REPUBLICA SOACRELOR

Redacţia ziarului „Trăznitul Carpaţilor” – 4 ziarişti în faţa a 4 calculatoare şi câteva birouri cu

alţii.

Plotog: Măi fraţilor „Banul e ban şi banul poate, cu banul le faci pe toate” zicea Lae Chiorul. Ia zi

măi Tatanule ce zicea Ioţa – v-am văzut veseli nevoie mare pe holul spitalului ieri dimineaţă.

Petecel: Că i-a plăcut excursia primarului „care este” în capitală, în America.

Plotog: Stai, stai – cum dracu` vine asta? I-a plăcut lui, dr.-lui Ioţa, excursia primarului „care este”

Vanghelie în America?

Petecel: Aşa, după cum auzi, numai că doctorului Ioţa nu i s-a părut totul „foarte excelent”.

Plotog: Bine, bine, bănuiesc că fiecare a mers cu altceva, pentru altceva, cu alt scop.

Petecel: De exemplu, Vanghelie a fost să-l viziteze pe românul care a scăpat cu viaţă pentru că a

întârziat la serviciu în 11 septembrie 2011.

Plotog: Nu e alta mai de folos zăbavă pentru viaţa omului decât dormitul şi întârziatul la serviciu.

Poate să confirme domn` Pastramă.

Pastramă: Nu totdeauna sculatul de dimineaţă dăunează grav sănătăţii. Deşi sculata de dimineaţă

e un semn de vitalitate, sănătate mentală şi verticalitate morală? Costel Velu este românul

care a scăpat cu viaţă la 11 septembrie 2011 fiindcă a întârziat la program. Astfel Velu

trebuia să ajungă la Bellu, numai pentru că a întârziat la program. Vedeţi în ce constă uneori

distanţa dintre cei vii şi cei morţi?

Stafie: Alt român, din Madrid de data asta, a repetat figura care ne-a făcut celebri pentru

seriozitatea noastră de români la muncă: „Opresc alarma ceasului în ideea că o să lenevesc

vreo câteva minute. Leneveala mea avea să dureze mai bine de 40 min. ceea cea făcut să nu

mai ajung la timp…”, spune Gelu Vlaşin. Mai bine să-ţi faci somnul de frumuseţe decât

somnul de veci, „spun io, Nelu Stafie”.

Pastramă: Rişti să rămâi fără slujbă, dar măcar rămâi cu viaţă. LENEVIA o onora pe Leana care

fusese a altora… în politică ca în politică dar în viaţă…

Petecel: Ăştia de acum au omorât economia ca să salveze bugetul.

Stafie: Prostie cu carul.

Plotog: „România e pe plus cu minus” – zicea ieri unul de la putere care fusese de-al opoziţiei

fiind de-al ăstorlalţi dar din ceata ălorlalţi… după ciolan – Cum se mai victimiza, că el aşa

şi pe dincolo… când cu ăia, când cu ăia, învăţase lecţia liberal - democraţilor care au fost

şi ei democraţi liberali.

Petecel: E ceva între râs şi plâns pentru că numai invidia şi joarda printre gard e la mare căutare

la noi… nimeni nu recunoaşte dar toţi fac la fel.

Stafie: Cei mai mulţi dintre ei sunt animale politice şi numai câţiva oameni politici, din moment

ce se sfâşie între ei ca să câştige… ceva acolo, bani, injurii, scaune, faimă. Nimeni nu mai

negociază cu nimeni în favoarea cetăţeanului şi nimic pentru că unii se cred dracu de la

via boierului Sulacu de pe la noi.

Petecel: Mă, ăştia se cred sfinţi, sfinţi că ce altceva din moment ce sunt de neatins şi negăsit când

ai mai mare nevoie de ei.

Plotog: Da nu-mi vine să cred ce ni se întâmplă.

Stafie: Aşa ceva?!

Plotog: Bine, bine, crede şi nu cerceta distanţa … între sfinţi şi politicieni.

Stafie: Sfinţii… sunt politicienii trecutului: Ştefan ce Mare şi Sfânt, Alexandru cel Bun şi Sfânt,

Vlad Ţepeş cel drept, adică Dracula cel Sfânt… Ceaşcă cel Sfânt.

Pastramă: Nu fi rău cu istoria neamului tău.

Plotog: Mi s-a părut sau… că şi tu şi dr. Ioţa mergeaţi spre morgă.

Petecel: Nu fi rău… degeaba.

Stafie: Atunci de ce eraţi aşa solemni?

Petecel: Pentru că aşa e dr. Ioţa în spital, acolo el se consideră într-o catedrală a sănătăţii unde şi el şi

alţii ca el muncesc, nu se roagă.

Plotog: Să nu-mi spui mie că în spital nimeni nu râde, nu zâmbeşte, nu fură... pardon, nu cere, nu

ia.

Stafie: Păi pe criza asta toată lumea ia, numai că dr. Ioţa e singurul care mai şi dă.

Petecel: Da, mă, am auzit… studenţilor care iau zece la el – le dă şi câte un milion.

Plotog: Am auzit şi eu chestia asta numai să nu fie legendă.

Stafie: Nici vorbă, am văzut şi pacienţi fericiţi la cabinet la Ioţa, cei care vin să doneze sânge –

sunt de o veselie insurmontabilă. Unii zic că vor să facă loc vinului … pentru femei… alţii

se gândesc mai mult la ei… uită că şi nevestele lor sunt femei şi pentru ei şi pentru alţii…

şi spun asta în gura mare.

Petecel: Nici n-ai cum să-i opreşti… că sunt tare haioşi.

Plotog: Politicienii au venit să doneze sânge?

Pastramă: Venit cu pleaşca după ei.

Stafie: Cu plasa sau presa – ce pleaşcă?

Plotog: Pleaşcă – un fel de plasă făcută de presă pe bani… ca să pară cine nu sunt.

Petecel: De ce? Din cinism, minciună, duplicitate – de ce crezi?

Stafie: Politica oriunde e – e cu dus şi întors dar la noi troaca e la ea acasă.

Plotog: Şi porcii.

Petecel: … Porcii… tot porci şi proşti şi pretenţioşi şi mulţi.

Pastramă: Măcar Vanghelie e sincer, nu şi curat dar nu e mârlan. El şi cu Mazăre sunt speciali nu

şi reprezentativi – fiecare în felul lui e cineva – are ceva mai mult decât ceilalţi… unii sunt

inteligenţi dar nu sunt deştepţi.

Stafie: Ca şefu` ăl mare – prea şefu`, şefu`…

Plotog: De la Mazăre, ca fost jurnalist, apare imediat replica: „Ba pe a mă-tii”. Nu ei au adus

cinstea şi ordinea în politică dar şi ei şi netoţii ceilalţi – incompetenţa, gargara, frauda şi

aroganţa.

Petecel: După revoluţie toţi aveam un entuziasm sfâşiitor care ne-a sfâşiat numai pe noi.

Stafie: Eram nişte frumoşi nebuni ai marilor oraşe, iubeam libertatea, ştiam dar nu înţelegeam ce

facem. Proștii fac ce știu, deștepții știu ce fac.

Pastramă: Puţini, foarte puţini au văzut asta la început, din păcate, cei mai mulţi mult prea târziu.

Plotog: Nu ştiu încă de ce şi acum tolerăm compromisuri multe şi intolerabile.

Petecel: E drept că adevărul doare.

Stafie: Dar şi minciuna ustură.

Pastramă: Mânjeşte, mânjeşte.

Plotog: Uitaţi-vă la ei când zâmbesc, zâmbesc mânjeşte – ei atunci mânjesc, adică mint frumos.

Pastramă: De ce nu râzi şi tu Tatanule când spune şefu` glume proaste… dar proaspete.

Petecel: Eu nu lucrez aici, când o să lucrez am să râd şi eu dar mai mult de voi, de râsul vostru.

*

* *

Plotog: Ai văzut mă când au venit sârbii la noi în schimb de experienţă, noi spuneam bancuri şi

tot noi râdeam, ei nu – când înţelegeau ei noi râdeam a doua oară pentru că nu puteam fi

spectatori la râsul lor – şi uite aşa noi ieşeam mai câştigaţi cu o partidă şi un rând din râsul

nostru din cauza râsului lor.

Petecel: Tatanule – de ce ţi se zice ţie Tatanu?

Stafie: Pentru că în facultate l-am întrecut în înjurături pe un coleg care mă făcea şi oltean şi prost.

Pastramă: Şi?

Stafie: Şi era prea mult…

Covrig: I-am zis şi eu ceva mai mult de mamă până am ajuns la Ştefan cel Mare, mare şi sfânt….

Fiind om politic m-am oprit. În domnitori şi în biserică nu se dă cu pietre dar poţi înjura

cât vrei… în spatele lor.

Petecel: Atunci!

Plotog: Şi atunci şi acum e la fel…

Plotog: Când ajungi la… şi Sfânt – te opreşti.

Petecel: Măcar ăsta ştia cine l-a înjurat dar eu am primit nişte înjurături destul de curajoase de la

nişte anonimi destul de curajoşi pe internet.

(de la radio se aude o melodie)

„Cine mamă mă mai cere

Că şi poliţistele

Se iubesc ca mâţele”

Petecel: Ia spune, Tatanule, cum faci tu când faci mişcare împotriva statului?

Stafie: Am făcut şi mai fac când oi lucra degeaba iar la stat – deocamdată mi-am redus mişcările

cu 25 % la un salariu corespunzător redus cu 50% şi asta de când eram bugetar. Aşa cum

îmi spunea un vecin, şi el muncitor la stat, Marin Coteţ a spart coteţul ca să salveze găinile

– coteţul gol l-a dat de gol şi de atunci i-a dat porecla de Coteţ, deştept Coteţu ăsta că zicea

că e procuror, mai întâi cu procură de la partidul deştepţilor… apoi procuror … pentru că

a intrat în slujba lui Escu şi gata… nu l-am mai văzut… e mare pe la Bucureşti.

Plotog: Lasă asta că tot nu înţeleg nimic.

Petecel: Ce ziceţi că mai faceţi măi fraţilor?

Stafie: Bine, dacă n-am face foamea.

Petecel: N-ar fi o idee rea să vă faceţi bine unul altuia, poate îmi faceţi şi mie un bine şi mă lăsaţi

să plec.

Stafie: Doar ai venit… din concediu.

Petecel: Bine dar n-am zis că plec în concediu – am zis că plec, n-am spus unde şi nici cu ce…

nici atunci când am plecat în concediu şi nici acum.

Stafie: Apropo, cu ce-ai plecat în concediu – tot cu tulumba aia cu ochelari ai lui taică-tu?

Petecel: Nu, colega – cu trenul dacă n-ai ştiut – de data asta cu trenul, eu unul sunt fericit când

plec cu trenul pentru că dacă sunt în vagonul unu ajung mai repede ca ăia din vagoanele

doi, trei şi patru.

Stafie: Gata te-am înţeles, vrei să pleci că de aia ai şi venit, să pleci – să şti că fără ochelari n-arăţi

aşa de rău.

Petecel: Şi tu aşa de bine.

Plotog: Merci… şi aşa nu te putem refuza doar eşti omul lui… Escu – nu ştiu dacă mi-ar fi căzut

mai bine să zic invers. Că Escu ar fi omul tău – şi chiar nu ştiu, dar de la tine m-aş fi

aşteptat să fi venit mai mult inteligenţă decât deșteptăciune.

Covrig: Ştiu citatul, dacă bătrânii ar mai putea fi odată şi tineri şi tinerii ar mai şi citi, numai lapte şi miere ar fi şi pe culme şi pe vale. Nu-l poţi întreba pe un domn – domn eşti dar de ce

eşti şi bătrân? Petecel: Cum te-a întrebat pe tine doamna aia venită din Grecia în staţiune la Călimăneşti – văzând

că arzi gazul de pomană pe lângă ea. Stafie: Când te vom aprecia mai mult pentru cine eşti decât pentru că aparţii unui partid, se cade să

pleci de la serviciu fără să mai ceri voie dar pentru că presa e mai puţin imorală decât politica, nu te spunem încă lu şefu că eşti membru în partidu-su de la putere; un sfat, nu ne arăta aşa devreme dosu şi nici aşa de des.

Plotog: Eu n-aş vrea să discut despre o certitudine în politică: pentru că unii îşi pierd şi memoria şi judecata pe care n-au avut-o niciodată dar mint de îngheaţă apele când sunt pe val… și pentru că noi, ziariștii, îi mai băgăm cu capul în apă ar trebui să fim iubiți și când nu suntem iubiți

Stafie: Ce e val ca valu trece. Ştiu asta după ce am văzut ce mi s-a întâmplat mie. Unul m-a confundat cu unul din partidul advers şi am luat-o. M-a înjurat de m-a spurcat, m-a scuipat şi pentru că eu nu i-am răspuns – surprins a venit la mine şi m-a întrebat – la ce partid sunt – „eu!?... la niciun partid” – păi ce cauţi domnule aici – noi începem campaniile electorale… cu înjurături… şi dumneata vii şi ne încurci cu politica dumitale de doi lei… pentru că n-ai răspuns… „ba pe mă-ta” am rămas surprins - că aşa şi pe dincolo, că aşa facem noi, politicienii, glumim vorbind serios despre dificultăţile ălor de la putere, minciuni veritabile de altfel… ce spun ei ăilalţi… curve politice expirate, cocoşate, deşelate…vai de ei.

Pastramă: Acum liberi cum suntem ne ducem la vot pentru că oricum nu se schimbă nimic şi înainte mergeam la vot tot pentru că nu se schimba nimic.

Petecel: Cunosc personajul politic cu astfel de veleităţi – cum e şi viceprimarul din Fundata, care spunea un banc cu bătaie lungă în grajd: o discuţie politică „măgarule tot măgar şi tot cu urechile mari şi cu crucea pe spinare umbli… şi creanga şi degeaba”, „dar tu, mă boule, tot bou, tot bou”.

Stafie: Măi nea cu exemple de astea poţi demonstra orice, argumentul contează, obiectivitatea

lui… politică, adică subiectivă. Pot fi mai multe cauze cu un singur efect sau mai multe

efecte cu o singură cauză. Exemplu ministrul Plăcintă e galben la faţă pentru că este bolnav

de ficat dar şi de pancreas şi de inimă sau este bolnav numai de inimă. Am dat un exemplu

galben portocaliu.

Petecel: De ce nu roşu – sănătos… după unii.

Stafie: Adică sănătoşi sunt numai ăia care rabdă, de stânga, şi bolnavi ăia de culoarea ceri, ăialalţi

de dreapta care au furat cam tot atâta cât au răbdat ăia de stânga. Ia ascultaţi ce mi-a scris

mie strict confidenţial un cititor… o cititoare „Te-am iertat pentru ce mi-ai făcut şi mai

ales pentru ce nu mi-ai făcut”. Ioana! Că n-o fi nevastă-mea. Pe ea o cheamă Ioana… eu

ştiu că i-am făcut ce trebuia.

Plotog: Poate că nu i-ai făcut de ajuns.

Stafie: Ziceai că te alintă cu excelenţă în sus, excelenţă în jos.

Plotog: Da, mă, e adevărat dar n-am mai spus restul. Excelenţă, du gunoiul. Excelenţă, adu ceapă

din beci. Excelenţă, iar n-ai cumpărat morcovi. Excelenţă, ia banii şi biletul din bucătărie

– vezi să nu te împiedici de prag când ieşi, când intri nu-i nici o problemă cazi `năuntru –

nu te faci de râs.

Plotog: „Tot femeia e mai tare, că atunci când vrea ceva. Te suceşte încet dar bine. Te suceşte cum

vrea ea, ca bărbatul să-şi dea seama, cine e nevasta sa”.

Stafie: Vrei să fii fericit priveşte în jos nu în sus – în sus dacă priveşti vezi oameni mai fericiţi ca

tine şi devii invidios – un principiu al oamenilor deştepţi dar specific românilor… nu prea

deştepţi…

Plotog: După aceea mă văetam că urcasem 4 etaje – 80 de trepte. Am auzit-o pe nevastă-mea – fii

fericit că le poţi urca… gândeşte-te la ce vei face când nu le vei putea urca. Dumnezeu a

greşit când a stabilit ca existenţa noastră să înceapă cu naşterea… te dezvolţi, devii frumos,

demn, bogat, cineva şi începe demolarea – cu fiecare zi mai bolnav, mai prăpădit, mai

surd, mai chior… că a bătrână cu cocoaşă şi cu coasa nu vine aşa tam nesam… îţi dă nişte

semne… azi îți ia o mână, mâine un picior… poimâine îți dă un junghi și bonus o tuse…

Petecel: Măi nea, taci din gură… m-apucă frica când te văd pe post de înţelept.

Stafie: Înţelept pe dracu – prooroc.

Plotog: Ca Pleşu.

Petecel: Stai puţin că şi eu sunt încurcat acum – înţelept sau proroc – ce e Pleşu?

Plotog: Mai bine l-aţi întreba pe el.

Petecel: Păi cum ajungem la el?

Plotog: Pe jos, – cu trenul e foarte complicat şi cu maşina e şi mai complicat. N-am tren la ora

când mi-aş dori eu iar ca să parchezi în Bucureşti – în orice loc e punct strategic… nu ai

voie aşa că o laşi la intrare şi-i dai bice pe jos.

Stafie: Măi nea… dar ca jurnalist conştiinţa valorii tale profesionale te obligă să dai informaţia

corectă şi tot conştiinţa valorii tale profesionale te obligă să o ceri… din trei surse.

Plotog: Cum dracu să dai ceva înainte de a avea, adică de a cere… cel puţin în presă…

Stafie: Asta e soarta ziaristului – mereu încurcată – cei din opoziţie te cred omul puterii, cei de la

putere infiltratul opoziţiei – şi tu mereu pe culoare, de nici o culoare politică. Constaţi şi te

minunezi de tot felul de prostii şi alianţe DA = PD + PNL nedesfiinţată oficial funcţionează

dar nu merge decât la „care pe care”. PSD + PC = des desfiinţată şi mai des înfiinţată şi vopsită

şi revopsită pe aceiaşi bancă în parc uzată şi reparată fără discernământ. PSD + PNL + PC

reanimată înainte de alegeri şi rebotezată USL exact după alegeri e posibil să nu funcţioneze

la parametrii doriţi. Fireşte de fiecare dată, fiecare alianţă vine cu obiective subiective care se

contrazic mereu şi se anulează reciproc, prin ricoşeu sau aiurea devenind subiective obiective.

Petecel: Da, mă, ai dreptate, ca la noi la nimeni – îţi mai aduci aminte PSD + PNL – alianţa care

a funcţionat perfect pe vremea lui Duriceanu – când i-a dat cu tifla preşefului şi care n-a

fost înfiinţată niciodată. În politică dar mai ales la noi e un joc de glezne de-a râsul –

plânsul – o tragicomedie.

Stafie: Despre ce vorbim – despre politica FMI – ului sau Femeilor din prezidiul guvernamental?

Toate femeile sunt curioase de aia îşi înşeală bărbaţii, nu şi cele din guvern pentru că au

putere, au cu ce dar n-au vigoare şi nici timp… şi au de ce.

Pastramă: Bărbaţii sunt aşadar victimele curiozităţii femeilor.

Stafie: De asta politica la noi este ca o femeie dar nu e curvă, o poţi numi însă curviştină ceea ce

e altceva – acelaşi gust, acelaşi miros, altă culoare… mereu pe altă culoare.

Plotog: Şi uite aşa a devenit de bun gust dezgustul de a vorbi despre politica de la noi.

Petecel: Ipocrizie şi duplicitate – peste tot… şi la noi în partidul deştepţilor…. un fel de soacre de

ocazie … nu și politice.

Stafie: Politica e spaţiul sacru, absolut sacru al minciunii.

Covrig: I-am zis uneia, politician cu ştaif surprins de prezenţa ei acolo la o sindrofie. Nu era dezbrăcată,

era sumar îmbrăcată, strălucitoare ca o cometă: „să nu te mai îmbraci cometă că sunt gata să

te calc pe coadă”. Şi ştiţi ce m-a întrebat? „Când?”... dar „dacă n-o faci cum trebuie o să-ţi

blestemi zilele”.

„Mai bine n-o băgam în seamă”

Pastramă: Şi?

Covrig: Şi am şters-o. Fusese campioană la carate, jujiţ tot felul de feluri de lupte… se

perfecţionase ce mai… venise şi şeful ei, a întrebat-o ca la şedinţă: „ce stai aşa crăcănată?”

„Sunt la masă nu în sala de şedinţă şi nici în pat să-mi împletesc picioarele. Tu nu bagi

nimic”.

Stafie: Ţi-ar fi fost greu să stai la coadă să te bage în seamă?

Covrig: Şi DA şi NU… la cum arăta… dar n-aş fi vrut să fiu un politician la rând, mai bine un om

de rând.

Pastramă: Prostia nu aduce decât pierderi şi necazuri. Prost să fii noroc să ai, numai că norocul

nu e veşnic, se strică ca timpul. Când devine prostie te pune să te vezi în oglindă şi te juri

că nu eşti tu. Să ai noroc în ghinion – e cumplit spune neamţu.

Stafie: Taci mă că te aude şeful.

Pastramă: De ce, mă? Ce şefu` n-a avut noroc – a avut ce n-avem noi… un fel de scoală de te

culcă – ceea ce e hotărâtor pentru cariera unui ziarist - cu cât înjuri mai tare cu atât mai

mult eşti mai apreciat.

Stafie: Depinde şi pe cine şi de ce.

Pastramă: Că s-a dat drumul la lătrat, a spus-o şi preşedintele dar numai atât. Cu muşcatu mai la

urmă şi numai pe unii… muşcătura cu telefonu, nu? Ce zici? E mare? E tare?

Stafie: E puţin mai mult decât bobârnacul, dar te apucă frica.

Pastramă: La lătrat ca la lătrat dar şi la scuipat după ce şi-au aruncat poliţiştii şepcile în curtea lui,

bine că n-a fost acasă că îl făceau pom de iarnă, în toiul verii – „iarna nu-i ca vara”.

Stafie: Liberalii vor să câştige alegerile impozitând pe toată lumea, social – democraţii vor invers

şi cum noi, cetăţenii patriei, considerăm că ni se cuvine „totul” îi votăm şi pe ăia şi pe ăia

– şi nu ies nici unii nici ceilalţi – încurcându-i nu numai pe ei dar şi pe noi – că tot vrând

şi iar vrând tot mai mult din tot mai puţin, devenim tot mai săraci.

Covrig: Măi, dragă colega, tu spui cam aşa: „când vrei să fii fericit - nu-ţi mai iei mă încă o nevastă

– îţi faci rost de o amantă – adică îţi cauţi alte mijloace nu neapărat mai sofisticate.. dar

mai discrete… şi cum toată lumea vrea libertate tu eşti liber să faci închisoare, 2, 3 ore, de

două ori pe săptămână undeva într-un castel cu amanta… timp în care nevasta e şi ea liberă

să facă la fel în alt castel poate şi în acelaşi”.

Stafie: După cum se vede treaba… tu ne înveţi câte ceva din ceea ce tu ştii deja… undeva, îmi

aduc aminte, am citit chestia asta … în cartea ta „Politica ca femeie de stat”.

Covrig: N-am scris-o singur… suntem o ceată de liberi – schimbişti, un fel de derbedei apolitici

după unii politrocieni politici pare destul de interesantă. Aşa, după cum constataţi, am

învăţat şi eu să scriu – voi să învăţaţi să citiţi dar nu cum am învăţat eu să scriu… că la un

anume moment proşti suntem toţi dar nu egali. Prostia e şi ea pe mărimi, pe culori şi nu

vine pe vine… vine cu roba de doctor: „dotore“, n-ai auzit!.

Plotog: Din moment ce aleşii ne dau palme şi noi trebuie să le mulţumim – fără să ne mai şi gândim

că mint, fură şi înjură cu mâna pe Biblie şi pe inimă.

Stafie: Că unii n-au inimă nici de cal…au de car… ei şi ele de căruţă. Ştii cum striga un vânzător

de ziare acum 50 de ani… dr. Bernard a schimbat inima de la car la căruţă.

Petecel: Mă, nu pot să cred – n-am văzut nici-o Biblie la niciunul niciodată pe birou, am văzut la

preşedinte – pe aia jură toţi, pe aceiaşi când se fac miniştrii… şi când ne mint în direct…

să schimbe domne Biblia aia odată să pună alta mai puţin ortodoxă.

Pastramă: E drept că războiul dintre proşti şi deştepţi, dintre săraci şi bogaţi n-a cunoscut

capitulare… a fost de când lumea şi va fi cât lumea… un dinte în plus.

Stafie: E ca mişcarea contra statului degeaba – degeaba statul îţi ia din salariu, mişcarea nu poate

să ţi-o ia, aşa că… şi asta rămâne… ca un perpetuum mobile în staţionare dar şi în Piaţa

Universităţii…

Pastramă: Domnule, vă rog să ne spuneţi ce vreţi să ne spuneţi. Nu înţeleg chestii din astea cum

că natura moartă e în mişcare şi eficienta evoluţiei ei din economie ţine de static nu de

dinamic, adică de stat pe loc degeaba…

Covrig: Ai dreptate, ca să te lupţi cu duşmanul şi să-l învingi sigur trebui să-l vezi, să-l cunoşti

dacă nu viu în mişcare, măcar mort de somn, mumie, adică static, dacă te lupţi cu dracul

schimbi tactica, treci puntea cu el de mână şi după aia îl bagi în mă-sa că e natură moartă

în mişcare – sau natură vie în staţia Republica Soacrelor de ocazie cum sunt politicienii,

soacre de ocazie – şi ei ştiu că măcar cu politica te căsătoreşti şi des şi ocazional – că dacă

scapi alegerile eşti divorţat din oficiu şi rămâi cu ce-ai furat.

Petecel: Voi aţi văzut drac mort, adică politician, hoţ prost şi raţă înecată – eu n-am văzut – deci am

dreptate – dar cine mi-o dă?

Pastramă: Ăia care fură şi nu le pare rău că au furat le pare rău că au fost prinşi.

Stafie: Vezi de ce 2/3 dintre români cred în religie şi numai 1/3 în ştiinţă.

Covrig: De ce?

Plotog: Păi nu se poate credinţă fără Dumnezeu şi practică fără prostie. Dumnezeu are numai

calităţi, dracu` numai defecte. Nimeni nu s-a gândit să-l iubească vreodată pe dracu pentru

defectele lui… dar dacă n-ar fi dracu cu defectele lui invizibile, noi ăştia l-am mai aprecia

pe Dumnezeu pentru calităţile lui vizibile? Şi atunci de ce să ne îngrijorăm când cineva se

îndrăgosteşte şi-l iubeşte pe un om politic cu multe defecte vizibile şi calităţi invizibile –

mai poate fi valabilă zicala să nu ciupeşti – dacă poţi să muşti, muşcă. „Patimile orbesc,

pasiunile nu”… zicea Ţuţea.

Petecel: Iată cum poţi să gândeşti prost încercând să faci un lucru bun.

Pastramă: Experienţa vine când nu mai ai nevoie de ea zicea cineva. Când Iliescu a devenit tenorul

politicii româneşti – l-au dat jos, puteau s-o mai mermelească puţin – până apărea altul ca

el, sub el, peste el. În politică dacă n-o faci când trebuie şi n-am făcut-o şi acum tragem

targa pe uscat.

Covrig: Mulţi oameni simt ploaia dar numai femeile se udă, a dovedit-o ea, Ela, cea mereu udă şi

în politica românească şi pe stradă sub umbra șefului.

Plotog: De asta ai plecat din politică în presă, n-ai avut loc de femei sau ăia de la FMI te-au

determinat să o ştergi gol puşcă şi cu papucii în deşte.

Covrig: Nu neapărat dar şi de asta – şi mai ales pentru că şeful meu de partid TVC mă credea

tâmpit iar eu nu-l credeam – atât de tâmpit să mă creadă pe mine, tâmpit. Ăstuia între

foame şi somn totdeauna setea îi dă putere – e la putere, e mare, restul e mizilic. Se zice

că noaptea e un sfetnic bun – atunci de ce se zice că eşti prost ca noaptea – asta l-am

întrebat pe tata Omida care le ştie pe toate şi când vorbeşte şi când tace – cum dracu de nu

s-a plictisit să aibă mereu dreptate de 20 de ani de când e şef de partid – contemporan.

Pentru tulburările lui de comportament de altfel fine, vizibile dar nesesizabile, credincios,

credincios dar înjură şi suduie pe toată lumea de 20 de ani şi e bine merci şi un praz verde…

la el în curte de zici că e floare.

Pastramă: Aşa la prima vedere pare un politician extraordinar.

Covrig: Pe cât pare de extraordinar pe atât de e de ordinar.

Stafie: Am auzit că mănâncă foarte mult.

Covrig: Cred că de asta a făcut şi diabet, uneori mânca şi ce zicea. A mâncat prea mult e la fel de

periculos ca şi a mânca prea puţin… nu însă rahat… e vorba de diabetul de rahat.

Stafie: I-auzi mă, Şuncă, ce zicea colegul nostru Papanam că el ar mânca ceva şunculiţă.

Pastramă: Şi dacă aud, ce să fac, mă? Papanam e coleg şi cu voi cum e şi cu mine şi eu îi dau

importanţa ce i se cuvine cum i-o daţi şi voi şi atât. Papanam azi, poate mâine… dar așa mă

cheamă.

Petecel: Ai dreptate vere, viaţa fără griji, fără afecţiune pare o virtute dar nu e – e ceva cumplit,

îngrozitor zicea un călugăr coleg de liceu şi mare profesor de teozofie premiat de multe

universităţi ortodoxe, teodoxe, zeodoxe, zoodoxe, zerodoxe şi ministru trebilor de afară.

Stafie: La noi premiile şi gradele militare ţin loc de operă… cu cât îţi creşte nasul cu atât îţi scade

pasul... primeşti ce nu ţi se cuvine, îţi creşte nasul și gradul… Să trăiţi, dom colonel, „am

făcut și ce-a zis el”, cea ajuns armata noastră, ioarbă nesimţirea voastră.

Plotog: Suntem şi noi ca ţara… săraca ţară bogată în oameni săraci la minte. Avem cei drept o

mediocritate isteaţă… e de remarcat acest lucru.

Pastramă: Un prost găseşte totdeauna un alt prost care să-l admire – că fură minte şi, minte, că ce

e de furat nu se termină niciodată la noi… furtul e deja obicei şi obiceiul a devenit tradiţie

… sport naţional. Ţiganii din Malu Mare au furat castraveţii puşcăriei; dacă nici puşcăria

nu i-a speriat că pot rămâne acolo, atunci ce?

Covrig: Ferească-te Dumnezeu de prostia oamenilor inteligenţi dar nu deştepţi – daunele sunt

incomensurabile…

Plotog: Să n-ai de a face nici cu prostia deştepţilor, în veci că e şi mai rău.

Stafie: Am cunoscut un scriitor, om de carte, talentat – artist ce mai, dar pentru că era scriitor era

mai puţin ancorat în realitate – era dreptul lui de scriitor, normalitatea lui dacă vreţi.

Scrisese un raft de cărţi. Făcea echipă cu un poliţist, fost poliţist nici prea drept, nici prea

înţelept – dar abil de îţi fura căciula din goana calului. Ăsta îi mai arăta din când în când

vârful pantofilor, ăstălalt îi arăta vârful nasului, dar nu i-l tăia. Nu se înţelegeau decât când

se contraziceau – şi tot atunci fulgera pământul sub ei. Poliţistul avea mereu dreptate, aşa

credea – el mai era încă poliţist – ăstălalt îi depăna amintiri despre viitor… era scriitor.

Împreună sclipeau, separat erau nişte oameni obişnuiţi. Poliţistul devenise un fel de

polimicianu în politică, scriitorul un fel de poliţistirean în presă. Ăştia doi compromiseseră

compromisul care compromisese şi presa şi politica, de doi bani. Conveniseră să schimbe

în politică nu numai cearceafurile dar şi curvele… şi asta pornind de la faptul că bărbaţii

care iau bătaie de la femei nu reclamă niciodată femeile la poliţie… asta ştia poliţistul.

Scriitorul ştia ce nu ştia poliţistul… că el o luase de mai multe ori pe cocoaşe şi degeaba

de la cinci neveste ca de la cinci polițiste.

Plotog: De ce?

Stafie: Pentru că femeile au demnitate şi când te bat şi când te înjură…și când te fură… în politica

asta a devenit modă.

Plotog: Adică unii iau bătaie cu demnitate şi alţii fără demnitate.

Petecel: La noi corupţia este ascunsă de cei care trebuie să se lupte cu ea – dacă eşti în opoziţie,

aşa vezi lucrurile dacă eşti la putere e invers; ziariştii şi politicienii au numai obligaţii,

cetăţenii au numai drepturi… teoretizau ăştia doi la conferinţele de presă şi pe posturile

TV.

Plotog: Trădarea în politică este o opţiune legată de principii – pentru cei de la care pleci eşti un

trădător, pentru cei la care mergi eşti un om de onoare. Dezordinea în concepte creează

haos în acţiune. Anormalitatea e crezul nostru politic ca popor – nu însă ca naţiune, cu alte

cuvinte nici dracu` ca noi, nici noi ca dracu.

Plotog: În politică nu poţi inventa muşte dar poţi inventa vârcolaci, poduri peste ape care nu există

iar cu teoria conspiraţiei nu mai poţi ajunge om politic – aruncând mereu vina pe celălalt…

s-au deşteptat şi femeile şi FMI-ul.

Petecel: Darurile, promisiunile electorale fac femeile amabile, preoţii indulgenţi, legile flexibile,

prostimea mai proastă. Înţeleg dar şi mai sănătoasă nu, nu înţeleg.

Plotog: Politician care să dea să şi tacă nu se poate, cine serveşte – spune... chestiune unanim

verificată.

Stafie: Ordinea politică este o mare dezordine ordonată de interese meschine, deşarte… o

mitocănie ordinar de extraordinară.

Petecel: În discursurile lor numai ăştia doi dădeau anvergură clipei. Vedeai momentele pe care le

prezentau. Politicianul intra într-o continuă şi lentă mişcare – vedeai evoluţia firească a

lucrurilor care se succed înlocuindu-se. „Fiecare lucru pe lumea asta are importanţa pe

care vrei să i-o dai”… citise undeva. Ziaristul explica celor de faţă că plăcerile oamenilor

politici trebuie să se identifice cu plăcerile şi necazurile celor ce i-au ales - aşadar nu eşti

liber să pleci, eventual la alt partid fără mătănii, slujbe, acatiste, etc. Nici regii nu sunt

liberi – vor, nu vor, trebuie să facă uneori şi ceea ce nu le convine – căsătorii, alianţe,

compromisuri nedorite în interesul altora. „Cine vrea să fie şef, să vă fie vouă slugă” aşa

se încheia orice conferinţă de presă sau de politică de vise.

Plotog: În politică cu puţin adevăr poţi face să fie crezută o întreagă minciună. Pentru că de obicei

cu o mică minciună începe furtul mare.

Covrig: L-am întâlnit pe unul care ne-a spus pe şleau în conferinţa de presă: „mă, fraţilor, nu vedeţi

că eu nu vreau să vă mint, ce tot insistaţi atâta”?

Petecel: Dar în politică minciuna e la ea acasă.

Stafie: Măi, omul ăla la acea oră vrea să fie corect şi cinstit cu el şi cu noi şi noi nu-l lăsam –

ispitindu-l cu tot felul de întrebări… şi, culmea, era tocmai Vicleanu de Blideanu.

Plotog: El se vroia luminos şi cinstit în acele momente.

Stafie: Şi ce vrei să spui? Că noi ziariştii îi determinăm pe politicieni să mintă.

Petecel: Şi DA şi NU.

Stafie: Și politica fără minciună e ca nunta fără tobă.

Plotog: Uneori a trăi numai pentru tine înseamnă a trăi degeaba. Da, mă, ce te miri, bogat e omul

care este mulţumit cu ce are… nu cu ce n-are.

Covrig: O fi dar cât de mulţumiţi pot fi cei din jurul tău care oricât le-ai da, niciodată nu va fi de

ajuns. Cât trăieşti să le dai cât mai des şi cât mai mult dar şi să mori în acelaşi timp ca să

poată să şi vândă ce le-ai lăsat. Treaba lor e să vândă ce le-ai lăsat tu, şi asta cred ei că e

muncă nu glumă.

Pastramă: Ai dreptate dar şi ei au dreptate. Atunci, pentru că n-o să mai fi, nici nu te mai poţi

opune… numai jidanii dau dreptate la toată lumea pentru un gheşeft acolo…

Covrig: De abia de atunci încolo încep a te preţui, a te regreta.

Pastramă: Şi asta pentru că ce vezi la lumina lămpii nu e acelaşi lucru cu ce vezi la lumina soarelui.

Stafie: Când însă e foarte important.

Plotog: Liniştea celor ca noi îi face pe cei ca ei liniştiţi şi fără griji.

Covrig: În ceea ce mă priveşte ca scriitor, ca ziarist, cred că m-aş bucura mai mult de respectul şi

admiraţia duşmanilor decât de iubirea prietenilor.

Petecel: Ai prieteni bogaţi?

Stafie: Bogaţi da, dar oameni de nimic, şi-au pus în joc atât de mult libertatea, sănătatea, onoarea

– pentru atât de puţin… dintr-un astfel de târg – pierzi mai mult decât…nimic… din

moment ce ai ajuns om de nimic… bogăţia e în directă legătură cu necazurile şi grijile. Cu

cât mai multe cu atât mai multe şi de-alea şi de-alea.

Plotog: Cei bogaţi dacă nu sunt şi buni şi blânzi şi darnici nu pot fi admiraţi nu pot fi modele – cei

răi meschini şi hoţi – pot fi exemple. Ca formator de opinie cer mereu impozitarea averilor

făcute cu japca – zeciuiala… 10% şi şutuiala cuvenită pe deasupra.

Petecel: Şi a celor cu şapca?

Plotog: Şi…

Stafie: E mai uşor să fi bun cu toată lumea decât să fi rău cu tine – eşti doar un singur om…

Covrig: Asta nu înseamnă să nu fi drept cu ceilalţi cum eşti cu tine.

Plotog: Şi eu cred că ceea ce trebuie făcut, trebuie făcut bine şi nu pe jumătate.

Petecel: Te uiţi la un om, îl studiezi şi după cum se comportă îi poţi afla caracterul… acţiunile lui

sunt el, ceea ce este el.

Plotog: Uneori e drept ce nu e adevărat şi e adevărat ce nu e drept.

Covrig: Eu am studiat mai mult oamenii, întâmplările din viaţa lor, după aceea am scris şi când

am citit ce-am scris, am rămas uimit.

Petecel: S-ar părea că ai luat-o invers.

Covrig: Nici vorbă – cum era ca mai întâi să citesc şi după aia să scriu.

Covrig: Cărţile mele mai la început erau citite din curiozitate – apoi furate din poligrafie – cel mai

mare succes, cea mai mare satisfacţie atunci am avut-o – după aceea erau furate pentru că

erau scrise de mine – eu totdeauna am avut ceva de spus. Şi uite aşa m-am făcut cunoscut

şi celor care nu mă cunoscuseră.

Petecel: Şi cu muierile ce ai făcut? Cum ai făcut?

Covrig: Păi nu ştii?

Multe şi bune şi rele dar multe.

Petecel: Dar tot singur ai rămas.

Covrig: Numai pentru un timp, singur la cea din urmă nevastă pe care n-o mai am.

Petecel: Eu am câştigat mult şi am cheltuit şi mai mult. Spun asta acum pentru că mi-a mai rămas

puţin peste nevoi… de la părinţii mei.

Plotog: Banul e mai greu de păstrat decât de câştigat.

Covrig: Dacă n-aş fi avut atâtea femei!...

Petecel: Înseamnă că muierile au fost averea ta până la urmă, femeile te-au înălţat – şi tot ele te-

au coborât.

Covrig: Coborât pe dracu – m-au tăvălit mai întâi în ţărâna din mijlocul drumului… şi după aia…

restul.

Plotog: Şi asta a fost bine sau a fost rău?

Covrig: N-a fost bine dar n-a fost rău – ele au făcut ce trebuia făcut, eu am făcut ce trebuia făcut

şi acum cred că a fost un lucru bine făcut, de un om bine făcut la propriu, de femei, pentru

femei.

Petecel: Ce ai urmărit prin asta?

Covrig: Nu ştiu, ce ştiu e că nu datorez nimănui nimic chiar dacă au fost şi femei care m-au slujit

din interes.

Plotog: E un defect mare să fi om mare.

Covrig: Nu ştiu pentru că nu sunt un om mare – şi pentru că oamenii mari au defecte mari, n-am

această veleitate.

Stafie: Dar au virtuţi?

Plotog: Pe care dacă nu le au, sunt defecte ceea ce ne e chiar rău pentru că defectele devin calităţi

– depinde de cine le vede – de şef dacă şef e maică-ta sigur, de taică-tău mă îndoiesc şi de

altcineva nu m-aş îndoi, dacă nu întreii.

*

* *

Petecel: Te-ai certat vreodată cu nevasta?

Plotog: Certat.

Petecel: Te-ai şi împăcat?

Plotog: Împăcat, tot de atâtea ori

Stafie: Vezi, certurilor le place împăcarea… aşa că o să te mai cerţi şi mult şi bine şi mult şi rău din

moment ce şi ţie îţi place cearta…

Covrig: Posibil dar cu altă nevastă… că nici una n-a rezistat plăcerilor de a se împăca atât de des şi nu

neapărat şi de mult cu mine.

Stafie: E rău când eşti bun numai cu nevasta pentru că numai ea poate ajunge într-o zi la concluzia

că eşti bun de nimic – după 60 de ani trecuţi. Când te ia tusea și te lasă junghiul, când te-

o lua și tusea și junghiul ești deja la grădiniță… Dacă nu pe drumul bisericii…

Covrig: Pare exagerat ce spui.

Petecel: Apropo – când vrei să pară lucrurile mici – exagerezi?

Covrig: Normal.

Plotog: Anormal… le faci să pară şi mai mici…pentru că se disipează în van şi devin inexistente.

Fenomenul e ca atunci când ți-e sete și halești o halbă, intră ca în nisip… abia o zărești și nu

e.

Stafie: Ca şi la oamenii despre care nu se spune nimic, se spune că nu există?

Pastramă: E uşor să dispui 10 bice pe spinarea altuia… când nu exiști.

Petecel: Da mă, abia acum înţeleg de ce un răspuns inteligent la o întrebare proastă mă face să mă

gândesc – să trăiesc clipa ca şi când ar fi ultima… ca un ziarist mare, actor al momentului,

„dotore“, prezident…

Petecel: Societatea nu te protejează de fals, de minciună, de balcanisme ieftine – nu-ţi poţi lăsa

destinul invadat de miros de mici şi bere ca un drogat fără să gândeşti de ce minte ăla

frumos şi ălălalt cu neruşinare şi la TV şi în târg şi la moară.

Covrig: E cum ai face sobe de teracotă în cimitir şi ai spune oamenilor de acolo că nu o să le mai

fie frig… că au sobe.

Stafie: Nu ştiu dacă vom merge tot aşa ca până la urmă să nu ne trezim, cu instituţiile statului

făcându-şi programul după programul unui interlop – că doar se ştie politicienii şi

interlopii dacă nu sunt… aceiaşi, sigur sunt în cârdăşie.

Plotog: Ştii că sunt localităţi în care interlopii îşi exercită puterea prin politicieni.

Plotog: Am un exemplu. Un cetăţean din Botoşani a fost chemat la DNA pentru că şi-ar fi plătit

impozitele şi n-ar fi fost corect cu statul pentru că n-ar fi avut din ce, adică venituri. Şi asta

pentru că aşa îi promisese un interlop de la care refuzase să ia bani cu camătă. Vezi cum Hegel

n-a fost dat cu fundul în sus de Marx dar de un interlop ca în cazul ăsta a fost. Ce să mai spui

şi cui, rămâi perplex. Ce zice DNA-ul? Că s-ar fi sesizat din oficiu.

Pastramă: Vrei să spui că interlopul devenise oficial oficiu şi pentru că interlopul era devenise un

fel de legendă vie până şi ăi din DNA îl credeau mai valoros de cât era… îi cereau părerea.

Pastramă: Luau de bune sugestiile analfabetului ăluia.

Plotog: Întrebat fiind: „ce-ţi place la politicienii noştri” – ăsta răspunde prompt: „îmi place pentru

că le place de mine… de ce fac eu, de ce le spun eu”.

Stafie: Nu crezi că e prea multă rablă politică, în rabla asta de putere politică bla, bla, în ţara asta

de astfel minunată dar schimonosită, ca vai de mama ei, de tot felul de cete de derbedei.

Pastramă: Niciodată atât de puţini nu au minţit atât de mult, atât de mulţi şi atâta timp… şi nu

numai pentru că acolo sus era preaşefu lor.

Petecel: Politicianul ăla micu, umil şi mai puţin prostu – spune ce i se spune să spună şi face ce i

se spune să facă.

Stafie: Aşa cum am auzit şi eu că verticalitatea e bună ca orizontabilitatea – dar principiul ăsta se

zice că e bun pentru femei – mai ales în politică și nu numai.

Covrig: În fond, valoarea unui om constă în ceea ce a mai rămas din ceea ce a învăţat - din ceea

ce face.

Petecel: Ştii ce avem sigur în viaţă, alegerile – dacă alegi calea cea bună ajungi unde ţi-ai dorit

dacă nu, nu.

Covrig: Nu, nu mai sunt de aceiaşi părere.

Stafie: „Dumnezeu ne iubeşte prin voi cetăţenii care ne iubiţi pentru că sunteţi aşa cum sunteţi şi

rămâneţi aşa cum sunteţi”. L-am auzit pe un senator deştept care a demisionat imediat

după alegeri pentru că era femeie şi era şi cinstită şi corectă şi n-avea orizontalitate politică,

avea numai orizont.

Pastramă: Asta pentru că fusese ziaristă.

Stafie: Şi DA şi NU.

Petecel: Atunci?

Covrig: Băutura, puterea şi dragostea îi împinge pe oamenii obişnuiţi într-un vârtej de minciuni şi

crime sentimentale cât mai originale – mai impersonale, mai năstruşnice.

Pastramă: Aşa ajung unii de înşeală, fură, mint şi înjură din mers ca la uşa parlamentului.

Stafie: Cine, ce câştigă printr-o diversiune politică, minţind – pierzi şi diversiunea şi credibilitatea.

Plotog: Nu insista să obţii ceva dacă n-ai neapărat nevoie mai ales ca politician.

Petecel: Domnilor, visele politicienilor nu trebuie cumpărate cu vise chiar dacă unii le vând pe

nimic. Nimicul e cel mai scump nimic în cele din urmă.

Stafie: Cei mai buni cetăţeni pleacă din ţară – aici e problema politicienilor noştri – de ce? Afară

e problema politicienilor lor.

Petecel: Spun eu de ce doi români puşi la treabă în acelaşi loc şi în acelaşi timp fac mai puţin decât

doi francezi, englezi, nemţi dar fiecare în parte face cu mult mai mult decât doi francezi,

englezi, nemţi.

Plotog: De ce?

Petecel: De ce? Pentru că vorbesc între ei, sunt sentimentali şi uită de ce s-au dus acolo. Foarte mulţi

cred că banii îi ajută să facă orice – cei mai mulţi au ajuns să facă orice pentru bani. Uitaţi-

vă la politicienii noştri. Politica lor e banul, nu cetăţeanul.

Plotog: Când spun ceva şi spun o parte de adevăr tu ca cetăţean crezi că au spus adevărul şi au

minţit… şi nu e rău pentru un timp dar nu e bine pentru mai mult timp.

Petecel: Pentru că oamenii se împart pentru orice acţiune publică în fani, antifani şi coţofani, cei

mai mulţi sunt tunşi şi raşi, numai unii sunt tunşi, ori raşi dar cei mai puţini frezaţi – de

aia noi oamenii nu trebuie să ne conducem după coţofana rasă, tunsă şi frezată numai

pentru că ne reprezintă numeric prostia şi spun asta înainte ca prostia fiecăruia să ajungă

deja bogăţie naţională.

Covrig: Ce n-au înţeles mulţi ziarişti – nu e greu dar nu e uşor să înţelegi, critici opoziţia pentru

că nu face bine ce face din moment ce puterea face ce face, adică rău şi nouă şi altora.

Pastramă: Ca să nu-ţi reproşezi nimic trebuie să faci ce faci cu credinţă, dacă ai credinţă ai bun simţ.

Dincolo de credinţa în Dumnezeu nu mai e nimic mergând pe teoria absurdului religios.

Plotog: Pe dracu – ştii ce scrie un nebun, adică un scriitor bun, nu ştiu cât de înţelept şi credincios,

pe coperta interioară a uneia din cărţile sale.

Petecel: Nu ştiu.

Plotog: „Dumnezeu îi iubeşte pe creatori… iartă-mă, Doamne, şi ajută-mă în necredinţa mea…

existenţa ta întrece raţiunea şi puterea de a mi te imagina şi înţelege… ce pedeapsă mai

mare să-mi doresc”.

Petecel: De aici trag învăţămintele următoare: destinul ţi-l creezi sau te supui lui – dacă eşti

luptător ţi-l creezi dacă nu, nu – te supui lui.

Pastramă: Ca la piaţă – cumperi sau nu cumperi? Nu. Cumpăr.

Covrig: Iată şi un verdict notoriu – niciodată să nu negociezi cu nimeni – sănătatea şi viitorul… la

oricâtă ananghie ai fi.

Petecel: Mi se pare corect.

Covrig: Chiar dacă ai venit din haos şi pleci în repaus – să nu uiţi – sănătatea şi viitorul nu se

negociază.

Petecel: Maestre, ce-ai vrea să se zică de tine la cea din urmă plecare?

Covrig: Ce mai contează.

Petecel: Contează „că ai fost ce n-ai fi vrut sau că ai vrut ce n-ai fi fost” scria undeva… nu mai

ştiu unde.

Covrig: Dacă n-am cunoscut eternitatea nu ştiu şi dacă nu ştiu nu cunosc.

Plotog: Ce ţi-ar plăcea să ştii când te gândeşti la Dumnezeu?

Covrig: „Mi-ar plăcea să cred că îi place să ştie câte ceva din când în când, şi despre mine” am

citit asta.

Petecel: De la orice prost poţi afla un adevăr numai să ai răbdare – aştept… provincia?!

Pastramă: Poţi avea răbdare dar dacă n-ai timp – degeaba vine prostul cu provincia lui cu tot şi cu

nevasta şi cu copiii nu mai ai timp de filozofat.

Stafie: Prostia e boală grea, greu de vindecat… ca diabetul… o ai şi nu şti… bine că nu se ia, se

dă.

Plotog: Mie îmi spui, dacă devine avuţie naţională e jale mare. Să faci tu săli de sport în sate fără câini

adică depopulate, patinoare şi parcuri în păduri. La Câmpina s-a inaugurat cu mare fast un

bazin de înot care a fost închis după inaugurare pentru că nu avea angajaţi… o ordonanţă de

urgenţă interzicea orice angajare.

Pastramă: Pe vremea lui Ceauşescu veneau oamenii de la cules de porumb – fiecare furase câte o

traistă de porumbi şi seara hop şi activistul PCR în capul tarlalei – Ce crezi că l-a întrebat

Măria lui Rumeguş - „ne mai daţi ceva pe ziua de azi s-au rămânem cu ce-am furat”? Omul

a zâmbit şi a plecat mulţumit, ţinea la funcţie, dar mai mult la părinţi.

Petecel: Asta e mostră de inteligenţă nativă, neinstruită. Iată şi una instruită, abuzivă şi urât

mirositoare: Primarul din Olteniţa i-a făcut cadou soţiei sale de ziua ei o stradă cu nume,

cu adresă – să vezi şi să nu crezi, ştiţi cum îşi motiva mârlănia – „aşa am dus la bun sfârşit

o hotărâre a consiliului local”. Dacă te duci acolo, în satul lui Iliescu, la primărie, o să te

crezi în vizită la ospiciul din Poiana Mare… ce să mai crezi după un asemenea răspuns.

Pastramă: Ca ăla care trebuia să aleagă între 20 de bastoane la fund sau 20 de bice pe spinare.

După 10 bastoane a vrut 10 bice – şi aşa a încasat şi cele 20 de bastoane şi cele 20 de

bice… aşa era regula, ori bastoane, ori bice.

Covrig: Fiecare naţie îşi are proştii ei şi nu sunt toţi într-un loc, sunt răspândiţi, foarte răspândiţi:

M-au chemat iar la TV dar nici de data asta nu m-au surprins cu oferta: „d-tră nu ne daţi

nimic şi vă ţineţi emisiunea, noi nu vă dăm nimic şi vă ţineţi emisiunea astfel spus nimicul

lor e egal cu nimicul meu, doar munca era a mea”?

Covrig: Oferta mirosea a afacere dar nu era – era ceva între bici şi bâtă. Logica lor inversată bătea

logica mea normală – de la noi am rămas eu – unul, de la ei a mai – plecat unul, eu, eram egali.

Plotog: Horaţiu Mălăele undeva, pe la Sibiu, a fost oprit pe stradă şi salutat, felicitat, mă rog,

pentru ce face, ce este, cine este în teatrul românesc de un cetăţean, de altfel bine

intenţionat. „Să trăiţi, domnule Ogăşeanu, ce mai faceţi”? „Dar nu sânt Ogăşeanu”. „Mie

îmi spui, nu ştiu eu cine eşti, ascultă, omule, pe mine nu mă duci”. Horaţiu îmi spusese că

ar fi fost tentat să scoată buletinul dar i-a fost teamă să nu-l păgubească pe interlocutor cu

două perechi de palme… aşa că s-a mulţumit cu ce a aflat, că el nu este cine este şi că este,

cine nu este, câteodată. Şi mai ales cum îl cheamă. L-a salutat pe om şi a plecat şi mulţumit

şi bucuros că a scăpat nescărmânat şi că se numeşte şi Ogăşeanu din când în când.

Stafie: „În Parlament, Guvernul trece legi prin asumarea răspunderii şi după aia nu aplică ceea ce

şi-a asumat – adică nu-şi mai asumă răspunderea – despre ce fel de răspundere vorbim”,

asta l-a întrebat un elev pe un coleg de-al meu profesor de constituţie. Şi tot asta o

învăţătoare din Caracal în greva foamei pe Toc. Tocul nostru n-a răspuns nici până în

primărie şi nici după prima Sfânta Mărie, nici de Crăciun că Paștile nu le-a mai apucat.

Plotog: Şi un alt elev de la IL Caragiale din Bucureşti – „dacă un partid se înfiinţează după alegeri

ca partid NOU, şi culege parlamentari, membri de la alte partide parlamentare deci n-a

participat la alegeri – are drept de vot în parlament – precizez – nefiind nici măcar înfiinţat

până în alegeri”. Proful – n-a ştiut ce să spună – şi-a luat catalogul şi a plecat.

Pastramă: Noi suntem ziarişti de opinie care ne schimbăm opinia folosindu-ne de umorul şi prostia celor ca noi…

Petecel: Măi nea tu întrebi sau afirmi asta, să ştim o treabă, adică cine suntem, de unde venim şi unde ne ducem.

Plotog: Am glumit, barosane. Petecel: Dar ai spus adevărul care de la un om cu şcoală îl mai scoţi cum îl mai scoţi dar de la unul fără

– nu ştiu dacă îl scoţi prea curând. Plotog: Vorbeşti despre adevărul crud şi curat şi murdar cum îi zic toţi telectualii. Stafie: Nu ştiu de ce dar am senzaţia că sunt o sarma în foi de varză. Pastramă: De ce mă? Petecel: Pentru că sarmalele sunt bune şi reci şi în foi de varză. De ce mă întrebaţi? Stafie: Pentru că azi am venit la serviciu cu maşina şi m-am întrebat când vom avea şi noi şosele

din moment ce am ajuns ca şi cu autobuzul de şifonat şi de târziu. Plotog: Când nu vom mai avea nevoie de ele – pentru că vom fi plecaţi… dincolo. Stafie: Dincolo de gard sau dincolo de dincolo. Petecel: Dar mai există şi soluţia unui alt dincolo, după care dacă vrem să avem şosele să nu

mergem pe ele, să le stricăm sau să nu le stricăm! Plotog: Ce tot spui acolo? Covrig: Oricum ai face tot ai să te căieşti. Stafie: Asta e ca şi însurătoarea. Petecel: Cum? Plotog: Cum, de nu vezi în fiecare zi? Petecel: Dacă te-ai însurat te căieşti deja. Covrig: Dacă nu – tot ai să te căieşti dar mai încolo. Plotog: Ce-i din afara căsătoriei se vor înăuntru şi cei din înăuntru se vor afară – a scris undeva

cineva, cândva. Stafie: Că însurat îi greu, neînsurat îi rău… oricum îi greu, ştii cum zicea tata lui tata, după femeie

nu trebuie să te iei numai cu ciomagul ci mai bine cu bâta… e ea mai mulţumită. *

* *

Petecel: Amice, cum Dumnezeu sau cum Dracu de ai reuşit să scrii atât de multe cărţi în atât de

puţin timp şi atât de prost atâtea tragedii de comedie?

Covrig: Romane nu cărţi.

Petecel: Romane – fie – de unde atâta inspiraţie?

Covrig: Din viaţa celor ce nu mai citesc. Se pare că acum fac parte din categoria expiraţilor ceea

ce dovedeşte că am făcut parte şi din categoria inspiraţilor când am scris. Altădată, după

nici cinci paşi de mers pe stradă mă salutau zece persoane, acum nici după 50 de paşi nu

mă mai salută nimeni şi atunci sunt sau nu un expirat? Dar timpul va aşeza lucrurile în aşa

fel ca fiecare din cei ce mă citesc să se regăsească în carte. Atât cât să le ofere drept

recompensă cel puţin pentru timpul cât l-au pierdut citindu-mă.

Stafie: Apropo de scris – nu e greu să faci ceva mai altfel – mai greu e să te apuci şi să vrei şi să

termini.

Covrig: Niciodată n-o să fim în stare de a ne revanşa faţă de cei ce ne-au determinat să facem ce

am făcut. Eram de faţă la o recepţie când o admiratoare a actriţei Stela Popescu şi-a strigat

în public admiraţia: „ce bine că vă văd şi eu în carne cu oase”.

Plotog: Asta e dovada că românul uită repede şi amestecă prunele cu perele şi stelele cu oasele.

Stafie: Mă, Stela e o artistă care valorează cât toţi admiratorii, delatorii şi cei pentru care nu există,

la un loc.

Petecel: Pricepi?

Plotog: Greu – aproape nimic – vorbeşti în parabole ca Isus.

Stafie: Te cred – e ca şi cum coana Tanţa ar fi stat în faţa oglinzi 14 ore pentru că merge la un botez

şi părinţii n-ar vrea să-l înţărce pe ăla mic.

Covrig: „În România furtul e o particularitate culturală – nu-l putem pedepsi pe acest român fie şi

unul nesuferit şi hoţ, exact din acest motiv. A furat 5 flacoane de parfum – de pe la noi –

şi”?… cu asta avocatul englez l-a scăpat pe un tânăr român de puşcărie. Vă spuneam

cândva că furtul şi prostia sunt avuţie naţională şi acum aveţi şi dovada. Fără această avuţie

românul ăla făcea puşcărie – fiica mea româncă, de fapt englezoaică a avut această idee

fiind felicitată de avocatul englez pentru ingeniozitatea motivaţiei.

Plotog: Mă, da` ăla era la studii în Anglia, că e foarte important.

Stafie: Ce studii mă? – nu ştiu dar la ce-a ajuns bacul la noi aş zice că nu, pentru că decât să-l ademeneşti

pe un tânăr cu puţină facultate când el n-a făcut rost de nici prea mult liceu – mai bine îl ajuţi

cu ceva mai mult liceu ca să ajungă la o cât de mică facultate.

Petecel: La „Cambrigi”.

Plotog: Nu eşti pe treaba ta.

Stafie: De ce, învăţământul universitar la noi e mort?

Pastramă: Nu e mort dar nu e viu – faci o facultate dar nu găseşti de lucru – ei… ce zici? Cum

e…mortul? NU e viu?

*

* *

Covrig: Îmi aduc aminte de Fănuş Neagu, scriitorul mi-a povestit cum stătea el în curtea casei gard

în gard cu ambasada Rusiei – funcţionarii ruşi jucau fotbal în curtea ambasadei – mingea

a sărit peste gard – i-au cerut voie să intre în curte să-şi ia mingea – el le-a zis de la obraz

„Nu – dacă veniţi nu mai plecaţi – am mai păţit-o”… şi le-a aruncat el mingea. Şi unde

mai pui că o puseseră pe o rusoaică tânără şi frumoasă să ceară mingea.

Petecel: Se zice că „orice bărbat fără muiere e ca un cap fără – durere” - Aşa că nu faceţi loc

muierilor străine în casa voastră nici dacă vin dezbrăcate pe jumătate dacă aveţi vârsta

maestrului Fănuş Neagu – fiţi deştepţi şi fără frică ar fi zis… nea Fănică.

Plotog: Am auzit că ăştia din TV vor să remaieze guvernul lui Miluţ cel mare pentru puterea de a

forţa derizoriul în investiţiile de nivel mediu şi mic în România Mare a anilor 2010 – 2013

– Vă mai amintiţi … patinoare, săli de sport, bazine de înot în sate fără câini. O fi, n-o fi…

o treabă mare? Timpul şi soarele de pe cer ne-o va spune.

Plotog: Ce timp, ce soare, noaptea este sfetnic bun.

Petecel: Hai să vă zic una de vă închinaţi pe negură – în Mont Real, în Canada, sunt două biserici

ortodoxe româneşti – unde merg românii împărţiţi în două – unii merg la una unde preotul

este şi a fost comunist şi ceilalţi la cealaltă unde preotul nu este comunist. Ce-o avea

credinţa cu opţiunea politică n-o să înţeleg niciodată.

Stafie: Nu ştiu de ce dar am senzaţia că binele ăla rău de tot invocat de preşedinte o duce rău de

tot şi asta se vede pe chipul oamenilor care nu se simt prea bine nici la nuntă, nici la

pomană. Or fi amărâţi ăi cu nunta dar ăi cu pomana?!

Pastramă: Constipaţii de la putere nu mai au nevoie nici de laxative, şi-au făcut suma – acum pot

fi oameni politici, adică oameni cinstiţi.

Plotog: Ce mai contează dacă vine lupul la stână, nici măcar unul nu mai are o singură oaie,

nenorocirea e tot a ăluia cu o singură oaie. Uite ieri a venit garda financiară la stână la un

nepot de-al meu şi nu lupul şi a luat oaia ăluia cu o singură oaie pe motiv că ei nu vin să

aducă, vin să ia şi nu de la oricine. Culmea cinismului.

Petecel: Acum că sunt într-un partid nou sunt curaţi – nu-i mai poţi face curve politice cu de-a sila.

Pastramă: Toate femeile sunt geloase.

Stafie: Şi curvele.

Plotog: Şi deputaţii şi senatorii.

Covrig: Şi.

Pastramă: Dar bărbaţii de stat?

Plotog: Ăştia se întâlnesc rar – pentru că sunt ca portul Constanţa, îngroapă o sută de vapoare şi

dispar în scăpătatul soarelui, şi nu e nevoie ca marea să fie agitată politic… după aia

poate…

Petecel: Scufundă sau îngroapă?

Plotog: Nu ştiu, scufundă, îngroapă dar dispar… se aude că apar machiate, rujate, vopsite prin,

insulele Malvine.

Stafie: Lasă bă că vin alegerile.

Plotog: Şi?

Covrig: Şi se luminează de ziuă pentru că aşa vor şi cocoşii şi găinile.

Plotog: Înţeleg, au treabă … ei să sară gardul la vecini, ele să se ouă iar… şi tot aşa că aşa-i lumea… om

fi noi săraci, dar nu și proști.

Stafie: În lumea asta politicienii când s-au făcut politicieni, unii prima dată, nopţile erau numai

bune de furat cai; acum când se treziră politicieni adevăraţi a răsărit luna şi nu se mai pot

duce nici la femei.

Plotog: Marea lor calitate este că sunt modeşti şi deştepţi, ei spun asta în gura mare şi curcile râd…

şi curcanii cotcodăcesc.

Covrig: Sunt deştepţi că sunt modeşti sau sunt modeşti că sunt deştepţi?

Stafie: Dracu ştie. Cu această virtute altfel cine îi mai oprea, cioplea, scula, culca pe cât sunt de

necunoscuţi în sondaje pe atât de abili pe zonele cu bani mulţi… şi ieftini.

Pastramă: Am observat că ei tac, nu se ceartă, nu fac scandal – vor pace şi dialog social – merg pe linia

din mijloc a şoselei politice – toţi îi înjură dar nimeni nu-i calcă – nu e rău dar nu e bine să nu

ştii cu cine eşti – cu dreapta sau cu stânga – când treci podul şi o iei când la stânga dreaptă, când

la dreapta stângă – după vântul puterilor (lor) care-i împinge pe lângă puterea altora.

Petecel: Trăiesc şi ei de bine de rău mai bine. Nu despre progresişti vorbiţi?

Stafie: Sunt cum sunt copacii drepţi cu rădăcinile strâmbe.

Covrig: Strâmbe ca strâmbe dar groase şi venoase.

Plotog: Groase pe dracu` – n-au istorie, n-au tradiţie, partid nou.

Petecel: Nimic nou nu se naşte fără cusur.

Stafie: Tocmai ăsta e cusurul lor – că n-au cusur şi nimic sfânt decât cioara ca simbol vopsită

vultur.

Plotog: Cine vrea un cal fără defecte n-are decât să meargă pe jos şi desculţ să simtă nesimţirea

altora... de a te fura din ochi, zicea un amic Cârcotă Adrian de la Rodio Guerila.

Stafie: N-ai văzut… totdeauna cocoaşa altuia e şi mai mare şi mai hidoasă – decât cocoaşa ta, cârcotea

Cârcotă într-o luni dimineaţa.

Petecel: Da dar n-o vreau… nici vopsită, nici nouă, nici cât două.

Covrig: Între orbi, chiorul e tartorele – el vede spatele la toţi, la spatele lui nu se uită, de frică…

dacă se întâmplă… să şi-l vadă. Ce poate fi mai caraghios… Să-ţi vezi cocoaşa şi să zici

că tu n-ai. Uite, Ciorbea se miră cum de Escu a fost la marină cu ochiul ăla strâmb, tocmai

el care îi avea pe amândoi…

Stafie: Să stai pe paie şi să vorbeşti ca de pe covor ca arabii şi desculţ şi cu capul gol. - Nu e

dicolea.

Pastramă: Şi cu mâinile murdare.

Covrig: Decât să nu lucrezi deloc, mai bine să lucrezi degeaba… nu cu mâinile murdare.

Petecel: Oricum e mai bine decât să arzi lumânarea la amândouă capetele cum făceau comuniştii…

Stafie: Ca orice femeie bine machiată dar plină de crăpături.

Pastramă: Măi, dar cât cheltuie o femeie într-o zi, nu te gândeşti… să umple crăpăturile alea.

Petecel: Oare poate câştiga un bărbat într-un an?

Plotog: A… acum înţeleg, de aia preferă femeile mai mulţi bărbaţi pe lângă fundul lor.

Covrig: Mâncând şi mult şi bine banii altuia ca în capitalism ajungi să mănânci puţin şi prost ca în

socialism, mai la bătrâneţe şi ca bărbat dar mai ales ca femeie.

Plotog: Cine priveşte spre cer cade în fântână… aşa că lăsaţi-mă cu capitalismul vostru îmbelşugat.

Că sunt şomer e drept dar că sunt şi capitalist mai e drept? nu e corect să fiu şi şomer şi

capitalist.

Covrig: Mă, pe cine conduci cu lumânarea, cu lumânarea te conduce.

Plotog: Guvernul ăsta a reuşit să facă astrologia o ştiinţă respectabilă, cu prognozele astea mai mult

bazacoiate.

Stafie: „Ce vreţi domnilor, ne aflăm la porţile orientului unde nimic nu e prea grav” – zicea Porcu`

– ministrul nostru interbelic şi ca avocat şi ca om politic – în funcţie de ce interes avea.

Petecel: În politică şi nu numai în politică – totdeauna să-ţi doreşti să fii cel mai bun dintre nebuni.

Plotog: Şi cel mai frumos.

Stafie: Sper că acum să nu mai fim iar puşi în situaţia de altă dată când unul din cei doi candidaţi la

preşedinţie să fie iar atins fie şi de o discretă pală de vânt, fie de o discretă flacără – violet.

Covrig: Putem fi însă izbiţi de un miros de crin primăvăratec…

Plotog: Sigur astăzi ar fi fost ce nu e şi nu va mai fi în veci stăpânul inelelor.

Petecel: Crezi că ar fi fost mai bine?

Stafie: Eu nu zic că ar fi fost mai bine sau mai rău, dar şi acum îmi pare rău că mi-a părut atât de

rău atunci…

Petecel: Prostia se plăteşte.

Stafie: Vorba lui Porcu – de ce a trebuit oare să dăm gripa porcină sezonieră pe gripa cretină

permanentă. Nici azi nu-mi pot explica.

Plotog: S-a întâmplat o neîntâmplată.

Covrig: Neîntâmplată pe dracu, bazaconia cu care cei doi au intrat în istorie unul ca prostănac şi

celălalt ca bazacoiat e proverbială; replica aia „Mihaela, dragostea mea…”.

Stafie: Se zice că cel mai mult ar fi regretat nevastă – sa … că nu l-a strâns de gât la timp,dacă o

făcea cu 20 de ani mai devreme… îl deştepta.

Plotog: Îl trezea şi acum era ce îl vedeam şi nu e.

Stafie: Se zice că una din finele celuilalt şi-ar fi pus fusta-n cap de bucurie.

Petecel: De ce, de bucurie?

Pastramă: Pentru că pentru ea chestia era nouă şi nu exersase încă, era drept că era prima dată

când câştiga ce nu pierduse niciodată – iar pentru el a doua oară, când câştiga ce putea

pierde şi prima dată… cu trebile de afară.

Petecel: De unde şti tu toate astea măi Pastramă?

Pastramă: De la una din nevestele prietenilor mei care mi-a zis de la obraz, adică de la bucă la

bucă:

„Tu vorbeşti măi tontovanule de succes… şi la femei, tu care te-ai despărţit de a treia

nevastă şi ai şi acum aceiaşi amantă… pe mine”.

Petecel: Zdruncinată logică lipsită de logică.

Plotog: Dar nu e chiar rău.

Stafie: Ce-o fi vrut încă nu ştiu.

Covrig: Să facă parte din corul nevestelor lăsate.

Stafie: Era mai onorabil.

Plotog: Ce faci mă, tu mă apreciezi de logică pe mine, tu care ai făcut şcoala cu tot satul, unii

veneau alţii plecau să se însoare, să se mărite, tu tot acolo, în clasa a VII.

Petecel: Da mă dar tu nu ştii teoria mea: „succesul succesului în toate cele e să mergi din eşec în

eşec fără să-ţi pierzi entuziasmul”.

Covrig: Bravos naţiune, te-ai deşteptat mai devreme decât cred duşmanii şi mai târziu de cât se

aşteaptă prietenii.

Plotog: Eu zic că e bine să trăieşti în aşa fel încât chiar dacă ai murit să trăieşti încă în mintea

oamenilor.

Petecel: Vezi mă că nu degeaba am rămas eu în clasa a VII – 7 ani ca să trăiesc şi după ce mor.

Stafie: Fiecare trăieşte după capul lui, unii mănâncă după ce se culcă cum zicea nutriţionistul

nostru Mincinicovki, alţii nici după ce se scoală.

Plotog: Lui Dumnezeu nu-i trebuie nici răzvrătirea noastră, nici supunerea noastră a zis părintele

Cleopa.

Covrig: Atunci ce îi trebuie, că nu are nevoie de nimic.

Petecel: Fără logică ce spui?

Stafie: Are Dumnezeu nevoie de credinţa noastră? Are? Şi atunci?

Covrig: Şi atunci şi acum viaţa e scurtă, de aceea este aşa de scumpă… dar fără valoare – fiecare

medic are cimitirul lui…

Plotog: Mai întâi vinul şi mai la urmă restul, ar zice Porcu nostru, de demnitar interbelic.

Petecel: Şi femeia?

Stafie: Şi femeia e bună dacă e şi blondă şi mai e şi tânără.

Pastramă: Dar mai la urma parangheliei… că altfel eşti compromis.

Petecel: Da mă sunt de acord cu tine când e vorba de femei dar când e vorba de bărbaţi adevăraţi,

nu sunt...

Plotog: Or la noi acum altfel se pune problema… şi încă şi deocamdată…

Pastramă: Oamenii mari sunt şi bogaţi.

Stafie: Nu toţi, numai unii. Şi proşti şi bogaţi…n-are loc nici măcar în idee dar minte…

Covrig: Oricât de bogat ar fi bogatul nu pune masa în mijlocul drumului şi nici pe marginea

şanţului.

Pastramă: Omul mare dacă e şi bogat n-o pune el masa în mijlocul drumului dar pe marginea

şanţului tot o pune.

Stafie: Că n-o fi mă cioban.

Pastramă: A fost.

Plotog: De când ti-e frică măi nea Pastramă de femei.

Covrig: De când au apărut… grătarul şi cărbunii.

Pastramă: Nu mă de când bătrâneţea şi sănătatea îmi cam dau cu tifla când le zic şi eu de ceva…

femei. Mă taică dacă eşti sănătos şi liber şi nu eşti şi bogat eşti degeaba… degeaba, eşti

un nimeni.

Petecel: Sau eşti nimeni sau nu eşti.

Covrig: Dacă eşti bătrân poţi fi şi bogat tot degeaba, eşti cineva dar pentru alţii… nu şi pentru tine.

Petecel: Şi eu, care mă văietam de amantele mele care nu sunt nevestele voastre dar sunt nevestele

unora, de care nu sunt chiar sigur, sunt şi prietenii mei.

Plotog: De duşmani, nu zici?

Covrig: Nu ştiu să am, dar ce ştiu ei despre mine mie nu-mi foloseşte, lor da… unii prieteni pot fi

invidioşi… de unde ştiu? „Unii promit că ei fac şi dreg şi nu fac nimic – asta numai prieteni

nu-ţi sunt – sunt măgari. Alţii nu zic şi fac – ăştia da prieteni şi unii zic şi fac ce zic – ăştia sunt

oameni întâi şi după aia prieteni” a zis moşu` lui moşu` meu înainte de a trece pragul.

Pastramă: Nu ştiu dacă Dumnezeu a zis că măgarul e animalul Lui – de asta poartă crucea pe spinare

ca semn divin. Dar ştiu că atunci când mergi cu măgarul undeva el îţi poartă de grijă – toată

lumea se uită la el – cu el eşti altcineva… senator, deputat.

Stafie: Cu un măgar lângă tine suporţi mai uşor sudalma înţeleptului decât înjurătura prostului, cu

un bou – nu.

Petecel: Ai dat-o de gard, – unchiule.

Stafie: De ce mă nepoate?

Petecel: Oameni cu bani n-au caracter şi oamenii cu caracter n-au bani… degeaba.

Stafie: De ce?

Petecel: Pentru că poţi să faci orice, chiar şi dragoste, fără să te gândeşti la bani… ea, femeia, se

gândeşte şi atunci… mai ales atunci, la bani.

Stafie: Poţi, nu poţi, încerci!

Plotog: Ei, află de la mine – femeile totdeauna pot, orice femeie poate da dragostea ei dar nu oricui,

uneori nici femeile cu bani, n-au cui.

Petecel: Uite cuiul (scoate un cui) aşa că adă femeia… cu bani.

Pastramă: Ştiu ce vrei să zici.

*

* *

Petecel: Mă, trei femei şi o raţă pot face o piaţă.

Stafie: Numai dacă una cumpără ceva… o capră… ceva acolo.

Covrig: Culmea ar fi ca una dintre ele să cumpere ceva ce nu-i trebuie... ar fi un rău necesar dar

valoros.

Stafie: Răul adevărat vine de la… falsul bine făcut.

Pastramă: De aia când se contrazic doi – trebuie să mai aştepţi… dreptatea vine greu dar vine…

ca pălăria mea de la etajul 4 după ce m-am certat cu nevasta – mai încet decât hainele dar

vine.

Plotog: Timpul le rezolvă pe toate până la urmă.

Stafie: „Timpul face şi desface şi ce vrei şi ce nu-ţi place”.

Petecel: Aşa că fă ceva până la urmă – şi un rău necesar dar bine făcut - e ceva – nu e un bine dar

de bine, de rău… e ceva.

Plotog: Că şi munca neplătită e mai bună decât trândăvia.

Petecel: Mai bine să taci decât să spui prostii, prostia e uneori mai scumpă decât gândul bun – o zicea

şi popa în biserică, alaltăieri.

Stafie: Care popă, taicule?

Pastramă: Popa Clenciu, de la biserica Băşica.

Stafie: Şi ce-a mai spus Popa Clenciu taicule?

Pastramă: Că arta fără talent, banii fără afaceri şi pădurea fără uscături nu există nici pe lumea

asta, nici pe ailaltă.

Covrig: Dar că cea mai bună soţie e întotdeauna nevasta altuia… n-a spus… că ce face el cu una

Frosa care face curat în casa lui şi a Domnului… îi calcă izmenele cu fundu` fără… alea,

alea… adică chiloţi.

Plotog: Aşa i-o fi scris popii, să o îndestuleze pe Frosa cu cele lumeşti… că doar e ardelean cu

judecată… a zis el când a găsit o pioneză pe scaunul din altar: „No, poate că aici îi e locul”.

Petecel: Mă dacă îţi e scris să mori înecat – scapi şi de spânzurătoare – omul n-are nici o vină...

aşa i-o fi poruncit Domnu`.

Stafie: Şi-a urmat scrisa cu Frosa.

Pastramă: E mai bine să ai de-a face cu un popă rău de muscă – înţepat şi al dracu` ca un ţap decât cu

un popă prost ca boul eunuc.

Petecel: Că de la unul rămâi cu ceva, înveţi ceva de la celălalt nu rămâi cu nimic, nu ai ce învăţa…

să munceşti ca boul ştii... deja… te-a învăţat a bătrână.

Stafie: Care dintre cele trei prostii pe care le ştiu eu te-ar prosti în aşa fel încât să pleci din casa ta:

Să te muţi la socri, să pleci la drum noaptea cu un prost ca noaptea, să dai foc la casă ca

să scapi de soacră?

Plotog: Mai bine ca părintele Bulucea, ieri cu steaua, azi cu crucea…

Petecel: Ştii, mă, care ar fi pedeapsa pentru ăla de vinde scump – să nu cumperi de la el… să i se

strice marfa, a zis şi părintele Bulucea… duminică.

Stafie: Aşa că nu te însura ca să nu ai socru… să i se lungească ochii după un ginere… să i se

strice marfa.

Plotog: Nu, nu e corect.

Covrig: Corect e să te însori, să ai unde să te duci, să n-ai socru.

Petecel: Şi mai e ceva - ce face naţia, cum creşte naţia, poporul, ţara, sunteţi nebuni.

Stafie: Da are dreptate dar e bine să vezi nevasta socrului şi apoi să iei fata de nevastă – vezi cine

are puterea acolo.

Pastramă: Cheia casei.

Petecel: Lasă cheia casei – asta e la nevastă totdeauna, puterea, puterea… că te trezeşti cu o nevastă

care se vrea bărbatul propriului său bărbat şi ai dat-o dracu.

Plotog: Că îndată ce are două perechi de izmene – bărbatul din ea se gândeşte la o altă (nevastă)

muiere, adică amant.

Covrig: Lasă, mă, că nimeni nu e pus în mormânt că aşa i-a fost dorinţa… aşa şi cu însurătoarea.

Plotog: Dacă te gândeşti la căsătorie ca la un mormânt, cum mă gândesc eu.

Stafie: „Cu poalele nu poţi acoperi soarele zicea tata lui tata când auzea de câte o ispravă făcută

de vreo curviştină”.

Covrig: Dacă n-ai nevastă ce nevoie ai de pază, mă întreba unchiu meu, mare afemeiat, la viaţa

lui. Ăsta rupea prostia în două când te aşteptai mai puţin.

Petecel: Stai că nu mai înţeleg nimic… o înmulţea sau o desfiinţa?

Covrig: Crezi ce vrei – nu e interzis…

Pastramă: „Prostul are minte destulă pentru treaba lui” aşa că nu-i da tu sfaturi să nu se însoare

prost, că tot o face şi fugi de proşti cât te ţin puterile – nu sunt buni nici de duşmani.

Stafie: Cel ce are minte nu trebuie să-l mustre pe cel ce n-are – că n-are minte.

Petecel: Pare minciună ce spui dar ni se pare o minciună adevărată, dreaptă şi cinstită cum n-am

mai auzit până acum… minţi frumos fă-te politician.

Pastramă: Ştiu – minciuna care-ţi bucură inima e mai de preţ ca adevărul care te întristează…

zicea şi Păcală.

Petecel: Am aflat dar greu cum sta treaba cu Geană, tartorele parlamentarilor.

Covrig: Geană era contestat de opoziţie, deși era de-al lor, că nu trage de timp cu legiferarea legilor

speciale şi nu numai, iar puterea îl contesta pentru că nu face invers aşa că atunci când nu

vrei să superi pe nimeni poţi să-i superi pe toţi.

Petecel: E ca şi cum ai urmări un investitor străin pentru că a furat zăpadă din curtea vecinului

care altfel te inunda.

Stafie: Când faci cuiva bine cu de-a sila îi vine silă de atâta bine pentru că intervine diavolul…

profesorul de bazaconii.

Plotog: Diavolul este doctor în ortodoxie… astfel cum să caute el în cutele fustelor pe unde să-şi vâre

coada – zicea părintele Cleopa.

*

* *

Petecel: Ce fuste, rochiile pline de flori ale ţigăncilor care se asortează între ele primăvara – dacă

le vezi şi coapsele ai uitat de ce te-ai uitat la ele… o ştiu din păţite.

Hai să vă spun o minciună adevărată – Ion Ţiriac îl ştiţi pe Ion Ţiriac, tenismenul şi mare om de

afaceri – prea curate n-ar fi ele dar cel puţin nu sunt murdare – ne-a zis el – şi nu eram

numai eu acolo: „eu sunt foarte puternic ca om şi pentru că sunt şi inteligent şi îmi dau

seama cât sunt de prost şi pentru asta cer sprijin de la cei ce se pricep – unde eu nu mă

pricep”. În asta constă succesul acţiunilor şi reacţiunilor lui. Şi tot el mai zicea, în glumă:

„La noi, cea mai mare corupţie e corupţia mică şi asta pentru că cei ce guvernează se fac

că nu văd asta şi ei tocmai cu asta au câştigat puterea pe care nu vor să o piardă în Piaţa

Universităţii; acolo unde au câştigat-o.“

Covrig: Prezidentul nostru şi el caută ţepe pentru corupţii ălorlalţi… pe ai lui nu-i vede, că nu se

uită la ei... o fi uitat să se uite.

Plotog: E un nonsens – dar prostia dăunează mai mult decât bogăţia furăciunilor de partid şi nu

numai.

Stafie: Pot să fie şi cimpazei la Cotroceni sau la palatul Victoria – nu mă interesează – mă interesează

cum guvernează – gata cu abuzurile, stop furăciunilor… vrem să trăim demni şi nu la cheremul

celor ce ar trebui să ne fie slugă – zic cei din Piaţa Universităţii.

Plotog: Te înşeli dacă crezi că nu ne vor mai înşela, încă o dată şi încă o dată…

Pastramă: Dacă om de rând fiind te închini la cei ce vin cu sacoşele pline de nimicuri, patru ani

rămâi în genunchi.

Stafie: Care cum vin la putere, vin hămesiţi după ciolan – care cum pleacă, pleacă sătui – pentru

o sută de ani – în loc ca şi cei de vin şi cei de pleacă – să lase visteria statului cu ceva mai

mult decât au găsit-o când au venit… ehei…aiasta pare că nu se poate… maiestate… dar

se poate.

Covrig: Mai bine să laşi duşmanului ceva, decât să ceri de la prieteni – fie ei FMI, banca

mondială… alea, alea.

Petecel: Din fiecare pagubă înveţi ceva în plus.

Plotog: Dar, oameni buni, nu mai avem nici timp, nici răbdare cu afurisiţii ăştia de politicieni – că

trecură 20 de ani şi ei tot învaţă să fure – juri că sunt nepoţii lui Dracu` pe cât de abili şi

şmecheri sunt.

Stafie: Bă, înţeleg că nu vor să ne ajute pe noi pe cei mulţi dar măcar să nu ne încurce… furând ce

nu se poate ca şi cum s-ar putea.

*

* *

Petecel: Şefu, plec şi eu pentru câteva zile în concediu de odihnă, când să vin?

Plotog: Vino când vrei, dar vino când trebuie.

Petecel: Să trăiţi, mulţumesc!

Plotog: Îţi mulţumesc şi eu că mi-ai mulţumit – dar vezi ce faci cu plecatul şi mai ales cu venitul

– că „trebuie” ăsta anulează toată înţelegerea noastră, cam cum vrei tu. N-o să-ţi fac statuie

pentru cât munceşti că nici eu n-am.

Petecel: Nu vreau una mare - vreau însă una mică dar în faţă… la bulevard.

Plotog: Nu în faţa casei părinteşti?

Petecel: Şi nu în faţa casei părinteşti, în faţa Casei Poporului deşi acolo nu prea stau liniştit, acolo

e mereu scandal, ăia se ceartă şi nu poţi nici să intervii – doar eşti statuie – încalci statutul

de statuie – însă poţi să aţipeşti m-am gândit eu – şi tot atunci s-ar putea să mă şi numere

Ana Tase … la cei prezenţi când se votează şi nu e cvorum… ştie bine asta… şi ce ştie

bine face prost dar face bine la scaun... când o face rău, o să iasă afară, cu tot şi cu dopul

pus… pe carieră.

Stafie: De aia sunt ăştia din opoziţie în grevă parlamentară şi nu numai, mai au şi nişte dureri de

spate, că nu pot sta treji tot timpul în dormitorul naţional..

Plotog: Dar în faţa teatrului – lângă Caragiale – ei ce zici… n-ar fi mai bine?

Petecel: Acolo, acolo da – pare un loc mai stabil – cade guvernul, rămâi pe loc, de la Parlament te

mută după chef – ştii cum se zice, orice mutare e echivalentă cu un incendiu… ar fi culmea

să te trezeşti şi cu un foc la spate „statuie, statuie dar… focul e foc şi stins”.

Plotog: Da nu e drept, eu colegul tău am atâta vechime în televiziune că nici nu mai ştiu câtă am.

Şi n-am pretenţie la o statuie, nu chiar nicăieri dar n-ar fi rău în câteva oraşe – că TVR e

post naţional, nu?

Stafie: Care e, mă, cea mai nouă ştire de interes public pentru azi – spuneţi-mi şi mie… că am

editorialul de făcut.

Petecel: Ştiu eu, şefu` – eu… scad vânzările la chiloţi bărbăteşti şi pentru că e criză, se scurtează

fustele.

Stafie: Femeilor până la 40 de ani.

Petecel: Şi se lungesc privirile bărbaţilor… trecuţi de 60 de ani.

Plotog: Ei şi?

Petecel: Cum ei şi, pentru că prin haine unele îşi acoperă nuditatea şi tot ălea dar şi altele îşi

acoperă nulitatea.

Plotog: L-ai auzit pe preşedinte – zicea ceva de unul gras din cârca unuia prea slab… prins de

criză…vorbind despre buget… s-o fi desumflat ăla? Că criza e tot umflată.

Stafie: „Băi, fraţilor, când ăla gras slăbeşte, ăla slab moare” a zis Becali şi Becali nu e oricine –

vorbesc ca învăţat că n-a învăţat el să ajungă învăţat, asta e altceva… e de luat aminte dar

nu de învăţat, ce-a învăţat el… de făcut ce face el.

Pastramă: Din fericire, nu suntem singuri pe lume şi nici de capul nostru – vezi reacţia străzii la

politica asta de doi bani – balamale politice…Ce mai, de parcă suntem în Republica

soacrelor de ocazie.

Stafie: La mine acasă, la părinţii mei nu e nici criză, nici mol – sunt zece magazine, sunt sute de

case şi nici un bloc, aer curat şi linişte.

Petecel: Unde mă, unde e asta?

Plotog: La prima staţie de metrou.

Stafie: Şi unde, unde e prima staţie de metrou?

Plotog: La 200 km când te duci şi 204 km când te întorci… tot de aici.

Petecel: Eşti nebun? Cum aşa?

Plotog: Bine. De la Craiova la Bucureşti sunt 214 de km dusu` și 204 de km întorsu`.

*

* *

Plotog: Ia spune, măi, Pastramă, cum te-ai împrumutat tu la iubita ta ca să-i faci un cadou?

Pastramă: Da, mă, ce te miri? Ştii cum e leafa de aici, nici mie, nici ţie nu ne ajunge până la salariu

– ce era să fac? – era ziua ei.

Plotog: …

Pastramă: … era ziua ei așa că mi-am luat inima în dinți și i-am zis: „iubi … îmi împrumuți și

mie două milioane de lei (n-am spus până când); „De ce două și nu trei de exemplu“. „Ea

este chirurg în devenire, deci o să ia banii ăștia de mi dă mie înzecit, poate și nemunciți

sau poate munciți dar neimpozitați … m-am gândit eu…“. „Pentru că e ziua ta poimâine

și …“. „A … pentru asta îți dau cinci milioane“.

„I-am luat cadou de 2 milioane și 3 mi-au rămas ghiseft, nu m-a mai întrebat cât a făcut

cadoul… cred că și-a dat seama … eu am fost corect i-am luat cadou de câți bani i-am

cerut … de ziua ei.“

Plotog: Şi ei i-a părut bine?

Pastramă: Bine, rău - mi-am făcut datoria, cu onoare.

Plotog: Cu onoare zici, da` ce fel de onoare nu zici?

Stafie: Ştii, când cuiva, îi faci bine cu de-a sila i se face silă de atâta bine şi de binele ăla rău de tot…

şi de ăla cu binele… ca ăsta…

Plotog: Nu prea e drept şi nici cinstit ce-ai făcut tu.

Pastramă: Drept n-o fi – dar e cinstit, „nedreptatea e mama dreptului care e tatăl gâlcevilor” zicea

Iorga, eu am evitat un reproş cu toate ale lui… înjurături, sudalme, poate şi cârpeli.

Stafie: Dar ai făcut rost de un scandal cu toate ale lui şi cu gâlceavă… pentru că n-ai să mai dai

banii înapoi.

Pastramă: Pentru că n-am, nu pentru că nu vreau.

Plotog: Pentru că aşa eşti tu… n-ai niciodată nimic de dat nimănui.

Pastramă: Ei îi dau eu ceva până la urmă.

Stafie: Din fiecare pagubă înveţi ceva în plus… te alegi cu ceva – tu cu ce te alegi?

Pastramă: Cu brăcinarele demolate.

Stafie: Nu e uşor lucru să înveţi din paguba altuia, o dată de două ori, mai treacă meargă după

aia… înveţi din paguba ta.

Plotog: Ai dreptate – la ce îţi foloseşte ce nu îţi foloseşte – până la urmă.

Pastramă: Pe tine, Nelule, te iubesc socrii.

Plotog: Da şi nu, socrul meu ne iubeşte şi pe mine şi pe cumnată - mea iar soacra mea numai pe

mine, pe cumnată – mea nu, pe cumnata-mea care e cel mai om dintre noi toţi nu o suferă

neam – totdeauna vede la ea ceva ce nu-i convine… o dată zice că e de neam al dracu și o

dată că nu e de neam.

Stafie: Şi ce crezi? – cui foloseşte şi cui nu-i foloseşte treaba asta?

Plotog: Nimănui dar pentru că soacra-mea îşi face singură răul de care n-are nevoie… o lăsăm în

pace, cu binele acela rău de tot.

Stafie: În pace pe dracu`… în război…

Pastramă: Măi, soacră-ta are nevoie de calmare.

Covrig: Dar de un cal mai mic ce…crezi că ar zice?

Stafie: E inteligentă, e şcolită soacră-ta.

Plotog: Cu o femeie inteligentă – poţi glumi – cu soacră-mea nu se poate – cu o femeie inteligentă

poţi fi oricât de prost vrei – cu soacră-mea nu se poate.

Stafie: Pe nevastă-ta ai luat-o din dragoste sau dintr-un interes anume?

Plotog: Din dragoste, da ce mă sunt la Procuratură?

Covrig: Dar ea pe tine – ce-ai constatat până acum şi ce-ai crezut atunci?

Plotog: Că-i sunt dator toată viaţa pentru motivul pentru care m-a luat.

Stafie: Ce vrei să spui?

Plotog: Tocmai că nu vreau să spun.

Stafie: Ce?

Plotog: Ce nu vreau să spun.

Petecel: Lasă, mă, că nevoia, iertarea şi păcatul nu le-ai adus tu pe lume, au venit alţii cu ele mai

demult.

Plotog: Da, mă dar eu o să le duc pe lumea cealaltă – acolo măcar – curajul nu pare nebunie,

dăruirea - risipă, nobleţea – desfrâu şi cultura – fleac… zice cartea sfântă.

Covrig: „Nu există ţară fără hoţi, casă fără discuţii şi bani fără muncă” – şi asta zice în cartea aia?

Petecel: Vrei să zici că munca, fie ea şi neplătită, e mai bună decât lenea? A mai zis-o cineva…

de pe aici.

Plotog: Da.

Stafie: Şi atunci cum e mai bine să munceşti degeaba sau să stai degeaba?

Petecel: E mai bine să munceşti bine şi e mai rău să nu munceşti deloc.

Plotog: Viaţa e scumpă pentru că e scurtă asta pentru cine are ce face – pentru cine nu are, nu

contează… tot voi aţi zis-o.

Petecel: Ba contează, pentru că pofta, somnul şi lenea cresc la fel şi ziua şi noaptea.

Stafie: Cine aleargă se mai şi împiedică, cade nu moare dar măcar mai slăbeşte – cine nu – se

îngraşă, se îmbolnăveşte, moare şi îngraşă pământul.

Covrig: Tocmai pentru asta nu trebuie să dai copiilor totul – să nu se simtă obligaţi cu nimic nici faţă de

societate, nici faţă de familie.

Petecel: Cum îi creşti aşa îi ai şi la nuntă şi la pomană.

Stafie: În târg şi în parlament merită să te duci ca la teatru pentru că şi într-un loc şi în celălalt toţi

vorbesc şi nimeni nu înţelege nimic. La început vorbeşte unul – preşedintele de şedinţă,

apoi doi câte doi şi după aia, jumătatea din dreapta cu jumătatea din stânga şi gata…

bâlciul… ăă… târgul.

Petecel: Invidia că nu eşti parlamentar te face să spui ce spui.

Stafie: Nu, mă, nu dar la noi la români invidia e boală grea răspândită ca gripa tuturor împotriva tuturor

şi se tratează uneori cu băşcălie dar niciodată nu se vindecă – indiferenţa o ameliorează, zic eu.

Petecel: Că să-ţi ascunzi limitele nu trebuie să le depăşeşti, că se vede… asta dacă vrei să pari

deştept.

Pastramă: Şi ce, n-ai vrea să arăţi?

Stafie: Am auzit că ai fost cam fustangiu la viaţa ta.

Petecel: Despre ce limite vorbim? Vrei să vorbim? Pentru că natura l-a făcut pe bărbat poligam şi

n-am găsit încă femeia care să mă facă monogam.

Stafie: Te-au furat femeile din viaţa ta.

Petecel: Da, furat dar nu de banii furaţi, pierduţi cu ele îmi pare rău, îmi pare rău de timpul pierdut

lângă ele. Pe femeia care nu mă făcea să mă simt mare şi important o părăseam şi o plăteam

pentru asta.

Stafie: O zi fără să râzi e o zi pierdută deja.

Petecel: Poţi spune că nu ai venit degeaba pe pământ nu numai atunci când faci bine ci şi atunci

când faci răul de care mulţi au nevoie.

Plotog: Măi să fie?! De aia te-ai făcut ziarist?

Petecel: Şi de aia.

Stafie: Poartă-te cu mine ca un frate, fă-mi socoteala ca unui duşman ca să rămânem prieteni, a

fost deviza mea, chiar dacă ne-am cunoscut la un pahar cu vin… i-am spus-o şi lui Petecel

de frică… ăsta nu-i pe treaba lui totdeauna.

Pastramă: Prieteniile astea de sticlă se sparg repede…

Plotog: Multora li se întâmplă dar eu n-aş vrea. Ia exemplu de la Escu – azi la un pahar de vin îţi urează

noroc, te ascultă îți ia scaunul de sub fund şi după aia îţi caută vina ca să te priponească.

Stafie: Şi 24 de ore ai timp să te girondeşti de unde ţi se trage; afli greu, de la un pahar cu vin băut

cu un amic cam mic… ca Becali de mare.

Pastramă: Pisica când bea laptele pe furiş – închide ochii, să nu o vadă nimeni… zice franţuzu`.

Petecel: Opoziţia e vinovată mereu, golăneşte, golăgeşte şi gălăgeşte cât golăneşte şi deodată se

vopseşte… unii, în culorile puterii, alţii aleg să fie incolori, inodori, invizibili şi ineficienţi.

Plotog: Dacă tot vrei să dai cu pumnul în piatră măcar aşteaptă până vine gerul, vorba aia, nu avem

utilaje înzăpezite de dat zăpadă pentru că au fost parcate bine până la primăvară.

Covrig: Înghiţi, îngheţi, dar crapă şi piatra… de atâta prostie.

Petecel: De ce le place unora puterea?

Stafie: Pentru ca să aibă ce n-au ceilalţi.

Plotog: Ori pentru că n-au bunul simţ să nu devină penibili.

Pastramă: De ce?

Covrig: Pentru că nu se plictisesc să creadă că au mereu dreptate în ceea ce fac – ei fără număr,

fără număr… ceilalţi fără nimic.

Plotog: Şi asta pentru că uită de ceva în timp ce îşi amintesc de altceva.

Pastramă: Astfel cum îţi explici că noi suntem singura ţară din lume care îi premiem pe trădători,

pe fugari?

Petecel: Da mă dar de ce s-a ajuns până aici?

Covrig: În doi ani de putere şi o seară fără drapel, unii se trezesc generali.

Pastramă: Şi e rău sau e şi mai bine?

Plotog: Dracu ştie, e şi mai bine pentru ei – cum altfel?

Stafie: Aşa… cum spuneam… din rezerva de primari secundari s-a ajuns la gradul de general

primar . Unul Glonţanu a fost caporal activ, acum e general pârât… pârlit.

Pastramă: Îl faci şi ministrul de mareşal pe un maior de izmene, Cioplea, care cioplea şi gloria şi

onoarea armatei române numai pentru că i-a trădat pe ăilalţi care îi fuseseră aliaţi.

Stafie: Pe Domn` Cornescu, un alt „dă şi fugi”, îl faci ministru trebilor de afară pentru că a pus

fitilul în mămăliga de pe masa opoziţiei din care făcea parte.

Plotog: Sau pe Baconia Costel ministru altor trebi pentru marele ajutor străin de orice regulă

diplomatică dat în numărarea de voturi calamitate din 13 în 13 secunde.

Pastramă: Şi asta la Paris în capitala culturii şi civilizaţiei lumii.

Covrig: Rar mi-a fost sortit să aud că cineva a fost premiat, recompensat pentru trădare în lumea

mea de vise princiare.

Stafie: Aveţi dreptate, să vă închinaţi dar închinatul aici e ca oiştea în gard, oiştea trece prin gardul

care rămâne de reparat.

Petecel: Stai aşa, că nu-i aşa şi mă rog ce-ai vrea să facem? Dacă tot vă plângeţi de lumea asta –

schimbaţi-o – ieşiţi în Piaţa Roşie, Albastră şi strigaţi: Putine, ajută-ne că barosu ne

îndoaie!

Plotog: Ce?

Petecel: Orice până schimbaţi lumea.

Covrig: Măi, fraţilor – lemnul strâmb nu se poate îndrepta, dacă insişti îl poţi însă strâmba dar

invers.

Stafie: Şi nu e bine?

Covrig: Depinde – poate fi mai bine sau mai rău, te poţi trezi cu binele acela rău de tot… intrat în

oase.

Plotog: Toţi ştim de la ăl bătrân şi ăl bătrân de la ăl bătrân că recompensa trebuie să fie o urmare

a unei fapte bune.

Stafie: Ai văzut, mă, pe ministrul muncii din Italia, când a anunţat măsuri severe împotriva

protecţiei sociale a cetăţenilor ei – femeia a izbucnit în lacrimi.

Pastramă: A fost o formă sinceră de solidaritate cu cei ce vor ajunge în nevoie din cauza crizei şi

ca urmare a ordinelor date de ea.

Stafie: Ce pedeapsă mai mare să vrei pentru un politician când vezi aşa ceva?

Plotog: Corect – nu a venit nici cu ghicitori, nici cu hăhăieli, nici cu ameninţări.

Stafie: Măi, ce n-am înţeles eu niciodată cum de un politician abil parşiv şi dibaci – îl scoate şi pe

dracu` dator… când vrea numai pentru că are jigodiile în spate?

Pastramă: Ştii ce nu înţeleg nici eu, nici nevastă-mea, prima, ce nu înţelege nici fiul meu care mă

întreba „cum de am ajuns eu dator înainte de a mă naşte”? – cu câte 5000 de Euro – ce

vină am eu să mă trezesc dator din cauza ălor ca tine, care au furat de-au rupt ca tâlharii

de pe drumuri şi de pe şosele şi pădurile şi apele pământului nostru de la tataie?

Pastramă: „Până n-o păţeşti nu ştii” i-am răspuns eu novicele de tat-său... și am lăsat-o pe maică-sa să ia

unul bogat și nelicențiat.

Pastramă: Ce era să-i spun „şterge-o tată în altă ţară” – cum a zis Escu plecaţi, plecaţi… nu aici e

locul vostru.

Stafie: Orice pagubă e bună de ceva până la urmă.

Plotog: Pagubă e fiecare politician în parte pentru fiecare dintre noi de aici, de acolo, de dincolo…

acolo sus nu mai e pagubă, sunt averi pentru 2 -3 generaţii de degeneraţi, nici de Dunăre

spălați.

Covrig: E o mare tribăcie să ştii să-ţi ascunzi dibăcia.

Plotog: Şi Escu şi Bocescu şi Nemescu au greşit, oamenii nu se măsoară cu cotul şi nu le dai cu

tifla după ce-i mai şi furi.

Stafie: Cine are cap are şi pălărie – eu n-am văzut pălărie decât la ungurii din guvern şi la cei din

parlament, e drept nu de paie – astfel cum să-ţi explici că de 20 de ani ungurii sunt tot la

putere… „vin ai noştri pleacă ai noştri, noi deştepţi, facem pe proştii”… deviza lor.

Pastramă: E de preferat să fii bogat, deviza lor dar nu pe spinarea altora… deviza mea.

Stafie: Nu prea am auzit despre nimeni că oricât de încordat ar fi să nu aţipească din când în când

– aşa şi cu furtul… nimeni nu doarme când fură, se face că doarme – aţipeşte şi fură.

Plotog: Acum tu ce faci? Îl plângi pe Escu – pentru ce îl putem judeca şi pentru ce nu-l putem

judeca în ziua de apoi?

Pastramă: Nu-l poţi crede pe Escu un înţelept ajuns la judecata nebunilor din Piaţa Unirii dar îl

poţi crede un creştin care fuge de poporul pe care l-a minţit de atâtea ori şi pe umerii căruia

s-a urcat plângând cu lacrimi poate adevărate dar nu şi cinstite. „N-o să puteţi voi crede

cât vă pot eu minţi” şi-o fi zis cu fiecare lacrimă.

Covrig: Da, mă, ai văzut – le dă dreptate celor din stradă, de fapt nu le dă nimic, ori pentru că nu

crede ce le spune ori pentru că nu-i crede pe ei ce spun… o amestecătură, ceva între brumă

şi ceaţă un fel de chiciură.

Stafie: Regula regulilor, legea legilor – fiecare să respecte locul unde se află că oricum în pădure

nu e și nici pe arătură.

Petecel: Plecând, le-ar face plăcere, celorlalţi mult mai mulţi, nu şi lui.

Covrig: Să-i fi uitat pe oamenii pe umerii cărora s-a ridicat?

Pastramă: Nu, Escu după câte îl ştiu eu – e într-o mare dilemă „nu voiesc nici să mă tem, nici să

scap pe jumătate, mai bine dau și strig“.

Plotog: Ştiu ce a zis omul, aşa la ananghie cum este: eu nu primesc sfaturi şi dau şi eu mai puţine

de acum încolo… şi tot aşa şi pe dincolo… mai trag câte o aghioasă … pe afară…

Covrig: Vedeţi, mă, una e predicatorul şi alta e predica lui – când e prins cu cinciuna.

Pastramă: Omul nu se dezminte nu minte des și nici prea mult, numai eu pot să-l (mai) ascult.

Plotog: Mereu stafie – ce zici, Stafie?

Stafie: Zic cum zici matale, Papanam.

Plotog: Mi se pare că interpretaţi interpretările în loc să interpretaţi lucrurile.

Stafie: Nu trebuie să crezi în oricine.

Pastramă: Da, pentru că oricine îţi poate spune orice.

Covrig: Şi cel ce spune adevărul şi cel ce minte pot face pe proştii.

Petecel: Da – unii politicieni – cei mai mulţi sunt veniţi în politică cu sacoşa, alţii cu bocceaua,

alţii cu butoiul şi cei mai mulţi cu pluta.

Plotog: Nu, cei mai mulţi sunt veniţi ca Părintele Bulucea când cu steaua, când cu crucea.

Pastramă: Cine te-a minţit de două ori – te mai minte o dată.

Petecel: Nu-i mai da prilejul, că te frige!

Plotog: Asta numai dacă ţi-a dat Domnul judecată ţie – oare nu e păcat să iei gâlceavă de la

altcineva şi cu împrumut când poţi să-ţi faci şi singur rost?

Petecel: Filosofia, am înţeles că ai făcut. Nici filozofia ta şi nici a altora nu a găsit încă soluţia

măcar pentru o parte din problemele lumii.

Covrig: A încercat Biserica.

Pastramă: Cu Teozofia… religia numai i-a amăgit pe oameni.

Covrig: Liniştea sufletească, e problema celor ca mine.

Stafie: A rămas cum a fost – fiecare să-şi caute liniştea şi pacea unii visând aiurea, alţii în tramvai,

cei din marile oraşe şi cei mai mulţi în Viaţa de Apoi.

Covrig: Mai bine să fi puţin nebun decât prea mult prost şi prietenii şi duşmanii – te vor aprecia

mai mult, „îl şti pe ăla, e nebun de bun ce e”.

*

* *

Plotog: Ai văzut, măcar oamenii în preajma sărbătorilor sunt mai buni – unii fac daruri – alţii

donează sânge – vor să mai slăbească – că vin sărbătorile, vin porcii cu vinul, cârnații cu

prietenii și vecinii cu împărțituri.

Petecel: „Eu spre exemplu donez sânge pentru că vreau să fac loc vinului cu care vin sărbătorile”…

l-am auzit pe un vecin.

Covrig: Domnule Plotog, cu ce ne surprinzi la „diversioniştii” din ziarul de mâine?

Plotog: Am găsit ceva în Caţavencu cu care ne facem onoarea şi mai reperată – afară, că unde altfel

ne mai putem face noi de cacao?

Plotog: De ziua lui, preşedintele a primit o statuetă reprezentând un bărbat foarte dotat, avea ceva

de om sărac – zic unii şi cinstit cum zice dumnealui că este. Aflat prin preajmă, Piedone a

ţinut neapărat să-şi facă datoria era şef la protecţia consumatorului - a scos o ruletă din

buzunar şi a măsurat ce avea statuia preşedintelui mai valoros. Concluzia lui Piedone a

fost un sincer „o – ho - ho” şi un „să vă trăiască statueta, domnule preşedinte” nu s-ar zice

că sunteţi aşa sărac, cine nu şi-ar dori o aşa avere, vere?

Covrig: Dacă ştiam cu ce eşti gata să ne dai gata, nu te mai întrebam… vere?.

Plotog: Nu ştiu ce prostii am mai spus ca să ştiu ce tâmpenii o să mai fac.

Zâna: (femeie de serviciu) „oricum nu cum a făcut actuala conducere, care a fost – care a luat şi

bonurile de masă şi sporul de toxicitate şi salariile pe jumătate”. O să mai prindă ei la

guvernare – când li s-or lungi urechile! Ai dracu`, lacomi şi nesătui cu buzunarele ca

ciuru`.

Petecel: Dragii mei colegi, încep ziua de muncă după cum o să vedeţi, cu o zi de luncă – am

întârziat nu zic nu, zic bine? 4 ore şi câteva nopţi, acasă la nevastă.

Plotog: Ba eu zic destul de rău, 4 ore şi două nopţi acasă la amantă.

Petecel: Revin şi îmi cer scuze pentru ipotetica incoerenţă în exprimare dar am suferit un fel de

traumatism acum vreo două săptămâni… nu v-am spus că-mi era jenă!

Stafie: Ce? te-a lovit… cineva.

Petecel: M-a lovit dragostea.

Plotog: Ha, ha, ha.

Petecel: Impactul a fost devastator, cu efecte catastrofale, nebănuite – nici acum nu mi-am revenit.

Vedeţi fac prostii la serviciu, acasă, am o privire năucă – mă simt în armonie cu universul.

Nu, nu mă invidiaţi, mai bine mă lovea un meteorit.

Stafie: Un ce?

Petecel: Un meteorit, acolo ceva cosmic, nu de alta dar acum ştiu exact ce efecte are un meteorit,

o cometă pe care vrei, nu vrei trebuie să o calci pe coadă, când o vezi şi sclipitoare noaptea,

e ca şi când ar fi o carte de geografie, ziua de istorie.

Plotog: Păi atunci să-ţi fie într-un ceas bun şi la mai multe comete din partea mea Vectorul RTV

–lui local, zic eu Plotog cum îmi ziceţi voi, oi fi eu plotog dar sunt plotog întreg.

Petecel: Şi eu urez preaşefului la rându-mi vectorul nostru vigilent – mai multă forţă de frecare la

anul şi mulţi ani!

Stafie: Ba nu, eu nu sunt de acord – nici cu femeia de serviciu, cu Zâna, nici cu colegul Pastramă

–

Curmale Adriana Zâna: „Eu nu mă pricep la politică, dar bărbatu-meu zice că Aristofel ăla de pe

vremea lui tat-său mare a lui tat-său mare ştia trei feluri de politică: titanică, oligrafică şi

democratică. Pe asta cu democraţia o ştiu şi eu, pe celelalte două… nu”.

Stafie: Păi tirania e atunci când conduce doar unul singur, cum este preaşeful la noi, oligarhică

când sunt mai mulţi dar unul singur ia deciziile, adică cum face preaşeful la noi şi

democratică când conduce tot poporul printr-un reprezentant mai ales, ales, cum e

preaşeful la noi.

Curmale Adriana Zâna: „Văz că nu e nici o diferenţă”.

Stafie: Nu preaşefu că nu mă refeream la dumneavoastră atunci când am zis mai ales, adică mai

şmecher – ci sus, sus, acolo sus.

Curmale Adriana Zâna: „Lumea e proastă şi titanii îşi fac mendrele şi averi cât casa, titanii

votează titania, oligrafii oligrafia şi prostimea bagă votul în democraţie”.

Stafie: Exact aşa e însă democraţia este cea mai cea formă de guvernare pentru tirani.

Pastramă: Care iubesc poporul.

Plotog: Naşpa.

Stafie: Aşa e, preaşefu`?

Plotog: Şi mai e ceva, măi tontavelelor - treaba mare în politică nu stă în doctrină – treaba mare

stă în fonduri – cine adună mai mult – ăla are.

Petecel: În fonduri?

Plotog: În fonduri, Zînă.

Curmale Adriana Zîna. Fonduri, funduri tot un drac, că fund am şi eu şi bani n-am neam.

Plotog: Măi fraţilor, pârliţilor.

Stafie: Pârliţi de democraţi ce suntem.

Pastramă: Şi proşti… oare până când?

Covrig: Până la miezul nopţii şi paştile cailor.

Stafie: De ce nu i-ai contrazis prin întrebări incomode?

Covrig: Ce spui tu e o artă – or` eu nu sunt artist, sunt jurnalist, şi mai e ceva – lor nu le plac întrebările

incomode şi nici să-i contrazici.

Plotog: Îi descurajează asta, adică vor să rămână proşti.

Pastramă: Proşti dar bogaţi.

Stafie: Asta aşa este, de aia taxele şi impozitele de la noi sunt cele mai mari din Europa, taxele şi

impozitele plătite de mine devin limuzine, poşete şi vile.

Plotog: Numai în partidul deştepţilor sunt mai multe femei decât e nevoie – şi asta pentru că

bărbaţii vor să iubească mai mult iar femeile mai bine.

Stafie: Politicienii nu ne sunt superiori, cum cred ei, ne reprezintă numai acolo unde nu avem loc

toţi, în parlament, în guvern, în instituţii.

Covrig: Vezi, de-aia, eu, ca şi cetăţean cred că au biroul într-un dud.

- Să auzi ce n-ai auzit la radio Guerila o nepoată de-a Nanei Musculi, frumoasă, tânără si foarte

elegantă a fost întrebată de un jurnalist englez – nu credeţi că milioanele de EURO pe care vi

le-a dat Europa sunt o investiţie aiurea într-un stat falimentar cum e Grecia acum şi e mult

prea mult pentru greci ca popor?

- Nu, pentru că Grecia v-a dat democraţia, arta şi filozofia, v-a arătat ce e cultura şi

civilizaţia de care n-aveaţi habar şi tocmai de aceea niciodată nu veţi plăti ce şi cât a-ţi

beneficiat de pe urma Greciei.

- V-aţi dezvoltat după canoanele şi modelul grecilor şi apoi prost nu e cel care ia ci mai

degrabă cel care dă şi mai e ceva dacă nu eşti mândru de ce faci atunci, atunci de ce mai

faci, dacă eşti, atunci nu mai regreta că ai făcut şi tu ceva pentru cineva. Du-ţi crucea.

- Dar dumneavoastră, grecii, nu faceţi nici o deosebire între cinste şi ruşine, vedeţi tocmai

de aia mă tem că n-ar trebui sau că ar trebui să vă fie ruşine de o aşa cinste pe care v-o

face Europa… citise englezul undeva şi şi-a adus aminte.

- După tărăboi, ziaristul a fost invitat de grecoaică acasă la ea, să dezbată problema în

toate felurile, la toate modurile – se îndrăgostise subit de împieliţată.

Plotog: Fraţilor, cenzura e cenzură şi la greci şi la englezi şi la noi numai că la noi e mai altfel, e mai

subtilă, mai rafinată, mai sofisticată.

Stafie: Ce zici că înjură şi ăia şi ăia?

Pastramă: Criza mă, criza, prostia şi incompetenţa – asta și la noi și la ei e boală grea.

Covrig: „Dacă n-ar fi fost atât de trist, ar fi fost aşa de vesel” zicea un politician de tractorist ce fusese…

oltean de-al lui Coşbuc.

Stafie: Altul pe care l-am auzit eu susţinându-l în conferinţa de presă pe tractorist le spunea

colegilor mei că noi, statuile momentului, eu, adică el Boc, Boacănă, Bocnă, Miazănoapte,

Escu şi ceilalţi vom fi mereu ce sunt acum. Mă, simţeam cum îmi insultă inteligenţa,

spunându-mi că ei care sunt, vor fi şi cei care au fost şi cei care voi fi. Măi să fie, chiar că

ăştia se cred singuri împărați de pe pământ.

Plotog: Asta în timp ce pe vremea lor, la Mangalia, în trei ani au schimbat cinci viceprimari iar

vicelui Ion Mincă - i-au lăsat drept sarcină de serviciu să numere valurile şi pescăruşii. De

Paşti şi de Crăciun i-au dat primă de urgenţă câteva milioane bune și salariu de merit

pentru treaba mare pe care o făcea omul în fiecare dimineață pe plajă.

Covrig: „Unul pleacă, altul vine, n-au nădejde de mai bine”. Mă chestia asta mă face să cred că

politica la noi e gard în gard cu sictiru`. Cu cât îi plătim noi pe politicienii ăştia să facă ce

fac şi să fie cine sunt?

Stafie: Şi Curtea Constituţională face parte din curtea de la Cotroceni şi asta la greu, dovada,

hotărârea aceea de pomină – cu numărarea voturilor din doi în doi a doamnei Ana Tase –

„nu e adevărat ce se vede (se filmase), este adevărat ceea ce e scris”.

Plotog: Sunt destui deputaţi în Parlament performeri în aruncatul cu penalul şi la ăia şi la ăia, de

aia România este ţara cu politicienii foarte săraci dar cu rude şi neamuri foarte bogate.

Pastramă: Noi, ziariştii, am rămas ca totdeauna cu ochii în soare şi cu praful după tobă, că

prăjituri... de unde bani?

Petecel: Dar mergem înainte şi cu capul sus. Noi n-avem limuzine, e drept; dar avem biciclete şi

din când în când la intersecţiile politice – scoatem mâna pe geam când o luăm la stânga,

uneori uităm, n-o mai scoatem, un lucru e sigur, mai mult împingem decât câştigăm.

Covrig: Norocul nostru vine în urma plugului – şi nu de pe lângă boi.

Pastramă: Da, mă dar măcar prin ceea ce faci, zideşti, nu dărâmi chiar dacă din când în când mai

dobori câte unul ca Vicleanul care minte, fură şi te înjură şi de mamă şi de tată, vorbindu-ţi

frumos ca părintele Bulucea, când cu steaua când cu crucea.

Plotog: Măi, da` e atât de convingător că nu mai ai nevoie 100 de ani de alte minciuni adevărate

ca astea.

Stafie: Acum îmi explic cum a putut să-şi facă un palat de casă cât catedrala altui neam.

Plotog: Că pentru cea a neamului nostru s-au dat 600 milioane de euro – în timp ce enoriaşii „ies

din sistem” cu miile cum zicea botosul Botiş – ministrul muncii noastre în folosul lor.

Stafie: Şi atunci, şi acum, sute de pensionari şi-au făcut poze cu pensia, nici ei nu se văd şi nici

pensiile – din când în când se vede o frunză în vânt – zburând peste mormintele lor.

Pastramă: Nişte cocomârle de oameni, nici nu poţi respira de atâta prostie – mârlani nu sunt chiar toţi

dar încrezuţi şi fuduli sunt toţi.

Plotog: La conferinţele de presă sau când ieşeaţi pe post cu ei de ce nu le spuneaţi verde în faţă,

să-i fi contrazis până aproape de injurii?

Covrig: De ce să fac asta pentru că îi deranjează până la ameninţare – te caută cu serviciile două

generaţii şi înainte şi înapoi şi nu numai că te compromit dar îţi mai fac şi belele din te

miri ce! Pe un amărât l-au condamnat fiindcă compostase biletul de autobuz la celălalt

capăt… îl filmaseră în Piața Universității.

Stafie: Corect, o armată întreagă lucrează pentru unul, asta au învăţat-o de la preaşefu` şi apoi lor

şi şefului lor le place prostia, vor să rămână proşti… n-ai cum să te opui.

Covrig: În viaţă nu poţi câştiga continuu – mai şi pierzi.

Plotog: Se poate şi mai rău.

Petecel: Să pierzi în detrimentul altora sunt de acord până la un punct, eu am preferat un echilibru pe

care nu mi l-a impus nimeni… găinarii trebuie să trăiască şi ei.

Covrig: Când îi iubeşti pe cei apropiaţi ţie şi n-ai interes – devii înţelept – nobleţea ta sufletească

apare de obicei cu vârsta.

Petecel: Aşa e, niciodată să nu te îngraşi – totdeauna ce e mult strică, ce e puţin nu se ajunge.

Covrig: Poţi afla multe despre mulţi, de cele mai multe ori e bine să le spui înainte de a fi prea

târziu – dacă ai făcut-o şi n-au înţeles atunci merită ce n-ar avea nevoie.

Plotog: E ca în dragoste, unul iubeşte mai multe femei, celălalt se lasă iubit doar de nevastă şi din

când în când şi de amante.

Petecel: Ştiam că, bărbatul iubeşte mai multe femei, şi pe rând, femeia iubeşte mai scump şi pe sărite

– dar cu ochii pe buzunare.

Plotog: Dumnezeu i-a dat omului cuvântul, nu numai să comunice cu el ci să ascundă ce nu vrea

să spună… de aia femeia e mai deşteaptă decât bărbatul că are totdeauna două soluţii, un

bărbat şi un amant dar un singur scop - banii.

Petecel: Oamenii nu vor totdeauna ceea ce ar trebui, vor ce le-ar trebui.

Plotog: Şi aşa devin victimele propriilor lor dorinţe – ei cer ce vor să audă de la politicieni şi de la

ziarişti, de aia oamenii de calitate n-au succes, nici în politică, nici în presă.

Covrig: Am auzit pe unul Negru în cerul gurii de la o antenă TV – cum se făcea că face o remarcă

uluitoare: fotbalist oricare ar fi el nu se poate compara cu un tehnocrat, oricine ar fi el.

Adică nu poţi compara o cireaşă oricare ar fi ea cu un cal oricine aș fi eu.

Pastramă: Nu, n-a spus aşa: a zis că un pârlit de intelectual nu e nimic în faţa unui fotbalist.

Stafie: Mă, dar tu spui asta ca şi când ai spune că bogaţii nemţi sunt cam hoţi, dar şi românii sunt

nemţi dar nu sunt aşa de bogaţi.

Plotog: Aşa e mama natură a omului, ce vreţi?

Petecel: Ce, mă, vrei să spui că o astfel de mamă natură e în fiecare dintre noi…?

Plotog: Şi DA şi NU – dar trebuie să recunoaştem că fiecare dintre noi e însurat cu o mamă natură,

adică cu o femeie generoasă.

Petecel: Ca formă? Întrebarea e pertinentă dar idioată.

Plotog: Un amic de al meu de la Cluj când a fost întrebat: „de ce ai luat-o măi Milule de nevastă pe

Xenia argentiniancă din Brazilia”? a răspuns nonşalant „pentru că nu era argentiniancă din

Argentina. Terminase facultatea de română de la noi, pleca în Argentina ca să lucreze în

Brazilia şi nu mai era nici o altă argentiniancă la Cluj care să fie şi braziliancă din

Argentina”.

Petecel: Mă, cu chestia asta îmi micşorezi inteligenţa dar cu chestia ailaltă, nu?

Plotog: Cu care, că nu mai ştiu?

Petecel: Că tu, după 4 ani, vei fi preşedintele României – îmi insulţi inteligenţa, mă e ca şi cum tu

ai da cu tunul după muște şi ar ploua cu scântei.

Plotog: Ce e, mă, până la urmă, cu isteria asta?

Covrig: Istoria asta e mai aproape de adevăr – toată lumea vrea putere şi bani, eu vreau doar

sănătate.

Petecel: La vârsta ta cu părul alb ca neaua ce-ai mai vrea?

Covrig: Undeva, acum câteva zile o domnișoară șugubeață mi-a zis: „De ce nu vă vopsiți? Păreți

mai tânăr decât vă arată părul!” „-Pentru că decât să rămână dezamăgite, mai bine să

rămână surprinse, ălea ca dumneata, domnișoară!”.

Petecel: Măi, dar spune odată ce vrei să ne spui!

Covrig: Nu aș mai vrea, cât timp mai am de trăit un prim ministru ca Toc-Tonomatul.

Plotog: E vorba de mişcarea contra statului… degeaba, pe care se tot străduieşte ageamiul ăsta să

mi-o ia de vreo doi ani şi nu poate fiindcă e impotent… de toate felurile.

Petecel: Miroase a ţeapă şi ce spui şi ce faci.

Plotog: Miroase a politică, mai academic ce-mi e moca, ce-mi e maca… coca moca, tot un maca

maca.

Covrig: Ai văzut cum ne-a tras o frunză prin gură coana Leana, pe mulţi i-a convins şi eu am crezut

că e obiectiv turistic … biata frunză…

Petecel: Bine că nu a fost de ceapă degerată frunza aia.

Plotog: Ba a fost degerată că nu degeaba a costat cât pensiile olimpicilor noştri pentru 200 de ani.

Stafie: Ce tot spui acolo… a costat cât salariul tatălui Anei Tase pe o lună de pe pământ.

Petecel: Ia fiţi atenţi, alaltăieri seară, un coleg de facultate, bugetar, m-a invitat la o paranghelie –

sărbătorea, domnule, valoarea celui mai scump cadou din viaţa lui pe care îl primise de la

nevastă – sa, după 20 de ani de căsnicie – divorţul.

Plotog: Nevasta îi ceruse acordul să divorţeze de el – nu era de colo ce-i cerea, era şi ea acolo.

Stafie: Aia lovitură de stat - fulgerătoare să primeşti valoarea unui tron versace de la casa Davinci.

Pastramă: Cine a învins mă, că n-am înţeles prea bine?

Plotog: Lasă-ne, lasă-ne… că ajungi într-o zi să confunzi Paştele cu Crăciunul.

Stafie: Ce mai, vei fi ca hoţul de bună ziua, mereu prezent dar nu e.

Petecel: Apropo, cred că te-am mai întrebat o dată: tu poţi face vreo deosebire între cinste şi ruşine?

Pastramă: Şi DA şi NU – depinde.

Petecel: Ce tot o mermeleşti atâta? Atunci să-ţi fie ruşine de o aşa cinste cu care te faci de ruşine

măi grecule.

Stafie: Ce aveţi, mă, cu el? Lui îi place să fie liber în cuget și voi îi blocați simțirea.

Covrig: Nouă ne place să ne fie greu şi dacă ne e greu dar reuşim ce ne-am dorit înseamnă că e bine

şi dacă e bine înseamnă că e uşor.

Stafie: Da mă, lui nu-i place să stea la coadă nici nouă, deosebirea este că aşa cum este el nu e om

de rând… noi suntem, el a venit din politică, noi de la ţară, el ca la concursul de mis unde

unii iau premii, alţii iau trenul…

Covrig: De ce ziceai că a divorţat ăla, colegul tău?

Petecel: Nu ştiu în concret, ce ştiu eu, e ce spunea ea la un interviu pe un post TV, ea fiind actriţă

şi mult mai tânără. A fost întrebată ce face ea pentru soţul ei „am mare grijă de mine ceea

ce înseamnă foarte mult pentru soţul meu” – de la o vreme pentru că ăsta observase ceva

suspect. „a întrebat-o ce se întâmplă cu tine, cu noi”? Asta i-a răspuns nonşalant: „poţi să-

l întrebi pe un om de ce a îmbătrânit aşa de repede. Şi acum strânge-mă în braţe ca acum

20 de ani” pentru că el era cu 20 de ani mai mare. „Vezi că nu mai poţi”!

- „Mai bine te strângeam de gât”… a gândit el, cu voce tare

- „Au înnebunit salcâmii şi tu vrei să fiu cuminte”.

- „Ai dreptate, patimile orbesc, pasiunile nu”. Aşa zicea Ţuţea. Asta e, experienţa vine

când nu mai ai nevoie de ea.

- „Nu te bucuri că scapi de mine”?

- „Ba da… dar ce face el? Noul amant fără mine ca bărbat al tău”, „avea dreptate mama –

toate femeile mint – în afară de mama… care când minte, te ocroteşte”…

Covrig: Lasă asta, să vedem ce mai zic ăia de la „Caţavencu”, concurenţa... concurenţa.

Plotog: „Ministrul Agriculturii, Petre Daea, s-a lăudat că vine la serviciu cu două ore înainte, în

fiecare zi, adică la 6 şi jumătate. Se pune acum întrebarea: ce dracu` poate să facă ministrul

Agriculturii dacă vine cu două ore înainte la serviciu? Păi, probabil că intră în birou, sparge

repede o ceapă între feţele laptop-ului primit de la Guvern, întinde pe biroul ministerial un

Evenimentul zilei pe care aruncă o felie de mămăligă şi o bucată de slănină, trage un pahar

de vin, se scarpină puţin în ureche cu arătătorul cu care o să-i arate Preşedintelui pe hartă

situaţia la grâu şi la porumb când vine ăsta în vizită de lucru, mai ia un Orbit cu gust de

usturoi să-i treacă mirosul de ceapă din gură, citeşte presa de specialitate, adică rubrica

„Meteo” din Libertatea, să vadă dacă plouă sau nu, află că pe Bărăgan trage un vânt puternic

şi uite aşa se face 8 şi jumătate, când îşi trage și el un pernoi cât toate zilele pe birou, dă

drumul la o casetă video cu înregistrarea de la emisiunea Ferma şi-i arde un somn la umbră,

de nu se vede calul şi călăreţul din lanul de porumb! Asta până la 6 şi jumătate, când trebuie

să se scoale, cică să mai stea două ore peste program, când începe Monica Dragavei, să se

certe, cu unii din ceata lui Culiţă Tărâtă pe insula mare a Brăilei, mama ei de agricultură”.

Altceva mai interesant „Mirajul celor două milioane de dolari puse în joc la loterie, a

cuprins ţara. Săptămâna trecută, într-un cătun din Haţeg, la agenţia Loto, doi ciobani

completau bilete şi, cât le mai permitea răgazul, cugetau:

- Ia zi, bace, cu paralele ce-ai să faci?

- Care parale, bace?

- De la Loto, bace. Dacă câştigi milioanele!

- De la Loto? Ce să fac, păcatele mele… Le pun la Bancorex.

- Nu mai există, bace!

- Atunci le pun la Caritas.

- No, că nici acesta nu mai e!

- La SAFI!

- Şi acesta s-o închis!

- La FNI!

- Apăi, nu mai e nici aiasta!

- Ţii, ce noroc pe mine că s-or desfiinţat! Însemnează că paralele pe care le câştig îmi

rămân mie, nu? Sfântă Precistă, ăsta da noroc! Mai trebe doar să nimeresc numerele”.

*

* *

Covrig: Mă, Stafidă, scrie.

Stafie: DA, şefu

Covrig: Anunţ:

Angajăm

Două puncte, domnii Hopaină şi Stafie de la faptul divers caută o domnişoară care doreşte

să înveţe presă intre orele 7.00 şi 9.00 fix. Domnişoara trebuie să vorbească fluent limba

română, să fie veselă, senzuală, discretă, eventual frumoasă, să ştie să facă masaj de

relaxare şi cafea de înviorare. Nu se vor supăra dacă domnişoara stagiară îi va trage cu

tandreţe, de ureche, aducându-i pe calea cea bună. Bineînţeles că inteligenţa nu este

obligatorie, aşa cum bine zice Hopaină. Sânii mari reprezintă un avantaj în cadrul selecţiei.

Aşadar dacă întruneşti condiţiile de mai sus şi eşti hotărâtă să intri în lumea minunată a

presei trimite un mesaj însoţit de foto la Trăznitul Carpaţilor. S-o trimiţi bine!

*

* *

Petecel: Ştiţi cum a răspuns Costică Uiliam Brânză, un democrat liberal de conjunctură unui coleg

de la Antena 3? „Domnule deputat în toate partidele sunt şi proşti şi corupţi”? „Nu

domnule la noi nu sunt proşti”. Că şi primarul din Scoarţa de Jos, care striga (în campanie)

cât îl ţinea gura: „cetăţeni, oameni buni, fraţilor, fostul primar a furat de a rupt pământul,

votaţi-mă pe mine, daţi-mi o şansă”! Şi a fost votat, acum să-l vedem.

Stafie: Purtătorul de vorbe al PDL – eului, după alegeri şi-a mai înmuiat tonul, şi-a mai tăiat şi din

barbă, şi-a schimbat şi croiala cămăşilor dar tot un mincinos a rămas.

Covrig: Vrei să spui că omul e anormal, la faţa lui de intelectual rasat cu papion şi 200 milioane

pe lună, că e gata de scandal cu oricine şi oricând nu e de acord cu el. E el parlamentar

european, ce îi mai trebuie?

Stafie: Încă un mandat.

Pastramă: Nu e amoral pentru că e imoral – adică ştie ce face şi face ce ştie. Dacă era amoral nu

ştia de ce face ce face ca prostul, adică nu ar fi fost bun nici de duşman.

Stafie: Bă, da` Escu a demonstrat că din dosare poate face și desface structura unui partid care să

şi asculte de ordine, ordine care creează o mare dezordine – dar nu contează.

Petecel: De unde, mă, atâtea dosare?

Plotog: de la SRI, de la SIE, e şi RTV-eiul naţional, de la diverse reviste, ziare şi de la BEC.

Stafie: Ştii cum ar zice acelaşi Costică Uiliam Brânză? „Ce treabă are măgarul de unde beau oile

apă” ?

Plotog: Măi, Stafie, ce dracu` de ţi-a albit părul aşa de tare în ultimul timp?

Stafie: De griji, şefu`, ale mele ca ale mele dar ale noastre, ale ţării, ale grecilor că nici fraţii noştri

italieni şi spanioli nu stau prea bine, şi-ar mai fi ceva – am întâlnit un frizer care mi-a tuns

numai firele negre – ţi-l pot recomanda şi ţie că e PDL-list – mi-a zis că aşa senior sunt

mai serios.

Pastramă: Măcar te tunde fără plată.

Petecel: Depinde in ce zi nimereşti, că are un afiş la intrare pe un perete cât casa „azi cu bani,

mâine degeaba”.

Stafie: Dacă vrei bani mulţi şi muncă puţină intră în politică, te costă mai ieftin sau faci ce fac

ţiganii de pe la noi. Te întreabă „ce faci”? „muncesc”!... „şi bani când mai faci”?

Covrig: Sunt şi oameni, sunt şi zile când primeşti un picior în fund şi mai şi mulţumeşti, ca şi când

ai fi fost plin de praf.

Petecel: Ca om politic ai mereu această şansă dacă n-o valorifici la timp eşti deştept sau nu eşti

prost degeaba

Stafie: Nu ca om politic, ca politician… de doi lei, la început vrei să furi un milion de dolari dar

în zilele şi nopţile următoare, te tot gândeşti cum să furi o sută de milioane de parai.

Plotog: Şi culmea tupeului, începi să ai pretenţii să mai fi şi lăudat când spui „guvernul n-are bani

pentru toate dobitoacele” cum zicea Berceanu, ca ministru interimar la agricultură.

Covrig: „Multă carte nu se cere, când eşti prost dar ai putere”.

Pastramă: Stai, stai – adică guvernul are bani numai pentru anumite dobitoace?

Stafie: Nu ştiu de ce dar de la o vreme cineva a scris pe ţară: „închis pentru renovare”.

Pastramă: Poate pentru demolare.

Covrig: Oare în ţara asta nu mai suntem atât de mulţi de am rămas atât de puţini şi proşti şi deştepţi,

de nimic nu-i mai sperie pe şmenarii ăştia.

Petecel: Dacă ar durea prostia, cea mai mare jale ar fi în partide, cred eu.

Covrig: N-ai voie să invoci propria-ţi culpă.

Petecel: N-am zis că sunt politician şi nici prost, dar nu mă bag.

Petecel: Decât treaz şi amărât mai bine beat şi fericit ca în ziua votării – atunci oricum te bagi,

când bagi votul, nu te bagi?

Pastramă: Păi?

Covrig: Data trecută trebuia să am grijă să votez pe cine trebuie, acum a trebuit să am grijă să nu

votez pe cine nu trebuie.

Stafie: Da, mă, Pastramă, ai dreptate ăi de pleacă vor să şi le mulţumim şi nu numai pentru ce au

furat cât şi pentru cât au furat!

Petecel: Ai văzut, mă, amanta preaşefului era supărată pe amantele şefilor partidului că n-ar fi

urmat-o.

Stafie: Când?

Pastramă: Când i-au atras atenţia că se prea ieftinise luxul pe care îl purta ea.

Plotog: Măi să fie.

Petecel: Ce nu e – ce să fie?

Covrig: Mare Buruiană prea şeful nostru, oare el nu vede nici chioriş, nici grăpiş, ce vedem noi

toţi supuşii lui, neisprăviţii momentului.

Pastramă: Măi, franţilor, friţilor, dar mai lăsaţi-mă în pace cu politica voastră de lift.

Petecel: Păi nu vezi că nu suntem prezenţi cu capul – decât patru cât intră într-un lift mai amărât.

Pastramă: Ai dreptate, fratele meu drag şi stafidit.

Petecel: Prefer să am pace decât dreptate… v-au mai spus-o şi alţii.

Covrig: Nu-i aşa că nu-i aşa ce-ai spus – că ai gândit altceva, te-am auzit tot în gând.

Pastramă: Abia acum ai dreptate, Covrig – dragul de tine.

Stafie: „Puteţi să urlaţi până nu mai puteţi” – cine a zis ce a zis?

Plotog: Tonomatul naţional.

Pastramă: Nu, poate ai vrut să zici tonobocul naţional.

Covrig: Da mă aşa e, politica la noi înseamnă mai întâi a fi, apoi a face ceva, adică afaceri cu

statul.

Pastramă: Înţeleg, te gândeşti şi la gropile de la noi, sunt o avere naţională, cu astuparea lor regii

asfaltului câştigă de 7 -10 ori mai mult preţul, aşa că, logic ar fi că nici cu facerea lor în

buget să nu rămâi cu mâna goală… după ce împarţi gheşeftul.

Petecel: Asta e părerea ta.

Covrig: Părerea mea e două păreri – pentru că pe aia cu astuparea gropilor mi-a dat-o vecinul iar

aia cu facerea gropilor i-am dat-o eu lui la schimb.

Pastramă: Deci tu eşti mai avut cu o părere.

Stafie: Nu chiar dar am două şi amândouă aduc bani mulţi.

Petecel: Nu mai înţeleg nimic.

Plotog: Nici nu trebuie.

Stafie: Dar, ştii proverbul na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o.

Pastramă: Ce spui tu seamănă cu statuia fălosului Traian din faţa Muzeului Naţional.

Plotog: Adică – asta e ca şi când te-ai fi însurat de cinci ori dar ai rămâne cu aceeaşi amantă.

Petecel: De ce?

Covrig: Din interes, e mai ieftin.

Pastramă: Ce faci tu pentru amantă, de fapt?

Covrig: Am grijă de mine.

Pastramă: Are bărbat?

Covrig: Are!

Pastramă: Şi cum se zice despre femeia care îşi înşeală bărbatul?

Covrig: Nu mă interesează.

Pastramă: Dar despre bărbatul care îşi înşeală nevasta?

Covrig: Nu mă interesează, ba nu, mă interesează, mă interesează banii mai mult când n-am, şi nu mă

interesează, când am. Eu nu zic ca nevestele mele: ba nu, ba da, banu`. Banu` e dat dracului!

Stafie: Ai un raţionament jos pălăria.

Covrig: Jos pălăria, sus pălăria, tot un drac.

Petecel: Adică un domn.

Stafie: Tot nu înţeleg unde trăim.

Covrig: În Republica Soacrelor de ocazie – nu ţi-am mai spus, de-aia m-am însurat de cinci ori.

Plotog: Cu acelaşi?

Covrig: Eşti nebun, cum cu acelaşi?

Pastramă: Şi de fiecare dată a fost la fel, cu emoţii, cu flori, cu lăutari.

Covrig: Nu, niciodată n-a fost ca niciodată pentru asta am luat-o de la „0” de fiecare dată.

Plotog: Şi te mai însori vreodată?

Covrig: Numai dacă mă mai lasă amanta. De ce! Pentru că ea e acelaşi de 10 ani.

Plotog: Pe asta n-ai schimbat-o?

Covrig: N-am putut, ea e şefa.

Plotog: Şi ai fost la acelaşi restaurant, cu aceiaşi lăutari de fiecare dată?

Covrig: Altă nevastă, alt local, aceeași amantă – aceiaşi lăutari – le-am promis oamenilor de fiecare

dată că şi la nunta următoare tot pe ei îi iau. După ce le-am cunoscut mai bine după o lună,

la fiecare dintre neveste le-am zis: „te-ai merita singură după cum te porţi”. „Acum e prea

târziu. Merită – mă tu, eu nu mă mai mărit” şi până la urmă alţii le-au meritat… eu doar

le-am măritat – făcându-le zestre.

Plotog: Măritat sau meritat.

Covrig: Tot aia. Am plătit şi am scăpat, libertatea nu se negociază.

*

* *

Plotog: Şi acum ce faci?

Covrig: Le sun.

Plotog: Şi ele?

Covrig: Ele nu-mi răspund.

Plotog: Ţin telefoanele închise.

Covrig: Nu ştiu, eu tot o să le sun că n-am ce face, sunt şomer.

Plotog: Şi ele ştiu asta?

Covrig: Da, de ce?

Plotog: D-aia nu-ţi răspund, n-o să-ţi răspundă cât o să fi şomer, fă-te bancher să vezi atunci.

Becher curat, ce mai… lovitură de stat dată statului… monşer, statul nu-ţi mai dă şomaj

iar becher înseamnă coadă de gagici, ai bani, ai putere, devii papagal, mare politician, lași

presa… ne lași… lași… numai că ciocul mic îţi trebuie mare… nu îţi rămâne decât să

aprinzi lumânarea, îîî… flacăra democraţiei. Şi dă-i şi dă-i cu interesul naţional, cu

cetăţeanul şi nevoile… doar tu şi nevoile tale contează, restul un fel de adaos la

completare… și dăi, și dăi cu candela democraţiei…

Covrig: Aprinsă?

Plotog: Aprinsă…

Covrig: Şi dacă o stinge vântu`!

Plotog: N-o stinge, vântu’ e închis cu zăbrele…

Covrig: Vezi, e închis cu zăbrele, dar poate să sufle printre gratii…

Plotog: Poate, dar nu mai are putere, nu mai e liber…

Covrig: Și dacă o stinge cineva?

Plotog: Ţi-o aprinde Ana Tase, s-o găsi altcineva pe acolo cu o brichetă, cu o lumânare… să fii

atent la curtea constituţională, am auzit că a fost cositorită cu aur, moda momentului… ce

să faci? Te vrei monument într-o zi…

Covrig: Nu mai înțeleg nimic…

Plotog: Şefu`… dă-mi voie să-ţi dau voie să nu ne crezi mai puţin proști… decât te credem noi pe

tine… de ani de zile, am mai zis-o. N-are rost şi dacă n-are rost ce rost mai are să pleci

ales de noi, ăștia proști, de două ori şi să vii numit o dată cât de două ori ales… de-a valma

de alții.

Covrig: Taci, mă, că mie nu îmi bate inima ca vouă… tic, tac, tic, tac… mie îmi bate tac-tic, tac-

tic, altfel cum vă puteam pune pătura în cap… la atât de mulți și pe așa o vreme… fără să

nu mă ajute cineva. Coana Omida… pupa-i-aș mânușițele, dacă n-o dansam ce făceam

acum?

Plotog: Jucai… tontoroiu!!!!!!

Covrig: Tonta… ce? Tontavelelor…!!!!!!!!!