Cantece campeneste cu glasuri rumanesti

2

CÂNTECE CÂMPENEŞTI CU

GLASURI RUMÂNEŞTI

Cluj, 1768

Ediţia a IV-a

îngrijită şi prefaţată de Mircea Popa

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea

Culturii Tradiţionale Cluj

Cluj-Napoca 2008

3

Carte editată de: Consiliul Judeţean Cluj

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj

Director: Tiberiu Groza

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: ,,CÂNTECE CÂMPENEŞTI CU GLASURI RUMÂNEŞTI” Cluj, 1768 - ediţia a IV-a

Ediţie îngrijită şi prefaţată de prof. univ. Mircea Popa I.S.B.N. : 978-606-8025-02-5 Tehnoredactare: Ioan Bruchental Coperta: Nicolae Nerţan Corectura: Tiberiu Groza

Tipar executat de: S.C. HIPERBOREA – S.R.L. 2008

4

CUPRINS Acum 240 de ani la Cluj: Prima carte de cântece în limba română pag. 6 Notă asupra ediţiei pag. 21 Pagina de gardă pag. 25 Cântecul celui care zace de dragoste pag. 29 Hora fetii bătrâne pag. 31 Hora nevestei tinere, fetiia spominind pag. 35 Făptura unuie pag. 38 Ia ziua bună de la drăguţă, pornind de-acasă pag. 39 Celuia cine îi cu drăguţa într-un sat pag. 43 Cântec după ibovnica scăpată pag. 45 Hora nevestii trăind rău cu bărbatu pag. 48 Celuia cine se-nsoară pintru avuţie, nu pîntru că-i e dragă pag. 52 Celuia care se plânge pentru că s-o-nsurat pag. 55 Cărora le plac fetele şi rumâncile pag. 58 Mutând cuarteliu pag. 61 Cine scapă vecin bun pag. 63 Văietatu femeii, aducându-şi aminte de fetie pag. 65 Egy Maghyar Ének ugyan Oláh notára pag. 69 Más Ének magyar nótará mellyben a’ Legény bútsúzik, a’ Leány vagy Aszszony marasztya, egy másnak felelvén. pag. 74 Magyar Ének, keserves Magyar nótára, mellyben a’ ki az, sirassa magát. pag. 84 Más. Sziv élesztö Orvosság. pag. 85 Cântecul celui ce boleşte de dragoste pag. 91 Jelania fetii bătrâne pag. 95 Plângerea după fetie pag. 101 Despărţirea a doi iubiţi pag. 105

5

După iubita scăpată pag. 111 Nevasta trăind rău cu bărbatul pag. 115 Cel ce se însoară pentru avuţie pag. 117 Glosar pag. 121

6

Acum 240 de ani la Cluj: prima carte de cântece în limba română

Acum 240 de ani, la 1768, la Cluj, se înregistra unul din

evenimentele culturale cele mai de seamă din viaţa oraşului şi a comunităţii româneşti transilvănene: apariţia celei dintâi cărţi de versuri în limba română.

Este vorba de culegerea de cântece de lume intitulată Cântece câmpeneşti cu glasuri rumâneşti, făcute de un holtei câmpian pentru voia fetelor, nevestelor şi celor cui se potrivesc şi cu alţii se izbesc, carte care marchează de faptul începutul poeziei noastre culte din Transilvania. Nu e vorbă, frumuseţea versului şi a cântecului românesc atrăsese şi până atunci atenţia străinilor care ne-au vizitat şi care ne-au cunoscut şi pe care i-a frapat cursivitatea versurilor, sinceritatea sentimentului şi, poate, nu de puţine ori, frumuseţea melodiei ce le însoţea. Deţineam astfel informaţia că unul dintre cei dintâi străini care a intuit frumuseţea versului românesc a fost poetul maghiar Balassa Bálint (1551-1594), care, într-un manuscris al său din anii 1575-1585, notează la una dintre poeziile sale următoarea precizare: ,,se cântă după notele muzicale ale cântecului românesc Savu nu lasă-n casă fata’’. În acelaşi caiet, poezia cu nr. XXXV purta şi ea următoarea menţiune: ,,se cântă după melodia cântecului românesc, Ciobăniţa română îşi plângea oile rătăcite’’, poezie ce nu era altceva decât o variantă a Mioriţei. Un alt iubitor de poezie românescă a fost Nicolae Petrovay, nobil român din Petrova (Maramureş), care a lăsat în urma sa un manuscris cunoscut sub numele de Condicele Petrovay, condice în care înseamnă la un moment dat, printre alte texte cu caracter religios, şi un Kentèk Rumenyeszk de

7

dragoste Szkrisz, despre care s-a spus că n-ar fi decât traducerea unui Cantio de amore, apărut la Sibiu în 1660. Condicele Petrovay datează din 1672 şi această dată ar marca, prin urmare, prima apariţie versificată a unui cântec de lume românesc. E drept că traducerea unor psalmi în româneşte poate fi depistată încă în Psaltirea scheiană (1577) sau în Psaltirea slavo-română (1577) a lui Coresi, precum şi în Psaltirea lui Tudor Corbea (1671-1673) dar, în mare majoritate, aceştia au rămas în manuscris, cum în manuscris au rămas şi aşa-zisele ,,graduale’’ din Fragmentul Teodorescu, datând din anii 1570-1573. Fragmentul conţinea mai multe rugăciuni scrise cu ortografie maghiară, aceeaşi ortografie care a fost folosită în fragmentele de psalmi versificaţi de Ioan Viski, la începutul secolului al XVI-lea. Cu litere latine dar cu ortografie maghiară îşi scriu odele lor în limba română şi învăţaţi precum Mihail Halici-fiul, cu ocazia trecerii doctoratului în filosofie la Basel a prietenului său Francisc Pariz Papai, în 1674. Texte româneşti versificate mai semnalează N. Iorga într-un Molitvelnic de la Blaj din 1659, un bocet sau o oraţie de nuntă şi un cântec de stea, mai conţine Catavasierul, de la Râmnic din 1747, iar poezia Bogatul şi săracul a putut fi întâlnită într-un Penticostar maramureşan din 1743. Versuri la stema mitropolitană a Ardealului întâlnim într-un Catavasier de la Bălgrad din 1699. Un imn sau o Sovoslovie românescă poate fi descoperită şi în piesa redactată şi jucată la Blaj în 1761, cu ocazia vizitei generalului Buccow acolo, intitulată: A şcolasticilor de la Blaj facere . Toate aceste manuscrise sau tipărituri nu au ca obiect creaţia literară propriu-zisă, ci, mai degrabă, cea religioasă sau nu-şi propun în mod deliberat să facă cunoscute creaţiile literare. Pentru întâia dată la 1768 tipăritura de la Cluj amintită mai sus era destinată în exclusivitate unor creaţii literare pe care dorea să le facă cunoscute publicului larg. Erau de fapt o

8

serie de cântece ,,câmpeneşti’’, deoarece erau produsul oamenilor de la ţară, şi credem că el n-a făcut altceva decât să le adune pe cele mai frumoase şi cu mai mare trecere prin casele românilor culţi sau neculţi, înstăriţi sau săraci, care le şi cântau pe la ospeţe şi petreceri. Cine este autorul acestei colecţii de cântece iar nu putem şti, deoarece el preferă să rămână anonim, ascunzându-şi identitatea sub titula de ,,holtei câmpian’’, prin care putem înţelege că era un tânăr (sau mai bătrân) neînsurat, provenit (sau locuind) şi el în mediul sătesc. Cât priveşte noţiunea de ,,făcute’’ nu înseamnă neapărat că versurile tipărite au fost şi scrise de el, ci, mai degrabă, adunate, îndreptate şi caligrafiate de el, aşa cum a făcut mai târziu şi Vasile Alecsandri, dând versurilor populare coerenţă, unitate ritmică şi melodică, fără stridenţe de versificaţie.

Culegerea de la Cluj conţine 14 texte româneşti şi patru maghiare, ceea ce dovedeşte că autorul, mare iubitor de versuri şi cântece veselitoare, a ales, din cântecele maghiare la modă, cele patru care se bucurau de cea mai mare trecere. Lirica sentimentală de acest tip era deja la modă în Europa vremii, dovadă că ea va prinde cheag şi în poezia lui Ioan Barac, Vasile Aron sau George Ucenescu în Transilvania, şi a Văcăreştilor, Conachi, Mumuleanu sau Ioan Cantacuzino în Principate.

De altfel, un călător străin prin Principate, estonianul Heinrich von Reimers, transcria la 1793 din Bucureşti, cunoscutul Cântec al Mititichii, piesă de bază a cântecului de lume, întâlnit în societatea românească a vremii, aşa cum ne dezvăluie totodată şi însemnările bucureştene ale lui Franz Sulzer. Din cele patru cântece maghiare unul invocă numele eroilor antici Piram şi Tisbe, poezia părând a fi fost contamintă de sentimentalismul lui Csokonay şi de moştenirea clasicistă.

9

Poeziile selectate pentru volumul din 1768 sunt următoarele: 1. Cântecul celui care zace de dragoste, 2. Hora fetei bătrâne, 3. Hora nevestei tinere fetiia spominind, 4. Făptura uneia, 5. Ia ziua de la drăguţă, pornind de-acasă, 6. Celuia ce-i cu drăguţa într-un sat, 7. Cântec după ibovnica scăpată, 8. Hora nevestii trăind rău cu bărbatu, 9. Celuia cine se-nsoară pentru avuţie, nu pentru că-i e dragă, 10. Celuia care se plânge pentru că s-a însurat, 11. Cărora le plac fetele şi rumâncile, 12. Mutând cuarteliu, 13. Cine scapă vecin bun, 14. Văietatul femeii, aducându-şi aminte de feţie. Ortografia folosită este cea maghiară, astfel că titlul orginal arată astfel Kintyets kimpenesty ku glazurj rumunyesti fekute gye-un holtej kimptyán pintru vojá fetylor, nyevesztylor, ş’ tselorá kuj sze potrivèszk, şi kuáltzi sze izbeszk.

Cel dintâi text, Cântecul celui care zace de dragoste, ilustrează chinul îndrăgostirii, patima celui cuprins de febră; Hora fetei bătrâne ne comunică suferinţa celeia mult iubită şi căutată, dar niciodată luată (de nevastă), e, şi tot mai ocolită odată cu trecerea anilor. Nu numai ea suferă, ci şi cea măritată de ,,tânără’’, cu un bărbat care n-o înţelege şi-i gelos nevoie mare, ce o face să lăcrămeze zi de zi. Chinul ei de nevastă seamănă cu al celuia de la prinsoare. ,,N-am hodină, nici răcoare,/ N-am senin, n-am nice soare,/ Tremur şi zac ca de lingoare,/ Pân’ la moarte-s în prinsoare’’. Următoarea poezie, intitulată Făptura uneia se vrea un portret al fetei iubite, plină de frumoase calităţi, şi ,,mândră-n toate cele’’, cum ar fi zis Eminescu:’’Nu-i prea ‘naltă, nici prea mică,/ Oablă-n trup şi subţirică,/ Cu jocuri se cam mai strică,/ De vântu, ei nu-i e frică’’. La vederea ei, tânărul are ameţeli şi simte că-l încearcă leşinul:’’Ca şi boarea de căldură,/ Inima mi se străvură’’. Despărţirea nu este o alternativă, deoarece faptul de a nu fi cu fata dragă măreşte şi mai mult durerea: ’’Voi purta cămăşi de

10

jele,/ Lacrimi hainele să-mi spele,/ Am ajuns, văd, zile grele,/ Am nădejde tot de rele’’. Plecarea iubitei îl face să se vaiete, şi, simţindu-se nevinovat, îi urează sănătate şi voie bună, deşi în sufletul său se lasă deznădejdea ( Ia ziua bună de la drăguţă. . . ). Cel ce-i cu iubita-n sat are avantajul că nu-i scrie carte, dar că, văzând-o zilnic, e prea plin de dragostea pentru ea, încât se simte dezorientat:’’ N-am putere şi nici modru,/ Rătăcindu-s ca-ntr-un codru,/ Fii cu mine pân’la moarte,/ De nu, Dumnezeu te poarte’’.

Dragostea prezentată de rapsodul popular ia multe înfăţişări. O situaţie nefericită e aceea în care ibovnica îl părăseşte; alta în care fata e măritată cu de-a sila, când prezenţa bărbatului îi măreşte suferinţa:’’Nu mi-i cu el nici un bine,/ Pentru el n-am sânge-n mine,/ Zdravăn batăr că se ţine,/ Stau cu el tot de ruşine’’. Situaţia acesteia e aidoma celui care s-a însurat pentru avuţie, şi care e tratat mereu de sus, ca o slugă. Prezenţa infinitului lung e o dovadă că versurile sunt vechi, dintr-o vreme în care acestea erau obişnuite în vorbirea curentă.’’Am zile că aş murire,/ Cu ea mai mult n-aş trăire,/ Bucuros o-aş prăpădire,/ De m-aş putea mântuire’’. Un vers cunoscut e cel care începe cu ,,Tinerel m-am însurat’’, după cum plecarea în altă localitate (mutarea cuartelului) duce inevitabil la despărţire. Uneori traiul bun cu vecina e o soluţie, dar numai provizorie, elogiul fetei româneşti, harnică şi pricepută, e o dovadă a preţuirii de care femeia româncă se bucura în colectivitate.’’Cât îi Ţara Ungurească,/ Nu-i ca fata rumânescă,/ Taie cine ce grăiască,/ Şi batăr cum le ocărască’’. După fata de rumân,/ dorul mă strigă şi chin,/ Cu dragostea ei îs plin,/Când mă uit la ţâţe-n sân./Vai sufletul meu (Irină) Savină,/ Pentru tine n-am hodină,/ În braţu badei şezi, vină,/ Şi rămâi cu min’ la cină./ Şi când o văd îmbrăcată,/Cu cisme roşii încălţată,/Capu cu flori

11

încărcată,/Inima-mi stă mai crăpată.// Cu brâu roşu când se-ncinge,/La obrazu-i plin cu sânge,/ Sufletu-mi pentru ea plânge.// De când maica m-o născut,/ Holtei de când am crescut,/ Multe rele am petrecut,/ Şi rumâncele mi-au plăcut./ Poale albe şi spălate,/ Zaghii pestriţi şi tărcate,/ Din două laturi legate,/ La trupul ei aşezate.// Nu-i bătrână nice veche,/ Are cercei la ureche,/ Îi cu haine îndelete,/ Trag după ea dor şi sete./ Iubitu-le-am şi le-oi iubire,/ Mi-au plăcut şi le-oi omenire,/ În lume cât oi trăire,/ De ele nu m-oi ferire’’.

Frumosul portret al fetei de la ţară este completat cu descrierea portului românesc, a îmbrăcămintei specifice purtată în mod obişnuit de fetele românce: brâu şi cisme roşii, flori în cosiţe, poale albe bine spălate, zaghii pestriţe etc., descrierea sa poetică având şi o valoare etnografic-folclorică deosebită. Şi într-o altă poezie, ochiul atent şi versat al iubitului holtei stăruie asupra rochiei de bumbac, a zadiei (şortului) de jolj, în timp ce părul e împletit cu ,, petele’’, adică cu panglici colorate. Are un mers frumos ( ,,N-are-n purtatu-i greşele’’) şi maiestuos, e lată în şele cu pielea obrazului albă. Ochii mierii (albaştri) o fac luminoasă, trupul înalt şi voinic îi dă o ţinută statuară (Cântec după ibovnica scăpată). Înfăţişarea fizică a iubitei se completează într-un alt cântec cu modul specific în care îşi poartă părul, împletit în coade lungi, aşa cum se obişnuieşte la ţară: “ Cu păr de zbici împletită,/ Pe la frunte netezită,/ În două scorzi îi sucită,/ Şi lung în săpate slobozită.”(Făptura uneia). Toate aceste calităţi o fac să merite o ţară (,,Vai, o ţară că plăteşte”), căci îl săgetează cu fiorii ei calzi: “Trupu-mi mi se mai topeşte,/ Când de mine se lipeşte” sau îl aruncă în acea lingoare proprie celui străbătut de dor: “N-am nici un prânz, nice cină,/ Pentru tine n-am hodină,/Când mă culc şi mă scol din pat,/ Cu dorul tău îs îmbrăcat.”

12

Plecând de la specificarea pe care o găsim marcată la începutul cărţii, privind faptul că ,,Eu le-am făcut, eu le-am şi pus în scrisoare,/ La dragoste pe când eram în prinsoare”, Onisifor Ghibu, cel care dă la iveală textul culegerii de faţă într-o comunicare la Academia Română din 1934, opinează că autorul cărţuliei de versuri ar fi putut fi mai degrabă unul dintre membrii regimentelor grănicereşti care erau incartiruite în acea vreme în unele părţi ale Transilvaniei, în cazul de faţă în regiunea dintre Someş şi Mureş, poate chiar la Frata, o localnică de acolo apărând la un moment dat într-una din poezii. ,,Am drăguţă o câmpeană/ O nevăstuţă (frăteană) săteană,/ Îi frumoasă ca o pană,/ Ai gândi că-i o cătană (Mutând cuartelu). Asemănarea cu mersul drept şi chipeş al unei “cătane”, ca şi faptul că tânărul holtei e nevoit să-şi schimbe “cuartelu”, plecând în altă parte întăreşte presupunerea că autorul ar fi militar, mai ales că începutul poeziei face şi el aluzie la ideea de cavalerist: “Acum pun picioru-n scară/ Şi mă duc la străină ţară,”. Mergerea în ţări străine presupune trimiterea la manevre sau la război, de unde durerea şi mai acută a despărţirii, atunci când ea e accentuată de o stare de posibil pericol. Valorosul bibliograf maghiar Andrei Veress, care semnalează şi el culegerea din 1768 în Bibliografia româno-maghiară, emitea şi el ipoteza unui posibil autor în persoana vreunui “ofiţer ungur al regimentului ilir-român din Banat, care, iubindu-se cu o româncă, i-a scris aceste poezii, fiind mutat într-o altă garnizoană; limba lor arătând şi ceva dialectal de prin Sătmar-Sălaj”. În ceea ce ne priveşte, ne aliem aici părerii lui Onisifor Ghibu că autorul culegerii de cântece ar aparţine mai degrabă din Câmpiei Transilvaniei ( poate un fost seminarist de la Blaj) decât ariei şcolistice bănăţene. Limba de provenienţă, utilizată de culegător în cuprinsul cântecelor, limbaj care nu aduce nici măcar pe departe cu graiul bănăţean.

13

Cuvinte precum bartă, bănat, jolj, guruţă, hasnă, hiclean, hodină, horbă, mieriu, oblu, paos (colac după cel mort la biserică), sufletă, vorovi, zadie etc. Sunt folosite mai ales în părţile centrale, de nord şi de apus ale Transilvaniei, deşi unele, e drept, au răspândire şi în Banat. Sunt apoi câteva cuvinte cu aspect dialectal puse în circulaţie de aceste produse lirice, cum ar fi cepsată = femeie măritată, care poartă ceapsă; şoha = niciodată; lăzuită = scăpată, curăţată; legat =plăcut, frumos; opăi = a frige; strica = a petrece fără folos; înmândri = a se făli; credinţat = logodit; vernic = vrednic; chizlăzi= chişleji etc., care dau cântecelor un aspect pitoresc, arhaic, local, de epocă.

Unele versuri sunt sprintene, cursive, altele mai greoaie, împovărate şi de o ortografie străină care le desfigurează înfăţişarea. Sentimentul dominant al cântecelor este dragostea şi ravagiile făcute de aceasta în inima fetei sau a feciorului de la ţară. Despărţirea, măritişul sau însurătoarea fără dragoste, ca şi despărţirea sunt cauzele principale care devastează inima tinerilor, care se află în situaţia de a nu fi înţeleşi sau de a trăi momente dezagreabile, deoarece dezamăgirile sentimentale se repercutează în mod inevitabil şi în plan fizic. Iată-l pe flăcăul care se plânge din cauza unei însurători nefericite: “Rău trăiesc şi rău am trăit,/ Multe gânduri m-au slăbit,/ Când ceva m-a-nveselit,/ Alt rău, din dos, m-a izbit./Trece un rău şi altul vine,/ N-am pe lume nici un bine,/ Plânsu mă are şi mă ţine,/ Alţii se miră de mine./ Singur nu mă chinuiesc,/ Singur nu mă ostenesc,/ Mulţi sunt cei care ce trudesc,/ Şi ca min’ se prăpădesc”. Metafora focului (,,În pară de foc arde inima mea”), a boalei (Cântecul celui care zace de dragoste), a suferinţei sunt aici esenţiale, prefigurând, în esenţă, scenariile erotice ale Văcăreştilor sau chiar “perpelirea” îndrăgostitului din poezia lui Coşbuc: ,,Toată ziua-l pomenesc, / Pentru ea

14

mor şi trăiesc,/ Tot de jele cânt şi grăiesc,/ De dorul ei mă topesc”( Cine scapă vecin bun). Chinul îndrăgostirii transcende uneori simplele platitudini spre a ţâşni într-o suită de comparaţii graţios-bucolice, de mare efect imagistic: “Peştii când or alergare,/ Pietre când or înotare,/ Traiul când m-oi înmutare,/ Eu atuncea te-oi uitare.” În aceeaşi măsură, confesiunea celui care s-a însurat pentru avuţie şi stă în casă cu o soţie care nu-i place e un alt izvor de chin şi de evocare a unei situaţii traumatizante, mai ales când are zilnic sub ochi imaginea unei femei îmbrobodite, leneşe. lipsită de graţie, incapabilă să ţină rosturile casei: ” N-are-n lucru spor nimică,/ Vremea tot cu somnul strică,/ De omenit nu-i vernică./ Iarna şi vara ar chizlăi,/ Câţi vede ar tot îndrăgi./De la soare nu s-ar prăji,/ Bucuroasă nici n-ar plivi./ Mai mult umblă nespălată,/ Cu capul nepieptănată,/ Ca o buhă împănată,/ Când o văd din pat sculată.// Se soare ca orbul tare,/ Se laudă şi cu ce n-are,/ Punga-i goală, fala-i mare,/ Nu-i de treabă şi de-a cotare./ Nu merge nimic să cate,/ Eu am grije de bucate,/ Trăind cu ea fac păcate,/ Fug ruşinea că l-aş bate./ Are haine prea stricate,/ De la alţii cumpărate,/ De vreme lungă mâncate,/Şi pe şolduri mai picate,/ N-am hasnă de bunătate,/ Cu datorii că-s călcate,/ Or fi cu vreme luate,/ Ş’ de la mine străinate./ Voi ţinea post ca să moară,/ M-oi mântui de ea, doară,/ Vină, moarte, de-o oboară,/ S-o văd pusă în comoară”. De unde îndemnul: ,,Ia-ţi una care să-ţi placă,/ Nu te uita că-i săracă,/ Care pe voie să-ţi facă,/ Dacă-i greşeşti, ea să tacă.”

Cele patru cântece ungureşti incluse în volum concordă sub raport tematic cu cele româneşti, fiind destinate să întărească ideea centrală a cărţii, de ,,cântece câmpeneşti”. Ele se cântau, probabil, împreună cu cele româneşti, şi, mai mult ca sigur, erau răspândite în cercurile culte din Transilvania sau în păturile orăşeneşti, satisfăcând nevoia de sentimentalitate şi

15

erotism a acestora, deoarece locuitorii satelor şi oraşelor transilvănene ştiau în bună măsură ambele limbi. Primul poartă titlul de Un cântec maghiar pentru o pesmă românească sau, mai clar exprimat, e vorba de versuri în limba maghiară ,,pentru un cântec românesc”, dovadă că adeseori melodiile migrau dintr-o zonă în alta sau erau împrumutate de la un cântec la altul. În bună măsură, cântecul maghiar are asemănări cu cântecul al treisprezecilea din cele româneşti sau cu acela numit Făptura uneia, deoarece ,,portretul” fetei este izbitor de asemănător, ca şi rugămintea către Domnul din final, să-i fie iertate păcatele. ,,În traiul ei, ce păcate,/ A făcut, fie-i iertate,/ Fie toate deslegate,/ Şi la judeţ nejudecate.”

Cel de al doilea cântec maghiar introduce o inovaţie: rostirea dialogică între un Băiat şi o Fată, pe tema despărţirii, fata încercând să-l reţină. Textul este făcut mai mult ca sigur de un autor cult, deoarece este invocat aici cazul iubiţilor Piram şi Tisbe (poveste de iubire cu reminiscenţe clasice, prelucrată ulterior şi la noi de Vasile Aaron), dovadă că autorul dispunea de lecturi literare. Oricum, forma dialogică va fi preluată şi de către autori culţi sau populari în versurile copiate şi transmise prin caietele ţinute de aceştia, care se vor înmulţi foarte mult pe parcurs. Chiar şi Cântecul Mititichii, semnalat la 1793, este transpus în formă dialogică. Cel de al treilea cântec maghiar conţine lamentaţia unui tânăr aflat în prinsoare, care îşi jeleşte tinereţea şi libertatea, gândindu-se cu ardoare la vremea când a fost tânăr şi liber şi a putut să se bucure de viaţă: ,,Dragostea ca medicament pentru suflet” se intitulează ultimul cântec maghiar, care debutează cu o suită de omagii aduse iubitei, numită când “steaua mea strălucitoare”, când “crinul meu frumos”. Şi aici se resimt câteva reminiscente clasiciste, venite din lecturi diverse (Ovidiu, Horaţiu, Vergiliu etc.), deoarece poetul se referă la “grădina lui Venus” unde ar fi înflorit crinul

16

cel frumos sau “în valea lui Sylvanus”, cerându-i iubitei îndurare şi înţelegere: “Lasă-mă să te iubesc,/ Să nu-ţi pară rău,/ Lasă-mă să te doresc,/ Dacă nu mă iubeşti ,/ Îmi urăsc viaţa”.

Prezenţa în acelaşi volum a unor versuri româneşti şi a unor versuri maghiare dovedeşte o evoluţie lirică asemănătoare pentru poezia naivă sau pentru cântecul de lume din Transilvania. ,,Creaţiile naive – spune recent într-o scriere destinată acestora Gh. Perian – îndeplinesc întotdeauna o funcţie socială, rostul lor este să faciliteze relaţii interumane şi să producă un climat specific în sânul colectivităţii”. El numeşte poezia naivă ,,a doua tradiţie”, înţelegând prin prima tradiţie, literatura populară (A doua tradiţie. Poezia naivă românească de la origini până la Anton Pann, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p.163), pe fondul primei tradiţii hibridându-se acest tip de creaţie, care evoluează între creaţia populară şi creaţia cultă.

În ceea ce ne priveşte, am vedea în acest tip de creaţie cea de ,,a treia cale”(sau tradiţie), deoarece atunci când a apărut poezia naivă, atât creaţia populară, cât şi creaţia cultă erau funcţionale. Cea de a treia cale s-a împărtăşit din fiecare din cele două de până atunci, punând accentul pe naivitatea şi candoarea sentimentului, pe retorica decepţionistă de “of şi ah”, pe melodiile care erau menite să înlesnească cucerirea femeii iubitei. Poate că legătura noastră cu Orientul să fi înlesnit afirmarea acestei componente elegiace şi plângătoare, o anume legătură cu poezia de alcov sau cu cea cântată odinioară de trupe de trubaduri şi truveri pe la ospeţele castelelor medievale să fi răzbătut până la noi, instituind cultul femeii iubite, omagierea nurilor şi a calităţilor trupeşti ale acesteia, jocul şăgalnic cu multiplele ipostaze ale iubirii. S-a născut astfel cântecul de lume sau poezia naivă şi sentimentală, având

17

la origine un creator cu oarecare înzestrare poeticească, dar apoi folclorizându-se prin circulaţie. Acelaşi Gheorghe Perian, cercetător al fenomenului, spunea următoarele despre evoluţie genului: ,,Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, cântecul de lume era aşadar un gen încă tânăr, vital, cultivat de tot mai mulţi şi preţuit de publicul larg, care, în lipsa cărţilor tipărite, îşi copia versurile în caiete sau pe foi volante. Departe de-a se fi osificat, cântecul de lume era mai elastic decât oricând, se afla în creştere şi se deschidea spre teme şi formule noi, îşi lărgea aria de cuprindere şi îşi îmbogăţea de la un an la altul conţinutul şi procedeele. Era un gen cuceritor, irezistibil, pe gustul tinerilor de la oraş, un gen viu şi din ce în ce mai rămuros, a cărui ascensiune nu mai putea fi oprită. Popularitatea lui era mare în Ţara Românească şi în Transilvania, unde începuse deja să fie tipărit, dar nici Moldova n-a rămas în afara acestui curent naiv ce tindea, iată, să acapareze spaţii întinse în lirica românească. Desigur, mai era mult până când din puzderia de creatori anonimi, ale căror versuri îngroşa de-a valma caietele orăşenilor, se vor alege câteva individualităţi, autori mai talentaţi şi cu nume ce vor rămâne în memoria colectivă, dar acestea nu înseamnă că etapa pregătitoare, începuturile încă nesigure şi totuşi atât de fecunde n-au produs texte ce merită a fi studiate pentru valoarea lor intrisecă şi nu doar ca prefigurări ale unor poezii de mai târziu scrise de Conachi, Văcăreşti, Anton Pann şi alţii”.

Cartea tipărită la Cluj în 1768 venea în întâmpinarea unei dorinţe generale a publicului, care era tot mai cucerit de posibilităţile expresive ale poeziei naive, cu excesul ei de sentimentalitate. Derivată din trunchiul viguros al poeziei populare, dar încercând să susţină o partitură lirică îndreptată în exclusivitate spre erotism şi suferinţele provocate de acesta, cântecul de lume a devenit o modă a epocii şi s-a răspândit cu

18

iuţeală în toate mediile sociale. Numai aşa se explică de ce cărticica de la Cluj a cunoscut repede alte două ediţii, care diferă tipografic de prima prin unele schimbări şi corecturi tipografice, printr-o altă plasare a titlului în pagină, prin numărul de ornamente florale şi a reaşezării cuvintelor de pe copertă. Astfel, între exemplarul semnalat de Horia Teculescu în 1930 la Sighişoara, şi cel aflat în păstrarea Bibliotecii Academiei Române Filiala din Cluj-Napoca există mici deosebiri pe care le-a făcut cunoscute Bela Kelemen în articolul său din “Cercetări de lingvistică” nr.1/1958. Lingvistul maghiar opinează că cele două ediţii ulterioare au fost tipărite la Cluj sau la Buda între 1768 şi 1800. Ultima tipărire, cea din 1800, s-a făcut în chirilică tocmai pentru a fi cât mai utilă cititorului român. Aceasta a apărut, (credem noi), în oficina tipografică de la Buda, care deţinea litere chirilice şi care tipărea cărţi atât pentru românii din Transilvania, cât şi pentru cei din Principate. Noua tipăritură poartă titlul Cântecul celui ce boleşte de dragoste şi conţine doar şapte poezii în loc de paisprezece, cîte avea prima ediţie, eliminându-se din cuprins şi versurile în limba maghiară. Ediţia avea, prin urmare, un caracter strict comercial şi era destinată, în exclusivitate, publicului românesc. Renunţarea la ortografia maghiară dovedeşte un oarecare proces de emancipare de sub influenţa oficială şi o ieşire din aria alfabetului latin, cunoscut doar în mediile culte din Transilvania, dar aproape inaccesibil românilor de peste munţi şi, în general, păturilor româneşti de la sate şi oraşe care foloseau în biserică şi şcoală alfabetul chirilic. Avem de-a face prin urmare cu un fel de ,,naţionalizare” a liricii naive, de o întoarcere mai pronunţată spre filoanele proprii ale poziei populare originare, de o întemeiere a ei în graniţele naturale fireşti. Poeziile reţinute în noua ediţie sunt mult mai frumoase, mai elaborate, mai lipsite

19

de stângăcii de transcriere, încât ele par să reprezinte un ciclu nou, mai evoluat, şi mai rafinat, obţinut poate şi prin circulaţie şi şlefuirea căpătată între timp. Ediţia su titlul Cântecul celui ce boleşte de dragoste reprezintă etapa intermediară a unei cristalizări a textului, mereu cizelat şi îmbogăţit prin circulaţie orală, text care dobândeşte acum un tipar cvasi-finalizat. Spunem acest lucru, având în vedere că marele cunoscător şi colportor de texte care era Anton Pann, a folosit această ediţie pentru a selecta pentru celebra sa colecţie Spitalul amorului din 1852, cinci dintre cele şapte cântece câte conţine colecţia. Astfel prima, Cântecul celui ce boleşte de dragoste, are în culegerea lui Anton Pann titlul Junele cuprins de dor; cea de a doua, Jelania fetii bătrâne va fi numită Fata trecută; Nevasta trăind rău cu bărbatul devine la Anton Pann Muierea cu bărbat leneş; iar Cel ce se însoară pentru avuţie primeşte la Pann titlul Însuratul pentru zestre.

În colecţia sa, Pann n-a făcut altceva decât a preluat şi adaptat texte existente deja în ,,cultura minoră” din Transilvania, devenite cunoscute între timp şi în celelalte două ţări române, dovadă a puternicei comuniuni naţionale dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor, religia şi cultura constituind în tot acest răstimp elemente viabile de susţinere a unei spiritualităţii comune. Argumentul oferit de literatura naivă fiind în acest fel concludent.

Cartea de cântece câmpeneşti şi de ,,hore” de la Cluj din 1768, care se puteau şi ,,în multe forme cânta” după cum precizează autorul, marchează un eveniment de seamă în istoria tiparului românesc, dar şi în istoria mai largă a culturii transilvănene. Ea consfinţeşte un început, un punct de reper pentru cântecul de lume din Transilvania, care răbufneşte acum cu putere la suprafaţă, afirmându-se ca o specie cu mare forţă de penetraţie, care va cuceri şi va modela spiritualitatea şi

20

sentimentalitatea oamenilor din popor pentru multă vreme de acum înainte. Multitudinea de caiete, de codexuri şi de cărţulii manuscrise în care sunt copiate astfel de cântece denotă un fenomen de amploare, încât judecând după bogăţia materialului şi varietatea lui, trebuie să conchidem că acest tip de înregistrare a creaţiilor lirice ţinea (şi a ţinut) multe decenii loc de literatură, întreţinând gustul pentru fantezie, reverie şi sentimentalitate. Aceste note au putut fi reperate în scrisul românesc într-un mod mult mai clar abia după 1800. Până atunci piaţa cărţii şi a tipografiilor a fost dominată de cartea de tip ştiinţific, religios, filologic sau istoric. Or, poezia naivă a făcut prima breşă senzaţională în această ordine constituită, rigidizată oarecum conformist, atrăgând atenţia asupra unui vast domeniu, încă puţin străbătut şi cultivat la noi, cel al literaturii frumoase, destinată să destindă şi să bucure sufletul omului prin inteligenţă şi fantezie creatoare.

În final exprimăm mulţumirile noastre Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, personal Directorului acestei instituţii, dl. Tiberiu Groza, care şi-a manifestat de la început interesul pentru cartea noastră, redactând şi glosarul aferent. Totodată s-a străduit să obţină textul original al ediţiei în chirilice a lucrării de la 1768, depunând diligenţele necesare ca ea să ne fie comunicată de Biblioteca Szechényi din Budapesta. Aducem mulţumirile noastre d-nei Maşody Ildiko de la Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca pentru transcrierea textului maghiar, şi d-lui Ioan Bruchental pentru munca de procesare computerizată a cărţii. Prof. univ. Mircea Popa

21

Notă asupra ediţiei

Cartea de faţă reproduce cea mai veche carte de cântece de lume apărută în spaţiul românesc, la Cluj, acum 240 de ani, în 1768. Ea poartă titlul original Kintyets/ Kimpenyesty/ Ku/ Glazuri/ Rumunyesty/ Fekutye/ gye-un Holtyej Kimptyiá’/ Pintru voja/ Fetyilor, Nyevesztyilor,/ S’tselora kuj sze potrivésk, si ku áltzi/ sze izbeszk./ Tipirit in ányi Domnuluj/ o mnyije, septye-szutye, sáse/zéts, şi vopt, adică Cântece câmpeneşti cu glasuri rumâneşti. Făcute de un holtei câmpian pintru voia fetilor, nevestilor şi celora cui se potrivesc şi cu alţii se izbesc/= iubesc/ întâlnesc/. Cartea se află în posesia Bibliotecii Academiei, Filiala din Cluj-Napoca şi poartă numărul de înregistrare CV 337. O altă ediţie a acestei cărţi a fost tipărită mai la scurt timp, apoi (între anii 1768-1800) la Buda, în Tipografia Universităţii cu titlul Cântec celui ce boleşte de dragoste şi conţine numai şapte poezii din cele patrusprezece tipărite la Cluj în 1768, poezii pe care le-am cuprins în ediţia de faţă, deoarece şi această a devenit foarte rară astăzi, noi copiind-o după un exemplar aflat în Biblioteca Szechényi din Budapesta. Dat fiind că ediţia din urmă a fost tipărită în chirilice, ea n-a ridicat probleme de transcriere, aşa cum a ridicat cărţulia din 1768. Aceasta a fost semnalată pentru întâia oară în 1930 de către Horia Teculescu şi tipărită integral de Onisifor Ghibu în 1934, în comunicarea sa la Academia Română, intitulată Contribuţii la istoria poeziei noastre

22

populare şi culte (în Analele Academiei Române, memoriile Secţiunii literare, seria III, memoriul 1), de unde a fost reprodusă recent de către Gheorghe Perian în Antologia poeziei naive româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, p.23-50. Ediţia acestuia nu conţine însă şi Cântecul celui ce boleşte de dragoste. Transcrierea lui Onisifor Ghibu are unele erori sau lecţiuni interpretabile, dar, pentru că ea s-a impus, fiind reprodusă aidoma şi de Gh. Perian, am păstrat şi noi aceeaşi transcriere corectând pe alocuri transcrierea, acolo unde ni s-a părut că nu corespunde realităţii. Unele din versurile ediţiilor Ghibu-Perian fiind inversate, le-am readus la locul lor în textul poetic.Devenită o adevărată raritate bibliografică, cartea de faţă are şi meritul de a fi adus în faţa cititorilor români, după două-trei veacuri de tipărituri religioase, filologice şi istorice, prima carte de literatură frumoasă, scrisă spre destindere şi petrecere, pentru bucuria de a citi sau cânta versurile la ospeţe, întâlniri câmpeneşti sau la diferite petreceri. Gestul a fost urmat la puţină vreme prin apariţia la Viena, în Tipografia lui Kürtzbek a culegerii Alese fabule, alcătuită de bănăţeanul Nicolae Oţălea din Denta, la 1784. Cele două cărţi reprezintă astfel un interesant tandem de mare efect.

Ortografia maghiară folosită la transcrirea versurilor româneşti ţine în general cont de următoarele norme: sz=s, K=ć, ts=t, dze=de etc. Dacă în ediţia din 1768, scrisă cu alfabet latin, am putut marca pe â din a, în aceea tipărită cu alfabet chirilic, ne-am văzut obligaţi să notăm sunetul notat grafic prin î.

Socotim că republicarea celei dintâi cărţi româneşti apărută la Cluj trebuie privită nu numai ca pe un adevărat eveniment editorial, ci ca pe un act de restituţie culturală, absolut obligatoriu şi ca un gest patriotic necesar, care ne pune

23

în legătură cu un adevărat monument de spiritualitate românească într-un ocean de răutăţi şi discriminări. Faptul că antologia a reprodus şi patru cântece maghiare e o înţelegere înţeleaptă a spiritului cântecelor de lume şi a răspândirii lor într-un mediu cosmopolit, care nu ţinea cont de stricte bariere de limbă.

M.P.

26

CÂNTIECI CÂMPENIEŞTI

cu GLASURI

RUMUNIEŞTI

Fecute dé-un Holtei Câmpian Pintru voia

Fetilor, nievestilor, Ş-[a]celora cui se potrivesc şi cu alţi[i]

se izbesc

Tipir[i]t în anii Domnului O mnie septie-sute, şase zetc şi [v]pot

28

Pintru chintatu mai l[i]ezn[i]e, sint mult[i]e slov[i]e, d’in cuvinte lesa- t(i)e, scrise numai dupe voroave,

nu fie chintetor(i) cerc(ă)tori greşelilor, potu-se in multe forme cînta.

Ieu le-am fecut, ieu le-am şi pus

in scrisoare.

La dragoste pene (i)eram în prinsoare.

30

Cântecul celui care zace de dragoste

Dragostile zburătoare,

Toată lume[a] umblătoare, Mulţi tineri eşti stricătoare Şi tot de rău voitoare.

Mai alungat ca o şiară, Cât îi iarna şi zi de vară, Prin cetate şi p’ afară, Din dimineaţ’ până-n sară.

Soarele cât încălzeşte, Cât şi norul înveleşte, Căt[r]ă tine nu sileşte, Până-i viu se tot fereşte.

Cât am umblat mă ferindu, Tot de mine ţi-o stat gându, Pe larga lume căutându’ Pân-am stat în lanţ fugindu.

Nu mi-i laţul din nuiele, Nu-s mestecaţi pari cu ele, ’Mpresurat cu toate rele, Cu dor, lacrimi ş’ multă jele.

32

De tinerel am îndrăznit Ş’dragostile-n mine-o trăznit, Făr’ nencetat m-o tăt căznit, De dor am stat mai de pleznit,

N-am ceas bun nici într-o vreme, De suspinuri trupu-mi screme, Nu se lasă să se-ntreme, Că de moarte trage şi geme.

De hodină n-am nici un loc, Zac fierbinte, ca plin de foc, Ca lumina mă gat, mă coc, N-am virtute ca secul soc.

Mi-o fost asta-nvăţătură, Însemnat cu crestătură, Batăr place-mi la făptură, Să nu trec de la o măsură.

Am stat la loc iară bine, Nici o frică n-am de tine, Nici nu-i fi soţie cu mine, Că dragostea nu-mi mai vine.

Hora fetii bătrâne

Câţi voinici în lumea mare

Răi ş’hicleniţi-s foarte tare, Nu-s la vorbe de cotare, Nu-i de ales nici pe care.

Mă numai cu cuvântu, Care iute zbor în vântu, Dar judele cel drept şi sfântu Le-a lezui din pământu.

34

Foarte mulţi că se-nsurară Ş’ pe mine nu mă loară. Fie pe ei blestemare La culcat şi la scolare.

Noapte[a] câni când o lătrat Adeseori m-am deşteptat, Haine[l]e-mi mi-am cam îndreptat, Tăt după ei am aşteptat.

Vin, gândeam, să mă peţească, Ba şi să mă-ncredinţească, N-au inimă creştinească, Dumnezeu să le plătească

Pân-am fost plin’ de avuţie Mă cerca şi străinie; Căzându-mi la sărăcie, Sînt lăsată numai mie.

Acum priceap’ fiecine La credinţat că nu vine, N-o curtenit pintru mine, Doar să treacă vreme[a] bine.

De dragoste cât am zăcut, Cum v-am iubit ş’ nu v-am plăcut Şi norocul de voi trecut, Fie cum cu mine-aţi făcut.

Batăr că sînt supărată Şi de lume lăpădată, În ispita re[a] băgată, Caută să rabd, că-s certată.

Nu-s de-a-ntoarsă puternică, Mă ţin de-aieste vernică,

36

Din ochii-mi lacrimi îmi pică, Tac mulcum ş’ nu zic nimică.

Hora nevestei tineri, fetiia spominind

Până-s fete, cu petele,

Vântu jucării cu a mele, Nu ştiam ce-s amarele, Nu credeam că sunt şi jele.

O, fete nemăritate, Slobozii prea lăudate Ş’ petele de vânt suflate De mine sunteţi lăsate.

Am tot umblat ostenind, De bine mai bun căutând, Dat-am de rău, alegând, Acuma gem lăcrămând.

Dorul batăr că m-ajunge, Lacrima batăr mă unge, Prin inimă cât mă-npunge, Nu[-i] la cine să m-alunge.

Tânără m-am măritat, Multe lacrimi am vărsat, Acum văd cât cu bărbatu Mai bine cu furca’ satu.

Că-s nevastă, nu mi-i ciudă, Batăr trăiesc rău ş’ cu trudă, Trupu-mi de gânduri mi-asudă, Din ochii-mi lacrimi mă udă.

Cade-mi greu că mă pândeşte, Despre mine rău gândeşte,

38

Văd, binele nu-mi voieşte, Rău mă poartă ş’ m-amărăşte.

Când undeva-n bucurie, Sînt cu el în veselie, Ochii-i sclipesc de mânie, Se laudă cu răul mie.

Am gătat tăt’e tândale, Fac sudori pe trupu-mi cale, Lacrimi din ochi izvor şi vale Stau de una mai ca şi zale.

N-am odihnă, nici răcoare, N-am senin, n-am nice soare, Tremur şi zac ca de lingoare, Pân’ la moarte-s în prinsoare.

Făptura unuie

Io, margina hotarului,

Ţin de mijlocul satului, De ea m-am dat bănatului, Că nu capăt loc sfatului.

Uitându-mă la făptură, Ca şi boarea de căldură, Inima mi se străcură, Lacrimile-mi stau ş’ nu cură.

Îi în loc greu depărtată, Îi cu gânduri încărcată, Îi cu barte, nu-i cepsată, Fie-i gura sărutată.

Ani puţinei o numărat, N-o iernat mult, nici n-o vărat,

40

Cât o ziuat, cât o-nserat, Dar useri (?) n-o mai cărat.

Nu-i prea ‘naltă, nici prea mică, Oablă[-n] trup şi subţirică, Cu jocuri se cam mai strică, De vîntu ei nu-i e frică.

Îi fată şi nu nevastă, Mult cu ochii ei mă creastă, Luci i-s ochii, ca fereastră, Fi-i-aş silă şi năpastă.

În trup mândră şi grăsuţă, Ca ghiocu îi albuţă, Cu degete cam lunguţe Şi cu şele rotunduţe.

Cu păr în zbici împletite, Pe la frunte ne[te]zite, În două scorzi îs sucite Ş’ lung în spate slobozite.

Vai, o ţară că plăteşte, Pe norocul m’neu trăeşte. Trupu-mi mi se mai topeşte Când de mine se lipeşte.

În traiul ei, ce păcate O făcut, fie-i iertate. Fie toate dezlegate Şi la judeţ nejudecate.

Ia ziua bună de la drăguţă, pornind de-acasă

Multe rele am tăcut,

Pintru tine-am petrecut, Din inimă mi-ai plăcut,

42

De pofta ta am zăcut. Te-ai arătat cu frumosu,

Te-ai înturnat, văd, cu dosu Ca şi grâul cu ovăzu, Mestecatu-ţi folosu.

Cer de tine iertăciune, Ce ţi-am greşit, faţă-mi spune. Cuvânt în dos nu-mi mai pune, Nu mă da lumii minune.

Aibi altul, mai cu dreptate, Cu cuvinte mai legate, Ştiu, Dumnezeu că te-a bate, Că nu ţi-am fost de răutate.

Că te desparţi, cade-mi, vai, greu, Pintru tine-s obosit rău, Îmi fac ochii vale şi părău, Nu se-nceată a cure mereu.

Oi purta cămăşi de jele, Lacrimi hainele să-mi spele, Am ajuns, văd, zile grele, Am nădejde tăt de rele.

Cânt ş’ mă plâng, mă văetând Că-mi văd dragă se ducând, De mine se depărtând, L-oi petrece-l lăcrimând.

Sănătoasă fii, drăguţă, Sufleti-a mea albinuţă, Te-am ţinut ca o porumbuţă, Te duci şi nu-mi mai dai guruţă.

44

Poftesc, dragă, cale bună, Vai, mersul tău mă-ngreună, De plânsu m’neu valea sună, Nu zăbovi ş’ îndrăpt tună.

Vino iară, sănătoasă, Fii cu mine bucuroasă, Lasă inima jeloasă, Fii, cum ai mai fost, voioasă.

Celuia cine îi cu drăguţa într-un sat

Cine-i cu drăguţa-n sat

Cu dobândă-i încărcat, Firea nu-l fură departe, Nu trimite nici o carte.

Când îi vine dor s-o vadă, Pe genunchii ei să şeadă, El e carte, el se duce De mijloc să o apuce.

Şede-n braţe ca-n trăgană Ş’ cu dragoste se leagănă. Vai drăguţ cine n-are, Deşi este din loc tare.

N-am nici un prânz, nice cină, Pentru tine nici odihnă. Când mă culc ş’mă scol din pat Cu dorul tău sînt îmbrăcat.

Io’-s acela care mă plâng, Cu dragostea ta că mă-nving. Te-aş peţi, din minte mă fur, Aş face[o] şi, vai, nu mă-ndur.

46

Ca revărsatu zorilor Stau luminile ochilor. Nu-i cine nu te voiască Ş’ văzut, să nu te-ndrăgească.

Să-mi fii dragă mărturie Cum m-am bucurat io ţie. Te-am aşteptat cu plecatu Ca soarele-ntunecatu.

De tine sînt înşelat, Mult cu lacrimi m-am spălat. Doru-mi batăr izvorăşte, Dar nădejdea nu-mi sfârşeşte.

Adă-ţi de mine aminte, Ascultă-mă din cuvinte, Dă-mi folos bun, să te vadă Inima me ş’ să te creadă.

N-am putere ş’ nici un modru, Rătăcitu-s ca-ntr-un codru, Fii cu mine pân la moarte, De nu, Dumnezeu te poarte.

Cântec după ibovnica scăpată

D-ângă apa Someşului,

Cătă Valea Mureşului, Jumătate sufletului Mi-o adus draga în sânul lui.

Îi frumoasă şi lată-n şele, Ca omătul albă-n piele, Păru-npletit cu petele, N-are-n purtatu[-i] greşele.

48

Cu ochii mierii şi luminoasă, În trup naltă, şi sănătoasă, De cuvânt rău lăcrămoasă, La sufletul m’neu frumoasă.

Are de bunbac rochie Albă de jolj şi zadie, I se şede la fetie, Poartă-n sânu iei drăcie.

De nu s-ar fi arătată, Odihnă mi-ar fi lăsată. Şi cu imnima supărată, N-ar fi de mine uitată.

Frumosul ei n-aş fi crezut Faţa de nu aş fi văzut, Într-aiest rău n-aş fi căzut, Cu hodină aş fi şezut.

Când o văzui că se duce, În inima-mi peatră-mi puse, Jug, jucăria me ia fuse, Vai, la ce rău că mă duse.

L-oi cota de-oi mai trăire, De-oi fi viu şi n-oi perire, De mi-a fi de ea de ştire, Alta-n lume n-oi iubire.

Hora nevestii trăind rău cu bărbatu

De m-aş vedea hodinită,

De supărări lăzuită, De bărbatu-mi mântuită, În raiu gândesc că-s suită.

50

Ştiu, mai mult n-aş nebunire, În lume cât aş trăire De măritat m-aş ferire, Nice nu m-aş mai iubire.

De plâsoare pier şi răiesc, Tăt de jale cânt şi grăiesc, Lacrimile-mi stau ş’ se sleiesc, Aş mai muri ca să trăiesc.

Îi prăpădit ş’ pierit tare, Zile bune nu mai are, Încărcat cu supărare, Cui cu bărbat nu se pare.

Am un bărbat prăpădit, De lene[a] lui prea vestit, Şoha nu l-am îndrăgit, Trăesc cu el din urât.

Singură-s cu voie bună, Căşile de graiu-mi sună. Când îl văd pe el, la lună, Jumătate-s mai nebună.

Şi cu ochi când l-am zărit, Cu ruşine m-am opărit, Vai, cu el m-o toţi ocărât, De scârba lui am fost pierit.

Nu mi-i cu el nici un bine, Pintru el n-am sânge-n mine, Zdravăn batăr că se ţine, Stau cu el tăt de ruşine.

Io-s aceea care mă cânt

52

Şi mă izbesc ca frunza de vânt, Cu inima jeloasă sânt, Şti’ Dumnezeu cel drept şi sfânt.

Dar vernică-s pe acele, Pe mai mari şi pe mai rele, Pintru păcatele mele Care-s foarte multe ş’ grele.

Sătulă-s cu supărare, Plin şi bogat cu certare, Aştept milă şi dezlegare Din aceast’ ispită mare.

Celuia cine se-nsoară pintru avuţie,

nu pîntru că-i e dragă

Cu ochii închişi m-am însurat, Avuţia ei m-o furat, [De] bunătăţi m-am bucurat, Plinu-s cu ea şi săturat.

Trag zile cu supărare, Am prânz şi cină cu răbdare, La culcat şi la sculare Supăratu-s foarte tare.

Pintru toate se mănie, N-are obraz şi omenie, Multe ori mi-aruncă mie Că după ea am domnie.

Banii i-o fost adaosu Care mi-o mâncat paosu,

54

Nu-i se-nceate ponosu! Tot am arat drum şi folosu.

Aş trăi şi n-am cu cine, Nu-mi cu ea nici un bine, Nu se loveşte cu mine, Că mai mare ea se ţine.

M-ar înşela ş’ nu mă poate, M-ar învinge ea cu toate Şi din fire că m-ar scoate, Limba-i sună ca şi roate.

Am zile că aş murire, Cu ea mai mult n-aş trăire, Bucuros o-aş prăpădire De m-aş putea mântuire.

N-are-n lucru spor nimică, Vreme[a] tot cu somnul strică, Ce prinde de-a mână-i pică, De omenit nu-i vernică.

Iarna ş’ vara ar chizlăji, Câţi vede ar tot îndrăgi. Da la soare nu s-ar prăji, Bucuroasă nici n-ar plivi.

Mai mult umblă nespălată, Cu capu nepieptenată, Ca o buhă împănată Când o văd din pat scolată.

Se soare ca orbul tare, Se laudă şi cu ce n-are, Punga-i goală, fala mare, Nu-i de treabă şi de-a cotare.

56

Nu mere nimic să cate, Eu am grijă de bucate, Trăind cu ea fac păcate, Fug ruşinea că l-aş bate.

Are haine prea stricate, De la alţii cumpărate, De vreme lungă mâncate, S’ de pe şolduri mai picate.

N-am haznă de bunătate, Cu datorii că-s călcate, Or fi cu vreme loate Ş’ de la mine străinate.

Oi ţine post ca să moară, M-oi mântui de ea, doară, Vină, moarte, de-o oboară, S-o văd pusă în comoară.

Ia-ţi una care să-ţi placă, Nu te uita că-i săracă, Care pe voie să-ţi facă, Dacă-i grăieşti, ea să tacă.

Celuia care se plânge pentru că s-o-nsurat

Tinerel m-am însurat Şi (bătrână) scârnavă mi-am luat, De fete sunt blăstămat Ş’ de neveste lepădat.

Ele când îmi vin aminte, Lacrimi din ochi ies ca ţinte,

58

Tot de jale cânt cuvinte, Vernicu-s toţi să mă cânte.

Holtei şi voinic când eram, De ele nu m-apăram, Cu ele iernam şi văram, Mult în braţu meu le căram.

Dar tot trag dor după ele, Port inima tăt cu jele, M-am ţinut ca de proptele, Acum văd că nu-s a mele.

În lacrimi m’ înţepene, N-au gătat nice şi-n lene, De plâns [a] mă şterge, mi lene, Port din ierburi rele, pene.

Rău trăiesc şi rău am trăit, Multe gânduri m-o slăbit, Când ceva m-o-nveselit, Alt rău, din dos m-o izbit.

Trece un rău şi altul vine, N-am pe lume nici un bine, Plânsu mă are şi mă ţine, Alţii se miră de mine.

Singur nu mă chinuesc, Singur nu mă ostinesc, Mulţi sunt care se trudesc, Şi ca mini se prăpădesc.

Cărora le plac fetele şi rumâncile

Dragostele tinerele

Nu se fac din miere, ele,

60

Da, din buze subţirele Şi din grumazi cu mărgele.

Câtu-i Ţara Ungurească, Nu-i ca fata rumânească, Tare cine ce grăiască Şi batăr cum le ocărască.

După fata de rumân Dorul mă strică şi chin, Cu dragostea ei îs plin Când mă uit la ţâţe-n sân.

Vai suflet a mé (Irină) Savină, Pintru tine n-am hodină, În braţul badei şezi, vină Şi rămâi cu min’ la cină.

Şi când o văd îmbrăcată, Cu cisme roşi încălţată, Capu cu flori încărcată, Inima-mi stă mai crăpată.

Cu brâu roşu când să-ncinge, La obrazi-i plini cu sânge, Cu dragostea ei mă-nvinge, Sufletu-mi pintru ea plânge.

Nu-i bătrână, nici veche, Are cercei în ureche, Îi cu haine îndilete, Trag după ea dor şi sete.

62

Poale albe şi spălate, Zaghii pestriţi şi tărcate, Din două laturi legate, La trupul ei aşezate.

Iubitul-le-am şi le-oi iubire, Mi-au plăcut şi le-oi omenire, În lume cât oi trăire, De ele nu m-oi ferire.

Mutând cuarteliu

Acum pui picioru-n scară

Şi mă duc la străină ţară, Rămâi suflet a mea pară, Te-oi cota, de-oi vini iară.

De-oi trăi, să crez c-oi veni, Pentru tine n-oi hodini, Cât oi trăi, te-oi pomeni Şi numele tău l-oi omeni.

Că de multe eşti aleasă, Dragostea ta rău m-apasă, Să mă depart nu mă lasă, Mă duc şi iar viu acasă.

Am drăguţă o câmpeană, O nevăstuţă (frăteană) seteană, Îi frumoasă ca o pană, Ai gândi că-i o cătană.

Batăr cine ce grăieşte, Altu alta îndrăgeşte,

64

Sluguţa ta cât trăieşte Tot de tine voroveşte.

Nu mă-ncet de văitat, Ca băiatu-nfăşiat, De la ţâţă înţărcat, Fie batăr legănat.

De copile îmi tot place, Sufletu-mi pintru ea zace, Şti’ ea bine, batăr tace, Voie bună că ea-mi face.

Mult mă fură firea, foarte, Fie gândul cât mă poarte, Batăr nu-i a me, cu soarte, L-oi îndrăgi-l pân’ la moarte.

Fii cu noroc încărcată, Cu dragostea me-mbrăcată, Nu-i fi de mine uitată, ’Ţ rămâi sluguţă plecată.

Cine scapă vecin bun

Dobândisem o vecină,

Avui la ea prânz şi cină, Ger ori ploaie batăr ţină, Trăiam la ea cu odihnă.

Albă-n piele, ca laptile, Nu se-nmândrea cu faptele, Nu mai credea minciunile, Nu-mi lepăda cuvintile.

De mine s-o-ndepărtatu, Pentru ea m-o prins bănatu,

66

Cu dor sunt îngreunatu, Că vecina m-a lăsatu.

Vântul bată cât de rece Şi văile batăr sece, Lacrimile cât mă-nece, Dorul vecinii nu-mi trece.

Toată ziua-l pomenesc, Pentru ea mor şi trăesc, Tot de jele cânt ş’grăesc, De dorul ei mă topesc.

Peştii când or alergare, Pietre când or înotare, Traiu când mi-oi înmutare, Io atuncea te-oi uitare.

Văietatu femeii, aducându-şi aminte de fetie

Plâng, când nime nu mă vede,

Voia rea cu mine şede, Plânsoarea mie se şede, Nevăzut nime m-ar crede.

În loc strein sânt voioasă, Arăt faţă luminoasă, Da din lontru-s lăcrimoasă Şi cu inima jeloasă.

Umblu batăr îmbrăcată, Netezită şi spălată, Mă fac că-s a lumii fată, Dară trăiesc supărată.

N-arăt nici o supărare, Batăr mă chinuiesc tare,

68

Nici lume nu mi se pare, Inima-mi odihnă n-are.

De gură-s vorovitoare, Mă arăt că-s voitoare, Da singură-s tăcătoare Ş’ cu inimă plângătoare.

Plânsoarea nu mi se-nceată, De supărări că-s călcată, Cu rele-s împresurată, De lacrimi sunt tăt udată.

Când purtam în cap petele, În degeţii mei inele, Când îmi vin aminte ele, Îmi fac ochii fâtânele.

Într-un codru câţi muguri, Sunt în aluni câţi ciucuri, Într-o vară câţi fluturi, Mă strică mai mult gânduri.

Mult mă frământ şi mă zdrobesc, Mult mă plâg şi mă chinuesc, Un ceas nu mă hodinesc, N-am cui să mă jeluesc.

Asud şi iară mă răcesc, Tac mulcum şi iară grăesc, Lacrimi mi se sleiesc, N-am hodină cât trăesc.

Sfârşit

70

Egy Magyar Ének ugyan Oláh notára

Sok Isteneket tisztelhet Nékik Innepet szentelhet Áldozatokat emelhet, Ki jó szomszéd Aszszont lelhet.

Szomszédság közlésével ’S kedves napok töltésével Mint Pyrámus Thisbéjével Él tiszta egyességével.

Sok Idejét bár számlálja Esztendejét bár visgalja De ha fottig mind meg-álja Igen kevésnek találja.

A’ kitöl-is el-válását Sok jó idö múlatását, Tölle-való távozását, Kesergi el-maradását.

Emlegeti el-menését, Vélle való egyezését, De valaha szemlélését, Reményli meg-tisztelését,

A’ szép Nyinphák ékességét A’Diánna deliségét, Fejér tollu gyengeségét, Múlja Teste fejérségét.

72

Küszködik érte sebekkel Szívit sértö eszközökkel; Ajaki illetésekkel, Orvosolhat mint szerekkel,

Nem kevésszer vólt peresse, De töbnyire lett nyertesse, Idö jártán vólt szeresse, Köteles hogy fel-keresse.

A’ bú szívét fel-indittya, Gondolkodás háborittya, A’ kétség meg-tántorittya, De reménység bátorittya,

Mint az idö borogólag, Az Épület omlandólag, Jég Tavaszszal bomlandólag, Úgy áll szíve sirandólag.

Múl homállya vigságáról, Terhes köde szép napjáról, Meg-felejtkezik bújáról, Bár ha hirt hall szomszédjáról.

Viz a’ felhöt terhesiti, Ok a’ Szívét keseriti, Melly a’ szemet meg-meriti, És az ortzát nedvesiti.

Míg Föld a’ test táplálását, Halál szabad kaszálását, El-nem hadja Ér folyását, Nem sajnálja fáradását.

Szíve addig mind gyászollya, ’S fogadását nem másolya

74

Titkon Ortzáit mosollya, Bár mások elött gátollya.

Botsánatyát vétkeinek, Történhetett esetinek, Tsekély tselekedetinek, Kéri ’s minden beszédinek.

Ki fenn tartya tisztelését, ’S gyakorollya verselését, Sok hibái fedezését,

Reménykedi felejtését. Hadja magát hivségében,

Tapasztalt egyességében, Kéri tartsa életében, Szomszédsági szerelmébe

Más Ének Magyar nótára mellyben a’ Legény

bútsúzik, a’ Leány vagy Aszszony marasztya, egy másnak felelvén.

Legény) Jaj hogy kell jelentenem,

Szót róla hogy kell tennem; Szemeimnek tsepjei, Bánatimnak jelei, Utnak indulásom, Tölled el-vállásom. Mellyeket okoznak. Leány) Esmérem szándékodat,

Tudnám akadékodat: Melly meg-tartoztathatna ’S még nékem meg tarthatna, Ellent

76

Ellent nem álhatok, Szemben sem szálhatok Fel-tett szándékoddal. Legény) Végy hát eröt szivedenn. Essél-meg te hivedenn Botsáts el ne tartóztass, Hogy magad ne okoztass, Lásd nints maradásom, Veled múlatásom. Tzélom kell követnem Leány) Maradj-meg ne siess-el, Illy hirtelen ne vess-el, Ne-vesd-meg tsekélységem, Nézd fen tartott hivségem, Sok kéréseimre, Sürü könyveimre, Lágyuljon-meg szived, Legény) Áriadne Théséustól, A’ Thisbé Piramustól Nem vált-meg terhesebben Nem is vólt könyvesebben, Mint én butsuzásom, Töled el-távozásom, Ez úttal eshetik. Leány) Ha ugyan tsak el-akarsz Menni, engem el-takarsz, Vig napom bé-boritod, Életemet meg-kurtitod, Kérlek Leveledet,

78

Küld, ’s abban nevedet; Bár azt hat láthassam. Legény) Míg halál Testem falát, Párkák éltem fonalait Nem sértik; hivségemet Fenn tartom készségemet Tölled-is azt kérem, Légyen bár ez a bérem, Forogjak elmédben Leány) Szollok még-is jöjj viszsza, Lásd könyvem ruhám iszsza, Egyedül mit kell tennem, Érted hóvá kell lennem Kétségben eséstöl, Féltsd el-enyészéstöl, El-hagyatot árvádat. Legény) Féltlek ’s el-sem felejtlek, Szivemböl ki-sem ejtlek, Tsak kérlek ne kesergess, Ne szólits-meg, ’s ne kergess Hadd mennyek békével, Bár búsúlt elmével, Kövessem utamat. Nagy vólt kötelességem, Hozzád vólt hivségem, A’ mellynek meg-szegése, Majd életem végezése, Nem változtathatom, El-sem múlathatom, Fel-tett szándékomat.

80

Jaj nem lehet azt tennem, Hozzád már viszsza mennem, Továbbá hát ne vivjad Szivem, ’s Szólgád ne hivjad, Mert tsak egy hivásod, Angyali szóllásod, Egészen meg-emlészt. Leány) Látom meg-nem tarthatlak, De el-sem botsatlak, Jaj nem tudom mit tégyek, Vigasztalást hól végyek, Oda van már fényem, Benned vólt reményem Jaj tsak el-szalasztlak. A’ szerentse fel-végyen, Es jóbb szárnyára tégyen,

A’ hol leszsz múlatásod, Életedben lakásod, Ott az idö tele Ne járjon bú szele, A’ melly szomoritson. Tsak sok keserüségre, ’S majd nem számki-vetésre Maradott szólgálodra, Jutott lántzolt rabodra,

Ha tsak suhajtással, ’S Élet kivánással, Kérlek emlékezzél.

Legény) Nem szin mútatásommal, Nem-is tsél-tsapságommal,

82

Igérem, hogy szivemben, Lészsz emlékezetemben, Míg tsendesülese, ’S vérem meg-hülése, Testemben nem lészen, Leány) Ha Szívedben tudhatom Lenni magam, nyughatom; Hiszek-is hivségednek Kedves igéretednek, Búmat könnyebbitted, Könyvem kevesited, Bár hogy ezt igérted. Legény) Maradj egésségedben Tarts gyász ruhát szivedben, Könyveidet gátoljad, Gyász-ruhádat titkoljad, Az én gyászolásom,

Téged suhajtásom, Koporsomig fenn tart.

Meg-hajtottam fejemet Már meg-ültem nyergemet Kalapomat le-vettem Vég tisztességet tettem, A’ mit nem itéltem, ’S magamról nem véltem, Már tsak meg-tselekszem. Leány) Jaj a’ szót sem szólhatom, Többet nem bútsuzhatom, Keserüség szivemet, A’ nagy bánat nyelvemet,

84

Éppen meg-kötötte, Halgatová tötte,

Tsak kezemmel intek.

Magyar Ének, keserves Magyar nótára, mellyben a’ ki az, sirassa magát.

Világ eleiben támasztom ügyemet, Ki vigasztalja-meg keserült Lelkemet, Ki elégeli meg sok szenvedésemet, Ki gyogyittya ’s köti-bé nagy sérelmemet Mint Tavaszszal essök, könyveim áradnak, Mellyek folyásitól szemeim fáradnak, Ortzáim mert többet áznak mind száradnak Keserves bánatok jaj egymásnak adnak. Láttassam bár ugyan könyveim gátolni, Belsö sebeimet el-rejteni ’s titkolni, El-szokta a’ Szivet a’ szem-is vádolni, A’ Sziv nehézségét terhes Palástolni. Vajha el-érhetném szivem kivánságát, Tölthetném valaha éltem vigasságát, Nem kivánnám soha senki Uraságát, Tsak látnám zöldülni Ifjuságom ágát. Könyv-hullatásimmal észem falatomat, Naponként nevelem búmat, ’s bánatomat; Hervasztom szüntelen szép Ifjuságomat, Nem reméllem soha szabadulásomat. Bár szabadságomba keveset élhetnék Melyben tsendességet magamnak vélhetnék Szivem sértegetö szóktól nem félhetnék Tsendes, ’s vig órákot valaha érhetnék.

86

Régi szabadságom ’s kedvem el-van zárva, A’ jó kedvtöl vagyok megfosztatott árva Sirok Koporsómig ’s veszödöm fenn-járva

De reménylem ’s élek szabadulást várva. Éjjel Nyoszolyámat sirással ásztatom, Nappal könyveimet ruhámmal itatom, El-múlt napjaimat tsak titkon siratom, Mások elöt ambár gátlom ’s nem mutatom Gyakran mások elött jó kedvet mútatok, Titkon szemeimböl sok záport húllatok, Bút vetek Szivembe ’s bánatot árasztok,

Jaj már el-gyengültem ’s majd nem-is szolhatok De a’ mint Istenek tetzik bár úgy légye, Tsak hogy kegyelmében engemet bé-végyen Bánatos éltemet ne boritsa szégyen, Végre kebelében Magához bé-tégyen.

Más. Sziv élesztö Orvosság.

Tekints rám fényes Tsillagom, Meg ne vess drága Liliom, Ki Vénus kertében, Sylvánus völgyében Kedvemre ki-nyiltál. Engedjed hogy szeresselek, Ne bánnyad had kedveljelek, Mert ha te nem szeretsz, És engemet megvetsz, Éltemet gyülölöm. Ha szeretsz szivem szeretlek,

Szivemböl ki sem vethetlek,

88

Ajjánlom éltemet, Hiv szivnek szivemet, De nem a’ hamisnak.

Átkozott tudod az az sziv, Szivéböl ki-nem marad hiv, Tsudálom hogy nyugszik, Éjel mint aluszik, Miképen szeretne Ujitsd-meg hozzám frigyedett, Ki tud szeretni szívedett, Másnak ne engedjed, Hogy jutalmát végyed, Légyen igaz frigyed. Ezzel engem el-kötelesz, Igaz szivet bennem nevelsz, Ha titkát szívemnek, Okát vig kedvemnek, Jelented szívemnek. Meg-nyitom szivem rejtékét, Szivem lássad menedékét, Mert hivság abban nints, Bár jól belé tekints Szivemben rejtett kints. De melly frigyét álnok sziv az Meg-nem tartya, nem vólt hiv az, Pásonnak meg-tetszett, Kit kedvelt ’s szeretett Melly sok rosz oka lett. Tanúld-meg hát hogy kinek higy, Kárt néked ne tégyenek igy, Mert mihelyt meg-bomlik, Szerentséd el-romlik, Sok rosz rád ’s kár mullik.

V É G E.

90

ANEXA 1 Ediţia a III-a în chirilică

92

Cântecul celui ce boleşte de dragoste

Oh, dragoste zburătoare, De mulţi tineri stricătoare

Cum faci atîta răcoare Inimilor, de le doare.

Soarele cînd încălzeşte, Norul cît învăluieşte.

Ca tine nu păgubeşte Inimii ce pătimeşte.

Cît m-am ferit eu de tine, Ca să nu mă strici pre mine,

Cînd nici aminte-mi vine, Iată laţul prins mă ţine.

94

Nu mi-i laţul din nuiele, Nu din pari şi din grădele;

Ci numai din gînduri rele, Dor, lacrămi şi multă jele.

Îndrăzni-ii din vîrstă crudă, A iubi cu multă trudă.

Ce trup tinerel asudă, Lacrămile faţa-mi udă.

N-am o clipeală iubită, De suspinuri odihnită.

Inima-mi zace căznită De boală nelecuită.

De boală neaşezată, Din inimă nestîmpărată!

Cu gînduri împresurată. Face faţă supărată.

Ce boală fără de cale, De-mi curg lacrămile vale.

Tot cu amar şi cu jale, Să bate, să mă înşale,

Însă aminte îmi vine; Fugi dragoste de la mine,

Nu mai am nimic cu tine!

96

Jelania fetii bătrâne

Cîţi voinici în lume(a) mare,

S-au viclenit foarte tare Crezămînt nici unul n-are,

N-ai de lege nici pre care, Cu cuvîntul mă tot portă,

Arată dragoste moartă. Cît se duce de la poartă,

Rămîi cercel fără toartă. Patruzeci de ani îmi pare

Purtai părul pe spinare, Am tot stat în aşteptare

Şi grija mea nime n-are. Noaptea, cîinii cu lătratul

Mă făceau de-mi lăsam patul, Îmi înteţea cheptenatul

Ca să mă placă bărbatul. Vin, gîndeam, să mă peţeacă

După legea tinerească. N-au inimă creştinească,

Dumnezeu să le plătească! Dacă şi eu sînt o fată

De un Dumnezeu lăsată

98

Şi tot nu sînt măritată, Voinici Dumnezeu să bată!

De o vârstă cu mine cîte, N-au fost aşa de urîte

Şi totuşi sînt învălite Cu cîte cinci prunci vestite,

N-are nici un voinic fire, Să îmi facă mie mire,

Ia-şi da cămaşe subţire Ca tot omul să se mire.

L-aş griji ca o borească, Nu l-aş mai scoate din casă

Numai să-l văd după masă. De nimenea nu-mi mai pasă!

Oh, de m-aş vedea scăpată De fetia blăstămată,

Că-i ruşine că moriu fată, Bătrînă, nemăritată.

Fost-am la fermecătoare, Fost-am şi la vrăjitoare,

Dacă îl vrăjesc el moare, Şi tot rămîn cu răcoare.

Cît trăiesc fără dulceaţă, În har port ţîţă pe braţă,

100

Prunci a hrăni nu să învaţă, Poate că-s proastă la faţă.

Cînd m-am uitat în oglindă, Deloc o-am zvîrlit în tindă,

Mi-am făcut mare osîndă, Că tot n-am nici o dobîndă.

Unde mi-am văzut zbîrcită Faţa cea îmbătrînită.

Am stat în loc necăjită, La inimă cătrănită,

Luai oglinda stricată. Să văz acum cum m-arată

Oh, oh urîţia-o bată, Mă spune că-s şi pătată.

Din obraz n-am ce alege, Că nu îl mai pot direge.

Negreala nu se mai şterge, Eu nu mai am nici o lege

Nici izbîndă nu pot face, Nici poci trăi cum îmi place.

Inima de boală-mi zace, N-are ce face, ci tace.

102

Plîngerea după fetie

Pînă-s fete tinerele Năcazuri nu sînt cu ele

Nu ştiu prea multe de rele. Şi nu cred că sînt şi jele.

Oh, fete nemăritate, Şi cu vîrsta lăudate,

Foiţe de vînt suflate, De mine sînteţi lăsate.

Plîng cînd nime nu mă vede Voia rea cu mine şede

Plîngerea mie-mi să şede Nevăzut cine m-ar crede.

În loc strein sînt voioasă, Arăt faţă luminoasă,

Din lăuntru luminoasă Şi cu inima zeloasă.

Măcar umblu îmbrăcată, Netezită şi spălată

Mă fac că sînt a lumii fată, Dară trăiesc supărată

Nici nu arăt supărare, Măcar mă chinuie tare,

104

Nici lumea nu mi să pare, Inima odihnă n-are,

Din gură sînt grăitoare Şi mă arăt vorbitoare

Dar singură-s tăcătoare, Cu inima plîngătoare.

Plîngerea nu mi să-nceată, Că sînt de lacrimi udată,

Cu rele împresurată, În ispită rea băgată.

Cînd fui fată cu mărgele Şi-n degete cu inele,

Cînd îmi vin aminte ele, Îmi fac ochii fîntînele.

Alergai cu osteneală, Să-mi capăt mai mare fală,

În loc de chiverniseală, Mi-au dat inimii răceală.

Acum dorul mă ajunge, Acum lacrăma mă unge,

Prin inimă mă pătrunde Şi va să se îndelunge.

M-am măritat tinerică, De vîrstă crudă şi mică,

106

Acum lacrimile-mi pică,

Că tot de bărbat mi-i frică. Cînd sîntem în bucurie,

Undeva la veselie, Ochii-i sclipesc de mînie

Şi cu rău se laudă mie. Cade-mi greu, mă năcăjeşte,

Despre mine rău gîndeşte. Văz binele cum voieşte,

Tot cu rău mă amăgeşte, N-am odihnă, nici răcoare,

N-am sărin (şi) nice soare, Tremur, zac ca de lingoare,

Pîn’ la moartea în prinsoare.

Despărţirea a doi iubiţi

La tufa de mărăcine, Cum grăbeşte oarecine,

Roaba durerilor vine, Să plîngă şi să suspine.

Suspinînd inima-şi strică, Neştiind ce să mai zică.

Plînge dup-a lui soţie, De veselie nu ştie.

108

Oh, vai, nu să poate scrie, Mai mult moartă decît vie.

Aşa şi eu plîng de jele, De plînsul iubitei mele.

Amar şi năcazuri grele, Cum să pot trăi cu ele.

Oh, jelnică despărţire, Mă faci să simţ chinuire.

Faci dorului prăznuire. Prea întristătoare soarte,

Rău să bate să mă poarte, Dorul mă ajunge foarte.

Vai, năcazuri pîn’ la moarte! Oh! leicuţă bobocică,

Ce despărţire ne strică! Greu nour ni să ridică,

Dintr-o vîrstă subţirică. Cei (=cer) la tine ertăciune

Ce ţ-am greşit faţă-mi spune. Cuvînt în doi nu-mi mai spune,

Că te dau lumii minune. Că din multe eşti aleasă,

Dragostea ta rău m-apasă!

110

Să mă depart nu mă lasă, Mă duc iară, viu acasă.

Măcar cine ce grăieşte, Altul alta îndrăgeşte,

Sluguţa ta tot trăieşte, Tot de tine voroveşte.

Fii cu noroc încărcată, Cu dragoste îmbrăcată,

Şi de mine neuitată. Rămîi sluguţă plecată,

Aibă-altul mai cu drepate, Cu cuvinte mai plecate,

Ştiu, Dumnezeu te va bate, Că n-am fost de răotate.

Purta-voi cămaşe de jale, Lacrămi hainele să-mi spele,

Am ajuns, văz, zile rele, Năcazuri şi gînduri grele.

Vai! Inima îmi stricai, Cînd pe mînz încălecai,

Sai, murgule, sai, Că cîţi paşi atîţia vai!

Că leicuţa lăcrămează, Tare plînge şi oftează.

112

Cine poate să nu crează Şi-o lacrămă să nu-i cază!

Eu, şezînd aşa călare, Leica striga cu glas mare:

Oh! Nu păşi aşa tare, Numai la paşi de-alergare!

Mai pică-mi din buze miere Să-mi fie spre mîngîiere,

Oh, miere fără putere, Acuma te-ai făcut fiere.

Mai pleacă buzele tale, De-mi mai dă două migdale,

Să-ţi dau merinde pe cale. Dor, năcaz, amar şi jale,

Aşa-ţi poftesc cale bună, Vai! mersul tău mă-ngreună.

Intoarce-te, vino iară, La leica ta cea de-asară!

Nu mă lăsa în ocară, Că streină sînt în ţară! După iubita scăpată

Lîngă apa Someşului, Cîtră valea Murăşului

114

Jumătatea sufletului Mi-au dus lecuţa sînului.

Oh, cum era de ciudată Oacheşă şi sprînceană,

La inima mea băgată Acum din mîna mea scăpată.

Nici prea mare, nici prea mică, Inaltî şi subţirică,

Nime nu putea să zică Că nu-i destul de voinică,

Avea haine frumuşele, Cu podoabe de mărgele,

Măcar şi mai puţinele, Tot îi sta bine cu ele,

Cînd o văzui că să dusă, Piatră la inimă-mi pusă.

Vai, la ce rău mă adusă! Blăstămat să fie locul,

Un de-am început cu ea jocul Dacă mi-au fugit norocul.

Să n-o fi ştiut mai bine, Dacă m-au lăsat pre mine

Că acum inima-mi ţine Tot rane de mărăcine.

116

Nevasta trăind rău cu bărbatul

De m-aş vedea odihnită, De supărări mîntuită,

Şi de bărbat izbăvită, În rai m-aş vedea suită,

Mai mult n-aş fi fără fire Să mai umblu după mire,

M-aş lăsa şi de iubire, Să nu am de bărbat ştire.

Că bărbatului nu-i place, Vai de ce rea boală zace.

Tot suspină, nu mai tace, Şi tot n-are ce să facă.

Am un bărbat de ocară, Leneş ca el într-o ţară

Nici o iarnă, nici o vară, Nu iasă din sat afară,

Singură-s cu voia bună, Căşile de goale sună,

Cînd îl văd pre el la lună, Jumătate-s mai nebună.

Mă culc cu el tot necăjită, Şi cu scîrba lui silită,

118

Pînă mă văz adormită,

De greaţă zac mărmurită. Plină sînt de supărare,

Sătulă şi de răbdare. Aştept milă, dezlegare,

Dintr-această boală mare.

Cel ce se însoară pentru avuţie

Orb am fost fără vedere Cînd mi-am fost luat muiere.

M-am bucurat la avere. O-am luat fără plăcere.

Trag zile cu supărare, Am prînz, cină, cu răbdare.

La culcat şi la sculare, Am prînz, cină, cu răbdare.

Supărat sunt foarte tare. Îi grabnică la mînie,

Tot cu rău să laud’ mie, Că după ea am domnie.

Adaosul i-au fost banii, De care au şi ţiganii,

Acela mi-au mîncat anii, Auzit-au şi duşmanii.

120

Aş trăi şi mai am zile, Numai cu ea nici un bine,

Nu să loveşte cu mine, Că ea mai mare să ţine.

M-ar înşela, nu mă poate, M-ar învinge ea cu toate.

Ar vrea bine să trăiască, Să nu să mai ostenească,

De lucru să se ferească, Şi pe alţii să-ndrăgească.

Mai mult umblă nespălată, Cu capul necheptănată,

Ca şi-o buhă împenată. Cînd o văz din pat sculată,

Să jură că umblă tare, Să laudă şi cu ce n-are,

Dacă-i zic ceva să facă, Ea nu face şi să tacă.

Ci buhneşte, să îneacă, Cui păcate va să-i placă!

Ţinea-voi post ca să moară, Şi voi scăpa de ocară.

Vino moarte cu cosoară, De o pune în comoară.

121

GLOSAR Bănatu = supărare Borească = femeie, stăpâna casei Chintatu = cântatu Chintetor = cântător Căznit = chinuit, trudit Cepsată = femeie măritată Chizlăzi = chişleji Chiverniseală = îmbogăţire Clipeală = imediat, numaidecît Cosoară = cuţit cu lama scurtă şi încovoiat la vârf, folosit în viticultură şi pomicultură Credinţat = logodit Cuarteliu = a stabili locuinţele trupei şi ofiţerilor dintr-o unitate militară într-o localitate, a cartirui Ghiocu = cochilie de melc folosită ca podoabă sau pentru ghicit Izbi = a iubi Îndilete = îndelete Înmândri = a se făli Înmutare = a muri Întrema = a-şi recăpăta sănătatea sau puterile, a se înzdrăveni Jolj = pânză subţire şi fină Lăzui = a defrişa, a despăduri (aici cu sens de curăţare) Lăzuită = scăpată, curăţată Lecuţa = puţin, fărâmă, strop Legat = plăcut, frumos Lingoare = febră tifoidă

122

Modru = chip, fel, putinţă Opăi = a frige Paosu = pomană (constând din vin, pâine, mâncăruri) care se dă pentru cei morţi Prăznuire = a serba, a sărbători, a ţine o sărbătoare Proptele = lemn, stâlp, par, scândură etc. cu care se sprijină un gard, un zid, un pom Scârnavă = murdară Secu = sec Sleiesc = a se solidifica Sluguţă = slugă Strica = a petrece fară folos Şoha = niciodată Tândale = fleac, nimic, palavră Trăgană = leagăn popular Vernic = vrednic Zadie = ţesătură de lână în costumul popular ţărănesc feminin din unele regiuni, decorată cu dungi late şi negre, alternând cu altele roşii sau portocalii şi purtată ca fustă, o parte în faţă şi cealaltă în spate Zaghie = şorţ

Cantece campeneste cu glasuri rumanesti

Documents

Transcript of Cantece campeneste cu glasuri rumanesti