şiTimeOut. Premiul pentru reviste culturale: VatraSuplimente culturale: Adevărul literar şi artistic, Ziarul deduminică, Media & Cultură şi Jurnalul de colecţie.Emisiuni culturale de televiziune: Cultura libre (DragoşBucurenci, TVR1), Lumea citeşte (Ioan T. Morar, TVR1), Omul

care aducecartea (Dan C. Mihăilescu, Pro TV) şi Tema de vineri (FlorinIaru, TVR Cultural).Premiul pentru emisiuni culturale: Omul care aducecartea (Dan C. Mihăilescu, Pro TV)Site-uri web culturale: Feeder (www.feeder.ro), Liternet(www.liternet.ro), Memoria (www.memoria.ro), Prăvălia cul-turală (www.pravaliaculturala.ro) şi Cinemagia (www.cinema-gia.ro). Distincţiile acordate ca în fiecare an fără nominalizări suntPremiul In memoriam „Iosif Sava” – Romanian PianoTrio, Premiul de Excelenţă – Ion Ianoşi şi Premiul Luxmundi – Bujor Nedelcovici.

··· eveniment

PREMIILE RADIO ROMÂNIA CULTURAL

Dan C. MihăilescuIon Ianoşi

25

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

de analfabeţi, de ţăranii care se miră şi s-au miratani de zile când nu ştiau ce destinaţie va avea aceas-tă construcţie. Au văzut că nu este nici moară, decinu se pot duce la propriu cu sacul acolo. Am făcutinterviuri cu ei înainte şi după ce-am pus primulsemn pe deal, i-am întrebat ce cred ei că o să fie? Şimi-au răspuns că poate vreau să fac o moară şi totfelul de alte ipoteze pe care am vrut să le culeg îna-inte de a developa la propriu obiectual construcţialucrării. Dar unii spuneau: „o să faceţi ceva tare mân-dru, pentru că vă ştim de mic când ne desenaţi cumeram noi rupţi în coate, la coasă, la sapă şi seara neregăseam pe gard ca la gazeta de perete”. Mândru erasuperlativul de la frumos. Fiind prin definiţie cono-tative, raporturile cromatice armonice pot să fiepurtătoare de mesaj metafizic. Aşa că de multe oriomul simplu, în sensul pozitiv, nu omul simplist,poate să devină complex şi nu complicat cum poatefi un intelectual. Eu am o deviză şi la facultate. Sunăchiar aşa: simplu, dar nu simplist, complex, dar nucomplicat. Există şi asemenea oameni. Aşa cum erao femeie bătrână din sat. Nici ea nu mai trăieşte. Aurcat tot dealul şi auzindu-ma pe mine de-a lungulanilor, a interpretat ea toată lucrarea, în calitate deprotagonistă a unui film documentar, de altfel multi-premiat. Cel mai complex discurs teoretic pe care l-am auzit până atunci. Majoritatea sătenilor au rebo-tezat ansamblul. Dacă îi întrebi şi-acum de undesunt, îţi spun că de la Tăuşeni, de la Monoment.

Am vorbit despre creaţie, putem vorbi şi des-pre creator?

Este mai greu. Dacă aş putea, mi-aş reîncepeopera. Ce v-am spus până acum, deconspiră prea pu-ţin din ce am făcut, infim faţă de ce proiecte am. Nue vorba de cele pe care le-am transpus pe suport ma-terial, ci de data asta de cele pe care le am în minte.

Credeţi în şansa artistului de a fi unic şi dea deveni ceea ce ar dori să fie?

Asta ţine de definiţia unui artist autentic.Sunt artişti care îşi propun ceva şi reuşesc într-omăsură mai mare sau mai mică să ajungă la ceea ceşi-au propus. A doua categorie e reprezentată de ar-tiştii care reuşesc să facă mai mult decât şi-au pro-pus şi a treia categorie de cei care reuşesc să facăexact cât şi-au propus. Ce preferaţi?

În ce categorie vă regăsiţi, ca să vă răspund?Cea mai complexă categorie este a acelora

care îşi pun ţinta atât de departe încât niciodată n-opot atinge. Şi dacă au reusit să facă mai mult decâtşi-au propus, atunci înseamnă că propunerea a fosttotal greşită. Atât de minoră încât se miră el de ce i-a ieşit. Asta ţine de ignoranţă, de neprofesionalism.

Este artistul, în mod necesar, conştient de va-loarea lui?

Este ca la şah. Şi iau ca reper şahul pentrucă ţine de o anumită strategie a organizării în spaţiua unor acţiuni şi e vorba şi acolo de un dialog la ur-ma urmei, un război intelectual. Cu cât cunoşti maibine rigorile acestui joc, cu cât ştii cât îţi permiterigoarea legilor, cu cît le exploatezi mai mult, para-doxal, cu atât ai mai mare libertate de mişcare, deexpresie şi mai originală. Acela este sărac cu duhulcare reuşeşte să facă mai mult decât şi-a propus. Unartist complex nu este acela care este ceea ce poatefi, ci acela care devine ceea ce îşi doreşte să fie. Casă răspund direct la întrebare, un artist autentic,complet, trebuie să fie conştient de valoarea sa. De-cât să se subestimeze, nu din modestie, ci din inca-pacitate de a se autoevalua, de a se raporta, estepreferabil să se supraevalueze, chiar dacă nu prin ce-

ea ce a făcut concret, ci prin anvergura şi deschide-rile pe care le presupune demersul personal.

Cât cîntăreşte rigoarea în artă? Ludicul metafizic este implicat în orice act de

creaţie. Dar ludicul are legile lui. Actul artistic nu mi-mează, nu repetă o experienţă, o realitate, ci o inven-tează. Şi orice invenţie se întâlneşte nu numai cusolemnitatea cercetării ci şi cu ludicul şi legile lui.Întocmai ca în exemplul cu jocul de şah, rigoareaconstituie şarpanta invocatei libertăţi de creaţie, aoricărui univers artistic.

Este unicitatea artistului sinonimă cu singură-tatea lui?

Paradoxal pentru a comunica artistul, careeste un specimen aparte, trebuie în prealabil să-şidefinească foarte bine integritatea psihomotorie. Şiîn plan conceptual, teoretic, dincolo de singurătateacare poate fi o consecinţă socială el trebuie din cândîn când să se întoarcă în propria lui cochilie, în ate-lierul său ideal, o cochilie transparentă din care poa-te să vadă lumea.

Poate mai degrabă, cu integritatea. Da, este un termen care îl poate salva de ext-

reme.

Un alt paradox este şi acela că decât săstau angrenat superficial în relaţii so-ciale, când am de purtat dialoguri pro-

funde pot să ma dedublez şi să dobândesc un inter-locutor. Vorbesc despre Eul artistic şi Eul teoretic.Nu mă prezint egolatru, cât mă detaşez provizoriupentru a-l studia pe artistul din mine. Un dialog întrecele două Euri care în ipostaza lor de sinteză consti-tuie o entitate de tip Yin Yang, ca un excurs de sime-trie. Pentru că simetrie nu înseamnă numai dublareaa două elemente faţă de o axă, ci înjumătăţirea provi-zorie a unui întreg, în care cele două jumătăţi nusunt identice ci complementare atât morfologic cât şifuncţional. După modelul simetriei antropomorfe.

Nu se exclud, dar se iubesc aceste Eu-ri?Parafrazând o sintagmă marxistă, se ceartă

constructiv. Cearta lor nu exclude iubirea. E un felde dialectică pozitivă a contrariilor care, uneori, re-cunosc că au făcut împreună mai mult decât dacă ră-mâneau separat, ca două benzi paralele fărăreflectare reciprocă, reflectare ce presupune şi ref-lecţie.

În căutarea Eu-lui artistic, creatorul de artăpoate deveni anti-social?

În tranziţia noastră eternă, poate fi. Atâtatimp cât astăzi artistul, aş spune cu pretenţii, auten-tic nu este solicitat în social. În schimb am preluattot ce este rău înafară, şi anume un fel de pseudo-spectacol mediatic în care tot ce se cheamă acţiuniartistice performance, happening, dar care nu au nicio acoperire în mesaj sunt mai degrabă asimilatedecât un demers profund care nu ţine de spectacol cide o confirmare artistică. Artistul este antisocialatâta vreme cât socialul este antiartistic. Artistulautentic inventează o altă lume, care nu poate filocuită decât spiritual, metafizic, eventual de iluziideşarte.

Creatorul de artă are nevoie de recunoaştere.De unde îi poate veni aceasta?

Înainte de a fi recunoscut el trebuie să fie cu-noscut. Pentru că arta înseamnă comunicare şi medi-atizare.

Dumneavoastră îi recunoaşteţi pe cei care,prin profesie, ar trebui să vă cunoască, criticii de artăde azi?

Am scris la un moment dat un articoldespre arta românească de după ´90,căruia i-am pus titlul, Schimbarea la

faţadă. Nu există o autentică schimbare, după cumnici în politică nu e o profundă şi morală schimbare.Nu mai discutăm ce a fost mai întâi, artistul saucriticul. În perioada avangardelor artistice de la înce-put de secol XX, criticul era implicat în actul artis-tic. Nu era doar un fals arbitru care să confirme sausă sancţioneze cu Da şi Nu. El însuşi era partener alactului artistic, chiar dacă era acel Eu teoretic. Ju-mătatea. Sunt atâţia artişti de avangardă care dacănu-i aveau pe aceşti teoreticeni în spate nu erau ni-căieri. Înclusiv cubiştii au devenit nişte demagogipentru că una au zis şi alta au făcut. Dar au zis cugura altora. Chiar dacă a fost o mişcare de referinţăpe tabla de şah a infinitelor variante stilistice posi-bile. În ceea ce ne priveşte, raportându-ne la acesteexigenţe, avem prea puţini critici de profesie. Îi pu-tem număra pe degetele de la o singură mână.

Ce variantă preferaţi din şirul istoric al artei?Sincretismul artistic, pe care în modernitate

l-a încercat oarecum teatrul, unde se întâlnesc toateexpresiile artistice. De la cuvânt la dans, de la vizu-alul plastic la muzică. Dar supremul sincretism, însensul cel mai profund al conştiinţei umane, se poateîntâlni într-o catedrală. Acolo este chiar şi teatru şimuzică şi cuvânt, logos-ul iniţiatic, arhitectură, pic-tură şi sculptură. De asta printre altele, proiectez înfiecare an câte o variantă a unui templu al aşteptă-rilor. Inclusiv ansamblul de la Tăuşeni se autopro-pune ca o catedrală în aer liber.

Dacă ar fi să vă scrieţi testamentul cui i-aţilăsa sufletul, inima şi templul de la Tăuşeni?

Fiecare altor persoane. Confesiunea n-o facmai departe, decât că le-aş lăsa într-o proprietate plu-rală.

Care este locul pe care îl consideraţi - acasă?Cineva spunea, patria mea este acolo unde

mă simt mai bine. Atelierul meu este laboratorul al-chimic şi simultan biserica mea. Aici unde vin zilnicpentru că aici port adevăratele dialoguri. E acea co-chilie metaforică, transparentă, cu patru pereţi ori-etanţi spre cele patru puncte cardinale. El îmi deli-mitează existenţa. Este locul unde la scara labora-torului mă joc cu focul şi cu marile experienţe umaneîncercate şi încercabile. Foarte puţine persoane auacces în atelierul meu pentru că atunci când vreausă comunic ceva extrag provizoriu de aici elementeleartistice şi le expun. Complementară acestui „ acasă”este desigur adresa mea atemporală de la Tăuşeni. Înplus faţă de aceste două situaţii, mă mai simt provi-zoriu acasă, pretutindeni unde mă simt bine. Mi s-aîntâmplat chiar şi la New York.

Ce se întamplă cînd ieşiţi din această cochilie,în agonia străzii?

Îmi schimb identitatea, să n-aud despre artăsă nu fiu întrebat ce fac în domeniu. Şi uneori îi as-cult, dar nu îi aud pe cei care abordează asemeneateme. E diferenţa pe care o fac eu între a privi şi avedea, a asculta şi a auzi şi dintre toate acestea şi aînţelege.

Înţelegerea nu este finalitatea în comunicare.A înţelege presupune a deveni activ ulterior, adică alua atitudine.

Februarie 2007

Adriana Botez-CrainicIon Stendl...

(urmare din pag. 21)

Prestaţia culturală, susţinută de Stendl înactuala etapă a lucrărilor lui, impune autori-tatea deplinei maturităţi artistice, perfor-

manţa profesională de înaltă clasă. Pictură, colaje saucarte-obiect, lucrările fixează distinct preocupările stilis-tice ale artistului asupra expresiei artistice asigurată deemoţie şi de sentiment. Procedee şi tehnici mixte, texturicombinate (colaje de materiale pe lemn), inovări şocanteîn alambicul seducător al mixării materialelor şi obiectelorinsolite (scrisori italiene de secol XVII alăturatefotografiei desuete ori reproducerii de artă desprinsă dincontext, diferite tipuri de ţesături vechi) primesc capac-ităţi expresive. Valorile estetice ale ineditului lucrărilormărturisesc vocaţia inventivităţii artistice a autorului,acceptată ca preţioasă însuşire nativă şi aprofundată întimp, servind merituos imaginea postmodernistă.Combinarea neaşteptată a tehnicilor tradiţionale şi noi,folosirea originală a colării şi mixării materialelor de cătreIon Stendl, sunt subiecte de admiraţie oferite frecvent înnumeroasele expuneri ale artistului, expoziţia de carte-obiect, deschisă cu câţiva ani în urmă în sălile TeatruluiNaţional, fiind exemplul cel mai elocvent.

În structura sa artistică, Stendl este un căutător

de nou şi un creator de morfologie şi semantică. Esteartistul deschiderii culturale şi primenirii eu-ului artistic.Neastâmpărul căutării noului şi tenacitatea lucrului în lab-oratorul cercetărilor artistice îi sunt proprii şi necesareasemenea oxigenului pe care îl respiră. Virtuoz desenatorşi savant al şarpantelor compoziţionale, Stendl impuneimaginii calmul şi autoritatea ştiinţei formei. Netulburatede ambiguităţi şi de improvizaţii gratuite imaginile arteisale au prestanţa construcţiei monumentale. Mînuit curesponsabilitate profesională şi morală, desenul estemodalitate plastică fundamentală de comunicare artisticăa concepţiei, viziunii şi limbajului plastic al autorului. Cuajutorul desenului se organizează cîmpul compoziţionalunitar, se articulează coerenţa compoziţiei plastice a gru-pajelor „disparate”. Desenul este determinantul relaţieiformă – construcţie – expresie. În acest univers plastic alpostmodernismului, morfologiile combinate sunt puse de

acord, perspectivele tradiţionale coexistă cu cele moderne,formele clasice ale culturii mediteraneene se alătură armo-nios lumii secolului XXI, ansamblurile artei figurative seaflă în slujba emoţiei artistice nobile. Artist cu viziuneputernică, în deplină maturitate creatoare, deschis nunumai experimentului ci şi descoperirii eului propriu aflatîn dinamica existenţei, Ion Stendl este unul dintre cei maireprezentativi plasticieni ai României contemporane.Concepte şi principii ce aparţin, în egală măsură, modal-ităţilor tradiţionale şi procedeelor moderne îmbogăţescspecatacolul scenic al imaginii plastice create de Stendl,constituindu-se într-o adevărată demonstraţie a resurselorexpresive, încă puternice şi vii, ale postmodernismului.Prestigioasă personalitate artistică, om al culturii, al curi-ozităţii şi cercetării disponibilităţilor umane, Ion Stendleste un filosof al imaginii muzeale. El admiră capodop-erele artei universale cărora le aduce omagiul, le inte-grează sensibilităţii şi mentalităţii contemporane. Arta luiStendl caută conexiunea cu un public divers ca disponibil-itate, privind accesarea semnificaţiilor estetice ale insolit-ului. Privitorul schimbă atitudinea din recul în interespentru descifrarea cifrului estetic. Cheia o asigură stareapoetică, tensiunea emoţiei estetice impregnate imaginii decătre pictor.

Postmodernismul artei lui Ion Stendl este unsubiect pasionant, incitant la dialog asupra artei contem-porane şi sensurilor spre care se îndreaptă nevoia decunoaştere şi căutările estetice ale artiştilor, recunoscuţi afi seismografele cele mai sensibile ale spiritualităţiiomenirii.

26

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

GEO VASILECa în filmele poliţiste, dar fărăcadavre

Englezul Peter Mayle (n.1939) a lucratîn publicitate la New York, după cares-a lăsat adoptat de Franţa, mai precis

de Provence; o adopţie reciproc avantajoasă, de vre-me ce aici şi-a scris cea mai mare parte a cărţilor,între care şi un ciclu de nonficţiune despre zona ma-gică Provence, fără să uite tradiţiile culinare ale în-soritei regiuni. Cele mai cunoscute titluri ale roman-cierului Mayle (tradus în peste douzeci de limbi)sunt: Hotel Pastis, Chasing Cézanne, A Good Year,Anything Considered. Aşadar, La vânătoare de Cézan-ne, (Humanitas, 2006, 252 p.) este un detectivestory şi totodată un roman de moravuri americano-fran-ceze, în care ironia incisivă, parodia şi tan-dreţea bi-ne temperată îşi dau mâna cu virtuozi-tatea plastică a naratorului de a acredita o semni-ficativă galerie de personaje şi figuranţi, o lume cos-mopolită a la David Lodge, individualizată într-unfoarte alert şi captivant imbroglio: acţiune, reacţii,amor, pasiuni, vicii şi delicte, între care nu pot lipsitentativele de eva-ziune fiscală, lăcomia, cinismularivist, furtul şi traficul de tablouri celebre, reglărilede conturi ş.a.m.d. Construit în stilul şi ritmulsecvenţelor cinemato-grafice (douzeci de capitole)romanul emană din toţi porii scriiturii plăcerea unuianglo-american de a scrie despre Franţa, alternândşi interferând compa-ratist cele două realităţi (sauchiar trei, dacă ţinem seama de episodul din Angliade la castelul Lordului şi al fiicei sale), nord-ameri-cană (New York) şi fran-ceză (Cap Ferrat şi Paris),astfel încât cititorul să poată opta pentru „băieţiibuni, în detrimentul băie-ţilor răi”.

Hazardul, bineînţeles, declanşează acţiunearomanului, mai precis revenirea tânărului AndreKelly în Franţa studenţiei sale. Trimis al revistei DQîn calitate de fotograf de interioare pentru a imorta-liza o colecţie de icoane aparţinând unei bâtrâne ru-soaice rezidente în apropiere de Nisa, Andre, sedusde injecţia de magie numită Riviera, îşi îngăduie sărevadă (o les beaux jours!) Cap Ferrat, unde făcuseun serviciu fotografic la vila domnului Denoyer.Ajuns în acea locaţie mondenă şi exclusivistă de peCoasta de Azur, cu proprietăţile şi vilele ei blindate,este dezamăgit că stăpânii nu sunt acasă şi totodatăsurprins să vadă (şi chiar să fotografieze din instinctprofesional) cum un tablou de Cézanne („Femeia cu

pepeni”) este pus într-o cutie şi depus la bordul unuibanal microbuz, totul având loc sub supraveghereabătrânului Claude, omul de încredere al lui Denoyer.

Înarmat cu fotografiile developate, Andrezboară spre Bahamas , cu intenţia de a-l informa purşi simplu, cu probe vizuale, pe proprietarul tablouluidespre ceea ce se petrecuse în absenţa sa. Denoyerînsă, nu pare a fi atât de şocat pe cât se aşteptaAndre. În acest context este introdus în scenă Holtz,căpetenia băieţilor răi, negustor (traficant) de tab-louri. Este mustrat telefonic de către Denoyer pen-tru neglijenţă în serviciu, ca să zicem aşa, invocândfotografiile tânărului de bună credinţă Kelly. Astfelcititorul îşi dă seama de complicitatea între propri-etarul tabloului în cauză şi Holtz, acesta având mi-siunea de a scoate Cézanne-ul din ţară şi de a-l vindeîn Hong Kong, de pildă. Fraudă în toată regula. De-ranjaţi, băieţii răi reacţionează dur, sancţionându-lmai întâi pe Kelly, care, ca să vezi coincidenţă, nuera nimeni altul decât colaboratorul revistei DQ con-duse de Camilla, nu alta decât încă atrăgătoarea daralunecoasa consoartă fără scrupule a lui Holtz. CareHoltz regiza mari jonglerii financiare pe bazadatelor prelevate de Camilla direct de la faţa locului:în timp ce, chipurile, se documenta pentru revistă,ea pre-gătea de fapt terenul sustragerii unor obiectede va-loare din respectiva vilă. Exact în perioada deab-senţă a stăpânilor, obiectul de valoare (în cazul defa-ţă, tabloul de Cézanne) era subtilizat, dat pe mânaunui olandez genial pentru copiat, după care era în-locuit cu copia leită în timp ce originalul era vândut.În cazul „Femeii cu pepeni” proprietarul Denoyerapelase la serviciile lui Holtz de bună voie.

O dată cu intrarea în scenă a anglo-ameri-canului Cyrus Pine, băieţii buni au în echipă un caplimpede, „creierul” şi profesionistul ce poate veni dehac profesioniştilor fărădelegilor. Este şi el negustorde artă, pe cât de rafinat, pe-atât de uns cu toate ali-fiile, are relaţii şi informatori pe tot cuprinsul pieţiide specialitate. Dorind să-l cunoască şi să-i spunăpovestea cu tabloul de Cézanne, Andre se deplaseazăîn cartierul estic din Manhattan, prilej pentru autorde a descrie blocuri de locuinţe în chip de garni-zoane patrulate non-stop, case particulare fortificatecu gratii, sisteme de alarmă, draperii, un soi de bun-căre ale bogăţiei şi privilegiilor, dar şi atmosfera depe Madison Avenue, o imensă galerie de portrete înmişcare, de la turişti şi oameni de afaceri urlând încelulare, până la cerşetori, rolleri, tineri împărţindpliante, oameni care vând orice. Concluzia convor-birii celor doi: britanicul Cyrus aclimatizat la NewYork nu-şi dezminte logica detectivistă de a analizafaptele şi a contura un plan de bătaie menit săzădă-rnicească comportamentul de gangster al luiHoltz & C.

Andre şi Cyrus se întâlnesc la Nisa, de undeajung la vila lui Denoyer pentru a reconstitui dispa-riţia tabloului de Cézanne, evaluat la treizeci de mi-lioane de dolari. Conduşi în salon de bătrânul Clau-de, au însă surpriza de a vedea capodopera ilustru-lui artist la locul ei. Numai că Cyrus, cu ochiul, fle-rul şi experienţa lui de copoi, îşi dăduse seama că înrama identică se afla un fals, miraculos, dar fals.Executat spre a înlocui originalul care urma să fievândut fără taxa cuvenită moştenitorilor ş.a.m.d.Sarcina cea grea îi revine tot lui Cyrus, şi anumeidentificarea genialului falsificator spre care toate fi-

rele naraţiunii ne duc cu toată viteza. În acest scopCyrus trebuie să plătească un informator, peVilliers, el însuşi fost falsificator: prins însă cuocaua mică, fusese constrâns să iasă din joc şi sătrăiască din ex-pediente şi jocuri murdare, ceea seva dovedi şi în cazul de faţă. Îi dă lui Cyrus telefonulcerut, dar totodată îl anunţă şi pe Holtz de intere-sul subit al aceluia pentru Cézanne şi expertul încopii după impresionişti.

Dându-şi întâlnire la Paris cu falsificatorulrecomandat, olandezul Franzen, nu altul decât omullui Holtz, băieţii buni, adică Andre şi Cyrus, dar şiLucy, o jună şi frumoasă mulatră din Barbados, inte-rimara agenţiei Image Plus din New York şi de cu-rând iubită calină a ghinionistului fotograf de interi-oare, par să aibă ca prim scop vânătoarea (recupera-rea) de Cézanne, chiar dacă se vor comporta ca într-o călătorie de nuntă, lună de miere, revelaţie a le-gendelor neasfinţite ale oraşului-Lumină, tip DeuxMagots sau arta culinară, din care nu poate lipsi vi-nul roşu, totul consfinţit în rama plăcerii socia-lizante de a mânca. Ciceronele celor doi „americani”este Andre, pe jumătate francez şi purtător de cu-vânt al obsesiilor lui Peter Mayle, între care gastro-nomia franceză, climatul unic al centrului istoric, alSenei şi al promenadelor pariziene, farmecul Pro-venţei. Asemeni tuturor personajelor portretizatememorabil imediat înainte de a intra în scenă, neeste prezentat şi Franzen. Discuţiile incipiente în ca-re bonomul şi gurmandul Franzen se dovedeşte a fiun fan al gastronomiei şi vinotecii franţuzeşti,alunecă treptat, ghidate de tactul lui Cyrus, spreCézanne. Înâlnirea se încheie cu un schimb de tele-foane şi o invitaţie pentru a doua zi la atelierul luiFranzen.

Ţinut la curent cu orice mişcare a vână-torilor de Cézanne, inclusiv cu întâl-nirea celor trei americani cu Franzen,

Holtz îl ameninţă telefonic pe olandez că dacă are degând să lucreze pentru Cyrus, este un om terminat,şi că ar face bine să ascundă imediat Cezanne-ul(originalul şi a o a doua copie) în altă locaţie, altadecât casa-atelier din Paris. Călcându-şi pe inimă,tunând şi fulgerând împotriva acelei brute lacome,bolnave de paranoia, se conformează, cazându-se întoiul nopţii într-un hotel de ultimă speţă, având grijătotuşi să contramandeze rendez-vous-ul de a doua ziprintr-un mesa care totuşi nu le parvine prietenilorsăi americani.

Epilogul romanului ar fi putut să fie sân-geros, dar nu este, în ciuda bombei puse în aparta-mentul lui Franzen din ordinul lui maleficului Holtzşi destinate celor trei vizitatori, dar care scapă teferiprintr-o minune sub înfăţişarea unei vecine. Rămâneînsă suspensul, cu urmăriri trepidante pe auto-stradă, filaje, împuşcături, la capătul cărora Holtz sedă bătut, Denoyer şi Franzen se convertesc pac-tizând cu băieţii buni, salvatori de Cézanne, spre dis-perarea sicarului Paradou care era plătit pe cap decadavru.

Fără pretenţia de a fi descoperit America înmaterie de originalitate, La vânătoare de Cézannenu lasă în urmă cadavre, în schimb lasă în minteaşi ini-ma cititorului o impresie indelebilă desprefarmecul unui roman popular, revelat cititorului delimbă ro-mână de excelenta traducere a SandeiAronescu.

Cea de-a şasea ediţie a Târgului GAUDEA-MUS Craiova s-a încheiat. Evenimentul,organizat de Radio Romania – EchipaGAUDEAMUS şi Radio Oltenia Craiova –în perioada 27 februarie – 3 martie, a avutloc în foaierul Teatrului Naţional „Marin

Sorescu”. Bilanţul ediţiei se prezintă astfel:Suprafaţa târgului a fost de peste 300 mp, cu aproape 15%mai mult decât la ediţia precedenta; Numărul expozanţilor aajuns la 72 (participanţi în cadrul a peste 35 de standuri),reprezentând câteva dintre cele mai importante segmente dindomeniile editorial şi educaţional: edituri româneşti – 25,edituri străine reprezentate la târg de agenţii de difuzareromâneşti – 28, edituri româneşti prezente în standuricomune – 7, instituţii de învăţământ – 6, agenţii de difuzarede carte românească şi străină – 4 etc. Programul de mani-festări al ediţiei a cuprins 54 de evenimente; Numărul vizita-torilor a fost de circa 14.300; Valoarea vânzărilor directe rea-lizate cu prilejul târgului a depăşit suma de 75.000 RON. Premiile ediţiei 2007, decernate în cadrul festivitătii care aavut loc sâmbătă, 3 martie, ora 12.00, sunt următoarele:Trofeele GAUDEAMUS acordate expozanţilor prin VotulPublicului Trofeul GAUDEAMUS: locul 3 – Oxford Educational Centre,locul 2 – Grupul Editorial Corint şi locul 1 – EdituraHumanitas; premiile constau în standuri gratuite cusuprafaţa de 3, 6 şi respectiv 9 mp, acordate la ediţiaviitoare; Cea mai râvnită carte a târgului a fost desemnatvolumul Istoria iubirii de Nicole Krauss, publicat de EdituraHumanitas.Trofeul Presei a revenit cotidianului Cuvântul libertăţii –secţiunea publicaţii, postului Radio Logos – secţiunea radio

şi postului TVS – secţiunea TV.Trofee acordate expozanţilor prin Votul PreseiTrofeul GAUDEAMUS: Editura HumanitasCea mai râvnită carte a târgului: Calea samuraiului astăzi deYukio Mishima, publicată de editura Humanitas;Premiul Educaţia, acordat de către organizatori a fostcâştigat de Academia de Studii Economice din Bucureşti. Trofee acordate vizitatorilorPremiul Miss Lectura, constând într-o ţinută vestimentarăoferită de Casa de modă Ilinca, a fost caştigat de domnişoaraAnca Ioana Dumitru. Marele Premiu al Tombolei GAUDEAMUS (adresată cumpără-torilor de carte de la târg şi derulată pe baza buletinelor pen-tru Votul Publicului), constând într-un laptop performantoferit de Caro Group, a revenit domnişoarei DenisaSaclaman; zilnic, vizitatorii au putut câştiga numeroase altepremii oferite de către partenerii organizatorilor, RCS&RDSşi Caro Group. În premieră, în incinta Târgului GAUDEAMUS Craiova afuncţionat un Café Internet, organizat cu sprijinul CaroGroup. În cadrul târgului a fost organizată finala zonală acelei de a patra ediţii a Concursului Naţional de Lectură„Mircea Nedelciu”, la care au participat elevi ai celor maiprestigioase licee din Craiova. Câştigătoarele concursului,desemnate de un juriu format din profesori de limba română,sunt Adela Diaconu – locul 1, Anca Zaharia – locul 2 şiAndreea Nilca – locul 3, toate eleve ale Colegiului Naţional„Fraţii Buzeşti” din Craiova. Premiile oferite de organizatoriau constat în sume de bani destinate achiziţiei de cărţi dintârg. Ocupanta locului I va participa la finala naţională aconcursului care va avea loc cu prilejul ediţiei a paisprezeceaa Târgului Internaţional „GAUDEAMUS – carte de învăţă-tură” (Bucureşti, 21-25 noiembrie a.c.)

Preşedintele de onoare al ediţiei din acest an a TârguluiGAUDEAMUS Craiova a fost domnul Emil Boroghină. Continuând tradiţia inaugurată la ediţiile precedente,Societatea Română de Radiodifuziune a organizat, în cadrultârgului, standul „Scriitori din Radio – Unde se scrieromâneşte”. De asemenea, în incinta manifestării a fost orga-nizat tradiţionalul „Coş al Târgului”, care a reunit donaţiilede carte venite atât din partea expozanţilor (Editurile Aius,ASE, Corint, Cartier – Codex 2000, Codecs, CECCAR,Didactică şi Pedagogică, Humanitas, Presa UniversitarăClujeană, Semne, Universitară si Universităţii de Vest), cât şia vizitatorilor. În acest an, cărţile vor avea ca destinaţieCentrul Cultural Român de la Vidin, Bulgaria. Ziarul Târgului a fost realizat de două cotidiene, Cuvântul li-bertăţii” şi Ediţie Specială de Oltenia, câştigătoare aleTrofeului Presei – secţiunea publicaţii, la ediţiile precedente. Parteneri: RCS & RDS – furnizor oficial de servicii INTER-NET al manifestării, Caro Group – partener IT, PublicaţiaŞapte seri – partener media, Sponsorii ediţiei 2007 aTârgului GAUDEAMUS Craiova au fost Club Rotary şi Casade Modă Ilinca. Accesul în incinta Târgului a fost gratuit, pentru toate cate-goriile de public. Următoarea etapă a Caravanei GAUDEAMUS s-a desfăşuratla Cluj-Napoca (pentru a opta oară), în perioada 28 martie –1 aprilie.

27

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

– II –

„Aşa cum viaţa stă în faţa necunoscutului,

şi poezia este în faţa necunoscutului”

Da, e timpul să revenim la poetul Dinu Flă-mînd. S-a şi văzut, din tot ce-ai spus referitor la tra-ducere, că tu traduci, de fapt, şi din plăcerea de a teregăsi şi de a te limpezi tot pe tine, ca poet. Asta mise pare extraordinar, atît timp cît există mulţi traducă-tori de proză sau de poezie care nu scriu literatură.Ei doar traduc. Cîteva dintre ultimele tale apariţii înţară, ca poet, sînt bilingve. Sigur, un traducător nupoate să neglijeze nici accesul lui într-o limbă de marecirculaţie.

Mai întîi, apropo de ediţiile mele bilingve:eu, la rîndul meu, aş putea să mă traduc singur, deşiexperienţa poate fi traumatizantă. Vezi cazul lui Bec-kett, care îşi traducea singur poemele din engleză înfranceză, constatînd, la un moment dat, că, în clipaîn care se plia la posibilităţile noii limbi, schimba totce traducea şi, atunci, ieşeau, practic, două poeme.Eu n-am vrut să repet această experienţă, pe careBeckett o considera o situaţie schizofrenică, dreptpentru care el a continuat pe urmă să scrie poezienumai în franceză. Poemele lui în engleză nu au maifost niciodată traduse. Pe vremuri, cînd eram redac-tor la Secolul 20, chiar sub comuniştii ce păreau une-ori deschişi la noile idei numai fiindcă îi cuprinseselenea de a mai cenzura în numele unei doctrine mar-xiste inexistente în România, am reuşit să public unstudiu despre primul poem scris de Beckett în en-gleză, o formidabilă compoziţie, care din titlu dejacombina cuvintele „horoscop” şi „curvă”. Cît desprepoemele mele, la rîndul meu, eu le dau posibilitateaaltora să mă traducă, deci traducătorii mei din fran-ceză sînt alţii decît mine...

Cunoscînd însă tu însuţi bine limba, ai pututaprecia versiunea franceză. Cum ţi s-a părut ea? Aicolaborat vreodată cu traducătorii tăi?

Bineînţeles, eu răspund la întrebări, dacăsînt întrebat, dacă nu, nu mă amestec în traducerearespectivă, pentru că nu vreau să influenţez pe ni-meni. Am colaborat excelent cu Tereza Leităo pentruo antologie din cărţile mele ce urmează să fie tipă-rită anul acesta în Portugalia, la o editură din Porto,cu o prefaţă de Antonio Lóbo Antunes.

Totuşi, crezi că tu ai fi tradus într-un anumit

loc mai bine, sau măcar altfel? N-ai intervenit deloc?Uneori, e nevoie să explici contextul unui po-

em şi referinţa la realitatea românească, nu tocmaiaccesibilă. Alteori, un traducător pune accentul peideea secundară din poezia ta sau chiar pe o idee ca-re ţie însuţi îţi scăpase şi se afla în textul tău atrasăde impersonali actanţi. Dar ca să mă traduc eu pemine e o experienţă care nu mă atrage. Las’ că sînttentat să modific în spiritul limbii ţintă şi seinstalează o jenă cînd îţi reaminteşti textul de bază,un inconfort de infidelitate. Eu simt nefirească pro-pria mea traducere, dacă e vorba de poezie. În eseue altceva, nu ezit.

Dar traducătorul francez şi cititorul francez osimte ca firească.

Deseori, cititorul de poezie simte cînd are de-a face cu o traducere, excepţiile sînt rare. Eu nu credcă poetul se poate traduce, fiindcă el nu poate aveaun dublu cod genetic. Spuneam cîndva, o să mărepet, că a scrie poezie în limba maternă înseamnăa avea superstiţia că limba îţi aduce, ca să te salveze,cuvinte pe care nu le-ai ştiut niciodată, că, undeva,există un depozit al uitării care lucrează în favoareata, în limba ta maternă. Că, undeva, mama de-aia îi

zice limba maternă, nu?–, mama te-a învăţat şicuvinte pe care încă nule-ai învăţat... Şi că de-acolo poţi să iei, să gă-seşti o soluţie salva-toare la un moment datpentru o stare sufletea-scă, pentru o ecuaţie ca-re nu intră în cuvînt.Deci experienţa ta înlimba maternă rămîneîn primul rînd expe-rienţă ontologică, nulingvistică. În vreme ceexperienţa bilingvismu-lui, chiar dusă la perfec-ţiune, e, în primul rînd,una lingvistică. Dar poa-te mă înşel, există atî-tea persoane care au ab-sorbit două limbi simul-tan.

Tu nici n-ai scrisîn franceză, nu?

Scriu eseu înfranceză şi am scris şiun ciclu de poeme. Nuştiu ce să spun: sînt

bune, sînt rele...Le-ai şi publicat?Le-am arătat. Nici nu trebuie să valorificăm

totul. Undeva, ele trebuie să mai stea în sertareleuitării. Poate unele ies la suprafaţă, unele poateîncolţesc, poate altele sînt moarte în subsolurileacelei limbi. Deci eu îi las pe alţii să mă traducă.

Ce cărţi de versuri ai scos?Ultimele volume ce au apărut, în majoritate,

sînt bilingve. Am scos un volum anul trecut, Grădini,era un volum cu multă tentă biografică, după proas-păta dispariţie a părinţilor mei. Lumea francofonă alăudat traducerea, dar am primit şi sugestii de mo-dificări pentru o eventuală nouă ediţie. Am avut otînără traducătoare, Claudia Fontu, chiar din zonamea, de la Bistriţa, care îşi face doctoratul la Paris.I-am aruncat această sfidare, hai, încearcă să le tra-duci. Iar ea era foarte încîntată, cînd a văzut reacţi-ile pozitive care au venit după traducere. Apoi, ceacare mi-a tradus poemele în engleză, cele care auconstituit volumul În refracţia realului, este tot oromâncă, o fostă colegă de facultate, Olga Dunca. Mărog, s-au uitat peste aceste traduceri şi alţii, de pildă,Liviu Georgescu din Statele Unite şi Alan Brow-njohn, din Marea Britanie, căruia i-am trimis textele,ca să-şi dea un verdict despre unitatea stilistică atraducerilor. Eu cred că asemenea ediţii apropieoamenii şi e bine că există circulaţia ideilor şi circu-laţia textelor.

Formula ta poetică a suferit mari schimbărifaţă de poezia din volumele de tinereţe?

Da, bineînţeles, nu sîntem nici noi aceiaşi.Eu n-am o experienţă prea vastă în proză sau în esei-stică. În eseistică, e limpede că mergi însprelimpezirea ideilor, că tinzi ca textul tău să fie tot maidens, că acumulezi experienţa ideilor. Dar poezia de-pinde de direcţia aleatorie pe care o ia destinul tău,biografia ta. Eu cred că, dacă continui să fii depen-dent de poezie, multă vreme nu ştii unde te afli.Bineînţeles că aceasta este marea dilemă de fiecaredată, cel puţin pentru cineva care are firea mea: măîntreb de ce ridic eu mîna, de ce vreau în continuaresă mă „afirm”. Eu pretind că am ceva de spus! Daroricum poetul este blestemat să se legitimeze tottimpul pentru ceea ce vrea să spună. Pentru că po-ezia este o violentare a limbajului banal, care tot tim-pul îl pune pe poet în postura de-a se explica: „Dartu de ce vii cu acest limbaj complicat?” Pentru căeste singurul care poate explica lumea atunci cîndlimbajul vehiculat zilnic nu mai explică lumea, pen-tru că este singurul care conţine o energie care nupoate fi cuprinsă în alte forme de limbaj: aceaenergie despre care vorbea Borges, cînd sem-

DORA PAVELîn dialog cu DINU FLĂMÎND

„Traducerea, singura modalitate permisăde a «parazita» un mare spirit”

!

Dora Pavel şi Nicolae Breban

Foto: Cristina Breban

Dinu FlămândFoto_ Jan Myskin

28

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

nala la un moment dat că în limba comună estestratificată poezie, o poezie fosilizată, ca şi ză-cămintele de calcar din mările care au dispă-

rut. Dar el o spunea dintr-o perspectivă oarecumironică, pe care n-o dezvoltăm aici. Deci, dacă m-ammodificat? Bineînţeles că m-am modificat, apar şi lamine alte teme, deşi un ochi grăbit ar crede că amrămas într-un soi de expresionism ţărănesc, pe careîl ţin în viaţă doar cu lecturi. Nu, eu nu scriu dedragul poeziei, deşi am spus că voi scrie poezie chiardacă nu am nici un cititor. Mie mi se pare că sîntemobligaţi, ca poeţi, să scriem şi după o anumită vîrstă.Cred că ar trebui să terminăm odată cu mitul acela,care spune că poetul, după optsprezece ani, nu maiare ce să scrie. Dimpotrivă, elare o experienţă complexă, dematuritate.

Nu există riscul autopas-tişării?

Există şi nu există,din moment ce cu-riozitatea ta este

vie şi nu te mulţumeşti să te re-peţi numai ca să fii prezent. A fiinert, deci existent, nu reprezin-tă cine ştie ce riscuri. Poţi să tră-ieşti foarte bine din inerţie, dinimpulsul biologic pe care l-ai pri-mit la început. Dar aşa cum viaţastă în faţa necunoscutului, şi po-ezia se află în chiar centrul pupi-lei de la Gorgona ce este în faţanecunoscutului. Nu ştiu cum voiscrie în continuare şi nici ce seva întîmpla mîine. În orice caz,lecturile mele şi întîmplările vie-ţii mele se influenţează reciprocşi determină poezia mea într-unfel care nu depinde de voinţamea. Destinul şi cuvintele rup înpermanenţă oasele omului. Darpoetul trebuie să revină cu alte energii, să intre pealte uşi, prin surprindere, să fie din nou prezent aco-lo, în cercul de lumină, şi să spună da, da, da, sîntlucruri importante, pe care numai eu pot să vi lespun.

„Românii vor ajunge să gîndească european”

E frumoasă pledoaria ta pentru poezie şi pen-tru continuitatea ei... Lucrezi în continuare la RadioFrance International. În ce mă priveşte, îmi place sămă gîndesc la voi, jurnaliştii români de-acolo, careprezentînd perfect cele trei provincii româneşti: tu şiVicenţiu Iluţiu sînteţi ardelenii, Matei Vişniec estemoldoveanul, iar Mircea Iorgulescu, munteanul. Fap-tul că Radio France International se recepţionează şiîn România vă responsabilizează în plus?

Da, bineînţeles că nu uităm acest lucru. Eumă scol dis-de-dimineaţă, pentru că îmi place aceastătranşă orară, îmi fac fie jurnalul, fie revista presei,pentru ora cinci şi jumătate şi vorbesc la ora cîndRomânia se trezeşte. Uneori, o fac cu o anumită je-nă, pentru că subiectele internaţionale încă nu sînt

foarte prizate în România. România are foarte multenecazuri pe plan local, cele, să zicem, din zoneleinfestate cu gripa aviară, din zonele inundate etc. Deaici, cum e şi firesc, grijile internaţionale trec oare-cum pe planul al doilea. De altfel, încă nici nu esteo practică la noi, nici nu există un reflex al per-cepţiei vieţii internaţionale, ca în alte state europenemai cosmopolite, deşi chiar presa din Franţa este demultă vreme, cum se zice, nombrilistă, adică îşi pri-veşte propriul buric înainte de a privi dincolo dezare. Încerci, deci, un anumit handicap, cînd vii laradio, iar primul titlu pe care-l prezinţi este situaţiadin Gaza. Situaţia din Gaza evident că trece pe pla-nul al paisprezecelea faţă de inundaţiile din Mol-

dova. Dar eu sînt conştient de faptul că e nevoie deaceastă deschidere, de această fereastră cît mai largăînspre Europa şi spre restul lumii, pentru că româniivor ajunge să gîndească european. Şi acest lucru sepetrece deja, încet, încet, nu este cale de ales, pen-tru că instituţiile europene vor, fi la un moment dat,mult mai puternice decît instituţiile naţionale, parla-mentul european va fi mai puternic decît parlamen-tul naţional, şi chiar tîrguielile meschine dintre par-tide vor trebui să apară ca nişte fleacuri faţă de gri-jile sau faţă de marile planuri de investiţii la niveleuropean etc. etc. Poate pentru generaţiile următoa-re lucrurile vor părea mult mai clare în acest sens.

Faptul că voi sînteţi la fel de bine informaţişi în actualitatea politică românească şi în cea inter-naţională, franceză îndeosebi, vă dă o capacitate deobiectivare mai mare decît cea a jurnaliştilor românide aici?

Aş fi tentat să zic da, imediat, dar teamă mi-e că nu, pentru că, la modul afectiv, sîntem conec-taţi la ceea ce se întîmplă în România, şi chiar şinouă ni se par, la un moment dat, să zicem, zbate-rile din jurul legii franceze pentru primul loc demuncă puţin ridicole în comparaţie cu grijile ro-mâneşti. În acelaşi timp, însă, poziţia noastră este şi

o poziţie inconfortabilă, pentru că trebuie să găseştiun numitor comun, să apropii cele două zone deinformaţie, să le pui într-o structură care să le facăfireşti, să le facă compatibile, să poţi să treci de launa la alta. Poate faptul că avem totuşi o secţie inde-pendentă, a noastră, la Bucureşti, care preia ştirilenaţionale şi le tratează separat, iar noi aducem şti-rile internaţionale ne ajută să apropiem cele douălumi în mod mai firesc.

Tocmai spuneai că te scoli foarte devreme...Lămureşte-mă şi pe mine, te rog, care este orarul tău?Cînd dormi, totuşi? Care îţi este programul într-o ziobişnuită de lucru?

Mă scol la trei,pentru că lacinci şi jumă-

tate trebuie să fie gata primuljurnal. Deci mă scol la trei, şipe la patru fără un sfert sînt laRadio. Merg cu taxiul, avem ofirmă care ne duce. Dacă e săfac revista presei, întrucît presaîmi soseşte cam la un sfert deoră după ce am sosit eu, întretimp citesc de pe internet presaeuropeană, vine şi presa fran-ceză, şi atunci este o cursă con-tra cronometru pe cîteva temeprincipale. Trebuie să citeşti îndiagonală editorialele, să ştii săvezi imediat ce e important şisă şi redactezi, că n-ai voie săgreşeşti, cînd vei fi în direct.

Şi toate astea să fie ga-ta la...

Şi astea să fie gata într-o oră. Sau, cînd fac jurnale, facpatru, din jumătate în jumătatede oră. Şi atunci, în sfîrşit, ainoroc uneori că actualitatea, laora respectivă, este Asia, care

s-a trezit. Deja Japonia, China sînt treze, StateleUnite încă dorm, Franţa şi Europa încep să setrezească şi ele, deci eşti cu mintea pe fusele orare,integrînd ceea ce s-a petrecut cu o seară mai dev-reme, urmărind deplasarea principalilor actori politi-ci ai lumii, situînd desfăşurarea în timp şi în spaţiua dosarelor sensibile, gen: nuclearul iranian, crizadin Irak, înfruntările din Gaza sau rivalităţi deschiseîntre Rusia şi foştii ei sateliţi, ca să dau cîteva exem-ple.

Sînteţi ca nişte demiurgi, care pîndesc trezirealumii.

Ar fi frumos, numai că rămînem doar nişteanalişti călare pe fuse orare şi nu totdeauna bineinformaţi, mai cu seamă în situaţii de conflict, încare baza informaţiei o constituie primele texte sauprimele relatări ale unui confrate ce îşi riscă viaţa înfaţa gloanţelor, doar de dragul de a ne informa! Şicare, fatalmente, nu are cum să ştie ce se întîmplăla trei kilometri de el, în alt sector, unde probabil cănu se află nici un ziarist, ci numai un militar NATO,care are consemn să nu spună nimic din ceea cevede. Deci pentru toată lumea informaţia rămîneceva relativ, firav, incomplet. Mie întotdeauna mi-aplăcut acest gen de muncă. E drept că trebuie să aiun anumit fler, pentru că pînă şi agenţiile de presăgreşesc la început şi, de multe ori, sînt în faţa uneiinformaţii care încă n-a fost digerată bine, n-a fostîncă bine analizată...

O muncă vulnerabilă...Vulnerabilă, fragilizată şi prin felul în care

sînt redactate cele dintîi informaţii de la faţa locului,cînd se întîmplă ceva grav şi frazele ezită, dacă nudevin chiar contradictorii. Deci participi oarecum, teîntrebi ce se întîmplă.

Renunţi la informaţia aceea?Nu, unde simţi tu, din cultura ta, că sînt luc-

ruri incompatibile, le eviţi deocamdată, pînă cînd vininformaţii suplimentare.

Tot nu mi-ai spus cînd dormi...(Rîde.) Stau pînă spre ora zece la radio, pe

urmă încerc să mă duc să mă culc. Dar, dacă e o ziîn care am multe de făcut, continuu pînă pe la şapteseara, inclusiv mersul pe la sala de gimnastică, săfac sport. Pe la opt seara încerc să dorm, dar nureuşesc totdeauna, fiindcă dacă lucrez pentru mineşi intru în ritm, mintea este mai trează decît oricîndşi lumina de-afară îi spune creierului meu că n-arede ce să încerce să doarmă, pentru că nu e ora som-nului. Nu, nu e nimic normal într-un asemenea pro-gram şi nu e uşor. Dar, pe de altă parte, am senti-mentul că cîştig mai mult timp pentru mine.

!

29

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

În Emmenthalul Superior (Elveţia), la 12aprilie 1806, s-a născut, la Eggiwil, într-ofamilie nevoiaşă, Peter Rindisbacher. Ai

săi (bineînţeles el nelipsind) au emigrat în Red RiverColony, în partea apuseană a Canadei, în 1821, cândbăiatul avea 15 ani. În 1826, nemaiputând înfruntavicisitudinile vieţii, în urma unor inundaţii necruţă-toare, familia îşi schimbă reşedinţa în Statele Unite,la St. Louis, Missouri. Aici, la vârsta de 28 ani, zilelelui Peter Rindisbacher se curmară, după ce con-tribuise la susţinerea alor săi cu propriul său talent,timp de câţiva ani buni. Moartea l-a surprins atuncicând chemarea de portretist începuse a-l impune şiîn acest gen.

Talentul său nativ fusesese încurajat de pă-rintele lui – un agricultor mai puţin norocos – şi,timp de un an, începând cu vârsta de doisprezeceani, a primit în dar nişte acuarele şi a început sălucreze sub supravegherea unui artist plasticelveţian. Schiţele sale în cărbune şi culori deapă rămân documente privitoare la existenţaindienilor şi metişilor din partea nordic-cen-trală a Canadei (Winnipeg şi Pembina) –unde a creat timp de şapte ani – şi din aceeacentral-apuseană a Statelor Unite. Nu pierdenici un prilej de a consemna şi relaţiile din-tre aceştia şi albi, ori dintre oameni şi ani-male. Aşezat în St. Louis, Rindisbacher des-chide un studio, ceea ce-i înlesneşte şi rea-lizarea de ilustraţii pentru reviste, ca şi degrafică de carte. Se consemnează 124 lucrărirealizate de el.

Să ne apropiem de acestea. Nici opoetizare a subiectelor, nici o participareafectivă îngroşată, nici personală, dacă nu arfi trăsătura respectării adevărului celor vă-zute. Din acuarelele sale se desprinde un aerde demnitate. Desenul este riguros, aproaperece. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi deaceastă aparentă neparticipare. PeterRindisbacher e prezent cu sufletul întoate imaginile sale, dar respiră discret,aproape nesimţit. Singura trăsătură aprezenţei sale, ce este în mod sigur dis-cernabilă, e plăcerea lui de a privi şi arecrea un fragment al realităţii încon-jurătoare sau altul, cu mare bucurie, cunesaţiu şi, încă o dată, cu adânc respect.Că desenează o sanie trasă de un bidiviuelegant şi puternic, al cărui galop esteaproape dans, condus de un vizitiu înar-mat cu bici, dar preferă să nu-lfolosească, şi gonind cu o cucoană înfo-folită, îndărătul acestuia, pe când lacheulei scrutează, de-a-n picioarelea, din spa-tele doamnei, nesfârşitul drumului dina-inte-le; că, într-o cameră a unui mareconsiliu tribal, la Fort Douglas, sur-prinde patru oficialităţi locale ascultândcăpetenia de la Red Lake, pe când seadresează Guvernatorului; şaptesprezecemembri ai tribului şed pe jos, în posturicomode, cei mai mulţi cu genunchii ridi-caţi către bărbie, pe tălpile sprijinite de

sol, deasupra fluturând un steag canadian (1823); cădescoperă un canoe (gondola locală) plimbându-l peacelaşi Guvernator de la Red River prin Hudson Bay,în 1824, opt indieni fiind folosiţi pentru deplasareaambarcaţiunii cu două capete în formă de coarne deberbec şi drapată la partea dindărăt cu un steag; căse mută lângă Lacul Winnipeg, iarna, pentru a ur-

mări familia unui indian Souteauxdeplasându-se cu sania alături, trasăde doi câini; ori că umple spaţiulgrafic cu întreg tribul, partea bărbă-tească, sosit la Red River, în vizităla Guvernator; că se amuză privind(ce termen frumos!) o cariolă – sa-nie de o persoană, trasă de treicâini înşeuaţi cu zurgălăi, vehicolextrem de comod, în care stai oare-cum lungit pe spate, cu spinareaînălţată – să nu cumva să pierzi fru-museţile drumului. Conducătorulsaniei umblă pe lângă ea, iar dru-mul ei este deschis de o călăuză in-diană; orice subiect ar aborda, PeterRindisbacher se simte acasă, nuforţează nota niciodată, prezintă odocumentare completă asupra obi-ceiurilor, vestmintelor, interioarelorşi vehicolelor epocii, ne lasă moş-tenire un adevărat film ale căruiimagini nu aşteaptă decât animareapentru a ne hrăni visele istorice.

„Capcană pentru curcanisălbatici” reprezintă gravura ceamai elaborată din câte am pututcunoaşte din opera sa. Desenul secomplică. Patru arbori deosebiţi înprim plan şi alţii, diferiţi de prece-denţii, în planul doi. Arbuşti, buru-

ieni. Buşteni de construcţie susţinând o cotineaţă ri-dicată cu pricepere. Şi un curcan, într-o beţie aorgoliului ce-l determină să-şi rotească solara coadă,pe când patru curci (trei înainte-i şi una ascunsădupă el, cu o curbare a gâtului lung sfioasă şi ne-temătoare) ciugulesc sub vegherea masculului iu-bitor dar şi infatuat.

Printre scenele cele mai memorabile, atât depregnante încât te întrebi dacă este vorba despreaceeaşi mână de creator, se află trei reprezentândvânătoarea de bizoni. Stilul liniar, extrem de precisşi de direct, din acuarelele precedente, este înlocuitde unul încărcat, al reprezentării din goana calului,aşa cum este înfăţişat şi indianul care a ajuns dinurmă, în galop, bizonul urmărit. Arcul său este în-tins într-o crispare aducătoare de moarte. Sălbăticiu-nea a coborât capul în piept, înghiţind distanţele, despaima urmăritorului. Pare că-i auzi duduitul copi-

telor cu care ară glodul. Pielea roşie îşipoartă capul ornat cu penele războinicului.Se apropie vertiginos de crupa fiarei. Calulsău este atât de bine pictat încât ai senti-mentul că vezi aerul lunecând de-a lungulpielii sale, înapoi, într-o viteză fără limită.Restul turmei s-a risipit în tropot în valealargă ce se deschide, pe stânga scenei abiavăzute. Din valea aceasta se ridică din ni-mic un munte tocit, undeva în depărtare.

Adoua scenă surprinde vână-torul indian venind într-oelegantă lunecare a unui soi

de schiuri de lungime mult mai mică decâtsuntem obişnuiţi pe culmile europene. Şi ela luat, din fugă, poziţia arcaşului pregătitsă-şi sângereze victima. Spre deosebire deprecedenta imagine, aici avem rep-rezentarea unei vânători cu câini cu botascuţit, precum ciobănescul german. Unul

dintre cei patru soţi ai omului îlatacă lateral pe vrăjmaş. S-a înălţatpe picioarele dinapoi, însă nu esteîncă la distanţa potrivită pentru a-şiînfige colţii în el. Îl urmăreşte dinaproape un tovarăş care ar vrea să-şi săvârşească atacul din faţă, totlateral, dar mai are cale bună pânăla acesta. Un al treilea patruped seapropie dindărătul picioarelor vân-joase posterioare ale bizonului, do-tate cu copite ameninţătoare. Darcele din urmă îl înfricoşează. A pusfrână goanei cu labele din faţă în-fipte pe neaşteptate în stratul grosde nea. Pe stânga celui care vine înplină viteză pe ciudatele sale schi-uri şi în urma sa, goneşte al pat-rulea aliat. Cerul bolnav, încărcatde puroi, veghează ţărâna acoperităneuniform cu zăpada pătată în zarede alţi bizoni şi de alţi indieni, pânăaproape de capătul vederii.

Într-o a treia imagine intitu-lată „Vânătoare de Bizoni”, oameniiau fugit departe de primul plan,

ocupat de un bizon ce le calcă în picioare cele treisanii, înconjurat de o haită de câini sălbăticiţi, iritaţicât încape, însă incapabili de a-şi duce la îndepliniremenirea să-l doboare. Nu departe de el, un grup dealţi trei bizoni.

„Casa Sfinţiei Sale John West, din aşezareaRed River” (1823) constituie o lucrare peisagistică cuvaloarea unei arte consumate. Tânărul acuarelist sedesfată cu jocul de umbră şi lumini, cu acela al per-spectivei, pe care o stăpâneşte fără probleme, cu di-ferenţierea materialelor, fie vegetale, fie de con-strucţie, ori dintre cer şi nori, pe de o parte, iar pede alta apa.

Opera lui Peter Rindisbacher, proiectatăasupra vârstei fragede când s-a să-vârşit din viaţă, îţi înfioară imagi-

naţia, la gândul că acest acuarelist, de fapt, nu a apu-cat decât să-şi arate măsura, dar că adevăratele salecapodopere au rămas tăinuite în mormânt. El faceparte din seria talentelor curmate din faşă. Să-l nu-mim pe căpetenia acestor tineri pierduţi înainte detimp: Arthur Rimbaud, născut în 1854 şi stins în1891; să-i adăugăm pe Raymond Radiguet: 1903-1923; Isidore Lucien Ducasse, Contele deLautréamont: 1846 - 1870; sau René Daumal: 1908-1944. Iată că nici artele plastice canadiene nu duclipsa unui erou al creaţiei timpurii şi de timpuriu dis-părută: Peter Rindisbacher.

MIHAI RÃDULESCU

Peter Rindisbacher

··· eveniment

Lucian Blaga în actualitate

Cea de-a XVII-a ediţie a Festivalului Internaţional „LucianBlaga” va avea loc în zilele de 3-5 mai 2007, la Cluj-Napoca. Ediţia dinacest an se va înscrie într-o arie tematică mai cuprinzătoare. Vom încer-ca să resuscităm, în acest cadru, în Sesiunea în plen, dezbaterilecristalizate în cele două tomuri ale volumului VI, din Meridian Blaga,încurajând dezvoltări pe marginea acestor contribuţii, cu o deschiderespecială asupra abordării operei lui Blaga în perspectiva actuală a trans-disciplinarităţii. Din acest unghi, preconizăm, într-o Secţiune I, pe lângăabordările critice curente, reluarea investigaţiilor de semantică, poeticăşi semiotică, dedicate creaţiei literare blagiene. Secţiunea a II-a va ficonsacrată aprofundării explorărilor în domeniile centrale ale concepţieifilosofului, cu atenţie deosebită, în acest an, asupra teoriei cunoaşterii.

Ca o complinire, sperăm, fericită a acestei orientări aSimpozionului ştiinţific, vom repune în drepturi, în acest an, şi Recitalulde poezie, iar în ziua a treia vom încerca o excursie, pe urmele poetului,la Valea Drăganului. Manifestările vor fi încununate, şi în acest an, cu opremieră Blaga la Teatrul Naţional, cu vernisajul unei expoziţii de artăplastică şi, fireşte, cu Premiile Festivalului. Vă rugăm să ne confirmaţiparticiparea dumneavoastră pe adresa Societăţii sau pe e-mail cel maitârziu până la 10 aprilie a.c. În cazul în care Vă veţi înscrie la sesiuneade comunicări, Vă rugăm să precizaţi Secţiunea (Plen, Literatură,Filosofie) şi titlul comunicării. Precizăm că lucrările vor fi prezentatesuccint (10-15 minute), dar textele vor fi reţinute integral, pentru publi-care în Meridian Blaga VII.

30

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

La început de primăvară 2007 aufost acordate premiile devenitetradiţionale ale Uniunii Cineaştilor pen-tru filmele anului 2006. Poate că mani-festării nu i-a fost oferit fastul necesarunei asemenea reuniuni festive (în ceeace mă priveşte, aş fi preferatospitaliera sală a cinematogra-fului „Studio”, cu ecranul ei –pe care s-ar fi putut prezentafragmente din filmele premiate–, holului, chiar „de marmură”,pe care l-au ales organizatorii),dar, neîndoios, în ciuda detrac-torilor de profesie care şi-augăsit şi cu acest prilej de lucru,premiile acordate aproapeanual, de câteva deceniiîncoace, de către principala uni-une de breaslă a cineaştilor,reprezintă, de fiecare dată, oimportantă şi binevenită sărbă-toare a filmului naţional.

Mă voi referi, astăzi, la pre-miile penru filmele de ficţiune acor-date acum de un juriu de remarcabili

profesionişti alcătuit din Visarion Alexa – pre-şedinte, Ion Vasile – secretar, Carmen Galin, VioricaBucur, Irina Margareta Nistor, Laurenţiu Damian,Dan Alexandru, Sotir Caragaţă, Mircea Ciocâltei (lapremiile pentru filme documentare şi de animaţie m-am referit într-un comentariu anterior din Contem-poranul. Ideea Europeană intitulat „Prezentul filmu-lui documentar”). Din capul locului, aş sublinia fap-tul că (spre deosebire de alte câteva ediţii recente)avem de a face de această dată cu un palmares gene-ros, care răspunde, aplicat, unui an cinematograficcu o producţie generoasă, îndeosebi din punct de ve-dere calitativ. Anul 2006 a fost, fără îndoială, un anfast pentru cinematografia naţională şi îndeosebipentru filmul tânăr românesc, premiile Uniunii Cine-aştilor consfinţind şi validând această realitate îmbu-curătoare. Marele Premiu şi Trofeul Uniunii Cine-aştilor au revenit filmului A fost sau n-a fost? deCorneliu Porumboiu, într-adevăr, unul dintre celemai importante evenimente artistice ale anului cine-matografic, un film aflat pe primul loc şi în opţiu-nile criticilor, care au luat în discuţie filmele(româneşti şi străine!) prezentate pe ecranele din ţa-ra noastră în 2006. La premiera românească a filmu-lui (după ce pelicula a fost distinsă cu „Camera d’Or”la Cannes), am scris, pe larg, în Contemporanul.Ideea Europeană – cum am scris, de altfel, despretoate filmele româneşti ale anului trecut – deci, nuvoi insista acum, voi spune doar că acest film cupremise şi concluzii interogative despre momentulcrucial românesc de acum 18 ani şi despreevenimentele petrecute atunci în târgul desuflet pentru regizor al Vasluiului are un ata-şant, cuceritor, ton confesiv, o captivantă sin-ceritate a privirii asupra oamenilor şi vremiievocate. Deloc întâmplător, filmul avea sărevină în palmaresul premiilor UCIN, Pre-miul Special al juriului fiind acordat celortrei autori tineri care au realizat filme desprerevoluţia din decembrie ’89: Radu Muntean(pentru Hârtia va fi albastră), Corneliu Po-rumboiu (A fost sau n-a fost?) şi Cătălin Mi-tulescu (Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii).Mi se pare inspirată şi această distincţie „co-lectivă”, fiind vorba despre trei cineaşti careau simţit nevoia să vorbească pe ecran despreevenimente istorice care i-au marcat în aniiadolescenţei, la vârsta formării lor civice şiintelectuale, şi au făcut-o foarte convingător,amintindu-mi de protagoniştii şcolii polonezede film (mă gândesc prioritar la AndrzejWajda şi Jerzy Kawalerowicz) care au debu-tat în cinematograf cu filme despre cel de-aldoilea război mondial, o experienţă trăită deei, deasemenea, la vârsta opţiunilor funda-mentale (rezultatul fiind filme memorabileprecum Canalul, Generaţie, Cenuşă şi dia-mant, respectiv Adevăratul sfârşit al războiu-lui). La rândul lui, un film precum Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii a revenit deseori înpalmares, regizorul Cătălin Mitulescu repur-tând şi premiul pentru regie, o altă distincţie

importantă şi meritată, acordată autorului acestuifilm foarte personal, inspirat de realităţile ultimuluian al regimului totalitar şi ieşirii din acest coşmar(realităţi privite cu ochii unor adolescenţi, la vârstade atunci a regizorului). Premiul pentru imagine arevenit, pe drept, operatorului Marius Panduru, pen-tru filmul Ryna de Ruxandra Zenide (un film pe carem-am bucurat să-l întâlnesc, deasemenea, frecvent înpalmares), dar aş face precizarea că tânărul operatorpremiat a devenit, în ultimii ani, colaboratorul câtor-va dintre regizorii tineri lansaţi de curând, devenind

o importantă „piesă de rezistenţă” a noului val cine-matografic românesc. Premiul pentru scenariu a fostacordat celor trei autori ai scenariului pentru filmulHârtia va fi albastră, Răzvan Rădulescu, AlexandruBaciu şi Radu Muntean, a căror poveste cinemato-grafică din decembrie ´89 porneşte de la tulbură-toare întâmplări reale petrecute în zilele revoluţiei.Scenograful Daniel Răduţă a primit premiul pentruscenografie, el fiind autorul decorurilor la două fil-

me multiplu premiate: Cum mi-am petrecutsfârşitul lumii (o inspirată reconstituire aambianţei pre-revoluţionare) şi Ryna (osensibilă şi autentică evocare a „decoru-rilor” inconfundabile din lumea Deltei). Unpremiu pe care l-aş numi inevitabil a fostacela pentru interpretarea unui rol princi-pal feminin, acordat tinerei actriţe Doro-theea Petre, protagonista filmelor Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (unde joacă rolulunei eleve căreia revoluţia îi deschide alteorizonturi de viaţă) şi Ryna (unde inter-pretează cu ireproşabil firesc rolul titular,o fată a Deltei, cu multiple şi diverse expe-rienţe de viaţă). Tot unui protagonist al fil-mului Ryna, Vali Popescu (tatăl fetei) i-arevenit premiul de interpretare pentru rolprincipal masculin, în timp ce unui „vete-ran” al cinematografiei naţionale (juca încăîn filme ale anilor 50, cum ar fi La mere şiViaţa nu iartă de Iulian Mihu şi ManoleMarcus!), Nicolae Praida, i-a revenit premi-

ul de interpretare al unui rol secundar pentru per-sonajele din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii şi Ry-na. Pentru roluri secundare feminine au fost premi-ate, ex-aequo, Carmen Ungureanu (Cum mi-am petre-cut sfârşitul lumii) şi Luminiţa Stoianovici (din seri-alul TV La Urgenţă). Regizoarea Ruxandra Zenide afost recompensată pe bună dreptate cu Premiul„Opera Prima”, acordat filmului Ryna, o co-produc-ţie, de fapt, româno-elveţiană, a cărei premierăromânească a fost destul de întârziată: dacă filmul n-ar fi ajuns cu un an mai târziu pe ecranele noastre,tânăra regizoare ar fi fost una dintre primele reve-laţii ale noului val românesc. Ex-aequo, Premiul„Opera Prima” a revenit şi unei alte revelaţii cine-matografice a anului 2006, filmului Legături bolnăvi-cioase de Tudor Giurgiu, o peliculă sensibilă şi ori-ginală, chiar dacă trama rămâne pătată (ca un semnde imaturitate) de un incest. Palmaresul Uniunii Ci-neaştilor ne-a întors gândul şi spre tragicul accidental anului trecut, care a curmat două vieţi cu certeperspective ale breslei cinematografice. Premiul pen-tru film de ficţiune de mediu metraj a fost acordatfilmului Marilena de la P 7 de Cristian Nemescu,tânărul regizor prematur dispărut, care ne-a lăsat caamintire a talentului său prodigios acest film de ma-re sensibilitate, primit cu aplauze şi peste hotare (şinu oriunde, la Cannes!), pelicula fiind încă de douăori prezentă în palmaresul UCIN: prin premiul pen-tru coloană sonoră (Andrei Toncu) şi prin premiulpentru montaj (Cătălin Cristuţiu). Premiul pentruscurt metraj de ficţiune a revenit unei valoroasepelicule de „ultimă oră”, Lampa cu căciulă de Radu

Jude. Doi reprezentativi critici (din gene-raţii diferite) figurează în palmaresul pre-miilor UCIN: Magda Mihăilescu (pentruvolumul monografic Aceste Gioconde fărăsurâs) şi Alex Leo Şerban (pentru volumulDe ce vedem filme). Pentru debut actoricesca fost laureată Ioana Barbu (un rol frumosîn Legături bolnăvicioase). A fost acordat şiun premiu pentru serial TV, Societăţii Ro-mâne de Televiziune, pentru serialul LaUrgenţă. O diplomă de Excelenţă, „pentruparticipare extraordinară”, a revenit acto-rului Jean Constantin (Cum mi-am petrecutsfârşitul lumii), în timp ce copilul TimoteiDuma, interpret în acelaşi film, a primit omenţiune specială.

Prezente în palmaresul PremiilorUCIN şi laureate ale multor festivaluri in-ternaţionale şi naţionale, filmele de maisus au ajuns, însă, la foarte puţini specta-tori în scurta lor carieră pe ecrane. Un filmprecum acela laureat cu Marele Premiuare, de pildă, mai puţini spectatori în ţarădecât peste hotare! Consolidarea relaţiei fil-mului românesc cu publicul din ţarărămâne un capitol nevralgic şi „deschis” înistoria prezentă a cinematografiei naţi-onale.

CÃLIN CÃLIMANPremiile

Uniunii cineaştilorpe 2006

Mi se pare inspirată şi această distincţie „colectivă”, fiind vorba

despre trei cineaşti care au simţit nevoiasă vorbească pe ecran despre eveni-

mente istorice care i-au marcat în aniiadolescenţei, la vârsta formării lor civice

şi intelectuale, şi au făcut-o foarteconvingător, amintindu-mi de

protagoniştii şcolii poloneze de film (măgândesc prioritar la Andrzej Wajda şi

Jerzy Kawalerowicz) care au debutat încinematograf cu filme despre cel de al

doilea război mondial, o experienţătrăită de ei, deasemenea, la vârsta opţiu-nilor fundamentale (rezultatul fiind filmememorabile precum Canalul, Generaţie,Cenuşă şi diamant, respectiv, Adevăratul

sfârşit al războiului).

31

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Abia ieşită din sala de cinema unde a avut loc pre-miera cu ultimul film al regizorului RobertAltman, Ultimul show de radio, m-am trezit cu

un reportofon în faţă şi somată să răspund, de o reporteriţăprecipitată, dacă mi-a plăcut. Am răspuns că m-a emoţionatşi am simţit o sinceră mirare în ochii celei care m-a întrebatimediat: „De ce?”

Fără maliţie, trebuie să ştii mai întâi cine e RobertAltman ca să te emoţionezi văzând filmul său testamentar, fil-mul în care ironicul american şi-a pus minunat în scenădespărţirea de cei care îl urmăresc de mai multă sau maipuţină vreme. Altman a plecat dintre noi la numai câteva lunide la premiera acestui last movie, lasându-ne pe ecranpovestea întâlnirii lui cu îngerul.

De ce-l iubim atât pe acest regizor cu reputaţie de sarcastic? Poatepentru că este unul dintre cineaştii care au reuşit să descrie cel mai bine„America profundă”. Dar n-a făcut-o niciodatăîn stil idilic sau grandilocvent, exaltându-i va-lorile, ci descoperindu-i frustrările şi temerile,examinându-i miturile dintr-o perspectivă cri-tică. Altman a fost unul dintre cei mai prolifi-ci şi surprinzători regizori ai anilor ´70, cânda cucerit (în 1970) premiul Palme d`or la Can-nnes cu M.A.S.H., comedia feroce despre viaţadintr-un spital de campanie în timpul războiu-lui din Vietnam, a contrariat cu pictura vitri-olantă a Vestului sălbatic din Mc Cabe şi doa-mna Miller (1971) sau din Buffalo Bill şi indi-enii (1976). În acelaşi deceniu a impus formu-la filmului coral, urmărind traiectoriile inter-sectate a 24 de personaje pe parcursul unuiconcert de muzică country în Nashville (1975)şi a reformulat estetica genului „noir” prinThe Long Goog Bye, cea mai interesantă ecra-nizare din seria cu detectivul Marlowe. Dupăo perioadă de uşoară stagnare în anii ´80,când a făcut totuşi o peliculă admirabilă caFool for Love (1985), a revenit în forţă în anii´90, cu vitriolanta descriere a Hollywooduluişi a compromisurilor sale The Player/Joc deculise, premiată la Cannes în 1982, şi cu ShortCuts (1993), o comedie dramatică în care sati-

rizează the American way of life, care i-a adus premiul Leul de aur la Festi-valul de la Veneţia. Începutul noului mileniu l-a găsit în plină formă, dupăcum vedem în Gosford Park (2002), film cu intrigă poliţistă în care foloseştedin nou cu strălucire formula corală, şi în Ultimul show de radio, devenitchiar ultimul titlu din filmografia sa.

Această ultimă operă al cărei titlu original este împrumutat de la unshow de radio, A Prairie Home Companion, porneşte de la o autentică emi-siune de radio care, după 30 de ani de carieră strălucită îşi încheie cariera.Asistăm la ultimul spectacol cu public unde protagoniştii îşi cântă, maivibrant ca niciodată, ultimele piese de country sau îşi debitează monoloagelecomice. Filmul stabileşte legături surprinzătoare între numerele de pe scenăşi întâmplările din culise. Deşi se aseamănă prin temă şi structură narativăcu Nashville, Ultimul show de radio abordează o perspectivă mai intimistă şiapare ca o ţesătură de amintiri, dezvăluiri spectaculoase şi crize de dispe-

rare. În centrul poveştii se află trei femei (cine-filii înţeleg trimiterea la mai vechea dramă alt-maniană Trei femei), surorile Johnson, în-truchipate magnific de Meryl Streep (Yolanda)şi Lily Tomlyn (Rhonda) şi Lola (Lindsay Lo-han), fiica ce scrie poeme suicidare a celei din-tâi. În prim plan păşeşte uneori şi Keillor(Garrison Keillor, preluat din show-ul inspira-tor) şi Guy Noir (Kevin Kline), şeful securităţiide la Teatrul Fitzgerald ce îşi încheie existenţaşi va fi transformat într-o parcare. Eveni-mentele sunt relatate din punctul de vedere allui Guy, care vorbeşte la persoana întâi.

E multă nostalgie în acest film carevorbeşte despre moartea unui anume tip despectacol (şi a unei forme a culturii americane)dar şi multă ironie adresată lumii pragmaticeşi nepăsătoare a prezentului. Nu întâmplătorpersonajul cel mai satirizat este acela al execu-torului judecătoresc (Tommy Lee Jones), venitsă vegheze la închiderea teatrului. Planul strictrealist se întrepătrunde cu planul fantasticatunci când apare blonda misterioasă Asphodel(Virginia Madsen), un înger sosit să-l ducă pelumea cealaltă pe cel mai vârstnic din trupă.Moartea acestuia rămâne ascunsă un timpcelorlalţi pentru ca spectacolul să poată conti-nua, iar replica unei cabiniere ne pune pe gân-

duri: „Nu trebuie să ne întristăm când moare un om bătrân”. Este, cu sigu-ranţă, mesajul pe care Robert Altman îl trimite spectatorilor lui pe care îiinvită să privească plecarea sa cu seninătate.

Foarte grijuliu să nu ne indispună vorbind despre moarte, Altmanne bucură văzul şi auzul cu acest film despre magia muzicii, despre solida-ritate şi efemeritate în lumea spectacolului. Trecerile de la sceană la culisese fac prin fluide travlinguri înlănţuite savant cu panoramice, într-o curgerevizuală de o eleganţă demnă de o semnătură de maestru.

Cât despre muzică, aceasta capătă locul meritat în Ultimul spectacolde radio, iar iubitorii de country se vor simţi răsfăţaţi de acumularea de piesede un farmec irezistibil. În plus, spectatorii vor avea surpriza să constate câtde minunat cântă Meryl Streep, Lily Tomlin şi Woody Harrelson, excepţio-nali interpreţi ai acestor cântece atât de tipic americane.

Fără să abandoneze tonul caustic atât de personal, Robert Altmanne propune un film de adio realizat într-o stare de graţie, impregnat de nos-talgie dar şi de umor, un film în care îşi reia vechile teme mai puţin mânios.Un film foarte comunicativ şi tonic, foarte altma-nian, în care autorul îşi propune şi ne propune săne lăsăm puţin invadaţi de duioşie şi să nu neînspăimântăm de fantomele trecutului. Cum arputea un fan al lui Altman să reziste în faţa uneiasemenea invitaţii şi să nu verse o lacrimă în amin-tirea sa?

DANA DUMAO lacrimă

pentru Robert Altman

Robert Altman

Foarte grijuliu să nu ne indispună vorbind

despre moarte, Altman ne bucură văzul şi auzul cu acest film despre magia muzicii,

despre solidaritate şi efemeritate în lumea

spectacolului. Trecerile de la sceană

la culise se fac prin fluidetravlinguri înlănţuite

savant cu panoramice, într-o curgere vizuală de o eleganţă demnă

de o semnătură de maestru.

32

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Actualitatea consideraţiilor ontologiceformulate de filosoful de la Hanov-ra, precum şi planurile consecinţelor

rezultate din relaţia dintre individual şi universal,particular şi general, infinit mic şi infinit mare,subiect-parte şi univers-întreg se acutizează prindisponibilitatea ştiinţei moderne de a oferi unorproblematici clasice, nuanţe şi soluţionări care ţinde logica contemporaneităţii. Prin intermediulacestor corelări, care transcend sensul limitat alinfluenţei unor pattern-uri de gândire într-o anu-mită epocă, putem confirma, înainte de toate, pe-renitatea sistemului leibnizian şi actualitatea in-terogaţiilor sale metafizice cu privire la relaţia in-dividualităţii principiale cu o lume compusă. Ipo-teza leibniziană a interconectivităţii universului econfirmată ştiinţific pe baza proprietăţilor ondula-torii recunoscute ale spaţiului şi care, pare-se, potsusţine fără probleme teoria propagării unei influ-enţe punctuale asupra întregului spaţiu universaldeterminat. Transpusă în cheie metafizică, aceas-tă abilitate poate explica şi justifica acordul deprincipiu dintre individualitateamonadică şi totalitatea universuluireflectat într-însa. Probabil că celmai important argument justifica-tor al problematicii încastrării indi-vidualităţii monadice în totalitateauniversală (despre care trebuieneapărat să presupunem că e cevamai mult decât suma tuturor indi-vidualităţilor reunite şi atât) ţine delibertatea de expresie a monadei.Singura modalitate de a da un sensactiv relaţiei dintre parte şi întregeste acestă paradoxală conţinere acelui din urmă în cea dintâi. Ca şicheie de boltă a întregului edificiumetafizic, absenţa reflectivităţii ex-presive a monadei ar face imposi-bilă atât relaţia propriu-zisă a unicităţii, singula-rităţii individualiste şi particulare cu pluralismuluniversal, cât şi dinamica presupoziţiilor metafi-zice care însufleţesc şi, ulterior, întemeiază ipo-teza structurii armonice universale.

Încep să cred că acest reducţionism tacital filosofiei leibniziene prin care majoritatea pre-rogativelor universale sunt transferate individua-lităţii de principiu, a declanşat oavalanşă de consecinţe filosoficecu mult mai rapace decât a pu-tut-o anticipa însuşi Leibniz. Eaa consumat şi a alterat în chipfundamental şi iremediabil ima-ginea clasică de univers obiectiv,forţând gândirea filosofică săjoace pe muchia unui relativismlatent (şi astfel oricând posibil dea se acutiza). Altfel spus, deter-minarea imaginii universale careflectată prin chiar abilitateastructurală a monadei, deschidecătre o relativizare paradoxală,susceptibilă de a nu ţine cont desupraordonări obiective. Manieraleibniziană de a problematiza on-tologia monadei şi relaţia ei cuuniversul, joacă în permanenţăla marginea unei dualităţi stra-nii, chiar derutante uneori, lalimita perfectă dintre o rela-tivizare care nu e totuşi anti-obiectivă şi o obiectivizare carenu e tocmai anti-relativă. O ima-gine a universalităţii, formată,cadru cu cadru, prin însumareareflecţiilor generate de capacita-tea lucrurilor individuale de asurprinde câte o perspectivă uni-că a lumii, exprimă o logică aincertitudinii şi diferenţei ontice, o metodologie asuprapunerii deosebirilor şi caracteristicilordiferite, mai degrabă decât a celor asemănătoare.O metafizică globală, aristotelică, centrată pe sin-tetizarea universaliilor, va căuta întotdeauna săînsumeze trăsăturile comune, în timp ce logicaindividualiilor se va fi desfăşurat, fără doar şi poa-te, pe structurile diferenţei. Astfel, ipostazierileparticularităţii (în sens de diferenţă specifică,dacă vreţi) par a genera un numitor comun al lip-sei, al diferenţei bazate pe ceea-ce-lipseşte sau, dim-potrivă, pe ceea-ce-este-în-plus – ca precursor şi,totodată, ca test al metodologiei generalizării.Esenţa tare a imaginii unui anumit lucru surprins

în o sută de fotografii diferite, corespunzătoare acâte o sută de unghiuri diferite, stă în însumareadiferenţelor de expresie acumulate în urma supra-punerii acestora. Doar ele pot legitima pretenţiade universalitate a imaginii, prin transgresareaparticularităţilor rezultate şi însumarea unui în-treg sui generis, al diferenţei, al deosebirii, nicide-cum al asemănării (poate doar al asemănării unorpattern-uri ale deosebirilor). Fiecare monadă îşiexprimă propriul punct de vedere asupra univer-

sului, un punct de vedere întemeiat pe un forointerno autosuficient în propria-i izolare, capabilde a reflecta imaginea universului, fără a se îm-părtăşi efectiv din multiplicitate.

Prin urmare, încep să mă întreb (dinadinsforţând limita „jocului” spre care deschide duali-tatea filosofiei lui Leibniz) dacă mai are totuşi

sens să presupunemexistenţa unui uni-vers în sine şi pen-tru sine atâtavreme cât monadapare a deţine rezol-vările tuturor prob-lemelor conţinute îndualitatea parte-întreg, individual-universal? Ea tindesă ofere soluţii atâtpentru existenţa in-

dividuală, pe care o întruchipează în mod exem-plar, cât şi pentru dinamica principiilor universalepe care tot ea pare s-o exprime cel mai bine prinproprietatea de a reflecta înlăuntrul ei imagineauniversală de ansamblu. Geniala ei ambivalenţămă face să mă îndoiesc de obiectivitatea univer-sală a unui întreg pe care îl resimt, deseori, ca peo în-sumare neînsufleţită de principii individuale,poate chiar lipsită de acea expresie dinamică tota-lizatoare care adaugă întregului forţă, unicitate,superioritate.

Să fim bine înţeleşi! Filosofia lui Leibniznu scapă de obsesia globalităţii, de glorificareauniversalului în varii ipostaze totalizatoare pre-cum caracteristica universală, armonia universalăsau jurisprudenţa universală, de metafizica visă-toare şi monomaniacă a unui întreg interconectatsimbolic. Preocupat de o înţelegere mai profundăa relaţiilor universului şi a dinamicii raporturilordintre individualităţi, filosoful de la Hanovra îşidesfăşoară sistemul metafizic în coasta unui uni-versalism sudat din principii particulare. Tocmai

acest presupus paradox dă culoare on-tologiei sale, permiţându-mi totodatăsă speculez, la limita limitelor, conse-cinţele, de cele mai multe ori bizare,ale dizolvării individualului în univer-sal şi viceversa. Unicitatea universu-lui sistemic leibnizian stă tocmai înabilitatea sa de a împăca izolaţionis-mul individualismului monadic cuuniversalismul monadelor reunite caşi univers, ca întreg, şi a demonstranaturaleţea cu care fiecare decurgedin cealaltă. Lumea e simultan indi-viduală şi colectivă, în proporţii virtu-al egale şi asta o datorăm (ca expli-caţie, nicidecum ca şi cauzalitatedirectă) intervenţiei principiului ogli-ndirii şi acurateţei cu care puterea de

expresie monadică asimilează imaginea universa-lă.

Acestei ambivalenţe a individualului mo-nadic (profund înrudită unui spirit leibnizianaflat, mai tot timpul, la limita dintre opoziţii) îisunt subsumate, după cum am mai spus, o seriede consecinţe paradoxale generate din tendinţa(întrucâtva inovatoare) de a materializa joncţi-unea dintre principii opuse – în ceea ce priveşteraporturile filosofice dintre individual şi universal,finit şi infinit. Odată desghiocate din mănunchiulîn care sunt ţinute laolaltă prin tensiunea metafi-zică a unului în multiplu, respectiv prin presiuneacomplementarităţii contrariilor, ele par a îşi pier-de caracteristicile dinamice, sucombând în siajul(cvasineverosimil, de altfel) al unui echilibru şub-rezit. Această tipologie filosofică a unei relaţiisimbiotice a contrariilor (profund barocă – aşacum se va vedea ulterior şi la Hegel), întemeiatăpe sinteza contradicţiilor filosofice, se regăseşteadesea înăuntrul istoriei filosofiei (fireşte, într-oformă, de obicei, primitivă, rudimentară, precumla Anaximandru, dar mai ales la Heraclit – carevede contradicţia drept sursă permanentă a miş-cării, identificând totodată autenticitatea cu-noaşterii ca fiind structural legată de cercetareanaturii în unitatea şi contrariile ei). Totuşi, în

pofida tendinţei fi-losofiei de a oferiinterpretări am-bivalente, adânc în-scripţionate în logi-ca sintetizării con-trariilor, parcă ni-căieri altundeva ea(anume, „tipologiasimbiozei”) nu do-bândeşte existenţaemblematică – deultima ratio, de-opotrivă explicativăşi totalizatoare –pe care i-o oferă ex-erciţiul metafizicleibnizian, în pleni-tudinea vizionaris-mului său discur-siv.

ALEXANDRU ªTEFÃNESCU

Tipologiasimbiozei

33

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Imaginea pe care Gheorghe Grigurcu o produce prin tot ceea ceface este a unui neobosit reflector cultural al existentului, preocu-pat să transforme în gândire poetică, aforistică sau critică ceea ce

receptează sau asimilează. Totul este trecut printr-un filtru de mare rafina-ment, fiind procesat cu asiduitate, căpătând personalitate, distincţie intelec-tuală, fineţe, armonie, sagacitate. Scriitorul focalizează, observă subtilităţile,aprofundează, disecă mult dincolo de aparenţe, revelează spiritualitatea dinrealitate. O face cu naturaleţe, cu perspicacitate, cu bun gust şi cu bun simţ,într-un mod elegant, cum nu multora li se mai întâmplă azi. Nimic din scrisulsău nu pare anost, trudnic, laborios, ci, dimpotrivă, apanajul unui degustătorde esenţe, al unui pasionat cititor care fructifică integral, al unui observatorlucid. Cartea lui Gheorghe Grigurcu, Din Jurnalul lui Alceste (Editura Limes,Cluj-Napoca, 2005), implică, încă din titlu, două caracteristici, aparent con-tradictorii, pe cea de subiectivitate, a unui jurnal de idei, şi pe cea, sugeratăde personajul evocat, de obiectivitate intransigentă, a moralistului mizantrop.Ar fi vorba deci de o metodă bazată pe alteritate, de oglindirea mutuală aeului şi a lumii, de un joc al proiecţiilor şi introiecţiilor. Temele abordate suntde o mare diversitate, iar polimorfia lor vădeşte inventivitate şi sensibilitate:meditaţii, însemnări, interogaţii, exclamaţii, metafore, citate, apoftegme;unele structurate, altele enunţate spontan; parcă neavând nici un plan, afarăde fluxul gândirii, sau subsumându-se unor scopuri imponderabile. De altfel,autorul recuză inflexibilitatea: „Iubirea de Formă (de finit) trădează un gradde epuizare lăuntrică.” (p.7). Aforistica reprezintă vocaţia infrastructurală alui Gheorghe Grigurcu, premisele moraliste ale personalităţii sale. Iar aspec-tul speculativ, contemplativitatea, aventura gândirii, jocurile de limbaj, para-doxismul sunt funciarmente la îndemâna scriitorului. Urmarea este că tex-tele sentenţioase nu rămân închise, răsfrânte în sine, suficiente, ci se consti-tuie ca dialoguri/polemici cu ceilalţi, cu realitatea, cu limitele, cu locurile co-mune, cu relele moravuri.

Interesant este faptul că scrierile de acest fel spun mai mult decât al-tele despre autorul lor. Avem astfel imaginea unui Grigurcu esenţial, văzutdinăuntru, etalându-şi idei, concepţii, altfel camuflate în operă. Iar azi, suntfoarte puţini cei care au curajul să se expună unei asemenea experienţe indis-crete.

Fără îndoială, ceea ce impresionează în astfel de aforisme diaristiceeste iluminaţia produsă de adevărul revelat, neaşteptata graţie a adevăruluicu care suntem împărtăşiţi, prospeţimea naturală a adevărului la a căruidescoperire asistăm: „Metafora: o ironie extatică la adresa realului.” (p.10),„A descrie viitorul, indiferent în ce manieră, e un mod de-a delira.” (p.122),„A nu-ţi da seama că poarta e închisă, înseamnă uneori a putea trece printr-însa. Iată marea şansă a prostiei.” (p.144).

La Gheorghe Grigurcu greu se face o demarcaţie între domeniul afo-ristic şi cel poetic, pentru că autorul foloseşte mijloace sincretice. LirismulJurnalului este dat de gradări, acumulări, revelaţii (uneori după modelul sup-rarealist), un limbaj sensibil, conţinând metafore, însuşindu-şi însă formaconcavă, ascetică: „Indiferent dacă ne convine sau nu, locurile comune rămânmarile depozitare ale misterului, aşa cum a încercat a demonstra un spiritsagace. De altfel, prin răspândire, imitaţie, didacticism, toate creaţiile tindspre locul comun, care e, în acelaşi timp, o degradare şi o înnobilare.” (p.11-12). Desigur, adevărul şi poezia sunt conexe. În această privinţă, scriitoruleste mai apropiat spiritual de Emil Cioran, de Simone Weil, de MariaZambrano, mai atras de modelul eseistic, liric, decât de moraliştii clasici.Textele sale, mai austere, caracterizate prin brevitate, au în comun cu celeale antecesorilor numiţi propensiunea pentru filosofie. Nu au emfază, suntfireşti, se ascund în discreţie şi se actualizează uneori prin referinţe la rea-litatea proximă. Aforismele lui Gheorghe Grigurcu sunt replici la alte texte,la gândurile sale, la epoca sa. Ele gravitează în jurul său ca nişte furii, camanifestări ale responsabilităţii, ale conştiinţei, fiind totodată armura saîmpotriva impostorilor, a ignoranţilor, a complicităţii muţeniei: „Vai de spiri-tul critic ce nu se sprijină pe adevăr, vai de adevărul ce nu se sprijină pe spi-rit critic!” (p.168), „Lirismul: un abis confortabil.” (p.169), „Prea multă mo-ralizare divulgă, de regulă, mediocritatea. A crea înseamnă a mânui datelenaturale, ca şi cum n-ai urmări nici un scop.” (p.101). Ca prin vase comuni-cante, numeroase idei se întâlnesc aici şi în alte segmente ale scrisului luiGheorghe Grigurcu. Aceste mici cristale apoftegmatice vădesc fermitatea şifragilitatea autorului, fiind când de o transparenţă cuprinzătoare, nec plusultra, când de o expresivitate metaforică sau de gracilitatea proprie unuitravaliu al gândirii petrecut la vedere. De aceea, cartea pare o imagine aînsuşi spiritului creator/căutător/truditor/diligent. Scriitorul urmează, şi înaforisme, ca şi în poezie, calea nespectaculoasă a amănuntului, a simplităţii,a revelaţiei mici, de fineţe: „Mai curând «mărunţişurile» te fac să visezi decâtmarile teme bătătorite, tocite de repetiţie şi didacticism.” (p.182).

Temele diverse, derulate aleatoriu, au câteva constante, disecareaprostiei, probleme existenţiale, notaţii de estetică, de spiritualitate, observaţiiasupra psihologiei de adâncime. De remarcat caracterul terestru, uneori apli-cat, intertextualitatea, ironia subţire, jocul nuanţelor, schepsisul, asocierileinsolite. Fugind de conformismul academic, de fastuozitatea tradiţională aspeciei, Gheorghe Grigurcu scrie o carte vie, fascinantă, imagine a unei gân-diri pătrunzătoare, de mare concizie, împărţindu-se între inteligenţă, cultu-ralitate, sapienţialitate.

(MÂNA O RIDIC SPRE A VĂ PREVENI)

N-am fost nicicând dezlănţuit precumDemonii în săptămâna albă,Chiţcăind hilar sau scâncind asemeniPruncilor nealăptaţi. Nu, căciEu sunt jertfit coşciugului comun,Dar sunt şi sun-răsun a clopotCe-anunţă volnicia.Mâna o ridic spre a vă preveniCă vă pasc primejdii. O-ndelungăŞi palidă, dar ne-aşezată cale vă arăt,Ci nu un drum pe margini cu mari focuriLa care fierb cazanele cu leşuri –Îndeletnicire cunoscută vouă.Da, scăpătat-am, căzut-am uneori,M-acoperea-nnorarea, m-ascundea.Şi-acum mă tăinuieşte. Însă oareNu voi aţi fost cei ce-au căzut apoi,Printre stânci, vroind a scrumuiRăbojul prăbuşirilor, şi nevoiţi fiindSă-ncropiţi din pământească umbrăChipul meu? Dar nu venea uitarea!Pentru că mereu vă aminteam de stele,Deranjând tipicul laşilor golani.De multe ori m-aţi părăsit,Iar pe când eu străbăteam înotStrâmtoarea cântecului, îmi luarăţiDe pe ţărm sumarele veşminte.Cum mai hohoteaţi de goliciunea mea!Dar, peste ani, voi înşivă-aţi rămasDespuiaţi, fără-a afla în mineChemarea spre înţelepciuni înalte,Nici pana timpului în mâna mea de scriptorN-aţi văzut-o, atunci când am venitVraci în casa de nebuni, să-mi cântÎngânduratele cântări lecuitoare.

(1922)

(OMUL DE ZĂPADĂ)

Să te zaharisescCu promoroacă argintie.În mâini să-ţi pun un târn, cu elSă dai iama prin nămeţi.Să se ştie – anume ţie-ţi dau dezlegareaDe-a goni iarna.

(1922)

(IZBUCNIND SPRE CER FĂCLIE VIE)

Încă tânăr de tot,De unul singur ieşisem în noaptea ursuză,Din creştet până-n tălpi acoperitDe năvalnice plete hirsute.În jur – bezna spăimoasă în care mă simţeamCa lăsat la aman,Jinduind să leg prietenii,Jinduindu-mă pe mine însumi.Datu-le-am foc pletelor,Îmi aruncai bulendrele, inelele ieftine,Izbucnind spre cer făclie vie.Înflăcărat-am câmpul, mestecenii, după careMă înveselii de-a binelea. ArdeaPâinea lanului lui HlebnikovŞi propriul meu Eu era un stâlp de foc.Apoi plecat-am,Pentru că în loc de Eu dejaArdea obştescul Noi!Hai, pleacă, severule fiu de varegi,Pleacă, Nansen, spre-a duce-n iarna lumiiŞi legea şi onoarea.

(1922)

TRADUCERE DE

LEO BUTNARU

PAUL ARETZUExpresie şi impresie

··· avangarda ···

VELIMIR HLEBNIKOV

34

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

35

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

Zi de primăvară. Soarele, nebănuit de aproape. Totul pare decupat dintr-oaltă lume. Vânt dulce, de martie: păcălici de pomină. Ne-am obişnuit cuEdiţiile Salonului de Carte şi Presă AMPLUS (aşa îi spunem noi), care

anunţă începutul unui alt anotimp. Viaţa culturală a capitalei, odată cu acest Salon,parcă prinde alte ritmuri. Lume multă, iar, începând cu ziua de vineri, la MuzeulNaţional de Istorie, aglomeraţie. Cărţi. Invitaţi speciali. Un festin de litere. Marile edi-turi, incredibil, în umbră aproape! Spectacolul, cu adevărat interesant, inegal şi pestriţ,e oferit de aşa-zisele case de edituri mici. ERC PRESS găseşte o soluţie ingenioasă: chiarde la intrare sunt lipite pe jos afişe minuscule ce au menirea de a te conduce la stan-dul acestei edituri, împânzit cu cărţi pentru copii. CURTEA VECHE are o Colecţie extremde interesantă – ŞTIINŢĂ şi RELIGIE – de o eleganţă ireproşabilă, coordonată strălucitde prietenul nostru, Basarab Nicolescu. Janina şi Ion Ianoşi au apărut la Humanitascu o traducere din Vasili Grossman, Pante rhei, ca de obicei, lucrată în tandem: dom-nul profesor Ianoşi elaborează prefeţele, face notele, iar Janina Ianoşi – traducerea pro-priu-zisă. La ora actuală, aceşti cărturari lucrează la o surpriză de zile mari: prozaMarinei Ţvetaieva. Abia aşteptăm să o primim! Ultimele trei zile: încărcate până la limi-ta rezistenţei. Fără Andrei (Andy) Potlog, care de curând a suferit o intervenţie chirur-gicală pe coloană, remediindu-i-se hernia de disc (deh, boală prezidenţială!), uffff, ne es-te, evident, puţini cum suntem, mai greu! Bucuria însă de a lansa cărţile autorilorGRUPULUI IDEEA EUROPEANĂ & EUROPRESS, e rotundă, fără pată. Începem cu Problemaevreiască, o ediţie alcătuită de mine în baza textelor adunate în cadrul anchetei cuacelaşi generic, uşor impropriu, un pic forţat – o temă de care am fost sfătuiţi să nune atingem: la ce bun să răscolim trecutul? –, sugestia fiind laşă, credem noi. Trecutultrebuie „răscolit”, cunoscut, asumat, cu toate erorile-i grave, inumane uneori. UrmeazăVinovaţi fără vină de Nicolae Breban, comentat splendid de Ion Ianoşi şi Ion Lazu. Înabsenţa romancierului, care e la Florenţa (împreună cu Cristina, of course), şi, la oraactuală, scrie la cel de-al patrulea volum al tetralogiei sale Ziua şi noaptea, intitulat,dacă nu mă înşel, Jiquidi. Sâmbătă lansăm eu – şi el. Însemnări subiective despreCeauşescu de Ion Ianoşi: o mărturie impresionantă despre dictatura roşie. Apoi, iubiţiide noi Rilke, Ţvetaieva, Pasternak, Roman epistolar, tradus de Janina Ianoşi şi constru-it de Ion Ianoşi. Ion Lazu, în timp ce prezintă această carte-eveniment, abia de îşireprimă lacrimile, gâfâitul; e o carte incredibilă! Eu cred că e dialogul epistolar dintretrei zei: tineri, frumoşi, geniali. Rilke e grav bolnav în anul în care poartă corespon-denţa cu Marina. 1926 e ultimul cerc al vieţii lui. Şi totuşi, ce calm divin şi viu răzbatedin rândurile-i dense, indirecte poeme încărcate de suferinţă discretă şi splendoare! Înultima zi a Salonului, un tandem regal: Breban şi Rilke. Elegii parisiene şi, respectiv,Elegii duineze. Autorul Buneivestiri apărând, pentru prima dată, în ipostaza de traducă-tor. Dacă elegiile brebaniene sunt scrise în descendenţa lui Goethe, cu ale sale Elegiiromane (din care autorul Animalelor bolnave traduce la ora actuală), Rilke se situează,în chip explicit, în siajul abstractului Hölderlin cel care ne îndemna în Marile elegii săfim atenţi cu zeii. Homer, ţinem minte, ne avertiza că aceştia, cu legile lor mereughicite pe sfert de muritori, mereu absconse pentru aceştia, îşi pot lua repede darurileînapoi! Actriţa Lidia Lazu recită din Rilke: calm, silabisind versurile, aşa cum se citesctextele de vârf ale lumii. Emoţionant: publicul numeros, surprinzător de numeros (cine-va mi-a spus că s-au adunat peste o sută de oameni!) strâns laolaltă, iubitorii de poezieînghesuindu-se unul în altul, în plină zi, în jurul lui Rilke: cu toţii cuprinşi de o atenţieîncordată, conştienţi că asistă la o sărbătoare a literelor de vârf ale literaturii române.Ideea Europeană & EuroPress & Contemporanul au fost răsfăţate de presă, de televi-ziune, de lectorii noştri fideli care urmăresc, iată, de patru ani acest grup de edituritânăr, ce are ambiţia de a-şi axa activitatea pe câteva proiecte majore: Nietzsche şiMarx (cei doi mari vinovaţi fără vină), Rilke, Dostoievski, Tolstoi, Breban, Ianoşi,Balotă. Dacă anul 2005 a fost „Anul Ianoşi”, iar 2006 – „Anul Breban”, 2007 este „AnulBalotă”. Banchetul de litere… continuă. Spre gloria culturii române!

Text şi fotografii deAURA CHRISTI

··· EVENIMENT

SALONULDE CARTEşi PRESĂAMPLUS

Janina Ianoşi alături de membrii echipei Ideea Europeană:Alexandru Ştefănescu şi Adrian Preda

Ion Ianoşi (stânga) şi Ion Lazu

Standul Ideea Europeană& EuroPress &Contemporanul

Muzeul Naţional de Istorie a României,unde se desfăşoară, an de an, Salonul de Carte şi Presă, organizat de AMPLUS INTERNATIONAL LTD

36

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Introducând în discuţie şi noţiunea deexoterism, trebuie să deschidem o plic-ticoasă paranteză terminologică. Totul

a pornit de la două adjective din vocabularulfilosofic al Greciei antice, exotericos (la Aristotel,sec. I a. H.) şi esotericos (la Andronicos din Rho-dos, sec. I p. H.), referitoare la aspectele exte-rioare şi interioare ale învăţământului. Apro-fundând analiza lexicală critică, vom aminti că Au-lus Gellius (sec. II p. H.) spune în Noctes Atticae(Nopţile atice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965), re-ferindu-se la Aristotel, spunea că acesta preda do-uă feluri de ştiinţe: exoterice (retorica, arta argu-mentării, ştiinţele politice) şi acroatice (dialectica,fizica, filosofia). La Aristotel însuşi, găsim în scri-erile sale expresia exoterikoi logoi = vorbiri exo-terice, cu sensul de prelegeri publice, argumentăricurente, lucrări de polularizare, şi expresia akroat-ikoi logoi = vorbiri acroatice, pentru elevi mai exer-saţi, mai specializaţi ca pregătire. Ammo-nios Saccas (sec. III p. H.) spunea înProlegomene la cele zece categorii (Ed.Academiei, Bucureşti, 1968), că termeniiaristotelici respectivi se refereau la cali-tatea celor cărora le erau adresate scrierile:textele exoterice au fost scrise pentru cei ceînţelegeau superficial lucrurile, iar celeacroatice au fost redactate pentru cei plinide râvnă şi cu adevăraţi îndreptăţiţi lafilosofare, ele tratând numai anumite prob-leme şi adresându-se numai anumitor per-soane.

Într-o carte foarte îndrăzneaţă pen-tru epoca apariţiei, Philosophia mirabilis(Ed. Enciclopedică română, Bucureşti,1974), Anton Dumitriu a adâncit analiza le-xicală, introducând în discuţie, pe lângăacroatic, şi termenul acroamatic: acroates =auditor, cel care aude, auzitor, ascultător, acroama= ceea ce este auzit, de la verbul acroamai = a auzi,ambii termeni acoperind sensurile de auditor, deascultător [de cineva], dar şi de cunoscător.Filosofia acroatică sau acroamatică era expusăoral uni anumit auditor, nefiind destinată publi-cării, era adresată acelor ascultători, care prin re-ceptivitate erau pregătiţi să primească învăţăturamagistrului, căruia îi recunoşteau autoritatea in-telectuală, era împărtăşită unor cunoscători, careurcaseră unele trepte ale cunoaşterii ştiinţifice,fiind apţi pentru o înţelegere filosofică superioară.Aulus Gellius reproduce în Nopţile atice, unschimb de scrisori întrte Aristotel şi elevul său,Alexandru cel Mare (chiar dacă nu sunt strict au-

tentice, ele valorifică totuşi o anumită tradiţie), încare magistrul îi spune împărătescului său discipolcă, deşi textele acroatice au fost publicate, ele ră-mân ca şi nepublicate, fiindcă ele sunt inteligibilenumai celor care au urmat lecţiile mele. Este vorbadeci, de o învăţătură primită direct prin auz, într-o stare de ascultare, numai de cei care se află dejape o anumită treaptă de cunoaştere.

Doctrinele ezoterice nu presupun uncod sau un cifru, ci doar cunoaş-terea puterii de semnificaţie a nu-

melor (ton onomaton dynamis), adică, a cuvintelor.Aceasta implică o capacitate intelectuală de păt-rundere a energiilor semnificative ale verbului,performanţă proprie numai celor pregătiţi în modspecial. Textele trebuiau înţelese în puterea cuvin-telor, nu citite şi explicate din afară. Aşa cum amarătat, termenul esoterikoi logoi e întâlnit laAndronicos din Rhodos (sec. I p. H.), ca sinonimcu akroatikoi logoi, folosit de Aristotel. O dată cuneopitagorismul, se modifică profund conţinutulcelor două adjective – exoteric şi ezoteric (exo =afară; eso = înăuntru) –, afirmându-se permanenţa

unei doctrine sacre, transmisă în secret din tim-puri imemoriale.

În secolele II-IV p. H., în urma formidabilu-lui sincretism helenistic, la care s-au adăugat şielemente de mistică iudaică, în Alexandria auînflorit şi au coexistat hermetismul, neoplatonis-mul, gnoza şi şcolile creştine influenţate de gnoză.Bineînţeles că din Antichitate, ezoterismul a con-tinuat, fără să aştepte ca să reintre cuvântul în cir-culaţie: adjectivul ezoteric se regăseşte tocmai în1742, într-o carte a unui autor masonic, La Tierce,apărută la Frankfurt pe Mayn. Abia în 1828, cu-vântul ezoterism a intrat în patrimoniul lingvistic,derivând din adjectivul ezoteric, prin adăugareasufixului -ism. Lumea savantă de la Renaştereîncoace, a acceptat unanim originea helenă a cu-vântului. În mod curent, se făcea mereu referinţăla transmiterea unei ştiinţe străvechi, a unei tra-diţii (cuvânt ce poartă în etimologia sa ideea de

transmisie). Curând însă, a apărut con-fuzia ezoterismului cu occultismul (dinlatină, occultus = ascuns), termen intratîn dicţionare în 1842. Doctrine ezotericesau ştiinţe occulte nu desemnează totuşiacelaşi lucru: ezoterismul are o auten-tică dimensiune spirituală, în timp ceoccultismul se referă la o serie de prac-tici îndoielnice, în căutarea unor „pu-teri”, în descendenţa vechii magii.

În anii ’20 ai secolului al XX-lea,scrierile lui René Guénon clarifică deci-siv distincţia între ezoterism şi occul-tism, acesta din urmă definit drept unadin devierile hibride moderniste din ca-drul neospiritualismului contemporan.Cu toate astea, în 1950, un autor (deşicompetent), Robert Amadou amestecădin nou noţiunile spunând că ezoteris-

mul sau occultismul occidental, sunt un curent ra-mificat el însuşi din occultismul universal, iar în1963, din Dicţionarul uzual Quillet-Flammarion,aflăm că occultismul este o doctrină ezoterică (...).Totuşi, René Guénon, prin demersul său exemplar,care a oferit un model de referinţă şi de influenţăpersistentă, marcând generaţia unui Mircea Eliadesau a unui Henry Corbin, a confirmat că ştiinţa,rigoarea şi metoda nu sunt apanajul exclusiv alexegezei profane. Encyclopaedia Universalis, în-cepând din 1968, reia diferenţierea guénoniană.Astăzi, ezoterismul se înscrie în termenii definiţieipe care am dat-o la început, iar occultismul arămas definitiv ataşat unui practicism dubios.

GELU VOICANVOICULESCU

Pedanterie filologicăşi abuz de erudiţie

Festivalului ComedieiRomâneştifestCO, ediţia a V-a

···Anul acesta festivalul şi-a deschis largporţile către est şi vest, textele dra-maturgilor români fiind rostite în altepatru limbi europene.Matei Vişniec, după 20 de ani de lamomentul plecării sale în Franţa, se aflăîntr-un du-te-vino perpetuu între cele douăţări şi între cele două culturi: română şifranceză. Piesele sale fiind traduse şijucate în întreaga lume, Vişniec provoacă,odată cu prezenţa sa în festCO ca invitatde onoare, o lansare de carte, un specta-col de animaţie cu păpuşi jucat in limbafranceză şi alte două spectacole având labază textele sale rostite în limbile greacăşi română.Eugene Ionesco a fost jucat evident într-un Festival al Comediei Româneşti, iartextele lui I.L. Caragiale, prezentate nunumai în limba română, dar şi în limbilesârbă şi maghiară ne-au reamintit că dra-maturgii români au circulat prin Europaînca din secolul al XIX-lea. Dramaturgiitineri şi piesele lor au fost aşteptaţi laSala Studio a Teatrului de Comedie.Dramaturgii contemporani au fostprezenţi în festCO atât prin intermediulspectacolelor, cât şi în cadrul Clubului delectură festCO.În întâlnirile propuse presei şi spectato-rilor fideli, s-a încercat să se descoperenecesitatea dramaturgiei româneşti con-temporane atât în universul teatrului depăpuşi şi marionete cât şi în cel al stu-denţilor de la facultăţile de teatru.În final, în Gala Comediei Româneşti,aflată la cea de-a doua ediţie, s-au decer-nat, într-un spectacol inedit, premiileFestivalului Comediei Româneşti –festCO, editia a V-a şi PremiileConcursului de Comedie Românească,ediţia a II-a.

Astfel, au fostvizionate urmă-toarelespectacole: Teatrulde Comedie, SalaMare, Sânziana şiPepelea după VasileAlecsandri, regia:Dan Tudor, TeatrulNaţional „I.L.Caragiale”,Bucureşti; StudioulCasandra,Începemdupă Începem şiConu’ Leonida faţăcu reacţiunea deI.L. Caragiale,Universitatea deArtă Teatrală şiCinematografică„I.L. Caragiale”,Bucureşti;Teatrul deComedie, SalaStudio, Fasole Bătută Mărde Marin Sorescudupă texte deMarin Sorescu, Universitatea „SpiruHaret”; Dă dămult după I.L. Caragiale,Universitatea Hyperion;Comedia românească şi şcolile de teatru –întâlnire cu studenţi şi profesori aiFacultăţilor de Teatru din cadrul UNATC;„I.L. Caragiale”, Universitatea „SpiruHaret” şi Universitatea Hyperion;Teatrul de Comedie, Sala Studio, Adio, Carmen! de Cornel Mimi Brănescu,regia Titus Scurt, Teatrul de Comedie –proiectul COMEDIA ŢINE LA TINEri;Teatrul de Comedie, Sala Mare,D’ale carnavalului de I.L. Caragiale, regiaMatei Varodi, spectacol în limba sârbă,supratitrat în limba română, TeatrulJoakim Vujic, Kragujevac, Serbia;Teatrul de Comedie, Sala StudioFir’mituri de Lia Bugnar, regia Dorina

ChiriacTeatrul, GreenHours;Teatrul deComedie, foaierLansare carte –Omul-pubelă,Femeia ca uncâmp de luptăde Matei Vişniec Editura CarteaRomânească,2006; Teatrul deComedie, SalaStudioVoci în întunericdupăTeatrudescompus deMatei Vişniec,regia EricDeniaud, specta-col de animaţiecu măşti şipăpuşi, spectacolîn limbafranceză;Drolatic

Industry – Paris, Franţa;Teatrul de Comedie, Sala StudioTeatrul de animaţie şi păpuşi - întâlnirecu artiştii din acest domeniu în prezenţascriitorului Matei Vişniec şi a invitaţilorsăi;Teatrul de Comedie, foaierClubul de lectură festCODivorţ în direct de Horia Gârbea, premiulIII la Concursul de Comedie Românească,ediţia a II-a;Teatrul de Comedie, Sala Studio, Voci înîntuneric după Teatru descompus de MateiVişniec, regia Eric Deniaud, spectacol deanimaţie cu măşti şi păpuşi jucat în limbafranceză; Drolatic Industry – Paris,Franţa;Teatrul de Comedie, Sala Mare, Cuvântulprogres spus de mama suna teribil de falsde Matei Vişniec, regia

Ersi Vassilikioti, spectacol în limbagreacă, supratitrat în limba română,Compania Piramatiki Skini, Salonic,Grecia;Teatrul de Comedie, Sala StudioBuzunarul cu pâine de Matei Vişniec,regia Mona Gavrilaş; Teatrul de Comedie,proiectul COMEDIA ŢINE LA TINEri;Teatrul de Comedie, foaierClubul de lectură festCORevoluţia textilă de Diana Manole, premi-ul II la Concursul de ComedieRomânească, ediţia a II-a;Teatrul de Comedie, Sala StudioCrize sau Încă o poveste de dragoste deMihai Ignat, regia m. chris.nedeea,Teatrul Imposibil Cluj;Teatrul Naţional Bucureşti, Sala AtelierComedie roşie de Constantin Turturică,regia Alexandru Tocilescu; TeatrulNaţional „I.L. Caragiale” Bucureşti;Teatrul de Comedie, Sala Studio1 aprilie de I.L. Caragiale, Trupa Argos aŞcolii Centrale; O soacră după I. L. Caragiale, Trupa Stepa Clubului Copiilor Sector 5Spectacole câştigătoare ale premiului„festCO” în cadrul Festivalului de Teatrupentru Liceeni „Jos Pălăria”, ediţia a IX-a, 2006, spectacole prezentate în afaraconcursului;Teatrul de Comedie, foaierClubul de lectură festCOBlocaj în trafic de Bogdan Costin, premiulI la Concursul de Comedie Românească,ediţia a II-a;Teatrul de Comedie, Sala StudioTelefonu’, omleta şi televizoru’ după basme populare româneşti şi o istorie poloneză, regia Alexandru Dabija, Teatrul „AntonPann” Rm. Vâlcea;Teatrul de Comedie, Sala Mare, No Onetext şi regie Carmen Vioreanu, TeatrulTineretului Metropolis;Teatrul de Comedie, Sala StudioStă să plouă text şi regie Lia BugnarProgram aglomerat. Public de zile mari!!

37

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

APRILIE ♦ 2007

··· CORESPONDENŢĂ DIN ISRAEL

În cadrul bogatei activităţi prilejuite de vizita în Israel a domnuluiMihai Gheorghiu, Consilier de Stat la Ministerul Afacerilor Externea României, Departamentul pentru relaţiile cu românii de pretutin-deni, Institutul Cultural Român din Tel-Aviv a organizat în luna feb-

ruarie un incitant seminar cu tema „Diaspora română – diaspora evreiască”.Voi încerca în cele ce urmează să relatez principalele puncte de vedere expusede participanţii la acest seminar. Dr. Madeea Axinciuc, director ICR-Tel Aviv, îndeschiderea seminarului, a făcut o analiză semantică a cuvîntului „diaspora”.Domnia Sa a atras atenţia că „diaspora” are două sensuri: cel restrîns la comu-nităţile evreieşti dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului şi alungăriipopulaţiei evreieşti şi, sensul larg, care se referă la un grup etnic aflat în afaragraniţelor ţării de origine. Comparînd cuvîntul grecesc „diaspora” cu ebraicul„galut”, care înseamnă exil, captivitate dar şi cu rădăcina „gola”, care are sem-nificaţia de a emigra sau a fi deportat, Madeea Axinciuc a spus că astăzi sepoate vorbi atît despre diaspora istorică, evreiască, în sens restrîns, cît şi, însensul mai larg, despre o diasporă modernă, în care se include diaspora actu-ală evreiască şi românească. Aşa cum observa d-na deputat Colette Avital,vicepreşedinte a Parlamentului (Knesetul), evreii născuţi în România, care trăi-esc acum în Israel, sunt o generaţie aflată „între două diaspore”: consideraţi„evrei” în România, s-au trezit că sunt consideraţi „români” în Israel. Avem decide-a face cu o dublă diasporă...

În prelegerea sa, prof. Liviu Rotman, de la Universitatea Bucureşti, asubliniat că diaspora poporului evreu este emblematică, din cauza condiţiilorspeciale care au caracterizat-o: două mii de ani de istorie, în care centrul struc-turii de sprijin, statul evreiesc, n-a existat. În absenţa statului, evreii şi-au creatinstituţii comunitare, care au asigurat un fel de autoguvernare locală, asigurîndmembrilor comunităţii servicii religioase, de învăţămînt, asistenţă socială, jus-tiţie, etc. Se poate afirma că modul de organizare comunitar creat de evrei îndiaspora a fost un model care a stat la baza dezvoltării societăţii civile, unul dinpilonii democraţiei moderne. De asemenea, modelul comunitar evreiesc a fostun precursor al organizării urbane din Europa, cu structuri socio-profesionaleelective. Din cauza deosebirilor faţă de populaţia majoritară, a spus prof. Rot-man, evreii însăşi s-au izolat în cartiere evreieşti. Evreii s-au simţit mai bine încadrul marilor imperii multinaţionale, cum a fost Imperiul austro-ungar, şi s-au

găsit într-un aparent conflict cu statele naţionale, care vedeau în organizareacomunitară a evreilor o încercare de a crea un stat în stat, ceea ce ar fi submi-nat noile state în curs de formare. După înfiinţarea Statului Israel, diaspora ev-reiască a continuat să existe, atît în interior, sub forma astăzi acceptată de mul-ticulturalism, cît şi prin existenţa comunităţilor din afara Israelului. Pentruaceste comunităţi problema identitară cea mai importantă este poziţia pe careo adoptă faţă de Israel. Într-o interesantă intervenţie din public d-na LianaSaxone-Horodi a amintit despre concepţia asimilistă, care vorbea despre „ro-mâni de religie mozaică” în opoziţie cu cea sionistă care considera că evreii sunto etnie dornică să se întoarcă în patria lor. Astăzi ne considerăm israelieni, mîn-dri de noua noastră patrie dar şi de ţara noastră de origine.” Dna dr. MăriucaStanciu, cercetător la Universitatea din Bucureşti, vorbind despre „locuri co-mune şi idei preconcepute” în concepţiile despre diaspora evreiască a subliniatcă trebuie făcută o deosebire între diaspora ca urmare a unui exil impus şi ceacare reprezintă o alternativă de a trăi în afara ţării. Domnia Sa a amintit că auexistat comunităţi evreieşti în afara Israelului înaintea distrugerii Templului decătre romani, în anul 70. În zona mediteranei, în perioada helenistă, au existatcomunităţi evreieşti înfloritoare, inclusiv la Roma. Ca urmare a distrugerii Tem-plului, aceste comunităţi au pierdut ceea ce reprezenta centrul de la Ierusalim.În absenţa centrului, identitatea evreiască a fost menţinută prin instituţiilecomunitare dezvoltate în jurul sinagogilor şi mai ales prin „sacralizarea textu-lui, adică a Torei” (cele cinci cărţi ale Bibliei, care constituie baza religiei moza-ice). Se poate afirma că în condiţiile vitrege ale răspîndirii în lume evreii auadoptat „o religie la geamantan”, potrivită pentru condiţiile pribegiei. DnaStanciu a vorbit despre emanciparea evreilor propagată de mişcarea iluministădin a doua jumătate a secolului XVIII, denumită „Haskala”, a cărui principalprotagonist a fost filosoful Moses Mendelssohn, care propovăduia integrareaprin instrucţiune, adoptarea limbii şi a portului naţiunii majoritare, fără însă arenunţa la identitatea etnică şi religioasă (evreu acasă – cetăţean în societate).Emanciparea a produs mari schimbări în viaţa evreilor, însă nu a oferit soluţiaproblemei evreieşti, ceea ce a dus în cele din urmă la apariţia mişcării de re-naştere naţională – mişcarea sionistă. După înfiinţarea statului Israel diasporaevreiască a devenit o diasporă modernă, asemănătoare cu orice altă diasporă.Vorbind despre „Dinamica dublei identităţi la evreii din România”, dna dr. LyaBeniamin, cercetător la „Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România”a vorbit despre „fibra iudaică” care există în subconştientul unui evreu, chiaratunci cînd este adeptul emancipării. Primul ziar evreiesc, scos de Iuliu Barashla Bucureşti, în anul 1857, era intitulat Israelitul Român, titlu care exprimă pro-gramatic dorinţa de a fi consideraţi în acelaşi timp români şi israeliţi. Iudaismuldin România a fost totdeauna bipolar, a creat în limba română dar şi în limbaidiş, a fost iluminist dar şi hasidist, a fost pentru integrare, dar să nu uităm căîn România s-au pus bazele mişcării sioniste mondiale. Dr. Rafael Vago, de laUniversitatea Tel Aviv, a abordat subiectul delicat legat de „dilemele” diasporei.Sionismul ideologic este împotriva existenţei evreilor în afara Statului Israel, cualte cuvinte, pentru desfiinţarea totală a diasporei. Cu toate acestea, astăzi, laaproape 50 de ani de la înfiinţarea Statului Israel, jumătate din poporul evreutrăieşte în Statul Israel şi jumătate trăieşte încă în diaspora. Se pune între-barea: faptul că există o diasporă evreiască influentă în America este folositorsau dăunător Statului Israel? Oare au dreptul evreii din diaspora să dea „sfa-turi” celor din Israel? Care sunt relaţiile dintre comunităţile evreieşti din dias-pora şi reprezentanţii oficiali ai Statului Israel în ţările în care ei trăiesc? Cumse rezolvă problema dublei loialităţi? Etc.,etc. Problemele sunt complicate şi nuse pot da soluţii simple acestor dileme.

Aceleaşi probleme se vor pune şi pentru diaspora românească, dince în ce mai importantă, a cărei existenţă nu poate să nu fie luatăîn seamă. Poate că vom constata în viitor că românii din SUA vor

alcătui un lobby românesc la Washington, după modelul lobbyului evreiesc.Deci, din existenţa unei diaspore importante, care în sine este un fapt negativpentru poporul respectiv, pot decurge unele avantaje pentru cei care trăiesc înstatul de origine. Şi, viceversa, cei din diaspora au nevoie de sprijinul celor dinţara de origine. După părerea mea, lucrurile sunt actualmente şi mai coplicate,în condiţiile mobilităţii care există în chenarele globalizării. În niciun caz nupoate fi vorba de a se interzice stabilirea indivizilor, din motive economice, înafara ţării de origine. În acelaşi timp în condiţiile tehnologiei moderne, cînd poţiurmări zilnic ziarele pe internet şi poţi viziona emisiunile TV transmise prinsatelit, nu este o problemă să menţii legătura cu ţara de origine. Cel puţin ge-neraţia născută în ţara de origine are condiţii să-şi menţină identitatea.

Cît priveşte israelienii originari din România, situaţia lor pare într-unfel paradoxală. Pe deoparte, ca evrei, ei aparţin din punct de vedere etnic po-pulaţiei majoritare din Israel, revenind din diaspora milenară în patria lor. Pede altă parte, mulţi dintre ei, au rămas legaţi de cultura română, alcătuind dinpunct de vedere cultural o diasporă sui-generis. Este un fapt că în Israel, secreează literatură în limba română, apar ziare şi reviste în limba română, existăun interes deosebit pentru cultura românească. Acest fenomen, în curs de dis-pariţie, odată cu generaţia născută în România, probabil nu va dispare completnici la generaţiile născute în Israel, care vor avea totdeauna un interes pentrucultura din ţara în care s-au născut părinţii şi bunicii lor.

În concluzie, subliniez că seminarul despre diaspora a abordat problemedeosebit de interesante, problemele fiind abordate în mod deschis, de pe poziţiinedogmatice. Din păcate nu a fost timp pentru discuţii. De aceea cred că estede dorit organizarea în viitor a continuării dezbaterii acestei teme, atît înRomânia cît şi în Israel.

MIREL HORODIDezbatere

despre diaspora

SCRISOAREadresată Domnului Preşedinte al UNITER ION CARAMITRU

Stimate Domnule Preşedinte şi Stimate Prieten,

Am urmărit cu oarecare amuzament polemicile stârnite de specta-colul „Purificare”, pus în scenă de Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Cluj. Văd că aceste polemici renasc cu ocazia atribuirii premiilorUNITER. Şansa a făcut să pot vedea spectacolul săptămâna trecută, laCluj, cu ocazia cursurilor pe care le ţin la Universitatea Babes-Bolyai. De aceea, îmi permit să vă adresez mărturisirea mea. Cunosc bine toatespectacolele lui Andrei Şerban şi pot afirma că „Purificare” reprezintă oetapă nouă şi interesantă în cariera sa. Andrei Şerban este din ce în cemai liber, liber de toate referinţele la opera altor regizori şi la propria saoperă. El reuşeste să ajungă, în „Purificare”, la o dimensiune de poemglobal, care înmănunchiază experienţa sa din domeniul teatrului şioperei. Excepţionala piesă a lui Sarah Kane îmi apare, în viziunea luiAndrei Şerban, ca o încarnare a proiectului lui Kandinsky, prin grupareaBlaue Reiter, a unei estetici totale (artă, literatură, muzică, scenografie, teatru, operă), vizând o nouă renaştere interioară şi intrarea într-o nouă epocă spirituală. Pe un alt plan, spectacolul lui Andrei Şerban măface să mă gândesc, de asemenea, la picturile lui Egon Schiele, cu atmos-fera sa crepusculară, anunţătoare a unei noi epoci, în care putem intradatorită unei purificări interioare. Despre ce ne vorbeşte „Purificare”dacă nu despre aceasta purificare interioară, premergătoare a oricăruiproiect viabil de viaţă decentă într-o epocă violentă, ducând la autodis-trugere? Cât despre „pornografia” spectacolului lui Andrei Şerban, reacţia viscerală, pe un prim plan de lectură, este, pur şi simplu, rizibilă. Pentru orice spectator din Occident, obişnuit cu dezlănţuirile violente din arta actuală, spectacolul lui Andrei Şerban apare chiar pudic.Scriam în postfaţa la cartea O biografie a lui Andrei Şerban (Polirom, 2006), că teatrul lui Andrei Şerban este „un teatru al spiritualităţii”. „Purificare” nu face decât să îmi întăreasca această convingere.

Cu deosebită stimă şi sentimente amicale,

BASARAB NICOLESCU

Physicien théoricien au CNRS, Université Paris 6, Professeur a l’Université Babes-Bolyaide Cluj, Roumanie, Membre de l’Académie Roumaine,Président du Centre International

de Recherches et d’Études Transdisciplinaires (CIRET)

Andrei Şerban

38

ANUL XVIII ♦ Nr. 4 (661)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Zeci de imigranţi au murit, în timp ce alţii, câteva sute, forţau un gard de sârmă ghim-pată, în enclava spaniolă Ceuta, singura graniţă dintre Europa şi Africa.

Buletinele internaţionale de ştiri, 2006

Dacă într-o zi cu mult soare andaluzian te urci pe o colină înaltă,vezi peste Gibraltar vârfurile munţilor Atlas din Maroc. ÎntreSpania şi continentul african se află un coridor acvatic de dimen-

siuni neînsemnate, strâmtoarea Gibraltar. O bună parte a istoriei antice şimedievale s-a desfăşurat pe această scenă. Minunata carte a lui Saramago,Asaltul oraşului Lisabona vorbeşte despre continue treceri de pe un continent pealtul la începutul celui de-al doilea mileniu. Desparţirea dintre „învinşi” şi„învingători” este de fapt pierdere, nu câştig, pare să fie concluzia cărţii.

Cei interesaţi să viziteze astăzi Marocul sunt atraşi de punctele lui tu-ristice mediatizate: Casablanca, care, în afară de Marea Moschee, este o Europă;Marakesh-ul, pitoresc şi comercial, Tanger-ul, pentru că aminteşte de o boemăinternaţională apusă. Călătoriile din Europa se fac în general cu companiileaeriene, rapide, civilizate. Cui i-ar mai trece prin cap s-o ia peste Gibraltar?

După datele învăţate cândva la şcoală şi înainte chiar de a admira cuochii mei peisajul, poveştile despre Gibraltar mi-au pătruns conştiinţa. Din pri-cina vecinilor mei marocani, dintr-o ţară de imigraţie din Europa de vest.

Aproape douăzeci de ani am trăit printre ei, într-un cartier care adunavreo douăzeci şi cinci de naţionalităţi sub acelaşi cer, noros, al Olandei. Veciniimei, de sus, de jos, din stânga şi din dreapta erau marocani. Vorbeam unii cualţii în olandeză şi în franceză. Le scriam hârtiile şi formularele când aveau de-a face cu autorităţile (ei, fiind cei mai mulţi berberi, deci dintr-o limbă vorbită,fără alfabet). Mâncam kuskus la mesele lor târzii, în vremea Ramadamului, sin-gura femeie desbrobodită acceptată printre bărbaţi (şi asta doar din pricina for-mularelor pe care mă pricepeam să le completez pentru ei, treabă care mă ridi-ca oarecum în ochii lor la un rang mai înalt decât cel al suratele mele din nea-mul lor). Mai veneau din când în când să-mi povestească despre copii, să-miceară sfaturi cu şcolile. Sau să mi se plângă de fetele lor născute şi crescute înOlanda, care se răzvrăteau şi nu mai purtau burka; ba, chiar, se mai şi machi-au straşnic prin autobuze, departe de ochii părinţilor, în drum spre şcoală.Metamorfoza lor era un spectacol de toată splendoarea, un cine-verité: până laprima staţie dispărea burca, la cea de a doua se ivea din ghiozdan oglinjoara, laa treia aveau ochii daţi cu rimel, până în centru gura era ca o cireaşă, la şcoalăintrau cu şalvari-n rucsac şi în mini-jupă.

Cel mai tare mă impresionau însă vecinii mei, marocanii, când îşi înce-peau, de cum dădea primăvara, pregătirile de vacanţă. Atunci atmosfera de pe„straduţa” Gibraltar pătrundea până la noi în nordul Ţărilor de Jos, umpleazilele şi serile noastre înnorate, ne dădea frisoane. Bărbaţii marocani munceaumult şi greu în tot restul anului. Aveau însă familii numeroase, deci bani puţi-ni. Îşi cumpărau şi ei maşini, fără de care nu poţi să te descurci într-o ţară ci-vilizată. Doar că maşinile lor erau ieftine. Şi trebuiau tot timpul reparate, maiales atunci când se avea în vedere un asemenea drum. Aşa că bărbaţii stăteaumai mult ghemuiţi pe sub ele, pe stradă, decât înăuntrul lor, la volan. Reparareamaşinii, pentru călătoria cea lungă, spre „casă”, era însă un ritual de câteva luni.Consumat cu mândrie, în plină stradă, amsterdameză. În Maroc nu se puteauîntoarce în fiecare an. Drumul era programat doar la doi ani odată, lucru carese ştia de toată familia, şi de-o parte şi de cealaltă a Gibraltarului. Aşa că deprin aprilie, bărbaţii ieşeau cu lada cu scule în stradă şi intrau sub maşini. Înce-pea marea reparaţie. Cei din bloc se iţeau pe la geamuri. „Ai lui Mohamed auînceput pregătirile. De mâine să ieşiţi şi voi, Ahmed, şi Said cu cei mari, şi Na-ssim şi…”

Nici copiii mai mici nu erau excluşi de la pregătiri. Şi, bineînţeles, nicinevestele. Bărbaţii se adunau în grupuri, treceau de la o maşină la alta, îşidădeau zgomotos cu părerea. Ştiau ce-i de făcut, cu acumulatorul, cu farurile, cutabla ruginită şi găurită. Luaţi de lucru şi de discuţii, nu treceau totuşi cu ve-derea peste pauzele de ceai şi de tutun. Astfel încât copiletul, numai ochi, sfâ-râind din călcâie, primea fel de fel de sarcini, de-o importanţă covârşitoare: săintre în bloc, să urce scările, să aducă ba una, ba alta, la comanda celor dinstradă. Şi nevestele ieşeau la balcoane învelite în văluri. Să întrebe dacă bărbaţiierau mulţumiţi de trataţie, de ceaiul aburind, de sucul de fructe, de cataif. De

la un balcon la altul se mai trăgea cu ochiul. Ceşcuţa nu era oricum, simplă sauînscrisă cu vreo drăcie de „I love you”, de pe la Blokker. Marginile ei erau fru-mos aurite, pe măsura celor din Fez. Tava era din cupru, adusă şi ea din Meknes.

Era mare zarvă pe stradă, câteva luni înaintea plecărilor în vacanţă. Ceicare îşi consumaseră concediul cu un an înainte, asistau şi ei nostalgici lapregătirille fericiţilor de acum. Văzduhul răsuna de limba lor numai „h”-uri, dehârjoana copiilor, de râsul fericit al nevestelor, străpungând prin broboade. Şi,în sfârşit, după câteva luni, gata cârpite, maşinile trebuiau încărcate. Pe îndeleteşi cu socoteală, asemenea unor cămile care porneau prin deşert. Ajungeau pânăla plecare pline ochi, cu legători pe acoperiş, cu canapele săltate şi portbagajulplin. Încărcate de catrafuse, de bocccele, de cutii şi… de copii. Doldora de lucruripe acoperiş, de unde aveai senzaţia că baloturile legate cu sfori vor cădea la pri-ma cotitură. Gata să cedeze la pornirea motorului, acolo, pe caldarâmul dinAmsterdam.

Printre icniturile taţilor pe sub mustaţă de atâta încordare şi printreplânsorile copiilor bătuţi pe nedrept, venea şi ziua plecării. Toată strada coboraîn drum, oamenii se pupau zgomotos, celor care plecau li se ura călătorie uşoară,femeile ţipau, la-la-la-la-la, cu mâna la gură, în semn de sărbătoare. Şi astfelîmbarcaţi şi legaţi în funii într-o cutiuţă de tablă, cu copii în braţe, pe banchetăşi sub banchetă, traversau întreaga Europă până la Gibraltar. Acolo, îmi poves-teau fericiţi şi speriaţi, acolo la Gibraltar, începea însă greul. Stăteau în plinsoare, trăzniţi de dogoare, câteva zile, să aştepte un bac, care să-i treacă porţi-unea îngustă de apă, de pe un mal pe altul. Bacurile erau puţine, şi ei, coloanefără de număr. Se întâlneau aici veniţi din toata Europa, din Danemarca, dinOlanda, din Belgia, din Germania, din Franţa şi Spania. Aşteptau, înaintau câţi-va metri, aşteptau, mai câştigau câţiva metri, iar aşteptau. Copiii plângeau defoame şi sete, mamele le plângeau de milă, bărbaţii se sfiau de propria lorneputinţă. În sfârşit, după zile şi nopţi nemiloase, se vedeau la un moment datde cealaltă parte a Gibraltarului. Şi se pierdeau pentru o săptămână, hurducân-du-se fericiţi, prin satele lor din deşert (cele pe care noi, citadinii, le-am văzutdoar în filmul „Babel” şi ni s-au părut biazed). Pentru a se întoarce la aceiaşistrâmtoare şi a aştepta acum de cealaltă parte a ei, încă vreo câteva zile, ca sătreacă spre Europa. Din concediul lor drămuit, (mi se părea totdeauna ascultan-du-le la întoarcere povestirile) pierduseră mai multă vreme pe drum, decât pro-priu-zis în satele şi în familiile pe care şi le doreau cu ardoare. Dar efortul me-ritase din plin… Ei erau aşadar dintre cei care, măcar odată la doi ani, puteausă traverseze, la dus şi la întors, Gibraltarul. Fiindcă ei aveau acum un paşaportdanez, sau olandez, sau belgian, sau francez. Ei veniseră prin anii ´70, deci atun-ci când se mai căuta forţă de muncă străină în Europa. Ei veniseră cu contractede muncă, aleşi de reprezentanţii marilor întreprinderi occidentale, care se dep-lasaseră în acest scop în Maroc.

S-ar părea că şi acum Europa are nevoie de forţă de muncă străină.Doar că este speriată de ea. Spaima ideologică care până în urmăcu două decenii despărţise Europa în două, s-a transformat acum

în spaimă economică. Imigranţii care trec Gibraltarul nu mai pot fi asimilaţi. Eisunt mulţi. Şi sunt împinşi de foame. Când după 1990 am ajuns prima dată laCheque Point Charlie, Zidul Berlinului căzuse şi acest loc macabru nu mai eraun punct de frontieră, ci un muzeu. Acolo am văzut însă femei leşinând în faţaexponatelor. Acolo am auzit ţipetele mamelor care îşi aruncaseră de bună voiecopiii peste zid, cu speranţa într-o viaţă mai bună, şi regăseau din ei acum doarun pantof, sau o cămăşuţă. Acolo am văzut scrisorile celor închişi. Si sistemelede pârghii incredibil de periculoase şi de ingenioase care îi propulsau pe cei dinest în văzduh, pentru a cădea nu se ştie unde şi nu se ştie cum, dar neapăratde partea cealaltă a zidului. Europa a rezolvat de aproape două decenii proble-ma inumană a celor două Germanii, a celor două continente în unul singur,despărţit de un zid al ruşinii. Europa a transformat Cheque Point Charlie într-un muzeu. În care, de la intrare, te mai trec încă fiorii morţii, văzând punctulde control al santinelei, atârnat ca o pasăre de pradă-n văzduh.

Europa se ocupă acum de legitimitatea pedepsei cu moartea pentrucriminalii în serie. Sau cu legea avortului, considerându-l un aten-tat la dreptul la viaţă. Dar Europa mai omoară cu dezinvoltură

oameni înfometaţi.Litigiile de frontieră dintre Spania şi Maroc sunt la ordinea zilei, din

această pricină. Guvernul Zapatero vrea să facă pasul în gol, asumându-şi un riscimens prin legalizarea „sin pepeles”-ilor şi să sperăm că-l va face. Cele două en-clave spaniole pe continentul african, sunt însă, până una alta, lagăre de refu-giaţi. Marocanii şi sub-saharienii care vor să treacă în Spania, odată ajunşi aici,la Mellila şi la Ceuta, sunt judecaţi de foruri europene. Şi ţinuţi între garduri desârmă ghimpată. Fiindcă Spania, în afară de Maroc, nu are convenţii de retro-cedare cu ţările africane. Din când în când, cei mânaţi de foame de pe pămân-turile lor crăpate de secetă din zona sub-sahariană şi din podişurile berbereforţeaza gardurile de sârmă ghimpată. Nu unul, nu zece, câteva sute de oameni,din miile care sunt prizonieri în aceste enclave, în partea africană a Gib-raltaru-lui. Anchetele sunt în plină desfăşurare. Se pare că în trupurile cadavrelor segăsesc gloanţe. Se pare, deci, că sunt omorâţi. De oamenii înarmaţi, deci, de

paznici. Poate că într-o zi şi pe Gibraltar se va des-chide un muzeu, ca la Cheque Point Charlie. Poate căşi aici vor veni mamele şi vor leşina la intrare, cândvor recunoaşte hainele copiilor dispăruţi. Doar că, aşacum s-a întâmplat şi la Zidul Berlinului, morţii nu sevor întoarce, nici atunci când noi, fericiţi supra-vieţuitori, vom schimba numele locului, din punct defrontieră, în reper cultural.

Noi, fericiţii supravieţuitori, în faţa cărorarămâne însă o mare întrebare deschisă: de ce anume,în anumite timpuri, anumite situaţii sunt imposibile(sau posibile), după care, după o vreme, nu se ştie pebaza căror principii, ele devin posibile (sau imposi-bile)? De ce trecerea Gibraltarului de către imigranţia fost posibilă atunci când marile întreprinderi euro-pene aveau nevoie de muncitori şi acum se trage cupuşca în ei? De ce pe vremea Zidului s-a făcut atâtamoarte de-o parte şi de alta a lui, şi apoi, a venit unmoment când orice prostălău a putut să străbată Ber-linul fără dureri de cap? De ce în Fâşia Gaza s-a văr-sat atâta sânge, când de fapt nu exista nici o altăsoluţie decât retragerea? Cine le poate explica mame-lor care şi-au pierdut copii, că momentul morţii lor afost, pur şi simplu, antedatat pe-o agendă de lucru?

•••CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeană, trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,în plic, un cec în valoare de 70 Euro(sunt incluse taxele poştale).Fundaţia Culturală Ideea Europeanăcont: RO60RNCB0072049676950002 BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Preţul abonamentului pentru Republica Moldova este de 60 Euro (sunt incluse taxele poştale). Vă invităm să trimiteţi pe adresa redacţiei adresa dvs. completă.

Adresa: FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.tel./fax: 4021 212 56 92; 212 99 39E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

•••CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂla sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal sumacorespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda, notând adresaDvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal din ţară. În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A.revista are Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7

Preţul abonamentului pe un an: 36 lei

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Cititorii care se abonează pe un an, vor primi revista fără majorările de preţ provocate de inflaţie.

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂcont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR Filiala Sector 1,Bucureşti

Corespondenţă din Olanda

MONICA SĂVULESCU-VOUDOURIO cortină de fier împotriva foamei

39CO

NTEM

PORA

NU

L. IDEEA

EURO

PEAN

Ã

APRILIE ♦ 2007

•Irina Airinei, Sortiţi să vadă, 2007•Inesa Ţiporkina, Un apstect fizic de invidiat, 2007•A.A.Nalceagian, Enigma morţii, 2007•M.Kedrova, Secretele Kleopatrei, 2007•V.G.Krâsiko, Psihologia socială, 2007•100 de mari genii, 2007•Eugen Cojocaru, Şocul viitorului, 2007•100 de enigme ale lumii, 2006•100 de proroci, 2006 •Ovidiu Morar · Scriitori evrei din România, 2006•Constantin Virgil Negoiţă · Ecouri şi dialoguri, 2006•Ion Ianoşi, eu – şi el · Însemnări subiective despre Ceauşescu•Nicolae Breban · Vinovaţi fără vină, 2006•Mihai Cimpoi · Leopardi, 2006•Bogdan Mihai Dascălu · Germanitatea şi literele române, 2006•Aura Christi · Marile jocuri, 2006•Irina Petraş · Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006•Mihai Rădulescu · Manualul creştinului începător, 2006•Marin Radu Mocanu · Scriitorii şi puterea, 2006•Florentin Popescu · Dicţionar de literatură română,2006•Petru Poantă · Cercul de la Sibiu, 2006•Rainer Maria Rilke · Jurnal, trad. B.M.Dascălu, 2006•Rainer Maria Rilke · Elegii duineze, 2006•Nicolae Breban · Puterea nevăzută, 2006•Andrei Codrescu · Un bar din Brooklyn, 2006• Nicolae Breban · Elegii parisiene, 2006•Alina Beiu-Deşliu · Versuri pentru doamna regină, 2006•Aura Christi · Banchetul de litere, 2006•Problema evreiască · ed. alc. de Aura Christi, 2006•Horia George Plugaru · Creştinism şi sinucidere, 2006•Ion Necula · Ion Petrovici, 2006•Marian Victor Buciu · Zece prozatori exemplari, 2006• Daniela Petroşel · Retorica parodiei, 2006•Ovidiu Pecican · Ce istorie scriem, 2006•Gilbert Durand · Ştiinţa despre om şi tradiţia,

trad. Janina Ianoşi, 2006•Nadine de Rothschild · Codul bunelor maniere, 2006•Nicolae Breban · 70 · Ediţie alcătuită de Aura Christi, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski şi Tolstoi

Poveste cu doi necunoscuţi, 2004 •Karl Marx în 1234 fragmente alese de Ion Ianoşi, 2004•Nicolae Breban · Nietzsche. Maxime comentate, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski · Tragedia subteranei, 2004•Aura Christi · Sculptorul · roman, 2004•Aura Christi · Noaptea străinului, roman, 2004•Cristian Tiberiu Popescu, Templierii Istorie şi mistere, 2004•Ion Bălu, G. Călinescu · Spectacolul personalităţii, 2004•Mihai Cimpoi · Lumea ca o carte, 2004 •Adrian Mihalache · Verva Thaliei, 2004•Oscar Wilde · Grădina lui Eros, Trad. de M. Râpeanu, 2004•Friedrich Nietzsche · Dincolo de bine şi de rău,

Trad. de V. Scoradeţ, 2004•Ivan Ognev · Cum să câştigi la loto,

Trad. de Andreea Dunaeva, 2004 •Constantin Abăluţă · Groapa roşie, 2004 •Luiza Barcan · Angoase ale privirii, 2004•Laura Pavel · Antimemoriile lui Grobei

Eseu despre opera lui Nicolae Breban, 2004•Serghei Karatov · Cartea de vise şi destine, 2004•S. Damian · Aripile lui Icar, 2004•Dana Duma · Woody Allen · Bufon şi filosof, 2004•Cristina Maria Sârbu · Nietzsche şi muzica, 2004•Ivan Ognev · Universul magiei, 2005 •Ivan Ognev · Psihologia succesului, 2005•Natalia Baratova, Maria RipinskaiaCum să manipulezi bărbaţii, Trad. de Ana Miroiu, 2005

•Ivan Ognev · Securitatea psihologică, 2005•Mihail Arţâbaşev · Sanin, Trad. de Dumitru Balan, 2005•Gilles Deleuze · Nietzsche şi filosofia,

Traducere de Bogdan Ghiu, 2005•Cristian Tiberiu Popescu · Templierii. Istorie şi mistere, ed. II-a, 2005

• Nicolae Breban •Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 2005•Ion Ianoşi · Tolstoi · Romanul unei drame, 2005•Mihai Cimpoi · Secolul Bacovia, 2005•Ionel Necula · Căderea după Cioran, 2005•Marin Radu Mocanu · Vremuri satanice, 2005•Adrian-Paul Iliescu · Anatomia răului politic, 2005•Aura Christi · Celălalt versant, 2005•Aura Christi · Labirintul exilului, 2005•Mircea A. Diaconu · Atelierele poeziei, 2005•Florentin Popescu · Necunoscutul Macedonski, 2005•Marian Victor Buciu · E. M. Cioran.

Despărţirea continuă a autorului cel rău, 2005•Ivan Ognev · Universul magiei · manual de vindecare, 2005•Ovidiu Morar · Avangardismul românesc, 2005•Traian T. Coşovei · La formarea ideilor, 2005•Nicoleta Sălcudeanu · Pasienţe, 2005•Laurian Stănchescu · Râsu´-plânsu´lui Nichita Stănescu, 2005•Claudia Maria Radu · Pagini de istorie americană, 2005•Rodica Marian · Identitate şi alteritate, 2005•Irina Petraş · Despre locuri şi locuire, 2005•Ileana Cudalb · Fiica mea America, 2005•Bogdan Mihai Dascălu · Sânge albastru, 2005•Alina Beiu-Deşliu · Tema la insomnie, 2005•Lev Tolstoi · Jurnal, vol. I-II, trad. de Janina Ianoşi, 2005••• CD George Călinescu · Istoria Literaturii Române de la origini până înprezent – Ediţia Princeps/ pentru prima dată în versiune electronică, 2005•Rilke, Tvetaieva, Pasternak · Roman epistolar ·1926, trad. din germană şi rusă de Janina Ianoşi,adaptarea notelor şi comentarii de Ion Ianoşi, 2006 •Eugen Cojocaru · Big Bangs Back, ro-man, 2006 •Anca Pedvis · Propilog, poeme, 2006

În curs de apariţie:•Ion Murgeanu, Viaţa lui Iisus•Eldar Hasanov, Infracţionalitatea în domeniul dorgurilor şi lupta împotriva ei în Uniunea Europeană

IIDEEADEEA EEURUROPEANĂOPEANĂ

& E& EURUROOPPRESSRESS GGRROUPOUP

· CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ ·

Doriţi să Vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse deEditura Ideea Europeană · EuroPress GroupComenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie. Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: · 5 % - 5-19 ex.; ·10 % - 20-29 ex.; · 20 % peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: · 10 % - 1-9 ex.; · 15 % - 10-19 ex.; · 20 % peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15 % reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa înfiecare an la concursul cu premii pentru fidelitate şi vorprimi gratuit catalogul anual al Editurii Ideea Europeană. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22,Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92;E-mail: cideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

PARTENERI MEDIA:

¨ RADIO ROMÂNIA CULTURAL

¨ CONVORBIRI LITETARE

¨ POEZIA

¨ TIMPUL

PARTENERI:SC ERC PRESS SRL

NETVISION SISTEM

EUROPRESS MEDIA

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul

internaţional GS1, administrat în România de GS1 România.

www.gs1.ro

Apare joi 3 lei

AA URAURA CC HRISTIHRISTI

Marile jocuriMarile jocuriromanroman

în librãriile

de calitate

în librãriile

de calitate

wwwwww.ideeaeur.ideeaeuropeana.ropeana.roo

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XVIII · NR. 4 (661) · APRILIE 2007