REVISTĂ EDITATĂ DE AcADEMIA RoMâNĂ DIREcToR ......glasuri, alte încăperi”, lucrurile s-au...

REVISTĂ EDITATĂ DE AcADEMIA RoMâNĂ

DIREcToR: AcAD. IoAN-AUREL PoP, PREșEDINTELE AcADEMIEI RoMâNE

Nr. 3 MARTIE 2020Anul XXX • 353

E-mail: [email protected][email protected]

Adresa web: http://www.acad.ro/academica2002/pag_academica.htmTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIREcToRI:

Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994

Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998

Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006

Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014

Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 – decembrie 2017

Acad. Cristian HERAianuarie 2018 – aprilie 2018

Acad. Ioan-Aurel POPmai 2018

coNSILIUL EDIToRIAL:

Acad. Ioan-Aurel POPAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Victor SPINEIAcad. Răzvan THEODORESCUAcad. Victor VOICUAcad. Ioan DUMITRACHE

Acad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Cristian HERAAcad. Constantin IONESCU-TÎRGOVIŞTEAcad. Eugen SIMIONAcad. Alexandru SURDUAcad. Maria ZAHARESCU

SEcToR TEHNIc:

TehnoredactorDr. Roland VASILIU

Operatori-corectoriAurora POPAMonalisa STANCA

Responsabili de număr:Mihaela-Dora NeculaAurora PopaNarcis Zărnescu

coLEgIUL DE REDAcŢIE:

Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCU

Redactori I Dr. Andrei MILCAMihaela-Dora NECULAElena SOLUNCA-MOISE

ALEXANDRU IoAN cUzA , 200 DE ANI DE LA NAșTEREIoan-Aurel Pop, Alexandru Ioan cuza – „Părinte al Patriei” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Dan Berindei, Alexandru Ioan cuza – ziditor de țară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10Bogdan Cuza, Alexandru Ioan cuza – membru post-mortem al Academiei Române . . 12Răzvan Theodorescu, Liderul ideal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15Eugen Simion, cuza și sfătuitorul său, Mihail Kogălniceanu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

INSTITUTUL „g. cĂLINEScU” – 70Ioan-Aurel Pop, Vivat, crescat, floreat! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21Răzvan Theodorescu, Salut colegial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23Victor Spinei, o sărbătorire de referință . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24Mircea Martin, Institutul de Istorie Literară „g. călinescu” la ceas aniversar . . . . . . . 26Eugen Simion, Institutul „g. călinescu” – 70 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

zIUA LIMbII ELENE Dragoș Gabriel Zisopol, cuvânt de deschidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34ES Klaus Werner Iohannis, Mesaj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36Ioannis Chrysoulakis, Message . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37ES Sofia Grammata, Limba greacă este sărbătorită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39Irina Cajal-Marin, omagiu de ziua Limbii Elene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40Mariana Alecu, ziua Limbii Elene la Academia Română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

coNfERINțĂ-DEzbATERE LA AcADEMIA RoMâNĂNicolae Panin, Nicolae Anastasiu, Crișan Demetrescu, Ioan Seghedi, ciclul

de conferințe organizate de Academia Română referitoare la schimbările globale 44

PERSoNALITĂțI AcADEMIcETudor Berza, Marcian David bleahu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51Carol Iancu, Nicolae cajal și Alexadru șafran . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .52

DocUMENTE șI oPINIIVasile Vasile, Deșteaptă-te române... – atestări documentare (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61Alexandru Porțeanu, Trianonul în conștiința publică contemporană din România (1920) 71Nicolae Bud, Alexandru Nicolici, Munții noștri aur poartă (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .81

3

Cuprins

4

IN MEMoRIAMNicolaie Dan cristescu (1929–2020) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .89ciprian foiaș (1933–2020) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .91

cRoNIcA VIEŢII AcADEMIcE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92

APARIŢII LA EDITURA AcADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93

gHID PENTRU AUToRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97

*Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

Alexandru Ioan cuza – „Părinte al Patriei”*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

Americanii, pe care-i imităm și când trebuie șicând nu trebuie, îi numesc pe marii lor bărbați destat fondatori „părinții patriei”. Între aceștia, seaflă la mare cinste nu doar fondatorii de la finelesecolului al XVIII-lea, ci și un contemporan al luiAlexandru Ioan Cuza, un self made man ca șiCuza, anume președintele Abraham Lincoln.Decât să preluăm tale quale din engleză sau săcalchiem stângaci în românește toate denumirileposibile și imposibile, socotesc că ar fi mai profi-tabil să ne aplecăm asupra valorilor americane deconținut. Una dintre acestea se referă la eroii na -ționali și la prețuirea antecesorilor de marcă.

Alexandru Ioan Cuza a fost unificator de țară,pentru că a obținut, în chip nesperat, recu -noașterea dublei sale alegeri și apoi recunoaștereaunirii și a României de către marile puteri. A fostun organizator de țară, pentru că a desăvârșit uni-rea, creând toate marile instituții naționale unice.A fost un modernizator de stat, deoarece, punândîn practică majoritatea punctelor programuluiRevoluției române de la 1848–1849, a realizatmarile sale reforme, de la cea agrară până la ceașcolară și de secularizarea averilor mânăstireștipână la structurarea administrativ-teritorială. Afost un constructor la propriu, pentru că a ridicatedificii unice, a făcut drumuri bune și poduri dura-bile. A fost un mecenat și un ctitor de așezăminteculturale, precum primele două universitățimoderne românești, la Iași și la București, precumprimele burse de stat date studioșilor eminenți etc.A fost un protector al românilor din provinciileaflate sub stăpâniri străine, pe care i-a sprijinit șii-a pregătit pentru unirea cea mare. A fost un erou

al poporului și mai ales al țăranilor, cărora le-a datpământ și pe care i-a ocrotit în așa măsură încâtaceștia l-au plâns la moarte ca pe un apostol mutatde la ei. În fine, a fost un vizionar, pentru că a plă-nuit, fără să mai apuce să și facă pe deplin, siste-mul monetar național și banca națională, autoce-falia Bisericii Ortodoxe Române, independențaabsolută a țării, noua constituție, AcademiaRomână și altele. A făcut, prin urmare, în șapte aniatâtea fapte bune pentru țară câte alții în deceniiîntregi de domnie. De aceea, Alexandru Ioan Cuzaa și devenit, încă din timpul vieții, un domnlegendar, ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sauConstantin Brâncoveanu. Evident, domnul uniriinu a fost imaculat sau fără reproș, a trecut și prinperioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnitdeasupra pentru posteritate, impresionând șistârnind admirație nedisimulată.

*

De multe ori, istoricii români, atunci cândevocă unirea de la 1859, se gândesc la împrejură-rile favorabile și explică epocalul eveniment ca peo urmare a „primăverii popoarelor” (revoluțiile dela 1848–1849), ca pe un rezultat al RăzboiuluiCrimeii, din anii 1853–1856, care a interna -ționalizat chestiunea românească, ca pe un fruct alînfrângerii Rusiei și al derulării Congresului dePace de la Paris din 1856 etc. Este foarte adevăratcă „principiul naționalității” a declanșat atuncienergiile etnice latente. Popoarele Europei refu-zau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperiimultinaționale. De exemplu, unii români au ajuns

6

Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere

să afle în a doua jumătate a secolului al XIX-leacă, atunci când Rusia a avut perioade dedecadență, românilor le-a mers relativ bine și că,atunci când Rusia a avut epoci de glorie, ȚărileRomâne s-au aflat în declin sau au suferit maripierderi. Principatele Române erau „locuri de is -pititor belșug și de trecere a oștilor”, cum a zisinspirat Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte,aceste țări erau mari grânare, largi piețe de desfa-cere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră(deocamdată, până la unirea Dobrogei, numai prinBugeac, Valea Dunării și Delta Dunării). Senti-mental vorbind, erau și o oază de latinitate într-omare slavă, flancată de unguri și austrieci la vestși de turci la sud, o oază pentru care uniipoliticieni din spațiul francez și italian încercau oanumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudămai săracă. La 1856–1858, chiar dacă unele dintreMarile Puteri, în frunte cu Franța, voiau unireaMoldovei și Țării Românești (nu de dragul româ-nilor, ci din dorința promovării intereselor fran -ceze la Dunărea de Jos și la Carpați) și cu toate că,prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunțatferm – cu mijloacele democrației europene inci-piente de atunci – pentru unire, Conferința de laParis din 1858 a dat problemei românești o soluțieparțială: formarea unei uniuni cu numele de „Prin-cipatele Unite ale Țării Românești și Moldovei”,cu doi principi, două guverne, două adunări le -gislative, două capitale și cu majoritatea insti -tuțiilor dublate și paralele. Aici trebuia să seoprească realitatea românească a timpului, înciuda voinței naționale, adică a vrerii românilorde a se uni deplin. Și, totuși, nu a fost așa cum auvrut stăpânii Europei, fiindcă, la scurtă vremedupă 1858, românii aveau un singur principe, unstat cu numele de România, un guvern, o singurăadu nare legiuitoare, o singură capitală, o singurăarmată etc. Primul pas, decisiv, care a dat apoiposibilitatea derulării celorlalți pași, a fost dublaalegere a lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă laIași și la București. Această situație, deși nu erainterzisă în mod concret de vreun documentinternațional, nu era nici prevăzută și niciașteptată pe scena internațională.

Prin urmare, în înfăptuirea unirii, românii auavut rolul esențial. „Politica faptului împlinit” șiprincipiul „acum ori niciodată” i-au animat atuncipe români, prin liderii lor înțelepți, care s-au pla-

sat contra prevederilor și așteptărilor marilorputeri (încurajați și stimulați, totuși, de uneledintre aceste puteri simpatizante ale cauzeiromânești). Să nu uităm că, încă de dinainte de1848, Țările Române aveau în Occident (și maiales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunulrenume al tinerilor noștri studioși, care nu învățaunumai „cravatei cum să-i facă nod”, ci se dove-deau, majoritatea, foarte buni în științe și arte,vorbeau franțuzește impecabil și duceau cu sinerenumele unui popor civilizat. Ei au alcătuit„generația mesianică” care, într-un interval detrei-patru decenii, a făurit România modernă, sin-cronizată modelului european de succes.Bălcescu, Cuza și marii lor contemporani, care auștiut să facă atunci echipă, au fost sufletul acesteigenerații luptătoare. Foștii revoluționari de la1848 erau atunci foarte bine organizați și s-auînțeles ca alesul Moldovei – oricine ar fi fost el –să devină domn, cu orice preț și cu toatemijloacele, și la București. Unul dintre acestemijloace era și chemarea „căuzașilor”, meniți săimpună, la nevoie, dubla alegere chiar prin forțamulțimii. Chestiunea care se pune este și de scop,nu în sens machiavelic („Scopul scuză mijloa -cele”), ci în sensul naturii morale a scopului. Nuorice scop scuză mijloacele, ci numai scopul celbun. Or, cauza unirii românilor s-a dovedit a fi,din perspectivă istorică, una pozitivă, după cumau teoretizat încă din epocă atâția intelectuali, înfrunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere afost un act de tactică politică de înaltă clasă, menitsă asigure succesul unirii. Dacă nu era națiunearomână, animată de generația aceasta „mesia -nică”, nu s-ar fi făcut nici unirea.

*

Evident, ca orice frântură de prezent al oame-nilor care au trăit în trecut, nici chestiunea uniriinu a fost cercetată pe deplin. De altminteri, niciizvoare suficiente nu avem, fapt care a generatinterpretări diferite și chiar controverse. Funda-mentale rămân reconstituirile lui Constantin C.Giurescu și Dan Berindei. Din acestea reiese căAlexandru Ioan Cuza s-a mișcat între Scylla șiCarybda: pe de o parte, erau conservatorii, care nuvoiau reforme fundamentale, pe de alta, erauliberalii (și mai ales liberalii radicali), care voiau 7

o mulțime de reforme adânci în timp scurt (libera-lii radicali). În fine, moderații, animați de spiritulechilibrului, preconizau reforme așezate, gra -duale, „fără pripeală” (cum ar fi spus MihailKogălniceanu). Câtă vreme Cuza a colaborat binecu Mihail Kogălniceanu (adept luminat al refor -melor și sfătuitor înțelept), domnia sa a mersexcelent. Apoi au venit în jurul domnului „alteglasuri, alte încăperi”, lucrurile s-au stricat,reproșurile s-au înmulțit. Domnul a luat unelemăsuri sub influența noilor consilieri, a impulsu-rilor de moment. Domnia sa personală de dupălovitura de stat din 1864 trebuie, însă, integrată încontext și nu privită în funcție de reguliledemocrației actuale. După 2 mai 1864, AlexandruIoan Cuza a instituit un regim de autoritate perso-nală (prin care s-au putut face marile reforme),care i-a nemulțumit deopotrivă pe liberalii radicaliși pe conservatori (din rațiuni diferite). Ei s-auunit în „monstruoasa coaliție” (monstruoasă,fiindcă era contra naturii și nu avea alt scop decâtdetronarea lui Cuza) și l-au obligat pe domn săabdice. Era încordată și atmosfera din familiaprinciară, mai ales din cauza infidelităților conju-gale ale domnului.

Dar Cuza rămâne o figură luminoasă a istorieinoastre: a fost domnul care a aplicat cea mai mareparte din programul Revoluției de la 1848, care afăcut cele mai multe reforme pe unitatea de timpși care a deschis modernizarea României și aaccelerat sincronizarea sa cu civilizația euro -peană. Mihail Kogălniceanu, cel detașat de domnîn ultima parte de domniei, avea să spună la căde-rea lui Cuza: „Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat,ci faptele lui mari”. Cuza însuși, din exil, a spus:„Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fărămine, decât cu mine. Să trăiască România!”, faptcare arată un simț civic și o responsabilitatepentru țară cum rar am mai avut. Cuza și Kogăl-niceanu au fost doi oameni mari făcuți pentrumomente mari ale istoriei românilor.

*

Adaug un cuvânt și despre transilvănenii aflațiatunci, în anii 1856–1859, în Principate și care aupus umărul la unire. Între acești transilvăneni careau pregătit unirea de la 1859 și care activau înȚara Românească și Moldova, trebuie amintiți

August Treboniu Laurian, Alexandru PapiuIlarian, Florian Aaron, Constantin Romanul-Vivu,Ioan Pușcariu, Axente Sever, Aron Pumnul și IoanMaiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), născut înBucerdea Grânoasă, pe Târnave. Dar voi evoca unepisod mai puțin cunoscut, legat de un ardeleancare a susținut actul de la 1859 de departe, cumare folos, totuși. Este vorba despre SimionBărnuțiu, marele ideolog al revoluției transilvanede la 1848–1849, care de la Pavia (Italia), unde îșilua un doctorat în drept, îi îndemna pe cei deacasă, din Transilvania, să lupte pentru unire, pen-tru a dovedi lumii că românii sunt pregătiți ca săfacă „națiune” (adică stat național sau stat-națiune). Gazetele brașovene (ale lui GheorgheBarițiu), la rândul lor, trimiteau către cititori unmesaj clar: „Dorința cea mai de pe urmă a tuturorromânilor, a celor destul de deștepți pentru a-șiînțelege soarta, este că într-o unire să formeze unregat neolatin, neatârnat”. Nu ar fi rău ca elitelepolitice de azi să urmeze exemplele lui Cuza șiKogălniceanu, ale lui Bărnuțiu (ideologul, mareledascăl de la Iași, unde i se propusese chiar recto-ratul Universității) și Barițiu (gazetarul, istoricul,academicianul și președintele Academiei de laBucurești), care au rămas mereu treji, au arspentru națiunea română și i-au edificat instituțiilemoderne. Pe atunci, aveam o elită care voia să îivadă pe români „deștepți” și muncea ca să-i„deștepte” pe cei care nu erau încă. „Deștept”înseamnă mai întâi în românește să fii treaz, să nudormi în picioare, să nu rămâi apatic, adică mane-vrabil. „Deșteptarea” aceasta au făcut-o intelec-tualii, elita, din rândul căreia mulți ardeleni stu-diaseră în Occident, și nu doar în Franța. Expresiade „regat neolatin neatârnat” nu vine numai dinobsesia ardelenilor pentru latinitate, ci și dindorința de sincronizare a românilor cu Europaprin latinitate. Oamenii aceia erau „deștepți”,aveau planuri bune de „deșteptare” a națiunii și deînscriere a sa pe traiectoria culturii și civilizațieide prim rang.

*

Se discută mult astăzi despre „naționalismul”românilor, despre „excepționalismul” lor negativși chiar despre neputința de a face fapte mari,durabile, proiecte monumentale, de a continua8

lucrul început etc. Unirea din 1859 a Moldoveiși Țării Românești (nu a Moldovei cu ȚaraRomânească, pentru că cele două subiecte aleacțiunii au fost egale și nu subordonate una față dealta; nu este corect să se spună nici „UnireaMunteniei și Moldovei”, deoarece la 1859 s-a unitși Oltenia!) a fost un gest naționalist în înțelesuldin epocă al termenului (nu în sensul de azi, cândnaționalismul se confundă aproape cu xenofobiași cu șovinismul). La 1859 ne situăm în secolulnaționalităților, iar naționalismul era ideologiadominantă a popoarelor europene și nu numaieuropene, dornice să sfarme imperiile multi -naționale, să scape de dominațiile străine și săconstruiască state naționale. Atunci au fostnaționaliști și germanii, și italienii, și polonezii, șicehii, și slovacii, și sârbii, și finlandezii, șiestonienii, și letonii etc. Românii nu sunt„excepționali” nici în sens pozitiv, dar nici nega-tiv, ci sunt ca toate popoarele. Nu au putut să facăun stat unitar și perfect la 1859, dar i-au făcutnucleul. Au fost la mijloc, firește, Marile Puteri,dar subiectul actului au fost, totuși, românii, faptpentru care țara s-a chemat România. Nu am pututfăuri România Întregită repede și ne-au trebuitcam șase decenii, dar nici germanii, italienii saupolonezii nu au fost mai grozavi. L-am îndepărtatpe Cuza, fiindcă tulburase un anumit echilibruconfortabil, deși era un domn vrednic, dar nicialții nu au făcut altfel. Ba, americanii chiar l-auomorât pe președintele care i-a eliberat pe sclaviși care le-a salvat Uniunea, și asta la 1865, cu un

an înainte ca „monstruoasa coaliție” să-l alungepe Cuza. Prin urmare, „nimic nu este nou subsoare”! Ne-am făurit și noi națiunea în rând cu altepopoare, ne-am construit edificiul național, adicăstatul menit să protejeze poporul român, exactcum au procedat și alții. Ne-am mai împotmolit,ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte.Poate alții să fi făcut toate astea mai bine. Darînainte de a căuta „excepționalismul” malefic sau„singularismul” negativ al românilor, ar fi bine săstudiem mai mult, că ne comparăm, să neinformăm și abia apoi să tragem concluziile. Evi-dent, nu toți românii au fost patrioți conștienți, nuau dorit cu toții unirea (unii nici nu au știut ce estestatul unitar, cum nu știu nici astăzi!), dar la fel afost peste tot: elitele educate și responsa bile aucondus națiunile pe căile cele mai potrivite, maiadecvate interesului național. Domnul Cuza a lup-tat cu inamicii unirii și i-a învins, a luptat cuopozanții săi politici interni și a făcut marile re -forme, a luptat cu marile puteri ostile și a făcut dinPrincipate România, a luptat cu soarta potrivnică,dar nu s-a cramponat niciodată de putere. S-a datla o parte, într-un moment de criză, pentru binelețării a cărei temelie a pus-o. Prin urmare nugreșelile l-au îndepărtat de la tron, ci faptele luicele mari. O mărturie în acest sens este pomenireasa perpetuă și astăzi, la două secole de la naștereși conservarea în conștiința publică, prin „ocaua”sa, a unui simbol al dreptății și demnității na -ționale. Iată de ce cred că Alexandru Ioan Cuzamerită titlul de „Părinte al Patriei”.

9

*Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

Sărbătorim două secole de când AlexandruIoan Cuza și-a marcat prezența în istoria țării,impunându-se amintirii, dar și cinstirii. Numelesău a rămas înscris în memoria colectivă a tuturorromânilor ca un model de comportament, ca unuldintre marii făuritori ai României. Ștergerea hota-rului de la Milcov a fost primul act din procesulunificării din perioada modernă, care avea să fiedesăvârșit și se va ajunge la 1 decembrie 1918,după succesive momente, cu un veac în urmă, lamarele moment al făuririi României în hotarele eifirești și depline.

Cuza a fost primul șef de stat al noii Româ -nii – și denumirea țării unite a fost dată de noul eidomnitor, corespunzând noii stări de lucruri. NouaȚară s-a înscris între statele europene con tinuân - du-și drumul către desăvârșire.

Cuza n-a fost un politician oportunist, ci unpatriot onest și dezinteresat. A condus statul celnou, unificat, ca pe o entitate care trebuia săajungă să împlinească năzuința arzătoare amilioane de oameni și să îngăduie astfel ca peharta Europei să apară un stat care să reprezinteîntreaga națiune ce-și dobândea un stat național.El nu s-a mulțumit să realizeze doar unificareacelor două provincii, ci a întreprins acțiuni pregă-titoare pentru ca tot teritoriul în care românii eraumajoritari, ca urmași ai daco-romanilor, să seînscrie pe drumul desăvârșirii unificării din 1918.

Principele Cuza s-a comportat ca un patriotdăruit națiunii sale, lipsit de țeluri de îmbogățirepersonală. N-a fost singurul cu o atare purtare, ciunul dintr-o generație de aur de patrioți ziditori dețară și nu de preocupați de acumulări personale.

N-a avut drept țel domnia, ci a urmărit doar să-șifacă datoria la insistențele confraților săi,jertfindu-și cursul liniștit al vieții. A știut să ridiceedificiul națiunii și să folosească spiritul veaculuiîn care a trăit cu îndrăzneală și curaj.

De tânăr și-a manifestat simțirile, cerând con -fraților săi în primăvara 1848 să se jertfească,dându-și chiar și viața pentru revoluție. Și-a arătatcapacitățile în vremea domnitorului Ghica și cânda venit ceasul decisiv al alegerii celui care în per-soana sa trebuia să reprezinte un conducător dețară nouă, el s-a impus ca persoana predestinată,fără să se fi angajat personal și cu atât mai puținsă se fi implicat în vreo acțiune de propagandă șiuneltire interesată. Ca domnitor a slujit țara șapteani. Conștient de necesitatea consolidării domnieiîn sine, el nu s-a împotrivit abdicării ce i s-a impusîn februarie 1866, viața sa încheindu-se în timpulexilului resimțit dureros ca o ultimă jertfă datățării și națiunii în 1873, când nu împlinise decât53 de ani.

În realitate, cele două domnii, cea a lui Cuza șicea a lui Carol I, nu înfățișează două etape, eles-au afirmat ca procese succesive care au contri-buit la construirea multiformă a României mo -derne de sine stătătoare. Lui Alexandru Ioan Cuzai-a revenit să realizeze, în puținii ani de care adispus, fundația României, cu reforme care și-aujustificat pe deplin rostul și care au fost temeiulstatului modern. În puțini ani procesele de moder-nizare realizate în timpul domniilor de la Balta-Liman au fost întregite și și-au arătat efectele înviața Principatelor. În administrație, în legislațiaaparatului de stat pașii au fost grabnici și mai ales

Alexandru Ioan Cuza – ziditor de țară*

Acad. Dan Berindei Președintele de onoare al Secției de științe istorice și arheologie a Academiei Române

10

unificatori și totodată aliniați realității stateloreuropene independente, în așa măsură încât fap -tele împlinite se succedau atent, construindu-se onouă realitate în spațiul românesc și aceasta n-aputut fi respinsă, ci a trebuit acceptată de marileputeri. Pe nesimțite aproape, dar totuși evident, încâțiva ani s-a afirmat entitatea neatârnată româ-nească. România se găsea neîndoielnic pe drumulindependenței și deplinei suveranități.

Cuza, supunându-se unei alegeri pe care n-ourmărise și pe care a înțeles-o ca pe o sarcinăpatriotică, a avut măiestria de a se dedica ei caunui țel superior și a fost într-adevăr un dibaci șiîndrăzneț arhitect al României celei noi. În câțivaani a fost construită casa cea nouă a neamului,considerat în deplinul său ansamblu. El i-a pregă-tit succesorului său ascensiunea, ca acesta la rân-dul său, să acționeze prin desăvârșirea edificiuluinațional.

Toate domeniile vieții politice s-au număratprintre preocupările sale, îngrijindu-se să asigurețării o evoluție la nivelul Europei și al statelorindependente. A înfruntat ostilitatea unor mariputeri, dar a reușit în ansamblu să înlăturepiedicile și să asigure evoluția statului pe drumulpe care l-a deschis. O atenție deosebită a fost con-sacrată armatei, consolidată, înzestrată și dusă lanoi capacități care să asigure statului inde -pendența. România a dobândit astfel instrumentulnecesar care avea să dovedească în 1877 capaci-tatea ei de a fi deplin liberă și de a fi înscrisă înrândul statelor neatârnate.

Domnitorul Cuza a avut în constanta sa atențieadministrația, fiscalitatea, lucrările publice, dardeosebit de însemnată avea să se dovedească și

instrucțiunea. Legea instrucțiunii publice din1864 și înființarea universităților de stat au fostacte fondatoarea temeinice, care au sprijinit pro-cesul de culturalizare, reprezentând temelia dez-voltării intelectuale și asigurând în aceastăprivință progresul ce se cuvenea unui stat de sinestătător.

Cuza a știut să acționeze foarte sigur de el.Faptele împlinite au fost realizate cu îndrăzneală.Puterile puse în fața lor au trebuit să cedeze și laperspectiva dobândirii unui statut de proprie afir-mare a României. Noul statut de liberă prezență alțării s-a consolidat de la sine și Cuza a slujit țaracu devotament.

Dar a venit și ceasul sumbru când i-a fostimpusă abdicarea. S-a retras de la domnie. Între elși țară a fost coborâtă o perdea pe care ar fi vruts-o înlăture, dar nu a putut. Exilul a fost soartadomnului Unirii. Prezența regelui Carol I la inau-gurarea statuii domnitorului de la Iași își păs treazăîntreaga valoare. A fost un gest de recunoaștere șicinstire prin care Carol I a evidențiat și și-aexprimat prețuirea față de predecesorul său. Defapt, Alexandru Ioan Cuza și Carol I nu au fost pepoziții adverse și cele două domnii s-au aflatîntr-o complementaritate.

Pentru Carol I succesiunea n-a însemnat oconcurență, și pe de altă parte tocmai inde -pendența a oferit prilejul de se străbate în nouaetapă a neatârnării. Carol I n-a văzut în Cuza unadversar, ci un predecesor, iar tânărul domnitor afost un succesor ce a utilizat, în construirea statu-lui celui nou, temeliile statului modern puse învremea domniei predecesorului său, AlexandruIoan Cuza.

11

* Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

** Dr., doctor honoris causa multi.

Distinse domnule președinte al AcademieiRomâne Ioan-Aurel Pop,

Onorat Prezidiu,Distinsă elită nemuritoare a științei, culturii și

artei române, Eminențele Voastre, Ma simt deosebit de onorat că, de la această

sfântă tribună a rostirilor lui Iorga, Goga,Delavrancea, Coșbuc, Rebreanu ș.a., pot luacuvântul la sărbătorirea a 200 de ani de lanașterea domnitorului și străbunului meuAlexandru Ioan Cuza.

Au trecut doi ani de când, la inițiativa Acade-miei Române și a reprezentanților ei, acad.Cristian Hera și acad. Eugen Simion, președinți aiAcademiei Române, acad. Răzvan Theodorescu,vicepreședinte al Academiei Române, DomniileVoastre v-ați împreunat cele trei degete ale închi-nării în ale condeiului, consimțind primirea dom-nitorului Cuza-Vodă ca membru post-mortem alAcademiei Române. Se scurseseră mai bine de152 de ani de la constituirea celui mai înalt forștiințific și cultural al țării, aducându-se un meri-tat elogiu principelui Alexandru Ioan Cuza, aces-tui nemuritor dispărut trupește, dar păstrat înmemoria vie a românilor, cel care, încă din primiiani ai domniei sale, avea să înceapă demersurile,prin George Sion și Ion Ghica, de înființareaSocietății Academice Române, devenite ulteriorAcademia Română.

În anul 1863, domnitorul Alexandru IoanCuza a continuat sprijinul său pentru înființareaAcademiei, alocând din lista sa civilă 5600 degalbeni, din care 1000 de galbeni au fost

destinați traducerii primei cărți din Eneida luiVirgiliu, al cărui motto impresionează și acumliteratura universală:

„Spiritul străbate făptura,Mintea mișcă materia,Ideile cârmuiesc Universul”.Ca o scurtă divagație, ideea devine o forță,

când este susținută de sentiment. Puterea de expansiune a sentimentului este cea

care-l împinge pe om spre calea ideilor, iar razaluminoasă a ideii este cea care, străbătând adâncîn intelect, răzbește sentimentul, dezvoltândrațiune, căldură și mișcare. Fără sentiment, ideeaeste moartă, inertă, după cum sentimentul fărăidee devine orb, fără o direcție și un scop precis.De aceea putem spune că ideea unirii neamului

Domnitorul Alexandru Ioan cuza,membru post-mortem al Academiei Române*

Bogdan Cuza**

12

Dr. Bogdan Cuza

este cea care a însuflețit mintea și inimile româ-nilor spre propășirea socială, iar sentimentul carea stat la baza pornirii acestei idei a fost determinatde regăsirea identității noastre ca neam, într-o sin-gură limbă, tradiție, credință și simțire.

Dar, pe lângă unirea țărilor surori, avemnevoie și de unirea fiilor ei, ca o condiție esențialăpentru consolidarea pentru totdeauna a neamuluinostru atât de greu încercat, a păstrării locului șiidentității noastre între națiunile lumii și a primi-rii, astfel, a sfintei binecuvântări din partea celorcare ne veghează acum din ceruri și care s-au jert-fit pentru realizarea acestei uniri. Iată de ce utili-zarea nefericitei sintagme „Mica Unire”, ce a fostrealizată la 24 ianuarie 1859, nu face altceva decâtsă umbrească marile merite ale pașoptiștilor șiunioniștilor români de la acea vreme. Dimpotrivă,unirea Principatelor Române de la 1859 cuprindefăgăduința mântuirii românilor ca popor și a viito-rului României ca națiune și mai ales ca națiuneliberă. După cum spunea Simion Bărnuțiu, ma relenostru istoric unionist și profesor de drept naturalal Universității înființate la Iași, în 1860, despredomnitorul Alexandru Ioan Cuza:

„Libertatea cea adevărată a fiecărei națiuniconstă în libertatea națională. Fără naționalitate nueste Libertate, nici Lumină, nici Adevăr, niciIdentitate – ci, pretutindeni aduce a întuneric șiamorțire. Ce este apa pentru pești, văzduhul pen-tru păsări, aerul și soarele pentru viața tuturorviețuitoarelor, lumina pentru vedere și vorba pen-tru cugetare, așa este și naționalitatea pentru fie-care popor, ea fiind mama noastră, ca îndemnulcel mai puternic pentru liniștea, bunăstarea și feri-cirea speciei umane. Acela pe care nu-l trageinima a lucra nici pentru gloria, nici pentrufericirea și continuitatea națiunii sale, nu estealtceva decât un egoist pierdut atât pentruumanitate, cât și pentru el însuși. Păcat pentru unasemenea specimen că l-a decorat natura cu formași titlul de OM”, spunea în încheiere Bărnuțiu.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu admiteaînsă o libertate de orice fel, care să conducă lauciderea națională. Știa că fără deosebirea întreomul ce aparține lui și omul ce aparține țării, cuprecădere a omului ale cărui rădăcini proveneaudin adâncul pământului nostru, țăranul român,acest țăran pentru care tricolorul i-a fost cămășalui de sărbătoare și de moarte, cântecele naționalei-au fost rugăciuni și idealuri, strămoșii pilde și

călăuze, iar patria credință și onoare, cum frumosspunea Laurian Stănchescu. Lor le-a fost dedicatăde domnitor Legea rurală de la 14 august 1864,care i-a scos definitiv din iobăgie și avea să des-chidă calea modernizării țării.

Unitatea națională, cum spunea poetul pătimi-rii noastre, Octavian Goga, reprezintă încorona-rea unei opere de strădanii necurmate, de jertfe șimari încordări. Această izbândă târzie este des-prinsă dintr-un trecut trist și întunecat.

Granițele înfipte în încheieturile acestui orga-nism al românilor încă din copilărie, au durut caniște piroane înfipte în carne vie și au fost mai pri-mejdioase decât orice boală vremelnică, fiindcăau stânjenit în permanență creșterea unui trupviguros și armonios. Am trăit și trăim perioade deapărare care ar fi putut duce la stingerea noastră,dar unitatea noastră de suflet în momentele celemai grele, cultul străbunilor s-au dovedit a fi caleacea mai sigură și directă spre Dumnezeu.

Dacă aniversarea celor vii poate părea ade-seori un fapt normal, pomenirea și sărbătorireacelor morți, a celor care nu mai pot vorbi decâtprin faptele lor, ne înalță pentru totdeauna.

Cinste celor de astăzi care sărbătoresc naștereadomnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Marele nostru savant Nicolae Iorga spunea, pebună dreptate, că „dacă noi, românii, suntem astăziceva, nu suntem de pe urma biruințelor strămoșilorneamului, ci de pe urma suferinței lor”.

Eminențele Voastre,Este evident faptul că viața și rolul domnitorului

Alexandru Ioan Cuza nu pot fi cuprinse în modestamea alocuțiune, dar doresc în acest context să aducun meritat elogiu celui care și-a dedicat o bună partedin viață omagierii lui Cuza-Vodă. Este vorbadespre colegul Domniilor Voastre, prezent astăziîntre noi, domnul academician Dan Berindei.

Două dintre realizările domnitorului nu tre -buie, de asemenea, trecute cu vederea în actualulcontext. Este vorba despre Legea secularizăriiaverilor mănăstirești, promulgată de domnitor la11 decembrie 1863, care avea să deschidă caleaobținerii independenței țării de la 1877–1878, și arecunoașterii autocefaliei Bisericii OrtodoxeRomâne, recunoscute de Ioachim al IV-lea al Con-stantinopolului, la 1885. De asemenea trebuiemenționată și Legea instrucțiunii publice, promul-gată de domnitor la îndemnul sfetnicului său, 13

Mihail Kogălniceanu, la 5 decembrie 1864, ceavea să reglementeze sistemul unitar alînvățământului românesc, adaptat tendințelor deemancipare a învățământului european la aceavreme. Mizele principale ale reformei instruc țiuniipublice, ca primă lege organică a învățământuluiromânesc, erau destinate consacrării, conso -lidării și educației conștiinței și demnitățiinaționale. Dar, după cum spunea poetul nostrunațional, Mihai Eminescu, „este multă diferențăîntre educație și cultură. Educația este culturacaracterului, cultura este educația minții. Educațiaare a cultiva inima și moravurile, cultura are de aeduca mintea. Este preferabil un om cu o inimăcurată și moravuri bune, decât un om cult, lipsit decaracter”. Învățăm din aceasta de cum trebuieformat și educat un om din frageda lui pruncie.

Sarcina primordială a școlii constă în reclădi-rea morală a societății, pornind în primul rând dela copii și tineri, ale căror minți sclipitoare tre -buie îndreptate cu prisosință întru descoperireafrumosului și adevărului. Iar rezultatele nu se vorputea obține decât prin priceperea, răbdarea și tac-tul dascălilor, al rolului familiei, al haruluipoeților și curățeniei morale ale societății civile,în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, nu buchea cărțiiva fi cuvântul de căpetenie, ci înțelesul ei, nuforma, ci fondul, nu memoria, ci judecata, nusuperficialitatea, ci credința.

Din nefericire asistăm în zilele noastre cumșcoala pierde teren treptat din monopolul asupraeducației, piața educațională este treptat ocupatăde alți ofertanți, pe cât de superficiali și trecători,pe atât de tentanți, cum ar fi spiritul mercantil,fetișul capitalului speculativ, tarele societății deconsum sau relativizarea valorilor tradiționale;toate acestea riscând să conducă la „marea rup -tură” prevăzută de Francis Fukuyama. De aceeatinerețea este cea care oferă un capital deenergie și de puteri infailibile. Dacă acestea vorfi corect folosite și îndreptate, va avea de profi-tat de pe urma lor întreaga societate și până laurmă un întreg univers. Odată cu zădărnicireaacestor energii se va ajunge mai devreme saumai târziu la învrăjbirea spiritului, la pierdereaîncrederii concetățenilor și odată cu acestea lapărăsirea locurilor de studii, a familiei și în celedin urmă a țării.

Onorată asistență,Măreția domniei principelui Alexandru Ioan

Cuza, pe care-l aniversăm astăzi, s-a distins prinviziune, curaj, hotărâre și jertfă. Pe bună dreptateafirma regretatul istoric Florin Constantiniu că nu aexistat ogor al vieții publice în care Cuza-Vodă sănu fi aruncat sămânța modernizării, doar că roadelenu le-a cules el, ci cei care i-au urmat. Prin dublasa alegere pe scaunul voievodal nu avea să se urceînsă numai un domn, ci și un ideal care nu va maiputea fi detronat vreodată. Oameni precum Cuza-Vodă nu se pot educa și nici forma, ei se nasc.

A fost ultimul voievod al României și cândspun aceasta mă refer la faptul că la încoronareasa a ales darul mirungerii, primind pentru a douaoară în viață, de data aceasta ca misit al Domnuluiși conducător de țară, botezul sfintelor taine, apecetei lui Hristos sau băii vieții, luminii șisfințirii. S-a respectat astfel tradiția istorică aîncoronării voievodale la români și a încoronăriiprevăzute de ritualul unei monarhii elective.

A murit departe de țara lui iubită, dar fără deblestem plătind tristul preț al trădării de cătreapropiați, dar și girul neînduplecat al trădării alnaturii.

A lăsat după el o undă de lumină și speranțăcare pătrund astăzi și în Aula acestui nobilașezământ. Să sperăm că imensul său capitaluman investit nu-l vom risipi și nu va fi sortitdeșertăciunii, dezbinării și destrămării noastre.

Geniul nostru, Mihai Eminescu, amic aldomnitorului și al familiei mele, spunea că posteri-tatea sănătoasă la minte și la suflet trebuie să-lașeze pe Cuza-Vodă în panteonul românilor creștinica emblemă de reprezentare națională. Vorbim deMihai Eminescu, cel care în exilul nedrept al dom-nitorului avea să-l viziteze la Döbling, lângă Viena,rugându-l în genunchi să revină pe tronul țării.„Să-i fie țării mai bine fără mine, decât cu mine”,avea să-i răspundă domnitorul.

Distinse domnule președinte Ioan-Aurel Pop, Mărturisesc faptul că am fost foarte impresio-

nat de unul dintre memorabilele discursuri, în carespuneați că cel mai înalt imn închinat limbii noas-tre se regăsește, s-a întruchipat în creația emines-ciană. Spuneați că atunci când ați citit pentruprima oară Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, ațiînțeles de ce Mihai Eminescu ne-a împins înnemurire, fiind alături de Cuza-Vodă, unul dintrecei mai vrednici dintre români.14

* Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

Din adolescență încă, mărturisesc, două figuriistorice mi-au apărut ca expresii superlative alespiritului românesc și ele se învecinează cronolo-gic, se completează sub arcul aceluiași timpmirabil și irepetabil din trecutul nostru: munteanulNicolae Bălcescu, personaj mesianic, visând launirea tuturor românilor, și moldoveanul Alexan-dru Ioan Cuza, personaj pragmatic, realizând, înfapt, o parte a aceleiași uniri. Amândoi – într-onescrisă lege a acestui meridian, cea a răzbunăriipolitice oarbe – au murit în exil, primul la 33 deani, cel de al doilea la 53 de ani, lăsând însăposterității o amintire ce a devenit legendă.

Aparținând unei generații ilustre – pe care onumesc generația 1820 – după data în jurul căreiaeste celebrată nașterea lui Ion Ghica, a lui C.A.Rosetti, a lui Mihail Kogălniceanu, a lui VasileAlecsandri, a lui Ion C. Brătianu, cu toții implicațiîn tumultul pașoptist și în cel unionist, chiar dacăpozițiile lor au fost nu o dată divergente, Cuza a fostsimbolul unui moment unic al istoriei noastre. Celîn care, într-un răstimp neverosimil de scurt – doarșapte ani – s-au elaborat aproape toate legile și s-aucreat aproape toate instituțiile României moderne.

Că fiul spătarului Ioan Cuza a parcurs întreguldrum al elitelor generației sale – studii peste ho tare,revenirea în țară, activitate revoluționară la 1848, ati-tudine fermă împotriva abuzurilor – cazul faimoaseidemisii a colonelului pârcălab de Galați, în timpulcăimăcămiei lui Vogoride, înainte de a devenivicepreședinte al Adunării Elective a Moldovei, fap-tul a fost subliniat cu asupră de măsură de toțiistoricii noștri naționali: A.D. Xenopol, NicolaeIorga, Constantin C. Giurescu. Și tot acestora le-arevenit a sublinia măsura în care Cuza a exprimatsentimentele românilor fiind „o frunte ridicată” după

cuvântul lui Bolintineanu, și în faimoasa „simplăvizită de curtoazie”, cum a fost socotită, cu multădemnitate, călătoria la curtea suzerană din Stambula sultanului Abdul Aziz la 1860, repetată în 1864, șiîn limitarea jurisdicției consulare străine, și în ideeacreării unei monede naționale – romanátul –, și înatitudinea mult comentată față de egumenii greci aimânăstirilor închinate. Domnitorul care afirma laIași, la un an după alegerea sa, „Unirea va fi așa pre-cum România o va simți și o va dori” și care erabănuit, în 1865, că vrea să obțină independența Prin-cipatelor a fost și cel care a dovedit o inteligențăpolitică reală, prelungind-o pe aceea dovedită între-gii Europe de artizanii dublei alegeri. O recunoaștemîn recursul la stratagema „faptului împlinit”, mai alesîn cursul anilor de „uniune personală” (1859–1862),cu unificarea armatei, a monedei, a telegrafului, cuimpunerea unui prim-ministru muntean, Ion Ghica, înMoldova, a unui prim-ministru moldovean, ManoleCostache Epureanu, în Țara Românească, sau amunteanului Alexandru Golescu Negru ca vice -președinte al Adunării Moldovei, cu acceptarea – decătre el, domnul cu vederi liberal-democrate și adeptal căii politice de mijloc – a unor adversari conser-vatori, precum Barbu Catargiu în fruntea primuluiguvern al României.

Domnul care a patronat împroprietărirea ță -ranilor – fie și într-o reformă incompletă –, dis parițiaclăcii, secularizarea averilor mânăs tirești – enormăavuție funciară care constituia un sfert dinteritoriul țării –, domnul care și-a legat numele decoduri de legi, de crearea Univer sităților de la Iașiși București, de chiar pregătirea înființării viitoareiAcademii Române, cel care, ales deputat deMehedinți în 1870 de către o populație recunoscă-toare, putea să-i afirme merituosului său succesor

Liderul ideal*

Acad. Răzvan TheodorescuVicepreședinte al Academiei Române

15

prusac: „Patriotismul meu, Principe, este deopo -trivă cu a mea demnitate”, a rămas în memoriacolectivă a neamului său aidoma marelui Ștefan, aviteazului Mihai și a martirului Brâncoveanu.

Există, se știe, o latură a domniei lui Cuza carei-a fost reproșată, uneori, cu duritate de contem -porani și de urmași: este vorba despre apelul la„domnia personală” și de ceea ce s-a numit „lovi-tura de stat” din 2 mai 1864.

Voi spune ca simplu cercetător al mentaluluiromânesc, că aplecarea spre o cârmuire autoritarănu este ceva respins de conaționalii noștri, nici întrecut și nici astăzi.

Nu trebuie uitat însă că Alexandru Ioan Cuza,departe de a fi doritor cu orice preț să ocupe tronul,a rămas un prinț autohton venit din boierimeasecundă care a vorbit constant despre nevoia deprinț străin în Principate; exemplul grecesc aldinastiei bavareze și apoi al dinastiei daneze deGlücksburg îi stătea la îndemână, subiectul fiindevocat în corespondența cu Napoleon al III-lea șichiar în dramatica noapte de 10/11februarie 1866.Sigur este că în momentul autoritar – și adaug eu,necesar – al domniei sale s-a aflat sursa adver sitățilorpe care le-a provocat chiar și pentru cei care i-au fostapropiați (aleg ca exemplu pe cel al colaboratoruluisău apropiat și deținător, până în 1912, al arhiveiCuza, anume Dimitrie A. Sturdza, ajuns șef de par-tid, prim-ministru și, mai ales, longeviv secretargeneral al Academiei noastre). Îndrăznesc să afirmcă, aidoma lui Carol al II-lea peste câteva decenii,Cuza, secondat de Kogălniceanu, va fi înțeles idea-lul de „guvernare forte” al multor români – plebis-citat în istorie nu doar o dată –, care nu este mereuasociată unor acțiuni retrograde, că ea poate chiarimplica măsuri benefice care trebuie impusemușchiulos, cu mână de fier îmbrăcată în mănușă decatifea…

Scriam la început că din adolescență încă l-amiubit pe Cuza. Voi adăuga însă că din copilărie amaflat despre el și, fără a ști ce era un „domnitor” șice era „unirea”, aprindeam din când în când olumânare, la Ruginoasa, acolo unde fusese mor-mântul său, lângă biserica neoclasică a AdormiriiMaicii Domnului, ctitoria din 1811 a vistierniculuiSăndulache Sturdza, intrată în 1862 în domeniulcumpărat de domnitor. Trupul acestuia adus de laHeidelberg în 1873, a fost aşezat acolo, rămășițelesale fiind puse în 1907 într-o criptă a lăcașuluiunde au fost depuse și cele ale fiului săuAlexandru (Sașa), adoptat în 1865, născut, ca și

fratele său Dimitrie, din legătura lui Cuza cuMaria Obrenovici, fiica antiunionistului CostinCatargiu și mama prințului sârb Milan. TânărulAlexandru Cuza, mort la Madrid în 1890, se căsă-torise cu doar un an înainte cu Maria Moruzi, des-cendentă a doi domni fanarioți, al cărei stră-străbu-nic Constantin vodă Moruzi îl trimisese la moarteîn 1778 – ironie a istoriei! – pe spătarul IonițăCuza, nimeni altul decât străbunicul ilustrului socrupostum al principesei Moruzi. Rămasă văduvă,ieșită apoi dintr-o căsătorie efemeră cu inginerulIon I.C. Brătianu, viitorul mare lider politic alRomâniei întregite – cel cu care l-a avut ca fiu peGheorghe Brătianu, reputatul și tragicul istoric –,Maria Moruzi a vândut o parte din moșia Rugi-noasa a neamului Cuza unui răzeș din târgul Les-pezi, treptat chivernisit, arendaș al moșiei Pașcani,devenit primar al Pașcanilor. Acesta se numeaVasile Theodorescu și era străbunicul meu. Iatăcum și de ce ajunsesem să pun, la îndemnulmamei mele, câte o lumânare aprinsă la ceea cemi s-a spus că era mormântul marelui domnitor,deși în primăvara anului 1944, când eu aveamcinci ani și când linia frontului ajungea lângă casanoastră de la Ruginoasa, rămășițele lui Cuza erauduse la Curtea de Argeș, de unde reveneau, doi animai târziu, pe pământ moldav, la Trei Ierarhi.

Vor fi fost amintirea din copilărie și afecțiuneadin adolescență cele care m-au făcut, după câtevadecenii, ca ministru al Culturii să decid – supărândchiar o parte a înaltului cler – așezarea la 20 martie2004 (așadar la 184 de ani de la nașterea neuitatu-lui principe) a admirabilei statui de pe DealulPatriarhiei realizată de sculptorul Paul Vasilescu,acolo unde Cuza fusese proclamat domnul Princi-patelor Unite. Am încercat atunci – eram și minis-tru al Cultelor – să atenuez rezervele unor arhiereice-și aminteau de secularizare, explicând că avemde ales între un Cuza secularizator și un Cuza eroupolitic al neamului întreg.

Alegerea pe care am făcut-o atunci mi-a fost,într-un fel, confirmată în acest an, când l-amvăzut – alături de președintele Academiei, decolegii mei, vicepreședinți – pe patriarhul Daniel,cinstitor al lui Cuza, punând o coroană pe soclulamintitei statui.

Cuza cel din copilărie, Cuza din adolescență, arămas pentru mine, la senectute, același erou pe careexperiența de viață îmi îngăduie, poate, a-l socotiliderul ideal al românilor din toate timpurile. 16

* Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române).

Sunt date din calendarul nostru, al românilor,pe care nu trebuie să le uităm. Să ne amintim deele și să facem în așa fel încât, celor care nu știude ele sau le-au uitat, să le reamintim. Chiar dacăriscăm să ne repetăm. Nu-i grav! Are și repetițiarostul ei. În critica literară, de exemplu, – profe-siunea mea – atunci când observăm într-un text căun cuvânt, o imagine, un personaj apar mai desdecât altele pe scena textului, înseamnă că toateacestea transmit un mesaj.

24 ianuarie 1859. Ce înseamnă pentru noi, azi,în plină postmodernitate și într-un plin proces deglobalizare? Cei care au vorbit înaintea mea ausemnalat deja semnificațiile, cu adevărat majore,ale acestei date. N-am să le repet. Mica (mare)unire – cum i se mai spune – este începutulexistenței noastre ca stat național într-o epocă cese mișca repede, restructurându-se, reorganizân-du-se... O Europă într-un secol numit secolulnațiunilor, secolul progresului, secolul revo -luțiilor naționale, secolul burgheziei, în fine, dinpunct de vedere al artelor, secolul romantic.

Altă întrebare. Cum au trăit românii aflațiîncă, chiar formal, sub suveranitatea turcească,acest timp în mișcare?

Răspuns: Să nu ne fie rușine să spunem: cu unenorm curaj, cu inteligență practică, cu un senti-ment puternic al originii lor comune și al voințeilor de unire. Mai este ceva: mesianismul lor.Bălcescu, Alecu Russo, Heliade, Kogălniceanusunt niște mesianici. G. Călinescu îi numea mesia-nici pozitivi. Eu le-aș spune mesianici chibzuiți,cumpătați, călăuzitori, luminători, pedagogi aineamului.

Am ajuns la subiectul despre care voiam să văvorbesc. Despre acești oameni (extraordinari)care au făcut mica unire (încă o dată: mică, poate,pentru că nu a putut cuprinde totul), dar mare,esențială, întemeietoare pentru noi, românii.Despre aceste brave spirite mesianice și chibzui-toare vreau să vă spun câte ceva. Despre Kogăl-niceanu, Bălcescu, Ghica, Alecsandri, Heliade,C.A. Rosetti, Cezar Bolliac..., tineri cu studii înstrăinătate. Unii la Paris, alții – M. Kogălniceanu –la Berlin. Ei s-au întors în țară cu altă mentalitateși cu idei noi. S-au dezbrăcat de haineleasiaticești – cum le zicea Kogălniceanu – și s-auîmbrăcat evropenește. La propriu și la figurat... Eiși alții (să nu-l uităm pe Alexandru Ioan Cuza, pecare, observ, unii au început să-l uite) au pregătitși au realizat, în fond, unirea, mânați de idealulnațional. „Principiul naționalității” este devizalor. Alecsandri publică, în 1852, volumul Poeziipopulare, dovedind, astfel, că românii au o cul -tură populară și că ea poate spune ceva despremodul lor de a simți și despre modul lor de a fi înlume și de a recepta și crea frumos. Citiți, dacă nule-ați citit încă, recitiți Baladele lui (Miorița,Toma Alimoș, Mânăstirea Argeșului). Splendide!Găsim aici miturile noastre fundamentale: mitulmorții (al trecerii), mitul cavaleresc (al vitejiei) șimitul estetic.

Desigur, aceste acte de cultură n-au făurit, elesingure, unirea din 1859. Dar au pregătit-o. Operacapitală a lui Bălcescu (martirul acestei generațiimesianice), Românii subt Mihai Vodă Viteazul, aremeritul – dincolo de valoarea ei istorică și lite rară –de a oferi românilor (și celor ce se interesează de

cuza și sfătuitorul său, Mihail Kogălniceanu*

Acad. Eugen SimionPreședintele Secției de filologie și literatură a Academiei Române

17

noi) un model etic și un model de virtute. Adică ooglindă în care românul intelectual (de regulă,sceptic) și, în genere, românul de rând să se poatăprivi și să nu se rușineze de ceea ce vede. Vede cepoate să fie, ceea ce este în putința lui și a istorieisă fie...

Vreau să spun că rolul culturii și al Bisericiia fost esențial în momentul 1840–1866. Tot ceeace s-a făcut în acest timp s-a făcut de cătreoamenii luminați de cultură și de către oameniicucernici, devotați nației, limbii și istoriei lor.Unii dintre ei au fost nu numai pedagogi aineamului, dar și oameni politici. Heliade are opropoziție memorabilă: „Literatura este politicanoastră cea mai bună”. Kogălniceanu, Bălcescu,Ghica, Alecsandri fac și una și alta.

Mai este ceva cu această generație grandioasă:ardoarea ei patriotică. Voi da exemplul lui C.ARosetti, publicist și poet. Ruset, cum îi spuncăuzașii, vrea o revoluție rapidă și totală, spredeosebire cu Kogălniceanu, care este un liberalreformist. A fost, în mod sigur, un liberal radical,citat ca victimă a lui Eminescu. Strigătul de luptăal predicatorului Ruset este: „Voiește și vei putea;luminează-te și vei fi”. Merită să citez un frag-ment din manifestul acestui spirit profetic careunește revoluția cu religia: „Revoluția e cerută înnumele lui Iisus. Să-i deschidem brațele”. Și maideparte: „O, revoluție, geniu uriaș al viitorului,sfântă trâmbiță a vieții, curcubeu sfânt al lumiicelei noi, scânteie sfântă!”

Această splendidă generație creatoarecuprinde și pe cel care duce la capăt, în sferapolitică și socială, ideile revoluționare. Acestaeste, se înțelege, Alexandru Ioan Cuza, ales dom-nitor peste cele două principate, în 1859. Este unmoment kairotic în istoria secolului al XIX-learomânesc. Colonelul Cuza, care se trage prin stră-bunica sa din familia cronicarului Miron Costin1,este eroul acestui moment istoric. Militar de ca -rieră, cu studii de litere și drept la Paris, bărbat,după cât se spune, frumos și mândru, deloc ascetîn viața de toate zilele, el se dovedește a aveageniu politic în circumstanțe aproape imposibilepentru români. Nu-i, se înțelege, singur în aceastăacțiune, are lângă el un sfătuitor de seamă, peMihail Kogălniceanu. Împreună cu el și cu alții,citați sau necitați (mă gândesc la DimitrieBolintineanu și cu alți cărturari), Cuza reușește să

realizeze reformele majore pentru țara sa. Cu maridificultăți, cu o diplomație fină și perseverentă, cualianțe profitabile și, când nu s-a mai putut,printr-o lovitură de stat, urmașul Costinilor dinRuginoasa învinge opoziția turbată aconservatorilor, dar și opoziția liberalilor radicali,reușind să treacă prin Cameră Legea electorală,Legea secularizării averilor mânăstirești și – ceamai impor tantă dintre toate – Legea împrorietăririiclăcașilor. Fără aceste legi (și altele pe care nu estelocul să le citez aici), greu s-ar putea închipui orga-nizarea, stabilizarea și începutul modernizăriiRomâniei.

Mai este ceva, important, în gândirea politicăa acestui militar inteligent, plin de „ominie” (cumzice Kogălniceanu), bine orientat în com -plexitățile veacului său: știința (cum vrem săzicem) de a aduna în jurul său pe oameniiimportanți de cultură din timpul său. Dacă neuităm pe lista miniștrilor din timpul său, observămcă, alături de Kogălniceanu – mâna lui dreaptă –,găsim pe Dimitrie Bolintineanu (ministrulCultelor și al Instrucțiunii Publice), pe Odobescu(șef, și el, la Departamentul cultelor și instruc -țiunii), pe Ion Ghica (ministru și prim-ministru înmai multe rânduri), pe ardeleanul Al. Papiu-Ila-rian (la Justiție), pe Costache Negri (ambsador laConstantinopol), pe Alecsandri (ministru perfor-mant la Externe și, în genere, misionarul său înțările europene), pe Carol Davila (la Sănătate) șiîncă mulți alții. Aceștia credeau, ca și el, înPrincipiul Naționalității, pe care se bazează, înacest timp, politica externă a lui Napoleon alIII-lea. Bolintineanu îl însoțește pe domnitor învizita (de mare succes) făcută sultanului AbdulMedjid și, la întoarcere, face o dare de seamăasupra călătoriei.

În momentul citat (1859–1866) – momentkairotic, moment mesianic –, oamenii străluciți aiunei generații au știut să înfrângă în eidivergențele, ambițiile, orgoliile de tot felul și săunească nu numai în cuget și simțire (o altă devizăa generației pașoptiste), dar și în acțiunea ei prac-tică. Cuza întruchipează, în felul și cu puterile lui,pe pământ românesc un alt mit al secolului, mitulexponențial al virtuților militare ale unei nații.Napoleon este, să nu uităm, mitul format și pro-pulsat de Revoluția de la 1789. Ceea ce îldeosebește de eroii cultivați din veacurile18

anterioare este faptul – foarte important – că el sefolosește pentru a învinge nu numai de puterea(sabia) brațului, el ține bine strânsă, în celălaltbraț, sabia spiritului. De aceea, numele șireputația lui se leagă nu numai de victoriile sale pecâmpul de luptă, dar și de legile, codurile civile șipenale pe care le-a înfăptuit. Acestea au dăinuit șidupă ce sabia puterii lui a fost înfrântă. A vrut sădesființeze Academia Franceză – care-i eraostilă –, apoi și-a dat seama că face o mare eroareși a corijat-o. A creat, sub aceeași umbrelă spiri-tuală, Academia de Științe Morale și Politice,fiind conștient că, fără arte și științe (fără cul tură),puterea politică nu are, în fapt, durabilitatea. Pescurt, eroul pe care Franța îl venerează și astăzi afăcut ca sabia spiritului să nu ruginească, abando-nată, în teaca ei.

Are dreptate Chateaubriand să noteze că oriceepocă istorică are un Homer al ei, ca și poezia. Îlsimpatizează la început pe Homerul timpului săuși se pune în serviciul lui, apoi, dezamăgit deviolențele lui, îl detestă și trece în tabăra regalistă,ajungând ministru și ambasador. Nu este mulțumitnici aici, căci iată ce scrie într-un rând: „Am văzutde aproape regii și iluziile mele politice au dispă-rut”. Nu mai crede în nimic, în afară de religie.„Totul este azi uzat, chiar și nenorocirea” (o frazăcioraniană). Stendhal, în schimb, îl admiră peNapoleon și-l ia, uneori, ca model în romanelesale. „Dragostea pentru Napoleon – notează el –este singura pasiune ce mi-a rămas.”

Mitul, oricum, circulă în secolul al XIX-lea și,sub înfățișări mai modeste, mitul eroului pro -vidențial ajunge și la noi în momentul kairotic decare am vorbit. Cuza, care are lângă el un Senecaînțelept și loial (pe Kogălniceanu), este acela careduce la capăt, repet, ideile generației sale. Este unctitor, un legiuitor, un mare reformator și un diplo-mat inteligent care știe când să se opună marilorputeri și când să cedeze pentru a nu primejduisoarta țării sale. A știut să-i atragă și să se ser-

vească de intelectualii de vârf din epocă (așadar,de sabia spiritului), dar a avut grijă să-și organi-zeze armata și, în momentele dificile, să se folo-sească de ea ca de o pavăză și o forță redutabilă dereacție.

În timpul Guvernului Kogălniceanu(1863–1865), odată cu Legea rurală, se proclamăînvățământul primar obligatoriu și gratuit („niciunsat fără școală”), se înființează cele douăuniversități (Iași și București), apar cele douăCoduri (civil și penal) și, să nu uităm, tot subCuza se pregătește, de către oamenii săi, aparițiaAcademiei Române. N-a mai apucat să o de schidăel (este, se știe, detronat la 11 februarie 1866), daroamenii din generația sa sunt cei care celebreazănașterea acestei înalte instituții ce unește pe inte-lectualii remarcabili din toate provinciileromânești. Așadar, în condițiile și la măsura spiri-tului românesc. Despre Cuza – ajutat, repet, deKogălniceanu și de intelectualii de vază din epocă –,nu este prea mare exagerare și imprudență a spunecă el capătă, în imaginarul românesc, înfățișareaunui mit al eroului național, înarmat cu cele douăsăbii simbolice. Nu greșește deloc Kogălniceanu –comilitonele său – să declare, la moartea domni-torului (1873), că el simbolizează „renaștereaRomâniei” și „conștiința națională”, că el „și-aținut totdeauna cuvântul” și că era gata să-șisacrifice viața pentru a-și apăra țara. „Nu greșelilelui l-au răsturnat – zice el –, ci faptele [lui] celemari”. Admirabile cuvinte, dovadă de adâncă șiincoruptibilă devoțiune pe care Seneca moldav oaduce la moartea nu a unui Nero moldav nebun, cia unui domnitor înțelept și curajos în vremuri așade tulburi.

Notă

1Vezi Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza,Editura Militară, 1973.

19

Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Căli-nescu” al Academiei Române a împlinit șaptedecenii de activitate, într-o vreme agitată și nutocmai fastă pentru munca de erudiție, pentruacribie și pentru promovarea culturii scrise dinpatrimoniul poporului nostru. Ne putem consolacu faptul că nici momentul fondării Institutului –anul 1949 – nu anunța o epocă de eflorescențăintelectuală, pe linia marilor valori și virtuți careconsacraseră creația filologică românească depână la al Doilea Război Mondial și la instaurarearegimului de dictatură comunistă. Și totuși, înciuda acestor auspicii sumbre, Institutul și-a ono-rat menirea într-o manieră exemplară, devenindprincipalul centru academic de promovare acreației autentice în domeniul istoriei și teorieiliterare din România, dincolo de constrângerilepolitice. Cum s-a putut petrece acest lucru fast?Prin omul care sfințește locul! Fie și numai enu-merarea marilor spirite care au onorat instituțiaaceasta ne lămurește pe deplin. Cu personalitățiprecum George Călinescu, spiritus rector, apoiAlexandru Rosetti, Emil Petrovici, Iorgu Iordan,Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, D. Panai -tescu-Perpessicius, Mihail Sadoveanu, TudorVianu, Dimitrie Macrea, Ion C. Chițimia, ZoeDumitrescu-Bușulenga, Dan Grigorescu, EugenSimion și mulți alții, Institutul și-a asiguratpașaportul pentru eternitate, înscriindu-se pe tra-iectoria „duratei lungi”, ca să folosesc o sintagmăconsacrată de Fernand Braudel pentru marcareaistoriei profunde. Dincolo de acești oameniprovidențiali, Institutul se prezintă prin creațiile

sale, prin lucrările tipărite și care au împlinit undeziderat vechi al Academiei Române, anumenormarea literaturii române, asigurarea acuratețeilimbii literare, în conformitate cu claritatea, pro-prietatea, corectitudinea, precizia și puritatea,toate indispensabile în exprimarea stilului bele-tristic.

Prin activitatea Institutului, istoriile literare,enciclopediile, dicționarele, cronologiile, sinte -zele de tot felul, edițiile critice au ajuns la ordineazilei, încât astăzi nu există vreo întreprindereserioasă din domeniul filologiei românești și uni-versale care să nu pornească de la temeiurile pusede cercetătorii și colaboratorii acestui înalt for decultură. În anii din urmă, din 2006 încoace,activitatea Institutului este coordonată de cătreacademicianul Eugen Simion, președinteleAcademiei, președintele Secției de Filologie șiLiteratură, sub oblăduirea căruia Institutul a datculturii românești, sub aspect cantitativ și calita-tiv, mai mult decât în toate deceniile anterioare.

Academia Română s-a creat la 1866 pentrucultivarea limbii și literaturii române, stabilireanormelor de ortografie obligatorii ale limbiiromâne și studierea istoriei naționale. Apoi și-aextins activitatea asupra întregii cercetări și creațiiintelectuale românești, devenind cel mai impor-tant for de consacrare a valorilor spirituale de lanoi. Dar menirea cea dintâi a rămas prioritară,pentru că viața noastră ca popor rămâne limbanoastră și literatura elaborată în această limbă.Patria noastră profundă rămâne limba română,„limba vechilor cazanii”, limba îngrijită și

*Cuvânt de deschidere rostit la sesiunea aniversară „Institutul de Istorie și Teorie Literară «G. Călinescu», 70 de ani de la fondare” (30 ianuarie 2020, Aula Academiei Române)

Institutul „G. Călinescu” – 70

Vivat, crescat, floreat!*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

21

armonioasă, principalul factor identitar românesc.Institutul „G. Călinescu” rămâne (împreună cucelelalte institute din domeniul filologiei) garantulde minte și inimă al limbii noastre literare și alliteraturii române.

Mulțumesc Secției de filologie și literatură aAcademiei, dar și instituțiilor care s-au asociatsărbătorii noastre și care au făcut posibilă aceastăceremonie: Muzeul Național al LiteraturiiRomâne, Fundația Națională pentru Știință și Artăși Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învă -țământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării șiInovării și tuturor celorlalți factori implicați. Deasemenea, mulțumesc mijloacelor de difuzare înmasă, radioului, televiziunilor, presei cotidiene șiperiodicelor cultural-literare care vor reflecta eve-nimentul.

Aduc cel mai curat omagiu celor care s-aunevoit cu munca în Institut, celor care ne privescdin înalturi și a căror amintire nu o cinstim întot-deauna cum se cuvine, dar și celor de-acum, robiai muncii tăcute, care fac adesea operă debenedictin și pentru care nu există destulă răs platăpe lumea aceasta. Să-i dorim Institutului viațălungă, pentru că noi trecem repede prin lume, darmarea creație literară autentică rămâne, întru glo-ria eternă a acestui neam, „binecuvântat între toatede Domnul pre pământ”. Dacă credem în cuvânt –fiindcă „la început a fost Cuvântul” – vom trecepeste toate greutățile și vom putea lăsa în urmă,după exemplul marilor spirite enumerate aici, olucrare perpetuă și nestrămutată, pe care nici vân-tul nu o va strica, nici furul nu o va fura...

22

*Cuvânt rostit la sesiunea aniversară „Institutul de Istorie și Teorie Literară «G. Călinescu», 70 de ani de la fondare”(30 ianuarie 2020, Aula Academiei Române)

Omagiind pe colegii mei istorici literari laîmplinirea celor 70 de ani scurşi de la fondareainstitutului lor academic ce poartă numele înteme-ietorului care a fost una dintre cele mai ilustrepersonalităţi româneşti din toate timpurile, voiadăuga că de exact 50 de ani preocupările mele deistorie culturală s-au întâlnit cu subiecte şi temeaflate pe agenda institutului bucureştean de istorieşi teorie literară.

Rând pe rând, Alexandru Dima, Zoe Dumi-trescu-Buşulenga şi, mai ales, Eugen Simionmi-au făcut onoarea de a mă invita să vorbesc fieîn pitorescul interior, azi demolat, de lângă PiaţaPache Protopopescu, fie în clădirea boierească depe strada Frumoasă, fie în sălile din Schitu Măgu-reanu sau din Casa Academiei.

Nevoia de multidisciplinaritate în cercetareacivilizaţiei naţionale ne conduce adesea cătreabordări comune, iar pentru istoricii vizualităţiiconcentrate în opere de artă, istoria limbajuluidevenită expresie literară înseamnă un recursobligatoriu în care studiile din revistele dum-neavoastră, monografiile şi dicţionarele ai cărorautori sunteţi reprezintă o bibliografie deneocolit.

Îmi amintesc şi acum de prima mea comuni -care în institutul dumneavoastră despre motivulromantic al „barbarilor” la Hasdeu, Eminescu şiOdobescu, urmată de o alta despre cursurile dearheologie ale lui Odobescu – pe marginea unormanuscrise pe care le descoperisem –, a urmatanaliza unui manuscris german al lui Eminescudespre arta şi credinţele Antichităţii şi îmi amin-tesc cu respect şi nostalgie de dezbaterileaprinse cu regretaţii Alexandru Piru şi Dan HoriaMazilu, găzduite de fosta Academie de ŞtiinţeSociale şi Politice, din strada Oneşti, pe margi-nea conceptelor de Renaştere şi Baroc în vecheanoastră cultură.

În fine, sunt îndatorat neobositului coleg şidirector al dumneavoastră, academicianul EugenSimion, pentru invitaţia de a participa ca autor înpaginile „Caietelor Critice” sau la admirabilulDicţionar al literaturii române.

Afirmând că sunteţi, în generaţii diferite,demni de întreaga noastră stimă intelectuală, de -pozitarii unei prestigioase moşteniri, se poateadăuga cu adevărat geniale – cea a lui GeorgeCălinescu – vă urez un viitor pe măsura trecutuluipe care îl omagiem astăzi.

Salut colegial*

Acad. Răzvan TheodorescuVicepreședinte al Academiei Române

23


Este de apreciat faptul că la anumite momenteaniversative comunitatea academică își rezervătimp pentru un popas bilanțier vizând evoluția șiîmplinirile unor instituții de referință de peeșichierul cultural și științific al țării. Fără nicioîndoială că Institutul de Istorie și Teorie Literară,,G. Călinescu” din capitala țării merită din plin oprospectare penetrantă a realizărilor sale nu dinrațiuni birocratice, ci spre a servi drept exemplealtor institute de cercetări cu profil apropiat.

Momentul de creare a Institutului corespundecu una dintre perioadele cele mai negre ale istorieinoastre contemporane, atunci când regimul comu-nist s-a instalat în umbra tancurilor sovietice lacârma statului român, consolidându-și autoritateape plan intern și extern. A fost epoca represaliiloratroce asupra tuturor păturilor sociale, soldate cuun prelung cortegiu de victime și cu reformeinstituționale destabilizatoare.

În istorie însă nu au existat aproape niciodatăepoci eminamente cenușii sau luminoase. Riscândacuza contaminării cu nostalgii pentru un regimdefunct pretutindeni dezavuat, dar în spiritul acce-derii spre obiectivitate, legitim la un reprezentantal scrisului istoric, mă simt obligat să recunosc –dând cezarului ce-i al cezarului – că organizareavieții academice prin crearea de instituții speciali-zate a constituit o măsură care s-a dovedit și sedovedește încă benefică pentru progresul științeiși culturii naționale. Nu este un secret pentrunimeni că reformele respective fuseseră compi late(termen devenit astăzi stânjenitor pentru mulți)după model sovietic nici el original, ci adaptatdupă prototipuri occidentale mai vechi. Dincolo

de multiple disfuncționalități, cauzate de intruziu-nea unor precepte ideologizante, institutele s-audovedit în timp focare viguroase pentru sfera cer-cetărilor teoretice și practice, perenitatea lor înmulte țări din răsăritul Europei fiind probatorie înacest sens. În esență, nu tot ce s-a realizat în sta -tele totalitare a fost negativ, după cum nu tot ceși-a aflat geneza în regimurile democratice s-adovedit pozitiv.

Fără nicio îndoială că prosperarea instituțiilorde orice fel este inseparabil legată de valoarea șiautoritatea conducătorului lor. Institutul de Istorieși Teoria Literară a avut șansa să-l aibă ctitor șidirector pe George Călinescu, pe care nu am avutocazia să-l cunosc decât din lectura monografiilordedicate lui Eminescu și din ,,măiastra carte” con-sacrată istoriei literaturii române. Am avut însăprivilegiul de a-l cunoaște în diverse ipostaze peactualul director al așezământului, academicianulEugen Simion. În junețe rubricile sale din ,,Româ-nia literară” mi-au fost hrană spirituală depredilecție, la fel ca și ,,Jurnalul parizian” – indu-bitabil o capodoperă pentru memorialistica eleva-tă, în care se lasă decriptat cu nonșalanță și cu osinceritate bine temperată.

În calitate de cercetător și cadru didactic laIași, dar mai cu seamă ca membru al Academiei,mi s-au dezvăluit numeroase alte fațete alepersonalității Domniei Sale.

Este cu totul meritoriu pentru modul în care aconceput și a gestionat rosturile Institutului –unde a fost mai întâi cercetător, iar din 2006director –, drenate în direcția muncii în colectivecompacte, în vederea asamblării lucrărilor de

o sărbătorire de referință*

Acad. Victor SpineiVicepreședinte al Academiei Române

24

anver gură, enciclopedii, dicționare, ediții critice,aproape imposibil de fructificat individual. Dinacest punct de vedere a ilustrat axioma filosofuluistoic latin Seneca cel Tânăr, potrivit căruia ,,con-ducerea e o datorie, nu o domnie”. I-au trebuitdesigur tenacitate și rigoare exemplară pentru aînchega echipele de cercetători, știut fiind că laromâni nu munca în colectiv este cea care repre-zintă calitatea precumpănitoare. ExemplulDomniei Sale și al cercetătorilor Institutului, pecare nu contenesc să-l difuzez, ar trebui reiterat încât mai multe unități academice din țară, fiindnotoriu că toate marile culturi de pe mapamondsunt generatoare de astfel de instrumente de lucru,de natură să faciliteze performanțele cărturăreștide nivel înalt.

Mi-aș mai permite să evoc cu totul tangențialși alte valențe ale demersurilor academicianuluiEugen Simion, indubitabil cel mai strălucitpreședinte pe care l-a avut până în prezent Acade-mia Română după revoluție. I se datorează foartemulte inițiative extrem de relevante: editarea cu oritmicitate neostoită a enciclopediilor, dicțio -narelor, a tomurilor din seria ,,Opere fundamen-tale”, coordonarea colocviilor internaționale,,Penser l`Europe”, impunerea sărbătoririi zilei denaștere a lui Mihai Eminescu drept Zi a CulturiiNaționale, sprijinirea constantă a literaților dinBasarabia etc. Detalieri în această privință nu credsă fie necesare, întrucât ele sunt bine-cunoscutetuturor și vor fi menționate desigur și în alte luăride cuvânt.

Din anumite conclavuri, unde discuțiile nuconverg întotdeauna spre aspecte strict epistemo-

logice, a răzbătut amprentarea directorului Institu-tului de Istorie și Teorie Literară cu peceteavanității excesive. Nu-mi amintesc reacția avută laauzul unei asemenea etichetări, dar mă grăbesc săsusțin aici, și nu din complezență, că un erudit lip-sit de ambiție și orgoliu nu va fi capabil să ac -ceadă spre performanțe savante de înaltă ținută.

Cu toate că am parcurs numeroase lucrări aleacademicianului Eugen Simion și i-am audiatmulte conferințe, totdeauna tezaurizând o do -cumentație caleidoscopică și evidențiind un stilales și original – cu nimic inferior celui almagiștrilor săi îndelung elogiați, Lovinescu șiCălinescu –, n-aș cuteza să mă aventurez înconsiderații cu tentă literară asupra unei operearborescente, cu multiple implicații. Mi-așpermite totuși să observ o anumită incongruențăîntre temperamentul impetuos și posesiv al savan-tului, etalat în antu raje publice, și echilibrul,sobrietatea și nuanțările verdictelor formulate înopera scrisă. Chiar și la clasicii despre care sesugerase că ar avea un iz de anticariat, criticulEugen Simion detectează frapante semnificațiineîntrezărite de cei ce l-au precedat în analize.

Prospectându-i implicările într-o vastă suită deactivități, păstrez senzația că este împovărat deconsistente energii rămase necheltuite. Nu aș fisurprins dacă într-un anumit moment așezământulpe care îl conduce se va numi Institutul de Istorieși Teorie Literară ,,G. Călinescu-Eugen Simion”.

La mulți și buni ani, colectivului Institutuluisărbătorit!

La mulți și buni ani, domnule academicianEugen Simion!

25

Domnilor vicepreşedinţi, Doamnelor şi domnilor academicieni,Dragi colege, dragi colegi,Am mai vorbit de la această tribună despre

opera lui Eugen Simion, despre opera personală,dar şi despre opera sa colectivă, rezultată dinactivitatea de iniţiator şi coordonator al unorlucrări de mare anvergură şi importanţă pentrucultura română. M-am oprit, pe larg, asupra aceea ce am numit „Biblioteca Tezaur” a litera -turii române, adică seria de „Opere fundamenta-le”, care a ajuns să numere 250 de titluri. Nu îmiplace să mă repet, deci nu mă voi referi decât lacea mai recentă apariţie, Existenţialismul româ-nesc, 1919–1947.

Cele două volume au fost îngrijite de extraordi-narul editor – prin acribie, devotament şi mo destie –Marin Diaconu, care a descoperit, a selectat şi aadnotat un corpus de texte cu o semnificaţie aparte,nerelevată şi nevalorificată până acum sub acesttitlu. Ideea unui existenţialism autohton – de fapt,pluralul ar fi mai potrivit în context – plutea înaerul discuţiilor din ultimii 10–15 ani de la noi,dar cel care a formulat-o în chip articulat şi argu-mentat a fost Eugen Simion. Avem a face cu ore structurare, cu o redistribuire a accentelor şi aapartenenţelor plină de consecinţe pentru istorianoastră culturală şi pentru raporturile ei cu mişcărişi cu tendinţe similare din Europa şi din lume.

Despre Dicţionarul General al LiteraturiiRomâne, ediția a II-a, am vorbit cu prilejul uneirecente lansări. Această ediţie este mult augmen-tată şi ni se înfăţişează, acum, ca un dicţionar nu

doar al autorilor, ci şi al revistelor literare şi, maimult decât atât, al unor instituţii literare şi cultu-rale, respectiv al unor concepte din domeniu. Învarianta actuală, Dicţionarul prezintă atât litera -tura „ca creaţie”, cât şi literatura „ca instituţie” –termenii, i-aţi recunoscut, desigur, sunt ai luiRoland Barthes. Contributorii sunt, în majoritatealor, cercetători la institutele de specialitate aleAcademiei Române, iar rezultatul efortului lorconstituie o sinteză modernă, actuală, prin spiritanalitic şi critic, nu doar descriptiv, printr-un lim-baj elevat, prin rigoare terminologică.

Îmi propun să vă atrag atenţia, în continuare,asupra unei alte lucrări importante a Institutului„G. Călinescu”, Cronologia vieţii literare româ-neşti, operă în desfăşurare, numărând, deja, 30 devolume, a câte 500–600 de pagini fiecare şi aco-perind perioada imediat postbelică, din 1944,până în 1969, ca şi primii zece ani din epoca post -comunistă. Este o lucrare de proporţii, cu efectede lungă durată, modestă, în aparenţă, dar extremde necesară, dacă ne gândim că reface contexteleunei literaturi concepute şi publicate sub totalita-rism, adică în condiţii în care viaţa scriitorului şiviaţa operei sale au fost mai influenţate decâtoricând de conjuncturile social-politice. Niciodatămai mult ca sub regimul comunist, textele nu audepins de contexte.

Graţie muncii atente şi competente a zeci decercetători, s-au pus bazele unei istorii con textualea literaturii române, de fapt, a culturii române, înansamblul ei. Să ne gândim ce înseamnă, pentruun critic sau pentru un istoric literar, dar şi pentru


Institutul de Istorie și Teorie Literară „g. călinescu” la ceas aniversar*

Mircea MartinMembru corespondent al Academiei Române

26

un cititor avizat şi interesat, acest acces mediat ladezbateri aprinse care nu puteau fi purtate, atunci,până la capăt, la texte care trebuie citite printrerânduri, toate, puse în contextul, de fiecare datăcomplicat, al unor ani nodali în istoria Românieipostbelice, precum 1944–1945, 1947–1948, 1958,1964 etc.

Îmi închipui că acest efort colectiv enorm nu afost lipsit de un anumit dramatism, de confruntăricu inerţia proprie, pe de o parte, şi cu sentimentuldepersonalizării, pe de altă parte, rezultat, proba-bil, din investirea într-o operaţie de înregistrarecvasianonimă şi nu într-o construcţie originală.Cu atât mai mult, o asemenea muncă în echipă, oasemenea subordonare unor obiective majore secer remarcate şi elogiate. Din păcate, acest preţiosinstrument de lucru a rămas fără ecoul meritat înconştiinţa publică.

Ce reprezintă aceste sinteze în istoria culturiiromâneşti? Cred că înseamnă o veritabilă resu-recţie culturală, realizată printr-o resurecţie taxo -nomică, un efort intelectual admirabil, menit sărăzbune decenii întregi de pasivitate şi de indife-renţă. Să ne amintim că literatura română, cul -tura română întâmpinau secolul XXI fără instru-mente de lucru esenţiale, fără suficiente ediţiicritice şi, chiar, fără ediţii complete pentru auto-rii importanţi. Acest stadiu a fost, din fericire,depăşit, graţie unei munci colective, iniţiate şicontrolate, cu tenacitate şi cu exigenţă, de profe-sorul Eugen Simion.

Care este rostul unor astfel de întreprinderi îneconomia unei culturi naţionale? În primul rând,acela de a ajunge la publicul încă cititor de astăzişi, mai cu seamă, la tineri, tineri care pot dobândiastfel conştiinţa unui patrimoniu spiritual, patri-moniu care le aparţine de drept şi pe care l-arputea moşteni de fapt, cu condiţia să vrea să îlcunoască.

Doamnelor şi domnilor,Într-un mic exerciţiu de imaginaţie contrafac-

tuală, am putea să ne întrebăm ce ar spune, la 55de ani de la moartea sa, G. Călinescu redivivus,cum ar reacţiona el, de pildă, în faţa celor 12 vo -lume recoltând întreaga sa publicistică sau în faţaaltor trei volume conţinând exegeza sa emines -ciană sau cum ar privi el – care preconiza disocie-rea esteticului de cultural – masiva Enciclopedie aliteraturii române vechi ori volumele cu scrierileistorice, lingvistice şi literare ale Şcolii Ardelene?Cum s-ar raporta G. Călinescu la ambiţia valori-zantă a Dicţionarului General al LiteraturiiRomâne şi, în fine, cum ar aprecia ansamblul acti-vităţii urmaşilor săi?

Cum ştim, patronul spiritual al Institutului deIstorie şi Teorie Literară a fost nu doar un autorimprevizibil, dar şi cât se poate de conştient deunicitatea sa, având, în acelaşi timp, forţa intelec-tuală de a-şi motiva subiectivismele şi, uneori,chiar umorile. Dacă gustul său pentru monumen-tal, incorporat în opera proprie, va fi fiind contra-riat (concurat) de monumentalitatea operei colec-tive a succesorilor săi de astăzi?

Însă Călinescu, precum orice om superior, aveacapacitatea de a privi de sus şi de a-şi asuma cauzedincolo de orgoliul propriu. Iar de pe această pozi-ţie exponenţială, sunt sigur că marele critic ar recu-noaşte importanţa realizărilor Institutului care îipoartă numele. Ar recunoaşte efortul colectiv, voca-ţia edifiantă, pedagogia identitară: un mod asumatde a-i păşi pe urme, o continuitate. Mi-l închipui,chiar, histrion, cum îl ştim, cu plăcerea de a se jucape sine în public, dar şi cu autoritatea de a impunelimite acestui joc, înclinându-se grav şi autoironic înacelaşi timp, ironic, dar nu mai puţin ceremonios, înfaţa urmaşilor săi „călineşti”, dintre care nu puţini seaflă, în acest moment, în această sală.

27

* Cuvânt rostit la sesiunea aniversară „Institutul de Istorie și Teorie Literară «G. Călinescu», 70 de ani de la fondare”(30 ianuarie 2020, Aula Academiei Române)

** Prof. univ. dr., directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, președintele Fundației Naționale pentru Știință și Artă

Doamnelor şi domnilor,Institutul „G. Călinescu” împlineşte 70 de ani

de la fondarea lui. Este, desigur, pentru noi, cer-cetătorii – cei care sunt astăzi şi cei care au lucratîn cadrul lui – un moment de satisfacţie. Dar şi dereflecţie. Satisfacţie că, iată, acest institut a rezis-tat, trecând printr-o lungă istorie (deloc senină), şia reuşit să-şi formeze şi să-şi păstreze reputaţiaştiinţifică şi morală. Reputaţia şi-a căpătat-o de laînceput datorită fondatorului său, profesorul G.Călinescu, ajuns aici după ce fusese eliminat de laCatedra de istoria literaturii române a Universită-ţii din Bucureşti. Autorităţile politice de atunci setemeau de prezenţa lui în Amfiteatru şi l-au scosde la catedră împreună cu toţi asistenţii săi.Moment dramatic, uitat astăzi de cei care se gră-besc să-l condamne pe G. Călinescu pentru uneleconcesii făcute de el, în anii ’50, pentru a supra-vieţui. Păcat! Adevărul trebuie spus, totdeauna,până la capăt, pentru ca el să fie convingător.Omul este o totalitate, nu doar o parte, iar operalui este, iarăşi, o totalitate, un sistem integral devalori, un univers, nu o parte detaşabilă, oricânddiscutabilă. Spun, acum, aceste lucruri comune(sau care ar trebui să fie comune, la îndemânatuturor şi în practica tuturor celor care judecă isto-ria şi personajele ei!) pentru că de multe ori, înultimele decenii, G. Călinescu este judecat nudupă Istoria literaturii române, Viaţa şi opera luiMihai Eminescu, Viaţa lui Creangă, EnigmaOtiliei şi Bietul Ioanide (scrierile lui capitale, fun-damentale şi pentru cultura română), ci mai tot-

deauna după articolele lui (cu adevărat regreta -bile) din anii ’50.

Nu-i vorba de a le ignora nici pe acestea atuncicând vrem să facem profilul moral şi intelectual alunei personalităţi (cum este, în mod cert, G. Căli-nescu), ci – încă o dată – de a-l cita şi judeca în şiprin totalitatea scrierilor sale. Cu alte vorbe, de aspune adevărul, tot adevărul despre el şi istoriaprin care a trecut. Şi, în cazul lui şi al generaţieisale (prima generaţie postlovinesciană de critici),generaţia unor mari critici, trecuţi – toţi – după1945 prin furcile caudine ale unei istorii dure. Măgândesc, în afară de G. Călinescu, la Şerban Cio-culescu, la Vladimir Streinu, la Perpessicius şi laalţii pe care istoria postbelică i-a nedreptăţit. Asta,ca să folosesc o vorbă blândă. Din aceeaşi genera-ţie fac parte şi filosofii Noica şi Mircea Vulcănes-cu şi încă mulţi alţii, profesori şi ucenicii lor. Uniidintre ei au fost trimişi în detenţie, altora li s-ainterzis să publice decenii de-a rândul. Ce-i extra-ordinar în biografia acestei generaţii greu lovite,repet, de o istorie bezmetică şi violen

REVISTĂ EDITATĂ DE AcADEMIA RoMâNĂ DIREcToR ......glasuri, alte încăperi”, lucrurile s-au...

Documents

Transcript of REVISTĂ EDITATĂ DE AcADEMIA RoMâNĂ DIREcToR ......glasuri, alte încăperi”, lucrurile s-au...