REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ (cateheză)

I. Pregătirea aperceptivă.Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul s-a aflat mereu într-o relaţie

specială de comuniune şi comunicare cu El. Deşi păcatul a alterat firea umană şi legătura acesteia cu divinitatea, totuşi ea nu s-a stins şi nu l-a îndepărtat pe om de iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu. După cum în mod firesc pentru a intra în comuniune cu cineva este necesară cunoaşterea lui, este esenţial să Îl cunoaştem pe Dumnezeu.II. Anunţarea temei.

La această cunoaştere a lui Dumnezeu se ajunge prin descoperirea Lui, care poartă numele de Revelaţie dumnezeiască, despre care vom vorbi în cele ce urmează.III. Tratarea.

Descoperirea sau Revelaţia Dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia, cunoscându-L pe El, voia şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

Descoperirea dumnezeiască este universală, ea a fost dată pentru toţi oamenii, deoarece toţi au nevoie de mântuire. Totuşi, nu toţi erau vrednici de a primi Revelaţia direct de la Dumnezeu, ea fiind încredinţată unor oameni aleşi, precum patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care trebuiau, la rândul lor, să o vestească celor care doreau să o primească şi să şi-o însuşească.

Dacă această comunicare a lui Dumnezeu despre Sine Însuşi o numim ,,revelaţie” atunci procesul prin care omul era pregătit pentru a primi şi transmite această comunicare este numită ,,inspiraţie divină”. Cu privire la modul prin care se realiza acest proces, părerile sunt împărţite. Unii sunt de părere că Duhul Sfânt îi ferea de greşeală pe autori, alţii că le dicta, iar ei scriau cuvintele sfinte. Totuşi, părerea ortodoxă este că Duhul Sfânt nu numai că îi ferea de greşeală pe scriitori, dar îi şi înălţa duhovniceste pe o treaptă superioară celorlalţi oameni, pentru a putea simţi şi trăi ceea ce scriau. Vedem astfel că personalitatea scriitorului nu este anulată, ceea ce constituie motivul diversităţii cărţilor, după stilul fiecăruia, deşi acelaşi Duh Sfânt le-a insuflat tuturor.

Cu privire la periodizarea Revelaţiei, putem spune că a fost făcută în trei mari perioade. Prima perioadă a fost cea dinaintea căderii omului în păcat, când Dumnezeu vorbea cu omul ,,faţă către faţă”. A doua perioadă este cuprinsă între căderea în păcat şi venirea Mântuitorului, răstimp în care Dumnezeu Se comunică prin Lege şi prooroci. Ultima parte este şi cea mai importantă, deoarece Iisus Hristos S-a descoperit pe Sine direct, El fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Privită în izvorul ei, care este Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască este unitară. Dacă ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge la om, Revelaţia este de două feluri: naturală şi supranaturală.

Revelaţia naturală, sau Descoperirea dată pe calea firii, este comoara de învăţături pe care natura şi firea umană ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri ale lui Dumnezeu. Astfel, în Sfânta Scriptură ni se arata că Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu pe cale naturală din creaţia Sa (Ps 18,1; Rm 1,20). De asemenea, Îl descoperim pe Dumnezeu din creaţie cu ajutorul minţii luminate de credinţă. Cel

credincios peste tot în jurul său vede atotputernicia, bunătatea şi nemăsurata iubire a lui Dumnezeu. Cineva spunea: ,, Chipul lui Dumnezeu îl văd într-o floare”. Acest lucru nu se datorează faptului că floarea L-ar conţine pe Dumnezeu, dar perfecţiunea cu care este alcătuită, frumuseţea şi viaţa ei ne duc cu gândul la atotştiinţa unui Creator care a adus-o la existenţă.

O a doua cale de cunoaştere a lui Dumnezeu este Revelaţia supranaturală, care s-a dat mai întâi prin anumiţi oameni aleşi, în Vechiul Testament, şi apoi deplin prin Fiul Său cel Unul născut, în Noul Testament. Ea a fost dată prin anumite semne minunate, cum ar fi arătarea Sfintei Treimi lui Avraam (Fc 18, 1-2), sau arătarea Mântuitorului ucenicilor Săi dupa Înviere (In 20, 19-31). De asemenea, o altă parte importantă a Revelaţiei supranaturale este Sfânta Tradiţie.

Revelaţia dumnezeiască este definitivă, întrucât Dumnezeu a făcut această descoperire o dată pentru totdeauna. Ea nu se repetă, întrucât repetarea învăţăturii este semnul nedesăvârşirii omeneşti. Dacă o parte a Revelaţiei s-ar repeta, ar însemna că prima a fost incompletă, ceea ce este opus firii perfecte a lui Dumnezeu. IV. Recapitularea

Revelaţia sau descoperirea dumnezeiască este modul prin care Dumnezeu se face cunoscut oamenilor. Ea este universală, adică toţi oamenii se pot bucura de ea, dar nu toţi erau vrednici de a o primi şi de a o transmite, ci numai unii oameni aleşi.

Oamenii selectaţi pentru a transmite Revelaţia erau sub insuflarea Duhului Sfânt, fapt pentru care operele lor, deşi sunt diferite în formă, ele poartă semnele aceleiaşi inspiraţii divine.

Revelaţia cuprinde trei perioade: înainte de căderea în păcat, între această cădere şi venirea Mântuitorului şi prin Iisus Hristos, în mod deplin. După căile de transmitere, Revelaţia este de două feluri: naturală, sau pe calea firii, şi supranaturală, pe calea credinţei.

Descoperirea dumnezeiască a fost dată o singură dată, pentru a fi vădită perfecţiunea izvorului ei, care este Dumnezeu.V. Asocierea

Deşi revelaţia desăvârşită o avem prin Fiul lui Dumnezeu, auzim vorbindu-se despre proorocii neîmplinite şi descoperiri neadevărate. Din acest motiv, trebuie să deosebim adevărata Revelaţie de cea falsă. În acest sens, scriitorul latin Lactanţiu oferă o serie de criterii prin care încă din vechime erau recunoscute proorociile adevărate: adevăraţii profeţi predică un singur Dumnezeu, nu suferă de probleme psihice, nu sunt înşelători si nu umblă după averi, iar profeţiile lor s-au împlinit sau se vor împlini întocmai. Prin acestea putem lua poziţie faţă de falsa revelaţie.VI. Generalizarea

Revelaţia divină este suma de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o omului, cu scopul de a-I cunoaşte voia şi de a-L cinsti după vrednicie, dobândind mântuirea.VII. Încheierea

Prin descoperirea Sa, Dumnezeu nu numai că ni Se arată ca Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, dar ne dezvăluie şi voia Sa, acest lucru obligându-ne atât la cunoaşterea Lui, cât şi la împlinirea acestei voinţe, pentru atingerea fericirii supreme (In 13, 17).

O altă obligaţie a noastră este să păstrăm intact tezaurul divin transmis prin Sfânta Tradiţie şi păstrat cu sfinţenie de Biserică, care este ,,stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim 3, 15).