1

Adrian Botez

EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNTEMINESCULUI...?!

ARHEII EMILBOTTIENI

se închină soţiei mele, Elena Botez

Cartea aceasta a apărut graţie sponsorizării, din partea Primăriei municipiului Adjud -în primul rând, datorită domnului Primar, ing. CONSTANTIN ARMENCEA! Peaceastă cale, autorul cărţii aduce mulţumiri călduroase sponsorului şi îşi exprimărecunoştinţa, atât faţă de generozitatea întru Carte, cât şi întru Necurmata Veghe,asupra Focului Culturii – adjudene şi româneşti!

Această carte este cadoul autorului, făcut Municipiului Adjud – redându-i-l, astfel, dinpunct de vedere spiritual, pe Poetul său emblematic – EMIL BOTTA!

*

„TOATE DREPTURILE APARŢIN AUTORULUI”

________________________________________

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale RomânieiBOTEZ, ADRIAN

EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI...?!

2

ARHEII EMILBOTTIENI / Adrian Botez - Râmnicu-Sărat : Rafet, 2015ISBN 978-973-146-375-9

821.135.1-4

_________________________________________

Adrian Botez

EMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNTEMINESCULUI...?!

ARHEII EMILBOTTIENI

Editura RAFET2015

Notă: Pentru lucarea hermeneutică de faţă, am folosit (în primul rând) volumul/ediţie critică(de eficienţă operaţională maximă!): Emil Botta, POEZII – text îngrijit, note şi variante deAURELIA BATALI, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979.

3

ISBN 978-973-146-375-9Copyright: Editura RAFETEditor : Constantin Marafet__________________________________S.C. Editura RAFET S.R.LDirector editură : Constantin MarafetStr. Gradiştea nr. 5, Rm. SăratTel/Fax: 0238568085Mobil : 0727311412E-mail: editurarafet@yahoo.comCUVÂNT JUSTIFICATIV

I-Lucrarea de faţă s-a născut:

1-din revolta faţă de superficialitatea unor critici români, de felul lui George Călinescu - cel careajunge să afirme „impostura” poeziei lui EMIL BOTTA: „În cele din urmă, parodia susţinută(…) sfârşeşte prin a obosi şi a se revela ca o IMPOSTURĂ” – cf. Istoria literaturii române – dela origini până în prezet, Ed. Minerva, 1982, p. 904 (la capitolul Reviste de avangardă.Balcanismul);

2-pentru a răspunde, într-un fel pozitiv-creativ, observaţiei, extrem de pertinente, a lui TudorArghezi, din titlul unui articol, scris în 1947: „Emil Botta - Un poet despre care se tace”;

3-pentru a confirma (dar nu expeditiv-informativ şi impresionist, ci prin demonstraţie/analizăhermeneutică!) afirmaţia lui Mircea Zaciu: „“Destinul lui Emil Botta se împlineşte întru poezie:REINTEGRÂND PRIN EXPRESIE, PRIN VERBUL POETIC, <<PARTEA<< ÎN<<PLINĂTATE>>, NU ÎNSĂ LA NIVELUL INIŢIAL, PENTRU TOTDEAUNA PIERDUT, CILA UN ALT ORIZONT, SUPERIOR” (s.n.) – cf. Mircea Zaciu, Scriitori români, EdituraŞtiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 94-95.

II-Pentru prima oară în critica românească, lucrarea de faţă afirmă, relevă şi analizeazăARHEII1 EMILBOTTIENI.

III-Pentru prima oară în critica românească, lucrarea de faţă demonstrează, prin analizăhermeneutică, faptul că EMIL BOTTA :

1 - ARHÉU s.n. (Fil.) Termen care exprimă esenţa tuturor fenomenelor, prototipul tuturor lucrurilor şi fiinţelor; forţăvitală; principiu. [< it., gr. arche].

…Şi mai întru Adevăr: ARHEII sunt imagini originar-străvechi, care s-au format şi fixat în inconştientulcolectiv al omenirii, ca nişte simboluri încărcate de semnificaţii şi simbolistică majoră, cosmică. La Marii Artişti,ARHEII ARTISTICI se creează ca variaţiuni ale acestor originari ARHEI COSMICI – pentru că Duhul Artiştilor-GENII rezonează cu Duhul Neamului lor, deci şi cu Duhul Omenirii întregi, al Cosmosului întreg…!

4

a-nu este epigon eminescian, ci este cel mai harnic continuator eminescian (devot/discipol, edrept - dar unul demiurgic, la rându-i!), în veacul XX;

b- nu este “obsedat de moarte”, şi că moartea nu este, la EMIL BOTTA, de influenţăkirkagaard-iană: la Kirkegaard, “Boala de moarte este DISPERAREA” – pe când EMIL BOTTAinvesteşte moartea cu misiune hristică TRANSFIGURATOARE, pentru TRANSGRESAREAontologică şi a Duhului umano-divin şi poetic într-o lume spirituală, deplin superioară celei terestre.

Mai curând, EMIL BOTTA ar trebui considerat (prin propria-i mărturisire!) adept al filosofuluişi teosofului suedez Emanuel Swedenborg (ARCANA CAELESTIA - 1749): “Noi, selenografi,

selenologi/ÎN SWEDENBORG INIŢIAŢII,/oculta S, şerpii, asceţii, piraţii,/am urcat cele treitrepte/ale Perfecţiunii” – cf. Potestas clavium, p. 282;

3- chiar dacă nu poate fi un spirit martiric şi autosacrificial, precum Eminescu – EMIL BOTTAnu este un “învins” (al lumii şi epocii sale), ci un spirit vaticinar şi un Mag Kogaionic (săvârşindPoeme-ca-Mistere-Transfiguratoare!) – “ascuns” după măşti şi după Hieroglifa-Cuvânt.

4- “MĂŞTILE” lui EMIL BOTTA sunt, de fapt, ARHEII SĂI ELOCVENŢI! – pe care-ipune să grăiască, de cele mai multe ori, în locul lui, pentru că ei, ARHEII, sunt încărcaţi deADEVĂRURI MITICE-COSMICE – ADEVĂRURI demonstrate şi experimentate, şi decătre Dumnezeu, şi de către Neamul său Metafizic – NEAMUL DACO-VALAHILOR!

5-ARHEII lui EMIL BOTTA sunt (poate părea paradoxal, pentru criticii noştri“thanatologi”…!) DINAMICO-TRANSFIGURATORI, operând TRANSGRESAREA LUMII(“cu toate cele ale sale”), în stadiul spiritual, menţionat de IOAN AL APOCALIPSEI: “NOULIERUSALIM” – CELESTA CETATE PARADISIACĂ (…în ciuda faptului că EMIL BOTTAştie, la modul eminescian: ciclul demiurgic se va relua, la infinit/într-una spiralat, precum arătă şiGeniul BRÂNCUŞIAN).

6-Toată Poezia lui EMIL BOTTA ascunde (sub aparenţele ei de “nebunie” carnavalescă, deautoironie, de sarcasm şi cinism, de apofatism) “disperarea”, “exasperarea”! - dar, paradoxal, cucât este mai “exasperato-disperat”, cu atât Revelaţia Lumii Divine îi devine mai clară şi maiadevărată – şi prinde “Aripi de Vultur”.

VULTUR Transfigurator şi Transgresator.

7-EMIL BOTTA este Poetul-ORFEU – transfigurând, ritualistic, mitologia valahă, în şansăde a ajunge PE MUNTELE OLIMP/MERU ŞI ÎN GRĂDINAARHEILOR/”HESPERIDELOR” HIPERBOREICE!

8-Scopurile poeziei emilbottiene sunt

a-exorcizarea de demonii disperării şi ai terorilor existenţiale – dar şi

b-“decântarea”-incantarea orfică a Lumii, răspunzând, astfel, eminescienei întrebări(„Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul? – cf. Criticilor mei), prin reînvierea duhurilormitologiei valahe.

9-La EMIL BOTTA – CUVÂNTUL-DESCÂTEC, CUVÂNTUL DEMIURGIC – devineRECLĂDITOR DE FIINŢĂ DACO-VALAHĂ – CUVÂNT/PARASHABDĂ, cu valenţesoteriologico-apotropaice şi de re-aflare a Drumului spre ORIGINARUL ABSOLUT.

5

EMIL BOTTA s-a apropiat, până la o cvasi-convieţuire cu ei - de ARHEII din GRĂDINAARHEILOR/”GRĂDINA HESPERIDELOR”.

10-EMIL BOTTA nu este un învins al istoriei: este un INIŢIAT, un VIZIONAR, deci unMARE HIEROFANT AL ARHEILOR – Mare Preot al Lui ZALMOXIS-HRISTOS-“ÎNTUNECATUL APRIL”!

Este un Războinic Glorios, tocmai prin tăcerea sa, extrem de savant organizată, princuvinte, întru CUVÂNT-LOGOS DIVIN.

11-...Singura constantă, de netăgăduit, a lui EMIL BOTTA, este aceeaşi cu a Maestrului său,faţă de care este „înfrânt” (cu sensul de SMERIT ÎNCHINĂTOR!) - EMINESCU: EMILBOTTA, ca şi EMINESCU, este UN SCRIITOR PROFUND RELIGIOS; este chiar obsedat, caşi EMINESCU, de VALENŢELE RELIGIOASE/SOTERIOLOGICE ALE VERBULUI.

Sub Hieroglifa Mitologiei Religioase Zalmoxiano-Hristice – EMIL BOTTA aşterne lăcaşul-altar al ADEVĂRULUI DIVIN şi al ORIGINARULUI ABSOLUT.

Autorul

***

6

PREFAŢĂ

DOI FRAŢI-POEŢI – DOUĂ DESTINE. ELEMENTE EMINESCIANO-ROMANTICE,ÎN OPERA POETICĂ A FRAŢILOR DAN ŞI EMIL BOTTA

Orice ar zice (sau, mai exact, ce n-ar zice şi nici nu zic!) istoriile literaturii române, din ultimulveac (de la George Călinescu, Eugen Lovinescu, Ion Negoiţescu, dicţionarul lui Mircea Zaciu ş.a.)– şi până la aceea a lui Alex Ştefănescu şi, mai cu seamă, la cea extrem de subiectivistă şi cu gravedeformări de ordin axiologic, a dlui Nicolae Manolescu!), Adjudul, ca şi Răşinarii Sibiului, este unloc special, în România: dacă Răşinarii Sibiului i-au dat, ca spirite superioare, pe Octavian Goga şipe Emil Cioran – Adjudul a dat, egal, României/Valahiei două Duhuri alese: pe Fraţii Orfici –Poeţii Fraţi DAN şi EMIL BOTTA.

Amândouă, după opinia noastră, aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protectoral Valahilor – EMINESCU – dar reverenţa lor neînsemnând, nicicum, epigonism, ci creativitate,originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah.

Da, două valori apropiate, prin caratele talentului, harului artistic – doi fraţi, pe care i-a născut,aici, la noi, în Moldova de Mijloc, zbaterea apelor şi luncilor Siretului şi Trotuşului…Unul era Alb,altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (destatuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântătoare?)” – Dan Botta – cf.Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text apărut în “Prodromos”, nr.7, iulie 1967, p. 19-21) – celălalt era Duhul “Întunecatului April”… – EMIL BOTTA.

Prin Înalta Voire a Dumnezeului Celui Mare şi Bun, cele Două Duhuri de Înaltă Lumină aleNeamului Românesc s-au născut într-o familie de medic – tatăl fiind THEODOR BOTTA – şi alunei misterioase femei-directoare de orfelinat – AGLAE – al cărei tată, FRANCESCO MARIAFRANCESCHI (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahăr, din Sascut!) – eracorsican de origine. Adică, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împăratul Napoleon I Bonaparte(cel care, din născare, s-a numit, destul de vaticinar, deşi se trăgea din nobilimea măruntă :Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNĂ”!). Din câte ştim azi, totuşi, Francesco MariaFranceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUŞMAN al luiNapoleon…Se pare că bejenia familiei Franceschi a început chiar de pe acele vremi.

7

…Dar să ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naşte, însă, într-o zodie a discreţiei ucigaşe de renume –dovadă că, azi, puţini români ştiu că EMIL BOTTA a avut un frate. Un frate născut pe 26septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucureşti…Doar 51 de ani de epifanie… –“îşi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava dinBucureşti. Urmează, apoi, studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultateade Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. Publicăîn diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participă la conferinţelegrupului Criterion şi este cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, subconducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României,proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrăbiţi, pe când cădeauzăpezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediazăfrivol şi abandonează misterului cosmic, ziarele vremii, pe acest Pontif al Frumuseţii, al Incantaţieişi al Fervorii:“(…)De departe sună cornul, /Cornul serii, cornul mării, /Cornul surd al întristării,/Cornul mării, cornul serii, /Cornul jelei şi-al pierzării!”(Cornul mării, cornul serii)

…A se observa, extrem de clar, preluarea motivului eminesciano-romantic, cu valenţe —uranico-thanatice, al “cornului”-punte de eros, spre mediul selenico-thanatic (“Mai departe,maideparte,/Mai încet, tot mai încet,/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte.//De ce taci,când femecată/Inima-mi spre tine-ntorn?/Mai suna-vei, dulce corn,/Pentru mine, vreodată?” –cf. Mihai Eminescu, Peste vârfuri) . “Cornul” danbottian (“Cornul jelei şi-al pierzării!”) conţine,la nivel semantic, aceeaşi orficitate fascinantă, precum la Eminescu – dar are, din păcate, şi un plusde deznădejde, provenit dintr-o mai insistentă ancorare în ontologia terestră (care stă sub semnuldublu direcţionat semantic, zbatere existenţială-stingere:“seară”-“mare”).

Sau, tot întru lira Eminescului:“Muge-adânc un cerb în codru, /Codrul freamătă adânc, /De vânt crengile se frâng, /Muge-

adânc un cerb în codru, /Muge-adânc şi nu e modru/Gândurile să-mi înfrâng.//Muge cerbulsinguratic, /Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung;/Peste codrulsinguratic/Cade viforul tomnatic, /Nu pot jalea să-mi alung.//Muge-un cerb, Diana Doamna/Luidin ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a maifost atît de tristă” – cf. Dan Botta – Muge-adînc un cerb în codru.Motivele eminesciene ale “codrului”, ca topos sacru şi, respectiv, al “buciumului” hermetic,motive care acţionează în câmpul semantic al frământărilor cosmogenetice, sunt păstrate, cuanumită rezervă personală de viziune, de către adjudeanul nostru. “Codrul freamătă adânc” –spune DAN BOTTA, înţelegând, prin “freamăt”, frământarea cosmogenezei interiorizate, întrupremoniţia morţii-toamnă (“Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic,/ Nu pot jalea să-mialung”) – atunci când Eminescu, demult, nuanţase, întru cosmogeneză nuntită cu etnogeneză-valahogeneză, în Scrisoarea III: “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocoti de zgomot şide arme şi de bucium”. De observat cum “singurătatea” neo-romantică şi egotist-subiectivă a luiDAN BOTTA – pornise dintru un Eminescu care îşi vedea etnogeneza feerico-mioritic:“freamătul” codrului şi glasul de bucium nasc, la Eminescu, violenţa sublim-reactivă, a unui neamvalah, despre care, azi, nu mai ştim aproape nimic… – un neam valah al “armei” reactive, dar şi alexistenţei întru lumină cosmică, un neam închinat Soarelui şi Lunii, stelelor etern-lucitoare(“coifuri lucitoare”) şi cometelor-“capete pletoase” etern-trecătoare şi etern-vaticinare/mistic-revelatoare (“ies din umbra-ntunecoasă”):“ (…) la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/Miide coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”.

Pe de altă parte, amestecul de thanatic şi orfic, prin reactivarea “buciumului” aminic (dinpoemul Peste vârfuri), aproape că şochează, la DAN BOTTA (poemul Muge-adânc un cerb încodru), prin fidelitatea faţă de semantica eminesciană: “Echo duce tânga-i lung, /Glas de buciumlung-prelung”.

8

Ceea ce surprinde, oarecum, la DAN BOTTA, în acest poem, este devierea-degradareasemanticii atmosferei cosmice a “buciumului” şi a “codrului”, până la simbolistica întunecăriispirituale-uitării, semnificată de “batistă” (“Plânge-n nori ca-ntr-o batistă”) – şi, ca urmare, seînregistrează o importantă deviere a încărcăturii mitologice a Dianei-Artemis (eminesciene), zeiţăa Lunii, soră, luminător-săgetătoare (deci, apocaliptic-demiurgică şi spiritual-iluminatoare -), a luiApollon-Soarele, zeiţă care, prin îndoirea-arcuirea mâinilor, defineşte-închide, la modul demiurgic,bolta lumii create (“Ah! acum crengile le-ndoaie/Mânuţe albe de omăt, /O faţă dulce şi bălaie,/Un trup înalt şi mlădiet.//Un arc de aur pe-al ei umăr, /Ea trece mândră la vânat/Şi peste frunzefără număr/Abia o urmă a lăsat“ – cf. Mihai Eminescu, Diana) – către o Diană a lui DANBOTTA, care Diană danbottiană se deplasează, clar, spre câmpul semantic al Maicii Cosmice(Maica Domnului Hristos-MATER SELENE, MATER SUSPIRIORUM, MATERTENEBRARUM, MISTICA MATER FERTILAE ET FECUNDA/ALMA MATER): “DianaDoamna Lui din ceruri”. “Întristarea” ei/Doamnei din ceruri nu are, însă, valenţe soteriologice, ci,mai curând, rămâne la stadiul de expiatoare cosmic-autosacrificială: “(…)Diana Doamna/Lui dinceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fostatît de tristă”. Dar, în mod evident, “cerbul” care “mugeşte”, cu tot pesimismul manifest al luiDAN BOTTA, se înscrie şi rămâne în câmpul semantic al Copacului/Stâlpului Logos-uluiOrdonator-Cosmic. Al Parashabdei – Sunetul Întemeietor-Demiurgic. Adică, păstreazăsemantica originar-aminică: cf. M. Eminescu, Povestea Codrului: “Împărat slăvit ecodrul,/Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/Codrului, Măriei sale.//Lună,Soare şi Luceferi/El le poartă-n a lui herb,/Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb” –dar şi cf. M. Eminescu, Memento mori: “Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groşi, cu frunzadeasă,/Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă (…)Sara sună glas de bucium şicerboaice albe-n turme/Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme (…)”. NeamulRomânesc este echivalent cu Stâlpul (Brâncuşian!) Central al Cosmosului (Muntele MERU!),echivalent cu Forţa Demiurgiei Cosmice – şi i se deleagă, de către divinitatea uranică – ForţaCosmogenetică. Tristeţea Eros-ului din versurile danbottiene “Nicicând toamna/N-a mai fost atîtde tristă” – păstrează ceva din demiurgia mistică, conţinută în celebrul verset eminescian: “Totuşieste trist în lume”, din finalul “Florii albastre”.

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde suntcei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toată generaţia tânărăinterbelică…”Sunt, TOŢI, în vesela şi iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sărăspundă. Pentru că nu este drept ca DAN BOTTA să fie dat uitării, numai pentru că a avut adâncişi sincere crezuri şi înţelegeri naţionalist-legionare – nu este drept să fie aproape complet dat uităriiun atât de sever şi iluminat Poet, un eseist eremit, înţelept precum Sfântul Buonaventura, celvindecat de Sfântul Francisc – …şi un Înger Traducător, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) şiEuripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade şi alte poeme), saudin engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirică a luiEdgar Allan Poe şi din germana diamantină a lui Goethe sau din portugheza conchistadorică a luiFerreira de Castro… – …un mare şi harnic savant tracolog (în anul 1944, DAN BOTTA începelucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini) – ba chiar sanscritolog! – în fine,ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru că DAN BOTTA a înţeles că Scrisul este o Religie,că nu trebuie să-ţi măsori opera cu…camioanele (de maculatură, fireşte!), ci că orice scrie ArtistulArhetipal, de fapt sculptează pe Stânca Eternităţii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: DAN BOTTA (ca şi fratele său, EMIL, fireşte!) este DESCENDENT DEVOIEVOZI ŞI MAGI AI CETĂŢII DACICE A MARAMUREŞULUI: “(…)descendentul uneivechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579,drept VOIEVOZI AI CETĂŢII ŞI ŢINUTULUI CHIOARULUI, DIN MARAMUREŞ” (s.n.) – cf.Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitatea neamului său după tată a fost

9

confirmată de Christofor Bathory (în 1579), înrudită fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

DAN BOTTA este, alături de Mihai Eminescu, de N. Densuşianu şi Blaga (dar este foarteprobabil - ba, în urma studiului nostru de mai jos, se va vedea că este chiar o CERTITUDINE! -faptul că l-a convertit, şi pe fratele său, EMIL, la CULTUL TRACIC!), printre extrem de puţiniiromâni care au înţeles, cu clarviziune, că Neamul Românilor, ROMÂNII-VALAHII, ca expresiede Duh! – nu alcătuiesc, în existenţa lor de sute de mii de ani, ca strămoşi ai Europei şi ai Lumiiîntregi – o…”cultură minoră”, cum s-a înşelat un alt român major, contemporan cu DAN BOTTA– răşinăreanul Emil Cioran: “Credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă ocultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, în filozofie, într-o operă spirituală– devine prin însuşi acest fapt o CULTURĂ MAJORĂ; chiar dacă, datorită limbii în care au fostexprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală” – cf. Mircea Eliade,idem. Şi afirmă, demonstrând meticulos, la nivel de lingvistică şi mitologie, că VALAHII sunt,prin strămoşii lor daci, ETNODEMIURGI TEREŞTRI (a se vedea studiile tracologice ale luiDAN BOTTA – neagreat de învăţăceii impostorului Lucian Boia: cf. Bogdan Neagota,Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, în lucrarea Dacismul şi “fenomenul originar”, înstudiul culturii populare: “<<Omul balcanic>> era, pentru Dan Botta, chintesenţa întregiiEurope rasăritene, <<geografie sacră>>, bântuită în imaginaţia poetului de fantasmele unitrecut exemplar (Apollo şi Dionysos, Orfeu şi Zalmoxis”)..

…Şi, tot din mărturia extrem de preţioasă a lui Mircea Eliade, aflăm că DAN BOTTA eraVÂNĂTOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe. De aici, de asemenea,convingerea lui că numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poateconstitui sursa exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorileclasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numaiun “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţicercetători rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Şi, iată dezvăluirea eliadescă, despre DAN BOTTA, pe care l-a înţeles cum nimeni nu l-a înţelesşi l-a văzut înconjurat de Lumina Taborică a Fixării Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever şimai străluminat Paradis – cel al ARTEI:

“(…)Nu credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele. În fond, pentruel, reale – şi deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginileexemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţiagreco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei “învăţături” – ci, înainte de toate, un modde a fi în lume.Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde;adică, atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne,figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în acesteversuri din CANTILENĂ: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde,Una,/ Duce-i-aş cununa… “

(…) Dan Botta avea mare slăbiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungulsecolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentrucă pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis.Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el, peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de miide ani, era şi lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu puţin înainte de despărţirea de Eliade (şi, la nu multă vreme, şi de lume!), l-a luat deopartepe Magul Eliade şi i-a şoptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Că p-aici îi loc strein…>>”. Este şimaniera Aminului Valahilor, de a doini, cu amar şi “dor fără saţiu”…!!!Şi iată dovada alduirii cainiţiat zalmoxian, ÎMPĂRAT AL DUHULUI! – a lui DAN BOTTA, de către Magul MirceaEliade: “<<Loc strein>>, reluă el după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă…>>. August1942. Era printre cei care înţeleseseră” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

10

*

…Fratele “negru”, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoaştere publică generoasă, fie şi numaiprin faptul că a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele “cel Negru” a avut partede o dezvoltare socială incomparabil mai largă decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo dePoetul “Întunecatului [?!] April”, nimeni nu-l poate uita, dacă l-a văzut, pe ACTORUL EMILBOTTA, cu o voce care parcă venea de la Mumele şi Vâlvele Pământului. Rolurile Ion Nebunul,din Năpasta lui Caragiale – precum şi Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu potfi nici imitate, nici repetate! Niciodată, de nimeni altul: doar să…”înconjori”, reverenţios, pe lângăImperiul Dramatic-Interpretativ al lui EMIL BOTTA…!

…Se naşte, cum am zis, în aceeaşi familie de medic şi de urmaşă a corsicanilor vendettei, ca şiDAN – …se naşte, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – şi prinde ceva mai multă viaţă decât Dan:pleacă “pe partea cealaltă”, în 24 iulie 1977, începutul călătoriei mistice fiind la…Bucureşti!

… Visând, de mic copil, să devină actor – fuge de acasă, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie laConservatorul de artă dramatică din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1932. După ce joacă pescenele mai multor teatre bucureştene şi din provincie, devine actor al Naţionalului bucureştean.Interpretează rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov,Caragiale.

Apoi, lumea cinematografică, din epoca aşa-numit “comunistă”, îi va oferi destul de multe şanseexpresive, pentru a-şi valorifica talentul şi maniera de interpretare unică : Se aprind făcliile(1939),Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă(regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună ( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor(regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi… Harap Alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii,1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regiaLucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirică unică, pusă, mereu, sub semnul tragicului, dar şi al măştilor unui actor cu teatrul însânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofă ultimă, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete depapagal”. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şifilozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai puţin orficdecât Dan – şi mai mult ludic, se zice… dar, în niciun caz, nu până la…Minulescu!) al generaţieiCriterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Măşti, Nicolae SteinhardtCel Naiv şi Blând… – aveau un adevărat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, dar, totul, prins într-o horă carnavalescă, deSabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant,rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filosofiatrăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje,rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.

…Orice actor de geniu (şi EMIL BOTTA a fost!), care trăieşte în mijlocul hărmălaiei teatrale,este extrem de SINGUR! De aceea, credem că Fratele cel Negru se autodefineşte ireproşabil,dincolo de Mistica Nordului (cf. p. 197, Noapte din Andersen: “Cumplite-s aceste misterii: aicea,tu, moartă,/şi afară-n tenebre, vikingii pândindu-ne casa”), dincolo de metafizica Blestemuluicătre Simion Dascălul şi către Bureţi… – prin CUC, pasărea singurătăţii, dar şi a reversibilităţiimetanoice – …dar şi “ondină” fascinantă şi pururi misterioasă, a Mareelor Codrului, “ştimă” careatrage (dacă ar putea, LUMEA ÎNTREAGĂ!), către Misteriile Thanatice şi Regenerator-Soteriologice ale Codrului şi ale lui Isis-Cybelle. Dinspre “sleirea” şi “frigul” tenebrelor infernale –spre “FOCUL” ŞI “VÂNTUL FURTUNA”ORFICĂ A REVELAŢIEI, prin LOGOS-Cuvânt-cu-Cuvânt şi “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS,PRIN REVELAŢIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE

11

BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucută” – spre “…stelefumegânde şi FOCURI CRESCÂNDE…”!):

“am înlemnit/la vederea cucului,/un cuc de pripas/la casele noastre./ce mai cuc sărac/ i-amvăzut şi faţa/slăbita, sleită./eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii/încerc să-l încânt/cu vânt cucuvânt./să-l distrez cu nimic/pe Fluieră Vânt/Frig în ochi îi arunc/din ulcioare de cucută/îi dau săbea,/ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …/eu cu clovnerii, eu cujonglerii” (Fachir)

…”FAQR” înseamnă, în arabă, şi “sfânt”, şi “sărac cu punga şi bogat cu Duhul” – adică,ÎNŢELEPT! ÎMPĂRAT AL DUHULUI…!!!

…Opinia noastră este că şi EMIL BOTTA (ca şi fratele său, Dan!) îi datorează acel “primomovens” al Poeziei sale – lui MIHAI EMINESCU! Nu mai departe decât în poemul mai sus-citat,Fachir, EMIL BOTTA urmează, cu originalitate îmbinată cu smerenie, învăţătura eminesciană(inclusiv cea conţinută în numela Sărmanul/[”FACHIRUL”] Dionis!): actul artistic este întemeiatşi pus în lucrare doar prin îmbinarea armonică a ludicului umano-orfic (“Fluieră Vânt”) cusacrificialul şi sacralul. Ceea ce Eminescu numea “Voluptos joc cu icoane şi cu glasuritremurate”, din prima ars poetica eminesciană – finalul poemului Epigonii (unde “jocul” sugereazălatura ludică a actului artistic, iar “icoane+glasuri tremurate” trimite, direct, la sacralulautosacrificial creştin) – EMIL BOTTA foloseşte îmbinarea de “clovnerii/jonglerii” (deci, ludicul,cu efecte dedus-transcendente!), cu “fachirul” pneumei cosmic-sacrale (“cu vânt cucuvânt”/Cuvântul Demiurg, prin CUCUL Reversibil/Resintetizator de Lumi, prin CUCULCrucificat întru Misterul Demiurgic al Primăverii!), “culcatul” întru “cuiele/raze” aleRevelaţiei şi Înviatul Martiric, întru cosmicul nebulos, cosmicul înviat ciclico-spiralat, dintru nouacosmogeneză – de sub semnul Crucii-SAPĂ şi evoluând dinspre “stele fumegânde” spre “focuricrescânde”: “ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,/lopeţi depământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …” Rezultatul este Opera-Poezie/Răstignirea Orfică – disjunsă, major, de personalitatea terestră a Poetului.

Expresionismul, trăirismul şi neo-modernismul “pierdutului” şi carnavalescului EMIL BOTTAi se topesc acestuia (în bulboanele propriei fiinţări expresive!), treptat şi cu înalt rafinamenteminescian, până vede nevăzutele/esenţele – în ROMANTISM (împrumută de la Eminescu nudoar viziunea, ci până şi vocabularul: “vrajă”, “muri”, “lună”, “suspin de ape” etc.!): “De m-aratinge vraja/romanticei păduri!/Şi brazii să-şi înalţe/întunecaţii muri” (cf. Comentariu la o viaţăpierdută).

Până şi viziunea asupra lui Lucifer împrumută enorm, din punct de vedere al semanticiievolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, din Luceafărul eminescian: “Făt-FrumosIsus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină/când treceDomnul./(…)Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate deargint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă maiam o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer, p. 157). De observat căEMIL BOTTA pricepe nemăsurat mai mult decât criticii lui Eminescu, din funcţia eminesciană aLunii-Zână-a-Zânelor, a Trestiei Bidirecţionate (Ontologico-Psihopomp) şi a FântâniiTranscendente, ba insistă chiar şi asupra colaborării lui Lucifer cu Mumele Elementarităţii Cosmiceşi cu Duhul Lumii şi cu cel al Omului Cosmic (“Frumoase ceruri, nobile ape,/atât de nobile căsetes mi-o mint!”). La un moment dat, pare că intuieşte, mirabil, până şi FAŢA CRISTICĂ a luiLucifer (“Deschide-te, mormânt arzător”/Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece”),valenţele luciferice, fortificatoare pentru om şi izbăvitoare pentru cosmos, ale acestuia… – …numaică, spre deosebire de cosmico-dinamicul Duh Valaho-Eminescian – înneguratul Poet EMILBOTTA preferă să zăbovească/tândălească, extatic şi molatic, la hotarul dintre viaţă şi moarte,dintre clarobscur şi lumină. Rezultatul este, mai curând, REVERIA, decât MÂNTUIREA!

12

…Ceea ce impresionează, încă şi mai mult, la EMIL BOTTA, în ce priveşte gena saeminesciană – este aplecarea sa, PROFUND INCANTATORIE ŞI CU VALENŢEAPOTROPAICE, asupra istoriei eroice româneşti medioevice (incantaţie parcă mai primitiv-orginară, chiar, în ritmarea ei exterioară – decât a Maestrului-AMIN!). Rămân, adânc, în memorianoastră sentimentală, poeme precum: p. 383 – Bocetul al lui Ion Vodă Armanul, mai numit şi celCumplit, Răstignitul Valahiei, pe patru cămile, de către turci, după bătălia pierdută, de la Roşcani-Finţa/1574 (“M-au întrebat /că de ce moarte am murit,/ce de patimi am suferit./Pe mânacămilelor m-au dat/şi numai sufletul meu neadormit/ştie ce-a pătimit. /Iară sufletul meu /înjudecată le-a strigat/pe câteşipatru cămilele/care sufletul/de trup l-au depărtat,/pe cocoşatele/pecare cu sângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit (…) Cămaşa de piele/nu le-auputrezit, ciolanele nu s-au risipit,/ele, ciolanele,/au înflorit”), Pe Câmpia Turzii (unde a fostasasinat Mihai Viteazul/1601) – p. 211 – (“…Şi blestematul şi procletul Iacob Beuri, valonul,/caun demon fuge din cort /Adevăr spui că Mihai dormea dincolo, mort, că a fost împlinitsacrilegiul, că smulsă e împărăteasca viţă?/ Nu, stelelor, nu aveţi de ce roşi,/nici voi, căpăţâne decriţă,/lefegii şi pigmei, /sperjurul fiind trăsătura voastră de căpetenie, / actul prim alcatehismului vostru./Vă sperie luminatu-i leş,/ căci împăcată eşti, omenire, cu stricăciunea şimoartea,/dar cu moartea morţii, ba”), Iacob Beuri, valonul (numele mercenarului valon care l-astrăpuns, laş, pe Mihai Viteazul cel singur, în propriu-i cort, de pe Câmpia Turzii: “Oh, Mihaiu,stângaciul,/ne-ar fi zdrobit, el, Măreţia, Retezatul, Copaciul” – p. 241– după vorba cronicarului:“Şi căzu trupul cel frumos [n.n.: al lui Mihai Viteazul], ca un copaciu…”) – şi, mai cu seamă,Misail Călugărul şi Simion Dascălul – p. 470 (doi dintre cei trei copişti, interpolatori în pasajelecronicii lui Grigore Ureche, crunt calomniatori, hulitori şi blasfemiatori ai Neamului Valah, înfolosul altor neamuri vecine!): “Vai vouă Misaile,/ tristeţi şi bureţi (…) Ce fel de călugăr eştiMisaile?/Ce hram porţi Misaile?/(…) Şi tu Simioane Dascăle/ce mutră ai?/ Ce isoane ţiitu/Simioane?/Voi sunteţi fum, vai vouă, fum.//(…) Voi sunteţi, vai vouă,/vânzarea neamuluivostru./Şi încă şi mai rău:/sunteţi Misail,/sunteţiSimion,/tristeţi şi bureţi, vai vouă!”).

Dacă ar fi să tragem o concluzie, în legătură cu influenţa Eminescului-Aminului, asupra Poezieicelor doi fraţi BOTTA – am putea sintetiza, parţial, deocamdată, o deosebire evidentă: DANBOTTA eminescianizează, adânc, preponderent la nivelul formei – pe când EMIL BOTTAeminescianizează, cu precădere, la nivelul ideatic, al conţinutului. Dar ambii fraţi îl urmează, cu zelde neofiţi, pe Eminescu, precum pe o Călăuză Mistică, pe tărâmul Mitologiei Daco-Valahe!!!

…Românul, de etnie evreiască, Andrei Oişteanu (care se pronunţă, insistent şi cu o violenţă cutotul nefirească, şi împotriva Aminului Românilor…!) – face un studiu despre…ne-înţelepciunealui Emil Botta (cf. Andrei Oişteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA ŞI “LECŢIA DE OPIUM”– 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizează şi pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/DanBarbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur şi simplu, nu neinteresează: şi Edgar Allan Poe era dipsoman şi narcoman, dar, prin asta, E. A. Poe şi-a dovedit,mai curând, dispoziţia martirică faţă de Artă, decât voinţa de autodegradare prin viciu! Ca şiBaudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis JosephThompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreagă generaţie,aceea a simboliştilor “romantico-postromantici”!

…Este, fireşte, şi cazul lui EMIL BOTTA!…Nu-l putem părăsi, pe EMIL BOTTA, printre opiniile “oiştene” – deci, ne vom resorbi,

taumaturgic şi soteriologic, în Dorul lui fără Saţiu, pentru a fi şi rămâne, noi şi tot Neamul NostruRomânesc, alături şi “trăirind” întru Magii noştri adjudeni:“De un dor fără saţiu-s învins/şi nu ştiu ce sete mă arde./Parcă mereu din adînc,/un ochi răpitorde Himeră/ar vrea să mă prade./Şi pururi n-am pace,/nici al stelei vrăjit du-te-vino înspaţii,/izvoare sub lună, ori dornică ciută,/nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină şi parcă-aş visao planetă pierdută./E atîta nepace în sufletul meu,/bătut de alean şi de umbre cuprins…/Un dorfără saţiu m-a-nvins,/Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu…”

13

…Sperăm ca această “sete meree”, de necuprins/”dor fără saţiu” (DE TRANSFIGURARE/DEVIZIUNE DE DINCOLO DE VEDERE!), să nu se stingă, niciodată, pentru noi, “Vechea Gardă”(dar cu Credinţă în Dumnezeu şi în Viitorul Neamului Românesc!). Şi, mai ales, tragem nădejdeasă-i “învingă setea meree” pe Poeţii locului şi “pururi n-aibă pace” şi “nimic nu-i stingă, nimicnu-i aline”, pe această “planetă de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra…– decât …Nestinsul şi Nealinatul DOR DE ABSOLUT!

prof. dr. Adrian Botez, septembrie 2014(Discurs la Ediţia a III-a a Festivalului Naţional de Poezie, “EMIL BOTTA” – Adjud)

***

14

PARTEA I:PRELIMINARII TEORETICO-METODOLOGICE ŞI CRITICE

15

A-ANISTORIA ACTULUI ARTISTIC. EMINESCU, ORFEU, POETUL ŞILUMEA

S-a pus, de atâtea ori, problema: de ce artele nu înregistrează progrese constante, evoluţieconstantă - ba, chiar se înregistrează o indiferenţă faţă de ideea de evoluţie - ceea ce apărea,multora (dintre cei infestaţi de mitul fals al „progresului”, al „evoluţiei continue”), ca un „atipism”supărător? De ce Homer (Orbul Mistic) e mai important, valoric, decât Iannis Ritsos, să zicem?Eminescu (Aminul Sacru), mai important, valoric-spiritual, decât Nichita Stănescu?

Să nu uităm că orice cultură a fost, mai întâi, CULT - şi orice act artistic trăieşte tocmai prinsuspendarea timpului istoric. Deci, ACTUL ARTISTIC este, măcar ca percepţie instinctivă(înafara voinţei, a conceptualităţii umane), anistoric, ataşat la MODELUL DIVIN-FIINŢIAL.Arta este ultima modalitate instinctuală umană (INSTINCTUL - ca intuiţie pur spirituală aprimordiilor), prin care MODELUL DIVIN încearcă să mai păstreze legătura cu schizofreniaumană, s-o reorganizeze, din interior, spre o coerenţă în simultaneitate (ca şi religia, care nu esteexclusiv instinctuală, ci şi persuasivă, creând stimuli, mai reali sau mai fictiv- artificiali, spre zonadivină). NU EXISTĂ EVOLUŢIE, CI „MODULAŢIE ÎNTRU MODELARITATE”: actulartistic, ca şi cel religios, se conformează în jurul unui MODEL SPIRITUAL-DEMIURGIC -faţă de care dezvoltă clarificări, apropieri, depărtări - sau, în caturile cele mai fericite (mai apropiatede MODELUL DIVIN al Creaţiei Unice): REVELAŢII. Actul artistic nonevolutiv tinde, prinforma sa de excepţie (revelaţia artistică) , spre resorbirea-absorbirea personalităţii, de către preajmaMODELULUI DIVIN („Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/Uitării celei oarbe”): ANONIMIZAREA ARTISTULUI. Eminescu, spre exemplu, devine OPAROLĂ DE PĂTRUNDERE ÎN ABSOLUT, pentru iniţiaţi. Biografia lui exterioară, aparentă,

16

dispare complet, în faţa „legendarităţii” sale interioare, a eroismului, a semizeismului, gen TEZEU- Tezeu cel care, umbră călăuzitoare, ne face cunoştinţă cu labirintul, în care vom fi transfiguraţi,iniţiatic, prin MINOTAUR. De fapt, prin confruntarea-luptă cu Minotaurul.

Artistul autentic nu mai are decât slabe tangenţe cu materialul formal: el răspunde chemăriisirenelor, el e mai dotat sau mai puţin dotat NU pentru adaptare la o secvenţă (epocă istorică), ci laglobalitatea divină. De aceea, nu contează CÂND, ci contează DACĂ are REVELAŢIAMODELULUI. Dacă nu o are, evident că şi aparenta istorie-succesivitate e mai greu acceptabilă,mai cenuşie. Dacă o are, ne transcende pe noi, ÎNMULŢIŢII NEAMULUI SĂU - artişti, înprimul rând, stimulaţi să devină ecouri (mai bune sau mai proaste - dar necesare pentruconfirmarea CENTRULUI SPIRITUAL AL NEAMULUI) - dar şi pe neartişti, dar tânjitoridupă recuperarea globalităţii divine (starea paradisiacă). Căci fiecare dintre noi mai păstreazănostalgia normalităţii paradisiace, non-conflictuale ( o păstrează mai puţin sau mai mult - iarcând nu va mai păstra-o, va fi pierdut, din punct de vedere spiritual - DEFINITIV!).

Evident, pentru că Dumnezeu a făcut lumea prin Cuvânt (sau Tăcere Expresivă, ca VibraţieAtotînglobatoare) - literatura este cea mai expusă paranoiei artistice, ca antipod al schizofrenieiistorice.

Fiecare cultură naţională există datorită SPIRITULUI NAŢIONAL, acea structură spiritualăinefabilă, şi, totuşi, extrem de pertinentă, care imprimă, din interior spre exterior, dinspreArhanghelul Neamului spre oamenii-Neam - caracteristicile de simţire, gândire, comportamentetc.

I - În cazul unor neamuri, acest Spirit Naţional este focalizat: s-a produs Revelaţia ModeluluiDivin (specific, prin Spiritul Neamului), printr-un Artist-Christos (încarnare a Spiritului Neamului),faţă de care Model se ordonează (sau se dez-ordonează) mişcările spirituale ale unui popor anume.SHAKESPEARE, pentru Spiritul Englez, GOETHE, pentru Spiritul German (dublat, dar nucontradictoriu, ci complementar, de BEETHOVEN-ul muzical) etc.

II- Dar există şi spirite naţionale aşa-zis „difuze” (şi confuze). Revelaţia nu a avut, încă, loc -Modelul Divin nu s-a întrupat într-un cristic artist - ori s-a întrupat slab, difuz, în 2, 3 sau maimulte cvasi-modele, percepute ca nedesăvârşite (adică, modele care nu conţin globalitatea SpirituluiNeamului). Şi, astfel, furtunile căutării, social-culturale ( şi CULTUALE!) se produc cu aşa marezbucium, încât sentimentul anistoriei dispare ( ceea ce creează falsa percepţie, că aceste neamurisunt „dezvoltate”, „evoluate” : nicidecum - ci aceste neamuri nu se găsesc esenţial, se zbatfuribund, în criza de identitate spirituală) - sentimentul istoriei, prin contrast, se întăreşte.FRANŢA este modelul cel mai difuz şi mai confuz european (creând cea mai fatală şi maiîndelungă şi nocivă iluzie, în legătură cu aşa-zisa „înaltă civilizaţie şi cultură”. Nicidecum: e ceamai îndelung şi mai tragic-agonică dintre zonele spirituale ale lumii. Nu şi-a găsit-revelat ModelulCentral-Spiritual, este expulzată, ritmic, din fiece fals (parţial) model. REVOLUŢIA FRANCEZĂa fost nu cauza, ci consecinţa emergentă a pierderii Centrului Interior-Spiritual. Şi, de aceea,frustraţia se transformă în schizofrenia curentelor culturale, revoluţiilor, convulsiilor-contestărilorsociale, religioase etc. Într-un cuvânt, un vârtej haotic din care, paradoxal, impune aparenţa istorieizbuciumate (pentru că ochii umani nu zăresc CENTRUL, care zadarnic se zbuciumă să capeteîntrupare cristic-artistică). Şi acest vârtej, şi aceste confuzii creatoare de sentiment istoric, au fost şisunt impuse (mai întâi induse) neamurilor europene mai apropiate de vârtejul central neexprimattotal - neamurilor „mai slabe de înger” (sau inducerea se face dinafară, de către organizaţiisaturnizate-demonizate, când acestea se tem de influenţa benefic-spirituală a unui neam anume).Treptat, dar mult mai violent, locul influenţei nefast-globale, pe Terra, de data asta, îl ia o altă zonă,complet amputată de Centru Spiritual - complet des-centrată spiritual: ceea ce se numeşte SUA -un conglomerat perfect haotic - tocmai de aceea dând impresia de „patrie” - tutruror des-centraţilor, individualizaţi, rupţi de Centrul Spiritual-NEAM - al tuturor neamurilor Terrei...

17

III- Aparenţa de pluri-centrism spiritual. Cultura rusă are şi ea probleme de identitateanistorică: se caută, îşi caută Modelul Central, faţă de care să se dezvolte ritualismul anistoric,cultualitatea să redizolve culturalitatea (osificată în structuri artificiale, tot mai inflexibile, maiautodistructive) - căci se operează uşor transferul de la modele polimorfe (deci inexacte,nonrevelate) culturale - la cele profane-politice. O confuzie Dostoievski-Tolstoi-Puşkin - estetranspusă în termenii profan-politici ai bolşevismului-stalinismului-imperialismului.

Şi totuşi, se pare că Revelaţia anistorică rusă a avut loc - dar n-a avut loc fixarea, în conştiinţaNeamului, a Revelaţiei: Revelaţia se numeşte, întru eternitate, DOSTOIEVSKI. N-a fost, însă,recunoscută ( există, deci, şi probleme de confirmare în masa-valuri concentrice, a spiritualităţiiaşteptătoare a Neamului prea gregarizat, la nivel de conştient - a spiritualităţii care aşteaptădivinitatea şi redivinizarea, prin Hristos-Artistul). Dar, ca dovadă că Centrul Modelator există:eternul reflux rusesc spre abisul mistic.

IV- Dar cu spiritualitatea românească ce se întâmplă, în anistoria ei artistică? Au românii unCENTRU MODELAR - sau nu au? Neamul care nu are Centru Modelar dispare din însuşiProiectul Cosmic. Or, EMINESCU afirmă (şi nu doar el!) că românii au o misiune mistică, de laTraian-taumaturgul încoace: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei - aceasta estesingura misiune a statului român - şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, puneîn joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, întrehotarele strâmte ale ţărei româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să seîmprumute (s.n.) fraţii noştri de prin toate ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoaremai înapoiate decât noi”(Misiunea noastră ca stat, în ziarul Timpul, din 2 nov. 1879).

Până nu demult, concluziile noastre duceau către o structură anistorică simplă, a culturiispirituale româneşti - şi, implicit, a literaturii: o unică şi singuratică vibraţie a Logos-ului CosmicRomânesc, în jurul liniilor de forţă ale căreia s-au orientat structurile existenţial-spiritualeromâneşti. Afirmaţia noastră era clară şi concisă: HRISTOSUL ROMÂNILOR, ARTISTUL-HRISTOS MODELAR s-a întrupat - şi este EMINESCU. În jurul său se zbat, mai departe saumai aproape, ecourile faţă de Revelaţia-Model - care ecouri confirmă (se supun) sau infirmă(refuzând, luciferic, supunerea) Modelul(ui) Divin Revelat. Prin apariţia lui Eminescu-Revelaţia,literatura română a încetat să fie difuză şi istorică: evenimentele-fiinţe spirituale potenţiale (înadormire-aşteptarea Hristosului) se rotesc în jurul EVENIMENTULUI UNIC. Trebuie, însă, săconştientizăm necesitatea de RITUAL-PENTRU-EMINESCU (mai exact, noi, neamul-elita, caexistenţă ritualică, ca întoarcere a fiinţei la originaritate). Se raportează la El, se conformează saudeformează, în raport cu EL-EMINESCU.

Şi, pentru a nu scăpa din vedere nimic din alternanţele simbolic-spirituale ale mitului fiinţialromânesc, adăugăm2:

„De fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în Modelul Divin Românesc: MIORIŢA şiEMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al Cuvântului şi cu cel alHieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte Hieroglifa-Eminescu - când tace Hieroglifa-Eminescu,simţim cum saltă în noi ( Noi= elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic(condensat în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE - nu neapărat intelectuală.(...) Elita spirituală poate reforma temporalitatea: succcesiunea uitării poate fi reorganizată înritualul Eminesco-Centric, Spiritualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi <<reglat>>,prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul cristico-eminescian - care face mailesne de vizualizat spiritul-modelul pe care l-a subliniat, după ce l-a dublat, în eternitate: modelulDACIA - modelul sacru.

În felul acesta, este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii române: să sedesfiinţeze treptele uitării - şi să se vizualizeze cercurile concentrice ale Spiritului Naţional, înjurul Centrului-Revelaţie-Eminescu (...). Eminescu este acest Centru Interior, este vizualizarea în

2 - Cf. Adrian Botez, art. Anistoria literaturii române, în rev. Salonul Literar, Focşani, iunie-oct. 1998.

18

cuvinte simultane-vibraţie cosmică demiurgică (căci acesta este darul GENIULUI, să re-creezesimultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin redarea forţei interioare aCuvântului: acest fenomen e perceput ca <<forţă de seducţie>> - de fapt, este forţa deTRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a Arhanghelului-Spirit Naţional.

Şi, de acum, de la Revelaţia-Eminescu, ierarhizarea aleatorie (istorică) va fi înlocuită deierarhizarea spirituală (anistorică): nu anii contează (ca segmente aparent cuminţi-evolutive), ciapropierea sau depărtarea, pe traiectorii circular concentrice, faţă de Modelul Divin-RevelaţieEMINESCU. Varianţii - raportaţi la MARELE INVARIANT”.

*

…Tot Eminescu/Centrul Interior al NEAMULUI VALAH dă, în mod definitiv şi definitoriu, şisoluţia problemei acut-contemporane (şi, deci, a problemei infectate şi încărcate de GermeniiAbsurdului Suprem!): “La ce bun Poeţii?” - prin stihurile din Memento mori – finalulepisodului GRECIA:

“Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată/Stă Orfeu cotul în razim pe-a lui arfăsfărâmată.../Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurind/Când la stelele eterne, când la jocul blând almării./Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,/Asculta cum vântu-nşală şi cum undele îlmint.//De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,/Toată lumea după dânsa, de-al ei sunetatârnată,/Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut.../Caravane de sori regii, cârduri lungi de blondelune/Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut.//Şi înurmă-le-o vecie din nălţimi abia-văzute/Şi din sure văi de haos colonii de lumi pierdute/Ar fi izvorât înrâuri într-un spaţ despopulat; Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere/Cu-a lor roiuri luminoasedup-o lume în cădereS-ar fi dus. Nimic în urmă nici un atom luminat.//Dar el o zvârli în mare... Şi d-eterna-i murmuire/Ourmă ademenită toat-a Greciei gândire,/Împlând halele oceanici cu cântările-i de amar./De-atuncimarea-nfiorată de sublima ei durere,/În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/Şi cu-albastrele eibraţe ţărmii-i mângâie-n zădar...//Dar mai ştii?... N-auzim noaptea armonia din pleiade?/Ştim de nutrăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?/Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult./Nu simţim lumeapătrunsă de-o durere lungă, vană?/Poate-urmează-a arfe'-antice suspinare-aeriană,/Poate că în văi dehaos ne-am pierdut demult... demult”.

Câtă vreme cosmosul va auzi “armonia din pleiade” – cât, încă, “Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult”– el-cosmosul şi omenirea vor avea, încă, certitudinea existenţei-fiinţării, chiardacă întru KALI YUGA: “Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?” Atunci, însă, cândel-cosmosul/omenirea nu vor mai auzi ARMONIA DIN PLEIADELE POEZIEI şi când nu vormai urma “a arfe'-antice suspinare-aeriană” – totul: COSMOS, UMANITATE, ROST ALUMANITĂŢII - se vor pierde, definitiv şi irevocabil, în haos, întru Sfârşitul Ciclului Cosmico-Existenţial Terestru: “Poate că în văi de haos ne-am pierdut demult... demult”. Ceea ce este cutotul neliniştitor este nu faptul dacă Orfeu/Poeţii-Poezia/ARMONIA au rost ori ba (pentru că estedecis, la modul sacru-demiurgico-eminescian, ca Orfeu-Poeţii-Poezia/ARMONIA să fie singurelegaranţii ale EXISTENŢEI SPIRITUAL-COSMICE!), ci incertitudinea senzorial-anticipaţională,garantă a sinelui întru Sine, a omenirii/umanităţii, în legătură cu propriul ei statut afirmativ-ontologic: dar dacă noi, cumva, ne auto-iluzionăm că Orfeu îşi mai ţine CAPUL şi Mâna SaDreaptă (modulând, cvasi-infinit, pe strunele LIREI SALE, tonalităţile fiinţial-demiurgice aleCosmosului Actual!) - şi, de fapt, EL-ORFEUL GARANT-DEMIURGIC s-a şi scufundat, deja,întru Cercul Existenţial al unei Posterităţi Spiritual-Demiurgice, mistice, insesizabile, în climatul-Māyā al auto-iluzionării noastre fiinţiale?

…Aşa sau altfel, statutul ontic al Lumii depinde, esenţial, de existenţa sau non-existenţaPOEZIEI-ARMONIEI şi, deci, implicit, al POETULUI. Poetul (cel AUTENTIC, fireşte!) are

19

atât funcţia hristic-soteriologică, are funcţia co-demiurgică (dimpreună cu Supremul ActorCosmic!) – este, deci, Candela a Fiinţei Divino-Umane…dar, din păcate, Poetul nu are şi funcţiade “hârtie de turnesol”, pentru auto-iluzionările noastre ontologice, ci, mai degrabă, s-ar putea săfie o Casandră Cosmică…

Dar, spre deosebire de CASANDRA HOMERICĂ, numai Lumea Terestră are de suferit, de peurma inconştienţei, iresponsabilităţii, surzeniei ei ontice, lipsei ei de sensibilitate şi de percepţieorfico-armonică: POETUL-ORFEU este extatico-intangibil, aşa cum şi trebuie să fie un veritabilDemiurg! El trece, seniorial, dintr-un Cerc Spiritual.Existenţial într-altul, “fără păs”, invulnerabil,olimpian, Etern Părinte-Întemeietor, CTITOR al Tuturor Lumilor Posibile şi Probabile, dinPLANUL/PLĂNUIREA DIVIN/Ă… În timp ce umanitatea aperceptivă îşi târăşte, penibil, printr-un cosmos iluzoriu, auto-iluziile ontice, produse tocmai prin uitarea CÂNTECULUI-RUGĂCIUNE/ŞTIINŢĂ ŞI PUTINŢĂ A ARMONIEI DIVINO-UMANE, ca stare definitorie aSTĂRII DE TREZIEI CATAFATICE, AFIRMATIV-ONTICE, A OMULUI – AdevărulDivin s-ar putea să constea, de fapt, în blestemul demiurgic al pierderii definitive a sinelui, întru ne-aflarea eternă a Sinei sale Cosmico-Divine: “Poate că în văi de haos ne-am pierdut demult...demult”. Nu ne rămâne nici măcar apofaticul heidegger-ian, nici măcar exasperarea nihilistănietzsche-ană3…ci sumbrul NEANT INTERIOR ATEU, al existenţialismului sartre-ian4!

***

B-REVENIND LA ORFEU…

Spre deosebire de Eminescu, cel care este ORFEUL DEPLIN al Valahilor - EMIL BOTTAeste Orfeul “înclinat”, Orfeul “înnoptat” al Valahilor. Căci Orfeu are, ca toate zeităţile majore,dublă valenţă simbolică şi funcţională: coboară şi urcă – coboară în infern, pentru a se puteainstaura, desăvâeşit şi definitive, la Cârma Universului.

Mitul lui Orfeu ne oferă multiple motive de meditaţie, dar şi multe întrebări rămase, până azi,fără de vreun răspuns.

S-o luăm cu răbdare, să-ncepem cu începutul.

Iată cum am reuşit să recompunem mitul despre Orfeu, din diverse surse (inclusiv, sau: mai cuseamă! - din “Metamorfozele” lui Ovidiu – lucrare poetico-mitologică deosebit de interesantă,pentru unele dintre răspunsurile pe care ni le propunem a le oferi cititorilor, în acest subcapitolpreliminar, al lucrării de faţă!):

“Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus) este cel mai vestit cântăreţ, din mitologiagrecească. A avut-o drept mamă pe muza Calliope, tatăl său fiind fie Apollo, fie Oeagrus, regeleTraciei. Oricum, Apollo, cel mai de seamă muzician al lumii antice, l-a învăţat să cânte la liră,un instrument preferat atât de zeu, cât şi de Orfeu. Calliope şi surorile ei muze l-au instruit înarta vocală. Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât deîncântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze.

3 - "Nebunul" lui Nietzsche, spune Heidegger, vine în piaţă să-şi vestească noutatea unor oameni care "nu mai credîn Dumnezeu". Dar vestea "morţii lui Dumnezeu" nu provine de la ei şi nici n-ar putea să provină de la ei. Aceia care"nu cred în Dumnezeu" nu au nici cea mai mica legatură cu adeverirea absenţei Lui. "Aceştia sunt necredincioşi nupentru că Dumnezeu, ca Dumnezeu, nu mai este pentru ei credibil, ci pentru că au renunţat ei înşişi la capacitateade a crede, astfel încât să nu-L mai poată căuta pe Dumnezeu".

4 - Sartre a trebuit să ajungă la concluzia că această carenţă e aceea a infinitului: "Omul este o pasiune inutilă".

20

Izvoarele legendei afirmă, în mod repetat, originea tracică a lui Orfeu. Însăşi arta cântuluiprovenea, în accepţia vechilor greci, din Tracia. Arrian pomeneşte, în istoria dedicată patrieisale, Bithynica, din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelortămăduitoare şi născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ţinuturile tracilor, cunoscuteînainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Rădăcina indogermanică „per-/pir/per(k)” semnifică „stânca”, „piscul” sau "piatra", ceea ce denotă cultul tracic al uneidivinităţi a munţilor, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sauPeiros şi a fost venerat chiar şi în epoca Imperiului Roman, sub forma de "Heros equitans", aunui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. ToponimulPirin/Perin al munţilor din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devinesub influenţa elenă Sabazios. Acest zeu al luminii zămisleşte apoi cu Zeiţa Mamă pe sacerdotulcultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu şi cu Zamolxis, acesta din urmă fiindnumit şi „Orfeul nordic”.

Orfeu a fost unul din argonauţii care l-au însoţit pe Jason (Iason), în căutarea lânii de aur,cântecele sale alinând oboseala tovarăşilor săi, în lunga lor călătorie. Cel mai important rol allui în <<Argonautica>> a fost cel de salvator al camarazilor săi, aflaţi în pericol de a fi vrăjiţi şiduşi spre moarte, de către sirene. Acordurile sale muzicale au fost atât de măiestre, încât le-auînvins pe cele ale sirenelor (s.n.), argonauţii reuşind, astfel, să-şi continue incursiunea.

Povestea de dragoste a mitologicului bard a fost extrem de scurtă. Orfeu s-a îndrăgostit de onimfă, pe nume Euridice/Evridike (<<ev>> înseamnă <<bun,-ă>>, iar <<dike>> înseamnă<<justiţie/dreptate>>: deci, Dreptatea cea Bună!). Potrivit lui Ovidiu, era o naiadă (o nimfă deapă), dar Vergiliu o descrie drept o driadă (o nimfă a copacilor). Căsătoria lor s-a încheiatatunci când un zeu pastoral, pe nume Aristaeus, cuprins de fierbinţii fiori ai dorinţei, a urmărit-o pe Euridice. Pusă pe fugă, nimfa a călcat pe un şarpe, care a muşcat-o de gleznă, otravaacestuia provocându-i moartea.

Orfeu şi-a jelit soţia, dar nu s-a împăcat cu trecerea ei în Câmpiile Elizee, hotărându-se s-oaducă înapoi, de la Hades. A coborât, cu lira sa, în lumea subpământeană, iar cântecul său afermecat auzul tuturor spiritelor de acolo. Chiar şi cei condamnaţi la o pedeapsa eternă (precumSisyphus / Sisif şi Tantalus / Tantal) au uitat astfel de chinurile lor. Orfeu a traversat Styxul fărăvoia lui Charon, barcagiul morţii – se spune că Charon, fermecat de cântecul lui Orfeu, a lăsatvâsla din mână, şi Orfeu, cu dreapta, mângâia strunele lirei, iar cu stânga vâslea, pe apaStyxului. Cerberul cu trei capete i-a permis să treacă dincolo de porţile infernului, fără aîncerca, în vreun fel, să-l oprească.

Muzica lui l-a vrăjit până şi pe Hades, stăpânul morţilor, care a ascultat-o alături de a sasoţie, Persephone / Persefona.

Iată cum descrie această întâlnire imposibilă însuşi Ovidiu, în <<Metamorfozele>> sale (trad.de N.A. Kun, Ed. Lider, Bucureşti, 2003):

<<Orfeu se apropie, cântând, de tronul lui Hades şi se înclină în faţa lui. Lovi şi mai tarestrunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, dinluminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşicântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreagaîmpărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecatpe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jaleal lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii. Vrăjit de sunetele acelui cânt, până şi Tantal uită

21

de chinurile pe care i le pricinuiseră foamea şi setea. Sisif îşi întrerupse munca grea şizadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzuadânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitândde vasul lor fără fund (s.n.). Însăşi Hecate, zeiţa înfricoşătoare cu trei capete, îşi acoperi feţelecu mâinile, să nu i se vadă lacrimile din ochi. Chiar şi neînduratele Erinii fură mişcate de cântullui Orfeu. Dar iată că strunele lirei de aur răsună tot mai slab, cântul lui Orfeu abia se maiaude, până ce piere cu totul, asemenea unui suspin de durere înăbuşit.

O tăcere adâncă se lăsă în jur. Zeul Hades o curmă, întrebându-l pe Orfeu ce-l îndemnase săvină în împărăţia morţilor şi ce avea să-i ceară. Hades se legă cu jurământul neclintit al zeilor –pe apele râului Styx – că va împlini dorinţa minunatului cântăreţ. Orfeu îi răspunse astfel:

-O, puternice stăpânitor Hades, tu ne primeşti, pe noi, muritorii, în împărăţia ta, atunci cândni se sfârşesc zilele. N-am venit aici să văd grozăviile din împărăţia ta, nici ca să iau – precum afăcut Heracle – pe paznicul împărăţiei tale, pe Cerber cel cu trei capete5. Am venit să te rog să-midai înapoi pe Eurydice, soţia mea, s-o duc pe pământ. Redă-i, te rog, viaţa, căci vezi cât sufărfără ea! Gândeşte-te, stăpâne, că de ţi-ar lua cineva pe soţia ta, Persefone, ai suferi şi tu, de bunăseamă. Nu ţi-o cer pentru totdeauna pe Eurydice. Ea va veni iarăşi în împărăţia ta. Viaţa noastrăe scurtă, mărite Hades. Îndură-te şi fă ca soţia mea Eurydice să soarbă iarăşi din bucuriile vieţii,căci a coborât atât de tânără în împărăţia ta!

Zeul Hades căzu pe gânduri şi, în cele din urmă, îi răspunse lui Orfeu:

-Bine, Orfeu! Ţi-o voi da înapoi pe Eurydice. Du-o înapoi la viaţă, la lumina soarelui. Dartrebuie să respecţi o condiţie: tu vei merge în urma zeului Hermes, care-ţi va arăta drumul, iarîn spatele tău va veni Eurydice. Tot timpul cât vei merge prin împărăţia subpământeană n-ai voiesă te uiţi înapoi. Ia aminte! Dacă vei privi în urmă, în aceeaşi clipă Eurydice se va întoarcepentru totdeauna în împărăţia mea.

Orfeu acceptă, nerăbdător să pornească înapoi. Hermes, cel iute ca gândul, aduse umbraEurydicei. Orfeu o privi plin de fericire. Vru să îmbrăţişeze umbra soţiei sale, dar zeul Hermes îlopri, zicându-i:

-Orfeu, oare tu nu vezi că nu-i decât o umbră? Să ne grăbim, căci avem de străbătut un drumgreu.

Plecară. În frunte păşea Hermes, după el venea Orfeu, iar în spatele acestuia – umbraEurydicei. Părăsiră repede împărăţia lui Hades. Charon îi trecu în luntrea lui peste apeleStyxului. Iată şi cărăruia care duce la suprafaţa pământului. Drumul e greu. Poteca urcă pieptiş,şi toată e presărată cu bolovani. În jur e întuneric. Silueta lui Hermes abia se conturează,înainte. Dar iată că în depărtare se zăreşte o geană de lumină. Acolo e ieşirea. De s-ar uita

5 - A unsprezecea muncă, impusă de Eurystheus lui Heracles, este aducerea lui Cerberus din împărăţia umbrelorsubpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus Heracles. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat deHermes şi de Athena. Ajuns în Infern, Heracle s-a întâlnit cu umbra lui Meleager - căruia, cu această ocazie, i-afăgăduit să o ia în căsătorie pe Deianira - cu Pirithous, cu Theseus şi cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile lacare erau supuşi şi, în sfârşit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiţia ca eroul să-l prindă fărăsă se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracle a reuşit să-l stăpânească pe Cerberus şisă-l târască după el, pe pământ. La vederea lui, Eurystheus a fost atât de înfricoşat încât s-a ascuns şi n-a vrut să-lprimească. Neavând ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi.

22

înapoi, Orfeu ar putea s-o vadă pe Eurydice. Dar vine ea, oare, într-adevăr, după el? N-a rămascumva în împărăţia întunecată a sufletelor celor morţi? Poate a rămas în urmă, căci drumul esteatât de greu! Dacă a rămas în urmă, e sortită să rătăcească veşnic în beznă. Orfeu îşi încetinipaşii şi îşi încordă auzul, însă nu auzi nimic. Dar puteau fi, oare, auziţi paşii unei umbreneîntrupate? Orfeu era tot mai neliniştit, gândindu-se ce se va fi întâmplat cu Eurydice. Acum arputea să vadă limpede umbea soţiei sale. În cele din urmă, uită de toate, se opri şi privi înapoi.Aproape de dânsul văzu umbra Eurydicei. Întinse mâinile spre ea, dar umbra se îndepărtă totmai mult, până pieri în beznă. Ca o stană de piatră încremeni Orfeu, cuprins de deznădejde.

Îi fusese dat s-o vadă a doua oară pe Eurydice murind, iar vinovat de data asta era chiar el!

Orfeu rămase multă vreme ţintuit locului. Se părea că viaţa îl părăsise, că nu mai era decât ostatuie de marmură. În sfârşit se mişcă, făcu un pas, încă unul şi porni înapoi, spre malurileîntunecatului Styx. Era hotărât să meargă iarăşi la Hades, să-l roage din nou să i-o dea peEurydice.>>

Varianta lui Ovidiu este aceea a blocării lui Orfeu, de însuşi Charon, care refuză să-l maitreacă Styxul. Există, însă, varinte care vorbesc despre faptul că Orfeu ajunge, din nou, în faţalui Hades, dar Hades îşi băgase, deja, degetele, adânc, în urechi, spre a nu se mai lăsa fermecatde muzica lui Orfeu.

În <<Georgicele>> lui Vergiliu, Proserpina (zeiţa romană corespunzătoare Persefonei) a fostcea care i-a redat-o lui Orfeu pe Euridice, impunându-i condiţia neîntoarcerii capului.

Când lui Orfeu i s-a interzis să intre în lumea subpământeană a doua oară, el nu ar fi avutîncotro şi s-ar fi întors acasă. Potrivit lui Apollodorus, în acea perioadă a întemeiat Orfeumisterele lui Dionysos (Dionis), sau misterele orfice.

Se spune ca vestitul cântăreţ şi-a găsit sfârşitul în Tracia. Aşezat pe o stâncă din mijlocul uneipajişti, dădea glas unor cântece triste, inspirate de pierderea lui Euridice. Menadele, preoteselezeului vinului, Dyonisos, i-au cerut, cu înfocare, dragoste. Altă variantă: i-au cerut să cânte omuzică veselă, orgiastică. Orfeu nu le-a făcut pe plac, le-a respins - şi trupul i-a fost rupt înbucăţi, cu mâinile goale, de furioasele adepte ale lui Dionysos.

Muzele au plâns moartea lui Orfeu. Tot ele au adunat bucăţile din trupul lui şi le-au îngropatîn Pieria, Macedonia. Constelatia "Îngenunchiatului" sau Engonasin (numită, în zilele noastre,constelaţia lui Hercule) îl reprezentă, în mitologia grecească, pe Orfeu, îngenunchiat - în vremece femeile trace îl atacau. Se spunea, de asemenea, că muzele i-au aşezat instrumentul preferatpe cer, sub forma constelaţiei Lira.

Ovidiu, în celebrele sale <<Metamorfoze>>, îl consideră pe Apollo tatăl eroului şi foloseşteîn mare parte cam aceleaşi izvoare precum Vergiliu. Dar Ovidiu povesteşte legenda, în<<Metamorfozele>> din 43 î.Hr. - 18 d.Hr., mult mai amănunţit. De exemplu, umbra Euridicei edescrisă şchiopătând, din cauza muşcăturii de şarpe. Orfeu este caracterizat de hybris faţă dezeii subpământeni, cântul său devine demonic (s.n.). Ovidiu ia pe deasupra în considerareizvoarele orfismului precum şi elegia lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat defemei (s.n.), după pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc, deci,pe cântăreţ, din pricina dispreţului său pentru ele. Cântul lui Orfeu le învinge iniţial atacurile,este acoperit de-abia de zgomotele ritualurilor dionisice, ceea ce duce la sacrificarea eroului înonoarea zeului Dionis. Sfârşitul legendei e, însă, la Ovidiu, aproape împăciuitor, pentru că

23

întrevede, după moartea lui Orfeu, o reunire a îndrăgostiţilor. De remarcat este faptul că în niciunul din izvoarele antice, care conţin în întregime legenda, nu e pomenit rolul lui Hermes,drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai târzii, ca de lasine înţeles (s.n.). Cea mai veche mărturie a rolului lui Hermes în legendă o constituie copiareliefului attic din sec. V î. Hr. Numele Euridice apare în versurile 31 şi 48”.

În primul rând, este de discutat, în contextul tracismului orfic, ce semnificaţie au puterile orficeiniţiale: “Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât deîncântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-lurmeze”.

“A îmblânzi animalele sălbatice” înseamnă, de fapt, a spiritualiza instinctele. Iar “a facepietrele, copacii şi munţii să-l urmeze” – trebuie să însemne “a modifica, esenţial, prin forţaDuhului - lumea”. Pentru că şi Hristos Dumnezeu spune vorbe asemănătoare către Petru şi cătreceilalţi apostoli: “De veţi avea credinţa cât un grăunte de muştar şi veţi spune muntelui să searunce in mare, se va arunca”. Deci, noi deducem că, de fapt, din şirul obiectual-semantic “pietre-copaci-munţi” contează totul – dar, mai cu seamă, munţii! Dacă “copacul” marchează, simbolic,“învierea de tip vegetal”, dacă pietrele sunt simbolul CREDINŢEI NESTRĂMUTATE (“Tu eştiPetru/Petras/PIATRA CREDINŢEI, şi pe tine îmi întemeiez Biserica”) – “munţii” reprezintă, înplanul sacralităţii tradiţionale traco-dacice, căutarea, aflarea şi vegherea “gurilor de/către rai” –CĂILE MÂNTUIRII COSMICE!

Deci, în acest context, Orfeu este Însuşi Mântuitorul, izotopic semantic cu Zalmoxis-Hristos,tocmai prin forţa sa de Creare Armonică şi de Re-Armonizare a Întregului Cosmos!

…Aşa se explică motivul pentru care Charon şi Cerber acceptă dominaţia Cântecului.CÂNTECUL este, de fapt, motivaţia ontologică şi esenţa existenţială a Cosmosului. Adică,motivaţia destructurării hotarelor, contururilor-ca-rupturi-întru-discontinuitate: pentru prima oară,Cerber renunţă, prin puterea armoniei orfice, la trimitatea coruptă de moarte a capetelor sale: avenit un Veghetor mai mare decât el – Veghetorul Unităţii Lumii!

…Şi, totuşi, ORFEUL HRISTIC, deocamdată, în mod convenţional, trebuie să ţină seama derealitatea de după păcatul adamic (de observat similitudinea apariţiei morţii, pentru “jumătatea” sarebel-dezandroginizată: Eurydice este muşcată de Şarpe, ca şi Eva, cea ispitită de Şarpe:ŞARPELE este simbol al Înţelepciunii/Tainelor Originare, dar şi al Vrajbei Cosmico-Formale!Cu Propensiuni Demiurgice…). Interesantă devine remarca lui Ovidiu, din Metamorfoze:“Euridice e descrisă şchiopătând, din cauza muşcăturii de şarpe”. Deci, Eurydice îşi amplificăfuncţionalitatea, prin Muşcătura-de-Şarpe - devine un alter ego al lui Hephaistos, “a şchiopăta”înseamnă: câlcând cu un picior într-o lume, iar cu celălalt picior în cealaltă lume! Or,Hephaistos, după ce-şi împlineşte munca demoniac-subpământeană, în covălia sa, de sub vulcanulEtna - îşi şterge faţa şi şorţul şi se suie pe Olimp, unde, cu ajutorul apei Lethe-UITAREA (pe careo toarnă în pocalele fraţilor şi surorilor sale, zeii olimpieni, drept “nectar”!) - devine Zeul Suprem!Toţi zeii uită de ei înşişi, de identitatea lor divină! Hephaistos i se substituie, astfel, temporar -chiar lui ZEUS!

Revenind. Deocamdată, Orfeu trebuie să accepte tripartiţia lumilor: celestă, pământeană,subpământeană.

De aceea, coborârea la Hades are cea mai profundă semnificaţie, din tot mitul orfic. În primulrând, despre ce, oare, ar fi putut să-i cânte, Orfeu lui Hades, încât să-l fascineze pe acesta din urmă

24

într-atât, încât să cvasi-renunţe la statulul său de Zeu-al-Întunericului Subpământean-Paznic alCâmpiei Umbrelor (care să-şi încalce fundamental statutul, eliberând, ca precedent autodesfiinţător,pentru sinele şi funcţionalitatea sa, împotrivitor faţă de Împărăţia/Puterea Morţii – o umbră: peEurydice)?

Sunt demne de observant şi reacţiile colaterale fascinaţiei lui Hades, din Metamorfozeleovidiene: “Sisif îşi întrerupse munca grea şi zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îlîmpingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul luiOrfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.).” Şi Sisif, şiDanaidele se autoextrag, prin puterea Cântecului Orfic, din ABSURD – şi re-intră înRAŢIONALITATE-NORMALITATE! Sisif chiar “cade pe gânduri” – ceea ce munca sa absurd,proiectată de Hades întru eternizare, nu-i permisese, până la auzirea Cântecului Orfic. La fel,Danaidele realizează zădărnicia unei trude absurde, a umplerii vidului absolut!

Ovidiu optează pentru un lamento al lui Orfeu şi pentru ideea impresionabilităţii cuplului Hades-Persefone: “Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despreviaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede.Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe caremoartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. ZeulHades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţaPersefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii”.

Noi nu credem în această soluţie. Este imposibil să-l fascinezi pe câtumai Zeul Întunericului, cusiropozităţi şi prin înşirarea de evenimente strict personale, din existenţa lui Orfeu! În plus, esteincredibil ca Hades, pus de Zeus să fie stăpân al unei zone cosmic întunecate, să fie încântat, sau,măcar, îngândurat şi emoţionat, de reamintirea unui statut inferior. Orice s-ar spune, Hades îlpizmuia pe “Stăpânul Stăpânilor”, pe fratele său olimpian, pe Celestul Zeu al Luminii CosmiceIntegrale – Zeus. La fel, lui Persefone nu trebuia să i se aducă aminte, măcar din raţiunidiplomatice, de faptul că nu era decât, mereu, o jumătate alternativă, a unui hibrid divin: jumătatede an trebuia să stea în Întunericul Subpământean, iar o jumătate de an, doar, putea să stea alăturide mama sa, Zeiţa Vegetaţiei, Demeter…

Atunci, care să fi fost conţinutul CÂNTECULUI ORFIC? Poate că trebuie să apelăm, din nou,la intuiţia lui Ovidiu, care, chiar dacă nu are un simţ al discernământului desăvârşit, simte,instinctive-poetic, că lucrurile sunt mult mai complexe, când e vorba de înfruntarea unor forţedivine de prim rang: “Orfeu este caracterizat de hybris faţă de zeii subpământeni, cântul săudevine DEMONIC (s.n.)”.

Aşa suntem convinşi şi noi că a procedat Orfeu! A cântat cântece de ÎN-FĂIMARE, profunddescriptivă, a forţelor întunericului! Hades asculta ceea ce, acum, i se oferea ca descripţieexplicită şi ditirambică – a ceeea ce, el însuşi, ca zeu, doar intuia, până atunci!

De aceea se spune, în unele variante ale mitului orfic, că Hades ar fi exclamat, de fiecare datăcând Orfeu încerca să slăbească al său cântec: “Haide, Orfeu, te impor, cântă mai departe! Orişicerăsplată îţi voi da, pentru cântecul tău, numai nu te opri din cântarea ta!” Deci, este evident călui Hades i se dezvăluiau, abia acum, abisurile Mamei Geea şi ale ceea ce, mai târziu, se vorinstituţionaliza, ca SUPREME MISTERII ELEUSINE! I se dezvăluiau Supremele Taine ale“Theogoniei” hesiodice!

25

…Dar, implicit, Orfeu devenea, prin dezvăluirea Misticii Întunericului Originar, al Germinaţieişi al Învierii Hristice - Adevăratul Stăpân al lui Hades! Stăpân asupra Vieţii şi Morţii, ca şiHristos-Dumnezeu, Mântuitorul Lumii! Această etapă orfică se pare că ar coincide cu pogorârea luiHristos în Infern, după Înviere – pentru a “călca moartea cu moarte”!

Drumul către suprafaţă/zona terestră nu l-a avut, în mod cert, pe Hermes, drept “călăuză”! Orfeuştia drumul, deci “întoarcerea capului” nu înseamnă decât Rotirea/Revelarea Cosmică a CerculuiPuterii Divine (“ROTIREA” Capului s-a făcut, deci, cu…360 de grade!)! Eurydice, departe de a-l părăsi pe Orfeu, devine cealaltă jumătate androginică a lui. Deci, prin “expediţia orfică” - sereface, de fapt, ANDROGINITATEA SACRĂ, PARADISIACĂ! Faptul că Orfeu se întoarce“LA TALPA LUMII/IADULUI” este certificate de însăşi ipostaza lui Hades, prezentă în unelevarinte greceşti: Hades “cu degetele afundate în urechi”. “Degetele în urechi” formau, de fapt, ocontinuitate: AXA SURZENIEI TĂLPII IADULUI!!!

Adică, devenise la fel de surd, precum TALPA IADULUI! “Talpa” este doar o indicaţie deparcurs: în medicina homeopată, talpa indică “scurgerile” energetice, dinspre diversele organe alecorpului, iar nu se instituie/substituie, ea însăşi, organelor respective, ori funcţionalităţii lor. Hadeseste anulat funcţional, sau, mai precis, este redus la dimensiunile sale reale: este un personaj re-devenit IREAL! Moartea este iluzie demoniacă, Orfeu-Cel-cu-Mască-Demoniacă l-a învins, ca şiHristos, pe Eternul Duşman al Omului şi al Cosmosului Căzut – “Moartea”! Din acest moment,diurnul substituie nocturnul: este momentul pe care Eminescu îl foloseşte, din plin, pentruimergenţa şi emergenţa GENIULUI său – pentru Demiurgia sa deplină/împlinită – din episodulDACIA (cf. Memento mori)!

În schimb, EMIL BOTTA admiră curajul şi Victoria EROULUI, dar nu se încumetă să seînscrie pe traiectoria Luminii Victorioase, Înviate…!

…Cea ce urmează, este, deja, cunoscut, sub alte forme, cele evanghelice: Orfeu-Hristos,REANDROGINIZAT, se instaurează, alături de forţele dublu-funcţionale dionysiace, în FrunteaUniversului, exorcizat de Marele Iluzionist-Hades. El va dezintegra Lumea Veche-CuvântulÎnvechit/”Vechiul Testament” (“fără de coconi”, cum îi zice Sfântul DOSOFTEI!) – şi vainstaura Învierea, va re-crea bazele Marii Călătorii de Restaurare Cosmică, întru Noul Cuvânt, CelRE-DEMIURGIC/”Noul Testament” (cel “cu coconi”!): Recuperarea Omului întru Paradis se vaface/va deveni fucţională prin implicarea Lui efectivă! Adică, prin foirmula de autosacrificiu-autoimplicare sacrală, în Restaurarea Lumii/Re-Instasurarea Paradisului: “Luaţi, mâncaţi, acestaeste Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu..." De aceea, acţiuneamenadelor/MAINADELOR tracice nu este una ucigaşă, ci de împlinire a Ritualului Cosmic deRESTAURARE A RIFEULUI-ORFEULUI-MÂNTUITORUL HRISTOS-ÎMPĂRATUL/MONARHUL COSMIC!

În limbajul tracilor: “KOG-A-ION înseamnă CAPUL MAGNIFICULUI (…). Domnul Nopţiieste echivalent cu KOGAION. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi căMAINADES-Dansatoarele Sacre îi tăiaseră capul, pe care, apoi, îl aruncaseră în râu. (…)Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION – <<A(l) lui ION; Magnificului>>. (…) Misterele orfice secelebrau noaptea. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, Capul Lui Orfeu,Domnul Nopţii (…). Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orficdesenase o cruce, pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria. În vârful CRUCII se află un CAP,desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I”.Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintăpe Orfeu, cu braţele în formă de COROANĂ. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator

26

se observă o CRUCE. (…) Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească aCALOIANULUI6 (…). Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. grec.M-ORPHEOS, zeul viselor). Semizeul Somnului. Acest ION-IANA, sub numele de Moş Eneaduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION-<<Magnificul>> provine şi titlulvoievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO7 (…). Ca împărat ce a fost, lui Orfeu i-aufost consecrate animalele cu coarne (COROANĂ!). (…) Aşadar, lui ORFEU I s-a zis şiCERBUL şi în amintirea sacrificiului său s-a constituit teribila tradiţie getică a trimiterii unuisol curat la ceruri – <<A-LEXAN-DROS>>-<<Cel Jertfit CERBULUI>>. (…) Herodot nu ştiacă această tradiţie era cu mai mult de două milenii anterioară naşterii pe pământ a lui Zalmoxis.(…) Pentru iniţiatul orfic, mai târziu zalmoxian, era foarte important ca, după moarteapământească, mergând în Paradis, să evite LUPUL-DE-PESTE-APĂ, care îl aşteaptă să-l tragăîn Iad, lăcaşul morţilor. (…) 8“.

…Deci, Zalmoxis şi Hristos, după întruparea lor, sunt asimilaţi de ORFEU. Mai mult, ORFEURE-ANDROGINIZATUL trebuie să se nască sub două chipuri, unul Feminin, de tip YIN(Artemis), altul Masculin, de tip YANG (Apollon) – “GEMENII DIVINI”. CELE DOUĂCHIPURI COMPLEMENTARE SIMBOLIZEAZĂ ESENŢA DUBLĂ A LUI ORFEU-ZALMOXIS-HRISTOS:

“NETIN-DAVA – <<Cetatea Naşterii>> – naştere de gemeni, băiat şi fată9. Legendele sacreale geţilor spuneau că, după înălţarea Mariei la ceruri, copiii ei gemeni au fost adoptaţi denobilul AISEPOS/Păstorul şi de soţia lui, BRITO-LAGIS/Divina Lupoaică, zisă şi FrumoasaLupoaică: Apollon Lykios/LUPUL10. (…) Geţii, şi după ei grecii, îi numeau pe cei doi Zalmoxis:APOLLON/Albul şi ARTEMIS/Roşia. Mama lor era Fecioara Divină MARIAN/Magnifica”11.

“Misterele orfice se celebrau noaptea”. Acest lucru l-a aplicat, cu sfinţenie, şi EMIL BOTTA,nocturnul! Uitând, cum nu a uitat Eminescu: ORFEU-ZALMOXIS-HRISTOS are DOUĂÎNTRUCHIPĂRI: una “apollinică”-diurnă, şi una “artemisian-selenară”-nocturnă…

…Sau poate că EMIL BOTTA nu a uitat, ci a optat!?

Oricum, EMIL BOTTA este, prin CÂNTECUL/INCANTAŢIA STIHULUI său (stăpân-exorcizator al tuturor Morţilor şi resurecţional, pentru toate potenţe neştiute ale Fiinţei sale şiale Fiinţei Neamului Metafizic Valah, în genere!), prin “îmblânzirile” ARHEILOR ÎN/SUBSTIH şi, mai cu seamă, prin euharistia fiinţei sale – cel mai bun şi fidel iniţat-devot al luiORFEU

***

C-DESPRE POETUL EMIL BOTTA: “A INTERPRETAT PE SCENATEATRULUI NAŢIONAL URMĂTOARELE ROLURI…”. DESPRE UN

“MAESTRU” DEPĂŞIT DE… “SUBIECT” - ŞI ADEVĂRUL CARE, TOTUŞI,PÂLPÂIE!

6 -Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, Bucureşti, 1997, p. 14-15.7 -Idem, p. 20.8 -Idem, p. 21-26.9 -Idem, p. 29.10 -Idem, p. 36.11 -Idem, p. 39.

27

Nu se poate zice, despre EMIL BOTTA, că “nu s-a scris despre el” (există vreo câteva zeci dearticole, despre EMIL BOTTA, prin periodicele literare – …aşa, mai cu seamă “la aniversară” şipe la “in memoriam” se scrie, despre acest geniu poetic românesc…), dar nici nu se poate zice că afost luat în serios, ceea ce s-a scris despre el. “Cazul EMIL BOTTA” poate ilustra, din păcate, unmod specific de a trata lucrurile şi oamenii – un mod care s-a instituţionalizat, la valahii moderni, şiîntru care se tot petrece, totul, la români, de (mult prea) multă vreme încoace: “în dorul lelii”. Şirezultatul, per total, în legătură cu cât se ştie şi cu cât nu se ştie despre Poetul EMIL BOTTA, îlsintetizează titlul unui articol al lui Tudor Arghezi, de pe la 194712: Un poet despre care se tace.Percepţia lui Arghezi este destul de exactă. Chiar, am zice: surprinzător de exactă.

Numai că nu se prea cunosc motivele tăcerii acesteia: la Bucureşti, EMIL BOTTA a fost şilocuit, buletin de Bucureşti a avut, “fraţii” de pe la Criterion şi de pe la câteva reviste deavangardă îl iubeau “cu prisosinţă” (?!), Steinhardt Nicolae îl strângea la piept, să-l sufoce de atâtadragoste, şi alta nu, iar Andrei Oişteanu şi-a făcut pe deplin datoria, şi l-a înjurat (dar nici acum nu-llasă din “gură”, trebuie să fim cinstiţi cu omu' !) – l-a calomniat cu rară conştiinciozitate, înarticolele sale despre “poeţii români şi narcotice” (alea de pe piaţa liberă, fireşte…)13. Ce i-o filipsit, dom'le, lui EMIL BOTTA, ca să se ridice măcar până la “rangul” unei Ileana Mălăncioiu,ori Ana Blandiana…sau, hai, nu până pe-acolo, dar măcar până la genunchiul lui MirceaDinescu…?!

Noi credem că motivele ar putea să fie două (mari! - că de cele mici nu se mai intereseazănimeni, în îmbulzeala şi balamucul aculturalo-aliterar de azi!):

I-în primul rând, pentru că “maestrul” GEORGE CĂLINESCU l-a tratat de sus, cu o aroganţă“de zile mari”, în mult prea celebra sa Istorie a literaturii române – de la origini până în present(1941):

“Prima impresie, citind Întunecatul April (1937) de Emil Botta (n. Adjud, 12 noiembrie 1912)este că avem de-a face cu un fantezist care amestecă lirismul, de astă dată în nota romantic,sublimă, cu badinajul, într-o frază de tip <<unu>> suprarealistă. (…) În cele din urmă, parodiasusţinută (…) sfârşeşte prin a obosi şi a se revela ca o impostură” – cf. Istoria…, Ed. Minerva,1982, p. 904 (la capitolul Reviste de avangardă. Balcanismul). În total, “maestrul” binevoieştesă-i acorde lui EMIL BOTTA o “întrevedere/audienţă” de…EXACT 18 RÂNDURI!).

E drept, cu câţiva ani în urmă, VLADIMIR STREINU afirmase “de bine”, despre EMILBOTTA, zicând că “aduce semne noi de lirism”14 – dar, când “magister dixit” - …nu, nu se poate,aşa, măcar un pic, obrazul - nu, nu!

Ei, şi vă daţi seama, “boieri dumneavoastră”, că dacă “maestrul” se declară “obosit”,icioglanii15 săi cad de-a-mpicioarelea, de-a binelea, de o sfârşeală infinită şi indicibilă şisupraperceptivă şi… Iar când “maestrul” proclamă, cu sictir, că tot “Botta ăsta” se “badinează” şi“ se revelează ca o impostură” (“impostură” ambulantă, nu, “maestre”?), atunci eunucii criticiivalahe se depărtează, cu grăbire şi cu degetele strânse pese nări, de parcă s-ar fi deschis, în plin

12 - Tudor Arghezi, Un poet despre care se tace, în Adevărul, nr. 1639, 17 aprilie 1947.

13 - Oişteanu, Andrei: Scriitorii români şi narcoticele (3): de la Emil Botta la Ion Barbu – în 22, v. 19, 13-19 mai2008, nr. 20 (949), p. 12-13, Rubrica„Studii culturale”, Oişteanu, Andrei (2010), Narcotice în cultura română, Iaşi,Editura Polirom…

14 - Cf. Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, 1938, articolul Semne noui de lirism: Emil Botta, Bucureşti,Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II.

15 -ICIOGLÁN, icioglani, s. m. (Înv.) Copil de casă, paj (la sultani şi la domnii români). [Var.: iciolán s. m.] – Dintc. içoğlan.

28

central Bucureştiului, o hazna puturoasă, şi toţi fug, care-ncotro, scoţând pe gură nişte “pfu-pfu“-uri extrem de nazal-scandalizate…

Noi l-am judecat, pe GEORGE CĂLINESCU, de fiecare dată, când scriam despre cineva (şiştiam că, în mod “legal şi conştiincios”, nici “maestrul” nu l-a lăsat în pace pe “respectivul”!), cudreptate: când avea dreptate, adică, îi demonstram “maestrului”, “cu creionul pe hârtie”, dreptateasa de critic (chiar dacă prea…”impresionabil de impresionist”!). Dar şi când, din pricini de preamult “impresionism”, “o zbârcea” de tot, nu ne-am sfiit, de fiece dată, s-o declarăm şi, fireşte, s-odemonstrăm “chestiunea cu zbârceala” – încă o dată: S-O DEMONSTRĂM (mereu, cu“demonstraţia”/hermeneutica, dragă “maestre”, nu cu …impresii “de călătorie” şi despre “vremeade-afară”, ori despre …“politica orientală”!), fără cea mai mică şi neînsemnată codeală. De aceea,precum se şi vede, cu ochiul liber, lumea icioglanilor criticii actuale nici nu ne bagă înseamă…”pfu-pfu”!

…Prima desprindere şi delimitare categorică (şi irevocabilă!) de “maestru” are loc abia în 1974,prin ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ: „după Arghezi şi Ion Barbu, Emil Botta ESTE CEL MAIMARE FĂURITOR DE LIMBĂ POETICĂ ROMÂNEASCĂ MODERNĂ”16 (s.n.).

Apoi, în 1978, MIRCEA ZACIU, prin dicţionarul să Scriitori români17, operează o întoarcerecu 180 de grade, faţă de opiniile “maestrului”: “o percepţie hiperacută, percutantă şi totodatăagresiv-subiectivă, dizolvantă, este asmuţită asupra lumii reale (…) romantica exaltare şiromantica ironie se salvează reciproc (…) menţinând discursul şi gestica, fără abatere, înregistrul grav şi elevat, evitând totdeauna riscul hazului facil, ca şi pe acela al declamaţieiemfatice (…). Reminiscenţe mitologice şi biblice, aluzii livreşti, referinţe erudite fuzioneazăsubtil cu eresuri şi idiotisme folclorice (…) pădurea fiind marea entitate tutelară a spaţiuluipoetic pe care BOTTA îl populează cu fantasmele unei mitologii de concepţie personală (n.n.: nuneapărat “personală”, cât de investigare abisală a folclorului daco-valah!). Este şi focarul deconvergenţă a unui alt filon tematic: vibraţia patriotică, filon ce derivă cu necessitate din însuşinexul dialectic al tensiunilor şi rupturilor care generează întreaga poezie a lui EMIL BOTTA18

”.

Şi, în fine, printr-o revelaţie providenţială, MIRCEA ZACIU încheie “portretul interior” alPoetului EMIL BOTTA: “Destin ce se împlineşte întru poezie: REINTEGRÂND PRINEXPRESIE, PRIN VERBUL POETIC, <<PARTEA<< ÎN <<PLINĂTATE>>, NU ÎNSĂ LANIVELUL INIŢIAL, PENTRU TOTDEAUNA PIERDUT, CI LA UN ALT ORIZONT,SUPERIOR”19 (s.n.).

Cu totul remarcabilă, această remarcă de ordin general-metafizic, legată de opera luiEMIL BOTTA - impresionant de exactă, din punct de vedere al percepţiei spirituale!

II-Dar există şi al doilea motiv principal, pentru care EMIL BOTTA nu a fost luat prea, saumăcar destul de “în serios” (şi nici nu este!): motivul că i-a impresionat, pe toţi snobii Bucureştilor(care, lasă, că nici pe-atunci şi nici acum nu se omoară cu cititul şi, mai cu seamă, nu se sinucid cugânditul!) – i-a impresionat pe snobi, zic, ca actor. Şi, dacă-l lauzi “de una” (pe unul…), de ce ţi-aiîmpovăra singur viaţa, lăudându-l şi…”de alta”?! Că, vorba lui “nenea Iancu”: “S-ar putea să facaşa prostie? Mai trebuie ş-aldată...”! Cum adică? Păi, dacă-i lăudăm pe alţii, aşa, “din de toate”,nouă ce ne mai rămâne, ai?! Pe noi cine şi de ce să ne mai laude?! Aud?!

16 - Cf. Ştefan Augustin Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 206.17 -Cf. Mircea Zaciu, Scriitori români, Editura Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 94-95.18 -Idem, p. 95.19 - Ibidem.

29

…Mda. Nimeni nu-şi poate blestema zilele, mai mult decât ar avea dreptul s-o facă EMILBOTTA, pentru că, fiind un Poet Orfic, de geniu, a avut nefericita inspiraţie să se remarce (cu marefineţe, e drept!) şi ca actor!

În loc să se raporteze, o “naţie” întreagă, la geniul său poetic, în loc să fie elogiat şi premiatpentru Arta Cuvântului Parashabdic – EMIL BOTTA este amintit, de cele mai multe ori, doarca interpret de roluri - în filme, mai cu seamă…

…Doar doi critici contemporani consacraţi se raportează, cu o remarcabilă încăpăţânare (teribilde benefică!), la Poetul EMIL BOTTA: RADU CĂLIN CRISTEA, în volumul Emil Botta -despre frontierele inocenţei - respectiv DOINA URICARIU, în volumele Apocrife despre EmilBotta şi Ecorşeuri. Pentru aceasta din urmă (DOINA URICARIU), EMIL BOTTA este “unuldintre ultimii mari poeţi români, a cărui operă se situează în continuitate romantică: dar nu depuţine ori, romantismul său se colorează expresionist sau se autoparodiază”20.

Şi câteva alte sublinieri - din păcate, lăsate tot la stadiul de impresionism critic, iar nu dublatede demonstraţia hermeneutică…! - şi, totuşi, fiind de mare importanţă, pentru descifrareapersonalităţii labirintice a lui EMIL BOTTA - pe care le formulează, deosebit de inspirat, DOINAURICARIU: “Forţa lui Emil Botta s-a ivit, întotdeauna, dintr-o insubordonare, din capacitaeasa de a-şi juca propriul rol. (…) Primul critic care a salutat culoarea personal a lirismuluibottian a fost Eugen Ionescu (n.n.: un alt nesubordonat!). (…)Respiră în poeziile lui Emil Bottaun soi de primitivism superrafinat, care amestecă groaza, extazul, grotescul şi tandreţea,sarcasmul şi inocenţa. (…) Poetul e un <<alchemist>>, <<un prinţ, un Prospero, un factotum alinvenţiunii>>. (…) Emil Botta practică, cu dezinvoltură, perspectivele răsturnate, jocul viziunilorabstruse. (…) În fiecare viziune se ascunde parcă o Gorgonă, masca pe care o poartă eul devineterifiantă şi pare să-şi ţintuiască purtătorul, potenţând panica unui moment când nu va şti să opoarte, ci va fi obligat să se lase în via capriciilor ei. (…) Tema alaiului se constituie ca oadevărată metodă discursivă şi poezia lui Emil Botta ne apare ca un autoportet cu măşti. (…)Deşi pare să se învecineze cu un paradox, afirmaţia că textul lui Emil Botta nu e un monolog, ciun cutremurător colocviu cosmic ne apare acum ca demonstraţia unui adevăr despre puterilepoeziei” – cf. DOINA URICARIU, Prefaţa la Emil Botta, Cavalerul cu Melc de aur/LeChevalier a l'Escargot d'or (ediţie bilingvă franco-română, trad. în franceză de Dan Ion Nasta,prefaţă de Doina Uricariu), Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, pp. 23-29.

Mai ales ultima afirmaţie ne reţine atenţia, prin surprinzătoarea prospeţime a intuiţiei: “textul luiEmil Botta nu e un monolog, ci un cutremurător colocviu cosmic”.

Evident, nu putem fi de acord, însă, cu afirmaţii cu totul superficiale, cum este şi aceasta (defapt, o “achiesare” la opinia lui Mihail Sebastian): “Titlul volumului <<Întunecatul April>> – ceaminteşte de <<Primăvara neagră>> a lui Henry Miller21 - îi relevă lui Mihail Sebastian22

<<anotimpul de tinereţe şi doliu, de ingenuitate şi disperare>> din aeste poeme, unde răzbate<<mărturia unei inimi tragice>>”.

Vom vedea, la timpul potrivit şi prin analiză hermeneutică, faptul că nu e vorba atât de eu liric,cât de mitologie şi de Magie a Logos-ului: de incantaţii magico-apotropaice şi magico-transfiguratoare, de lume şi Duh…!

Nici alte poeme emilbottiene nu sunt tratate cu atenţie şi rigoare analitică (a se vedea, la pagina23, futilitatea unor afirmaţii despre excelent “regizatul” poem emilbottian, Thanatos!), de tipul:

20 - Cf. Doina Uricariu, Apocrife despre Emil Botta, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p.184.

21 -Nu există ABSOLUT NICIO LEGĂTURĂ, între personalităţile şi opera celor doi – evreul american HenryMiller şi valahul neaoş, Emil Botta!

22 -Cf. Mihail Sebastian, Emil Botta: Întunecatul April, în Reporter, 11 iulie 1937, anul V, nr. 21, p. 2.

30

“chiar litera T devine o himeră, în poemul Thanatos” – fără nicun pic de “respect”, atât pentrumitologia autentică a Himerei, cât şi pentru semnificaţia Ankh-ului/Crucea Egipteană!

…Sub coordonarea lui EUGEN NEGRICI, vedem (pe Internet!) că a fost finalizată, în cadrulUniversităţii din Bucureşti, o lucrare de doctorat, a domnului BOGDAN-ALEXANDRUSTĂNESCU, despre opera poetică a lui EMIL BOTTA: Opera lui Emil Botta: Ars moriendi,septembrie 2012. Amendabilă ideatic, fireşte, ca orice lucrare-punct de vedere – dar bine că s-aapucat “omul”, să-l contrazică, aşa, cât de cât, pe atât de agerul şi asprul şi cu “limba agasant deslobodă” - ARGHEZI!

Apoi, vedem, tot pe Internet, o altă lucrare de doctorat (după opinia noastră, mult mai interesantăşi apropiată de “parametrii spirituali” reali, ai lui EMIL BOTTA, decât sugerează lucrareadomnului BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU!), a doamnei drd. DIANA CANTACUZ-STREZA : Emil Botta – viziune crepusculară - Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureş:“Cordonul ombilical dintre celest şi terestru este când retezat, când aflat în faza de construcţie şidin această ipostază incertă se naşte oscilaţia eului între DIONYSOS [s.n.](«Eu sunt Dionysos» -Proverb) şi FAUST [s.n.](Tristul, sofistul, al meu alter-ego/ [...]/ era un Faust cu ochi de uliu. –Din senin); altădată, eul se vrea metamorfozat în regele universului, recunoscut de natură(copaci, lupi, corb, vânt)”.

Se reia şi se dezvoltă, astfel, prin doamna drd. DIANA CANTACUZ-STREZA, o idee fertilă acriticului bucureştean, ALEXANDRU PIRU: „alternând tragicul cu comicul, melancolia cugrimasa, poetul e când un Dionysos exaltat şi nebun, frenetic, luat drept impostor, când un Faustcercetător cu ochi de uliu al fericirii, dublat de un Goliat al disperării, un sprinţar Ulysse şi unmăscărici al Parcelor, un arlechin galant, dar speriat de moarte”23.

Dar, evident, şi această lucrare (aceea a doamnei STREZA) are păcatele ei, deficienţele ei de“unghi de viziune”, pe care le vom releva şi amenda, la timpul potrivit, prin demersul hermeneutical lucrării de faţă. Spre exemplu, se vorbeşte, la pagina 449, despre „excesul decorativist din<<Întunecatul April>>”... – ceea ce, vom vedea, nu este doar o greşeală, ci şi de o gravă impietate(împinsă spre blasfemie...!), faţă de semnificaţiile abisale, ale „Întunecatului April”!

Din nou, Întunecatul April... – ...cel mai greşit înţeles, de către critica de specialitate - cel maimasacrat şi mai martirizat (de către critica literară valahă!), fără încetare, dintre toate volumele luiEMIL BOTTA...!

...Dar...încă nu este atât de rău, pe cât ar fi putut să fie, în această cacofonie valaho-balcanică deazi, numită, cu emfază, „cultură românească”...!

...Şi, în definitiv, aceste erori de interpretare ale unei doamne doctorand sunt cu totulnesemnificative, faţă de adevăratele „desfigurări”, rezultate (legat de opera lui EMIL BOTTA),din sute de studii şi din mormane de „istorii ale literaturii române...”, scrise (şi lansate, „cu surleşi trâmbiţe”!), de către critici consacraţi, adulaţi şi tămâiaţi! Să amintim doar două cazuri, destul decelebre, de altfel, în critica românească: VLADIMIR STEINU şi NICOLAE MANOLESCU:

- „Emil Botta - un POET CU DEOSEBIRE AL MORŢII, lirismul tanatologic fiindu-i o altătrăsătură a identităţii sale”24.

23 - Cf. Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 444.

24 - Cf. Vladimir Streinu, Semne noi de lirism, în Revista Fundaţiilor Regale, an IV, 1 sept. 1937, nr. 9, pp. 668-676.

31

Majoritatea criticilor (inclusiv dl NICOLAE MANOLESCU!25) vorbesc, ca şi VLADIMIRSTREINU - despre Moartea, la EMIL BOTTA, “în sens kirkegaard-ian”.

Dar danezul Kirkegaard afirmă, clar şi răspicat: “Boala de moarte este DISPERAREA”26. Or,EMIL BOTTA (ca şi oricare alt ORFIC AUTENTIC, în descendenţă eminesciană!) nu este,NICIODATĂ, lipsit de “SOLUŢIILE NĂDĂJDUIRII” – pentru că EMIL BOTTA este un devotorfic extrem de zelos şi de credincios! Iar, pe de altă parte (aşa cum vom demonstra în PARTEAa II-a a studiului de faţă), EMIL BOTTA nu este obsedat de Moarte, CI O EXORCIZEAZĂ! -cu o tenacitate, răbdare ritualică şi “dipomaţie” orfică, invidiabile de către orice şaman buriat!

Rezultatul TRANSFIGURĂRII MORŢII: MOARTEA capătă, prin EMIL BOTTA, oMisiune Autentic-Hristică. Aceea de A TRANSFIGURA totul, spre A TRANSGRESA totul,înspre un stadiu spiritual superior. După toate semnele – NOUL IERUSALIM/”RUSALIME,tată, RUSALIME…”(cf. ***, p. 534 – „Rusalime, tată, Rusalime...”).

*

…Nu dorim a se crede că “am avea ceva de împărţit” cu criticii consacraţi: ei – să meargă pecăile lor (cam prea pline de infatuare, non-hermeneutice şi, deci, deloc convingătoare!) – iar noi,vom mege, fără nicio şovăire, pe calea noatră - urmând, cu sfinţenie, învăţăturile hermetico-hermeneutice.

Şi, pentru a nu lăsa nedumeriri şi neîncrederi în spusa noastră de mai sus, vom aşeza, aici, înfinal, la loc de cinste, două texte de constatare perfect valabilă şi de intuiţie vie, ale dlui NICOLAEMANOLESCU:

a-(când N. Manolescu vorbeşte despre volumul emilbottian Un dor fără saţiu): „Jocul, unde amai rămas, e ritualizat la maximum, stilizat, şi-a pierdut nota sprinţară, glumeţ-afectivă, chiardacă nu şi ironia rece şi lucidă”27;

b-„Emil Botta - UNUL DIN CEI MAI ORIGINALI CUNOSCĂTORI AI FOLCLORULUI”28.În legătură cu această din urmă afirmaţie manolesciană (pornită dintr-o corectitudine

surprinzătoare a evaluării, globale, a poeziei emilbottiene, de către NICOLAE MANOLESCU!)noi vom aduce, în lucrarea de faţă, argumente multiple şi solide - prezentate, vorba ceea, “cu şart şipe-ndelete”!

***

I-„ A FI ÎN DUHUL LUI EMINESCU” şi „ A FI ÎNFRÂNT ÎNCHINĂTOREMINESCULUI”. EMIL BOTTA ŞI VALENŢELE SOTERIOLOGICE ALE

VERBULUI

Noi n-am tratat şi nu vom trata, niciodată, în scrierile noastre, despre nişte epigoni – fie ei ai cuivor fi fiind. Epigonii sunt nişte fiinţe sterile, nişte fiinţe exclusiv mimetice ale actului creator.

25 - Cf. Nicolae Manolescu, Un mare poet, în România literară, nr. 48, 1976, p. 9 - şi Metamorfozele poeziei,Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 118.

26 - Cf. Kierkegaard, în Boala de moarte (1849).

27 - Cf. Nicolae Manolescu, Un mare poet, în România literară, nr. 48, 1976, p. 9.

28 - Cf. Nicolae Manolescu, Un mare poet, ibidem.

32

Reverenţiozitatea lor degradant-histrionică, faţă de un Creator-Demiurg - nu este una reală, cimaschează, la fel ca în cazul voaieurismului sexual, funciara neputinţă şi ascunderea acesteiimpotenţe, în spatele unui entuziasm trucat (care nu doar că este fals şi falsificator de realitate, cieste încărcat de umilinţă mazochistă, de negarea umilită a propriei fiinţe/fiinţări şi încărcat demaladive resentimente, tăinuite şi fără vlaga răzbunării, prin afirmarea a ceva esenţial/fiinţial!). Ase vedea cunoscutul caz ALEXANDRU VLAHUŢĂ .

Noi vom fi, pururi, entuziasmaţi, preocupaţi şi îngrijaţi doar de soarta adevăraţilor creatori. Unaeste să fii epigon (impotent spiritual şi abisal resentimentar!), şi cu totul alta să fii „în Duhul” cuiva– al unuia dintre demiurgii Neamului Valaho-Românesc.

Iar Aminul-Eminescu este Supremul Demiurg, întru Logos-ul Valah (Crucea Logos-ului

Platonician: a-Cuvânt, b-Ştiinţă Originar-Spirituală, c-Lege şi d-Rânduială)!

A fi „în Duhul” cuiva care a trudit la Demiurgia Perpetuă a Neamului/Logos-ului Valahînseamnă a înţelege şi a pătrunde tainele Duhului/Logos-ului care s-a îngemănat cu VâlveleMunţilor şi Pământului nostru Valaho-Românesc, dar şi cu Arhanghelii Cerului nostru Valaho-Românesc. Înseamnă să ai curajul de a reface, în abisuri şi înalturi de văzduh, trasee temerare şisacre, riscând, în fiece clipă, pedepsirea teribil-epică şi tragic-parabolică, din partea zeilor geloşi –şi, mai cu seamă, pedeapsa dată de Hades lui Orfeu-Regele Armoniei Pretutindenare!

„A fi în Duhul lui Eminescu” înseamnă a accepta câteva cosmice blesteme şi binecuvântări aleursitoarelor/urşilor stelari:

1-În primul rând, blestemul şi binecuvântarea VIZIONARISMULUI! Să accepţi sădispreţuieşti (sau, măcar, să nu preţuieşti, mai mult decât se cuvine, efemerul!) lumea clipei, şi sănăzuieşti a străvedea, prin pereţii realului, lumea suprasensibilă.

2-Din acest prim blestem-binecuvântare se trage, logic, următorul: CAPACITATEAVIZIONARĂ de a vedea nevăzutele şi de a plămădi, la nivelul cuvintelor, LUMEAESENŢELOR, lumea cea nouă/nevădită ochilor profani! – şi, fireşte, capacitatea de a o deşira şidistruge, totul, în favoarea unei înnoiri esenţiale, a unei Învieri Miraculoase şi Împrospătate de NouDuh!

3-Ca urmare, Poet fiind, să devii Stăpân şi Demiurg al Logos-ului! Să fii „codoşul sacru”/PreotulPururi Pregătit de Oficierea Ritualului, la nivelul al cuvintelor/Logos Exprimat, întru permanenta lor NuntireAlchimică! De aceea, trebuie să-ţi afli Rădăcina în Logos-ul Neexprimat, precum hotărniceşte MeisterEckhart: GOT şi GOTHEIT! Ce spunea Meister Eckhart, în veacuri demult trecute ? Anume, că există douăipostaze ale dumnezeirii :

I- deitatea (GOTTHEIT-GRUND), CARE NU ACŢIONEAZĂ (deci, este ca şi MIEREACEA NU DEPLIN VĂDITĂ, NICIODATĂ!) - şi

II- Dumnezeu (GOTT), care acţionează vădit, întru Demiurgie.

Adică, SPIRITUL NEMANIFESTAT (proiectiv) şi SPIRITUL MANIFESTAT ÎNTRULOGOS (forme ordonate în lume-manifestare) sunt consubstanţiale - Tatăl şi Fiul, divini, înaceeaşi matcă-dumnezeire.

33

4-Să fii AFLĂTOR ŞI ÎNCHINĂTOR LA ORIGINILE/RĂDĂCINILE DE DUH ALETĂRÂMULUI în care te-a născut şi înălţat, spre împlinirea misionarismului sacru – DumnezeulNeamului tău!

5-Să fii, deci, ÎNCHINĂTOR LA ORFEU ŞI LA DUHUL NEAMULUI TĂU – EGAL!Pentru că una ajută împlinirea celeilalte laturi a Duhului tău Misionar: dacă eşti credincios luiOrfeu, atunci eşti în stare şi să înţelegi originile sacre ale Neamului tău, dar şi să făptuieşti, tu prinForţele şi Misiunea încredinţate ţie de Dumnezeu – întoarcearea Neamului tău la Statea lui deARMONIE ORIGINARĂ – deci, şi la Misiunea lui de a re-armoniza Văzduhurile FiinţăriiTerestre, pregătind, Văzduh, Neam şi Duh - pentru TRANSCENDERE ÎNTRU RE-AFLAREAPARADISULUI/SINEI COSMICO-DIVINE!

*

Toate aceste criterii de “Fiinţare întru Duhul Eminescian” sunt împlinite de EMIL BOTTA.Dar…în felul lui – labirintic şi unic. EMIL BOTTA este “închinător înfrânt al Eminescului” –pentru că, dintru început şi din rădăcina fiinţei sale, EMIL BOTTA pare a nu fi un apollinicfrenetic-extatic, hölderlinian, dublat, la modul gemelar, de “pecetluitul Dianei-Artemis” (precumeste Aminul!) - ci doar un nocturn-selenar! - …pare a nu fi un înţelept echilibrator al Stihiilor, cidoar un vizionar al Stihiilor, un împătimit (până la maladiv!) “voyeur” al Stihiilor Cosmice – dar nureuşeşte să le domine, ci, doar, să le releve şi reveleze, înfrânt, fascinat, terorizat şi resemnat!

Este un închinător fascinat de EMINESCU, de Ideea Demiurgică, de Viziunea Demiurgică - darnu şi un Înfăptuitor Eficient, un Demiurg Perpetuu Reînnoit/Re-Înnoitor. De aceea, universulemilbottian pare, uneori (alături de “prospeţimi” uluitoare!), că ar fi în permanentă stare deputregăire-destrămare, surpare, degenerare. Histrionismul său, perpetuu îngrijorat, niciodatăînseninat - urmează, de fapt, o cale care, dacă n-ar fi fost Poetul-EMIL BOTTA un Mag alCuvintelor – CUVÂNTUL DIVIN/SUPREMUL LOGOS l-ar fi abandonat! Aşa stând lucrurile,Logos-ul Neamului i-a permis să admire, să se înspăimânte, să se lase terorizat/fascinat, să delirezesacru – dar, dincolo de viziune, poate că nu este suficient vizionarism înnoitor/vaticinar. EMILBOTTA este, probabil, cel mai fertil descripţionist al “personajelor nunţii cosmic-alchimice” –dar pare a nu fi şi…MIRELE COSMIC! Şi la nunta cosmic-alchimică, vizualizată de EMILBOTTA, pare a nu se isprăvi, niciodată, NOAPTEA! Pare că nu se va ajunge, niciodată, “pe gurade rai”! Da, poate că EMIL BOTTA este doar “închinător înfrânt al Eminescului”! – pentru cănici măcar Lucifer nu este văzut întru Lucrarea Sa de Luminare Orgolioasă, ci doar luminândspre stingere curândă (EL-LUCIFER doar “străluce”, nu şi luminează, continuu şi convingător,înviorător şi înnoitor!), Lucifer este, preponderent, doar un “cetăţean al iadului” (cf. Aduse denoapte, p. 191), dar în mică măsură şi un fost şi viitor ARHANGHEL DIVIN EMERGENT-ACTIV, cum îl prezumă şi propune, soteriologic, Luceafărul Eminescului!

El vede “ţesătorii care desfac cerul de foc” (cf. Figură, p. 486), dar ochiul său este “ochiulputrezit surpat în arcade”. Delirul emilbottian pare a fi (la modul histrionic, însă!) unul pasiv şiresemnat, sub zodia “Întunecatului APRIL”, iar nu al revelării dinamismului perpetuităţii cosmice,prin PERPETUA PRIMĂVARĂ! Poate că nu este EMIL BOTTA un agitator/rebel de lumi,întru statornicirea lor ultimo-paradisiacă, de sorginte VIZIONARĂ (precum DACIAEMINESCULUI, din Memento mori!) – ci, mai curând, pare a fi un agitat întruneliniştile/nestatornicele lumi proteic-înşelătoare de ochi-vedere!

34

Ar părea, dacă n-am fi atenţi, că, pentru EMIL BOTTA, nu se va ieşi de sub insomnie, să seintre în extaza/ek-stasa eliberatoare: EMIL BOTTA este prizonierul, iar nu stăpânul propriilorviziuni/propriului vizionarism! S-ar părea că, niciodată, peste EMIL BOTTA, nu va cădea,vreodată, ploaia eliberatoare/învietoare şi liniştitoare a florilor de tei, a florilor albe de cireş!

Nu: EMIL BOTTA, chiar dacă este, destul de des,, supus “învăluitului întru rău”, iar nu“Învăluitorul cu/întru Mântuire” (“cetăţean al iadului…privindu-mă rău, învăluindu-mă” – cf.Aduse de noapte, p. 191) – chiar dacă pare a fi CAPTIVUL MACULUI ONIRIC/HAOTIC(care, deşi însetat de cer, deşi “sângele aduce a înger” – doar “aduce a…” - nu şi “este” captivulcuiva (afară de Sinea Sa Spirituală): el poate părea, esenţial, însângerat-vinovat de iad, “de iuda, deiago”, ardoarea pare a fi (la fel de histrionic!), în fapt, arderea conştiinţei pregnante a neputinţeiinfernale, a aparentei LIPSE DE SPERANŢĂ ÎNTRU REDEMPŢIUNE! – şi totul pare supus la“COARNE CĂPRII/CĂPREŞTI”, şi niciodată nu s-ar crede a fi “COROANELE MIELULUIREDEMPŢIUNII”!). Dar …”lucrurile nu sunt ceea ce par la prima vedere”, cum nu oboseşte azice un personaj al lui P. G. Wodehouse…!

Da. EMIL BOTTA, aparent IMPOTENTUL ÎNTRU NĂDĂJDUIRE/ÎNVIERE (deci,incapabil, pe vecie, de Duh ÎNŢELEPT/ECHILIBRAT şi de SENIN!) nu este, cu adevărat,captivul Macului “apocaliptic al nopţii fecior” – Macul neliniştitor şi înrobitor de Duh, “maculdeşuchiat”, “macul din generaţii”, revelator de “demon cu coarne căprii”, nu de peste eoni,precum Luceafărul-Luciferul eminescian: “când macii înalţă corolele,/însetatele corole decer,/din inima lor o şuviţă de sânge ţâşneşte,/suind, suind la foişorul albastru./şuviţă de sânge cea înger aduce,/torna, torna fratre,/către mine întoarce,/faţa străluce!/S-a întors,/şi demonvăzui,/o, coarnele căprii,/un span, o iudă, un iago văzui,/sărutând ale cerului cununii,/privindu-mă rău, învăluindu-mă/cu ardoarea lui./Suna şi suna pustia Hecate/şi cimbale sunau pe măriînnoptate./O, macii haotici, fremătători,/ corole de foc agitând,/nu erau ospeţi de rând,/ciapocalipticii nopţii feciori./Veneau, veneau deşuchiaţii,/mii, armii, generaţii” – cf. Aduse denoapte, p. 191 – ci este “captivul” REVELAŢIEI şi al TRANSFIGURĂREILORSURPRINZĂTOARE şi MINUNATE. EMIL BOTTA este “bolnav”, mereu, de o luciditateaproape crudă! Şi care luciditate, în mod paradoxal, nu exclude, ci include MarileVISĂTORII ARHEICE – adevărate “excursii” prin Grădina ARHEILOR!

“Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate deargint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă maiam o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer, p. 157). EMIL BOTTAeste, de fapt, alter ego-ul CUMPENEI FÂNTÂNII: el este „spânzurat”, în sensul mistic altarotului, adică, PREGĂTIT ŞI ELIBERAT SPRE TRANSCENDERE – chiar dacă este supusneliniştii, şovăielii – situat, ca-ntr-un perpetuu blestem, între cer şi pământ, între apă şi foc –incapabil, aparent, de resintetizare fiinţială, de redefinire existenţială şi, deci, de Înviere! Şi,totuşi, precum vom demonstra, în excursul nostru, EMIL BOTTA este probabil, unul dintre ceimai obsedaţi poeţi români – de TRANSFIGURARE şi, deci, de ÎNVIERE! Pare (tot la modulhistrionic, pentru că Mare Actor a fost el!) că Magul Cel Negru este doar Magul Cel Negru, nu şiDemiurgul Absolut al Logos-ului. De aceea, nici orfismul său pare a nu fi desăvârşit, precum cel alRUGĂCIUNII-SCARĂ SPRE ABSOLUT - ci intermitent, precum al descântecelor străvechi,care doar încearcă, încep şi cercetează căile omului, nu şi desăvârşesc OMUL DIVIN! MagulEMIL BOTTA poate fi (îţi zici de multe ori, citind!), întru adevăr, un ucenic „înfrânt” (nudement-orgolios şi iresponsabil „ucenic vrăjitor”, ci umil şi extrem de lucid recunoscător allimitelor întunericului, dar neputincios de a le depăşi, dinspre „tristeţi şi bureţi”, spre solaritateaapollinic-eminesciană)! Şi, totuşi, vom demonstra că „înfrântul” histrion este MAI CURÂNDHISTRION DECÂT ÎNFRÂNT – şi că obsesia lui, ascunsă cu bucurie de copil „şmecher” şi

35

extrem de subtil (Mag al Cuvintelor fost-a şi în veci va fi!) – este TRANSFIGURAREA -cum, de altfel, o viaţă întreagă, a fost şi pe scenă!

EMIL BOTTA este, în literatura română, cel mai fidel „închinător orfic Eminescului”, darumila sa recunoaştere de Eminescu coincide, spiritual, şi cu o cu totul şi întru totul prefăcutăimpotenţă spre Înviere/Victoria Luminii, întru Recuperarea Paradisului/ORIGINARITĂŢII!

EMIL BOTTA este, deci, şi cel mai „ÎNFRÂNT” (în sensul de „SMERIT”!) şi fidel rugătorspre Neamul Eminescului–dar, implicit, şi cel mai „măiestru” şi „elaborat” labirintic-interior,dintre închinătorii Neamului Eminescului: vituperează şi blestemă, extrem de corect, pe iudeleNeamului Valaho-Românesc (precum AMINUL!), identifică perfect Martirii Neamului Românesc(precum AMINUL!) - dar pare a nu fi în stare, precum fratele său, DAN BOTTA, să-şi pună înmişcare-faptă potenţele soteriologice, pare a nu fi în stare să afle/identifice şi să-i numească peARHANGHELII ELIBERATORI/IZBĂVITORI (Soluţiile Soteriologice) ai/ale NEAMULUIVALAHO-ROMÂN!

Vom vedea (prin mijloace hermeneutice!) că „lucrarea alchimic-histrionică” este, de fapt, însubsidiar, o „ANABASĂ” eroică...”nedeclarată”!

*

EMINESCU, Hristosul Românilor, este Androginul Perfect: Linia Energetic-Ascendentă (Solar-Apollinică şi Creativ-Demiurgică) se echilibrează, desăvârşit, cu Linia Energetic-Descendentă(Nocturn-Luciferică, Decreativ-Apocaliptică). Iată remarcile, extrem de pertinente, în sensul„solarului-apollinicului EMINESCU”, făcute de eminescologul George Popa, cu care suntem deacord, în mare măsură: „După cât ne putem da seama, în contextul liricii universale, creaţiaeminesciană dezvoltă, poate, cea mai multă lumină. Vocaţia pentru lumină a lui Eminescu nu nise pare a fi fost de inspiraţie neoplatoniciană, sau bizantină, ori romantică (romanticii preferau,de regulă, noaptea), aşa cum s-a afirmat, ci are sorginte ancestrală românească – ZAMOLXICĂ(s.n.).

(…)În Miradoniz, Odin şi poetul, Memento mori, Povestea magului călător în stele ş.a.,elementele, stihiile, natura, fiinţele, lucrurile - apar ca emanaţii ale luminii, închegări alelimpidităţii culorilor.

(…)Luceafărul este un poem al luminii. Făptura Cătălinei este o Idee primordială afrumuseţii, un model astral, mai mult, divin: <<Cum e fecioara printre sfinţi / Şi luna printrestele>>. (…)Lumina fetei de împărat fuzionează cu cea a lui Hyperion. Cât priveste luceafărul,acesta este, prin însăşi natura sa celestă, lumină; o lumină suprafirească, trecând prin diversemetamorfoze (…).

Fapt îndeosebi semnificativ: alături de învolburatele oceane de lumină, parcurse de Hyperion,în drumul către Dumnezeu, cea mai multa risipă de lumină, făcută de Eminescu în lirica sa, oaflăm în episodul Daciei, din Memento mori. Este vorba de o descriere în termeni de lumină. De-a lungul a cincizeci de strofe de încântare, mereu şi mereu reînnoită, Dacia pare drept ţaraluminii absolute. Aici este <<zi eternă>>,<<zori eterne>>, <<un ocean de lumină>>. Moarteaînsăşi este pe acest tărâm <<un haos de lumină>>.

(…) Dacă am reuşi să vedem lumea şi pe noi înşine, în nuanţa luminii eminesciene, amatinge excepţionala şansă de a fi consonanţi cu spiritualitatea dintâi a acestui neam, sub formacea mai pură, mai autentică. TOTUL PENTRU CĂ ÎNCEPUTUL - ZALMOXIS - ESTE, DUPĂ

36

CUVÂNTUL EMINESCIAN, <<SĂMÂNŢĂ DE LUMINĂ ŞI-NCEPĂTOR DE VREMURI>> -UN PERPETUU IZVOR AL LUMINII DINTÂI”29 (s.n.).

Şi EMIL BOTTA este un ZALMOXIAN! Nu doar „declarat”, ci unul de frunte şi extrem deexplicit (chiar şi în maniera lui hieratico-labirintică, de a-şi utiliza Logos-ul!). Dar EMIL BOTTAare nevoie de multe (uneori, pare că de...prea multe, sufocant şi derutant de multe!) instrumenteritualice (ritualuri străvechi, zalmoxiene!), de invocaţii-descântece exorcizatoare şi de personajeaditiv-mitologice (din mitologia daco-valahă, zalmoxiană!), pentru a menţine (pare că, mai curând,la nivel proiectiv, decât direct-activ-eficient...!) LINIA ENERGETIC-ASCENDENTĂ. Şi aceastămenţinere se produce, uneori, mai curând cu aparenţe de exhibiţionism verbal, decât întrunormalitate organică (tip „Columna lui Dumnezeu” - cf. Pentru Arşavir, p. 490: ”ia-mă de aicicolumnă a lui Dumnezeu). Plenară şi naturală, organică, la EMIL BOTTA, ar părea că este LiniaEnergetic-Descendentă (Nocturn-Luciferică, Decreativ-Apocaliptică) – pe care o menţine într-oemergenţă continuă. Dar nu şi, mereu, reală.

AMBIGUITATEA POETULUI ESTE DESĂVÂRŞITĂ!

Dacă ARHEII EMINESCIENI există ca o GRĂDINĂ A ARHEILOR, egal expusă, extatic şiviguros, ambelor trasee ale divinităţii – ARHEII BOTTIENI se manifestă, deseori, ca aparenteUMBRE şi ECOURI (neliniştite şi neliniştitoare, întru continuu zvon al cercetăriinemulţumite/neîmplinitite niciodară!) ale unei Realităţi Transcendente. O „PĂDUREADORMITĂ” sub grele vrăji - de multe ori, angoasant-demoniace... Pare că nu ARBORELECOSMICO/ DEMIURGIC/AXIS MUNDI şi MUNTELE COSMIC/MERU, nu LuminaExtatică, ci BUŞTEANUL ÎNFRÂNT, ci SOMNUL/COŞMARUL - neliniştitor şiimperios/exasperat gnostic – ar fi nişte constante ale Acţiunii Poetic-Emilbottiene: „Somnul CelGreu” - cf. Pentru Arşavir, p. 490: „altfel mă voi prăvăli ca un buştean/sub ghilotinaSOMNULUI GREU”)!

...Dar e bine să nu credem în nimic din „jocurile histrionului”, până nu „pipăim” poemele-răniale lui EMIL BOTTA – precum a făcut APOSTOLUL TOMA, cu rănile Lui HRISTOS...!

...Singura constantă a lui EMIL BOTTA este aceeaşi cu a Maestrului său, EMINESCU: EMILBOTTA, ca şi EMINESCU, este UN SCRIITOR PROFUND RELIGIOS; este chiar obsedat, caşi EMINESCU, de VALENŢELE RELIGIOASE/SOTERIOLOGICE ALE VERBULUI.

Când Poetul spune, în Noapte din Andersen (cf. p. 197), spre exemplu, că „vikingii (...) sînt laPOARTĂ” (există şi acţionează întru „UŞA/POARTA”-HRISTOS!) şi că „vikingii (...) s-orîndura, ocolindu-ne CASA” – el comunică un mesaj sacral, de „cumplit misteriu”: „HRISTOS-NORDUL” a venit să „apere”, s-o circumscrie divinului (nu să „atace-masacreze”!), întruMÂNTUIRE - CASA/FIINŢĂ, şi s-o pregătească de transcendere, către LUMINARESTAURATULUI PARADIS („albiţi de-nspumarea metoricei mări”)...! Şi aceasta, pentru căNORDUL şi MITUL/BASM ANDERSEN-ian au tocmai funcţia soteriologic-apotropaică!

...MIHAI EMINESCU şi EMIL BOTTA au conştiinţa extrem de acută a sacralităţii – deci,şi conştiinţa RITUALULUI COSMIC. Atâta doar că MIHAI EMINESCU are nu doar şansa(cosmică!) de a trăi în veacul al XIX-lea şi de a percepe, astfel, primul de pe Terra, influenţa şiconsecinţele instaurării, deasupra cerurilor omenirii terestre, a EPOCII MIHAELICE (MIKAËL-ARHANGHELUL SPIRITULUI), începând din 1871 – dar are şi şansa de a aparţine unui veac încare omenirea, încă, era atentă-concentrată la şi interesată de SACRALITATE şi deGRAVITATEA SACERDOTALĂ A RITUALULUI (dovadă opera, intrată în zona de succes

29 -George Popa, Eminescu – între autohtonie şi universalitate, în Teze şi antiteze, pe www.alternativaonline.ca.

37

public, a Marilor Duhuri Romantice: Chateaubriand şi Hugo, în Franţa, Leopardi, în Italia, Byron şiShelley, în Anglia etc.).

Pe când EMIL BOTTA trăieşte în plin veac XX, în care lumea încetează, progresiv, să perceapăsacralitatea şi, deci, încetează să-şi dea seama de importanţa cathartică a TRAGEDIEIRITUALULUI PURIFICATOR. De aceea, este silit să folosească miturile în dublu scop:

1-nu doar pentru Revelaţa Originarului şi a Adevărului Spritual Imperial-Cosmic, cum o făceaEMINESCU,

2-ci şi pentru a deghiza, sub hieroglifa mitologiei, ADEVĂRUL şi ORIGINARUL, devenitetot mai incomode şi „antipatice”, într-o societate atinsă de morbul superficialităţii, aliresponsabilităţii, al gravului dezechilibru valoric (dublat de tot mai marea şi abereanta confuzieasupra valorilor înseşi!) – pentru a le prezerva (Revelaţiile asupra Adevărului şi Originarului), deci,în vederea aflării, cu totul aleatorii şi nesigure (foarte puţin, sau din ce în ce mai puţin probabile,într-un astfel de climat anti-spiritual!), a unor „voluntari întru INIŢIERE”!

Celebrele discuţii despre „MĂŞTILE LUI EMIL BOTTA” nu se sustrag, ba chiar presupunacestă teribilă confuzie spiritual-axiologică: dovadă că EMIL BOTTA n-a fost receptat decât lamodul minimal şi prin revelaţie incidentală, ocazională – dovadă stând însăşi Revelaţia finală, dinprezentarea făcută de MIRCEA ZACIU, lui EMIL BOTTA, în lucrarea-dicţionar Scriitoriromâni...!

...De aceea, am decis ca, după sintagma „închinător înfrânt Eminescului”, să punem dublulsemn: al întrebării şi al mirării. Da, EMIL BOTTA este singurul total fidel şi cel mai străluciturmaş-„ucenic” al lui EMINESCU-AMINUL NEMULUI VALAH – dar EMIL BOTTA semenţine, cu o voinţă teribilă, în umbră, pentru a nu copromite, prin „dezvăluirea” către gură-cască,a ADEVĂRURILOR ORIGINARE ŞI ETERNE – şi pentru a nu le „demonetiza”, astfel, prinsupunerea lor unui public de joasă calitate spirituală, din pricina cărei ”baseţi” de Duh, oriceTRAGEDIE este azvârlită în derizoriu, în „clovnerie/paiaţerie”, în senzaţional ieftin, înexperiment „de laborator” al snobilor sastisiţi etc. etc.

În acest sens, EMIL BOTTA este MARELE SACRIFICAT (de aceea, şi obsesia lui poetică,în ce priveşte IPOSTAZA MARTIRAJULUI şi IPOSTAZA LUI HRISTOS-VICTIMAMÂNTUITOARE!), în acest veac XX, deprimant de vulgar – este ultimul mare INIŢIATOR (larândul său, iniţiat de către fratele său, marele tracolog DAN BOTTA, care primise flacăra iniţieriişi de la NICOLAE DENSUŞIANU şi MIHAI EMINESCU – la modul livresc - dar şi de laMIRCEA ELIADE, direct!), din veacul XX.

În mod sigur, marele secret pe care EMIL BOTTA l-a ţinut, până dincolo de mormânt, a fostacela al UTILITĂŢII SACRIFICIULUI/MARTIRIULUI SĂU, aparent de sorginte„clovnerescă/actoricească”, în evoluţia spirituală a umanităţii terestre.

Prin lucrarea de faţă, subsemnatul îi aduce un omagiu acestui NECLINTIT CREDINCIOSDEVOT AL DACILOR KOGAIONULUI ŞI AL MARILOR DUHURI DACO-VALAHE –credincios în necesitatea, dar şi în utilitatea MARTIRAJULUI POETIC – care este şi rămâne,pentru vecie, EMIL BOTTA. Şi îl asigură, de dincolo şi spre dincolo de piatra mormintelornoastre, de întreaga sa bună-credinţă hermeneutică, dar şi de întregul său efort (evident, desfăşuratdupă puterile noastre, limitate, fatal şi drastic, de vremurile şi circumstanţele, ontice şi spirituale, încare trăim şi în care ne desfăşurăm munca hermeneutică!) de a decripta mesajele sacraleemilbottiene, pentru care el, Marele Poet-Mist EMIL BOTTA, a avut, pururi, nădejdea, până pepatul de moarte (şi dincolo de mormânt!), că vor fi luate în seamă şi folosite de omenire, întruMÂNTUIRE/TRANSFIGURARE TABORICĂ (fie şi în al doisprezecelea ceas!), că vor atrage

38

atenţia tot mai puţinilor oameni de bună-credinţă, fie şi numai prin stranietatea limbajului şi prin„focurile de artificii” (de fapt, metamesaje, mesaje spirituale exasperate, de tip S.O.S.!) alejocurilor de cuvinte REVELATORII, foarte asemănătoare mesajelor dacice, rămase pe pietrelefunerare (din Dobrogea, cu prisosinţă, dar şi din celelalte zone sacrale ale STRĂVECHIIDACII...!).

ŞI CĂ, CINE ŞTIE, SE VA AFLA, ÎN FINE, CINEVA CARE SĂ AIBĂ ŞI SPIRITULDERESPONSABILITATE, DAR ŞI RĂBDAREA, ŞI DISCERNĂMÂNTUL VALORIC, ŞIINTUIŢIA - DE A DESCIFRA ACESTE MESAJE SACRALE,IMPERIOASE/IMPERIALE ŞI FUNDAMENTALE/ABSOLUT VITALE, ÎN ORICEDUBLU DEMERS SOTERIOLOGIC (DINSPRE NEAM METAFIZIC, CĂTRE POPORISTORIC – ŞI INVERS!), AL ORICĂREI OMENIRI TERESTRE ...!

***

II-OBSESIA TRANSFIGURĂRII, A ÎNVIERII ÎNTR-O ALTĂ/”ALTFELDE LUME”. ARHEII VALAHI ŞI PERSONAJELE ALTER EGO-uri

„STRATEGICE” EMILBOTTIENE

Întreaga poezie emilbottiană este un continuu monolog - modulat, deseori, ca dialog întrediversele ego-uri dramatice, ale foarte liricului Poet. EMIL BOTTA gesticulează într-una, într-ooratorie adresată cosmosului, divinităţii bi-polare, fricii/terorii, tenebroase şi mistice, din Sinele săuextrem de vulnerabil: se risipeşte pe sine între teribile angoase şi stări extatic-onirice, dar şi întretainice „pofte” de copil curios şi jucăuş, de a vedea/a i se revela NECUNOSCUTULINCITANT/MAGIC, dincolo de orice UŞĂ SEMIDESCHISĂ - între nevoia de a-şi exhibaterorile şi spaima de a nu-şi prolifera, prin Logos, infinit, vedeniile... şi dorinţa de a se transfigurape sine, întru VIZIUNE, deodată şi dimpreună cu MARII ARHEI DACO-VALAHI – între acuzevehemente, neputincioase lamentări - şi tăinuiri de myst şi cameleonisme lirico-dramatice,vrednice de Proteus...Mereu şi peste tot, în poezia lui EMIL BOTTA - Vedenii care se vor,mereu, a fi VIZIUNI – dar care nu izbutesc a fi, mereu şi totdeauna, VIZIUNI, ci rămândescompuse, de cele mai multe ori, în „NĂZUINŢE-PERSONAJE” tactice (extrem diversificate,ca voci şi fiinţări dramatico-himerice!), pe care EMIL BOTTA le plasează în caleaterorilor/tenebrelor/”poftelor” sale tainice, dar şi spre a amâna sau a crea diversiuni, în vedereapregătirii sale, TEMEINICE ŞI „ONORABILE”, pentru o „ALTĂ/ALTFEL DE LUME”, pentrua putea percepe, cu toată acuitatea, REVELAŢIA unei „ALTE/ALTFEL DE LUMI” - pentrudistragerea atenţiei de la STRATEGIILE REVELAŢIEI - şi pentru derutarea-confuzionareatemporară, a forţelor malefice potrivnice, întru diminuarea forţei lor de impact cu Sinele Poetic.

Deşi ACTORUL/HISTRIONUL-BOTTA „O FACE PE PROSTUL”/”O FACE PENEBUNUL” – noi ştim că EMIL BOTTA este extrem de lucid (uneori, dureros de lucid, alteori,amuzat de lucid!), în calea STIHIILOR care-l bântuie, sistematic şi avântat, precum nişte

39

fenomene cosmice apocaliptice – de fapt, răvăşitoarea REVELAŢIE A UNEI „ALTE/ALTFELDE LUMI”, superioare spiritual. Scopul strategiilor sale, de UCENIC-ÎNTRU INIŢIERE-„HARAP-ALB”, este nu Moartea, ci, dimpotrivă, REVELAŢIA PARADISULUI/”LUMII DEDINCOLO DE ZĂRILE MINŢII TERESTRE”, transfigurarea şi transcenderea acolo unde nu maiexistă/dincolo de „ZONA CHARONICĂ A STYXULUI”, acolo unde nu mai există/dincolo de„ARCANELE PĂDURII INIŢIATICE” (cf. Isaia XIX, 20, p. 547)!

INSISTĂM, ÎNCĂ DINTRU ÎNCEPUT: EMIL BOTTA NU ESTE OBSEDAT DEMOARTE – CI DE CUNOAŞTEREA UNEI „ALTE/ALTFEL DE LUMI”, SUPERIOARESPIRITUAL30 – ESTE OBSEDAT, ÎN DEFINITIV, DE TRANSFIGURARE ŞI DEÎNVIEREA ÎN ACEA „ALTĂ/ALTFEL DE LUME”! Moartea nu este, pentru EMIL BOTTA,decât ceea ce Hristos (se) numeşte: „UŞA” spre „ALTĂ/ALTFEL DE LUME”!

Şi, ca să fie totul clar: EMIL BOTTA se sprijină, în demersul său, de a transcende, de a setransfigura şi a învia într-o „ALTĂ/ALTFEL DE LUME”, nu pe vreo morbiditate ipohondrică(în privinţa aceasta, criticii care-l compară pe EMIL BOTTA cu GEORGE BACOVIA nu auniciun soi de argumente peremptorii!), ci pe FOLCLORUL/MITOLOGIA/ARHEII DACO-VALAHI, ca şi pe ISTORIA EROISMULUI/MARTIRAJULUI VALAHILOR şi peEROII/SFINŢII/MARTIRII VALAHILOR – deveniţi şi ei, prin martirajul lor, ARHEI AIDACO-VALAHILOR (Hristos, Eminescu, Ioan Vodă Arm[e]anul/”Cel Cumplit”, MihaiViteazul, Bălcescu, Doja, Avram Iancu, Dimitrie Cantemir!!!).

UNELE POEME BOTTIENE DAU CHIAR IMPRESIA DE RUGĂCIUNE ARHAICĂ,DE VECHI DESCÂNTEC DACO-VALAH!

*

...Nu există, în întreaga poezie românească, un Poet care să-şi construiască mai multe„personaje”, „presărate” ca alternative ale ego-ului său liric, în tentativa sa de

1-Exorcizare a Obsesiilor şi Terorilor de la hotarul Lumii lui Hades – ca şi în

2-Calea INIŢIERII ÎN „ALTĂ/ALTFEL DE LUME”, SUPERIOARĂ SPIRITUAL:

-Sufletul, Eul-Dumnezeu şi „grădina cerească” (cf. p. 530: „Dar sufletul biet/tot mai doare-lrana [...]//Doamne, judecă-l/ după legea florilor/şi carceră fă-i/pe aripa norilor//în grădinacerească/unde îngeri trăiesc,/de stele aproape”);

-„Columna lui Dumnezeu” şi „Somnul Cel Greu” (cf. Pentru Arşavir, p. 490: ”ia-mă de aicicolumnă a lui Dumnezeu,/altfel mă voi prăvăli ca un buştean/sub ghilotina somnului greu”);

-Tatăl-Constructorul de Vrăbii (cf. Glasul, p. 263 :”Ce minune, Doamne,/spune glasul,/iată-te CONSTRUCTOR DE VRĂBII”);

-Lucifer (cf. Lucifer, p. 157: „Încă mai am o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacăpier”); Satana (“Şi satana, şi el,/ ca un afurisit,/ ca un bandit,/S-A LEPĂDAT DE MINE (s.mea)satana/şi am rămas/singur singurel” – cf. Epistola către Corinthiana, p. 431);

30 -În acest sens, suntem de acord cu afirmaţia lui MIRCEA ZACIU: „Destin ce se împlineşte întru poezie:reintegrând prin expresie, prin verbul poetic, <<partea<< în <<plinătate>>, nu însă la nivelul iniţial, pentrutotdeauna pierdut, ci la un alt orizont, superior” – cf. Scriitori români, Editura Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1978, p. 95.

40

-Domn Asmodeu şi Măritul Curcubeu (cf. Pandaemonium, p. 214: “Domn Asmodeu! Lavederea lui/a pălit măritul Curcubeu”);

-“CELE TREI SURORI” /PARCELE şi ULYSSE-HISTRIONUL (cf. Epithalam, p. 49):“Cele trei surori mi-au venit de hac,/ele brodează şi-l aşteaptă pe Ulysse;/odată, am bătut înpoartă strigând:/<<Sînt mirele vostru, vajnicul, neînfricatul, sprinţarul Ulysse>>.//Uşa s-adeschis, şi ce mi-e dat să văd!/Trei hade surori, tei momâi în rochii serafice,/flori de lămâiţă leîmpodobeau/şi făcliile nunţii, în mâini, cu vâlvătaie ardeau.//<<BUFON, m-au numit, făţarnic,om de nimica,/de ce ne-ai trezit? Cu noi nu-i de şagă./Dormeam lin în criptele somnului/şiţeseam un văl pentru fantoma cea dragă.>>///Ah, blestemele m-au ajuns din urmă şi m-auîncolţit./Pitit sub scutul frunţii, ascult îndoiala ironic a inimii: /Cugetă,-ţi zic: nu eşti oareUlysse?/Gândeşte-te bine.”

-Avestiţele şi Florile (cf. p. 535: ”unde Avestiţele, diavoliţele se amestecau cu florile”);

-Cucul FACHIR (cf. Fachir, p. 427: „Am înlemnit / la vederea cucului/un cuc de pripas”);CUC-Oedip al păsărilor şi Pleşuv Corb (cf. Citiţi, p. 409: „Răspund la numele Cuc/[…]Oh,corb pleşuv, subalternule/[...]nu eşti cuc,/eşti un OEDIP al paserilor,/pleşuvule corb!”);

-Muzica Sferelor, Don Quijote şi Stan Păţitul (cf. p. 414: „Muzica Sferelor era/după umilamea părere/[...]Castelan fiind/cu latifundii în Spaniile sângerii,/în auriferele Spaniiportocalii,/un Hidalgo, STAN PĂŢITUL”);

-NOAPTEA OCEANICĂ (cf. Inscripţie pe marmura nopţii, p. 156), CARPATICANOAPTE, cf. În munţi, p. 150, NOAPTE ALMĂ, cf. Semne de primăvară, p. 176.

-Orologiul Demenţial (cf. Un timp, p. 335: „piese, toate, ale unui mecanism detracat,/aleorologiului demenţial”);

-Faust cu ochi de uliu şi Urania (cf. Ceruri arzând, p. 557 :”Ah, de ce nu-s Faust cu ochi deuliu [...]/Ardeau în ceruri /ale Uraniei focuri”);

-Narcis (cf. p. 528: „vino să fugim spre Apus,/spre Apus lacul de vis,/la unda ce-l pierdu peNarcis”);

-Crin inocent (cf. Mamei mele, p. 253: „Ce decapitat eram,/ce crin inocent”);

-Trifoi (cf. Trifoiul văzut ca o fiară, p. 307: „Trifoi am visat, Trifoi am văzut”);

-ARMONIA/Cântecele POEŢILOR (cf. Ascultând cântecele, p. 212: „Ascultând cântecelepoeţilor/[...]Armonia toată”);

-Fantasio, Mândra Elină şi Trandafirul (cf. Fantasio, p.212: „Mândra Elină[...]/Spune,spune-mi, Fantasio/[...]trandafirii,/pătimaşele roze de mai”);

-Dianele (cf. Descrescendo, p. 180: „Dânsele, Dianele, /Aurorele toate”);

-Utopia şi Sisif al Moliilor (cf. Egalii cu zero, p. 446: „Şi visez Utopia/[…]Sisif sunt, almoliilor”);

-Rusalime (cf. p. 534: „Rusalime, tată, Rusalime”);

-Cetatea Înger şi Nimeni, Nimănui şi Nicăieri (cf. Nicăieri, p. 472 şi Lecţia de opium, p.497);

41

-Paseri de Lux şi Oglinzile (cf. Centru, p. 488: „Paseri de lux prin memoria înecaţilor/cândse retrag oglinzile de alcool”);

-Paznicul (cf. Proverb II, p. 494: „Paznicul care ţine valurilor piept”);)

-Îngerul (cf. p. 506: „Oare să mă mir dacă Îngerul”);); Îngerul exterminator (cf. Alei!, p.351).

-Timpul (cf. Vestirea făcută mie, p. 491: „Timpul aprig, magul copacilor”);

-„Litera T” (egipteană!), a Răstignirii/Răstignitului-cu-Capul-în-Nordul-Mistic (cf.Thanatos, p. 168: „litera T,/subţire, înaltă!”) – şi „Litera T a lui Don Quijote/HIMERA” (cf.Cervantes, p. 236: „subtila, suava literă T./Pe o cruce în formă de T/a fost răstignită Himera:NUESTRO SEÑOR/DON QUIJOTE/EL CRISTO ESPAÑOL”);

-Orfeu (cf. Dulciule, ascunsule, p. 130: „Ah, Orfeu al codrului verde,/spune-mi Cântecul. Mi-e dor a mă pierde”);

-„ÎNTUNECATUL APRIL” (cf. Surpriză, p. 503: „Uşa tainelor se deschide tiptil,/şi vine, iată,Întunecatul April”) – şi April Nebunul/Rapsodul Singurătăţii (cf. Leviathan 1935, p. 298:„Acum te aud,/rapsod al singurătăţii/[...]mi-e o foame nebună de Aprilul nebun”);

-„Dânsa mea-Fluşturateca”/”Summa”/”a III-a Eroica”, soră mistică a Întunecatului April şi-Ielele/Dânsele (cf. Ielele, Dânsele, p. 322: „ah, multe carate/are Dânsa mea,Fluşturateca[...]/totul şi totul este Summa,/e a III/a, Eroica,/simfonia de iarbă, de Aprilmajestuos”);

-Zeea Primăvară (cf. În cer, în alt sat, p. 553: „Un semn şi te voi ajunge în ceruri,/ZeePrimăvară”);

-Năzdrăvancele, Pădurencele (cf. Pădurencele, p. 352: „În iederăerau/Năzdrăvancele,/Pădurencele”);

-Corbiul-CorBaciul şi Joimăriţele (cf. Un dar pentru mine, p. 329: „Corbiule, corbaciule,/frumoasă lucrare/aici, la izvoare,/în pădurea cu Joimăriţe!”);

-Ler-Lyra-Scorpion (cf. p. 541: „suflete Ler!/[…]cârja o văd între Lyra şi Scorpion”);

-Doamna Pădurii (cf. Isaia XIX, 20, p. 547: „La Doamna Pădurii, ţepoasa”);

-ROB CODRU (cf. Rob Codru, p. 107: „Rob Codru, cum te suferi supus...?/(...)De-am fiîmpreună/pe muntele DACIEI, în lumina de sus!”);

-Greul Pământului (cf. Glin, p. 410: „la împărat de pământ,/la Greul Pământului”);

-Domnul Patru-Scânduri şi Târâie Sabie (cf. Satira Duhului meu, p. 216: „Să trecem,domnule Patru-Scânduri[…]/mi se spune acum Târâie-Sabie Postumul”);

-CEI TREI CIOBANI/PĂCURARI (cf. Alei!, p. 351: „Alei, ce vis, alei!/M-au bătut ceitrei,/veri păcurari trei”);

-Felicité, Tăcerea Casei şi Plânsul Mamei Bătrâne (cf. Interior trist, p. 479: „tăcerea casei/şi plânsul mamei bătrâne”);

-Ţăranul (cf. În cer, în alt sat, p. 242: „Ţărane, mă omagiază”);

42

-Pumnareta şi Puterea Cheilor (cf. Potestas clavium, p. 282: „Pumnareta,Victoria!/[…]uitând Puterea Cheilor”);

-Luna-Fortuna (cf. p. 118: „Ah, mă orbeşti cu torţa ta,/Luna, Fortuna”);

-Luna, Valahul şi Zeul (cf. p. 233: „Suie, coboară colina/un triumvirat: /Luna, Valahul şiZeul”);

-Carpena-Mireasă (cf. Mireasa Carpena, p. 546: „Carpeno mireasă,/fii judeceasă”);

-Iubire-Trandafir (cf. Ar fi o baladă, p. 393 : „Iubirea m-a luat în robie/[…]şi bătrân se făcutrandafirul!”);

-Urania, Verbul, Lyra, Scorpionul şi Înstelatul (cf. p. 338: „Ale Uraniei focuri,/doar de mineştiute,/[…]Şi eu Vebul tău sunt/[...]Văd cârja Înstelatului/între Lyra şi Scorpion”);

-Titania şi Monarhul Timp, cf. Veniţi, adieri, p. 116: „Treacă paharul acesta,/potirulamurgului plin de otrave!/Şi TITANIA cu faţa de ambră,/şi murunda zi, fulgerări şivoroave//.(...)Vino, Monarhule TIMP cu nobilii tăi,/Azi şi Ieri, Acum şi Atunce!” – ipostazaANDROGINIC-HRISTICĂ!

-PĂMÂNTUL-HRISTOS, cf. La moartea lui Paul Popescu, p. 122: „Pământul spune:<<Luaţi, mâncaţi!>>”.

-Doamna din Suedia (cf. Ingrid, p. 378: „o întrebare palidă/pentru Ingrid frumoasa,/pentruscandinavă”);

-„Chezăraş Iulie” (cf. Iulius Cezar, p. 354: ”Chezăraş Iulie,/Iulie, Iulie, uf”);

-Palidul August (cf. p. 523: „Acel palid August s-a întors”);

-„ochiul meu sumbru” (cf. Spectru, p. 482: „Ochiul meu sumbru, egal tactului interior,/Spreun un destin precis”); „ochi clocotit/adâncat” (cf. Alb, alb imaculat, p. 566: „Trece luminat acelfermecat/cu ochi clocotit,/cu ochi adâncat/de noapte săpat”);

-„sufletul Ler” şi „gândirea stelelor” (cf. p. 541: „Te îmbraci în tenebre,/suflete, Ler!/Noisuntem, noi/gândirea stelelor”);

-Vikingii (cf. Noapte din Andersen, p. 197: „Ascultă! E luntrea vikingilor!”);

-Trântorii, Marii Leneşi, Veveriţele Nebuniei şi Nimfa (cf. Un domn bine, p. 498: „suntemîn lunca Trântorilor, a Marilor Leneşi/[...]veveriţele nebuniei, vehemente/[…]dar o nimfă seurzeşte”);

-Setea confruntată cu Arhanghelul Mihail/Arhanghelul Duhului (cf. p. 529: „Şi Mihail, cutemutele cete,/Mihail m-a luat cu binişorul,/în mizerabila noapte surpându-mă./Oh, nesocotitulînger, de minuni făcătorul,/singur m-a lăsat, singur, fără Sete,/ căci ea e sus, în limpedeleveşnic”);

-Moartea, „pletoasa noapte de jad” şi „fântâna din aer”/”în inima celestei simfonii” (cf. 525:„Scutură-te, pletoaso, noapte de jad!/[...]Moartea mi-a dat întâlnire aici,/mie, proscrisului,/lafântâna din aer/în inima celestei simfonii”);

-„dolenta Moarte” (cf. Chemare, p. 320: „Vezi ce-mi făcu dolenta moarte[...]/Asta-mi făcudolenta moarte/şi mă sminti şi mă încremeni”);

43

-Frumoasa-cu-Buze-Pale (cf. Şi fauna, p. 52 ): „Minotauri, centauri veneau/la hrubaFrumoasei şi nu mai plecau.../Şi Frumoasa cu buzele pale/îşi lega cureluşa la sandale” – oposibilă hierofanie a lui ARTEMIS-„LUNARA”!

-MARIA şi MARTE DE JAR, cf. Milul Umilul, p. 164: Clară e vocea clarei Mariei/(...)// Arputea fi Marte de jar//(...)Primeşte-l, primeşte-l,/că e frig şi e seară/(...)m-am săturat de Poetuliubit”.

-CRAIUL AMURG – cf. Craiul Amurg, p. 79: „Craiul Amurg, ucigaşul macilor,/a scăldatcâmpia într-o baie de sânge”.

-Pajura Nopţii, Vidra cu ochi Cruzi, Barbaresca Pădure şi Cruntele-i Neamuri (cf. Alcobuzului cântec, p. 302: „şi pajura nopţii pe ramuri/şi vidra cu ochii cei cruzi,/barbarescapădure şi cruntele-i neamuri”);

-Spaima-Pădurii (cf. Vestigii, p. 78: ”Mi-aduc vag aminte/de Spaima-Pădurii”);

-„Mireasa Fierarului” (cf. Moralităţile, p. 304: „Mireasa Fierarului recitând,/ au uitatnumele miresei fierarului”);

-Înfricoşatele Pluguri (cf. Moralităţile, p. 304: „înfricoşate pluguri/pare că ară”) - şi cf.Pentru Arşavir, p. 490: „Pluguri înfricoşetoare au arat noaptea”;

-Ţesătorii Mistici (cf. Figură, p. 486: „Cu fibroasele degete ca plantele mării/ţesătorii desfaccerul de foc”);

-Lucrătorii (cf. Accident, p. 478: „Lucrătorii/au adunat trupul risipit/al lui NeculaiDamaschin”);

-Melcii (cf. Herb, p. 464: „Melci în tot locul,/melci pe faţa pământului/ochii mei au văzut”);

-Corbii Liniştii (cf. Somnul, p. 423: „Daţi-mi, corbi, liniştea,/liniştea, liniştea/cât mai amtimp”); Corbii-Muntenii (cf. Dulciule, ascunsule, p. 130: „iată corbii, furii mei, muntenii!”);

-Stea cu peniţa de Păun, Aprilul nebun şi thanul Macbeth (cf. Leviathan 1935, p. 298: „mi-e o foame nebună în Aprilul nebun,/[...]doar o stea cu peniţa de păun/[...]armiile thanuluiMacbeth”);

-Diabolica Mierlă (cf. Naivul cel pur, p. 568: „Era decorativă mierla/cu bucle, platinată,/omierlă diabolică”); „Alfa şi Omega Mierlelor”, „bastilii de mierle” (cf. Prostul, p. 453: „Alfa şiOmega mierlelor,/alfabetul mierlelor,/vocabularul mierlelor.[…] compacte mulţimi,baricade,/bastilii de mierle?”);

-Henric Regele şi Mierla Mamutului (cf. Naivul cel pur, p. 568: „ca Henric regele/[…]eusunt/mierla mamutului”);

-Porumbel şi Miel (cf. Logodna, p. 206: „Nu e timp, nu e timp, grăiau/Porumbiel şi Miel”);

-Mielul (cf. Isaia XIX, 20, p. 547: „O stea în ceruri e furia Mielului”);

-Cerbi/CORONATUL CERB (cf. Muza tragică, p. 108) şi silfi şi azuria zare (cf. Moartea înpădure, p. 556: „Cerbi şi silfi şi azuria zare/au intrat în pădurea în care pari dusă, bolnavă”);

-Crinul - „unde-s duşi Toţi Crinii” – cf. Toţi Crinii, p. 257.

44

-Omizile (cf. Ghinărar Marjori, p. 256: „Oaste de omizi,/mândră infanterie”);

-Licurici (cf. Încet, lumina, p. 437: „Licurici,/aprindeţi felinarele voastre!”);

-Ciocârlia, Frunza, Sfânta Sfintelor (cf. Patria, p. 458: „Spune mai frumos ciocârlia/şi maifrumos, în şoapte, frunza/numele tău/[…]numele Tău,/Sfânta Sfintelor”);

-Pană de Cocor, Don Juan, El Burlador (cf. El Burlador, p. 278: „El Burlador, striga unglas/[…]Pană de cocor! El Burlador!”);

-Anateme şi Lupii (cf. În arătare, p. 333: „Mai rele ca lupii erau/incendiu erau, erauanateme!”);

-Horatio Danezul şi Câinele ZED (cf. La moartea lui Zed, p. 401: „la moarte lui Zed,/acredinciosului, bietului câine./Aşa se spune că Danezul în doliu/i-a urat lui Horatio,/caremurea:/Noapte bună, Horatio, Câine!”);

-Elisafta, sora lui Crai (cf. Elisafta, p. 128: „Toarnă-mi pahare de rouă,/Elisafta, sora luiCrai”);

-Orbul Cărămidă (cf. La cărămidă, p. 398: „Du-mă la Orb, la Cărămidă”);

-Glasul Petrului Cercel (cf. Glasul Petrului Cercel, p. 368: „-Oare s-a rugat PetruCercel?”);

-Ion Vodă şi Cămilele (cf. Bocetul al lui Ion Vodă Armeanul mai numit şi cel Cumplit, p.383: „Pe mâna cămilelor m-au dat”);

-Os domnesc (cf. Os omnesc, p. 361: „Şi toată suflarea/îşi cunoaşte omul,/ştie cine-i osul/aiciaruncat,/putrezind aici,/la sicilieni, la Palermo”); dar şi „singuratec, sterp os” (cf. Figură, p.486: „Singuratecule, sterp os în formele depărtării”);

-Iacob Beuri, valonul (cf. Iacob Beuri, valonul, p. 241: „La miez de noapte...” – şi Pe CâmpiaTurzii, p. 211: „Şi blestematul şi procletul Iacob Beuri, valonul”);

- Stelele Ursei, Ursulina (cf. Anii mei, p. 416: „Stelele Ursei stinse erau/satul arsese/şiUrsulina se pieptănase frumos”);

-Trif Nebun, Privighetori şi Vrăjitori (cf. p. 99: „Trif nebun! Vi, og, vi,/privighetori, vrăjitori,într-o zi”);

- Himera (cf. Spre stânca primejdiei, p. 499: „O, Himera, tortţă aprinsă ţi-e chipul”);

-„Prologul paradoxal” (cf. Actriţele, p. 518: „Venit-a Prologul/acum, la sfârşit,/cu ochiul demorocâne”);

-„Cârtiţa Apofatică” şi „Bureţii Apofatici”(cf. Trecut, p. 313: „Bureţi nu suntem/cârtiţe nusuntem”);

-BĂLCESCU-TATĂL CELEST, cf. La moartea lui Paul Popescu, p. 122: „turta de miere şifiere a tatălui nostru/carele eşti în ceruri, Bălcescu”.

-DOJA-HRISTOS, cf. Transilvania, p. 154: „A lui Doja coroană în cer n-o căta;/ea e pecreştetul unchiaşului munte,/ea e pe fiece frunte,/mistuind, pedepsind, strălucind”.

45

-AVRAM IANCU, cf. Ape şi vis, p. 202 : „Aud calul Iancului/şi copita ce ţeasta-mistriveşte,/aud apa Someşului/cum creşte şi creşte”.

-COPACIUL-MIHAI (cf. Iacob Beuri, valonul, p. 241);

-„Principe Cantemir” (cf. Misail Călugărul şi Simion Dascălul, p. 470: „Să tot fii Principe/şisă scrii, să scrii/la mescioara de cedru/aşa cum scria Cantemir”);

-EMINESCU-NEAM/EMINESCU AL LOGOS-ULUI-CARTE (cf. Ipoteşti, p. 334: ”Cumnici noi nu iertăm /greşiţilor noştri,/după Cartea ta.//Şi ne mântuieşte de cel rău,/în numeleTatălui, al Fiului,/al Neamului tău”), Misticul Eminescu/AMEN EMINESCU (cf. Nu arenume, p. 382: „înlocuiţi finalul Amen/cu Eminescu”), Domnul Eminescu, Revizorul Eminescu,Eminescu Cel Tras pe Roată, Răstignitul Eminescu (cf. Revizorul nostru, p. 294: „revizorulşcolar/domnul Eminescu,/a fost tras pe roată./[...]am răcnit,/Eminescu a fost răstignit”), „codriiEminescului”, „burgul Eminescului” („Umblu creanga/ prin codrii Eminescului şi intru înburgul/săpat în lemn,/odată cu amurgul,/burgul Eminescului” – cf. Los Angeles, p. 310);

-HRISTOS-ÎNVĂŢĂTORUL-EMINESCU, cf. Ochiul de aur, p. 175: „Spune-mi,ÎNVĂŢĂTORULE, spune-mi,/s-a dus unde sufletul duioaselor, al chiparoaselor/s-a dus sufletulnaturii, al pădurii de aramă/(...)Alba mea, lună, pe lac/de ce tremuri?”.

-POETUL-CONFRATE IUBIT (înrudit cu „florentinii” sonetişti), cf. Oare..., p. 224:„Stelele, reci şi foarte din fire,/s-or îndura să vă salute, Poete, /numindu-vă <<confrate iubit>>.Singurătatea / cucereşte umbra Poetului”.

-AEDUL, cf. Unii şi alţii, p. 268: „visam să fiu Aedul/ce din vechi tot aşteaptă/ceasul acesta”.

...Datoria noastră, de veghetor întru cele hermetice/hermeneutice, este să desluşim, în cele demai jos, Mişcarea (Simbolică!) a Arheilor!

Ca urmare, prin cartea de faţă, să ne pregătim a face o vastă „călătorie”, prin ceea ce criticii şiteoreticienii literari denumesc, îndeobşte (destul de irelevant!) – „teme”31 şi „motive”32 ale opereipoetice emilbottiene.

Noi, însă le vom numi „ARHEI”33 – în sensul de PROTOTIPURI FIINŢIAL-COSMICE(imagini străvechi, fixate în inconştientul colectiv, apoi, revelate - mentalului colectiv şi, maicu seamă, celui poetic!), de tip şi „extracţie” paradisiac/ă.

ARHEI care i s-au revelat, lui EMIL BOTTA, de către Dumnezeu - iar nouă ni se reveleazăprin vizionarismul Poetului-ORFEU adjudean.

...Aceşti ARHEI (pe care îi vom admira, ca pe SFINXUL PIRAMIDEI EGIPTENE, AINIŢIERII ÎNTRU VIAŢĂ ŞI MOARTE!), bun-înţeles, nu sunt Arheii săi personali (decât prin

31 -TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realităţiicare se reflectă într-o operă artistică.

32 -MOTIVUL LITERAR constă într-un simbol, o idee, o imagine - reluate sau subliniate, de autor, cu insistenţă - şicare contribuie la definirea mesajului unei opere.

33 -ARHÉU s.n. (Fil.) Termen care exprimă esenţa tuturor fenomenelor, prototipul tuturor lucrurilor şi fiinţelor; forţăvitală; principiu. [< it., gr. arche].

…Şi mai întru Adevăr: ARHEII sunt imagini originar-străvechi, care s-au format şi fixat în inconştientulcolectiv al omenirii, ca nişte simboluri încărcate de semnificaţii şi simbolistică majoră, cosmică. La Marii Artişti,ARHEII ARTISTICI se creează ca variaţiuni ale acestor originari ARHEI COSMICI – pentru că Duhul Artiştilor-GENII rezonează cu Duhul Neamului lor, deci şi cu Duhul Omenirii întregi, al Cosmosului întreg…!

46

„sculptura” FORMEI-LOGOS, nu şi în ESENŢA-SPIRIT!), ci sunt ARHEII NEAMULUIDACO-VALAH!

Să facem, deci, ca lectura cărţii de faţă să se constituie într-o CĂLĂTORIE („călătorie” făcutăîn tihnă, reculegere şi meditaţie!), PRIN GRĂDINA ARHEILOR PARADISIACI – GRĂDINĂvădită nouă de către Magul EMIL BOTTA - şi folositoare, în primul rând, pentruAUTOCUNOAŞTERE, dar şi pentru cunoaşterea Neamului Metafizic al DACO-VALAHILOR!

***

PARTEA a II-a:ARHEII EMILBOTTIENI

47

III-COSMICII/MISTICII „ŢESĂTORI” ŞI COSMICELE/MISTICELE„PLUGURI”. „LUCRĂTORII” RESTAURATORI

Poezia lui EMIL BOTTA este una încifrată, imers-semnifica(n)tă, profund simbolică – mai cuseamă în ce priveşte aspectele fundamentale ale Fiinţei-Fiinţării. În primul rând, în ce priveşteaspectul DEMIURGIC.

În spatele chipului emerget al fiinţei/fiinţării şi al demiurgiei/anti-demiurgiei cosmice -lucrează-trudesc, la modul oniric, dar şi demiurgico-apocaliptic, totodată - STIHIILE. Toatevedeniile trudesc, mai rezonabil sau mai iraţional, mai întru voia şi mai împotriva voii Eului Lirico-Dramatic emilbottian. Simbolurile cele mai pregnante ale acestei Trude Demiurgico-Apocalipticesunt, în primul rând şi extrem de chinuitor vizibile:

1-ŢESĂTORII MISTICI: „Singuraticule, sterp os în formele depărtării/orbii ascultă ploaiatactului interior./Cu fibroasele degete ca plantele mării/ţesătorii desfac cerul de foc.//În oglinzirevine spiritul cocoşat,/ochiul putrezit surpat în arcade./Veghea noastră e un lux întunecat/cândluna se întoarce, orizontal, pe fluvii.//Patriile noastre au o egală culoare,/faţă inefabilă aici,umedă prezenţă.//Cine a cunoscut astrul în luxurii şi depravare/şi ce somn va culca un corpglorios peste săbii” (cf. Figură, p. 486);

2-PLUGURILE MISTICE:

48

a-„Înfricoşatele pluguri/pare că ară!/Comedienii pe un podium,/clocotind,spumegând,/<<Mireasa Fierarului>> recitând,/au uitat numele miresei fierarului./A fost unlapsus,/o regretabilă omisiune/cu mireasa fierarului/în hohote plângând./Aşa trecu ea/dinexistenţă în non-existenţă,/din conştienţă în non-conştienţă,/din creat în increat./Înfricoşatepluguri/pare că ară!” (cf. Moralităţile, p. 304);

b-„Pluguri înfricoşetoare au arat noaptea,/în somn tragedieni despletiţi se jucau de-a BabaOarba,/singurătatea le pusese un căluş în gură,/cortina de plumb îi ferea de plisculaplauzelor.//Înger crepuscular, fă un pas, dă-mi mâna,/ia-mă de aici columnă a luiDumnezeu,/altfel mă voi prăvăli ca un buştean/sub ghilotina somnului greu.//Să răscolescpădurile, să adun vreascuri, omizi,/să-mi sărut iubita în zăbranicul toamnei cernită,/cum poartădoliu şi mă crede irevocabil mort,/cum şi-a pictat pe obraji letargia nemaipomenită.//Tragedieni,escroci, rosti îngerul,/voi faceţi umbră zadarnică pământului./Rămâneţi în cariera somnului, subcerul pleoştit,/acolo e locul vostru, netoţilor” (cf. Pentru Arşavir, p. 490).

3-LUCRĂTORII: „Lucrătorii/au adunat trupul risipit/al lui Neculai Damaschin/şi l-aureconstituit./O mână şi capul însângerat/le-au găsit/sub sfărâmăturile fierbinţi ale copacului,/unpicior odihnea, sus,/pe firida unde oamenii îşi păstrau pâinea./Lipseau, totuşi, mâna cealaltă/şi-un picior./Şi zadarnic le-au căutat./Bătrâna mărunţică şi chioară,/mama lui,/a refuzat săsemneze procesul-verbal/sub motiv/că nu-şi recunoaşte feciorul./Dar când i-au arătat cruciuliţape care/mortul o purta la gât/bătrâna a lăcrămat/din singurul ochi luminos./Şi cu deget uscat şitremurător/a apăsat pata mică de cerneală/de pe hârtia timbrată” (cf. Accident, p. 478).

Şi ŢESĂTORII MISTICI, şi PLUGURILE MISTICE au întruchipare emergentă, darlucrează imergent, întru judecarea şi/sau condamnarea la disoluţie a universului. La o priviresuperficială - doar LUCRĂTORII MISTICI par a trudi pentru reconstituirea/restaurarea formelorcosmico-umane.

Dar să le luăm pe rând.

-„ŢESĂTORII” MISTICI . În mod normal, „a ţese” este verbul Facerii minuţioase/răbdătoare,iar nu al Desfacerii – este verbul demiurgiei structurării-restructurării – de forme cosmice, desorţi cosmice etc. Împotrva logicii arhetipale, „ŢESĂTORII” emilbottieni „desfac cerul de foc”.

Cine sunt aceşti invers-semantizaţi „ŢESĂTORI”?În primul rând, ei nu aparţin zonei Luminii Apollinice: ei intră sub influenţa semantică,

destructurantă şi aparţinând Anti-Logos-ului – a „ORBILOR” – deci, a beznei resemnate. Care, larândul lor, nu figurează în câmpul semantic al vizionarismului vaticinar – ci în acela al„OSULUI STERP” şi al „SINGURĂTĂŢII” demoniace . OS „ÎN FORMELE DEPĂRTĂRII”.Osul care-şi neagă, deci, semantica apropierii demiurgice şi a esenţializării, întru promisiunea deresurecţionalitate.

„ŢESĂTORII” emilbottieni acţionează complet paradoxal: deşi natura lor este „fibroasă” („cufibroase degete”), adică aparţin zonei semantice de creare a firelor sorţii şi a firelorţeserii/structurării/restructurării – ei acţionează, practic, împotriva chiar a naturii lor: „desfaccerul de foc”.

Deşi, logic, ar trebui să aparţină chtonianului, născător de plante, din care să se işte fibra,necesară ţeserii/restrucurării/reformării cosmice (şi, deci, să acţioneze pentru restaurarea Punţiicătre URANIC!) – aceşti stranii „ŢESĂTORI” emilbottieni aparţin zonei semantice a acvaticuluidisolutiv: „fiboase degete ca plantele mării” – şi se află în stare contradicţie cu uranicul piric-„cerul de foc”. De observat că EMIL BOTTA nu se referă, prin determinativul „ de foc”, la

49

calitatea apollinică a celestului, ci la calitatea pirică (ceea ce face, din uranic, o zonă de similitudinesemantică, stranie, cu infernalul!).

De unde vin, din cine provin, oare, aceşti pseudo-ţesători – „ŢESĂTORI PE DOS”? Se pare căzona care i-a născut este aceea de dincolo de faţa OGLINZII: „În oglinzi revine spiritulcocoşat,/ochiul putrezit surpat în arcade”. De observat toate semnele degenerscenţei apocaliptice:„spirit cocoşat”, „ochi putrezit surpat în arcade” – puse sub semnul selenarului (cu dublă funcţiearheică: funerară, dar şi fertilă!). Din păcate, poziţionarea lunii („se întoarce orizontal”) exclude,cel puţin deocamdată, potenţialitatea resurecţional-fertilă – şi eliberează,l optim, potenţialulfunebru.

„PATRIILE” nu mai sunt zone de protecţie spirituală, prin dezvoltarea potenţialului delibertate expresiv-spirituală – ci „au o egală culoare”, deci sunt depersonalizate/despritualizate,reduse la ipostaza descendentă/degradantă, a „umedului” acvatico-pasiv, cantonat în timpulextrem-labil/extrem proteic-fluidizat, al prezentului („umedă prezenţă”), de sorginte feminină, darnu şi cu situare în zona fertilităţii – ci, cu trimiteri precise, într-o zonă a degradării funcţionale afeminităţii/selenarităţii, întru „luxurie şi depravare” („cine a cunoscut astrul în luxurii şidepravare”).

Provenind din lumea subacvatică/imersă/din afundul Oglinzii – devine tot mai clar că EMILBOTTA se referă la o perioadă revolută a cosmosului (în zona OGLINZILOR se produce o„revenire” la o stare anterior-marcată). Este, cel puţin în intenţie, o coborâre în infern, la TalpaLumii, pentru o speranţă (destul de vagă!) de viitoare ascensionalitate, pe sensurile AXEI LUMII.Dar această „descendenţă optimă”, pentru crearea premizelor ascendenţei – este, în primul rând, oviziune a necesarului martiriu cu finalitate soteriologică („va culca un corp glorios peste săbii” –sabia marcând solaritatea/glorie, dar înscriindu-se, deocamdată, în sfera pasiv-hipnotică, inert-nonvitalistă, a martiriului acceptat-suportat: „va culca un corp”) – şi, în rest, doar o prezumare aeventualităţii ascensionalului viitor (ca activare a potenţialului solar-apollinic, agresiv-vitalist, din„săbii”!), pusă sub semnul interogaţiei implicite: „ce somn va culca un corp glorios peste săbii”.

SPIRITUL emilbottian fiind „cocoşat” (deci, nu doar înfrânt întru în-doire, cicomprimând/înfrângând, implicit, Toracele Cosmic, cu a lui RESPIRAŢIE PARASHABDICĂ!),PRIVIREA emilbottiană pornind din „ochi putrezit şi surpat în arcade” – e destul de limpede căasistăm la un ceremonial justiţiar, aplicat, de Poet, asupra lumii degenerate şi înfrânte spiritual,supuse, deocamdată, invaziilor acvatico-thanatice. Totuşi, ARCADA este (sau poate deveni!) unelement semantic important, dacă îl combinăm cu „gloria/corp glorios” (din finalul poemului): sesugerează un viitor ARC DE TRIUMF, prin care inertul „corpul glorios” se va „trezi”, din nou,spre dinamicul „SPIRIT GLORIOS”, dacă...Dacă ce? Dacă Spiritul uman va putea să redea„FOCULUI” /celestului exclusiv piric/infernal – „LUMINA PARADISIACĂ”! - adică, să redea„fibra solară” – „fibroaselor degete de ŢESĂTORI”! A se observa că EMIL BOTTA nuavansează, spre emergenţă, elementele faciale ale „ŢESĂTORILOR” (nu-i putem identifica, dupăchip – deci, ei/”ŢESĂTORII” sunt divinităţi eterne, dar perfect justiţiare, angajate intens înrestaurarea morală a lumii celei supuse „luxuriei şi depravării”!) – ci doar „degetele”! Adică, aceleInstrumente ale Ţeserii, cărora Faţa Divină le poate reversibiliza sensul muncii, dinspredestructurare, spre restructurare.

*

„PLUGURILE”, care ar trebui să însoţească, în mod legic şi logic, dar, mai cu seamă, în modFERM şi PLENAR-DINAMIC, demiurgia/fertilitatea - sunt situate sub semnul„fricii/înfricoşării”, ba chiar al iluzoriului/„părerii” şi nopţii/„nocturnului”:

50

a-„-„Înfricoşatele pluguri/PARE că ară!” – şi

b-„Pluguri înfricoşetoare au arat noaptea” (de obsevat sublinierea, din partea autorului, cuitalice...).

Dar cui şi de ce „PLUGURILE” îi stârnesc „frică/înfricoşare”?

În primul rând, de observat că „PLUGURILE” ară, ca obiect al activităţii/acţiunii –„NOAPTEA”. Ară zona pasivă – actul aratului are, se pare, intenţii exorcizator-apotropaice. De ceşi împotrva cui, sub ce „zodii” se porneşte ofensiva „PLUGURILOR”?

În primul extract textual, din poemul Moralităţile, p. 304 - se specifică faptul că zona „arată”-exorcizată este una histrionic-ludică, a „comedienilor”, dominată de uitarea esenţelor hierogamice(este uitat numele „Miresei Fierarului”): „Comedienii pe un podium,/clocotind,spumegând,/<<Mireasa Fierarului>> recitând,/au uitat numele miresei fierarului./A fost unlapsus,/o regretabilă omisiune/cu mireasa fierarului/în hohote plângând./Aşa trecu ea/dinexistenţă în non-existenţă,/din conştienţă în non-conştienţă,/din creat în increat./Înfricoşatepluguri/pare că ară!”. Consecinţele uitării/lapsus: Mireasa Fierarului „în hohote plângând” – şitrecerea Miresei Fierarului „din existenţă în non-existenţă,/din conştienţă în non-conştienţă,/dincreat în increat”. „Fierarul”, ca şi „Mireasa Fierarului”! - ţin de „VÂRSTA FIERULUI/KALYYUGA” – Vârsta Degenerării/ÎNTUNECĂRII SPIRITUALE ULTIME, înainte deDESTRUCTURAREA LUMII/”APOCALIPSĂ” (adică, chiar integrarea în Zona de Trecereîn/înspre ”NON-EXISTENŢĂ”, „NON-CONŞTIENŢĂ” - şi ajungerea în „PUNCTUL ZERO ALCREAŢIEI”, „INCREAT”: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte.//Nu e nimic şi totuşi e/O sete care-l soarbe,/E un adâncasemene/Uitării celei oarbe” – afirmă, vizionar-revelatoriu, MIHAI EMINESCU!) - şi, deci, deRELUAREA CICLULUI COSMICO-EXISTENŢIAL!

În al doilea extract textual, din poemul Pentru Arşavir, p. 490 – se specifică faptul că zona„arată”-exorcizată este tot una histrionic-ludică – dar a „tragedienilor” hipnotici (acţionează „însomn”), care se joacă de-a Baba Oarba/ORBIRE ÎNTRU SENECTUTEA COSMICĂ: „în somntragedieni despletiţi se jucau de-a Baba Oarba”. Consecinţele: apare singurătatea agresivăîmpotriva Logos-ului („singurătatea le pusese un căluş în gură”), „cortina de plumb” care leretează/amputează legătura cu axiologia manifestărilor lor („cortina de plumb îi ferea de plisculaplauzelor” – pliscul trimiţând, totuşi, la Pasărea Zborului...), apariţia Îngerului Crepuscular şia dorinţei de dispariţie din această lume, retragerea mundană făcându-se printr-o Formă Axial-Divină: „COLUMNA LUI DUMNEZEU” („ia-mă de aici columnă a lui Dumnezeu”). Alternativala retragerea din lumea „arată nocturn”/anti-solar-apollinic/anti-demiurgic şi într-o atmosferăspirituală degradat-„histrionică” (prin care dispare polaritatea profund umană COMIC-TRAGIC!– iar nobleţea TRAGICULUI se transformă în „escrocherie”-iluzionism penibil şi steril:„Tragedieni, escroci”): transformarea-metamorfozarea în „BUŞTEAN PROFUND HIPNOTICo-THANATIC”, prelucrat de/prin „GHILOTINA” secvenţializant/dispersivă, proliferant-thanatică:„altfel mă voi prăvăli ca un buştean/sub ghilotina somnului greu”.

Stabilizarea în derizoriu şi în nocivitatea insidios-autodistructivă/diminutiv-dispersivă(„vreascuri”, în loc de „PĂDURE” – şi „omizi”, în locul „FLUTURELUI” Metamorfotic-Resurecţional), şi în zona thanaticului/letargicului, inclusiv a dimensiunii Eros-ului/Iubirii(situată sub semnul finalului de ciclu, dar fără perespectiva reiterării/reluării traseului ciclic:„zăbranicul toamnei cernite”!): „Să răscolesc pădurile, să adun vreascuri, omizi,/să-mi sărutiubita în zăbranicul toamnei crenită,/cum poartă doliu şi mă crede irevocabil mort,/cum şi-apictat pe obraji letargia nemaipomenită” – duce la sentinţa definitivă, din partea Îngerului: „...rosti

51

îngerul,/voi faceţi umbră zadarnică pământului./ Rămâneţi în cariera somnului, sub cerulpleoştit,/acolo e locul vostru, netoţilor”.

PLUGURILE CARE ARĂ, ACTIV, NOAPTEA - se înscriu, deci, în Anti-Demiurgie. Ele nuaduc, prin lucrarea lor, Ziua-Solaritatea – ci stabilizează şi fixează în Zona UMBREI-FĂRĂ-OBIECT-UMBRIT. ILUZIE STERILĂ (în urma căreia se desemantizează până şi polarităţileesenţiale ale „Teatrului Mundan”: COMEDIA-TRAGEDIA!). În zona de „flotare-băltire” şistabilizare a Stării de Degradare Spirituală: Lumea Histrionizată este depersonalizată, teribil deagresiv, prin acţiunea „Plugurilor Înfricoşate” – devenind Zona Prostiei/Împotrivirii la TOTUL-DEMIURGIE CONTINUĂ. Oamenii nu mai sunt integrali şi integri, şi sunt „NE-TOŢI”.Înstrăinaţi reciproc. Împotrivitori faţă de Totul Divin.

Iată cum se vădeşte, în Poezia emilbottiană, dualitatea „lucrării” cosmice: Demiurgia Subtilă (cupreviziuni şi sugestii pentru o restaurare post-apocaliptică) – şi Anti-Demiurgia „PLUGURILORÎNFRICOŞATE” (prin care se cantonează Spiritul, definitiv, în zona Degradării/NE-ÎMPLINIRII,imposibilităţii/împiedicării de revenire la Mântuirea prin TOT/TOTALITATEA/SUPREMASINTEZĂ DIVINĂ!).

*

„LUCRĂTORII” emilbottieni mediază, între Demiurgia Divină a „Ţesătorilor” şi „Pluguriledracului”. Ei/”LUCRĂTORII”, aflaţi în permanent contact CU TOATE ACCIDENTELECOSMICE, dar situându-se, implicit, în zona resurecţiuonală a COPACULUI (de după„sfărâmare”, deci, intrare, postumă, în Sfera Fierbintelui!) „au adunat trupul risipit/al lui NeculaiDamaschin/şi l-au reconstituit./O mână şi capul însângerat/le-au găsit/sub sfărâmăturilefierbinţi ale copacului,/un picior odihnea, sus,/pe firida unde oamenii îşi păstrau pâinea” (cf.Accident, p. 478).

De observat că munca lor cosmică, deşi conştiincios şi cu bună-credinţă împlinită, are limitelegice, implacabile/inexorabile: deşi recuperează, din schema davinciană a Omului Cosmic, „omână, capul însângerat şi un picior” (picior situat „sus,/pe firida unde oamenii îşi păstraupâinea” – deci, lângă Pâinea Vieţii şi a Resurecţiei!) – „Lipseau, totuşi, mâna cealaltă/şi-unpicior./Şi zadarnic le-au căutat”. Este nevoie de intervenţia, inflexibilă, a Maicii Cosmico-MIORITICE (esenţializată/”mărunţică” şi mutilată ritualico-sacral/”chioară”, pentru a se sugera,astfel, apartenenţa OCHIULUI EI IMERS la ZONA TRANSCENDENŢEI!): „Bătrânamărunţică şi chioară,/mama lui,/a refuzat să semneze procesul-verbal/sub motiv/că nu-şirecunoaşte feciorul./Dar când i-au arătat cruciuliţa pe care/mortul o purta la gât/bătrâna alăcrămat/din singurul ochi luminos./Şi cu deget uscat şi tremurător/a apăsat pata mică decerneală/de pe hârtia timbrată”.

Maica Domnului Celui cu Nume Sacru/DAMASCHINUL (de ultim Părinte al BISERICIICOSMICE34!) „nu-şi recunoaşte feciorul” dezmembrat/desacralizat, prin adiţionare, în loc detranscendere a Numărului DEMIURGIC – va reacţiona, la modul extrem-activ, doar la CRUCEAATOTSINTETIZATOARE: „când i-au arătat cruciuliţa pe care/mortul o purta la gât/bătrâna alăcrămat/din singurul ochi luminos./Şi cu deget uscat şi tremurător/a apăsat pata mică decerneală/de pe hârtia timbrată”. „Rezumatul Sacru”-CRUCEA COSMIC-UMANĂ este

34 - Ioan Damaschinul (aramaică: , greacă:Ιωάννης ο Δαμασκηνός ,arabă: YuhannaAl Dimashki c. 676 — d. 4 decembrie 749), considerat ultimul părinte bisericesc, în ordine cronologică. Unul din ceimai importanţi gânditori ai Bizanţului, de origine arameică-siriană. Spirit enciclopedic, a încercat să realizeze o sintezăde vaste proporţii, a întregii cunoaşteri a epocii sale, în spirit creştin, proiectul său fiind comparabil, prin proporţii, cucel aristotelic.

52

sancţionată, de către Maica Dumnezeiască, la modul gostic-revelator, prin „LACRIMAATOTPURIFICATOARE” (paredrul Sfintei Împărtăşanii-„Pharmakos Anastasias”!) – iar„DEGETUL USCAT ŞI TREMURĂTOR” este, de fapt, Axul CRUCII COSMICE şi ACULBALANŢEI ATOTECHILIBRATOARE COSMIC! Acolo, pe CRUCEA-AXIS MUNDI, serestaurează HRISTOSUL/OMUL PARADISIAC! Când Maica Divină „apasă pata mică decerneală/de pe hârtia timbrată” – ea determină, de fapt, apariţia celui mai important/esenţialsubstitut iconic al Lui HRISTOS-DUMNEZEU: POTIRUL GRAAL! „Cerneala” esteHRISTICUL LOGOS-ului POETIC. Iar „micimea” ei este...INFINITĂ, ca şi „imperialitateacelestă” a iniţiatului HARAP-ALB!

„Hârtia timbrată” nu este altceva decât ...”altceva”-ul (tranzitoriul revelator!) al lumiiceleilalte/celeste - „HERBUL”/EFIGIA ei: simbol al „OFICIALIZĂRIIDEMIURGIEI/RESTAURĂRII DIVINE” şi „pecete” (volatilă şi fixatoare, în acelaşi timp! –„corpuscul” şi „undă”, deodată - precum este şi LUMINA!) aTRECERII/transcenderii/transsubstanţerii, trecerii în IRAŢIONALUL DUMNEZEIESC,RESTAURATOR DE PARADIS!

...Aceşti „LUCRĂTORI”, MEDIATORII COSMICI emilbottieni - sunt extrem de umani, darşi extrem de cooperanţi cu Zona Sacrală-Demirgic-RESTAURATOARE. Ei devin, astfel,similari, semantic, cu zona „sfinţilor” – umani şi supra-umani, totdeodată – ca şi MAGII de laBethlehemul Iudeii!

***

IV-„COLUMNA LUI DUMNEZEU”, CONSTRUCTORUL DE VRĂBII” ŞI„GRĂDINA CEREASCĂ”

Dumnezeul lui EMIL BOTTA este unul complex şi, totdeodată, superb simplificat:

53

a-pe de o parte, EMIL BOTTA nu urmează, dogmatic (cel puţin, aparent!), linia SfinteiTreimi; în realitate, abia Treimea bottiană este cu adevărat aseică (deşi, cum şi era de aşteptat,pentru un Orfeu înfrânt - este una nocturn-selenară: „la ceruri să urc/odată cu LUNA”!):

I-Fiul este cel care traduce, prin propriul destin, starea dumnezeiască a Omului, lăsându-sejudecat, în emergenţa istoriei, de către Caiafa şi de Ana („Dar sufletul biet/tot mai doare-lrana./Unde-s juzii răi,/Caiafa şi Ana?”), dar, în imersiunea cea mistică, singura reală, este„judecat după legea florilor” (cf. p. 530); căci destinul COMUN, umano-divin nu se poate împlinidecât ACOLO, în originaritatea absolută, de dincolo de moarte şi viaţă, sugerată minţii şi Duhuluidoar apofatic („încarcerarea” dumnezeiască, deci atotdescarceratoare, se numeşte: „ARIPANORILOR”!) , doar prin „ÎNVIEREA FLORALĂ”: „Suferinţa mi-a pus/pe frunte cununa,/laceruri să urc/odată cu luna.//Suferinţa mi-a dat/sărutarea-i nebună,/la ceruri să urc/pe trepte delună//Dar sufletul biet/tot mai doare-l rana./Unde-s juzii răi,/Caiafa şi Ana?//Doamne, JUDECĂ-L/DUPĂ LEGEA FLORILOR/şi carceră fă-i/pe aripa norilor,//în grădina cerească/unde îngeritrăiesc,/de stele aproape.../Oh, cât le iubesc!” – p. 530);

II-Tatăl este identic cu Fiul, dar inexpresiv (Gotheit), sau expresiv-dezvăluitor/revelator doarîntru esoterismul istoriei, înspre ANISTORIA DIVINĂ: COLUMNA-SUPREMA TAINĂ AGENEZEI DE NEAM-LUME, opus Somului Greu/Letargicul Trecător Ontologic, prinAVATARI („ia-mă de aici COLUMNĂ A LUI DUMNEZEU,/altfel mă voi prăvăli ca unbuştean/sub ghilotina somnului greu” – cf. Pentru Arşavir, p. 490; „ia-mă de aici,/COLUMNĂA LUI DUMNEZEU, din acest crepuscular loc” – cf. Los Angeles, p. 310)!

III-Dar DUMNEZEUL-COLUMNĂ este, implicit, şi DEMIURG-CONSTRUCTORULCORĂBIEI MÂNTUITOARE/NOETICE (ca Pasăre-VRABIE VALAHĂ!), dar şi Duh Sfânt,implicat, efectiv şi emergent, în actul soteriologic („Ce minune, Doamne,/spune glasul,/iată-teCONSTRUCTOR DE VRĂBII” – cf. Glasul, p. 263);

b-pe de altă parte, EMIL BOTTA, ca şi EMINESCU, sau GOETHE - identifică, înLUCIFER, Dumnezeirea Arhanghelică (drept CONTINUITATEA DIVINĂ ABSOLUTĂ, întruFIUL-HRISTOS!), fără de care nu poate fi conceput un Dumnezeu/Demiurg ATOTPUTERNIC:„Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină/cândtrece Domnul./(…)Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate deargint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă maiam o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer, p. 157)”.

Dar, la EMIL BOTTA, Lucifer este, calitativ, diferit de „satana” (ortografiat şi cu minusculă!):„Şi satana, şi el,/ ca un afurisit,/ ca un bandit,/s-a lepădat de mine satana/şi am rămas/singursingurel” – cf. Epistola către Corinthiana, p. 431”:

...Ce înseamnă „COLUMNĂ A LUI DUMNEZEU” – cu funcţie soteriologică, păstrătoare deşanse, pentru rămânerea „în regn” (a nu fi buştean!), dar şi pentru rămânerea în planul existenţial-conştient, să nu fie înstrăinat ontologic, prin onirismul thanatic al ”somnului greu” (să nu cadă sub„ghilotina somnului greu”): „ia-mă de aici columnă a lui Dumnezeu,/altfel mă voi prăvăli ca unbuştean/sub ghilotina somnului greu” (cf. Pentru Arşavir, p. 490) ?

Dumnezeul-COLUMNĂ înseamnă, în primul rând, Cel care păstrează Omul-ca-Om şiNeamul-ca-Neam, Cel care ajută Om-Neam a nu se înstrăina de natura sa cea

originară/reală. După opinia noastră, nu rămâne nicio îndoială că EMIL BOTTA este, în

54

epocă, iniţiat întru TRACOLOGIE ESOTERICĂ, precum este şi cel mai important şi înaltDuh esoteric românesc, al veacului XX valah – VASILE LOVINESCU, autorul

extraordinarei lucrări O ICOANĂ CREŞTINĂ PE COLUMNA TRAIANĂ (glose asupramelancoliei), Ed. Cartea Românească, Colecţia Gnosis, Bucureşti,1996.

COLUMNA TRAIANĂ este o CARTE DE PIATRĂ A TAINELOR NEAMULUI VALAH.Mereu, dincolo de intrepretările, istorice sau imagistice, rămâne şi altceva, un „altceva” misteriosşi revelator, pentru dovedirea/mărturisirea de ontologie esenţială, a acestui Neam Valah.

Vom cita, din VASILE LOVINESCU, singurul mare iniţiat român din sec. XX, a cărui iniţiereo cunoaştem - căci există şi iniţiaţi a căror iniţiere ne este, deocamdată, ocultată - sau o ignorămnoi, din slăbiciune spirituală). Este vorba de un pasaj din cartea O ICOANĂ CREŞTINĂ PECOLUMNA TRAIANĂ (glose asupra melancoliei) – Cartea Românească, Colecţia Gnosis, 1996 -studiul omonim, de la p. 109. Iată ce spune VASILE LOVINESCU că se află sculptat basoreliefic(dovedind, încă o dată, că poţi avea ochi, fără să vezi!), pe columna marelui taumaturg alantichităţii romane, împăratul Traian (p. 110):

„Pe registrul de sus se află o scenă mai greu de interpretat, cu atât mai mult cu cât, după unsimbolism firesc, superiorul tâlcuieşte inferiorul şi-i este cheie.

Trei personaje se află în dosul a ceea ce s-ar putea numi trei frontoane de templu. Par zidite înedificii ca în nişte turnuri. Dacă ar fi să luăm de bune proporţiile între edificii şi personaje, avemde-a face cu ciclopi. E adevărat că pe COLUMNA TRAIANĂ proporţiile dintre oameni şi edificiinu sunt exact păstrate, considerabil scăzute din cauza exiguităţii spaţiului, dar o anumită eroaresubzistă, sugerând proporţiile reale. În scena noastră, însă, personajele sunt strict prizoniere aleplatoşelor lor de piatră sau, altfel exprimat, raporturile lor sunt acelea de coajă şi miez. Îţi facimpresia de replici masculine ale unor <<florici>> îngropate de un crud arhitect, implacabil încunoaşterea şi tehnica tantrică a artei lui. E izbitoare expresia lor de dezolaţiune, asupra căreia seaplică un al patrulea personaj, într-un gest de inidicibilă mizericordie, de tămăduitor al sufletelorşi al trupurilor, de caritate cosmică. Pe această fiinţă, arhitectul Cerchez o identifică cu Hristos.Figura aduce cu imaginea convenţională a Mântuitorului, care exprimă, probabil, tradiţii orale dinprima generaţie creştină. Spunem convenţională, în sensul aspectului general schematic, am zice.Într-o tradiţie iconografică sacră, ca aceea a Orientului, care n-a degenerat în naturalism, oriceimagine este convenţională, mai ales aceea a Revelatorului (...). Un portret sacru dă cel multdirective. De aceea, nedeosebindu-se de dacii bărboşi şi pletoşi de pe restul coloanei, Hritos poatesemăna cu ei, rămânând el însuşi.

(...) Revenind la imaginea de pe coloană, personajul înclinat domină toate personajele dinregistru, şi pe cei trei, şi pe cei ce se scurg spre baştina lor, prin situaţie şi mărime. El ţine mâna pecoarnele unui berbec, ca dulqarnaiu, stăpânul celor două coarne, funcţiune ciclică reprezentată şide Alexandru cel Mare. După berbec se află un taur – şi e curios că succesiunea acestor animalesacre e aceeaşi ca şi în zodiac, unde seria sumelor zodiacale începe cu Berbecul, care deschideSoarelui poarta echinocţiului de primăvară. Or, a indica primele două semne zodiacale este aindica întreg zodiacul, cu un fel de et caetera sculptural; personajul conduce, ca Bun Păstor,turma fabuloasă - cu mâna pe fruntea conducătorului ei (s.n.). Cercul zodiacal circumscriindriguros cosmosul, personajul este extracosmic. Cum zodiacul este o reprezentare spaţială a unuiciclu temporal, stăpânul zodiacului este exterior timpului, stăpânul lui. Să ne reamintim că unul dintitlurile esenţiale ale lui Hristos este acela de Bătrân al Timpului. Am numit personajul cu numelecreştin de Bun Păstor, dar tot aşa de bine i se poate spune CONDUCĂTOR sau DUX (...). Dar totDUX este şi persoana din vârful coloanei, Traian, pentru că DUX este numele dat în vechea Romă

55

comandantului suprem al armatei. Fiinţele pomenite (Berbecul şi Taurul - conducători printreturme) sunt solidare printr-o afinitate de familie spirituală(...) . Braţul drept, invizibil, poateînfăşura, cu un gest neprecupeţit de pogorământ, grumazul personajului imberb, care răspunde cuun gest egal de încredere, ridicând capul (s.n.). Învăţătorul şi ucenicul au două porniricomplementare, de Consacrator şi Consacrat.

Ajungem acum la acele semne precise, ce au izbit pe arhitectul Cerchez, care le consideră, pedrept, ca având un caracter de evidenţă şi obligativitate. Toga, roba sau cum s-ar putea numihaina pe care o poartă personajul aplecat - formează încreţituri fireşti, ca orice haină purtată defiinţă vie, care, din această cauză, nu atrag atenţia; or, este o tehnică nedezminţită tradiţională, dea stecura simboluri importante, în dedalul unor ornamentaţii fără semnificaţii; se derulează astfelcuriozitatea şi indiscreţia; având în vedere că, de atunci, au trecut 1.800 de ani, putem spune că, şide data aceasta, procedeul a fost eficace.

Pe umărul şi pe braţul stâng al personajului, spre inimă, se văd nişte încreţituri ale hainei care,când imaginea este inversată, se vădesc a fi două simboluri din cele mai importante ale civilizaţieicreştine: unul e o cruce în formă de X, numită, în mod obişnuit, crucea Sfântului Andrei, fiind, înacelaşi timp, şi litera crecească khi, iniţiala numelui lui Hristos; celălalt e un unghi ascuţit, pus pebraţul din stânga al crucii ( ţinând imaginea inversată), formând, aparent, litera A. În realitate, eun vârf de lance, redus la schema lui geometrică, ceea ce constituie un procedeu de mare clasă, însimbolism. Or, în această disciplină, a indica partea esenţială a unui lucru este a indica întregul,aşa că, în realitate, creţurile robei arată cele 2 instrumente ale Patimilor - Crucea şi Lancea, cucare Longin a izbit coasta Mântuitorului. Găsim acest dublu simbol în toată iconografia creştinădin Orient şi Occident. Acolo i se spune Les Armoires de Crist, ceea ce e o dovadă în plus, dacămai era nevoie, a caracterului sacru şi hermetic al Blazonului. În ortodoxism îl găsim imprimat cao pecete în Centrul prescurei, urmând să se substanţieze în euharistie, adică îl găsim în inimainimii misterului creştin.

Spunem că, sprijinit pe braţul crucii, unghiul lancei formează litera A. Împreună cu litera X,care urmează - ne dau primele două litere ale cuvântului latin AXIS, Axă, Pol - adică tocmai cesunt coloana şi prelungirea ei umană, Traian şi a fortiori Hristos. Cum în ştiinţa tradiţionalăinterpretările nu se exclud, ci se completează una pe cealaltă, vom adăuga că e firesc să găsimcrucea Sfântului Andrei pe un monument concernând o ţară care, după tradiţiile patristice, a fostevanghelizată de apostolul Andrei, mai ales când crucea acestuia coincide cu litera grecească khi,iniţiala numelui Domnului. Vom găsi acum o confirmare hotărâtoare a celor spuse.

În imediata apropiere a botului berbecului, dedesubt şi puţin la dreapta, regăsim X şi ceva maijos, mai la dreapta încă, litera grecească P, Rho, a doua literă a numelui grecesc al lui Hristos;suprapuse, formează ceea ce, în simbolistica creştină, se numeşte monograma lui Hristos,universal răspândită în toată creştinătatea. I se mai spune şi chrisma lui Constantin, pentru că s-aarătat pe cer acestui împărat, pe când o voce tainică spunea <<In hoc signo vinces>>, înainte debătălia de la Podul Milnium, contra compatriotului său Maxenţiu. Stindardul cu noul semn s-anumit Labarum şi a fost steagul împărăţiei de Răsărit - 1.000 de ani. Se poate pune întrebarea:de ce cele 2 litere sunt aşezate una lângă alta, succesiv, pe Columna Traiană - şi nu suprapuse, caîn Labarum-ul lui Constantin? Răspunsul este că au fost săpate pe coloană în anul 113, indicândînceputul unui proces care îi revenea lui Constantin să-l desăvârşească, peste 2 secole - cândcreştinismul a trecut de la latenţă la act, din punctul de vedere social. Altfel vorbind, succesiuneaXP s-a transformat în simultaneitate. E posibil chiar ca Apolodor din Damasc să fi fost un marearhitect nu numai însensul modern al cuvântului, ci şi în acela al Artei Sacerdotale, care era,atunci, Arhitectura – şi, ca atare, să fi ştiut ce sculptau lucrătorii lui pe coloană. Că la anul 113 seaflau printre aceştia creştini - este o probabilitate care, în fapt, e o certitudine. E ştiut că aşa-

56

numitele COLLEGIA FABRORUM aveau un caracter net iniţiatic; prin ele s-a operat transferulinsensibil al unor simboluri din religia veche – în religia nouă. De altminteri, creştinismul s-arăspândit, în prima sa expansiune, prin proletariatul vremii, prin humiliores.

După cele arătate, s-ar părea că printre constructorii coloanei erau oameni conştienţi deunitatea fundamentală a celor două religii şi de semnificaţia adâncă a simbolurilor şi că aveau ostare spirituală care le permitea transferul şi readaptarea la simboluri.

Cine sunt cele trei personaje? Gestul de pogorământ al lui Hristos nu este conceptibil decâtefectuându-se asupra unor entităţi eminente , reprezentându-şi la superlativ neamul (s.n.). Ţinândcont de numărul lor, cei trei nu pot fi decât şefii supremi ai ierarhiei iniţiatice dace, asupra cărorase revarsă solicitudinea reparatoare, tămăduitoare, a Verbului increat. Dacă ne uităm bine, Iisusse apleacă în special asupra unuia dintre personaje, cel mai apropiat de el - ceilalţi participândla har şi binecuvântare prin endosmoză, oarecum. Gestului de pogorământ al Domnului îirăspunde un gest de totală supunere, credinţă, adoraţiune – gest de floare ce se deschide soarelui,al tânărului. Cele două fiinţe vin una spre alta. Imaginea e numai un moment. Sfârşitul mişcării,finalitatea necesară a celor două gesturi este capul tânărului pe pieptul Domnului; imaginea oinsinuează. Pe când toţi dacii de pe coloană sunt reprezentaţi aşa cum îi ştim din istorie, bărboşi şipletoşi, personajul cel mai apropiat lui Hristos este un adolescent imberb (s.n.), aşa cum ereprezentat tradiţional Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit, eternul adolescent (s.n.). Sepoate presupune că războaiele dacice au fost prilejul, au marcat fixarea bisericii iohanite în nouaprovincie, Iisus aşezând pe apostolul Ioan în ternarul iniţiatic suprem dacic. Iată care este pentrunoi limbajul mut al imaginii de piatră. Cu gestul de învăluire a grumazului discipolului iubit,Hristos pare că-l instalează, că-l consacră pe un scaun episcopal. Răspunsul ucenicului, capulridicat ca un heliotrop spre stăpânul său, arată o totală supunere, o resemnare impregnată despirit de jertfă. În rezumat, o suverană scenă sacrificială.

Scena este una din cheile lui IO, din colinde şi din investitura Domnilor români. Sunt douătradiţii aparent contradictorii despre apostolul Ioan: una, că nu a murit (s.n.); alta, că a “murit”la Efes, în vârstă de 94 de ani, în timpul domniei lui Traian, în anul 101 d.H. - exact anulînceperii primului război dacic (101-103), şi am văzut mai înainte că imaginea e raportată laprimul război. Semnificativ este faptul că unora din Collegia Fabrorum li se încredinţase secretulacestor permutaţii de la Efes în Dacia Felix (s.n.). Faptul că cele trei personaje sunt strictsurprinse de trei faţade arhitecturale categorisesc scena în simbolismul masonic. Hristosînfiinţează o lojă a Sfântului Ioan”35.

*Deşi pasajul citat mai sus s-ar preta, în alte circumstanţe decât cele solicitate de tema propusă

pentru cartea noastră, şi la alte discuţii şi interpretări (dintre care şi aceea legată de actul magic,mascat sub actul militar - act magic, avându-l ca PONTIFEX pe Traian, care a tentat revigorareaspirituală a Imperiului Roman degenerat36: această recuperare energetică era sperată prin retragerealatinilor ab origine - căci triburile aşa-zis “latine” au început marea aventură a istoriei lor, porninddin Dacia, de pe cursul inferior al Istrului-zona Kogaion-ului-Muntele Sacru - motivele fiind, separe, de ordin spiritual-religios - şi migrând spre Apus, unde, ulterior, au întemeiat alt ombilicenergetic - Roma - şi au creat premizele unei expansiuni spaţiale, deci inferioare - de tip

35 -Cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, 1997, p. 134; ION ar fi numele lui Orfeu (deci, a pazniculuiParashabdei): “Fiindcă Apollon –D-ION-YSOS=URMAŞUL LUI ION” – adică al lui Orfeu Magnificul.”

36 - Traian=trans+ Ianus=Ianus-ul transcendent, Ianus de dincolo de ape, cel care a trecut podul ce leagă pământul cucerul (cf. V.Lovinescu, O icoană…, p. 122).

57

imperial37). Dar noi ne vom restrânge la ceea ce face subiectul lucrării noastre, în acest moment aldesfăşurării ei: COLUMNA - CA EXPRESIE MISTICĂ, DIVIN-COSMICĂ.

Se pare că, în mod ocult, această rezultantă spirituală a actului magic dublu (a – cucerirea Dacieide către Traian - şi b – actul spiritual reparatoriu, prin Collegia Fabrorum, de a conciliasimbolurile vechi cu simbolurile noi, în cadrul realizării magice Dacia Traiană şi cu rezumatulmagic Columna Traiană) a funcţionat, neîntrerupt, insesizabil senzorial, dar extrem de relevant înplan spiritual, de-a lungul întregii istorii româneşti. De fapt, în acest fel, prin rezultanta spirituală“LOJA SFÂNTULUI IOAN” - istoria românească a fost suspendată: există, în permanenţaesenţial calitativă, doar TRIADA SACRĂ, sub Continuul Control şi Continua Ocrotire a luiHristos (prin substituţii săi funcţionali, Maeştrii-Amini - căci Amen este tocmai substitutulrezumativ, în lumea aparentă, a Sfintei Teimi disparente).

Această LOJĂ IOHANICĂ se pare că este prototipul sacral al degeneratelor loje masonice deazi ( care au minim 13 membri, adică 12+1, apostolii+Hristos). Triada şi Păstorul - MaestrulTriadei - este loja autentică. Pe dedesubtul sau pe deasupra forfotelii istorice-fenomenale, de-alungul timpului vampiric - s-au perpetuat, ca nuclee vital spirituale, veritabile arce ale lui Noe(pentru fiecare popor câte una, probabil) - lojele johanice. Neavând, însă, argumente peremptoriidecât pentru zona românească - nu ne hazardăm în afirmaţii definitive despre rezistenţa spirituală,prin neutralizarea istoriei fenomenale, a altor popoare.

Să nu uităm ce afirmă VASILE LOVINESCU, despre GESTUL HRISTICO-DIVIN, DE PECOLUMNĂ : „Gestul de pogorământ al lui Hristos nu este conceptibil decât efectuându-se asupraunor entităţi eminente, reprezentându-şi la superlativ neamul”. Iată, deci, de ce Dumnezeu esteexpresiv, pentru români, întru COLUMNĂ: pentru că Neamul nostru, prin Înalta Voinţa a LuiDumnezeu, îşi vădeşte „eminenţele spirituale”, „entităţile eminente , care-şi reprezintă, lasuperlativ, NEAMUL”.

Şi, în felul acesta, nu permite Neamului Valahilor să se asimileze, eventual, GRÂULUI, iar nusă se asimileze „buşteanului” („buşteanul” nu doar ca regn vegetal, ci, mai cu seamă, ca vegetalînvins, aşteptându-şi, pasiv şi jalnic, soarta Judecăţii Aprig-Celeste: „Şi, după cum SE ALEGENEGHINA ŞI SE ARDE ÎN FOC, aşa va fi la sfârşitul veacului”)!, îl păstrează, etern, încompetiţie cosmic-spirituală! Dumnezeu-COLUMNA nu permite Neamului Valahilor să cadă„sub ghilotina somnului greu” – de aceea, probabil, i-a şi stabilit valahilor, de 25 de ani încoace,un imn esoteric: „Deşteaptă-te, române!” – al cărui efect stabilit şi poruncit de Dumnezeu noitragem nădejde că-şi va urma lucrarea, cu vremea, în poporul istoric, pentru ca acesta să nu-şipiardă din vedere Chipul Cel Etern, Ţinta Cea Veşnică: NEAMUL METAFIZIC VALAH...!

*

Acum, să ne îndreptăm privirile spre Dumnezeul Expresiv, Got: DEMIURG-CONSTRUCTORUL VRĂBII-CORĂBII MÂNTUITOARE/NOETICE, dar şi DuhSfânt/VRABIE VALAHĂ - Duh implicat, efectiv şi emergent, în actul soteriologic :

„Tatăl meu a uitat că e mort,/uite-l cum stă/pâlpâind ca făclia/la căpătâiul fiului,/la ţărmii deiaz opalin./Şi glasul e tremur,/o fierbinte picurare de ceară./Ce minune, Doamne,/spuneglasul,/iată-te constructor de vrăbii. /Stoluri, stoluri,/vrăbiile tale/ca indienii cu pene,/cuciripituri îmi sapă timpanul,/în orbul ochilor se zbat vrăbiile,/ciugulindu-mi lumina săracă./Almeu fiu, CONSTRUCTORUL DE VRĂBII,/este rugat/să nu mai cânte./...Şi glasul mă ia într-o

37 -Această teorie este, astăzi, intens dezvoltată şi dezbătută cu puternice argumente, de Adrian Bucurescu (Daciasecretă, Dacia magică – Arhetip R.S., Bucureşti, 1997-1998), Paul Lazăr-Tonciulescu (Ramania, paradisul regăsit –Obiectiv, Craiova, 2003), Viorica Enăchiuc (Rohonczi Codex – descifrare, transcriere şi traducere, Alcor EdimpexSRL, Bucureşti, 2002), Dumitru Bălaşa, Napoleon Săvescu etc. – toţi bazându-se, însă, pe impresionanta lucrare a luiNicolae Densuşianu – Dacia Preistorică - publicată postum, în 1913 (reeditată de Editura Obiectiv, Craiova, 2003-2005).

58

mână,/cealaltă mână/strivitoare se aşează pe creştet/şi mă zdrobeşte al meu tată,/îmbrăţişându-mă” – cf. Glasul, p. 263.

Unul dintre cele mai bizare poeme, care s-au scris, în limba valahilor, despre Tatăl-Dumnezeu.Este nevoie de încodare a fiinţei spirituale umane, pentru a pricepe de unde până undeConstructorul este, în verb, nu de Corăbii, ci de Vrăbii? De unde până unde legătura semanticăîntre VRABIE - şi CONSTRUCŢIA COSMICĂ/DEMIURGIE?

Există un Dumnezeu-Tată care se revelează, cu uimire, drept „CONSTRUCTOR DE VRĂBII”(„Ce minune, Doamne [...] iată-te constructor de vrăbii”), dar există şi un Fiu Divin (la căpătâiulcăruia stă Tatăl care „a uitat că e mort” şi „pâlpâind ca făclia/la căpătâiul fiului,/la ţărmii de iazopalin./Şi glasul e tremur,/o fierbinte picurare de ceară”), care, fiind tot constructor de vrăbii,„este rugat/să nu mai cânte”. Şi Cântecul şi Glasul Poruncii/Construcţiei de VRĂBIICiripitor-Asurzitoare şi Orbitoare, Sărăcitoare de Lumină („Stoluri, stoluri,/vrăbiile tale/caindienii cu pene,/cu ciripituri îmi sapă timpanul,/în orbul ochilor se zbat vrăbiile,/ciugulindu-milumina săracă”) devine „o mână,/cealaltă mână/strivitoare” - care „se aşează pe creştet/şi MĂZDROBEŞTE AL MEU TATĂ,/ÎMBRĂŢIŞÂNDU-MĂ”. Limbaj de încifrare esoterică.

Căutând, de zor, la izvoarele PoezieiValahe, noi l-am aflat pe Sfântul Mitropolit Dosoftei, cafiind primul câtăreţ esoteric al VRĂBIEI VALAHE! Iată pasajul din cartea noastră, despre SfântulMitropolit Dosoftei38:

“<<Cântecele şi glasurile>> Îngerilor Păsări, adică slăvirea (<<de prin pietri, de prin gauri>> – de unde nu se vede, dar şi de unde UMANUL nu se aşteaptă să întâlnească DIVINUL,pentru că nu-i pricepe nici trăinicia cea eternă/PIATRA DE BOLTĂ şi nici mistica smerenie şiascundere a CALULUI SOLAR ARHEIC, sub chipul, umil şi mistic, de MÂRŢOAGĂRĂPCIUGOASĂ/HARAP-ALB/<<gauri>>!) Lui Dumnezeu Cel ARMONIC – cunosc şi sapă săafle, spre Mântuire, pe cea mai sărmană şi umilă întruchipare valahă a vieţii şi, totodată, agladsului inimii: VRABIA VALAHĂ…: <<Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pretimpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./Acoló VRABII ş-or face/Cuiburi,di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Premunţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut curază,/Să crească-n vremi şi să scază,/Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte>>!

La fel, şi-n psalmul 83 (p. 163), VRABIA ARHEICĂ VALAHĂ are prioritate, faţă derândunica prea <<trepădătoare>> de spaţii (deci, infidelă spaţialităţii sacrale valahe!), dinPsaltirea Daviadiană (<<Pasărea şi-a găsit sieşi casă şi rândunica pentru puii săi”, p. 602): “Cao VRĂBIUŢĂ ce să încuibează/'N streaşină de casă deaca se-nsărează (…)/Aşa mi-i de grije săte văz mai tare,/O, Dumnezău svinte(…)>>. Nu degeaba ţăranul valah cel înţelept a zis <<să nudai vrabia din mână, pe cioara din par>>, adică şansa soteriologică/de zbor celest, familiară şimeritată (pe care o exersezi spiritual, zilnic şi în cunoştinţă de cauză!) - pentru o ipotetică situareîn rang spiritual superior, dar nemeritat, deci funest, sub semnul <<ciorii>> (cel puţin, pentruevoluţia Duhului tău actual!) – şi să te închipui ca fiind situat, undeva, în VârfulParului/Prepeleacului Lumii – absolut incontrolabil şi alienant, pentru rangul tău spiritual, încămărunt, şi pentru care ai, şi aşa, destule de făcut şi de antrenat, pentru a ţi-l păstra/menţine şipregăti pentru salturi minore, în vederea unui incalculabil de îndepărtat salt/zbor major!

38 -Adrian Botez, DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU -prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit DOSOFTEI”, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2014.

59

VRABIA/<<VRĂBIUŢA>> VALAHĂ (diminutivarea are valenţe nu doar afective, ci şi desoteriologice, de nădăjduire întru Biruinţa Duhului, întru Revelaţie!), prin eterna ei<<cuibărire>>, dezvoltă echivalenţe semantice cu CRISALIDA somnului întru aşteptareaRevelaţiei Dumnezeieşti.

Între <<chedrii>> intimidanţi prin înălţime şi <<rodionii>>/chiparoşii funerar, între<<veselia>> omului (adică, cei săraci de averi pământeşti sunt cei mai bogaţi în lumină/înţelegetea Stării de RAI!) şi coroanele cele îngemănate, cele cereşti, ale Lunii şi Soarelui, şi celepământeşti, ale <<cerbilor>> – şi dincolo de <<scăparea prin stânca cea tare>> (unde/cu carese apără umilii iepuri!), îşi află loc şi cea mai umilă, dintre făpturile psaltice valahe: ciripitoarea,pe vreme de Ploaie, ca şi bucuroasă de Soare, VRABIE…! Ea ciripeşte-slăveşte, într-una, înCUIBUL ei (pregătire de Zbor-Transfigurare!), la mijloc de Mare şi de Pământ, la mijloc de Apăşi de Foc!

VRABIA ARHEICĂ VALAHĂ ESTE, CU ALTE CUVINTE (de fapt, cu verbul de foc alAminului, din articolul, său <<MISIUNEA NOASTRĂ CA NEAM>>!), MEDIATOAREALUMILOR ŞI LUMINILOR LUI DUMNEZEU!

CANDELA LUI DUMNEZEU, PE PĂMÂNT…!

…Numai un mare Poet ştie să afle DEMIURGIE, şi Îngeri, şi Cântec de MINUNE /ARMONIE DEMIURGICĂ, Pace şi Împlinire Dumnezeiască, întru ROST DUMNEZEIESC,până şi (sau: MAI ALES!) în cele mai dosnice şi mai smerite locuri şi trupuri, de pe lumea asta!Demiurgia Cosmică nu înseamnă doar Aştrii cei falnici ai Cerului, nu înseamnă doar Cerbi şidoar Coroane de Lună şi de Soare-Rotit-în-Amurg - ci, poate, ÎN PRIMUL RÂND, <<harap-albul>>, umila vieţuire, întru cea mai sinceră slăvire de HRISTOS (cel biciuit şi scuipat, de peDrumul Calvarului, care, apoi, va deveni Cel Încoronat-cu-Spini, Lumina şi Uşa MântuiriiLumii!), a VRĂBIEI VALAHE!”

Deci, VRABIA este şi “HARAP-ALB”, şi “CORABIA LUI DUMNEZEU”, în Văzduhul Valah,şi “CANDELA LUI DUMNEZEU”, pe pământul Valah – dar, acum, cuplând textul medioevicdosofteian şi cu cel modern, bottian, ajungem la concluzia că semnificaţia de “CRISALIDĂ asomnului întru aşteptarea Revelaţiei Dumnezeieşti” poate şi trebuie dublată şi evoluată, în modlogic şi necesar, de/spre semnificaţia complementar-dinamică, revelat-demiurgică, eficient-lucrătoare-metanoică, în Planul Construcţiei Divine: “CONSTRUCTORUL/DEMIURG”. Pentrucă Dumnezeul-Constructor de Vrăbii este, de fapt, constructorul ARCEI NOETICE – care nurămâne pe Apele Pământului, ci se pregăteşte de transfigurare-metanoie, întru CorabiaZburătoare a Cântecului-Mântuire, prin Re-Armonizare a Lumilor.

EMIL BOTTA aduce, în faţa noastră, un Dumnezeu anti-nietzsche-an: un Dumnezeu care (înregistru sarcastic!) “uită că e mort/uită să moară”, adică REFUZĂ SĂ MOARĂ FILOSOFIC!Şi, ca urmare, El re-devine/rămâne EFICIENT-DEMIURGIC. Şi, cum altfel, expresiv, prinadoptarea ipostazului FIU, pe care şi-o asumă, ca după o “boală filosofică” (“pâlpâitor”!) – înzona piric-demiurgică/”făclie” şi în zona acvatic-demiurgică, a oceanului-“iaz opalin” alETERNITĂŢII: “uite-l cum stă/pâlpâind ca făclia/la căpătâiul fiului,/la ţărmii de iaz opalin”.

Glasul-Cuvântul DEMIURGIC este, în registrul histrionic-sarcastic, “tremur” (de sfioşenie, înfaţa unor câtumai “filosofii cei categorici”, întru aneantizare! – …de fapt, în registrul esoteric,“tremurul glasului divin” înseamnă tocmai MODULAREA DEMIURGICĂ ORIGINAR-SONORĂ/PARASHABDA/”CUVÂNTUL ORIGINAR-DEMIURGIC IOANIC”! “Fierbinteapicurare de ceară” este tocmai traducerea voinţei demiurgice, incandescente, la nivelul“picurilor/picurărilor”, ca simboluri ale şirului de lumi create, la modul demiurgico-suceesiv (în

60

Scrisoarea II, Eminescu, simbolizarea şiragului/înşirării rezultatelor actului demiurgiei era şiragulde mătănii/”mărgelele pe aţă”: “Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă/Că epocelese-nşiră ca mărgelele pe aţă”).

GLASUL este atât ecoul sarcasmului auctorial şi narativ al Poetului Epicului Mundano-Transmundan, cât şi autoconştientizarea “vocală/-sonoră” a auto-eficienţei demiurgiei divine. Căci,da, Dumnezeu-Constructorul de Vrăbii este, peste orişice “glas auctorial” anti-filosofic, o“MINUNE”! Şi, în definitive, “stolurile” de vrăbii urmează linia simbolică deschisă de “picurărilede ceară”: sunt “şiragurile”, succesivităţile de lumi create, de Dumnezeu, “ex nihilo”…mai exact,din smerita Sa (precum cenuşia “vrăbiuţă ce să încuibează/'N streaşină de casă” – adică, înPOALA-VATRA dumnezeiască a Facerii/Construcţiei Lumii!) atotiubire! Constructorul deVrăbii este, deci, DEMIURGUL unei Anti-Filosofii Anti-Moderne, a lui EMIL BOTTA:Demiurgul este, în primul rând, cu totul lipsit de orgolii, Demiurgul este “HARAP-ALB” cel discretşi maxim-eficient, Demiurgul este, în definitiv, cel care depăşeşte toate diluviile luciferice şi ajunge…”la indieni”, adică, în/întru Lumea Nouă, un soi de “Americă” (“vrăbiile tale/ca indienii cupene”), dar pururi luminată şi reîmprospătată!!!

Demiurgul este şi Chipul/Închipuirea lui NOE/Constructorul Efectului SOTERIOLOGIC:ARCA ZBURĂTOARE PESTE APELE COSMICE, CĂTREORIGINARITATEA/PARADIS!

Dar orişice SOTERIOLOGIE este, în primul rând, acordare la PARASHABDA ORFICĂ,la ARMONIA SUPREMĂ A FACERII PRIN CÂNTEC/PARASHABDĂ!

Parashabda-“ciripitură” desfiinţează auzul comun, pentru AUZUL STELAR/ASTRAL, alMUZICII SFERELOR, desfiinţează văzul comun, pentru VIZIONARISMULATOÎNTEMEIETOR. “Ciugulirea de lumină săracă” este foarte reală: Demiurgul nu-l lasă, pecel ales/iniţiat orfic, să-i fie Co-Demiurg – adică, POETUL-ORFEU, întru luminacomună/”lumina săracă”, ci-i dezvoltă acestuia Simţul şi Viziunea LuminiiSupreme/Paradisiace. Are loc, în acest poem, RECONSTRUCŢIA, pe linii DIVIN-ORFICE, aOMULUI-POET!

De aceea, Fiul este rugat să-şi moduleze Cântecul Demiurgic, spre a se lăsa “loc orfic” şi pentrulucrarea (de antrenare, deocamdată!) a Poetului. GLASUL re-devine, astfel, exclusiv, o forţăexterioară, iniţiatică, întru Demiurgia Divină, prin care forţă, în jurul Poetului se înfăşoarăCERCUL DEMIURGIC-MÂNA DUMNEZEIASCĂ: “Şi glasul mă ia într-o mână,/cealaltămână/strivitoare se aşează pe creştet/şi mă zdrobeşte al meu tată,/îmbrăţişându-mă”.

Harul Orfic este păstrat într-o mână (probabil, CEA DREAPTĂ!), iar “capul-creştet” este supusoperaţiunii metanoice: este supus “strivirii” (adică, remodelării, conform LIREI PERFECTCIRCULARE, între “COARNELE EI” – adică, este supus perfecţiunii operaţiunii orfico-metanoice!). Tatăl-Demiurgul/Reconstructorul întru VRABIA-NAVĂ ORFICĂ îl va introduce, cutoată corporalitatea sa astrală, în “îmbrăţişarea-CERC DIVIN”, “zdrobind”, la modul demurgico-divin (adică, supunând metanoiei fiinţa uman-imperfectă a Poetului!) orişice împotrivire non-orfică.

Poemul GLASUL, al lui EMIL BOTTA este, deci, singurul şi cel mai perfect misteriu orfico-iniţiatic al epocii contemporane, similar/asimilabil doar cu acele/acelor misterii orfice eminesciene,din veacul al XIX-lea, despre care vorbeam, în lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană39.

39 -Adrian Botez, Spirit şi Logos, în poezia eminesciană, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2005.

61

***

V-FIUL-HRISTOS ŞI INIŢIEREA ORFICĂ A POETULUI

Câteva remarci sunt necesare şi în legătură cu ipostaza expresivă-Gotheit, a DemiurguluiORFIC. Aceasta, pentru a înţelege mai clar statutul Poetului ORFIC, în viziunea nocturnuluiEMIL BOTTA.

„Suferinţa mi-a pus/pe frunte cununa,/la ceruri să urc/odată cu luna.//Suferinţa mi-adat/sărutarea-i nebună,/la ceruri să urc/pe trepte de lună//Dar sufletul biet/tot mai doare-lrana./Unde-s juzii răi,/Caiafa şi Ana?//Doamne, JUDECĂ-L/DUPĂ LEGEA FLORILOR/şicarceră fă-i/pe aripa norilor,//în grădina cerească/unde îngeri trăiesc,/de stele aproape.../Oh, câtle iubesc!” – ***, p. 530.

În primul rând, este de observant nocturnitatea lui HRISTOS-POETUL ORFIC. Suferinţa îieste necesară pentru a ajunge la Perfecţiunea IRENE-PĂCII-ARMONIEI CU SINE ŞI CUSINEA DIVINĂ40 - dar şi pentru a sublinia EROISMUL MARTIRICO-ŞTEFANIC41, marcândcabalicul KETHER/COROANA ÎMPLINIRII DIVINE42. KETHER nu poate fi concepută sau

40 -Irina reproduce grecescul "Eiran" sau "Elre'na": "eire'ne" înseamnă "pace". Ca nume propriu, "Eiren" eraprezent în Grecia antică şi aparţine mitologiei. Varianta masculină folosită de greci este Eirenaios, care înseamnă"oferit", "dedicat păcii","făcător de pace".

Eirene ("pace"), Eunonia ("disciplina") şi Dike ("dreptate") sunt binecunoscutele chore, fiice ale lui Zeus şi ale luiThemis, ce ocrotesc natura sau păzesc locaşurile cereşti din Olimp, chemând sau alungând norii.

41 -Numele Ştefan este de origine greacă (de la "Stephanos") şi semnifică "coroana", "ghirlanda" sau "CUNUNA"cu care erau răsplătiţi învingătorii.

42 -În KABBALA, există nişte stadii spirituale bine delimitate – pentru echilibrarea energiilor mentale şi emoţionale(partea stânga a Arborelui Sephirot este denumită Pilonul Boaz,cel al severităţii, al energiilor şi sefirelor mentale,limitative, coagulative, în timp ce partea dreaptă a Arborelui Sephirot este denumită Pilonul Joachim, Pilonul Milei,

62

percepută de către sufletul individual. Este o Sine selenară, mistică, ocultă/ocultată, în esenţa ei (unfel de hybrid, între Got şi Gotheit-ul eckhartian! – dar să nu uităm că Artemis este sora lui Apollon,deci iniţierea orfic-zalmoxiană este identică, prin ambele “capete” ale INIŢIERII –ARTEMISIACĂ şi APOLLINICĂ!): “la ceruri mă urc/odată cu luna”. Deci, în concepţia luiEMIL BOTTA, chiar dacă nu domină principiul mioritico-zalmoxiano-mithriac, al solarităţii (ciprincipiul cel special-poetico-parashabdic – al Misterului Orfic) – INIŢIEREA ARE EXACTACEEAŞI NATURĂ ŞI, DECI, ACELAŞI EFECT!

Suferinţa “pune” cununa-KETHER şi suferinţa “dă” sărutarea de confirmare iniţiatică-alduireîntru MISTERUL ORFIC, confirmare-alduire iniţatică, pentru “nebunia întru Hristos”,Nebunia Sacră a INSPIRAŢIEI DIVINE, Nebunia Sacră a CĂLĂTORIEI DIVINE :“Suferinţa mi-a pus/pe frunte cununa (...)Suferinţa mi-a dat/sărutarea-i nebună”. CununaHristic-Orfică îi creează premizele sincronizării iniţiatice/identificatoare cu luna („urc odată culuna”), Sărutarea Nebună îi oferă, însă, ŞANSA EFECTIVĂ a urcării, succesive, a TREPTELORINIŢIATICE, Luna/Artemis (paredra zalmoxiană a lui Apollon!) devenind Maestra sa întruIniţiere şi, totodată, „materialul iniţiatic”, ea însăşi devenind/constituindu-se în „trepteleiniţiatice” („la ceruri urc/pe trepte de lună”).

Suferinţa este “RANĂ” – adică, locul uman care trebuie “ars/răstignit/expus focului divin”iniţiatico-metanoic – şi acest “loc” este sufletul: “Dar sufletul biet/tot mai doare-l rana./Unde-sjuzii răi,/Caiafa şi Ana?” – acolo unde au lucrat Maeştrii Iniţierii întru Suferinţă – “Caiafa şiAna”. Primul este emergent, al doilea este mistic-imers. Iniţierea presupune atingerea stadiuluiimergenţei sirituale complete/desăvârşite - de aceea, şi interogaţia referit-ontică, legată de “juziirăi”/Maeştrii Iniţierii Orfice.

Semnul Iniţierii este marcat apofatic, prin negarea posibilităţii de non-libertate (norii/aripanorilor nu poate fi “soluţie carcerală”, “concentraţionarul” nu mai este/nu mai poate fi unulmaterial, ci marchează maxima concentrare spirituală!), iar nu prin afirmarea libertăţii: “Doamne,JUDECĂ-L/DUPĂ LEGEA FLORILOR/şi carceră fă-i/pe aripa norilor,//în grădina cerească/undeîngeri trăiesc,/de stele aproape.../Oh, cât le iubesc!” - este, de acum, LIMBAJUL

energiilor emoţionale, creative, dispersative, solvative - adică, principiile de solva et coagula, din alchimie. Pilonul dinmijloc este cel al echilibrului energiilor mentale şi emoţionale):

-MALKUTH (tradus prin "kingdom/regat") reprezintă planul nostru material. E ultimul plan de manifestare (dacă nuluam în considerare şi qeliphotul/partea adversă a Arborelui Sephirot)-YESOD (tradus prin "foundation/fundaţie") reprezintă "filtrul" energiilor superioare, care se filtrează pentru a fifolosite la vibraţia pământului (MALKUTH). YESOD mai este considerat şi astralul/subconştientul.-HOD (tradus prin "splendor/splendoare") reprezintă sefira unde se definesc formele, sefira gândurilor, sefiraînvăţatului, sefira limitărilor-NETZACH (tradus prin "victory/victorie") reprezintă sefira emoţiilor, sefira energiilor emoţionale, creativităţii şiputerii de a depăşi limitele.De observat aici e că Hod şi Netzach sunt complementare una alteia, rezultând YESOD, adică echilibrarea energiilormentale şi emoţionale (partea stângă şi dreaptă a creierului).

-TIPHERETH (tradus prin "beauty/frumuseţe") reprezintă sefira echilibrului perfect, sefira sinelui superior. Eareprezintă concentrarea de energii mentale şi emoţionale superioare (HOD şi NETZACH reprezintă energiile mentaleşi emoţionale INFERIOARE, umane - în timp ce CHESED şi GEBURAH reprezintă energiile mentale şi emoţionalecosmice). Sefira aceasta reprezintă Mijlocul Arborelui Sefirotic. Are legături cu toate sefirele, în afară de MALKUTHşi KETHER .-GEBURAH (tradus prin "strength/putere") reprezintă sefira constrângerii, severităţii, voinţei.

-CHESED (tradus prin "mercy/mila") reprezintă sefira abundenţei, iubirii, bunătăţii, milei. CHESED individualitateadispare. Primele trei sefire (KETHER - CHOCKMAH - BINAH ) reprezintă unitatea, sursa de unde se desprind şi seformează entităţi individuale, care pleacă în călătoria vieţii.-BINAH (tradus prin "understanding/înţelegere") reprezintă sefira contemplaţiei, înţelegerii şi nu doar a cunoaşterii.Este sefira din vârful Pilonului Boaz.

-CHOCKMAH (tradus prin "wisdom/înţelepciune") reprezintă sefira înţelepciunii, principiul activ, creator, aluniversului.-KETHER (tradus prin "crown/coroană") reprezintă prima sefira, prima manifestare din univers, ce nu poate ficoncepută sau percepută de către sufletul individual.

63

INIŢIATULUI, cel trecut în zona mistică, a “lumii pe dos”! ÎNVIEREA este numită, conformdoctrinei orfico-hristice, cu numele condiţiei dharmei vegetale (“DUPĂ LEGEA FLORILOR”), iarcondiţia libertăţii desăvârşite este numită tot cu numele orfico-hristic, evanghelico-neotestamentar:“GRĂDINĂ CEREASCĂ/PARADISUL”, unde Grădinarul este Însuşi Orfeu-Hristos!

Ca şi la Eminescu, “capătul de sus al căii ascensional-spirituale” este numit cu numele stelei-floare (pentru că “IUBIREA” de tip orfico-hristic trebuie să înglobeze, într-un singur simbol, şidevenirea-drum, şi capătul-drum: Floarea Iniţierii şi Desăvârşirea întru Paradisul-STEA43!).

***

VI-ARHANGHELUL LUCIFER ŞI FIUL-HRISTOS. CONTINUITATEADIVINĂ ABSOLUTĂ, ÎNTRU FIUL-HRISTOS

Spuneam, în Prefaţă, că până şi viziunea lui EMILBOTTA, asupra lui Lucifer, împrumutăenorm, din punct de vedere al semanticii evolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, dinLuceafărul eminescian: “Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./DomniţăTrestie, te înclină/când trece Domnul./Frumoase ceruri, nobile ape,/atât de nobile că setea mi-omint!/Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate deargint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă maiam o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer, p. 157).

EMIL BOTTA este un INIŢIAT. Faptul că a ales nocturnul, iar nu diurnul, faptul că spiritulsău nu simte nevoia de a exprima, simultan, bipolaritatea cosmică, nu înseamnă, neapărat, o

43 - “Florile focoase şi stelele au aceeaşi structură energetică, de rotire pirică (vârtej-vehemenţă, spre transcendere)în cadrul proiectării Frumosului către Sacru. Floarea (albastră), ca şi steaua, are sorginte cosmică, este împăcare auranicului cu chtonicul, floare în-florită pe arborele Cosmic - ca Revelaţie-Înflorire. În plus, povestea îngerilor (dinPovestea magului…, I-293) le aduce, amândurora (uranicului-stea şi chtonicului-floare), o funcţie energetică înplus: de a confirma Spiritul dinamic, ciclic: ele (floarea-stea, steaua-floare) conţin aripa, care aprinde şi stingelumina-viaţă (trezirea Spiritului în lutul-formă), dar şi nucleul-sâmbure de lumină, care se lasă aprins şi stins (căci,arhetipal, este lumină veşnică). Steaua este aripă şi înflorire ciclică, în candelă (cf. Arborele Cosmic al nuferilorgalbeni, pe lacul uranic, I-59): pe locul unde s-a stins, ea continuă să aştepte (în stare arhetipală) reapinderea,reactualizarea, în fenomenal, a Proiectului-Fiinţare. Steaua este şi rămâne Arhetipul spiritualizării, la Eminescu – şiCapăt de Drum al Iniţierii Spirituale” – cf. Adrian Botez, Spirit şi Logos în poezia eminesciană, Editura Rafet, Rm.Sărat, 2005.

64

limitare a înţelegerii lumii/despre lume, cât alegerea unui punct de vedere/de observaţie şi,consecutiv, de expresie, pentru poetizarea lumii. EMIL BOTTA, spre deosebire de Eminescu,poate că nu este un ALES DIVIN – dar EL alege. A ales să se situeze undeva, pentru a vedea şiexprima, orfic, lumea. EMIL BOTTA nu este pytagoreic, nu este un GENIU AL NEAMULUI -deci nu este ubicuu, precum Eminescu. Dar, fiind un INIŢIAT – n-are cum fi maniheist!

Dumnezeirea este procesualitate vie, cosmică, iar nu o galerie de tablouri succesive.Dumnezeirea este, permanent, în eternitate, bipolară – dar cu polii, mereu, funcţionalinterschimbabili.

EMIL BOTTA pricepe nemăsurat mai mult decât criticii lui Eminescu, din funcţia eminescianăa LUNII-ZÂNĂ-A-ZÂNELOR (ARTEMIS-DIANA-SELENE - STĂPÂNĂ AGERMINAŢIEI MISTICE/”din pădurea întunericului / GEEA”- dar şi PATROANĂ ATĂRÂMULUI MORŢII), a TRESTIEI BIDIRECŢIONATE (Ontologico-Psihopomp: Sub-acvatic-nocturn, spre Supra-acvatic-Diurn), dar şi “DOMNIŢĂ” (adică, este Complementara - de-Jos / SPECULAR-ACVATICĂ a DOAMNEI-LUNĂ “de sus” - dar ambele fiindcomplementare, se “înclină”, imperios-reverenţios, dar şi în ADORAŢIE FUZIONANTĂ,extatic-divină, în faţa Unităţii-Unicităţii Divin-Originare-de-Sus: “DOMNUL” – care “trece”, înipostaza de “GOT”-EMERGENŢĂ DEMIURGICĂ!) - şi a Fântânii Transcendente/COPACYGGDRASIL/AXIS MUNDI (Copac cu Două Rădăcini: una sub Pământ, una Către Cer!), bainsistă chiar şi asupra colaborării/identificării lui Lucifer cu Mumele Elementarităţii Cosmice şicu Duhul Lumii şi cu cel al Omului Cosmic-HRISTOS (“Frumoase ceruri, nobile ape,/atât denobile că setes mi-o mint!”). La un moment dat, pare că intuieşte, mirabil, până şi FAŢAHRISTICĂ a lui Lucifer-“arzătorul morţii / mormânt”, întru Înviere / Deschidere Maxim-Existenţială (“Deschide-te, mormânt arzător”/Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece”),valenţele luciferice, fortificatoare pentru om şi izbăvitoare pentru cosmos, ale acestuia… – …numaică, spre deosebire de cosmico-dinamicul Duh Valaho-Eminescian – înneguratul Poet EMILBOTTA preferă să zăbovească, extatic, la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre clarobscur şilumină. Rezultatul este, mai curând, REVERIA, decât MÂNTUIREA.

“Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină”. “Suspinul Apei” înseamnărecunoaşterea Mirelui Cosmic-Atoate-Învietor, din Oceanul Fiinţei/Fiinţării!

Hristos-FIUL este, nu doar în Poezia lui EMIL BOTTA, ci şi în astrologie, DivinitateAcvatică-PEŞTELE SUPREM: “Astrologul Marcus Allen spune: <<Hristos a avut toate celeşapte planete antice... toate unindu-se în Peşti... astfel că El a fost Peştele Suprem, Absolut... şi,astfel, El a inaugurat Era Peştilor, care acum se termină, odată cu ivirea zorilor Vărsătorului,care este inaugurată de cea de-a doua venire a vieţii lui Hristos, în interiorul fiecăruia dintrenoi... În Era Vărsătorului, fiecare este Avatar44 (n.n.: mare iluminat, în esoterism), fiecare estepus pe aceeaşi lungime de undă cu eul lui superior>>" [10;27]”.

Când EMIL BOTTA afirmă: “Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh,singurătate de argint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu măvrăji./Încă mai am o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” – se pune întrebarea: dece numeşte el “imagine eretică” arătarea/revelarea LUNII/”LUNEI”, cu care “vieţuiesc,rătăcesc”? În primul rând, pentru că ştie bine că învăţătura despre MISTERIILE ELEUSINE (desorginte egipteană şi, simultan, carpatin-tracică!) este considerată, de către Biserica Creştină, o“erezie/rătăcire” a “vieţuitorului om muritor”. Sau, cel puţin, ierarhii Bisericii vor, în general(dintr-o nu deplină şi deficitară înţelegere a Cuvântului şi Gestului HRISTIC!),desprinderea/delimitarea (cât mai fermă) de învăţăturile “păgâne”, de esoterismul vizionar altracismului.

44 -AVATÁR, avataruri, s. n. (în unele concepţii religioase) Reîncarnare succesivă a unei fiinţe. ♦ (Fig.)Transformare neprevăzută (şi chinuitoare) care intervine în evoluţia unei fiinţe sau a unui lucru. – Din fr. avatar.

65

“Oh, singurătate de argint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână azânelor,/nu mă vrăji./Încă mai am o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier”“Zânele”, adică zeităţile, sunt respinse, de parcă n-ar fi TREBUIT să rămână, în planul divin al LuiHristos, TOATE rangurile divine, revelate, de-a lungul istoriei căzute (a se vedea spălareapicioarelor lui Hristos/[RĂDĂCINI SPIRITUALE ALE CREŞTINISMULUI, înreligiile/revelaţiile anterioare!], de către apostoli şi, deci, respectarea lor/rădăcinilor spirituale denoi toţi!). Zeii tracici (preluaţi de religia Greco-romană) alcătuiesc nivelul de revelaţie alArhanghelilor. Iar Lucifer este (şi va rămâne, întru eternitate!) Arhanghel…

“Singurătatea de argint”, lunare, a lui LUCIFER-CEL-LUNAR (Artemis/Luna, amintim,mereu, este paredra gemelară a lui Apollon-Soarele!) este reversul “singurătăţii/unicităţii de aur”,a lui HRISTOS-CEL-SOLAR. “Spânzuratul”, în esoterism, nu trimite, nicidecum, la Moarte şidemonism, ci ilustrează, de fapt, în esoterismul tarotului45, Răstignirea-AUTOSACRIFICIUL şiÎNVIEREA! – adică, poziţia lui Hristos. De aceea şi de aici, nădăjduirea (de sorginte pur hristică,dar aparţinând esoterismului creştin, iar nu vulgarizării creştine!) a lui EMIL BOTTA: “Încă maiam o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier”. După parusia bipolară, “cer şi fâşie denoapte” - ”STEAUA” este tocmai Paradisul, pentru cel ÎNVIAT, întru NEPIERIRE! De aceea, şiapologia celestului acvatizat şi selenarizat/nocturn-luciferizat (LUCIFER înseamnă “cel care facelumină”), caracterizat drept “frumos” (Lucifer este „Cel mai frumos dintre Arhangheli!”: deaceea, EMIL BOTTA îi numeşte, deodată, şi pe IISUS HRISTOS-FIUL, dar şi pecomplementarul său, LUCIFER: FĂT-FRUMOS!), şi “nobil” (“aristocraţia”46 celestă aDemiurgului): “Frumoase ceruri, nobile ape,/atât de nobile că setea mi-o mint!”. Setea de viaţăeste “minţită”/transcensă de setea de luminare!

Revenim la savanta viziune emilbottiană asupra lui Lucifer, ca expresie a unei înalte iniţierispirituale. Când Dumnezeu face lumea, el extrage Lumina din Întuneric, iar nu invers.Luna/Artemis este geamăna soră a lui Apollon/Soarele – ambele chipuri gemelare alcătuindAbsolutul Zalmoxiano-Hristic. ANDROGINITATEA DIVINĂ. Demiurgia (în care suntimplicaţi, deopotrivă, Fărtatul şi Nefărtatul, YIN şi YANG!) înseamnă şi hărnicie liminară,dar şi metodică mirabilă! Simetrie perfectă, funcţionalitate desăvârşită, eficienţă maximă!

La Mânăstirea Zamfira47 (la 15 km de Ploieşti), Nicolae Grigorescu pictează, pe un perete, unHristos care, tot anul, este NEGRU (nu e luminat, nicio clipă din an, de lumina Soarelui), iar peperetele opus, un Hristos care este, tot anul, ALB (este, zilnic, luminat de soare!). Arhanghelul„căzut” nu este, în niciun caz, Arhanghelul „pierdut”48! Dumnezeu nu pierde nimic, totul este

45 - “Descrierea Cărţii de Tarot – Spânzuratul: Spânzurătoarea de care este atârnat formează o cruce Tau, în vremece personajul - pornind de la poziţia picioarelor- stă în poziţia unei Cruci Hermetice. În jurul capului are un nimb, cepare a simboliza martiriul. Trebuie notat că (1) copacul de sacrificiu este lemn viu, încărcat de frunze; (2) că faţaSpânzuratului exprimă faptul că acesta se află într-o transă adâncă şi în niciun caz suferinţă; (3) că figurina, înîntregime, sugerează viaţa în suspensie, dar VIAŢĂ, nu moarte. Cartea Spânzuratul exprimă relaţia, într-unul dinaspectele sale, dintre Divin şi Univers.Cel care poate înţelege că povestea naturii sale superioare este încorporată însimbolismul acestei cărţi va primi indicii cu privire la marea trezire ce este posibilă şi va şti că dupa sacrul Mister alMorţii urmează un glorios MISTER AL ÎNVIERII” – cf. Cheia ilustrată a Tarotului.

46 -ARISTON – cel mai bun.47 - Importanţa artistică a acestei mânăstiri constă în pictura sa, pentru că ea este prima biserică pictată, în intregime,

de marele pictor Nicolae Grigorescu, la vârsta de 18 ani. Acestuia i-a ajutat şi fratele său, Gheorghe Grigorescu (avândo vârstă apropiată). Mai mult, această pictură poate fi considerată ca unicat, pentru că ea este singura executată în"fresca" de Nicolae Grigorescu. Atât pictura murală, cât şi icoanele iconastasului au fost executate într-un timp foartescurt, de numai un an şi două luni (între 16 iulie 1856 - data încheierii contractului, şi 8 septembrie 1857 - data sfinţiriibisericii).

48- Formula alchimică”Christus verrus luci ferrus/ Luciferus” – “Hristos este Lucifer/<<Făcător deLUMINĂ>>”.

66

dinainte de veci plănuit („odată cu planul”) - de aceea este, pe drept cuvânt, slăvită „iconomiadivină”49!

Există o continuitate divină absolută, întru demiurgie funcţională, între HRISTOS-SOARELEALB şi LUCIFER-SOARELE NEGRU!

Nu degeaba Mefisto răspunde, la întrebarea lui Faust asupra identităţii sale: „O parte din aceaputere/Ce veşnic răul îl voieşte/Şi veşnic face numai bine”. Forţele luciferice promovează lumea,o împing spre autodepăşire spirituală. Omul ar vrea să adoarmă, Lucifer îl obligă la vegherespirituală. Ispita este creatoare de putere: „Ceea ce nu mă ucide, mă întăreşte!”.

Cei ce se miră de versetul din Tatăl nostru: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, afirmând căDumnezeu, dacă este NUMAI BUN, nu poate ispiti, au o gândire simplificatoare: Dumnezeu nueste, nicodată, „numai” – ci El este TOTUL! Nici bun, nici rău, este şi bun, şi rău, pentru că „la Elsunt toate”! Când ne oferă/dăruieşte/hăruieşte, zicem că-i bun, dar când ne judecă, zicem că-i rău!

De fapt, El nu ne judecă, ci noi făptuim şi doar ni se întorc, spre oglindire şi echilibru,consecinţele faptelor noastre. Da, spre echilibrare funcţional-cosmică - întru perfectă continuitatefuncţională, a Cosmosului şi a Evoluţiei Duhului Umano-Divin!

Cum ar fi putut fi Atoatefăcătorul, dacă n-ar fi ştiut „ceva”? Or, Ştiinţa Răului nu este doar„ceva” – ci este jumătate din tot! Nu poate exista lumină fără contrastivul întuneric, la fel cum n-amşti ce-i albul, dacă nu l-am alătura negrului...Dumnezeu trebuie să încerce omul, pentru a se vădiaurul-dumnezeirea din el, care să se deosebească şi desprinde de ieftina aramă (Satana-PENIAeste opusul Lui Dumnezeu-POROS50!).

În rugăciunea EXULTET, se spune : “Felix culpa”… - “Păcat Fericit” (“cu urmări fericite”- căci, da, noi-oamenii TRĂIM, învăţăm [NUMAI NOI, OAMENII!!! - iar nu şi IerarhiileDivine…] ce-i Viaţa!).

Arhanghelul Lucifer/Hyperion, SOARELE NEGRU, este Duhul complementar al LuiDumnezeu – iar Eminescu, în Luceafărul, îl confirmă, definitiv vizionar, pe EMIL BOTTA,atunci când ne revelează valenţa luciferică de Hristos Autosacrificial şi de Complement al luiDemiurgos:

a- frumuseţe exemplar-cosmică, adică, de “FĂT-FRUMOS”: „O, eşti frumos cum numa-nvis/Un demon se arată” – dar şi:

49 - “Iconomia divină este planul mântuirii în curs de efectuare. Ca atare, este gândită şi ea înainte de veci, odatăcu planul. Dumnezeu nu gândeşte un plan în abstract, ci un plan pe care îl va efectua, un plan legat de istorie sauistoria legată de un plan.Ca plan în curs de efectuare, iconomia începe însă să se descopere când începe să seefectueze planul. Descoperirea şi efectuarea coincid. Desigur, efectuarea cuprinde şi pregătirea oamenilor pentruaceastă efectuare. Iar pregătirea este şi ea o anumită descoperire a planului. De aceea, organele prin care sedescoperă planul sunt organe ale efectuării lui. Domeniul iconomiei îl constituie relaţiile unei persoane din Treimecu făptura zidită, manifestarea Acesteia în opera creaţiei şi în acţiunea providenţei. Sfântul Ioan Gură de Aurfoloseşte cuvantul iconomie în sensul biblic al termenului, înţelegând, prin el, restaurarea comuniunii dintreDumnezeu şi om prin Iisus Hristos şi participarea la plinătatea Sfintei Treimi prin lucrarea Sfântului Duh în lume.Astfel, Biserica prin ea însăşi este organul iconomiei lui Dumnezu. Etapele acestei lucrări divine cuprind o întreagăistorie a lui Dumnezeu cu noi. După Sfântul Ioan Gură de Aur, evenimentele acestei istorii, care se repercutează înviaţa Bisericii, ce se descopere şi ea treptat, sunt creaţia, căderea şi crucea, iar acestora le va urma parusia (n.n.:PARUSIA: învăţătura despre evenimentele care însoţesc a doua venire a lui Iisus Hristos: învierea morţilor,judecata de apoi, raiul şi iadul). Jertfa de pe cruce a Cuvântului întrupat este puterea care topeşte ordinea ceaveche a existenţei şi, în acelaşi timp, întemeiază ordinea celei noi. Între Hristos cel răstignit şi înviat şi credincioşi sestabileşte, prin jertfa Sa, o unire vitală, un contact nemijlocit, prin care viaţa Domnului se revarsă în fiinţa lor şi oînnoieşte, o umple de puterea Sfântului Duh şi o transfigurează” – cf. Iconomia dumnezeiască la Ioan Gură deAur, în CrestinOrtodox.ro.

50 -PENIA-POROS=LIPSA-ÎMPLINIREA.

67

b-spirit autosacrificial: “Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare,/Dar voi săştii asemenea/Cât te iubesc de tare” – şi

c-complement al cosmogoniei/demiurgiei cosmic: “Îţi dau catarg lângă catarg,/Oştiri spre astrăbate/Pământu-n lung şi marea-n larg,/Dar moartea nu se poate...” . Însuşi Eminescu pune-ntext puncte de suspensie. Deci, ATENŢIE!!! Este ceva esenţial, prin care sensul morţii este, ca şi înParadis, neutralizat - readus la futilitate/absurditate. Şi se anunţă serenissim-ul. Iată că “bucăţile”pământului sunt, într-adevăr, re-organizate, adică re-semantizate cosmico-divin: pe de o parte,verticale adiţionabile, “catarg lângă catarg” (n.n.: Catarg=CRUCE!) - pe de altă parte,“pământu-n lung şi marea-n larg” (pământul devine doar o componentă a unui întreg/corporalitatesuperior-divină: LUNGUL, respectiv LARGUL, alcătuiesc, prin reordonare de tip creştin,CRUCEA MÂNTUIRII. Dar, deocamdată, cea CULCATĂ-ORIZONTALIZATĂ. Şi atunci,trebuie re-activate, într-o sinteză deplină, catargele mării/largului(desfacerea braţelor divin-mântuitoare!): catargele vor deveni, prin reoroentarea spaţial-cosmică, VERTICALASTRĂPUNGERII ÎNAPOI ÎN PARADIS. Elementul de unire şi re-organizare semantică a : I-orizontalei teluric-neptunice şi II-verticalei cu originea în HALELE SUBACVATICE (rădăcinileascunse ale lumii, lumea în chipul ei esoteric!) - sunt “oştirile”. Ce oştiri poate da Dumnezeu?Evident, oştirile Sale specifice - oştirile/forţe luminoase(re-sacralizatoare) ale celor nouătrepte/ierarhii cereşti : Serafimii-Spiritele Luminii, Heruvimii-Spiritele Ordinii, Tronurile-Spiritele Voinţei, Domniile-Spiritele Înţelepciunii, Puterile-Spiritele Mişcării, Stăpânirile-Spiritele Formei, Începuturile-Spiritele Personalităţii, Arhanghelii-Spiritele Fiilor Focului şiÎngerii-Spiritele Fiilor Amurgului51. CRUCEA COSMICĂ, deci, este vădită şi sprijinită deîntreaga splendoare divină - întru biruinţa Eros-ului, cu care TOTUL DIVIN este echivalent. Dar– cine se CRUCIFICĂ, se aşează, efectiv, în mijlocul CRUCII, pentru martiriul mântuitor delume/om?

Ce se va întâmpla, NECESAR, în final? Luceafărul-Lucifer-Hyperion se aruncă, efectiv, pesine - în Moartea-ca-Orbire: viziunea CHIPULUI-DE-LUT şi a aberantului “cerc strâmt” (doaroricare cerc are, teoretic, 360 de grade - da, dar cercul lumii-lume e altceva, ÎN TRĂIREEFECTIVĂ, decât CERCUL LUMII DIVINE…), pentru a oferi, spre Resurecţie,ANDROGINUL SFÂNT. Adică, ipostaza imediat ulterioară celei numite “doi copii cu plete lungi,bălaie”). Pe CRUCEA celor patru personaje cosmice, din poemul Luceafărul, pentru a salvaTREIMEA LUMINII (Demiurgos-Dumnezeul Dezvăluirii Creaţiei, El şi Ea, cele două emisfereandroginice - componenţii Androginului) - Hyperion se oferă Întunericului-Răcelii (de fapt,LUMINA MISTICĂ/SOARELE NEGRU, al mitului şi al alchimiştilor), devenind MEDIUONTOLOGIC CONTRASTIV (fond întunecat, pe care se poate vedea clar LUMINAVICTORIEI TREIMII SFINTE) - pentru evidenţierea ontologică şi funcţională efectivă - aSFINTEI TREIMI A LUMINII-FOC ALB: Demiurgos+cele două Emisfere Androginice(foştiiCătaţi-Căutaţi, întru reciprocitate, Cătălin-Cătălina - acum: “doi tineri singuri”, regresaţi sacralla “doi copii cu plete lungi, bălaie”… - spre a se împlini desăvârşit în Paradisul Androginic).

Până şi sub numele de Satana/”Adversarul” este considerat (cu simpatie şi aproape speranţă,sub aparenţa de “gelozie invidioasă/ranchiunoasă”!), de către EMIL BOTTA, ca un soi de“amic” (dintr-un trecut mitic!), mult umanizat (faţă de atitudinea îndeobşte cunoscută!) – un “amicnărăvaş” şi sucit, pe care simte că s-ar cuveni să şi-l apropie, în vederea Marii Sigurătăţi, din ZiuaJudecăţii Ultime a Omului şi a Cosmosului, de către Marele Misterios Cosmic: “Şi satana, şi el,/ caun afurisit,/ ca un bandit,/S-A LEPĂDAT DE MINE (s.mea) satana/şi am rămas/singursingurel” – cf. Epistola către Corinthiana, p. 431)

Victoria creştină este teribilă (înafara, numai înafara Stării de Singurătate!) - şi fărăseamăn, în măreţie!

51 -A se vedea Ierarhiile cereşti - atât la Dionisie Pseudo-Areopagitul, cât şi la antroposoful Rudolf Steiner.

68

*

Alchimiştii posedă o înţelegere mai “primitivă”, dar mai clară (decât unii ierarhi/sacerdoţicreştini…), asupra dichotomiei divine (implicite, intrinsece, imuabile), asupra eternei bivalenţe adivinului creştin (Soarele ALB şi Soarele NEGRU):

“Sunt cei doi şerpi prinşi în jurul Caduceului, Toiagul lui Mercur-Hermes, şi prin ei îşiexercită marea putere şi se transformă după cum vrea. Cel care îl va omorî pe unul, spune Haly(Ali), îl va omorî şi pe celălalt, căci unul nu poate muri decât odată cu fratele său (moartea lorsemnificând trecerea de la un nivel existenţial la altul)…Aceştia doi, fiind aşadar puşi laolaltă înRecipientul Mormântului (care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă înrecipientul alchimic bine închis, din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şiMercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţiiSulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar, cu puternica lor otravă şi în mânia lordezlănţuită, nu-şi mai dau drumul, din momentul în care se apucă unul pe altul - dacă frigul nuîi împiedică - şi până când amândoi, cu balele lor de venin, şi răniţi de moarte, nu şi-auînsângerat toate părţile corpului (influenţele şi forţele lor reciproce manifestându-se, îndomeniul naturii neîmblânzite, ca un venin, adică distructiv, şi, până când în cele din urmă, nuse ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă, după moarte, în apă vieşi permanentă (prin unirea lor într-o realitate superioară), înainte însă pierzându-şi înstricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă,unică, mai nobilă şi mai bună…” – cf. alchimistul Titus Burckhardt, Alchimia - semnificaţia eişi imaginea despre lume, Humanitas, Buc., 1998, p. 131 - care, la rândul său, citează din celebrulNicolas Flamel - Sur les Figures Hieroglyphiques.

...De aici încolo, vom analiza, deci, toate chipurile artemisiac-lunare, ale esoterismului tracic, -pe care le aruncă, în scena lumii, Dumnezeu - iar în scena Poeziei Iniţiatice – EMIL BOTTA-CEL-NOCTURN!

Adică, vizionar asupra variantei demiurgico-zalmoxiene gemelar-feminine.***

VII-VIKINGII, NOAPTEA ŞI NORDUL.. FILOSOFIA CINICĂ, HORATIOŞI „DANEZUL ÎN DOLIU”

-Vikingii (cf. Noapte din Andersen, p. 197: „Ascultă! E luntrea vikingilor!”); - SFINŢIINORDULUI-CAPUL LUI HRISTOS, TRANSFIGURA(N)ŢII (Ucenicii lui Charon!!!)

-Horatio, Danezul şi Câinele ZED (cf. La moartea lui Zed, p. 401: „la moarte lui Zed,/acredinciosului, bietului câine./Aşa se spune că Danezul în doliu/i-a urat lui Horatio,/caremurea:/Noapte bună, Horatio, Câine!”);

69

***

„Ascultă. E luntrea vikingilor!/Cadenţa lopeţilor ce clar se aude!/Şi al goelanzilor52 ţipătfantastic/ne smulge din vis.//Acum sînt la POARTĂ. Ei vin/din fiordul de ghiaţă, din lună;/aunavigat multe nopţi pân' s-ajungă la noi,/albiţi de-nspumarea meteoricei53 mări.//Eşti culcată pebraţele mele,/pierdută în clarul letheic de lună;/poate că vikingii, văzându-te moartă,/s-orîndura, ocolindu-ne casa.//Şi eu, de restrişte, faţa-mi acopăr;/să nu văd, să n-aud./Cumplite-saceste misterii: aicea, tu, moartă,/şi afară-n tenebre, vikingii pândindu-ne casa” – cf. Noapte deAndersen, p. 197.

Niciodată să nu te încrezi în prima aparenţă a versului emilbottian. Histrionul din el se joacă,aproape cinic, cu cititorul. În rest, trebuie, din nou, subliniat faptul că EMIL BOTTA este (pentruunii critici, cu ghilimele au ba, va fi părând paradoxal! – iar pentru cei mai mulţi...nici nu contează,pentru că EMIL BOTTA, din punctul lor de vedere, nici nu există - cel puţin, în vălmăşagul, afonşi cimpanzeic, al poeziei de azi!) un POET RELIGIOS.

Poemul Noapte din Andersen este una dintre epifaniile/hierofaniile cele mai adânc-mistice aleLui HRISTOS, din literatura română.

Pornind de la titlu: Noapte din Andersen, ne situăm, de fapt, în Zona Paradisului Restaurat,prin VERBUM-CUVÂNT-MIT (paradisiacul este indus de chiar semantica „basmului”andersen-ian!).

În acest context de restaurare paradisiacă, prin CUVÂNT-MIT, trebuie dusă discuţia noastră,despre transfigurare:

a-„VIKINGII” înseamnă NORDUL-HRISTOS;

b-„LUNTREA VIKINGILOR” este semnul transgresării „charonice”, spre „alt tărâm”; faptulcă se aude „clar” (adică, întru LUMINĂ/”CRISTAL”!) „cadenţa lopeţilor”, înseamnă căARHEUL-CUPLU (ADAM-EVA, cei care au aşteptat, de o întreagă „înfrigurată/iernatică”istorie, restaurarea Stării Spirituale de Paradis!) sunt pregătiţi, la nivelul auditiv (deci, la nivel deREVELAŢIE PARASHABDICĂ!), pentru Re-Iniţiere;

c-de observat că există şi o altă marcă a stării lor extatice: nu suntem la începutul iniţierii (s-atrecut, de mult, de „problele labirintului pădurii”!) – ci la SFÂRŞITUL, GLORIOS, ALINIŢIERII: suntem la MALUL MĂRII! MAREA este metafora dumnezeirii: valurile-existenţese reîntorc, mereu şi firesc, în singurul Adevăr – MAREA!

d-VIKINGII/NORDUL „sunt la poartă”: „UŞA/POARTA”-HRISTOS îi aşteaptă, pentrutransgresare/treansfigurare, recuperare întru Starea Paradisiacă!;

e-„ei vin din fiordul de ghiaţă, din lună”: pe de o parte, „fiordul” este metafora „drumuluistrâmt şi lung/prelung-adâncit în Duh”, al INIŢIERII: nu oricine ajunge să străbată acest „culoarsacru” şi plin de probe mortale!; pe de altă parte, ei vin din LUNĂ, adică de la ARTEMIS54 -Zeiţa FERTILITĂŢII şi a TRANSFIGURĂRILOR (în sensul „misterelor eleusine”, ca şi însensul „miterului hristic al ÎNVIERII”;

52 -„Rondinella di mare – chi ha canto lamentoso; gwela – piangere, bret.” – cf. www.etimo.it53 -meteoric, (engl.= meteoric) de origine exogenă; frecvent, termenul se referă la apele existente la suprafaţa

scoarţei (din râuri, mări, oceane, apa atmosferică) şi care pot circula descendent în scoarţă; uneori, se foloseşte pentruprocese care se desfăşoară sub impulsul energiilor externe (Soare, atmosferă). V. şi juvenil.

54 -Chipul nocturn, misterios, al Lui Zalmoxis.

70

f-de interpretat corect sintagma „şi al goelanzilor ţipăt fantastic/ne smulge din vis”: de fapt,Cuplul ADAMIC se întâlneşte cu Hristos, ca şi „fata din rude mari împărăteşti” cu Luceafărul, petărâmul visului, adică al începutului ştiut al transgresiunii: corporalitatea astrală s-a „antrenat”,pentru transgresarea/”smulgerea”, întru Sine Spirituală eternă. În ce priveşte „ţipătul fantastic algoelanzilor”, credem a avea de a face cu o trimitere nu la pescăruş, ci la aşa-zisa specie numită„rândunica de mare”, care produce un cântec/sunet de „lamento”, precum cel de BOCET:BOCETUL este pandantul funerar al DOINEI – căci DOINA este, la origine, conform luiDimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei), CÂNTEC DE LUPTĂ AL DACILOR. Deci, oricândse poate răsfrânge semnificaţia glorioasă a DOINEI, asupra BOCETULUI – transgresându-l, şi peacesta din urmă, până la nivelul „CÂNTECULUI DE GLORIE AL TRANSCENDERII”;

g-„au navigat multe nopţi pân' s-ajungă la noi,/albiţi de-nspumarea meteoricei mări”: acestvers este fundamental, în demersul nostru hermeneutic. În primul rând, NU Hristos a navigat, cătrenoi, prin „multe nopţi”, ci, aici, starea de „noapte multiplicată” sugerează, mai curând, rătăcireaCUPLILUI ADAMIC (ca umanitate terestrizată!), atât prin tenebrele istoriei, cât şi printenebrele decurajante, ale labirintului INIŢIERII. Dar Drumul INIŢIERII a fost unul care, însfârşit, a ajuns în faza ILUMINĂRII REVELATORII: „albiţi de-nspumarea meteoricei mări”marchează nu iluminarea Lui HRISTOS, ci iluminarea CUPLULUI DE RECUPERAT, întruStarea Paradisiacă! În legătură cu „meteorica mare”, avem un scurt comentariu: „meteoric” poateînsemna şi efemer, dar şi: care poate să dispară (ca) „sub pământ” (în zonele adânci, de apăfreatică), transfigurându-se, instantaneu, în „altceva”, cu totul surprinzător. Evident, noi optămpentru ideea transfigurării instantanee, supuse Stării de MINUNE/MINUNAT!

h-„eşti culcată pe braţele mele,/pierdută în clarul letheic de lună” – deci, El/”braţele lui” sere-constituie în Luntrea Transgresării, prin întreaga lui Fiinţă Extatică, supusă nu doar„clarului”/ILUMINĂRII HRISTICO-TABORICE, ci şi „lethei”/UITĂRII DE LUME, pentru ase restaura/transfigura, în/prin LUNĂ;

i-„poate că vikingii, văzându-te moartă,/s-or îndura, ocolindu-ne casa”: de fapt, „făcând-o pemoarta”, pentru că, de fapt, corpul eteric se pregăteşte de re-integrare în Sinea Spirituală. Iar reacţiaLui HRISTOS/”vikingii” este una absolut firească, pentru procesul soteriologic: „ocolirea casei”,adică „ÎNCERCUIREA CASEI FIINŢEI” (întru Mila/Îndurarea Divină!), pentru că s-au epuizattoate fazele tranzitorii, ale pregătirii de trecere prin „UŞĂ”, adică, spre transfigurarea paradisiacă;

j-de acum încolo, toate simţurile/canalele senzoriale, prfane şi profanate de contactul cu ace<stălume/”realitate” trebuie închise („restriştea” labirintului iniţiatic a ajuns la final): „faţa-miacopăr;/să nu văd, să n-aud”;

k-„cumplite-s aceste misterii: aicea, tu, moartă,/ şi afară-n tenebre, vikingii pândidu-necasa” – am putea zice că se repetă, pe alte coordonate expresive, povestea transfigurării Ei, dinFloarea albastră eminesciană, cu rămânerea Lui pe pământ; NU! – din moment ce se foloseştepluralul pronominal „ne” („pândindu-NE”), aceasta înseamnă dubla şi definitivatransgresare/transfigurare a Cuplului Adamic! Paradisul a fost restaurat, prin re-androginizarea-„misteriu” hristico-eleusin, a Cuplului Originar...!

***

71

Filosofia cinică55 (alăturată NORDULUI HRISTIC!) a lui EMIL BOTTA este foartepregnant exprimată în poemul La moartea lui Zed (cf. p. 401).

Aparent, e vorba despre un câine mort, care se numise „Zed” – şi căruia, la moarte, societateaoamenilor, adică a acelor „fiinţe infinit superioare animalelor”, i-a refuzat, cu o trufie şi nepăsareneghioabe, cam tot ce este/ar fi fost de făcut, pentru un om: „nici tu popă, nici tu smerenii,/doar unviscol năprasnic/şi crengi de jelanii/la moartea lui Zed” . De fapt, Dumnezeu nu l-a creat DOARpe om, ci a creat ÎNTREAGA LUME – iar căderea TUTUROR NEVINOVAŢILOR din Paradis,s-a făcut tocmai prin EXTREM/EXCLUSIV-VINOVAŢII Adam-Eva...!

...Natura/Creaţia cea Curată a Lui Dumnezeu recunoaşte imbecilitatea socio-umană, şi îşiexprimă non-solidaritatea cu prostia şi trufia umană, prin „viscol şi crengi de jelanii”.

Litera ZED („Z”) sugerează că Poetul ar intenţiona să conceapă un sfârşit de lume (lumeaneghiobilor trufaşi) şi, circularo-spiralat, un nou început, după epuizarea alfabetului istoriei umane.

Interesant este că EMIL BOTTA aduce, ca argument al cinismului său rebel şi perfectîndreptăţit, tot NORDUL! Mai exact, pe Hamlet.

Dar un Hamlet cu totul ciudat: un Hamlet...PE DOS (cum este şi lumea în care trăim, în care unticălos, numai pentru că este om, are dreptul la respect, iar un câine, oricât de credincios, ori chiareroic, nu are dreptul la NIMIC!):

a-Nu „DANEZUL ÎN DOLIU”-Hamlet, i-a urat ceva lui Horatio, pentru că Hamlet este cel cemoare, în finalul piesei, iar nu Horatio - şi

b-nu lui Horatio i se poate spune „Noapte bună, Horatio, Câine”, pentru că nu Horatio moare(şi moartea, în piesele oamenilor, nu permite schimbarea de identitate de regn/”regnară”!). Horatio,da, acesta îi spusese ceva, lui Hamlet, înainte ca Hamlet să moară: “Now cracks a noble heart: /Good night sweet prince: / And flights of angels sing to thy rest! („Acum se frânge-o inimăaleasă. / Prinţ nobil, noapte bună! Odihneşte / În cântul cetelor de heruvimi…”- cf. Hamlet, actulV, scena 2, trad. Dan Duţescu şi Leon Leviţchi).

Genialul actor EMIL BOTTA ştie foarte bine care, cum, ce şi cui i se zice în piesa Hamlet, dar,prin finalul poemului, avertizează că ATOTPUTERNICUL DEMIURG (adevăratul „ZED”!) arputea, orucând, inversa rolurile ontologico-religioase, şi acest final de „poveste”/tragedie, zău, n-arfi DELOC pe placul ...omului:

„...Nu e de crezut,/dar se spune aşa” – şi VERBUL/CUVÂNTUL MITIC funcţionează, laPoet, ca şi la Dumnezeu, aducând, în iminenţa prezentului/realităţii, Cuvântul ca supra-realitate/unică realitate: O REALITATE RE-COMPUSĂ ŞI IMPUSĂ!

...Deci, atenţie la DANEZUL-DUMNEZEU-NORDUL!!! Hamlet-Danezul („ÎN DOLIU”,adică Mistic, NOCTURN, ascuns sub faldurii magici ai Lui Dumnezeu/NOAPTEA-DemiurgulPerpetuu!) poate, oricând (prin intermediul Misteriului-NOPŢII DIVINE!) învia, şi să schimberolurile, să facă DREPTATE/RE-ARMONIZARE (inclusiv, sau, cine ştie, mai ales! - printreregnuri!), într-un cosmos (social şi non-social!) răvăşit, înstrăinat de divin şi de valorile peren-divine.

***

55 -CÍNIC, -Ă, cinici, -ce, adj. Despre FILOSOFIA CINICĂ = doctrină filosofică din Grecia antică, care nurecunoştea normele sociale existente şi preconiza o viaţă simplă şi reîntoarcerea la natură. Din fr. cynique, lat.cynicus.

72

VIII - EMINESCU-RĂSTIGNITUL, EMINESCU-„AMEN”-ul NEAMULUIVALAH

În raport cu Arheul Logos-ului/Neamului nostru Valah, cu MIHAI EMINESCU, adică(navigând spiritual-genial, între Hristos şi Mântuitul prin Iubire-Lucifer!) - oricare dintrePoeţii/Creatori este un „şcolar”/ucenic al suferinţei hristice: „Şcolarul Durerii/ce rău aalbit.../Anii, la urma urmelor,/ anii./ Dar plânsul în hohote,/plânsul, de ce?/(...)Eminescu a fostrăstignit” (cf. Revizorul nostru, p. 294). Iar Arheul Eminescu este „revizorul nostru”, în sensul deInspector al Duhului Valah, al menţinerii Valahimii, întru Arheitate!

De ce este Poetul – Ucenicul/Şcolarul închinat suferinţei/”plânsului”? Pentru că PoeziaValahilor (şi nu doar!) înseamnă, în primul rând, Misiunea Hristică a Martiriului Soteriologic, ca:

1-RĂSTIGNIRE („Eminescu a fost răstignit”) - şi2-ÎNSCRIERE ÎN ETERNITATEA TIMPULUI ROŢII ÎNVIERII, CA „MONARH

ASCUNS”56, DOMNITOR-VOIEVOS COSMIC („Vai, revizorul nostru,/revizorulşcolar/Domnul Eminescu,/a fost tras pe roată”)!

56 -Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992.

73

„REVIZORUL” EMINESCU...revizuieşte (cum altfel?) întreaga noastră ontologie de Neam -REVIZUIEŞTE, DIN PUNCT DE VEDERE AL AXIOLOGIEI SPIRITUALE, ÎNTREAGAISTORIE ŞI EXISTENŢĂ ÎNTRU DUH, A VALAHILOR!!!

Poetul/Ucenic/Şcolar poate fi, însă, un desăvârşit iniţiat scripturistic, şi atunci nu va înţelegecosmicitatea Fiinţei/Fiinţării Arheului, slujindu-l doar întru respectul ordinar-uman, neştiind că, înMisiunea Sa Cosmică, Hristosul Nemului Valah, chiar dacă este identificabil cu cosmosul natural(„Când vei auzi creanga trosnind,/ia seama, spun: e osul lui,/al revizorului nostru şcolar”),este/înseamnă infinit mai mult decât cosmosul natural: înseamnă Dumnezeul Intangibil (căruiaprofeţii au afirmat că nu i se va zdrobi niciun „OS” – simbol al ESENŢEI!), înscris, RĂSTIGNITÎNTRU ATOTÎMBRĂŢIŞARE, în ROATA SPIRITUAL-COSMICĂ: „Minţi, şcolare,minţi,/am răcnit,/Eminescu a fost răstignit”.

Eminescu este HRISTOS-ÎNVĂŢĂTORUL-EMINESCU, cf. Ochiul de aur, p. 175 –învăţător asupra GENEZEI şi a ARMONIEI GENEZEI ORIGINARE (ca nuntă mioritică, între„chiparoasele” MORŢII şi „sufletul naturii, al pădurii de aramă” – SÂNGELE VIEŢII, subSemnul Eternei Fertilităţi, Semn al lui Artemis-Selene-LUNA): „Spune-mi, ÎNVĂŢĂTORULE,spune-mi,/s-a dus unde sufletul duioaselor, al chiparoaselor/s-a dus sufletul naturii, al păduriide aramă/(...)Alba mea, lună, pe lac/de ce tremuri?”.

Într-o rugăciune-incantaţie calchiind sacral-mistic TATĂL NOSTRU, Emil Botta îl instituie/îlidentifăcă drept instituţie sacrală pe EMINESCU: ARHEUL NEAM/EMINESCU AL LOGOS-ULUI-CARTE (cf. Ipoteşti, p. 334: ”Cum nici noi nu iertăm /greşiţilor noştri,/după Carteata.//Şi ne mântuieşte de cel rău,/în numele Tatălui, al Fiului,/al Neamului tău”) – dar şimânia/”furor sacer”, şi pedeapsa celor care n-au învăţat, încă, să-şi identifice Zona Arheică aFiinţării întru NEAM/BUCIUM, Punte de Reîmpăcare a Cerului cu Pământul, a Omului-Creaturăcu Dumnezeu-Creatorul („Odată şi odată/buciumul va suna”) – să-şi oglindească şi să-şireplămădească sufletele, mimetic, în chip de conformaţii stelare: „Şi nu ne ierta!/Cum nici noi nuiertăm/greşiţilor noştri,/după Cartea ta”. Aşa este, nu poţi şi nu trebuie să-i ierţi pe cei trădătorifaţă de ARHEUL NEMULUI VALAH!

Mântuirea Finală va veni abia după curăţarea Zonei Arheice a Neamului-BUCIUM VALAH,de „mălura bâiguirii/rătăcirii (faţă de Nomos-ul/Logos-ul VALAH!), de zgurile trădării Logos-ului Valah: „Şi ne mântuieşte de cel rău/în numele Tatălui, al Fiului,/al Neamului tău”!

Misticul Eminescu este, în cadrul RUGĂCIUNII/LOGOS (EXISTENŢIAL ŞIEXPRESIV!) VALAH - „alfa şi omega”, este AMEN-UL EMINESCU (cf. Nu are nume, p.382: „înlocuiţi finalul AMEN/cu Eminescu”), este final de cosmos şi, totodată, reîncepere ciclică,eternă, a muncii demiurgice, întru noi creaţii-cosmosuri (întru Nomos-Logos SACRU!) - este şiPOETUL-CONFRATE IUBIT AL STELELOR SORŢII NEAMULUI VALAH (...esteînrudit cu „florentinii” sonetişti, adică înrudit cu DEMIURGII/MAGII INCANTATORII AICOSMOSULUI!57), cf. Oare..., p. 224 - : „Stelele, reci şi foarte din fire,/s-or îndura să vă salute,Poete, /numindu-vă <<confrate iubit>>. Singurătatea / cucereşte umbra Poetului”.

57 -“SONETULUI i se restaurează, prin renascentişti - după moda/reţeta petrarchiană (binecuvântată Terapie!) -valenţele soteriologice, prin Magia Armonică, dar şi prin aceea a Rigorii-Logos - dar, mai ales, prinSIMBOLISTICA (direct cosmico-divină!) RESURECŢIONALĂ, a cifrei 12: 4 X 3 încifrează, de fapt, semnificaţiaadâncă a reîmpăcării Dumnezeului-Demiurg, cu Omul, a Pământului (4) cu Cerul (3). Şi credem că nimănui nu-i poatescăpa dubla simbolizare numerologică a acestei soteriologii, din CONSTRUCŢIA SONETULUI:

1-pe de o parte, RIGOAREA DEMIURGICĂ a celor 12 stihuri (ultimele două versuri marcheazăconcluzia/”morala”, cu accente definitive/implacabile, divin-vaticinare) - pe de alta:

2-NUNTA-HIEROGAMIA, întru SFERA PLATONICIANĂ, dintre catrene şi terţine…!

74

„AMEN” nu este doar o concluzie/final, ci este Drumul Iniţiatic, dimpreună cu FinalitateaDrumului Iniţiatic. Este RUGĂCIUNEA, devenită RAI.

EMINESCU este Raiul Logos-ului Valah.

Dubla natură a „Eminescului” (hristic şi luciferic) este marcată, de EMIL BOTTA, în poemulLos Angeles, p. 310 (unde titlul poemului trimite la traducerea din spaniola credinţei creştine şi laetimologie, iar nu la...”americanism”: „ÎNGERII/VESTITORII” - Spiritele FIILORAMURGULUI , FIII PENUMBREI-ANGELOI-ÎNGERII): „Umblu creanga/prin codriiEminescului (...)/odată cu amurgul/burgul Eminescului”.

De observat că Îngerul Vizionar/”Îngerul Vedeniei” trimite, din nou, la mistica dacică aCOLUMNEI-DUMNEZEU (ceea ce semnifică izvorul comun al hristicului şi lucifericului!):„Îngere, spun vedeniei/doar o înduplec,/tu în uniforma de înger,/ia-mă de aici,/columnă a luiDumnezeu,/din acest crepuscular loc”. „Crepuscularul loc” este locul frumuseţii nedefinite,ambigue, ca echilibristică mirifică, cosmico-tragică, între ILUZIA LUCIFERICĂ („burg”-ulsolitaro-luciferic) şi SOTERIOLOGIA REAL-HRISTICĂ („codrii” pluralizaţi hristic, întruIubirea/Eros Agapé ) – în zona aceea în care s-a produs cataclismul cosmic al rupturiischizofrenic-fiinţiale, dintre „preafrumoasa fată” (adică, suspicionabil/ambiguu/tragic deFRUMOASĂ!), originară din LUMINĂ-„rude mari împărăteşti”, şi „Luceafărul-Hyperion”,eternul aventurier hristico-luciferic, veşnic mânat, prin „preeriile cosmice” ale facerii-desfacerii(„Şi din a chaosului văi,/Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/Cum izvoraulumine;//Cum izvorând îl înconjor/Ca nişte mări, de-a-notul.../El zboară, gând purtat dedor,/Pân' piere totul, totul”) de Îngerul-Demonul Iubirii: „Oh, e prea frumos, prea frumos/burgulEminescului,/oh, e mult mai frumos/decât sediul vostru s-ar crede,/decât bântuitul vostrufabulos/Los/Angeles”. Frumuseţea ARHEULUI POEZIEI este, mereu, superioară spritual zonelor„călduţe” ale dumnezeirii: POEZIA este mai frumoasă şi mai înalt-spirituală decât „Los/Angeles”(de observat că cezura de vers este pusă între „treimea”-Logos: L-O-S, şi realitatea deductibilă,spre zona de imediat-deasupra umanului – „Angeles”...! Nici măcar „sediul” angelic (NU Empireul,ci zona de imediat-deasupra umanului terestru!) nu este şi nu poate fi conştient de semnificaţiatragică a Frumuseţii Nunţii Indicibile, dintre Lucifer-BURGUL (Cetatea Logos-uluiExprimat/Gott!) şi Hristos-CODRUL (mai curând, Columna Lui Dumnezeu, adică CetateaLogos-ului Absolut Mistic/Gottheit/Deitate Extatică)!!!

...ARHEUL EXTATIC al valahilor este, de fapt, AEDUL ETERN AL TUTURORNEAMURILOR SACRU-COSMICE: „visam să fiu Aedul/ce din vechi tot aşteaptă/ceasulacesta” (cf. Unii şi alţii, p. 268).

...EMINESCU este născut sub Nunta Soarelui/Apollon cu Luna-Artemis (sinteză mistică,între Hristos/”SOL INVICTIS” şi Lucifer/Făcătorul de Lumină!). EMINESCU este însuşirezultatul zeiesc al acestei Nunţi Alchimice şi al acestei Sinteze Supreme ORIGINARE:„DALBII GEMENI” DACO-TRACICI, „DALBII DE PRIBEGI” COSMOGENETICI,Apollon şi Artemis (prin „pribegirea” lor, theogonică şi cosmogonică).

EMIL BOTTA se va mulţumi, smerit, cu Revelaţiile Artemisiene, prin care, implicit, va primişi mesajele gemelare apollinice (dar, fireşte, indirect!).

(Sonetul de întemeiere, cel italiano-provensal - este profund creştin, fiind conceput chiar sub Semnul CRUCII:catrenul 1 îşi caută terţina 1, catrenul 2 îşi caută terţina 2 – ÎNCRUCIŞÂNDU-SE!) - cf. Adrian Botez:“Soteriologia Iubirii. Imn al gloriei re-trăirii sinelui în universul Creaţiei, prin Iubire Divină: volumul <<Fiind>>,de Theodor Răpan”.

75

*

...Există, în Poezia lui EMIL BOTTA, şi „clone eminesciano-hristice”, EROIEMINESCIANO-HRISTICI - similari, prin Martiriu şi Asimilare divino-umană superioară,în/întru Numele/Logos-ul Valahilor:

1-BĂLCESCU-TATĂL CELEST, cf. La moartea lui Paul Popescu, p. 122 - BĂLCESCU-MARTIR ŞI TAUMATURG, TOTDEODATĂ - OCROTITOR ŞI CĂLĂUZĂ CELESTĂ,pentru NEAMUL VALAH MARTIRIC - „turtă de MIERE şi FIERE (n.n: adică, deV.I.T.R.I.O.L.58 – „sânge otrăvit” de voievod/voievozi mistic/i, din „races fées”!) a tatăluinostru”: „turta de miere şi fiere a tatălui nostru/carele eşti în ceruri, Bălcescu”.

Dar şi PAUL POPESCU („pe umerii tăi lumina lunii s-a năruit”) este/se identifică,deopotrivă, cu PĂMÂNTUL-HRISTOS (care se dăruie autosacrificial) şi cu TATĂL CERESC-BĂLCESCU:”Paule, Paule,/ferice de tine, viteazule,/ te aud în adierile frunzei şi-n munţi(...)/Pământul spune: Luaţi, mâncaţi!/Şi muşcat-ai ţărâna ,/şi acum ştii ce dulce-i/gliaRomâniei,/dulce ca o azimă dospită în miere,/turta de miere şi fiere a tatălui nostru/carele eşti înceruri, Bălcescu” – cf. La moartea lui Paul Popescu, p. 122 (din ciclul Poezii, în Universulliterar, nr. din 30 august 1941).

2-DOJA-HRISTOS ÎNCORONATUL MARTIRIC, care produce nunta CERULUIMISTIC (adică, nu cerul evident, ci Cerul din sufletul şi de pe frunţile tuturor celor caretrăiesc, cu smerenie şi sfinţenie, întru Nomos şi Logos Divino-Umano-Terestru!) cuMUNTELE, „mistuind, pedepsind, strălucind”, cf. Transilvania, p. 154: „A lui Doja coroană încer n-o căta;/ea e pe creştetul unchiaşului munte,/ea e pe fiece frunte,/mistuind, pedepsind,strălucind”.

3-AVRAM IANCU-Cavalerul Soteriologic ŞI METANOIC (striveşte „ţestele-sfere”terestre, preschimbându-le în „sfere-ţeste” ale Oceanului Noetic Cosmico-Valah, „apa Someşului”care „creşte şi creşte”!) - cf. Ape şi vis, p. 202 : „Aud calul Iancului/şi copita ce ţeasta-mistriveşte,/aud apa Someşului/cum creşte şi creşte” - şi, mai cu seamă

4-Ion Vodă, cel Răstignit pe şi de către Cele Patru Cămile, cel Răstignit şi Veghetor înMisticul Deşert al Istoriei Valahilor - cf. Bocetul al lui Ion Vodă Armeanul mai numit şi cel

58 -“VISITA INTERIORA TERRAE RECTIFICANDO INVENIES OCCULTUM LAPIDEM" traducându-seliber prin dictonul "Explorează interiorul pământului şi rectificând vei găsi Piatra Ascunsă". A căuta piatrafilosofală înseamnă a căuta ultima raţiune a esenţei umane, o transmutare a personalităţii prin autocunoaştere,asceză şi purificare. Ea va deveni, pentru cei mai buni dintre noi, cheia cu care vom deschide porţile OrientuluiEtern, în urma efortului iniţiatic de construire a edificiului sacral. Aceasta evoluţie nu poate avea loc decât printr-un efort personal de a reuşi să cobori în strafundurile tale pentru a te confrunta cu umbrele ignorantei umane,purificandu-te spiritual.

…“VIZITEAZĂ INTERIORUL PĂMÂNTULUI, CORECTÂNDU-TE VEI DESCOPERI PIATRA ASCUNSĂ”(adică piatra filozofală) Alchimic vorbind, Vitriolul, simbolizat de un leu verde ori de un dragon, se cheamă înoperele maeştrilor europeni apa regală. El desemnează uniunea dintre Sus şi Jos, deoarece numai prin purificareinterioară se poate obţine elevarea (aceasta e sensul profund al frazei latine).Pe acelaşi perete al templului alchimic se află simbolurile alchimice ale sulfului şi sării. În vechime, maeştriialchimişti vorbeau despre două principii sau esenţe primordiale, din care ar fi alcătuite toate substanţele:„inflamabilul” (principiu masculin, reprezentat prin sulf, Sulphur) şi „volatilul” (principiu feminin, reprezentat demercur, Mercurius). Paracelsus şi Basile Valentin au adăugat apoi şi „palpabilul” (principiu neutru, reprezentatprin sare). Prin faptul că în Cabinetul de reflecţie nu este reprezentat mercurul, principiul feminin, se afirmăcaracterul esenţial masculin al Fraternităţii”.

76

Cumplit, p. 383: „Pe mâna cămilelor m-au dat/şi numai sufletul meu nedormit/ştie ce ampătimit.( ...)/pe câteşipatru cămilele/care sufletul de trup l-au depărtat,/pe cocoştele/pe care cusângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit” – Martiriul pentru Împodobirea-Dez-Deşertizarea Valahilor l-a „dedat/predat” ÎNVIERII: „Cămaşa de piele/nu le-aputrezit,/ciolanele nu s-au risipit,/ele, ciolanele,/au înflorit” - iar „cumplirea/tăria”59 lui IonVodă Armeanul are, de fapt, semnificaţia de „ucigaş al morţii”, datorată ÎNCHINĂRIIREVELATORII-MARTIRICE, către Răsăritul Etern al Valahiei, Crucificării Cosmice, întruIMPERIALUL STRĂVECHI AL ÎNVIERII Cosmosului Valah („IO” fiind particula imperialăa valahilor, amintind, cu obstinaţie superbă, că, de la Ioniţă Asanul încoace, SUNTEMÎMPĂRAŢII DUHULUI LUMII!): „Io trunchiatul cumplit,/cu frigul în oase vărsat,/în moarteîncarcerat,/io pe câteşipatru cămilele am încălecat/şi în patru cornuri de lume,/ca o sălbăticiunede aer,/m-am făcut zburat” („trunchiat cumplit” semnifică Pătratul Stabilităţii Pământului, iar„cornurile” nu semnifică doar „colţuri”, ci, cu osebire, „cornuri-buciume” eminesciene,VESTITOARE CELEST-FUNEBRE, înspre deschiderea UŞII-HRISTOS, spre ÎNVIEREAÎNTRU VEŞNICIE A DUHULUI VALAH!) – precum şi

5-COPACIUL-MIHAI, Spremul Frate, întru Martiriu Vizionar, al EMINESCULUI (cf.Iacob Beuri, valonul, p. 241): „Oh, Mihai, stângaciul,/ne-ar fi zdrobit,/El, Măreţia, Retezatul,COPACIUL” – e „stângaci” prin Mişcarea Martirică a INIMII, este „Măreţ” prin vizionarismulSoteriologic, este „Retezat” precum MUNTELE MITIC/MERU, dar sugerând, concomitent, şioperaţiunea de „copilire”, prin care se asigură ELIBERAREA SPRE FERTILITATE CELESTĂA NEAMULUI – este „COPACIUL” Lumii Valahe, IGGDRASIL-ul VALAH şi CopaculCosmic Eminescian, de pe care, ciclic, „pier” şi pe care, tot ciclic, „învie”, Frunzele-Stele/Sori-LUMI: „Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”, spunea „Revizorul Cosmic” Eminescu,care adăuga, în Luceafărul-Lucifer: „Un soare de s-ar stinge-n cer/S-aprinde iarăşi soare”.

***

59 -Cumplit: aici, cu sensul: TARE, MULT, EXTRAORDINAR, STRAŞNIC. Din cumpli (înv. „a ucide” < lat.).

77

IX – HISTRIONISMUL NOCTURN AL LUI EMIL BOTTA. COMPLICITATEAEURILOR, ÎN COMPLOTUL TRANSCENDERII: “FACHIR”, DE EMIL BOTTA

Într-o literatură contemporană, în care cuvântul ajunsese, deseori, după anii ’60, obiect de jocuristerile, pur manieriste (a se vedea “tautoforiile” lui Şerban Foarţă) – intră, deodată, în scena poezieiromâneşti, şi se impune, în sfârşit, atenţiei publice, prin volumul-cântec de lebădă – Un dor fărăsaţiu – 1976 (debutul poetic se făcuse, însă, încă din 1937 – cu Întunecatul april) o figură tragic-autentică, de actor descins din teatrul sacru – dar şi sacerdot al misteriilor orfice şi zalmoxiene(ambele, desfăşurate în atmosfera nocturnă!): poetul şi actorul sacru EMIL BOTTA.

Prin el, CUVÂNTUL nu mai “joacă” – mişcările sale de DANS SACRU NOCTURN suntporuncite de abisurile mitului perpetuu – în care omul este consubstanţial cu cosmosul. Prin EMILBOTTA, Cuvântul îşi recapătă forţa Logos-ului Originar – precum şi funcţia hristic-soteriologică.Şi între Eminescu, gândiriştii tradiţionalişti, sburătoriştii modernişti şi curentele de avangardă (lacare adăugăm experimentul nefast al postmodenismului), s-a născut o voce cu totul aparte, un logospoetic neîncadrabil. Poate un neomodernist – poate, pur şi simplu – un BOTTA EMIL.

Cu această finalitate (demiurgică şi soteriologică – de rezidire şi mântuire a Fiinţei UmaneSpirituale, prin Logos-ul–Cuvânt) a fost scris şi poemul FACHIR. Poem-Artă Poetică. Poemulregăsirii, de către OMUL-ARTIST, a Sinei Spirituale, prin iniţiere-cultivare a fiinţei interior-spirituale.

Este poemul despre un EU şi un, aparent, NON-EU (mascat, permanent, sub neutralitateaimpersonală a lui EL). Eul ajută non-eul (şi, reciproc, eul este ajutat de non-eu) să se nege(nuformal, ci esenţial): dinspre versatilitate şi iluzie – spre gravitatea fiinţării cosmice, reale, etern-spirituale. Totul, în ecuaţia ARTIST-ARTĂ.

Eul apare ca a “JONGLEUR şi CLOVN” (“Eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii”):a-dar JONGLEURUL este OMUL-ARTIST, care acţionează ritualistic, schimbând

(interschimbând), periodic, părţile, poziţiile, zonele lumii: trece “obiectul” (care este izotopicsemantic cu SINELE UMAN) din STÂNGA în DREAPTA, de JOS în SUS – dar îl poate trece şiînapoi, din dreapta în stânga, de sus în jos…Dinspre INFERN spre PARADIS – dar şi înapoi.Totul ţine de voinţa jucătorilor, de buna lor credinţă, de zona în care “complotiştii”-jucătoricosmico-umani s-au decis să joace.

b-CLOVNUL îşi schimbă-înlocuieşte FAŢA – cu MASCA (MĂŞTILE) feţei, cu nişte supra-(sau infra-) feţe umane. Oricum, MASCA-CLOVN este simbolul încercării de a depăşi faţa umană,prea sărac-expresivă – pentru FAŢA HIERATICĂ. Oricum, MASCA-CLOVN are o gură casemicerc enorm, cu colţurile ridicate în sus, mereu în SUS – MASCA COMICĂ: este un C –culcat, care aşteaptă să vină, peste el, un alt C culcat, MASCA TRAGICĂ (şi ea, ipostază hieratic-cosmică). Prin cele două GURI (una prezentă – GURA DE CLOVN, alta presupusă: GURATRAGICĂ) se împlineşte CERCUL DIVIN=FIINŢA TRANSCENSĂ, de dincolo de toatefeţele-teancuri de măşti inutile. Adevărata şi unica faţă – FOCUL DIVIN.

Cine este aparentul non-eu, cu febrilitate asiduă cultivat şi susţinut, în acţiunile sale – de cătreeu? Este personajul bizar (bizar în poemul acesta, bizar şi în mitologia românească): CUC.

Nu este prima oară, când Histrionul Sacru EMIL BOTTA se foloseşte, în regim TRAGIC-NOCTURN-ARTEMISIAN, de Masca-de-CUC – l-a numit, altădată, pe CUC: “OEDIP ALPĂSĂRILOR” /ŢAP ISPĂŞITOR AL JOCULUI TRAGIC AL EURILOR - şi identificându-l,

78

funcţional, cu ZALMOXIS-AL-FOCULUI SACRU-“PLEŞUV CORB”60- cf. Citiţi, p. 409:„Răspund la numele Cuc/[…]Oh, corb pleşuv, subalternule/[...]nu eşti cuc,/eşti un OEDIP alpaserilor,/pleşuvule corb!”. Dar semnificaţia plenară a CUCULUI, pentru histrionismul ca artăpoetică bottiană, se conformează abia în poemul exemplar - FACHIR.

Iată ce spune despre CUC şi funcţiile sale, în mitologia românească – etnologul Mihai Coman,în lucrarea BESTIARUL MITOLOGIC ROMÂN, Ed.Fundaţia Culturală Română, Buc., 1996,pp. 120-128:

a-este vestitorul schimbării fundamentale a vremii anului – marcând, în ciclul cosmic-natural,venirea primăverii;

b-declanşator al renaşterii firii, consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncii câmpului;c-PAZNIC AL MISTERELOR CENTRULUI COSMIC - pentru că glasul cucului şi fiinţa

cucului dispar, odată cu venirea verii (CUCUL, SINGURATIC ŞI MUT, AFUNDÂNDU-SE ÎNNECUNOSCUTUL ŞI TENEBRELE CODRULUI!!!) – a determinat regândirea lui funcţională,ca operator al metamorfozelor (şi, deşi M. Coman neagă acest lucru, există cel puţin sugestii, dacănu dovezi irefutabile, că şi cucul s-ar înscrie în şirul animalelor cu funcţie psihopompă – cf.Romulus Vulcănescu, MITOLOGIE ROMÂNĂ, cap. Mitologia morţilor, subcap. 22, Însemnefunerare: Nunta mortului: Pasărea sufletului, p. 194). Oricum, prin cuc se operează trecerea spretărâmul necunoscut (trecere fie şi doar cu mintea şi/sau bănuiala), revelarea tărâmuluinecunoscut(lumea spirituală, spunem noi). Cucul devine, astfel, mediator între lumi;

d-cucul devine emblemă erotică – dar cu totul specială: erosul cucului nu duce la împlinire, ci laratarea garantată a eros-ului(cel puţin, în această lume): lasă văduvă turtureaua şi rateazăhierogamia cu Fata Soarelui – CIOCÂRLIA.

e-De aceea, el, cucul, este PRINCIPIUL MASCULIN PERPETUU ŞI NARCISIAC:”toţicucii SUNT BĂRBAŢI şi toate păsările văzduhului de parte femeiască le sunt soţii”(cf. GeorgeCoşbuc, OPERE ALESE, 1979, p. 266). Cucul este numit, din această cauză, PASĂREA-NEPASĂRE (benefic şi malefic, concomitent: a doua numire, NE-PASĂRE, se referă lanerespectarea eticii păsărilor obişnuite: el refuză să-şi clocească ouăle).

f-Funcţia profetică(are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani ce vor trece până la unanumit eveniment, norocul şi nenorocul, sănătatea sau moartea etc.).

g-Strigarea propriului nume îi asigură funcţia narcisiacă de “răsucire” perpetuă spre/în SineleSău Profund şi Unic.

h-Funcţia apotropaică şi fertilizatoare (în două contexte:”răsucitul” şi “jocul cucilor”, jocurisacrale româneşti, la lăsata secului – deci, înainte de marele eveniment pascal-cristic al Învierii,prefigurându-l pe acesta, prin mişcările-gesturile exorcizatoare ale dansatorilor-taumaturgi).

Revenind la poem:

1-“Am înlemnit/la vederea cucului” – înlemnirea eului înseamnă axializarea lui vegetală – sauconştientizarea faptului că eul-trup este suport axial pentru manifestarea non-eului, CUCUL-SPIRIT, revelator al tărâmului sacru, necunoscut.

De observat (lucrul acesta îl sugerăm, deoarece avem de-a face cu un POET-ACTOR (deexcepţie!), care vizualizează orice amănunt, transformă decoruri şi deghizamente – în semnecosmice): desenul cuvântului CUC – conţine 2 emisfere (sugerate prin semicercuri), poziţionatelateral spre dreapta – emisfere (semicercuri) care deschid şi închid cuvântul (un fel de sugestie adivinităţii=alfa şi omega). În mijlocul celor 2 emisfere (semicercuri) este a 3-a emisferă (semicerc):U, poziţionată cu capetele spre SUS – sugerând colţurile gurii măştii de CLOVN: deci, eul terestru

60 -Cf. Adrian Botez - CORBUL - O ALTĂ HIEROGLIFĂ A BIVALENTULUI ZALMOXIS, în revistaScrieLiber, respectiv www.revista-zeit.ro (2014).

79

este cuprins şi prelucrat între emisferele-semicercuri celeste – sau invers: dinspre centrul aşteptătoral celei de-a 2-a emisfere (semicerc)-MASCA TRAGICĂ, cu colţurile gurii spre JOS – se producstimulări, pentru revelaţia divinului, în cadrul format de cele 2 emisfere-semicercuri, cu orientarelaterală.

2-Eul terestru are CASĂ, pare fixat, pentru totdeauna, în prejudecăţile(ucigătoare de spirit) alelumii terestre. CUCUL vine să conteste fixarea în terestrul-casă: ”un cuc de pripas/pe la caselenoastre” (eul terestru “îşi face curaj”, printr-o referinţă la un plural – un plural care nu există: :iniţierea este individuală – doar mântuirea finală a omenirii necesită colectivitate integrală, dar şi ea“rezumată arhetipal”). De fapt, pripas poate însemna şi: venit întâmplător (sugerându-se lipsa decasă-fixare) – dar sugerează, eufonic, şi: prim pas (avem de-a face, totuşi, cu un jongleur-actor alLogos-ului…) – primul pas al îndoielii faţă de autenticitatea eului terestru – şi dorinţa euluiterestru însuşi (dorinţă secretă-discretă, ca orice ritual interior) de propensiune spre non-eul păsării-nepasăre (spiritul). Deci, începe “COMPLOTUL TRANSCENDERII”, nu doar dintr-o pornirecurioasă de necunoscut, ci dintr-o stare de necesitate ontologică.

3-Reacţia de recunoaştere, de către EU, în non-eul CUC, a fachirului (faqr, în arabă, înseamnăfăptura care a renunţat la-a sărăcit cu o lume – a renunţat la materialitatea-ficţiune – pentru a seîmbogăţi cu adevărata şi unica lume – lumea spirituală).

“Ce mai cuc sărac,/i-am văzut şi faţa/slăbită, sleită”. Atributul slăbită desemneazădematerializarea (retragerea din materialitate), iar atributul sleită desemnează consecinţele efortului(interior) de iniţiere spirituală.

4-Reacţia următoare a eului este înşelătoare, aparent versatilă şi derizorie:”Eu cu jonglerii,/eucu clovnerii” – în realitate, eul terestru recunoscând, în non-eu – adevăratul EU, cel spiritual: eul-cu-revelaţie se angajează, febril, în operaţii-ritualuri magice de autonegare cît mai rapidă a eului-trup – şi de sprijinire (în cadrul unui “complot magic”), până la transferul total (autosacrificial) deautoritate spirituală – către eul autentic:jongleria produce interschimbarea stângii (malefico-catastrofală, de rău augur etc.) cu dreapta (benefică, de bun augur etc.) – şi interschimbarea josuluidemonic, cu susul celest.

5-Traseul de respiritualizare a eului uman-artistic se numeşte FLUIERĂ-VÂNT: “încerc să-lîncânt/cu vânt cucu vânt,/ să-l distrez cu nimic/ pe Fluieră-Vânt”.

FLUIERĂ-VÂNT înseamnă PULSAŢIA SPIRITULUI, pe un traseu vertical. Vântul estefluxul spiritual – iar impulsul spiritual este fluierarea(ca avertizare şi dinamism vital-spiritual),dinspre PLĂMÂNUL LOGOS-ULUI: CUVÂNTUL (avertisment-fluier şi orfism renăscător-fluier mioritic):

a-cu vânt cucu vânt, dar şib-cuvânt cu cuvânt.Prima aranjare a slovelor indică necesitatea echilibrării celor 2 trasee descendente ale lui U (C-

U-C-U), prin 2 fluxuri paralele spirituale: vânt-vânt(flux spiritual de stânga-flux spiritual dedreapta). Astfel, se obţine MORIŞCA VIEŢII ŞI A MORŢII: semicercul orientat în sus îşi vaprimi, răsturnat peste el, spre jos – complementul: ∩

U ∩Va rezulta (prin combinaţia orizontal-vertical) CRUCEA [ROTUNDĂ] EXPIATOARE!A doua aranjare a slovelor marchează “cuantificarea” logos-ului degradat (cuvânt cu cuvânt) –

supus operaţiunii soteriologice (într-o treptare re-iniţiatoare), prin funcţia metamorfozantă şitransfiguratoare a CUCULUI: LOGOS-UL SACRU.

80

Dar nimic nu trebuie să fie numele distrării-distragere de la operaţiunea ritualică – şi totultrebuie să se supună înscrierii în orfism: ÎN-CÂNTARE. Înscriere în CÂNTECUL SACRU –existenţă în CÂNTECUL SACRU (opera de artă).

6-Urmează operaţiunile practic-ritualice, prin care eul terestru stimulează transpersonalizarea saîn eul sacral-spiritual (CUC – devenit PASĂREA-NEPASĂRE – FOCUL DIVIN):

a-“Frig în ochi îi arunc”: frigul aruncat în ochi (adică prin fereastra spre eternitate) poate aveaambele valenţe “termice”: răceala extremă (semn al purităţii virginal-austere) – dar şi fierbinţealaextremă a Focului Vital-Divin (totul “jucându-se” pe sensul ambivalent al vocabulei frig: arerădăcina şi de la frigul-răceală – şi de la verbul a frige, pers. I, singular);

b-“din ulcioare de cucută/ îi dau să bea”: ulciorul este substitutul eului terestru (forma de lut aomului). Cucuta este nu doar otravă, ci un cuvânt otrăvit cu inutilitate: CUC+ută. Ce va bea cucul– adică, ce va discerne dionysiac-demiurgic, cucul? Va discerne, din otravă, propria natură-fiinţătranscensă(cu esenţă pirică): va elimina, prin operaţia alchimică a băutului, tocmai inutilitateaotrăvită(-UTĂ) – “reducând”/sintetizând/transfigurând alchimic OTRAVA – la ELIXIR;

c-“ulcioare de foc îi întind”: din nou, ulciorul - dar, de data aceasta, adevăratul ulcior-fiinţătranscensă (sau, oricum, în curs de transcendere): de foc. De data aceasta, nu mai avem de-a face cuSOLVE şi COAGULA (operaţiunile alchimice primare) – ci cu PURIFICATIO (a 3-a fază atransfigurării alchimice): lutul devine FOC – iar adâncimea ulciorului devine întinderea infinită:CERCUL DIVIN, ATOTCUPRINZĂTOR AL CREAŢIEI – cercul divin care circumscrieCRUCEA PULSATORIU-HRISTICĂ;

d-e firească apariţia aplatizării-pat - nu pentru erotism terestru, ci ca spaţiu al somnuluitransfigurator: migrează spiritul dinspre jos spre sus, pe calea spirituală, pe HORNULDRUMULUI SPIRITUALIZĂRII ALCHIMICE: FLUIERĂ-VÂNT.

“Pe pat de cuie îl culc”. De obsevat, iarăşi, “artificiile” ritualistice: CUC+uie – îl CU(L)C.Patul pătimirii-transfigurare are razele-cuie (care străpung ultimele învelişuri iluzorii ale

eului terestru, precum şi ultimele porţiuni de non-transparenţă spre tărâmul spiritual-FOC DIVIN).Apoi, culcarea – pentru transgresare în divin – mai întinde o capcană figurativ-ritualistică: “îl (fac)să redevină CUC SACRAL”:

a-prin CULCARE, dar şi prinb-operaţiunea de discernere clară a VERTICALEI SPIRITUALIZANTE (a lui L), de orizontala

amorfă-materială, inerţială, a lui L. Ambele faze de discernere sunt cuprinse în sibilinicul-figurativ(de fapt, o hieroglifă alchimică) a vocabulei CU(L)C.

Fachirismul-spiritualizare nu s-a încheiat – e necesară decăderea supremă, pentru realizareaAPOTEOZEI: “lopeţi de pământ/ arunc peste el./ Şi stele fumegânde/ şi focuri crescânde”.

LOPATA, prin figurativul ei (hieroglific) este casa (pătrat)-fixare+forţa de evadare din casă, peverticala spiritualizantă, figurată(hieroglific) de coada lopeţii:

Din pătratul stabilităţii întru materia amorfă-inerţială – se produce eliberarea spirituală.Pământul (nocturn!) aruncat peste el (înmormântare nu a non-eului, ci a eului care s-a revelat sieşica spirit) înseamnă astuparea căilor de regresiune-revenire spre materia-trup. S-a produs oconlucrare-complotare perfectă, între cele două euri umane, cu scopul revelării unicului eu real:SINEA SPIRITUALĂ.

Iar “lopeţi de pământ” – înseamnă ţâşniri spirituale-ÎNVIERI. ÎNVIEREA apare, întâi, ca unhalou neclar, în jurul nucleului spiritual-stele: “fumegânde stele” (transfigurarea pământului). Suntevidenţiate, astfel, ultimele zguri (retroactiv, dar mai curând retrospectiv) din jurul aurului alchimic.Pentru a se lămuri, apoi, printr-o discernere totală şi perpetuu evolutivă: FOCUL SPIRITUAL(focuri crescânde=marcarea continuei evoluţii spirituale, prin forma gerunzială, creatoare deinfinite ecouri-ceruri înfocate spiritual-suprapuse). Pentru prima oară, sensul este decisiv-evolutiv:focuri crescânde. CUCUL=HIEROGLIFA CRUCII VITAL PULSATORII.

81

“Eu cu jonglerii,/ eu cu clovnerii”. Oare eul terestru al Artistului – este un eu învins? DA, înmăsura în care este un EU NOCTURN! – şi în măsura în care el a cedat total autoritatea euluitranscens. NU – în măsura în care el a conştientizat necesitatea acestei cedări decisive. Sau:nicidecum – în măsura în care apără EROIC, în mod complice, ipostaza sa transcensă. Finalulpoemului FACHIR spune, de fapt, că eul terestru-Artistul are eroismul autosacrificial alMIMĂRII-DISIMULĂRII permanente, pentru cei profani – cititorii (pentru a-şi apăra adevăratanatură, cea revelată – de ochii satanic-distructivi ai profanilor-CITITORI DE PAGINĂ-PAT):acţiunea spiritualizantă este una iniţiatică – deci, perfect discretă(şi secretă). Profanii(VĂZĂTORII PAGINII-PAT, ca dimensiune hipnotică) vor fi lăsaţi să vadă versatilitateaschimbării formale: jonglerii, clovnerii – iar nu esenţialitatea fixării în transcendenţă. Iniţiaţii vorvedea hotărârea nestrămutată de EVOLUŢIE SPIRITUALĂ (prin rugul suferinţei cristic-autosacrificiale): “FOCURI CRESCÂNDE”. Li se va revela, deci, NARCISIACA PASĂRE-NE-PASĂRE (nocturnă!): ANDROGINUL SPIRITUAL-ARTISTUL.

***

X-„ÎNTUNECATUL APRIL”, „IELELE DÂNSELE” ŞI...ZALMOXIS!

-„Întunecatul April” (cf. Surpriză, p. 503: „Uşa tainelor se deschide tiptil,/şi vine, iată,Întunecatul April”) – şi April Nebunul/Rapsodul Singurătăţii (cf. Leviathan 1935, p. 298:„Acum te aud,/rapsod al singurătăţii/[...]mi-e o foame nebună de Aprilul nebun”);

-„Dânsa mea-Fluşturateca”/”Summa”/”a III-a Eroica”, soră mistică a Întunecatului Aprilşi -Ielele/Dânsele (cf. Ielele, Dânsele, p. 322: „ah, multe carate/are Dânsa mea,Fluşturateca[...]/totul şi totul este Summa,/e a III/a, Eroica,/simfonia de iarbă, de Aprilmajestuos”).

Când am făcut cunoştinţă cu Poetul “Întunecatului April”, prin 1978, am fost mirat, oarecum,de încărcătura negativă şi stranie, cvasi-funebră, a semnificaţiei lunii “prier/florar” (care, înliteratura citită de mine, până atunci, apărea ca o zonă temporală voievodal-favorabilă: “Prier, alverdeţii Domn” – cf. Vasile Alecsandri):

“Iat, -aude-n depărtare/PRIER, AL VERDEŢII DOMN,/De vestita fată mare/Adormită-nvecinic somn,//Şi el simte deodată/Foc în sânu-i tulburat,/Şi în suflet dor de dată,/Dor aprins deînsurat.//Iată-l pleacă, dar se luptă/Pe-a lui cale nencetat/Cu ninsoarea întreruptă/De ploi reci,de vânt turbat;/Şi, răpit pe-aripa grabii/El străbate neoprit/Tristele zile-ale Babii,/De cocoricălăuzit.//Iat, -ajunge, iată vede/Fata-n haine de ninsori./El o cheamă, se răpede/S-o sărute detrei ori./S-au trezit copila dragă/Sub sărutul arzător,/Ea zâmbeşte, dar, pribeagă,Se preface într-un nor!” – cf.Vasile Alecsandri, Prier şi fata iernei, în Convorbiri literare, 1 mai1876.

EMIL BOTTA este mult mai mistic şi sumbru decât Alecsandri, atunci când “lansează” numele“temporalităţii labile printaniere” - APRIL (cf. Surpriză, p. 503): „Uşa tainelor se deschidetiptil,/şi vine, iată, ÎNTUNECATUL APRIL”. Dar, mai târziu, studiile mitologice m-au lămurit căEMIL BOTTA avea perfectă dreptate şi cunoştea, desăvârşit, mitologia valahilor – şi căsemnificaţia profundă şi sacră a numelui lunii APRILIE este aceea legată de instabilitate/labilitatea statutului existenţial cosmic, de ritualuri de trecere, de „incipit” al transcenderii!

82

Întâi, să aflăm de unde se trage simbolistica instabilităţii/labilităţii existenţiale contaminant-cosmice, în cazul lunii APRILIE – instabilitate/labilitate existenţială trasferată, de EMIL BOTTA,în “instabilitate mentală”, “întunecare a minţii” (APRIL NEBUNUL/Rapsodul Singurătăţii –cf. Leviathan 1935, p. 298: „Acum te aud,/rapsod al singurătăţii/[...]mi-e o foame nebună deAprilul nebun”).

Dar şi INIŢIAT/MAESTRU, ÎNTRU REGALITATEA COSMICO-HRISTICĂ („Craiulcerşetor cu schiptrul de aur, /cu inel din pur ametist”), având, sub supraveghere, LUPIITRANSFIGURĂRII MÂNTUITOARE: „Săriţi, lupii! April s-a întors!/Craiul cerşetor cuschiptrul de aur, /cu inel din pur ametist,/April cel trist/s-a întors” ” – cf. Înalta Clara, p. 169.

„PRIÉR, s.m. – (pop.) Luna aprilie. Termen atestat în Codicele de la Ieud (1630): <<Şi vo(iu)avea a ploa în luna lui prier>>. – Din lat. Aprilis” – şi:

“Aprilie, deşi era şi el legat de o zeitate (Venus), totuşi a primit numele pe altă cale.În a patralună a anului, natura <<se deschide>>, pământul îşi dezbracă cojoacele de omăt, se desfacmugurii, toate vietăţile se grăbesc să iasă la soarele primăverii.De la verbul <<a deschide>>,care, în latină, sună <<aperire>>, a şi provenit numele lunii Aprilie.

Cel care a atras primul atenţia asupra acestei origini a fost poetul Ovidiu.

V.Alecsandri era de părere, că şi numele popular PRIER este de aceeaşi provenienţă. Într-onotă la balada Brumărelul, el arată: <<April - prier (deschizător)...>>.Dar acest nume a fostlămurit şi altfel. Prin etimologizare populară el era derivat de la verbul <<a prii>>,considerându-se că botezătorii lunii aprilie au pornit de la intenţia de a reda şi fixa afecţiunealor faţă de luna priitoare muncilor agricole şi păşunatului. Există chiar şi unele expresii, în carePrier apare alaturat lui <<a prii>>. <<Prier prieste, dar si jupeste>>, zice un vechi proverbromânesc. Se are în vedere firea nărăvaşă a lunii care prieşte atunci când vine cu vreme caldă, si<<jupeşte>>, atunci când dă friguri şi îngheaţă semănăturile sş livezile înflorite. Proverbul are şivariante: <<Prier ori prieşte, ori despoaie>>, <<Prier prieşte, dar şi pripeşte>> ş.a.

Prier apare şi ca personaj al unor legende şi poveşti populare. Iată cum este caracterizat el înpovestea lui Prier şi cei doi fraţi:<<...Toate lunile anului sunt bune, dar luna lui Prier,vai...Amuş plouă, amuş e pâclă, amuş ninge, şi mai toate oile pier. Nu degeaba a zis cine a zis, căPrier prieşte, dar şi jupeşte>>.

Aluzii la firea schimbătoare a lunii date aflăm şi în literatura română. M. Eminescu spunedespre un personaj din Scrisoarea IV, că <<îi rece şi cu toane ca şi luna lui april>>.

Vedem aşadar o oarecare asemănare între martie şi aprilie, în ceea ce priveşte toanele loratmosferice.Totuşi, Prierul e mai blând şi se poate spune că Martie îl întrece în această privinţă.Grăitoare este povestea lui Martie şi Aprilie, înregistrată acum mai bine de un secol. Iat-o:

<<Odată, Martie pofti pe Aprilie la sindrofie. Aprilie puse boii la jug şi găti carul de drum, iarMartie dete cu omăt şi acoperi câmpii peste tot. S-a întors Aprilie acasă, că era greu să meargăcu carul. Lasă, zice, că merg cu sania. Dejugă boii şi-i puse la sanie, iar Martie făcu să fie cald şitopi omătul, aşa că curseră pâraiele şi se revărsară râurile. S-a întors Aprilie acasă, ca nici sătreacă.S-a gândit cât s-a gândit, a înhămat boii la car, a pus în car sania şi a mai luat şi o luntre.S-a făcut viscol mare, a dejugat Aprilie boii şi i-a pus la sanie; a început să ploaie, s-au făcutapele mari, a pus Aprilie sania cu boii în luntre şi a început a vâsli. Aşa a ajuns, în fine, laMartie>>. Din observaţiile plugarilor, reiese, totuşi, că aprilie e bine pentru roadele viitoare săfie ploios: <<Prier fără ploaie cheful ţăranului moaie>>, <<Prier fără ploi, aduce în casă

83

nevoi>>.Un proverb latin susţine acelaşi gand: <<Martie uscat, aprilie ud, maiul răcoros, aducbelşug pe pâine, poamă şi fân>> – cf. APRILIE/PRIER, pebook2let.blogspot.com/2011/04/aprilie .

De observat că, în ultima legendă, APRILIE apare sub dublă ipostaziere:

1-Creator/Demiurg şi Stăpân al ARCEI NOETICE/SOTERIOLOGICE – şi

2-un perfect adaptat la TOATE schimbările/lumile potenţiale/posibile, proiectate de MARTE,zeul războiului demiurgic. APRILIE/PRIER - un veritabil PROTEUS ALMANVANTARELOR COSMICE! “Proteus ÎNŞELĂTORUL/PĂCĂLITORUL…”!!!

Schimbătorul “macazelor”/Legilor Lumii! APRILIE are mult din CHARON-PSIHOPOMPUL – ARTISTUL/ARTIZANUL TRANSCENDERILOR!

MOŞII LUMILOR/LUNILOR (…ca şi BABELE, de altfel!) trebuie, CU NECESITATEIMPERATIVĂ, să se întâlnească, întru COERENŢA COSMICĂ A DEMIURGIEI!

În studiul “Reprezentarea mitică a lunilor”, ROMULUS VULCĂNESCU afirmă (şi confirmăşi legenda reprodusă, de noi, supra!):

“Numele popular al lunilor relevă, uneori, un fond mitic exprimat prin alegorii. Lunile suntpersonificate prin bătrani sau tineri care, prin înfăţişarea lor, urmăresc să redea un anumit gradde antropomorfizare, dacă nu de divinificare a fenomenului meteorologiei proprii anotimpurilorRomâniei. Numele lunilor de iarnă : Undrea (decembrie), Gerar (ianuarie), Făurar (februarie)figureaza ca moşi răutăcioşi şi capricioşi; numele lunilor de primavară: Mărţişor (martie), Prier(aprilie) şi Florar (mai) figurează ca tineri zvăpăiaţi, gălăgioşi, furtunoşi; numele lunilor devară: Cireşar (iunie), Cuptor (iulie) şi Gustar (august) - figurează ca bărbaţi maturi, vrednici,în plină vigoare creatoare; iar lunile de toamnă: Răpciune (septembrie ), Brumărel (octombrie)si Brumar (noiembrie) figurează ca făpturi îmbătrânite înainte de vreme. Legenda mitică anumelor lunilor s-a pierdut, în schimb s-au păstrat basmele mitice în care numele unor luni suntimplicate într-o fabulaţie contingentă rosturilor lor mitice (…).

În altă legendă, sunt reprezentate lunile Martie şi Aprilie, prin doi moşnegi. Se insist, însă,asupra reprezentării Moşneagului Martie, hâtru şi capricios, căruia îi place să-şi bată joc desemenii lui, de celelalte luni şi de oameni. Îşi bate joc de Aprilie, care, invitat la masă de Martie,s-a dus în vizită în căruţă. Martie, atunci, s-a pornit pe nins, iar Aprilie s-a oprit în drum şi si-afăcut o sanie. Atunci, Martie a stârnit o ploaie, iar Aprilie şi-a făcut o luntre, ca să ajungă laMartie. În Martie au loc zilele Babelor (primele 9 zile) şi zilele Moşilor (următoarele 9 zile), caresunt reprezentări mitice ale intemperiilor ce ţin atât de deziernare, cât şi de împrimăvărare”.

La fel, în studiul “Lunile anului în tradiţia populară” se precizează:

“În tradiţia populară românească, lunile anului sunt considerate a fi <<cei 12 fii ai Anului>>sau ramurile unui copac foarte bătrân. Fiecare dintre ele avea în lumea satului românesc o cutotul altă denumire decât cea precizată la început şi, mai ales, o semnificaţie aparte. Fiecare lunăsugera, prin numele ei, fie o activitate din viaţa oamenilor, fie aminteau de o anume tradiţie.Majoritatea este formată din acele luni al caror nume se identifică cu observaţiile oamenilorasupra stării vremii.

84

Cel mai mare dintre fiii Anului, Ianuarie sau <<Gerar>> era cunoscut în trecut şi subdenumirea de <<Genarie>>, <<Ghenarie>> sau <<Calindariu>>. Este luna în care se dădeaupetreceri de începerea Noului An şi în care se vedea cum va fi vremea în perioada următoare:daca în ianuarie nu e timp geros, atunci aşa va fi vremea în martie şi aprilie. Dacă însă era frig,cu siguranţă în februarie avea să ningă.

Februarie, <<Făurar>> sau <<luna lupilor>> era considerată a fi o lună deosebit denemiloasă, venind cu geruri şi viscole mari. În tradiţia popular, se spune că în februarie douăsăptămâni îngheaţă tot, iar în următoarele două se dezgheaţă. Denumirea populară <<Făurar>>sugera începutul pregătirilor pentru muncile agricole şi nu numai, ce aveau să înceapă din lunaurmătoare, când vremea era mai blândă.

În luna martie (<<Mart>>) începe primăvara, vremea se încălzeşte treptat. Legendele spun căMart a luat câte o zi din fiecare celelalte luni, pentru a-şi depăşi toţi ceilalţi fraţi. Acum încep şiZILELE BABELOR (zilele Martei sau Dochiei), tradiţie îmbogaţită de o mulţime de poveşti ceilustrează lupta dintre iarnă şi primăvară, dintre întuneric şi lumină. Martie mai este denumit şi<<Germănar>> (<<Încolţitorul>>), natura începând să prindă viaţă şi culoare.

Aprilie (<<Prier>>) este o continuare a zilelor babelor Marta şi Dochia. Denumirea de<<prier>> se datorează faptului că se consideră că această perioadă din an este una foarteprielnică. Cu toate acestea, timpul e înşelător, de la o zi la alta, ceea ce dăuneaza plantelor şianimalelor mici. În zile foarte friguroase şi cu vânt uscat, luna aprilie era denumitî în popor<<TRAISTĂ-N BĂŢ>>”.

Iată ce adaugă Ioana Hares, din Germania (cf. revista Agero-Stuttgart), făcând legătura dintreAPRILIE-PRIER şi IELE (cf. Sărbătorile lunii aprilie în calendarul popular):

“După epuizarea lunilor de iarnă, aprilie încălzeşte pământul şi îi aduce putere. Gospodineleprimenesc casele, scutură hainele la aer şi pun ramuri verzi la ferestre. Aerul e plin de chemărilepăsărilor. După calendarul popular, în luna lui Prier sau Florar două zile erau de reţinut: 1aprilie ca şi Ziua Nebunilor şi 23 aprilie, ca ziua lui Singiorz sau Sfântul Gheorghe din Capadocia(Turcia centrala de azi), învingătorul Balaurului. De 1 aprilie, o ştim preabine, oamenii sepăcălesc. Întreaga zi sta sub semnul absurdului, al dezordinii, al haosului, al râsului răutăcios,dar inofensiv.Sângiorzul era o zi importantă, pentru că marca începutul anului pastoral. De asemenea, laaceastă dată aveau loc numeroase activităţi administrative. De azi şi până la Sfântul Dumitru ţineVara Păstorilor, dată când se încheiau socotelile şi înţelegerile făcute la Sângiorz. Mijlocul veriipastorale este la Sfântul Ilie sau Cârcovii de vară (20 iulie). La Sângiorz, deci, chiriaşii de laoraşe înnoiau vechile contracte sau se mutau. Plăţile care nu se onorau în această zi urmau a seplăti la Paştele Cailor, adică de Ispas (Înălţare), la şase săptămâni după Paşte. La ţară, ajunulacestei sărbători se numeşte Sângiorzul Vacilor şi este o noapte periculoasă. Dacă un bărbat ieseseara din casă, cu capul descoperit, o strigoaică îi poate arunca frâul după gât. Apoi îl călăreşteşi-l lasă în câmp spre dimineaţă, mort de oboseală. Ielele, spun poveştile, au obiceiul să sestrânga într-un loc părăsit şi să se bată cu limbile de la meliţe. Însetate dupa bătaie, se pornescapoi spre stâne, să bea laptele vacilor. Esenţial în gospodăria ţăranului, laptele trebuia înconsecinţă protejat; pentru aceasta se foloseau plante urâte de aceste zănatice, precum pelinul,rostopasca, usturoiul sau leuşteanul. Ca să poţi vedea ceata ielelor, se spune că trebuie să găseştiun şarpe înainte de Sfântul Gheorghe, să-i tai capul cu un ban de argint, să-i pui în gură uncăţel de usturoi şi să-l laşi acolo până încolţeşte. Când dă usturoiul frunză, o pui la pălărie, teurci într-un copac şi aştepţi să se lase seara. De acolo le poţi vedea, dacă ai curaj. Ca şi iarna, înnoaptea dintre ani a Sfântului Vasile, se spune că la Sângiorz ard comorile. Comoara este curatăatunci când a fost îngropată cu gând bun şi arde cu flacără albăstruie; la ea trebuie să mergipregătit, cu lumânare de la Paşte şi cu smirnă din cădelniţa popii. Oricum, comorile sunt de cele

85

mai multe ori închinate Necuratului şi ard cu flacără alburie. Bătrânii povestesc cum că atuncicând te afli lângă groapă, iese Ştima Comorii şi te întreabă ce-o să faci cu bogăţiile ei. Ea cere înschimbul comorii un suflet dintre cei ai tăi.În aprilie ne aflăm în plin post al Paştelui. Se ştie că Paştele este o sărbătoare cu dată variabilă,care poate oscila între 22 martie şi 25 aprilie; data lui se fixează în prima duminică careurmează după luna plină a echinocţiului de primăvară. (…) Postul ţine patruzeci de zile şi aducecu el legea lui de neclintit. În ajunul postului, de Lăsata Secului este petrecere şi carnaval,oamenii mănânca un ou fiert, spunând: <<Ou, ouşor, să-mi pară postul uşor!>>; urmeazăvreme de întoarcere în sine, de nebucurie şi de împăcare. Postul începe cu aşa-zisa LuneaCurată, la mijlocul lui e Miezul Păresimilor, iar in coadă - în a şasea săptămână - e DuminicaFloriilor şi dezlegare la mâncat de peşte. Oamenii merg de Florii la biserică cu flori şi se intorccu mâţişori de salcie. De Florii se fierb buruienile pentru vopsitul ouălor.Cuvântul Paşte vine din latina popular, unde exista cuvântul <<Pascua>> şi din grecescul<<paskha>>, format pornind de la cuvantul ebraic <<pesah>>, însemnand <<trecere>>.Sărbătoarea creştină a Paştelui este o replică a celei evreieşti. În iudasim, această sărbătoareaminteşte într-adevăr de o trecere şi anume de traversarea Mării Roşii de către evreii pe careegiptenii îi alungau cu ocazia Exodului. Moise a instituit Paştele pentru a comemora ajutorul datde Dumnezeu în această călătorie deosebit de solicitantă. Se manca în ziua aceea pită (pâinenedospită) cu carne de miel tânăr (animalul sacru al acestui popor)”.

Foarte interesant (pentru detectarea semnificaţiilor „emilbottiene”, date lui APRIL!) pasajulIoanei Hares: „Ca să poţi vedea ceata ielelor, se spune că trebuie să găseşti un şarpe înainte deSfântul Gheorghe, să-i tai capul cu un ban de argint, să-i pui în gură un căţel de usturoi şi să-llaşi acolo până încolţeşte. Când dă usturoiul frunză, o pui la pălărie, te urci într-un copac şiaştepţi să se lase seara. De acolo le poţi vedea, dacă ai curaj”.

APRIL presupune, deci, reminiscenţe ale ofitismului/CULTUL ŞARPELUI61. “Să-i tai capulcu un ban de argint” înseamnă, de fapt, să-l readuci, prin transcendere, la valoarea lui sacrală (cum

61 - “Geto-dacii au impartasit din cele mai vechi timpuri gnosticismul ofit . In cartea preotului cercetator istoricDumitru Balasa ,, Dacii de-a lungul mileniilor,, se spune : Exista foarte multe reminiscente gnostice in crestinismulnostru cosmic . Se pastreaza si azi urme clare de ofism in Biserica Ortodoxa Romana .Jeturile , cel arhieresc ,si celal puterii de stat ,sant impodobite cu draconi si alte fiinte similare. Multe Biserici de lemn sant inconjurate cu acelbrau in torsada care reprezinta doi serpi incolaciti . Carja arhiereasca are sus brate ce se termina cu doi serpiincolaciti. Mai este si credinta populara in ,,sarpele casei,, . Etnologul Artur Gorovei atesta existenta pe teritoriulRomaniei a unor credinte arhaice referitoare la imaginea mitica a unui stramos primordial , a unui mare invatator ,sau initiator al oamenilor , infatisat sub chipul unei fiinte cu atribute de sarpe. Ce bine se aseamana acest lucru cuideea gnosticilor din secolul intai , de a considera ca de fapt ,,sarpele,, e cel care le-a dat adevarata cunostiintaoamenilor si nu Dumnezeu...” – cf. CULTUL SARPELUI sau Ofismul, pe www.crestinortodox.ro – dar şi:

“GLYKON-UL DE LA TOMISCeea ce a făcut ca acest tezaur să iasă la lumină a fost prilejul săpăturilor făcute pentru cosntruirea unui bloc de

locuinţe pe terenul gării vechi, unde ieşiseră în prealabil vestigii antice , printre care 2 basilici de secol V-VI p.Chr.,ateliere şi multe urme de locuinţe. În 1962, săpându-se în apropierea basilicii mari, la 30 m spre est, pentru fundaţiablocului al cărui amplasament fusese schimbat tocmai pentru protejarea basilicii, un muncitor a dat de capul uneistatui de marmură, reprezentând o zeitate feminină. Era vorba de Fortuna şi Pontos, zei protectori ai Tomis-ului. Pelângă aceste piese au mai fost dezvăluite Cybela, Bachus( două reliefuri), Mercur, Aesculap, Isis, Diana, Selene,Hecate ( trei statuete şi două basoreliefuri), Graţiile, Nemesis, Dioscurii, toate divinităţi ale panteonului greco-roman şi nu în ultimul rând ceea ce nu putea lipsi, Cavalerul Trac ( patru basoreliefuri), Mythras şi bineînţeles,şarpele Glykon. Statuia celui din urmă este lucrată în marmură uşor vânătă şi este într-o stare foarte bună deconservare. Statuia reprezintă un animal fantastic, cu trup de şarpe, bot de miel, ochii ficşi ca de câine păzitor,urechi şi plete de om iar coada terminată într-o şuviţă de păr. Pletele lipite de cap şi despărţite în şuviţe, par a fi ude.Din încolăcirile trupului se înalţă capul, în verticală, cu privirea aţintită înainte. şarpele încolăcit este aşezat pe unpostament circular, cu diametrul de 0,50m, cu margine profilată, tăiată în acelaşi bloc de marmură. Statuia seînscrie perfect într-un con, ceea ce dovedeşte că sculptorul a respectat şi păstrat canoanele artistice binedeterminate. Impresionant este capul fantasticului animal, înălţat semeţ, cu o privire misterioasă şi severă, care

86

denotă siguranţă şi neclintire, privirea unui câine în ipostaza "de veghe". Descris astfel de cercetătorul care l-adescoperit, Vasile Canarache, putem să "cedăm ştiinţa în faţa artei". Controversatul şarpe de la Tomis, conformstudiilor şi cercetărilor recente, se poate data la sfârşit de secol II- început de secol IIIp.Chr. Suntem cu siguranţă înfaţa unei statui unice, pentru care analogii cât mai veridice nu s-au găsit. Alte reprezentări descoperite sunt douăstatuete de bronz, despre care se spune clar că-l reprezintă pe Glykon se găsesc la Ankara, la Anatolian Museum(1)şi la Athena, Agora Museum(2). Însă unicitatea, importanţa şi eleganţa unei astfel de statui impozante alături deinscripţiile de la Apullum dedicate lui Glykon (una dintre ele având chiar sculptat deasupra corpul unui şarpeîncolăcit ) înclină balanţa interpretărilor spre cultul mult dezbătut în articolul de faţă” – cf. ZEUL - ŞARPEGLYKON?, articol de Christine-Marie Turcu(Arheologie si studii clasice, anul 2, Facultatea De Istorie, Universitatea"Babeş-Bolyai") - sau:

“Gnosticismul dacic apare odată cu Şcoala Zamolxiană în secolul al XIII-lea î.e.n. Acest sistem filozofico-religiosdualist luminează calea adepţilor săi către nemurire, folosindu-se de cunoaştere (de la gnosis în gr. – cunoaştere).Destinaţia sufletului este numită Împărăţia tuturor bunurilor, sau Pliroma. După gnostici, sufletul omului esterezultat din forţa supremă numită Tenergie, dar, în contact cu material, a devenit robul acesteia. Imperiul răului,care rezidă în materie, poartă şi el un nume – Kenoma. „Mântuirea era concepută de gnostici ca un proces cosmic.Ea însemna scăpare, eliberarea de materie, dizolvarea lumii materiale, senzuale şi separarea elementelor,reîntoarcerea absolutului în sine însuşi. La aceasta se ajunge prin gnoză [...]. Spiritele au fost închise în materieprin crearea lumii de către Demiurg (ele se găsesc în oameni, în animale, în plante), mântuirea constă îndescătuşarea acestor două părţi din Împărăţia materială a lumii şi restabilirea lor în Pliroma, Împărăţia spirituală atuturor bunurilor” (cf. Istoria bisericii universale I, Bucureşti, 1956, pag. 115-116). Astfel, avem de-a face cu oemanaţie bună, de sorginte divină împletită cu materia <<rea>>, care este opera unui ultim eon, numit Demiurg(eonii sunt figuri din vechea mitologie sau personificări ale unor noţiuni filozofice)” – cf. Despre cultul şarpelui, peerezie.blogspot.com.- dar şi:

“CULTUL ŞARPELUI - ŞARPELE SABAZIUS/SABAZIOS era un zeu frigian sau tracic şi era reprezentat maiales ca şarpe şi socotit simbol al reînnoirii anuale a vegetaţiei”, suprapus cultului solar (cf. Victor Kernbach, 218).Dar era şi simbolul înţelepciunii.Pe cât e de fioros, de înfricoşător şarpele pentru noi, în antichitate era socotitprotector, ajutător şi chiar tămăduitor (…). Cercetătorul Mihai Coman scrie că stindardul dacic „ar fi derivat dinacel draco (ie-sarpe) ce confirma victoria asupra puterilor întunericului şi furtunii” (Mitologia româneasca,196). Înlumea daco-română reprezintă victoria asupra invadatorilor.”- cf. pr. Dumitru Bălaşa, De la Zalmoxe la IisusHristos, în revista Basarabia literară, 3 ianuarie 2013 / sau:

„Stindardul dac este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imagineaCentrului Spiritual al lumii (…).Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeucreator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentathermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca alCaduceului, Zamolxe este reprezentat prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şivindecării(…).Iată deci cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă.Numai că urcarea presupune şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestareaDivinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşteOvidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atâtmai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autoriiantici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!

Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe.Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) alaztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar înEuropa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!

Şarpele a fost identificat şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată înDacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollopleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă,flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor –Kogaion.

Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de luminaspirituală prin transformarea lui Lykos în Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele este Iniţiatorulsuprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele elare rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemntipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei moştenite de la pelasgi şi hiperboreeniau spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai că cea mai cea mai mare profetesă apolinicăa antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare greciau răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorulsuprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din

87

şi Harap-Alb, prin tăierea, de către Spânu-Maestrul Iniţiator, a capului “vechi”/depăşirea stadiuluispiritual de “ucenic”, i s-au eliberat energiile sacral-cosmice, spre NOUL CAP, cel de ÎMPĂRAT-INIŢIAT COSMIC - ca-ntr-un ritual agrar de “copilire”!) şi, deci, prin ŞARPELE-MARELEINIŢIATOR, să-ţi asiguri viziunea divină, asupra “tărâmului celuilalt” – în cazul de faţă, asupraZÂNELOR-IELE, transfiguratoare de lume, prin întoarcerea (magică şi mitică!) a LAPTELUI, laoriginaritatea lui sacrală: LUMINA-LYKOS/APOLLO!

Iată, deci, motivul pentru care iniţiatul-Poet, în curs de a deveni descoperitor al Zeului Suprem,ÎNTUNECATUL (MISTICUL!) APRIL fiind, de fapt, chipul mistic al lui ZALMOXIS -numeşte locul de penetrare în Piramida/KOGAIONUL Misterului Dacic: „uşa tainelor”. Să nuuităm că şi Lui Hristos-Dumnezeu i se mai spune nu doar Hristos-Lumina Lumii, ci şiHRISTOS-UŞA62! Prin „uşa tainelor” intră, ca hierogamie, Chipul Supremului Mister Demiurgic– ÎNTUNECATUL APRIL-ZALMOXIS: „Uşa tainelor se deschide tiptil,/şi vine, iată,Întunecatul April””!

Simbolul eurasiatic al divinităţii este PERLA, iar SCOICA este SIMBOLUL PRIMARSOTERIOLOGIC - ARCA LUI NOE: „Perlele nopţii dorm în cer ca-ntr-o scoică,/vorbeşteîncet să nu le deştepţi, doică”. Cui se adresează EMIL BOTTA, cu apelativul „doică”? În modsigur, aceleia care este şi Sora-Lună a Zeului Apollon/Soarele, dar şi Mama Sa „Onorific”-Cosmică(„doică”!), EA ÎNSĂŞI FIIND „SCOICĂ PURTĂTOARE (n.n.: NU creatoare!) DE SFÂNTDUH”, ÎN PÂNTECELE EI (Maica Domnului). Sora lui Apollon este SELENE-ARTEMIS (pecare şi Eminescu o saluta, cu smerenie, în debutul Scrisorii I): „Tu, lună, a cerbilor, asinguraticilor mumă,/pe muntele Slăvilor du-mă./Tu, nour, ia-mă în braţele tale/şi pogoară-mă-nvale”. „Muntele Slăvilor” este „Taborul Dacic” – KOGAIONUL TRANSFIGURĂRII! – iar„nourul” este VĂLUL MISTIC, sub care se produce hierofania.

„Voi, ape tăcute, clătiţi-mă,/voi, ierburi, ca un val înveliţi-mă./Noapte, de furia Întunecatuluimă tem./Noapte, pavăza mea, auzi cum te chem”. Iată MIEZUL TAINEI zalmoxiano-orfico-cristice, supremul mister eleusin, al germinaţiei, obţinute din trecerea prin anticameraînspăimântătoare a Morţii! Aflat la Rădăcina Lumii, la nivelul armoniei regnurilor („clătit” deAPELE LUSTRALE ale Peşterii/Uterului Cosmic/Iordanul Dacic/Sfântul Istru, alături deBetlehemul Dacic al Kogaionului! – dar „învelit”-înfrăţit, întru vălul mistic al uterului, prinrezonanţă mistică, şi de către „ierburi”, termen generic pentru regnurile aflate în stare depotenţialitate-congelare/criogenia cosmico-divină!), ucenicul întru iniţiere invocă însuşi ChipulMistic Zalmoxian – NOAPTEA, pentru a-l întări la trecerea prin „UŞATAINELOR”/MOARTEA, dar şi pentru a-l ajuta să-şi asume „furor sacer” a resurecţiei, FURIASACRĂ A STIHIILOR RENAŞTERII/ÎNVIERII!

*

În DEX, LEVIATHANUL este definit astfel:

„LEVIATAN (LEVIATHAN) (în Vechiul Testament), monstru marin fabulos, stăpân aloceanului, simbol al colosalului şi al puterii răului. Cu o constituţie complexă şi cu o forţăextraordinară. Era căptuşit cu zale, avea spinarea din scuturi solzoase şi scotea flăcări pe gură şifum pe nări. Nici o armă nu-l putea atinge, fiind impenetrabil. Mişcările lui provocau clocotulmării şi lăsau urme adânci. În epoca creştină este considerat una dintre ipostazele diavolului”.

spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de şarpe ” – cf. Dragonul dacic, pequadratus.wordpress.com.

62 - Hristos S-a definit pe Sine drept uşa spre mântuire. "Eu sunt UŞA. De va intra cineva prin Mine, se vamântui…" (Ioan 10, 9).

88

Cum şi toţi Dragonii...!!!

Văzând acestă definire tendenţioasă a Dragonului, ne punem aceeaşi întrebare pe care şi-o puneaautorul articolului Dragonul dacic (de pe quadratus.wordpress.com): “Ca fapt divers este deobservat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, aufost <<satanizate>>! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se <<chinuie>>, cu totdinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană?”.

Pentru că, iată, EMIL BOTTA, în poemul Leviathan 1935 spune, despre ÎNTUNECATULAPRIL: „Acum te aud,/rapsod al singurătăţii/[...]//Dă-mi o noapte bună şi dulceaţa ce-aispus./Măiculeană,/mi-e o foame nebună de Aprilul nebun/Mai nimica nu-i, nimic deînfulecat,/doar o stea cu peniţa de păun” (“(cf. Leviathan 1935, p. 298).

Ce ilustrare mai clară poate fi a percepţiei hierofaniei zalmoxiano-orfico-cristice, decât acesteminent pasaj poetic? Invocaţia lui Orfeu63/”Rapsodul Singurătăţii” este urmată de:

1-solicitarea (invocativă, de fapt!) a “nopţii bune”, a Misterului Eleusino-Resurecţional – dedata aceasta, ucenicul-novicele nu mai resimte spaima de “uşa tainelor” (şi de “furor sacer” astihiilor resurecţionale, întru identificarea cu ZALMOXIS-“ÎNTUNECATUL [MISTICUL]APRIL”!), ci percepe “dulceaţa” resurecţional-spirituală,

2-“foamea euharistică”: “mi-e o foame nebună de Aprilul nebun” (“nebunul” marchează“alesul”-INIŢIATUL, ipostazierea sacrală!). “Steaua cu peniţa de păun” (“păunul” fiind,conform lui Mihai Coman, simbolul constelaţiilor, al mirificelor lumi-variante proiective aledemiurgiei divine64!) nu este altceva decât zenitul paradisiac al Stelei Bethlehemice! Pentru că,imediat, se dezlănţuie Stihiile Viziunii asupra Luminii Paradisiace/Transfiguratoare (focul ca“ţară”, focul ca “munte-vale” mioritică, în viziune iniţiatic-gândiristă!) : “ochiul cutreieră o ţarăde foc, foc, numai foc,/munţi de foc, văi înfocate, înnebunite./ Contemplu vârsta pe care oadorasem orb/şi în care cufundam năvoade aurite” – “orbirea” (întru “vârsta de aur” a copilăriei,cea perceptivă, încă, de paradis, celest şi terestru, totdeodată!) însemnând substituirea viziuniiprofane cu “ochiul zeiesc”-viziunea sacrală - iar “năvodul” este “mreaja” (apostolică şi marianică,în acelaşi timp!) a MÂNTUIRII, despre care vorbesc atât miturile paraevanghelice, cât şigândiristul Ion Pillat:

“(…)Aude Maica plânsul tuturor;/Se-apleacă blând prin stâlpii din pridvor.//Desfăşurănăvodul şi îl lasă/Să cadă printre stele ca o plasă.//Alunecă pe Calea Robilor,/De Zodii s-a ferittremurător.//Mătasa lui e-argint curat la lună,/E aur când dă soarele s-apună.//Şi ca scobari şimrene de pe Olt,/A pescuit în mreajă iadul tot.//Cine-a rămas în plasă, e scăpat –/Cine-a scăpatdin ea, e blestemat…//Mario, care scapi păgâni şi hoţi,/Azvârle iar năvodul dacă poţi!//Mario,mreaja ţi-o aştept de ani,/Eu, robul Tău Ion de la Miorcani” - cf. Ion Pillat, Mreaja (dinPovestea Maicii Domnului).

63 - Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, p. 21: “Ca împărat ce a fost, lui Orfeu i s-au consacrat animalele cucoarne (n.n.: AUREOLĂ DIVINĂ/CERC DIVIN!). Lui Orfeu i s-a zis şi DROS/<<CERBUL>> şi, în amintireasacrificiului său, s-a constituit teribila tradiţie getică a trimiterii unui sol curat la ceruri (n.n.: dintre cei mai buni şipuri fii de tarabostes). Herodot nu ştia că această tradiţie era cu mai mult de două milenii anterioară naşterii pepământ a lui Zalmoxis. (…) Marele Preot rostea incantaţia ritual de primire a solului în ceruri: EV ME ALKYNMEGER VATEAS IAP ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAIPHILIP LAXIN! CORYVIN DAS!– Traducerea: <<Cine se înalţă la mine/la noi, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc? Ferice de voi! Stăpâne, sună din corn! Din ceruri belşugul/ploaia să curgă, Domnul e mare!>> ”.

…Iată, deci, şi originea mistico-mitică a CORNULUI funebru eminescian (şi, după Eminescu, a CORNULUI luiDan Botta…)!

64 -Mihai Coman, Sora Soarelui, Albatros, Bucureşti, 1983.

89

*Cine să fie “IELELE-DÂNSELE”, “DÂNSA FLUŞTURATICA”65 - decât SORA MISTICĂ

(pluralizată!) A ÎNTUNECATULUI APRIL, cealaltă faţă a lui ZALMOXIS-CEL-

65 - “Etimologia numelui <<iele>>, este controversata si ipotetica. Lazar Saineanu considera ca numele vine de lacuvantul cuman yel care inseamna vant. B.P. Hasdeu crede ca este in legatura cu sanscritul Vel , a se misca, sau vela ,moarte napraznica, maladie.

Alti folclorisi cred ca pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care pronuntat popular a devenit Iele.Vasile Alecsandri le-a denumit <<Stapanele vantului >>.

De fapt, superstitia considera cuvantul Iele demonic, deci nu trebuie sub nici o forma rostit, ci inlocuit cu nume sauepitete magulitoare, care sa le faca binevoitoare, cum ar fi: Zanioare, Sfinte de noapte, Soimane, Dansele, Mandre,Iezme, Fecioare, Rusalii, Miluite, Maiestre, Albe, Imparatesele vazduhului, Cele Nepomenite (n.n.: DÂNSELE!).B.P.Hasdeu, in Chestionarele sale, arata ca Ielele sunt ades nominalizate, cum ar fi: Rudeana, Ruja, Trandafira,Cosanzeana, Lemnica, Ana, Pascuta, Ogrisceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda,Simioana, Rosia, Todosia, Lacargia, Sandalina, Ruxandra, din nou stapana lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna.

Fiind dar zane rele, invocarea lor dupa nume nu se poate face decat in cadrul practicilor vrajitoresti si fiecarevrajitoare stie doar 9 nume de Iele. Cel mai frecvent folosite in descantece sunt Margalina, Savatina, Rujalina - pe careVasile Lovinescu le identifica cu tripla Hecate ( in Alexandria din timpul lui Ptolomeu, considerata Regina spiritelor,divinitate subpamanteana, protectoarea vrajilor si a magiei)

(...)Legenda sau mitul dansului ielelor poate fi pus in legatura cu dansurile din traditia Bacanalelor, sarbatoareromana dedicata zeului Bachus.

O traditie din Prahova, pomenita de B.P.Hasdeu, spune ca <<ielele beau NOAPTEA apa de prin fintini si oricine vabea dupa dinsele, il pocesc>>. Ielele nu duc o viata individuala: cetele lor se aduna in aer, ele pot zbura, cu sau faraaripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgind <<noua mari si noua tari>> intr-o singura NOAPTE, uneorifolosind TRASURI CU CAI DE FOC.

Ielele apar pe stinci singuratice, in poieni sau in anumiti copaci ca paltinul si nucul, rareori la rascruci de drumuri.In aproape toate descrierile care li se fac, IELELE APAR ACORPORALE. Foarte importanta in sistemul lor deseductie este imbracamintea.

Vesmintele lor cel mai adesea sint vaporoase, de matase ori din in, de obicei translucide sau chiar stravezii, prin careli se zaresc sinii. Intilnirea cu Ielele este in asemenea conditii extrem de periculoasa pentru oameni. Ielele sintconsiderate uneori razbunatoare, menire pe care le-a dat-o Dumnezeu sau Diavolul, in aceasta ipostaza fiind identicecu Eriniile din mitologia greaca (la romani - Furii).

Se spune ca barbatii si femeile care lucreaza de Rusalii sint RIDICATI IN VIRTEJURI DE PE PAMINT, chinuiti siismintitii. Multi gospodari de la sate ne-au povestit cum, in zi senina ca si cristalul, s-au trezit cu finul abia strans inclaie dintr-o data luat si dus de Vintoase – UN FEL DE VARTEJ FORMAT DIN CURENTI TURBIONARI CARE SEFORMEAZA ISTANTANEU SI DISPAR UNDEVA PRIN PADURI. Obiectele prinse in acele virtejuri sint risipite pedistante foarte mari.

Se spune totodata ca OAMENII ORI VITELE CARE AU CALCAT LOCUL BATATORIT DE HORA IELELOR MORIN MOD MISTERIOS. Grindina, inundatiile catastrofale, uscarea pomilor din aceasta perioada a anului sunt atribuitetot puterilor malefice ale acestor fapturi. La tara spre exemplu, daca un barbat ramine olog dupa ce s-a culcat pecimp, satenii considera ca a fost pedepsit de Iele.

Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila sau beau din izvoarele, din fantanile sau diniazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste NOAPTE, descoperite, nu scapa de razbunareaIelelor. Pedepse cumplite primesc cei care refuza invitatia la hora sau care le imita gesturile ridiculizindu-le. CINE,DIN INTIMPLARE, LE AUDE CINTECUL, RAMANE MUT.

Odata luat de Iele, existau doua modalitati de exorcizare: Dansul ritual Calusarii si farmecele, descantecele si vrajilebabelor satului, facute cu apa neanceputa, luata intr-un ulcior nou, la anume ora al zilei, intr-un anume loc.

RUSALIILELa 50 de zile dupa Pasti, poporul roman serbeaza, timp de trei zile sau o saptamina (diferentieri zonale), Rusaliile.

Acestea sint personaje feminine cvasimalefice a caror existenta se petrece mai ales in vazduh, vara si in padure.Similar Ielelor, cu care uneori sint confundate, una dintre calitatile lor principale este dansul deosebit de frumos.Danseaza in aer sau pe pamint, NOAPTEA, asezate in cerc, dar, daca sint zarite de un muritor sau daca, din gresealacineva calca pe locul pe care au dansat (acolo iarba este arsa), acesta se imbolnaveste foarte grav de o boala numita,in limbaj popular, <<luat de Rusalii>>.

Remediul magic-ritual impotriva acestor boli il ofereau, in sudul tarii si in Moldova,Calusarii. Rusalii, latinaROSALIA = SARBATOAREA TRANDAFIRILOR, constind in depunerea de trandafiri – rosae – pe morminte; rusaliile– femei fabuloase din categoria Ielelor, in mitologia romaneasca, fiicele lui Rusalim imparat; potrivit credinteipopulare, Rusaliile LE IAU OAMENILOR MINTILE.

90

BIVALENT/”BIFRONS” (sintetizat în sintagma “DALBII GEMENI PRIBEGI” – APOLLON-Soarele şi ARTEMIS-Luna)? Zânele-Duhurile Lunarului sunt, de fapt, ipostazieri ale luiSELENE-ARTEMIS, “sora geamănă” şi reversul lui APOLLON66.

-„Dânsa mea-Fluşturateca”/”Summa”/”a III-a Eroica”, adică „Ielele/Dânsele - este SORĂMISTICĂ A ÎNTUNECATULUI APRIL (cf. Ielele, Dânsele, p. 322: „oh, multe carate/areDânsa mea, Fluşturateca[...]/totul şi totul este Summa,/e a III/a, Eroica,/simfonia de iarbă, deApril majestuos”).

Acest mit a fost suprapus ulterior peste sarbatoarea crestina postpascala (Pascha rosata sau Domenica rosarum) aCincizecimii si devenita Duminica Rusaliilor, cind casele sint imbodobite cu ramuri verzi. SARBATOAREA ESTELEGATA DE ABUNDENTA VEGETALA A VERII.

Caderea Rusaliilor este un dans frenetic cu prabusiri in somn hipnotic, practicat in Duminica Rusaliilor de femeileromance din zona Timoc, insa acesta este considerat mai degraba un caz izolat de datina locala. In Dobrogearomanizata, era obiceiul trandafirilor Rosalia de la sfirsitul primaverii, sarbatoare tinuta de credinciosi in relatiedirecta cu pomenirile din cultul mortilor.

Poporul a inventat si remedii impotriva actiunilor negative ale Ielelor, fie preventive – pelinul si usturoiul purtate labriu, in san ori la palarie – fie medical-exorciste: jocul caluseresc dansat pe trupul unui bolnav ide Ielei. Tot pentru aevita rabunarea Ielelor, se infige un craniu de cal in parul portii. Coregrafia este cel mai semnificativ atribut al Ielelor.Horele Ielelor par sa mosteneasca dansul Baccantelor. Aceasta forma de superstitie este de altfel atestata la multepopoare. Tacitus, in “Anale”, vorbeste despre un grup de romani care “cuprinsi de delir, se napustesc cu sabiilescoase asupra centurionilor”, dupa ce au vazut o Nimfa a unui izvor, goala, care “le-a dat sminteala si delir”. Un gende Iele exista si in mitologia germanica, cu origine daneza: Elfii locuiesc in paduri si danseaza. Arborele lor preferateste arinul, ei avind insa si un rege, pe Erlkonig.

DIMITRIE CANTEMIR DESPRE IELEIn <<Descriptio Moldaviae>>, Dimitrie Cantemir numea Ielele <<nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de

tinerii mai frumosi>>. Nu se cunoaste originea acestui mit. <<Iele>> nu este un nume, ci pronumele personal feminin<<ele>>,, rostit popular. Numele lor real, tainic si inaccesibil este inlocuit cu simboluri atributive clasificate de obiceiin doua categorii: epitete impartiale – Iele, DÂNSE, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase siepitete flatante, cum sint Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, etc.

In folclor, apar insa si nume individuale pentru iele, ca Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina,Ruxanda, Tiranda, Trandafira, rar Cosinziana. Aceste nume nu pot fi rostite intimplator, deoarece pot deveni invocatiipericuloase. Fiecare vrajitoare cunoaste 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza in vraji.

Poporul a consacrat si citeva sarbatori pentru Iele – Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi dedupa Pasti, Marina, sf. Foca – ce trebuie respectate; cei care ignora aceste sarbatori vor avea de-a face cu miniaIelelor: barbatii si femeile care lucreaza in timpul acestor sarbatori sint ridicati in virtejuri de pe pamint, chinuiti si<<smintiti>>, la fel ca oamenii care au calcat locul batatorit de Hora Ielelor (in aceasta situatie cei vinovati sintprinsi in hora, intr-un dans demential care ii duce la nebunie), oameni si vite mor in mod misterios, apare grindina, seproduc inundatii catastrofale, se usuca pomi, casele iau foc, alti oameni sint paralizati sau schiloditi.

TOTI CEI CARE AU REUSIT SA INVETE SI SA CINTE CINTECELE IELELOR SINT RAPITI SI DISPAR FARAURMA. Nici cei care dorm sub arborii considerati de Iele proprietate intangibila, sau beau din izvoarele, din fintinilesau din iazurile lor ori din vasele de gospodarie care au fost uitate afara peste noapte, descoperite, nu scapa derazbunarea Ielelor. PEDEPSE CUMPLITE PRIMESC CEI CARE REFUZA INVITATIA LA HORA SAU CARE LEIMITA GESTURILE, RIDICULIZINDU-LE. CINE, DIN INTIMPLARE, LE AUDE CINTECUL, RAMINE MUT” – cf.Ielele în mitologia românească, în revista Cer şi pământ românesc.

De reţinut şi un pasaj din studiul lui Oliviu Crâznic – Despre iele: “În ceea ce priveşte etimologia numelui, aceastaeste extrem de controversată. Cea mai răspândită accepţiune propune pronumele personal (persoana a treia feminin)ELE, pronunţat cu I, ca în Ardeal. În sprijinul acestei ipoteze se menţionează, printre alte argumente, denumirea deDÂNSELE, sub care mai sunt cunoscute, precum şi traducerea în engleză cu apelativul THEY, care de altfel, ledistruge trăsătura esenţială – FEMINITATEA. Pentru denumirea de SÂNZIENE, preluarea SANCTEI DIANA esteexplicaţia cea mai probabilă” – în revista Opinii, nr. 4, septembrie 2010.

66 -Cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Ed. Arhetip, pp. 33, 39 şi 94, : „Geţii, şi, după ei, grecii, îi numesc pe ceidoi Zalmoxis : APOLLON/<<Albul>> şi ARTEMIS/<<Roşia>>. Legendele sacre spuneau că mama lor era FecioaraMARIAN/<<Magnifica>>; <<Floare de Măr>>/Mama Soarelui/APOLLON şi a Lunii/ARTEMIS – drept careCopiii Cereşti se mai numeau şi MARIAN-DYNES – <<COPII DIN FLORI DE MĂR>>. Aşadar, Mărul eraconsiderat POM SFÂNT, iar nuanţa florilor lui, ROZ, compusă din Alb şi Roşu, îmbina culorile simbolice ale celordoi Zalmoxis. (...) Cei Doi Zalmoxis/Gemenii Divini/<<Dalbii de Pribegi>>/<<Zeii Săraci/Goi>> plecaseră, noaptea,pe cai (n.n.: CALUL - animal psihopomp) înspre MIAZĂ NOAPTE –NORD (n.n.: locul mistic al Capului LuiHristos!)”.

91

Din informaţiile mito-folclorice despre IELE/RUSALII/”DÂNSELE” reţinem insistenţa asupracâtorva aspecte:

1-sunt fiinţe nocturne, sub semnul DIANEI/”SANCTA DIANA” (cf. Oliviu Crâznic – Despreiele – nota 38, subsol)/ARTEMIS (faţa feminină a lui Zalmoxis);

2-sunt fiinţe profund şi superior (chiar SUPREM!) sacrale, din moment ce există interdicţiade rostire a numelui! – iar, pe de altă parte, Rusaliile trimiţând la ROSARIA/SĂRBĂTOAREATRANDAFIRILOR (cf. nota 38, subsol), se trimite la HRISTOS-RESURECŢIA/HRISTOS-SOTERE/MÂNTUITORUL;

3-sunt fiinţe acorporale, lumini-de-fulger aflate în mişcare circulară sau SPIRALAT-TURBIONARĂ(cf. nota 38, subsol) – este MIŞCAREA DEMIURGIEI COSMICO-ETERNE67! – de aceea, iniţiaţilor „li se iau minţile” (ca expresii ale strâmtei înţelegeri terestre!),iar „minţile”/raţiunea sunt înlocuite prin eternul extaz mistic; în acelaşi timp, sunt fiinţe ale„VÂNTULUI”/PNEUMEI SACRALE68!;

4-sunt rezultante expresive ale Principiului Cosmic VITAL-RESURECŢIONAL:„sărbătoarea Rusaliilor este legată de abundenţa vegetală a verii” (cf. nota 38, subsol);

5- „Cine le aude, rămâne mut” (cf. nota 38, subsol) – ceea ce se traduce, mitic: „devine,mistic, substituit sonoro-sacral”, devine INIŢIAT ORFIC!; deci, sunt fie „rude sacrale” ale luiZALMOXIS-ORFEU („din rude mari împărăteşti”...), fie chiar expresii vizuale ale luiZALMOXIS-ORFEU (care, la EMIL BOTTA, este întruchipat prin „ÎNTUNECATULAPRIL”!);

6- “Toţi cei care au reuşit să înveţe şi să cânte cântecele ielelor sunt răpiţi şi dispar fărăurmă” (cf. nota 38, subsol) – ceea ce înseamnă că iniţiaţii orfici sunt transfiguraţi şi supuşiprocesului sacral de transcendere, întru domeniul sacral-paradisiac (“fără urmă”);

7-sunt paznicele sacre/preotesele HOREI/CERCULUI SACRAL: cei înscrişi în CERCULDIVIN-ORFIC sunt consideraţi iniţiaţi sacrali şi sunt “răpiţi”, iar cei ce refuză absorbţia întrudivin (Imperiul MISTICULUI/”ÎNTUNECATULUI APRIL”!), sau o subapreciază, din pricini delaşitate, sau din prea slabă iniţiere - sunt “pedepsiţi” (ce pedeapsă mai mare să fie decât jinduletern după splendorile paradisiace întrevăzute, precum a fost cazul lui Lazăr-Cel-Înviat?):“pedepse cumplite primesc cei care refuză invitaţia la horă sau care le imită gesturile,ridiculizându-le”.

Deci, “Dânsa mea, fluşturateca” (cf. Ielele, Dânsele, p. 322) denumeşte IELELE ORFICE şiPNEUMATICE! “Fluşturatec” înseamnă supus “vântului”/pneumei cosmic-demiurgice, cum esteşi orice Poet Autentic INIŢIAT ÎNTRU ORFISM. Şi “Dânsa, fluşturateca, primăvăratica” aspus: “Este a III-a, Eroica” – şi “acest crescendo vertiginos (n.n.: spiralat-turbionar!),/totul şi

68 -Cf. Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993, cap. Orbi şi orbeţi, p. 82:” Orbul îşiîntovărăţeşte cântarea cu cimpoiul, umflat în prealabil, ceea ce făcea din suflu ceva omogen, curgând imobil caOkeanos, deasupra alternanţelor de <<inspir>> şi <<expir>>. Hinduşii îl numesc Sarva-prana. Acest suflu esteANIMA MUNDI”.

92

totul este Summa,/e a III-a, Eroica,/simfonia de iarbă,/de April majestuos” – adică, traducândaceastă laborioasă încifrare a LIMBAJULUI ORFICO-BEETHOVEN-ian:

1-şi-a afirmat atât Principiului Cosmic VITAL-RESURECŢIONAL, ca exprimând„eroismul” victorios-cosmic, întru vitalismul etern-resurecţional („primăvăratică”, întru „simfoniade iarbă”),

2-şi-a afirmat „complicitatea” la demiurgia cosmică, atât prin valoarea ei de „SUMMA” („oh,multe carate/are Dânsa mea, Fluşturateca) – „cel mai înalt/mare/drept” – cât şi „rudenia”DÂNSEI/DÂNSELOR cu ÎMPĂRATUL COSMIC/”MONARHUL ASCUNS”vasilelovinescian69: „ÎNTUNECATUL APRIL” cel „majestuos”!

„Măria Sa”/”Majestatea Sa” -„ÎNTUNECATUL APRIL” şi cu„DÂNSA/DÂNSELE”/IELELEformează, din punct de vedere mitologic, un tot unitar, de vârf(deci este şi „Summa”, şi...”SUMMUM”!): ZALMOXIS-CEL-DUBLU/BIVALENT – „DALBIIGEMENI PRIBEGI”/APOLLON şi ARTEMIS.

*

XI-„CHEZĂRAŞ IULIE” ŞI „PALIDUL AUGUST”

-„Chezăraş Iulie” (cf. Iulius Cezar, p. 354: ”Chezăraş Iulie,/Iulie, Iulie, uf”);

-Palidul August (cf. p. 523: „Acel palid August s-a întors”).

Spre deosebire de augmentarea solemnă, aproape funebră, a numelui/arheului zalmoxian:„Întunecatul April” – onomastica lunilor verii/ARHEILOR VERII suferă de oarecare deprecieresemantică:

1-prin diminutivare („chezăraş Iulie” - cf. Iulius Cezar, p. 354) sau

2-direct, prin sugestia unei boli mistice: „Acel palid August” (cf. ***, p. 523). Aceasta, însă, nuface nicio atingere ESENŢEI MONARHICE/COSMICE A ARHEILOR: „August al nostdezolatul,/mult iubitul August s-a întors./Îi ard stelele haina de-a lungul, de-a latul,/de ocheadeleFALNICEI LUNI fiind el săgetatul”. „August al nost” – adică, traducem simbolistica lunar-artemiziac-selenară: cu AUGUST se identifică, spiritual, Fiinţa/Fiinţarea/MonarhiaPoetică/Armonizantă a Lumii.

Şi, toată această operaţiune de PREZERVARE A ESENŢEI MONARHIEI COSMICE –datorită faptului că toate lunile anului/ARHEII TIMPULUI SACRAL/CERCULUI SACRALZODIACAL - sunt „din rude mari împărăteşti”, adică sunt RUDELE „FALNICEI LUNI”-DIANEI şi, deci, şi ale „ÎNTUNECATULUI [MISTICULUI!] APRIL”-ZALMOXIS!

*

69 -Cf. Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992.

93

“De veacuri/din gură în gură,/umblă o voce,/umblă un bocet/în Ţara Zarandului:/<<ChezăraşIulie,/Iulie, Iulie, uf!>>/El să fie?/Profilul roman/cum îl ştim din efigii?/Da, el este, uf!/El estevaierul!/Iulie, Iulie,/ce-ai căutat, vaiere,/în Ţara Zarandului?/Erai în Galia/pe calul codalb,/eraila Nil/cu o Ybis pe umăr,/erai pe lespezi/ţintuit în pumnale,/unul etern în Cetatea Eternă./Cumde a nimerit/strigoiul ilustru/în miriştea noastră,/pe gura de rai?/Ce-ai căutat Iulie/ de a rămasdin tine/doar vaierul,/vestigiul imperiului,/doar bocetul cel ciudat,/joaca şi spaima copiilor/înŢara Zarandului:/Chezăraş Iulie,/Iulie, Iulie, uf!” – cf. Iulius Cezar, p. 354.

Cândva (probabil, înainte de 158270…), va fi fost “CEZARUL IULIE” – pentru că, din punct devedere astrologic, luna iulie începe cu soarele în semnul zodiacal al RACULUI şi sfârşeşte însemnul LEULUI. Acum, însă, în Kali Yuga, luna iulie contează doar din punct astronomic, undeîncepe cu soarele în constelaţia GEMENILOR şi se sfârşeşte cu soarele în constelaţia RACULUI- un declin evident (deci, aşa se explică expresia zarandiană, diminutivată, şi, totuşi, “spaimacopiilor”: “Chezăraş Iulie”!) – dar declin spiritual terestru rămas neobservat decât în DACIAETERNĂ, în Ţara Zarandului, de unde începe răscoala “comandată” de masonii europeni, la 1784,cu 5 ani înainte de catastrofalul an european anti-spiritual, 1789: în Ţara Zarandului, practic(“UF!”) a fost poligonul experimental pentru cea mai satanistă “revoluţie” masonică, prin bieţiineştiutori-martiri Horea, Cloşca şi Crişan…!

“Mais où sont les neiges d'antan?” – se întreba François Villon, în celebra sa Ballade desdames du temps jadis.

Unde este GLORIA MISTICĂ a lui Caius Iulius Cezar (“Erai în Galia/pe calul codalb,/erai laNil/cu o Ybis pe umăr”)? Deci, şi a valahilor, din care marele roman descinde, dimpreună cu totneamul său asfinţit/apusean…! Gloria Mistică a devenit “vaier” şi “bocet”: “doar vaierul,/vestigiulimperiului,/doar bocetul cel ciudat”.Şi Dimitrie Cantemir desluşeşte (în asfinţita lui DescriptioMoldaviae) decadenţa semantică, în chiar cântecul fundamental al daco-valahilor: DOINADACO-VALAHĂ nu era expresie de jale, cum e azi – ci era CÂNTECUL DE LUPTĂ ALDACILOR!

IULIE TEMPORAL/ISTORIC este identificat cu declinul semantic-istoric al lui Caius Iulius-DEMIURGUL unei ROME ETERNE, dar şi al ŢĂRII ZARANDULUI/VALAHILOR (post1784…): “El să fie?/Profilul roman/cum îl ştim din efigii?/Da, el este, uf!/El este vaierul!/Iulie,Iulie,/ce-ai căutat, vaiere,/în Ţara Zarandului?”.

Identitatea ASCENDENTĂ de Neam ROMANO-VALAH (“profilul-efigie”) s-a stins în“vaier”. Pe CRUCEA LUMII (marcată prin Galia la NORD şi Egipt la SUD!), s-a răstignit (fixatîntru ETERNITATE!) “CHEZARUL”, dar nu spre mântuire, ci întru depreciere a timpuluiistoric (“unul etern în Cetatea Eternă” nu marchează Lumina Cetăţii, ci o pătimire fără altă ţintădecât…”ţintuirea”!): “erai pe lespezi/ţintuit în pumnale,/unul etern în Cetatea Eternă”. Deci,diminutivarea vesteşte aplecarea/povârnirea spirituală, întru Kali Yuga: “Chezăraş”…!

70 - Calendarul iulian = calendar stabilit din ordinul lui Iuliu Cezar în anul 46, înaintea erei noastre. Calendarulgregorian = calendar făcut în anul 1582, din ordinul papei Grigore al XlII-lea - şi adoptat, cu timpul, de toate popoareledin Europa (în secolul nostru, este cu 13 zile înaintea calendarului iulian)

94

De observat că LUCRAREA LUI ALCHIMICĂ a rămas (nu degeaba alege EMIL BOTTA –CUPTORUL ALCHIMIC al lunii IULIE!): “Cetatea Eternă”. Dar “vânătoarea sa mistică”71 l-aidentificat, în plan astral-istoric, cu declinul Soarelui: “Chezăraş”…Soare-IULIE!

*

Să vedem, acum, ce semnifică, din punct de vedere mistic, la EMIL BOTTA, luna AUGUST72

(în popor, i se zice şi GUSTAR73) – cu al ei nume trimiţând la MAJESTATEA IMPERIALĂ. Sănu uităm că Octavian Augustus a fost “primul împărat roman”74, deci poate fi consideratTEMELIE A MAJESTĂŢII COSMICE!

ÁUGUST1 s. m. A opta lună a anului; gustar. [Pr.: au-] – Din lat. augustus.

AUGÚST2, -Ă, auguşti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor şi persoanelor din familiiledomnitoare) Preamărit, slăvit. ♦ Fig. Maiestuos, măreţ, impunător. Imagine augustă. – Din lat.augustus, fr. auguste.

Este o lună HRISTICĂ, dar şi MARIANICĂ – un TIMP AL TRANSFIGURĂRILORESENŢIAL-COSMICE! – lună (de sorginte mistic-selenară!) dominată de sărbători închinate fieMAICII DOMNULUI75 (“la 1 august sărbătorim Scoaterea Sfintei Cruci, începutul PostuluiAdormirii Maicii Domnului (…) Până la 14 august, credincioşii ţin Postul Adormirii Maicii

71 -Cf. Vasile Lovinescu: Incantaţia sîngelui , Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; ediţia a II-a, Ed. InstitutulEuropean, Iaşi, 1999 , Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Ed. CarteaRomânească, Bucureşti, 1994; ediţia a II-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2000 – dar, mai ales, Mitul sfâşiat,Institutul European, Iaşi, 1993, studiul Două steme, p. 156, unde se analizează VÂNĂTOAREA SACRĂ caIDENTIFICARE SPIRITUALĂ A VÂNĂTORULUI CU VÂNATUL, prin elemental SĂGEATĂ (element solar,care are, la un capăt, INIMA/DUHUL Vânătorului, iar la celălalt capăt “VÂNATUL” HERALDIC): ”cândexpiră, geamătul BOURULUI seamănă straniu cu Monosilabul sacru OM-AUM, când se pierde în ultima literă,slova Morţii, M. Şi ce alt popor are în cheia de boltă a istoriei lui, sintetizată profetic într-o stemă, monosilabul OM-AUM?”

În acelaşi sens, în Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Buc., 1995, pp. 466-467:“Meister Eckhart vorbeşte despre SUFLETUL VÂNÂND, CU ÎNDÂRJIRE, PRADA LUI, PE HRISTOS. (…) Laşamanii din Asia Centrală, VÂNĂTORUL DEVINE VÂNATUL pe care-l urmăreşte”.

72 - AUGÚST s.m. Titlu de onoare dat de senatul roman împăratului Octavian ; (p. ext.) cezar, împărat. // adj. (Titludat odinioară monarhilor sau principilor) preaînălţat, slăvit, preamărit. ♦ (Fig.) maiestuos, impunător. [Pron. au-gust. /< lat. augustus].

73 - “În tradiţia românească, luna a 8-a a calendarului gregorian este cunoscută şi sub denumirea de <<gustar>>,deoarece în această perioadă se coc şi se gustă cele mai multe fructe. În popor, luna august se numea în unele părţi:August, Augustru, Măselariu, Gustar (gustatul ritual al boabelor de struguri), Secerar (luna secerişului) şi altele” –cf. Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Gustar, în Dâmboviţa, 5 august 2013.

74 - “Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anteriordrept Octavian, a fost PRIMUL ÎMPĂRAT ROMAN” – cf. wikipedia.

75 - „15 august – Sfânta Maria Mare în Panteonul românesc, Fecioara Maria este identificată în mai multeipostaze: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie) cu sinonimele Maicii Precesta Mare şiPrecesta Mică. Maica Precesta este numele popular al Fecioarei Maria, care are trăsăturile Zeiţei neolitice şi esteinvocată în momentele de cumpănă. Sântămăria Mare deschide o perioadă importantă a nunţilor (16 august -14noiembrie), a târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, a praznicelor de pomenire a morţilor, dar şi a pomenilor datepentru cei vii.Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc, pe care fetele o invocă pentrugrăbirea căsătoriei, femeile pentru uşurarea naşterii, păgubiţii pentru prinderea hoţilor, descântătoarele pentruvindecarea bolilor. În satele noastre, acum se angajează pândarii pentru vii şi se spune că se “leagă” cioculpăsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de struguri. În aceastaăzi se celebrează şi Ziua Marinei, MaicaDomnului fiind patroana marinarilor” – cf. Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Gustar, în Dâmboviţa, 5 august 2013.

95

Domnului”), fie de CRUCE-HRISTOS şi de TRANSFIGURAREA HRISTICĂ (“Pe 6 augusteste Schimbarea la faţă sau Probejenia cum i se mai spune de bătrâni. Sărbătoarea ortodoxăSchimbarea la Faţă a Mântuitorului, pe Muntele Taborului, a fost suprapusă pe o sărbătoare,deja existentă în calendarul popular românesc, Probejenia. La Probejenie frunza codruluiîncepe SĂ-ŞI SCHIMBE CULOAREA, de-acum IARBA ÎNCETEAZĂ SĂ MAI CREASCĂ şiPLEACĂ PĂSĂRILE MIGRATOARE. De-acum SE SCHIMBĂ FRUCTELE, care până laaceastă vreme fuseseră <<veninoase>>, apare <<prima>> dulceaţă a lor. Acum se gustă poamanouă din rodul viilor, spunându-se: <<boaba nouă în gură veche>>).

Interesant este că zalmoxianismul se înfrăţeşte cu creştinismul, în AUGUST – pentru căSCOATEREA SFINTEI CRUCI (CRUCEA ca simbol SOLAR-DEMIURGIC, evident!) seidentifică, mitico-zalmoxian, cu “MACAB[V]EII STUPILOR” – sărbătoarea ALBINEI-FIICASOARELUI (“La 1 august sărbătorim Scoaterea Sfintei Cruci, începutul Postului AdormiriiMaicii Domnului şi Macaveii stupilor (Macabeii). Această zi este numită şi Macaveiul stupilor,pentru că este ultima zi în care se mai poate aduna mierea, care, culeasă azi, capătă virtuţimiraculoase de vindecare”), dar şi cu URSUL SACRAL DACIC, emblemă sacră aRĂZBOINICILOR DACI76!

Foarte interesantă ni se pare şi o altă încifrare “augustă”, în registrulTRANSFIGURĂRILOR77: 29 august – Tăierea capului Sf. loan - sărbătoarea numindu-se şi“IOAN TAIE CAPUL PE VARZĂ”.

Ştim că VARZA este considerată, prin tradiţia valahilor, un panaceum (deci, BOLILE SEVINDECĂ MAGIC, FĂRĂ “CUŢITUL” agresivităţii barbare/bestiale)! Este vorba, prinsimbolistica acestei zile, despre O ÎNVIERE MISTICĂ, dar şi de DEMIURGIE COSMICĂ, subsemnul CIFREI ŞAPTE (“DE ŞAPTE ORI I S-A TĂIAT CAPUL PE VARZĂ ŞI IAR AÎNVIAT”), prin umila VARZĂ VALAHĂ, asemănătoare cu…Harap-Alb! “În lumea tradiţionalăa satului nu se tăia nimic cu cuţitul, toate alimentele de la masă se rupeau cu mâna. Deasemenea, nu se mânca varză, deoarece, aşa cum spune o legendă, Sfântului Ioan BotezătorulDE ŞAPTE ORI I S-A TĂIAT CAPUL PE VARZĂ ŞI IAR A ÎNVIAT” – cf. Oana Rusu, Azi nuse mănâncă varză şi nu se taie nimic cu cuţitul, în ziarul Lumina, din 29 August 2007.

TĂIEREA CAPULUI înseamnă transfigurare mistică, iar “pe varză” înseamnă alchimiecurată: din “nigredo” (moartea materiei) se ajunge la “albedo” (purificare-sublimare) şi, în fine, laÎNVIEREA-“RUBEDO”78!

76 - „O altă denumire a zilei este MACAVEIUL URSULUI, acum începând perioada de împerechere a urşilor” –cf. ibidem.

77 - „29 august – Tăierea capului Sf. loan. În această zi nu se mănâncă struguri şi nu se bea vin (fiind asociate cusângele), pentru că amintesc de tăierea capului Sfântului loan. De asemenea, nu se mănâncă usturoi, ceapă, mere,pere, în general fructe şi legume rotunde, care seamană cu un cap. Nu se mănâncă nici varză, pentru că, pe varză i-a fost tăiat capul sfântului (sărbătoarea numindu-se şi “loan taie capul pe varză”). Tot din acelaşi motiv, nu sefoloseşte nici cuţitul, alimentele fiind rupte cu mâna. Se ţine post, se mănâncă numai struguri sau se ajunează. Sespune despre copilul născut în această luna că: – va fi frumos, cu ochii mari, iubit de mai-marii lui, puţini la numărca dânsul, aplecat la bună rânduială, la adevăr şi dreptate, cu bună înţelegere în viaţa sa” – cf. ibidem .

78 - Aşa-numitul Opus alchemicum pentru obţinerea pietrei filozofale cuprindea şapte proceduri împărţite în:-patru operaţiuni: I-putrefacţie, II-calcinare, III-distilare, IV-sublimare;-trei faze: I-soluţie, II-coagulare, III-uniune.Cele trei stadii fundamentale: I-NIGREDO- acţiune asupra negrului, materia se dizolvă intrând în putrefacţie; II-

ALBEDO- acţiune asupra albului, materia se purifică, se sublimează; III-RUBEDO - acţiune asupra roşului, stadiulfinal, TRANSFIGURAEA/ÎNVIEREA SPIRITUALĂ.

96

*

Nu, nu am pierdut deloc vremea, cu aceste aparente divagaţii, fie şi pentru faptul căAUGUSTUS/OCTAVIAN AUGUSTUS s-a considerat, toată viaţa (ca şi Nero…!) un ACTOR,ca şi EMIL BOTTA - ultimele cuvinte ale lui August au fost : „PLAUDITE, ACTA ESTFABULA!” („APLAUDAŢI, PIESA S-A TERMINAT!”) – şi, deci, este foarte posibil ca EMILBOTTA să şi-l fi luat/creat, din punct de vedere spiritual, ca pe un alter ego al său...!

Iată câtă teatrală punere în scenă, în sens de montare de TRAGEDIE şi de MISTERIUMEDIEVAL- HRISTIC, dar şi ce labirintic FOC DE DESCÂNTEC, totdeodată, pune EMILBOTTA, în prezentarea „PALIDULUI AUGUST”:

„Acel palid August s-a întors,/plecat era şi s-a întors/regele cu schiptrul de aur/ce dus afost,/August al nost dezolatul,/mult iubitul August s-a întors./Îi ard stelele haina de-a lungul, de-a latul,/de ocheadele falnicei luni el săgetatul./(Incendiul pornit în ceruri, după orând,/sfârşeşteîn agonie, în August luminatul,/suspinând...)/Mână arhaică a Mariei/din icoanelecopilăriei,/desmiardă-mi fruntea ce focuri dogoare./Fântâni de poveste, ape rătăcitoare/veniţi-miîn jur/ca bocitoarele crăiese ale basmului/să vă dărui lacrima învierii mele/din pustiul <<Nu-mipasă>>,/a învierii dintr-o secetă decât moartea mai dureroasă!/Ah, inimă, îţi jur/că tristeţea cadeca o ploaie din stelele reci,/că doar am văzut-o cum cădea/frumoasa tristeţe în August,/ah, amvăzut-o cum se culca/la picioarele mele,/cum curgea,/delicata, fluida, fugara tristeţe...”.

Despre AUGUST se vorbeşte cum despre HRISTOS, în limbajul mistic alÎNVIERII/TRANSFIGURĂRII: „plecat era şi s-a întors” devine, astfel, echivalentul lui „mort afost şi a înviat”. Cum arată, mistic, Înviatul AUGUST? Arată ca un MONARH: „Rege cuschiptrul de aur” – iar, prin TRANSFIGURAREA-ÎNVIERE devine, precum tarabostes-ulmioritic, „MONARH COSMIC/MONARH ASCUNS”79 – un METATRON-MIKAËL80, sub

79 -Cf. Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992.80 -Cf. Adrian Botez, Loja Iohanică Românească, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006: „Spune R. Guénon, urmând

Kabbala ebraică, în Regele Lumii, pp. 29-31:”Termenul de METATRON cuprinde înţelesurile de păzitor, de Domn,de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibilă; el este Îngerul Feţei, şi de asemenea PrinţulLuminii (Sar ha-ôlam) (…). Vom spune că aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este Polul terestru, Metatron este Polulceresc, şi îşi are reflexul în acela cu care este în legătură directă, urmând Axa Lumii. Numele său este Mikaël,Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce fac Israeliţii pe pământ este împlinitdupă ceea ce se petrece în lumea cerească. Marele Pontif simbolizează aici pe Mikaël, prinţul Milei…(...) Pe de altăparte, decurgând din ceea ce am spus mai sus, Metatron nu are numai aspectul de Milă, îl are şi pe cel de Dreptate;el nu este numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci şi Marele Prinţ (Sâr ha-gadol) şi şeful oştirilor cereşti, ceea ceînseamnă că este principiul puterii regale ca şi al puterii sacerdotale sau pontificale, căreia îi corespunde propriu-zisfuncţia de mediator. Trebuie remarcat de asemenea că Melek=rege - şi Maleak=înger, sau trimis - nu sunt, înrealitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt; mai mult, Malaki=trimisul meu (adică trimisul lui Dumnezeu, sauîngerul în care este Dumnezeu, Maleak ha-Elohim), este anagrama lui Mikaël.

Trebuie să adăugăm că, dacă Mikael se identifică cu Metatron, aşa cum s-a văzut, el nu reprezintă totuşi decât unaspect al lui; alături de faţa luminoasă există o faţă întunecată şi ea este reprezentată de Samaël, care este numit şiSar ha-ölam; aici revenim la punctul de plecare al acestor consideraţii. Într-adevăr, ultimul aspect, şi numai el, estegeniul acestei lumi într-un sens inferior, Princeps huius mundi, de care vorbeşte Evanghelia; şi raporturile sale cuMetatron, căruia îi este ca şi o umbră, justifică folosirea uneia şi aceleiaşi denumiri în sens dublu, şi fac să seînţeleagă, în acelaşi timp, de ce numele apocaliptic 666, numărul Fiarei, este, de asemenea, un număr solar. Dealtfel, după Sfântul Hipolit, Mesia şi Anticristul au, ambii, ca emblemă - LEUL, care este încă un simbol solar;aceeaşi observaţie ar putea fi făcută pentru ŞARPE etc. Din punct de vedere kabalistic, aici e vorba tot de cele douăfeţe opuse ale lui Metatron (…). Vom spune că tocmai această confuzie între aspectul luminos şi aspectul întunecatconstituie satanismul propriu-zis; şi tocmai această confuzie o fac, involuntar, fără îndoială, sau din ignoranţă(ceea ce e o scuză, dar nu o justificare), aceia care cred că descoperă o semnificaţie infernală în denumirea deRegele Lumii”.

97

semnul SĂGEŢII SOLAR-TRANSFIGURATOARE: „Îi ard stelele haina de-a lungul, de-alatul,/de ocheadele falnicei luni el SĂGETATUL”.

Ca şi METATRON, „palidul August” conţine, în personalitatea sa, „confuzia între aspectulluminos şi aspectul întunecat”. Între APOCALIPTIC şi RESURECŢIONAL. Conţine bivalenţacosmic-funcţională.

Este un personaj oximoronic: pe de o parte, Monarh Cosmic Atotputernic („Augustluminatul”), pe de alta, „sfârşeşte în agonie, suspinând”. De aceea, şi simbolistica mistică a„incendiului celest” trebuie să fie una dublă:

1-pe de o parte, INCENDIUL DEMONIAC-DISTRUCTIV, dezechilibrator al CumpeneiAnului –

2-pe de alta, „incendiul transfigurator-hristic”, al „GUSTARULUI”, care „SCHIMBĂFRUCTELE, care până la această vreme fuseseră <<veninoase>>, acum apare <<prima>>dulceaţă a lor”.

Pentru a încerca înţelegerea şi împăcarea, în Duh Uman, a celor două aspecte dihotomice aleIMPERIALULUI AUGUST – Poetul apelează la MÂNA-TEREZÌE/CUMPĂNĂ COSMICĂ81,a eternei Maici Divine, MARIA FÂNTÂNILOR82 – eterna „negociatoare/mediatoare cosmică”,

81 -„LUMEA E O FÂNTÂNĂ CU DOUĂ CIUTURI: CÂND SE URCĂ CEA PLINĂ, SE COBOARĂ CEADEŞARTĂ” Cumpăna fântânii, atât de des întâlnită în vechea lume a satului, are, în spaţiul românesc, unsimbolism aparte. Criticul literar basarabean Mihai Cimpoi scrie pe această tema un eseu remarcabil, Cumpăna,simbol al centrării, subintitulat sugestiv Carte despre fiinţa româneascã, subtitlu care parafrazează titlul cartii luiConstantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, din care eseistul redă unele idei noiciene, cărora le alatură însăpropriile sale reflecţii. Meditând la semnificaţia cumpenei în spaţiul tradiţional românesc, Mihai Cimpoi scrie:„Fiind o urmaşă directă a balanţei romane şi amintindu-ne şi de o însuşire de căpetenie a spiritului românesc –cumpănirea –, ea este, fireşte, o cumpănă ontologică. O asemenea semnificaţie existenţială complexă o sugerează şiproverbul românesc de o surprinzătoare adâncime filozofică: «Lumea e o fântână cu două ciuturi: când se urcă ceaplină, se coboară cea deşartă».” Această „cumpănă ontologică” reflectă echilibrul, măsura specifice poporuluinostru, cu alte cuvinte, acea „dulce continuitate între spirit şi fire” despre care vorbea Constantin Noica în Paginidespre sufletul românesc, o legătură armonioasă între lumea materială şi cea spirituală (între pământ şi cer), întrecare nu există tragica ruptură care generează la omul occidental acel sentiment al angoasei străin sufletuluiromânesc. Ideea care se desprinde din proverb este aceea că plinul şi golul, viaţa şi moartea alternează firesc, se„cumpănesc” („moartea – a cărei înţelepciune e echilibrul gândirii – este echilibrarea existenţei”, scria MihaiEminescu într-un manuscris), fac parte dintr-o rânduială acceptată de ţăranul român cu o stare interioară deîmpăcare, fiindcă îi lipseşte spaima de neant – care deseori a tulburat omul Apusului. (…)În viziunea lui Mihai Cimpoi, asociate simbolismului cumpenei fântânii sunt alte două simboluri ale „spaţiuluimioritic”: plugarul şi păstorul. Primul este „înfipt în solul tradiţiei asemenea stâlpului susţinător de cumpănă”,fiindu-i proprie statornicia şi reprezentând „glasul pământului”, al doilea, prin dinamismul specific transhumanţeipe care o practică, este asociat mişcării permanente a cumpenei fântânii, reprezentând „glasul zării”, aspiraţia sprecer. Potrivit lui Dumitru Stăniloae, „cele două mari pasiuni ale românului sunt pământul şi credinţa (cerul)”.CUMPĂNA SIMBOLIZEAZĂ, PRIN URMARE, LEGĂTURA DINTRE PĂMÂNT ŞI CER, FIIND UN „AXISMUNDI” („centru al lumii” sau „columnă a cerului”)” - cf. Irina Bazon, în revista Tezaur românesc - Semnificaţiaapei şi fântâna ca simbol sacru în viaţa tradiţională românească.

82 -„În viaţa vechiului sat, FÂNTÂNA, dincolo de valoarea ei practică, era un spaţiu încărcat de valenţe sacre.Fântâna captează şi aduce la suprafaţă elementul indispensabil vieţii; izvorul eliberat din străfunduri este apa vie,cu puteri regeneratoare şi purificatoare, care aduce cu ea energiile benefice din adâncuri. Apa este asociatăfeminităţii, maternităţii (care stă în legătură şi cu teluricul), fecundităţii, reprezentând substanţa primordială dincare au luat fiinţă toate formele. În viaţa tradiţională a satului, valoarea spirituală a fântânii este dată mai ales decapacitatea ei de a purifica şi tămădui, fiind un simbol cu profunde semnificaţii creştine (…)Anumite rituridesfăşurate lângă fântână, precum rugăciuni pentru rod, ceremonii de fertilizare şi practici agrare pentru aducereaploii (Caloianul, Paparuda) vădesc rolul apei ca element esenţial în fertilitatea ogoarelor. Asociate apei ca simbol al

98

între pământ şi cer, în faţa Scaunului de Judecată Cosmică a FIULUI-JUDE COSMIC – mediindîntre „PENIA”/LIPSĂ/GOL şi „POROS”/PLIN/ÎMPLINIT/MÂNTUIT: „Mână arhaică aMariei/din icoanele copilăriei,/desmiardă-mi fruntea ce focuri dogoare./Fântâni de poveste, aperătăcitoare/veniţi-mi în jur/ca bocitoarele crăiese ale basmului/să vă dărui lacrima învieriimele/din pustiul <<Nu-mi pasă>>,/a învierii dintr-o secetă decât moartea mai dureroasă!”.

Prin „mâna arhaică a Mariei”, Poetul intră în zona de mit-„poveste”, în zona de tangenţă cudivinul, deci, cu necesităţile sacrale ale INIŢIERII.

MARIA stă sub semnul APEI-FEMINITĂŢII SUBLIME: este „FÂNTÂNA DE POVESTE”,„APA RĂTĂCITOARE” printre AVATARE („demiurgind/revelând” de la rădăcinile lumii, însprecerul înflorit de stele!) – este început şi sfârşit al lumilor, şi, din nou şi mereu, început/ÎNVIERE.

APA (care este „prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, izvor al vieţii veşnice, al Apei Viiizbăvitoare”- cf. nota de subsol 54) devine „FORŢĂ CARE REFACE UNITATEA DINTRE CER

fecundităţii sunt şi diverse practici premaritale şi maritale. De asemenea, ceea ce denotă capacitatea nelimitată denaştere a apei este faptul că zeiţele naşterii sunt, în general, divinităţi acvatice, cum este, în credinţele populareromâneşti, barza, pasăre de baltă. Lângă fântână se mai fac descântece pentru tămăduirea trupului şi a sufletului.Mai mult, fântâna devine ea însăşi obiect ritual. În sate, la răspântii şi la mănăstiri se găsesc destul de multe fântânidespre care ţăranii cred că au puterea de a însănătoşi trupul şi sufletul. În Ţara Oltului, lângă mănăstirea de laSâmbăta de Sus, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, există o astfel de fântână vindecătoare, „Izvorul tămăduirii”,unde ajung, an de an, mii de credincioşi.Cum arată Corina Bistriceanu, forţa purificatoare a apei este evidenţiată, în credinţele populare, şi prin concepţiacă morţii în apă sunt „cei mai buni dintre morţi”, materia lor nu s-a descompus în mediul teluric, ca în cazulcelorlalţi morţi, ci în spaţiul acvatic, care dizolvă materia pentru a o transforma într-o existenţă reînnoită. Ei sunt„BLAJINII, care locuiesc în curăţenie pe ostroavele de la capătul Apei Sâmbetei”, un râu care desparte cele douălumi ireconciliabile. Se spune că, după ce pământul va fi copleşit de păcatele oamenilor, blajinii îl vor stăpâni şi îlvor purifica.În tradiţia ţărănească, există credinţa că cei care sapă fântâni de pomană dobândesc ispăşirea păcatelor, acestafiind şi un rit pentru pomenirea celor morţi, precum şi una dintre cele mai mari binefaceri. „Dacă faci o fântână,atunci până la al nouălea neam ai pomană”; „Noi păstorii ne facem la răscrucile drumurilor fântâni de pomană, casă bea toţi trecătorii. Nu poate un om să nu lase în viaţă o urmă pentru pomenire” (Bahrin Teofan, 62 ani, Izvoare,Floreşti, Basarabia, 1929). Pentru a fi apărate de duhurile rele, fântânile sunt străjuite deseori de o cruce sau otroiţă. (…)

Apa, ca substanţă materială, astâmpără doar temporar setea, dar, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ea devineizvor al vieţii veşnice, al apei vii izbăvitoare, care potoleşte pentru totdeauna setea oamenilor care se adapă din ea.„Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta înveac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 13-14) –spune Iisus femeii samarinence, care, mergând după apă, a găsit izvorul apei mântuitoare. „Acela ce crede întruMine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38). Semnificaţia apei este însăambivalentă, fiind un simbol al vieţii, dar şi al morţii; din element binefăcător, ea poate deveni un factor dedisoluţie, care inspiră teama de inundaţie sau de inec, teamă întipărită în mentalul ţăranului din zonele expuseinundaţiilor. Pentru a-i fi atenuată forţa distructivă, sunt practicate ceremonialuri pentru legarea ploilor. Apa casimbol al morţii este un indiciu al neputinţei omului de a se salva prin sine însuşi, când, după căderea lui Adam înpăcat, apele („de sub cer”, care aparţin lumii noastre) au căpătat forţa de a devasta creaţia. În Biblie, aceastăambivalenţă exprimă, pe de o parte, asprimea divină, care distruge omenirea păcătoasă prin potop pentru a curaţipământul, pe de altă parte, milostenia lui Dumnezeu, prin care apa devine izvor al mântuirii. (…)În creştinism, apaeste ilustrată ca element primordial în crearea lumii (asociată cu Sfântul Duh, care „se purta pe deasupra apelor”),dar şi ca element eschatologic, semn al împlinirii actului de mântuire a omenirii la sfârşitul timpurilor, simbol alrestaurării şi înnoirii spirituale şi izvor de sfinţenie, care spală păcatul originar prin Botez. Putem înţelege, astfel,APA CA FORŢĂ CARE REFACE UNITATEA DINTRE CER ŞI PĂMÂNT, LEGĂTURA DINTRE OM ŞIDUMNEZEU, care determină o preschimbare a lumii păcătoase, trecerea ei spre o nouă existenţă. De altfel, oglindaapei poate simboliza o poartă care face trecerea de la apa terestră la cea celestă, restabilind unitatea lor primordială.Prin forma sa, fântână poate fi asociată cu rădăcina arborelui cosmic şi cu verticalitatea coloanei, semn al aspiraţieipământului spre cer. Fântâna are, prin urmare, şi o semnificaţie solară, deoarece, la zenit, o rază de soare sau delună pătrund în fântână. Tot astfel, mişcările de jos în sus ale cumpenei fântânii pot reflecta simbolic legăturadintre lumea cerească şi cea pământească” – cf. idem .

99

ŞI PĂMÂNT, LEGĂTURA DINTRE OM ŞI DUMNEZEU”, dar şi restaurează lumile (este„simbol al restaurării şi înnoirii spirituale şi izvor de sfinţenie” – dar exprimă şi „asprimeadivină, care distruge omenirea păcătoasă prin potop pentru a curaţi pământul”) – dar şiFÂNTÂNA trimite, în mod firesc, la ideea de bivalenţă a transfigurării („plinul şi golul, viaţa şimoartea alternează firesc” – cf. nota de subsol 52) - transfigurare, ca „refacere mistică a legăturiidintre lumi”, ca şi la DEMIURGIA ARBORELUI COSMIC/”AXIS MUNDI”: „Fântâna poatefi asociată cu rădăcina arborelui cosmic şi cu verticalitatea coloanei, semn al aspiraţieipământului spre cer. Fântâna are, prin urmare, şi o semnificaţie solară, deoarece, la zenit, orază de soare sau de lună pătrund în fântână. TOT ASTFEL, MIŞCĂRILE DE JOS ÎN SUSALE CUMPENEI FÂNTÂNII POT REFLECTA SIMBOLIC LEGĂTURA DINTRE LUMEACEREASCĂ ŞI CEA PĂMÂNTEASCĂ” (cf. notele de subsol 51 şi 52).

În materie de DEMIURGIE, este extrem de interesantă legătura dintre APA LUSTRALĂ şiBLAJINI: „Morţii în apă sunt <<cei mai buni dintre morţi>> (…) ei sunt <<BLAJINII, carelocuiesc în curăţenie pe ostroavele de la capătul Apei Sâmbetei”, un râu care desparte cele douălumi ireconciliabile. Se spune că, după ce pământul va fi copleşit de păcatele oamenilor,BLAJINII ÎL VOR STĂPÂNI ŞI ÎL VOR PURIFICA>>” (cf. nota de subsol 51)!

Credem că la acest aspect se referă „tristeţea” metafizică „blajină” a finalului de poem – lademiurgia celor „urgisiţi” la marginile lumii, dar care, cum spune Sfânta Scriptură, fiind ei „cei dinurmă” (prin smerenie/credinţă neabătută), vor fi/deveni „cei dintâi”: „ah, am văzut-o cum seculca/la picioarele mele,/cum curgea,/delicata, fluida, fugara tristeţe...”.

„BLAJINII/ROHMANII”83 sunt fiinţe divine „de primă generaţie”, de oblândeţe/”DELICATEŢE” celestă: ei exprimă, prin însăşi fiinţa lor, Adevărul Primar, al UniceiColoane, care, în ziua a doua a Creaţiei, a fost secţionată „şi jumătăţii de jos i s-a spus apă, şijumătăţii de sus i s-a spus cer”.

Tristeţea „FLUIDĂ” este, probabil, însăşi expresia aşteptării celor „a-mânaţi” întruAPOCALIPSĂ şi SOTERIOLOGICA ULTIMĂ DEMIURGIE A LUMII („tristeţea cade ca oploaie din stelele reci”) – „acolo”, la Apa Sâmbetei (adică, a finalului lumii văzute, în preajmaRevelaţiei Invizibilului Celest-Divin)! „Apa Sâmbetei” pare a fi o zonă a „fugii” ignorării şinepăsării de lume („pustiul <<Nu-mi pasă>>”) – în realitate, este zona mistică, de pregătire învederea ULTIMEI/SUPREMEI REVELAŢII DEMIURGICE.

Pentru că suntem în preajma REVELAŢIEI ULTIME, „tristeţea” iniţiatului trebuie să fie doaruna „scenică”, deci „fugară” – fuge de vechea realitate/”chip”/În-Chipuire a Lumii, cătreTRANSFIGURAREA ARTISTICĂ FINALĂ, intrarea, prin magia lui AUGUST „iubitul” cel„întors/înviat”.

Bivalenţa lui AUGUST este cuprinsă, ideal, în oximoronica expresie „frumoasa tristeţe înAugust” – mai exact, prin şi întru revelaţia Chipului Monarhului Ascuns/METATRON-MIKAËL.Numit, în mitologia emilbottiană – AUGUST. Care, din „palid”, devine, mistic-întru-transfigurare - CEL STRĂLUCIND ÎN AŞTEPTARE...

***

83 -Cf. Adrian Botez, Blajinii/rohmanii/uricii şi „Memento mori”/”Odin şi poetul” - sau: oare ar fi putut sămoară Zalmoxis? – în scrieliber.ro, www.revistasingur.ro, cartesiarte.ro/portaleu, etc.

100

XII - SUB CRAIUL AMURG. „PAJURA NOPŢII, VIDRA CU OCHI CRUZI,BARBARESCA PĂDURE ŞI CRUNTELE-I NEAMURI”. „DIABOLICA

MIERLĂ”

-CRAIUL AMURG – cf. Craiul Amurg, p. 79: „Craiul Amurg, ucigaşul macilor,/a scăldatcâmpia într-o baie de sânge”.

-Pajura Nopţii, Vidra cu ochi Cruzi, Barbaresca Pădure şi Cruntele-i Neamuri (cf. Alcobuzului cântec, p. 302: „şi pajura nopţii pe ramuri/şi vidra cu ochii cei cruzi,/barbarescapădure şi cruntele-i neamuri”);

-Diabolica Mierlă (cf. Naivul cel pur, p. 568: „Era decorativă mierla/cu bucle, platinată,/omierlă diabolică”); „Alfa şi Omega Mierlelor”, „bastilii de mierle” (cf. Prostul, p. 453: „Alfa şiOmega mierlelor,/alfabetul mierlelor,/vocabularul mierlelor.[…] compacte mulţimi,baricade,/bastilii de mierle?”);

-Henric Regele şi Mierla Mamutului (cf. Naivul cel pur, p. 568: „ca Henric regele/[…]eusunt/mierla mamutului”).

*

Maestru al TRANSFIGURĂRILOR (pe urma lui EMINESCU!), EMIL BOTTA are grijă săoglindească, permanent, macrocosmosul, în microcosmos - „cercul divin uranico-zodiacal”, în

101

„cercul divin diurno-nocturn”. În acest din urmă caz, „CRAIUL AMURG” devine Maestrul deCeremonii al TRANSFIGURĂRILOR!

În universul emilbottian, ceea ce în registrul „uranico-zodiacal” era regal-imperial („„Acel palidAugust s-a întors,/plecat era şi s-a întors/regele cu schiptrul de aur”), sau era „chezăraş IULIE”– în registrul „diurno-nocturn” devine „CRAI”-MAESTRU INIŢIATOR DINTRE DOUĂCICLURI COSMICE SUCCESIVE (de fapt, Maestru Iniţiator „prins” între infinituri, dinmoment ce NOAPTEA este „sumă de infinituri”!) – „CRAIUL AMURG”84, prefaţatorul luiRAGNARÖKR85 (a se observa că mitologia emilbottiană merge pe căile mitice aleNORDULUI/”CAPUL LUI HRISTOS”):

„Craiul Amurg, ucigaşul macilor,/a scăldat câmpia într-o baie de sânge./L-am văzut cumştergea spada/pe copacii care se porniră a plânge.//Paserile din cuibul incendiat/aveau aripi îndiamant şi cărbune./Şi aruncau, săgeţi, către ceruri/priviri săgetătoare nebune.//Singur înrădvanul negru treceam,/şi cum galopa năzdrăvanul murg!/Pe aleile pavate cu umbră, printrerăcori,/suiam spre castelul Craiului Amurg” – cf. Craiul Amurg, p. 79.

De observat că avem de-a face cu un personaj psihopomp („Craiul Amurg” călăuzeşte prinintermediul „rădvanului negru” şi al „Murgului Amurgului”, care sunt substituţi funcţionali aiLUNTREI LUI CHARON), într-un drum iniţiatic către Zenit, deci către Nordul Sacru!

A tunci când sintagma „ucigaşul macilor86” este dublată de „o baie de sânge”, înţelegem că, defapt, eliberează energiile lor divine, precum a făcut-o Siegfried/Sigurd, cu balaurul/dragonul-

84 - “AMURG - Acest simbol este strâns legat de ideea de Apus, direcţia în care coboară, se stinge şi disparesoarele. Amurgul exprimă sfârşitul unui ciclu şi, prin urmare, pregătirea unei reînnoiri. marile isprăvi mitologice,premergătoare unei revoluţii cosmice, sociale sau morale, se înfăptuiesc în cursul unei călătorii spre soare-apune:Perseu a plecat să ucidă Gorgona, sau Herakles – pe monstrul din grădina Hesperidelor, ori Apollo pornit în zborcătre hiperboreeni etc. Amurgul este o imagine spaţio-temporală: clipa suspendată. Spaţiul şi timpul vor basculadeopotrivă în lumea cealaltă şi în noaptea ce va să vină. Dar această moarte a unui timp şi spaţiu vesteşte alt timp şialt spaţiu ce vor lua locul celor vechi. A merge spre Vest înseamnă a merge spre viitor, dar printr-o serie detransformări obscure. Dincolo de noapte se nădăjduieşte că vor veni zori noi. Amurgul poartă în el, şi simbolizează,frumuseţea nostalgică a unui declin şi a trecutului. El este imaginea şi ceasul melancoliei şi nostalgiei” – cf.interpretare-vise.astrospot.ro

85 - RAGNARÖKR /”AMURGUL ZEILOR” constă dintr-un scenariu iniţiatic în doi timp: distrugerea completă avechii lumi, pervertită în chiar esenta ei, şi renaşterea ei din temelii – plecând, mereu, de la două principii vitale(perechea de oameni ocrotită de Yggdrasill – iar Frasinul Lumii-Yggdrasil este situat în centrul universului, creştetul luiatinge cerul şi rădăcinile lui îmbrăţişează lumea: el face legătura între cele trei niveluri cosmice: Cerul, Pământul şiInfernul).

86 -„Mac. Plantă consacrată Demetrei, apărînd adesea ca atribut al zeiţei în reprezentările figurate, macul estelegat de mitul lui Mecon: iubit de Demetra, a fost transformat de aceasta în floare, pentru a se sustrage morţiihărăzite tuturor fiinţelor omeneşti. Macul apare şi printre atributele zeului Hipnos, Somnul, înfăţişat uneori cu ofloare de mac în mînă sau purtând pe cap o cunună de maci; reprezentări similare pot fi întâlnite câteodata în cazulNopţii şi al Morţii.

Livius relatează o anecdotă curioasă referitoare la maci şi la regele roman Tarquinius Superbus. De multă vreme,Tarquinius era în război cu cetatea Gabii şi nu reuşea să o cucerească; a hotarât atunci să recurgă la înşelatorie. Aabandonat pregătirile militare, dând impresia că a decis să renunţe la cucerire, şi 1-a trimis pe cel mai mic dintre fiiisăi, Sextus, la Gabii: aici tânarul a cerut găzduire, pretinzînd că e sătul de samavolniciile tatălui sau. Vorbele lui aufost atât de convingaătoare, încât cei din Gabii l-au primit binevoitori, iar în scurt timp a reuşit chiar să le intre îngraţii. Consolidîndu-şi poziţia şi autoritatea în cetate, Sextus a trimis un om de încredere la tatăl său, ca să-1 întrebece trebuia să facă acum, când putea lua initiativa şi Gabii era în mâinile sale. Tarquinius l-a primit pe mesager îngrădină şi, apparent, fără să-i dea nici un răspuns, absorbit de gânduri, a retezat cu un baston capetele macilor maiînalţi care creşteau printre firele de iarbă. Sextus a interpretat mesajul şi a eliminat toate personajele maiimportante din Gabii, potolindu-i pe ceilalţi cu tot felul de recompense: astfel, cetatea a căzut aproape pe nesimţitepradă Romei (Livius, 1.53-54). Şi astăzi, expresia italiană „maci înalţi" se referă la persoanele cu mai mare auto-ritate şi importanţă” – cf. Dicţionar de mitologie greacă şi romană, pe www.scritub.com

102

Paznic al Imortalităţii şi al Invulnerabilităţii87. De amintit că, la EMINESCU, în Povesteamagului călător în stele, ÎNGERUL-SOMN, încununat cu maci88, îl conduce pe Fiul de Împăratla VISUL-DEMIURG, conformator de lumi astrale/paradis.

Devenit invulnerabil, întru VIS-VISARE, prin „măcelul macilor”, Poetul resimte noua starespiritual-divină ca pe o comuniune cu COPACII şi cu PĂSĂRILE:

1-copacii sunt alduiţi, de către SPADA CRAIULUI AMURG, drept CAVALERI AIPURITĂŢII PARADISIACE, prin „ştergerea spadei pe copacii care se porniră a plânge” – deobservat cum integrarea Omului-Poet în Creaţia pregătită pentru Marea Călătorie către ZENITUL-NORD SACRU este sugerată prin trecerea de la timpul prezent („ştergea spada”) la timpul perfectsimplu, combinat cu infinitivul stării eternităţii („copacii care se porniră a plânge”), într-ocoborâre/trecere a Styxului, pe tărâmul celălalt, prin care se determină DEFINITIVA URCARE-SUIRE spre PISCUL LUMII/VÂRFUL BRADULUI/YGGDRASIL-ului – „suiam spre castelulCraiului Amurg”.

2-păsările nu sunt oarecare, ci au „cuib incendiat” şi „aruncau săgeţi, către ceruri/privirisăgetătoare nebune” – deci, sunt PAJURI/VULTURI, singurele păsări care pot privi-„săgeta”Soarele, drept în ochi, „fără a-şi arde ochii” – PĂSĂRI REGALE, care acţionează întrudobândirea stării spirituale superioare şi, deci, a stării îngerilor – mai exact, ilustrând, prinaceastă privire netemătoare89, „percepţia directă a luminii intelective”90! Cu alte cuvinte, trecereape tărâmul spiritualităţii pure determină, prin VULTUR-PAJURĂ, şi INIŢIEREA/înţelegereaconsecutivă a TAINELOR/MISTERLOR ELEUSINE. Funcţia exactă a „păsărilor din cuibulincendiat” nu este facil de stabilit: ele au (şi TREBUIE să aibă!) şi caracteristicile funebre aleMIERLEI, PASĂREA MORŢII91, care să-l dubleze, funcţional, pe Charon, în lucrarea sa detranscendere/transfigurare a spiritului, trecut pe tărâmul celălalt.Este de urmărit dezvoltareaSIMBOLISTICII PSIHOPOMPE, la EMIL BOTTA, şi prin intermediul poemului Al cobuzuluicântec, p. 302 – unde apar, conglomerate, PAJURA NOPŢII, VIDRA CU OCHI CRUZI,BARBARESCA PĂDURE ŞI CRUNTELE-I NEAMURI: „şi pajura nopţii pe ramuri/şi vidracu ochii cei cruzi,/barbaresca pădure şi cruntele-i neamuri” – dar şi Diabolica Mierlă (cf. Naivulcel pur, p. 568: „Era decorativă mierla/cu bucle, platinată,/o mierlă diabolică”); „Alfa şi OmegaMierlelor”, „bastilii de mierle” (cf. Prostul, p. 453: „Alfa şi Omega mierlelor,/alfabetul

87 -Sigurd (cunoscut şi ca Siegfried sau Sigfrid, în limba nordică veche: Sigurðr) ucide balaurul care păzea comoara,se îmbăiază în sângele acestuia şi devine invulnerabil, cu excepţia unui omoplat pe care se lipise o frunză.

88 -„(...)Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă/Încet încet pare o umbră de-argint./(…)E vânăt la faţă camărgăritarul,/Pe albii lui umeri aripi se desfac/Şi luciu c'argintul îi este talarul;/În mâna lui mică el ţinepăharul/Somniei... Pe frunte-i flori roşii de mac.(…) « E somnul, bătrânu 'n ureche îi spune>>(…)«Bea—zice—atunci somnul din muri se coboară/Şi ochii-ţi sărută cu dulce surâs;/Atunci tu grumazu-i cu braţu 'nconjoară ,/Elaripa lui şi-o ridică şi sboară,Te duce cu dânsul în lumea de vis»” - cf. Mihai Eminescu, Povestea magului călător înstele.

89 -„Figura vulturului indică regalitatea, tendinţa spre culmi, zborul iute, agilitatea, promptitudinea, dibăcia de adescoperi hrana întăritoare, vigoarea unei priviri îndreptate liber, direct şi fără înconjur, spre contemplarea acelorraze pe care generozitatea soarelui tearhic le înmulţeşte” (cf. PSEO, 242).

90 -„Vulturul priveşte fără teamă soarele în faţă, iar tu poţi fixa, la rândul tău, strălucirea veşnică, dacă sufletu-ţieste neprihănit” – scrie Angelus Silesius. „Vulturul fixează soarele cu privirea şi acesta este încă un simbol alpercepţiei directe a luminii intelective” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis,Buc., 1995, pp. 474-475.

91 - Se ştie că mierlele sunt însemnul Casei prinţilor de Lorena...Dar, evident, dincolo de princiaritate, este umbrafunebră...:“Mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care omenţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci sededuce din verbul <<a mierli>>, cu înţelesul de a muri”. (cf. Gheorghe Şeitan, revista Kogaion).

103

mierlelor,/vocabularul mierlelor.[…] compacte mulţimi, baricade,/bastilii de mierle?”). În plus,ciudata „mierlă a Mamutului”: Henric Regele şi Mierla Mamutului (cf. Naivul cel pur, p. 568:„ca Henric regele/[…]eu sunt/mierla mamutului”).

Simbolistica MIERLEI era pusă în discuţie, din păcate, cu conotaţii negative, încă de laGEORGE COŞBUC: „Mierla se crede că e între păsările femei ce e cucul între păsările bărbaţi,că ea se împerechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi. Mai ales se iubeştecu cucul. Mierla e tipul femeii de lume, al <<Mărioarei dintre bălţi, Cu dragostea-n zecepărţi>>. Mierla e totdeauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nupot să scape îndrăgostiţii. Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fata, e deci simbolul adulteriului.Mierla şi cucul sunt tot acelaşi simbol” – cf. G. Coşbuc, Simboluri erotice în creaţiunilepoporului român, în almanahelegoagal.blogspot.com, din 29 martie 2012.

Din fericire pentru facilitarea demersului nostru, de a-i unifica, funcţional şi simbolistico-mitologic, pe „CHARONII” emilbottieni („Craiul Amurg”, „Pajura”, „Mierla” şi „Vidra”) –există şi un studiu recent al Adianei Tudosa (astrolog), despre mitologia MIERLEI, ca şi un studiual Cosminei-Maria Berindei, despre încifrările mitologice ale VIDREI92:

92 -VIDRA – „Râs, umor, curiozitate, răutate. Vidra este un simbol al forţei feminine, al graţiei şi empatiei. Înlegendele româneşti, Vidra sau Iuda e un duh maritim şi locuieşte în fundul Mării Negre, într-un mare şi frumospalat, şi de acolo cârmuieşte Împărăţia Peştilor. Toţi peştii ascultă de el. Palatul lui se află în locul numit Vidros şi ecel mai adânc loc al mării, ca de la cer la pământ. Acolo sunt peşti câtă frunză şi iarbă” – cf. Vidra, Faraoancele şiSorbul Marii Negre, în www.worldwideromania.com

“Vidra/Iuda este fiinţa mitologică în existenţa căreia se crede în zonele româneşti în care pescuitul este o preocuparede bază, cum sunt malurile Dunării, dar şi în alte zone ale ţării. Această fi inţă care poate avea diferite înfăţişări esteîntruchiparea spiritului apelor, având atribute malefi -ce. Puiul Iudei sau al Vidrei cunoaşte toate rosturile pescarilorşi poate fi e să-i ajute, fi e să le creeze probleme la tot pasul. Prinderea lui înseamnă iscusinţă din partea pescaruluicare profi tă de ocazie pentru a afl a tainele pe care puiul Vidrei/Iudei le-ar deţine. În mai multe variante de colind,după ce pescarul sau năvodarul îl prinde, mama lui vine în grabă oferind răspuns la întrebarea pusă de pescar înlegătură cu desfăşurarea momentului apocaliptic:

“Veni mama puiului,/Din picioare scăpărând,/Şi din gură foc ţipând:/Ce bateţi voi puiul meu,/Că e lud şi ebolund,/Şi-i tânăr nepriceput./Că eu vouă spune-v-oi,/Cându-i coada veacului/Sfârşitul pământului:/Când a dafecioru-n tată,/Şi fi icuţa în măicuţa./Şi fi nuţu-n nănăşuţu,/Şi fi nuţa-n nănăşuţa,/Atunci îi coada veacului/Şisfârşitul pământului!”

(…)Vidra/Iuda este un personaj malefic, căruia i se atribuie mai mult decât capacitatea de a cunoaşte rosturilepescarilor şi ale pescuitului. VIDRA/IUDA ESTE PERSONAJUL IMPLICAT, CONFORM CREDINŢELORPOPULARE ROMÂNEŞTI, ÎNTR-UN POSIBIL SCENARIU ESCHATOLOGIC: EL ROADE STÂLPII PECARE SE SPRIJINĂ PĂMÂNTUL, fapt ce ar putea conduce la scufundarea acestuia. Pe de altă parte, Iuda/Vidraapare frecvent şi în colinda pe tema furarea astrelor. Sunt două aspecte legate, în mod direct, de regresiunea în haos,foarte uşor de asimilat, în imaginarul popular, cu ideea de sfârşit al lumii. În general, se crede că sfârşitul lumii esteprecedat de o regresiune în haos: supremaţia lui Dumnezeu se răstoarnă în favoarea diavolului în timpul ritualului deAnul Nou, care presupune regenerarea periodică a timpului. Schema după care este gândit apocalipsul este identică,acesta presupunând, însă, deci o regenerare defi nitivă. Făcând parte dintr-un text ritual, care oferă garanţia păstrăriisale neschimbate vreme îndelungată, motivul furării astrelor conţine valenţe precreştine. Ceea ce este important estecă religia creştină conciliază motivul arhaic al existenţei unei fiinţe malefice, care se face vinovată de regresiunealumii în haos, cu principiile sale. Astfel se identifică un personaj din mitologia creştină, pe seama căruia sunt puseatributele vechii fiinţe malefice. Acesta va fi Iuda, apostolul care se face vinovat de vinderea lui Iisus. Momentul încare este plasat acest fenomen de regresiune în haos este cel din apropierea Anului Nou, care reclamă o asemeneasituaţie de regenerare cosmică. În colindele pe tema furării astrelor, SFÂNTUL ILIE SAU SFÂNTUL PETRUVOR REUŞI SĂ READUCĂ ECHILIBRUL COSMIC, PRIN RECUPERAREA SOARELUI ŞI A LUNII. Este,aşadar, un prim aspect care demonstrează participarea Iudei la un eveniment care ar putea atrage după sine dispariţiaastrelor şi, implicit, sfârşitul lumii” – cf. Cosmina-Maria Berindei, Motivul sfârşitului lumii în colindele de pescar, înwww.tabor-revista.ro

104

I-Despre MIERLĂ: „“Mierla este un simbol al transformării, pasărea în general este unsimbol al vieţii la înălţimi . O pasăre neagră nu renunţ prea uşor la secretele ei, la înţelepciuneaei, iar SIMBOLUL MIERLEI este veşnic legat de utilizarea diferită a simţurilor interioare, deconştientizarea părţilor ascunse din noi. Prin acest simbol, această Lună Nouă oferă un procesfundamental al alchimiei sufletului, care este de tranziţie şi transformare/transfigurare.Idealurile mai înalte, dorinţa de a şti mai multe ne va ajuta să “zburăm“ , tot ceea ce trebuie săfacem este să ne lăsăm sufletul să vorbească. Pasărea neagră trăieşte în tărâmurile mai înalte şieste un simbol al informaţiilor spirituale, idealurilor înalte, gândurilor înalte. Această lunănouă oferă acces la energiile superioare ale Universului, divinitatea ne oferă sprijin prin ghizispirituali, cuvinte magice . Pasărea este viaţă la înălţimi, aproape de cer, CULOAREA NEAGRĂESTE UN SIMBOL AL POTENŢIALULUI PUR, între cele două nu există nicio limită pentrutransformarea noastră. Mierla este un semn bun, se crede că ea poate aduce lecţii importante,prin meditaţie (n.n.: ca şi VULTURUL!), transportă la şi de la cer misterele găsite acolo. Sespune că în Copacul CENTRAL, din alte lumi, cântă trei mierle, cântecul lor induce somn saumeditaţie, care permit împărtăşirea secretelor mistice. Mierlele sunt timide sş preferă propriacompanie, decât compania altora, iar vocea lor are capacitatea de vindecare şi informare. Prinacest simbol , aceasta Lună Nouă oferă o conştientizare sporită a adevăratului nostru rol înaceastă lume, prin ghizi spirituali, semne prevestitoare, cuvinte magice . Acest rol ne pune înlegătură cu dorinţe profunde ale sufletului nostru. Este o Lună Noua in Gemeni in casa VIII, cevrea să înţelegem că schimbările şi sfârşiturile sunt necesare pentru evoluţia noastră, aceastăenergie oferă puterea de a transforma tot ce este întunecat şi murder, ajutându-ne să nevindecăm sufletul” – cf. Adriana Tudosa, Luna nouă în gemeni, 17 iunie 2012, în adriana-astro.com.

Toate bune şi frumoase, dar cum pătem împăca bivalenţa, ba chiar trivalenţa semantică aMIERLEI emilbottiene? - ce ne facem cu subtilităţile semantice, dezvoltate, vis-à-vis deMIERLĂ, în poemul Naivul cel pur – unde grăieşte „diabolica mierlă” şi ea însăşi se denumeştepe sine ca fiind „mierla mamutului”...? Ce să mai zicem de subteranele textului Prostul, p. 453:„Alfa şi Omega mierlelor,/alfabetul mierlelor,/vocabularul mierlelor.[…]/Şi cum şi de ce/compacte mulţimi, baricade,/bastilii de mierle? /(...) ele, mierlele,/Capitolinele, cum ades le-amnumit,/de la gâşte furând/bruma de zestre, unicul titlu de glorie?/Prostul, odiosul, prostul demine,/cum de-s făptaşul/unei atari/strigătoare la cer injustiţii?”...

Pentru că noi ştim (spre deosebire de dl Bogdan Alexandru Stănescu, autor al lucrării Operalui Emil Botta: Ars moriendi93) că scopul lui EMIL BOTTA este, mereu, acela GNOSTIC, de ACUNOAŞTE TAINELE PIRAMIDEI COSMICE, de A SE INIŢIA ÎNTRU NEMURIRE, iarnu, special şi “ţintit”, acela de a muri (pur şi simplu!). Deci, nu putem accepta, în mod exclusiv şi

93 -Cf. Bogdan Alexandru Stănescu, autor al lucrării Opera lui Emil Botta: Ars moriendi – rezumatul tezei dedoctorat, septembrie 2012 (îndrumător: prof. univ. dr. Eugen Negrici): “Relaţia poetului cu Thanatosul a fosturmărită de-a lungul a cinci capitole”. Pe de altă parte, suntem, parţial, de acord cu afirmaţia referitoare la “poetul-şaman”: “nu suntem de acord cu ipoteza Doinei Uricariu, care explică multitudinea <<personajelor>> din poezia luiEmil Botta printr-o fascinaţie a poetului român pentru pseudonimiile lui Soeren Kierkegaard. Am propus caalternativă ipoteza <<poetului-şaman>>, cel ce obţine extazul necesar coborârii în infern în urma invocăriispiritelor auxiliare”. Atâta doar că Marea Călătorie , pentru care, fără hodină, se pregăteşte şi “unelteşte”, extrem delaborios şi incredibil de insistent/obsedant, EMIL BOTTA – este, mai curând, una de aparenţă FAUSTICĂ şi nu setermină, nicidecum, în infern: el/EMIL BOTTA, invocă toate personajele cosmice, despre care ştie sigur că auînscrisă, în arheicitatea lor - potenţialul maxim de transgresare/transfigurare, DE TIP TABORIC – iar, prin ele, săacceadă la REVELAŢIE! Este, mai curând, Călătoria Iniţiatică a lui Harap-Alb, cel căruia însăşi Calea Iniţierii îiacumulează “forţe cvasi-antropomorfe/cvasi-zoomorfe” – cu deosebirea că iniţierea lui Harap-Alb se face “cu Maestruunic”, pe când EMIL BOTTA îşi află, în mod extrem/dureros de lucid, Maeştri multipli.

105

împotriva textului poetic, dimensiunea thanatică, decât dacă drumul/discursul nostru hermeneuticare la capăt…TRANSFIGURAREA ÎNTRU NE-MURIRE!

„Ea mă privea./Şi ce ochi! Ce patimi/înrădăcinate/în ochii ei cei negri!/Era decorativămierla,/cu bucle, platinată,/o mierlă diabolică./Ea, îndeobşte cunoscuta,/era de nerecunoscut./Şichiar am spus/ca Henric regele/în edictele sale:/<<Nu vă cunosc, pe legea mea./Spune acestuineofit,/naivul cel pur,/cine eşti, spune-i!>>/...Şi mi-a spus/diabolica mierlă,/aproaperăstit,/aproape ocărându-mă:/<<Domnule, nu vă cunosc./Eu ţin de o civlizaţie ascunsă,/eu ţin deo cultură mult mai ascunsă,/eu sunt/mierla mamutului.>>/Când auzii aceste,/auzii parcăaventura,/încântându-mă şi cântând./Şi noaptea căzu peste mine,/durabila, implacabilanoapte/căzu./Şi imediat, imediat,/îmbrăcând al spaimei chip,/un somn de pământ,/un somnfoarte greu,/gemând am adormit” – cf. Naivul cel pur, . 568.

Bine, poate că înţelegem prima parte a discursului poetic: fiind PASĂRE A MORŢII -MIERLA devine, în viziunea emilbottiană, „diabolica mierlă” (dar menţinându-şi privirea aţintităînspre zona de transgresare, deci, privirea de VULTUR-RĂDĂCINĂ ŞI ŢINTĂ A ZBORULUISPIRITULUI: „Şi ce ochi! Ce patimi/înrădăcinate/în ochii ei cei negri!”), în cazul în care funcţiaei psihopompă se desfăşoară în zona Styxului traco-grecesc, deci, în zona subterană, din mitologiacreştină – în care „subterană” se zice că ar sălăşlui diavolul.

„Naivul cel pur” este NOVICELE-ÎN-CURS-DE-INIŢIERE. Deci, nu ne miră nici faptul căprima percepţie, de tip „noviceal-monahal”, este aceea privind esenţa feminităţii ispititor-demoniace („Era decorativă mierla,/cu bucle, platinată”), deductibilă prin MIERLĂ, numită, înfolclorul românesc, „soţia cucului” – şi despre care COŞBUC are aşa o părere de proastă: „Mierlae totdeauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot să scapeîndrăgostiţii. Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fata, e deci simbolul adulteriului”.

Dar tot EMIL BOTTA afirmă, apoi, că aceeaşi MIERLĂ „îndeobşte cunoscuta,/era denerecunoscut”. Traducem noi, în limbaj denotativ: îşi părăsise funcţia de „ispită erotică”, şipreluase o a doua funcţie, pe aceea de CHARON PSIHOPOMP, de „Învăţătoare a TainelorTrecerii”. Pentru că altfel nu s-ar explica jocul perfid şi, totuşi, atât de pur, al Novicelui cuMIERLA, simulând o ignoranţă/neştiinţă pe care n-o are, de fapt – deducţia se face din trimitereala „edictele regelui Henric”. La care Henric şi la care „edicte” s-o fi referind „naivul” jucăuş? Păi,nu este decât un singur Henric, în toată istoria lumii europene, care să fi fost MAESTRU ALTRANSFIGURĂRILOR/TRECERILOR/CONVERTIRILOR: HENRIC AL IV-lea, şefulprotestanţilor europeni şi cel care a afirmat, cu seninătate, când a fost vorba de faptul că, între el şicoroana Franţei catolice este problema religiei sale protestante: „Parisul merită o mesă (liturghie)”(fr. „Paris vaut bien une messe”).

Iar ca edict fundamental, pe vremea lui Henric de Navarra, devenit regele Henric al IV-lea alFranţei: „Edictul de toleranţă de la Nantes” (1598). “De toleranţă”, deci: “DE TRECERE”…cuvederea!

“Naivul” nu este naiv deloc, ci se pregăteşte de recunoaştere, în zona MARII REVELAŢII –care va însemna şi Marea Victorie Spirituală, asupra sinelui să, neliniştit şi supus terorilor ontice(“Şi noaptea căzu peste mine,/durabila, implacabila noapte/căzu./Şi imediat, imediat,/îmbrăcândal spaimei chip,/un somn de pământ,/un somn foarte greu,/gemând am adormit”). MAREAAVENTURĂ, întru REVELAREA ARMONIEI SUPREME/ORFICO-PARADISIACE: “auziiparcă aventura,/încântându-mă şi cântând”. Iar “geamătul” nu este de durere, nicicum de uitarea Sacrei Învăţături: nici nu este geamăt, ci este “îngânare/fredonare”, pentru eternă rememorare aCÂNTULUI ORFIC AL NEMURIRII! “Am adormit” înseamnă “am trecut dincolo, în tărâmuleternelor armonii, muzici ale sferelor”!

106

Dar...ce-o fi însemnând „eu sunt MIERLA MAMUTULUI”: „Eu ţin de o civlizaţie ascunsă,/euţin de o cultură mult mai ascunsă,/eu sunt/mierla mamutului”? Încă de la poemul-artă poetică,Fachir, suntem obişnuiţi cu jocurile de cuvinte ale lui EMIL BOTTA, cu teatralitatea replicilor sale,conţinând un umor extrem de bine disimulat. Nu este vorba de „animalul mamut” – ci...esteVORBA! Adică, MIERLA îşi afirmă şi onfirmă, prin această parolă, apartenenţa la tărâmulcelălalt, faţă de care noi, muritorii de rând, trebuie să rămânem...MUŢI, pentru a asculta şi înţelege„CÂNTECUL TAINELOR”, Armoniile Paradisiace!

În traducere denotativă: „Dacă mă recunoşti de Maestră a Trecerii/Transfigurării tale, atunciimită-mi, perfect fidel, postura: eu aparţin unei zone de spirit pe care n-o poţi înţelegem, dacă-ţipăstrezi rudimentele bruiante ale Parashabdei tale degradate: pentru a re-aduce, în actualitateamitică-eternă, Parashabda originară – urmează întocmai MUŢENIA MEA! – şi, dreptconsecinţă, vei auzi esenţialitatea demiurgică a CÂNTECULUI!”

Dar ce să fie cu semnificaţiile textului Prostul, p. 453: „De neînţeles,/intraductibile,/nurecunosc/Alfa şi Omega mierlelor,/alfabetul mierlelor,/vocabularul mierlelor. Şi dicţionare nuam,/unul româno sau franco/sau anglo-mierlin,/cu enluminura în aurul mat/ad usumdelphini./Şi cum şi de ce/ compacte mulţimi, baricade,/bastilii de mierle? /Şi trece strada/bătrânulde mine./Şi-i lunecuş, pretutindeni, dezastru./Şi cade, bătrânul de mine./Şi nu sare nici una dinclisosul noroi să mă salte. Şi cum pot fi mierlele /ingrate, insensibile inimi,/ piatră pusă pepiatră?/ Ele, salutate de mine/ca supranaturale naturi,/ele, mierlele,/Capitolinele, cum ades le-am numit,/de la gâşte furând/bruma de zestre, unicul titlu de glorie?/Prostul, odiosul, prostul demine,/cum de-s făptaşul/unei atari/strigătoare la cer injustiţii?”...?

Eh, din moment ce am trecut proba „mierlei mamutului”, nu vedem de ce n-am trece-o şi pe ceaa „bastiliilor de mierle”. „Prostul”, ca şi „Naivul” - este novicele care vrea să se iniţieze, dar, ca şiUlysse, să mai tragă şi cu urechea la „sirene”, la „manevrele maşiniştilor din fundul scenei”.

De parcă n-ar fi ştiut niciodată că „tărâmul celălalt” este, de fapt, o absolută revoluţionare aobiectelor şi stărilor „acestui tărâm” – Poetul Orfic se preface a nu înţelege...neînţelesul: „Deneînţeles,/intraductibile,/nu recunosc/Alfa şi Omega mierlelor,/alfabetul mierlelor,/vocabularulmierlelor. Şi dicţionare nu am,/unul româno sau franco/sau anglo-mierlin,/cu enluminura înaurul mat/ad usum delphini”. În definitiv, cel care „o mierleşte”, adică „trece dincolo”, întruSuprema Revelaţie - este REGELE/INIŢIATUL, „moştenitorul lumilor create deDEMIURGOS” - pentru care ar fi trebuit să se „fabrice” (aiurea!) dicţionarele lumii celeilalte, „adusum delphini” („Delfinul” – Moştenitorul Tronului Franţei!)...Atunci, n-ar mai fi existatINIŢIEREA şi CONSECINŢELE VIABILE/REALE ale INIŢIERII! Iniţierea conţine, într-însa, şi DRUMUL INIŢIERII!

Deci, novicele-„prostul” trebuie să suporte, cum a făcut-o şi fiul lui Ludovic al XVI-lea,consecinţele „REVOLUŢIEI LUMILOR”, deci ale (după mintea noastră de locuitori ai istoriei...!)„bastiliilor de mierle” (care, totodată, sunt expresii ale eternităţii divin-demiurgice, „Alfa şi Omegamierlelor”). Pentru că nu vrea să-şi uite, definitiv şi irevocabil, „noroiul lunecoso-catastrofal/DEZASTRU”, imagine fidelă a lumii de unde vine, ca ”borboros” infernal (iar el, el,omul, ca fiind...”bătrân”, adică încăpăţânat în a-şi aminti! – nerespectând tradiţia băutului dinApa Styxului-LETHE-UITAREA!) – tot el dă vina, pe o presupusă „ingratitudine, insensibilitatede inimi,/ piatră pusă pe piatră”... De fapt, „ingratul” este el însuşi, ca şi Harap-Alb, faţă deMaestrul-Spânu! El ştie foarte bine, ca şi EMINESCU („Iar celui ce cu pietre mă va izbi înfaţă,/Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!” – faţa izbită de piatră, devine, ea însăşi, PIATRĂ,adică rezistenţă eternă, întru sacralitate, întru înviere spirituală eternă!) că „piatra pusă pe piatră”este însemnul TRANSFIGURĂRII şi al RECONSTRUCŢIEI, CA FIINŢĂ SPIRITUALĂ. Iar

107

MIERLELE, cu adevărat sunt salvatoare de „borboros” al fostei fiinţe terestre - ele, ca şiGÂŞTELE CAPITOLINE94, salvează PIATRA CETĂŢII FIINŢEI REDIVINIZATE!

...Până la urmă, însă, „prostul” (cel care încearcă s-o facă pe prostul, cu binefăcătoarele salesalvatoare de „borboros”!) are veritabile remuşcări, faţă de „injustiţia” cu care s-a raportat, elînsuşi, chinuitul de istoria infernală, la demersurile soteriologice ale solilor divinităţii: „Prostul,odiosul, prostul de mine,/cum de-s făptaşul/unei atari/strigătoare la cer injustiţii?”.

...”ŢĂRANUL”, din poemul În cer, în alt sat, p. 242, îşi mărturiseşte senzaţia şi gândul,încercate, în „chezăraş Iulie” („Nu-ţi pierde mintea,/nu-i de mirare,/acum în IULIE,/mierlavorbeşte”), de faţă cu (şi prin) MIERLA, când aceasta spune că nu-i dispreţuieşte „ţarina”-ŢĂRÂNA, în sensul „întors”, precum că şi trupul are rostul lui, în PREGĂTIREATRANSFIGURĂRII:

„Am dat să-i sărut mâna/şi adânc m-am închinat,/parcă săpam la SFÂNTA FÂNTÂNĂ”...

Deci, prin MIERLĂ, ca şi prin „FÂNTÂNĂ” - ajungi pe Tărâmul Celălalt, la Zalmoxis,Stăpânul Tărâmului Sacru!

*

III-Despre VIDRĂ. Din ce ne putem da seama, având în vedere textul poemului Al cobuzuluicântec, p. 302 - nici „PAJURA NOPŢII”, nici „VIDRA CU OCHI CRUZI” şi nici măcar„BARBARESCA PĂDURE ŞI CRUNTELE-I NEAMURI” (cf. Al cobuzului cântec, p. 302) nusunt tratate, în exhastivitatea simbolisticii lor.

În cazul VIDREI, se sugerează, doar, prin „ochii cei cruzi”, faptul că ea este, ca şi IUDA pentruHRISTOS, un factor distructiv/entropizant al lumii, poate chiar eschatologic: „să vie ai amurguluijuzi” – Judecătorii de la Judecata din Urmă/”AMURGUL ZEILOR” (care „judecată” nu ar fiposibilă fără „Sfârşitul Lumii”, adică suspendarea ciclului existenţial-cosmic). De aceea, reţinem,totuşi, hermeneutica mitologică, din textul : „VIDRA/IUDA ESTE PERSONAJUL IMPLICAT,CONFORM CREDINŢELOR POPULARE ROMÂNEŞTI, ÎNTR-UN POSIBIL SCENARIUESCHATOLOGIC: EL ROADE STÂLPII PE CARE SE SPRIJINĂ PĂMÂNTUL, fapt ce arputea conduce la scufundarea acestuia. Pe de altă parte, IUDA/VIDRA APARE FRECVENT ŞIÎN COLINDA PE TEMA FURAREA ASTRELOR. (…)Făcând parte dintr-un text ritual, careoferă garanţia păstrării sale neschimbate vreme îndelungată, motivul furării astrelor conţinevalenţe precreştine. Ceea ce este important este că religia creştină conciliază motivul arhaic alexistenţei unei fiinţe malefice, care se face vinovată de regresiunea lumii în haos, cu principiilesale. Astfel, se identifică un personaj din mitologia creştină, pe seama căruia sunt puse atributelevechii fiinţe malefice. Acesta va fi Iuda, apostolul care se face vinovat de vinderea lui Iisus.Momentul în care este plasat acest fenomen de regresiune în haos este cel din apropierea AnuluiNou, care reclamă o asemenea situaţie de regenerare cosmică. În colindele pe tema furăriiastrelor, SFÂNTUL ILIE SAU SFÂNTUL PETRU VOR REUŞI SĂ READUCĂECHILIBRUL COSMIC, PRIN RECUPERAREA SOARELUI ŞI A LUNII” - cf. Cosmina-

94 - “Episodul gâştelor Capitoliului desemnează un eveniment istoric mitificat, în care gâştele sacre aleCapitoliului din Roma ar fi dat alarmă şi ar fi asigurat, astfel, romanilor, o victorie militară asupra galilor.

Spre anii 390 î.Hr., gali, originari din actuala regiune franceză Bourgogne, au invadat nordul Italiei şi au decimatarmata romană. Ei au reuşit primul jaf al Romei. Episodul este povestit de Polybius, Diodor din Sicilia şi TitusLivius” – cf. wikipedia.

108

Maria Berindei, Motivul sfârşitului lumii în colindele de pescar, în www.tabor-revista.ro. Înmitologia valkahilor, însă, există şi GREUCEANU, salvatorul Soarelui şi Lunii…95!

III-“BARBARESCA PĂDURE ŞI CRUNTELE-I NEAMURI”, Se trimite, evident, lasimbolistica labirintico-tezeică (“ale pădurii arcane” – capcanele mortale ale INIŢIERII - cf.Isaia, XIX, 20, p. 547), dar şi uterină, a pădurii96 - fără a se omite, în mod sigur, dimensiunea eiintermediar-transcendentă: “Simbol arhetipal, asociat templului natural, freneziei şiexuberanţei vieţii, dar şi spaimelor, pericolelor, rătăcirilor sau morţii (…)Pădurea apare în mitsau basm ca loc INTERMEDIAR ÎNTRE LUMEA DE AICI ŞI LUMEA DE DINCOLO. ELOCUL PRIN CARE SE TRECE SPRE INFERN” – cf. Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şiarhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994.

În definitiv, la fel ca şi în celebrul basm al lui Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, nuse poate ajunge la Zenitul/NORDUL SACRU al tranzitivului, dar şi finalului stadiu de “CraiAmurg”, decât trecândprin probele “pădurii cu fiare sălbatice”/ Spaima-Pădurii (cf. Vestigii, p. 78: ”Mi-aduc vag aminte/deSpaima-Pădurii”) - “fiare sălbatice”/”crunte neamuri ale pădurii” adiacente, ba chiar INTRINSECIACTULUI /PROCESUI INIŢIATIC!

Evident, ele sunt văzute, de către Făt-Frumos/Harap-Alb, drept “CRUNTELE-I NEAMURI” (ale zonei deiniţiere-PĂDUREA) - dar, fără de ele/probele iniţiatice, fiind imposibilă “trecerea dincolo”/INIŢIEREA ÎNTRULUMEA SPIRITUALĂ!

…Determinantul “barbaresc” (“BARBARESCA pădure”) a dat, în limba română, un produs onomastic,exploatat şi de Mihail Sadoveanu, în cea mai ciudată proză a sa - Hanu Anucuţei: VARVARA97 - care trimite nuatât la “bâlbâială”, cât, mult mai sigur, la TĂCEREA SACRALĂ.

95 - Cf. Petre Ispirescu, basmul Greuceanu, în volumul Legendele sau basmele Românilor , Bucureşti, 1882.96 - “PĂDURE: Simbol arhetipal, asociat templului natural, freneziei şi exuberanţei vieţii, dar şi spaimelor,

pericolelor, rătăcirilor sau morţii. Cultul pădurilor şi dumbrăvilor sacre constituie esenţa religiei dendro-latrice,atestată în trecutul popoarelor indo-europene şi la o serie de triburi trăind în pădurile sau în junglele din Africa oriAmerica. în multe limbi se constată apropierea dintre numele pădurii şi cuvântul ce denumeşte templul, precum şiidentitateadenumirii pădurii şi a muntelui. în modelul tripartit al lumii, specific mentalităţilor arhaice, pădurea(muntele împădurit) ocupă locul de mijloc al triadei: apă-pădure/munte-cer. Pădurea apare în mit sau basm ca locintermediar între lumea de aici şi lumea de dincolo. E locul prin care se trece spre infern. Acest topos îl găsim laVer-giliu şi la Dante, în basmele cu eroii solari de tipul lui Făt-Frumos. Pădurea pe care o străbat în călătoria loriniţiatică e populată de monştri de tot felul; ea reprezintă natura preumană, neîmblânzită, simbolizând haosul. Darpădurea e şi un loc de repaos sau adăpost şi, în acest caz, e asimilată casei, pântecului matern, sânului ocrotitor şihrănitor, aşa cum reiese din următorul imn al pigmeilor din Africa: „Pădure! Eşti mama noastră, a copiilor tăi, /Mamă care ne dai de mâncare, de băut şi ne adăposteşti, / Care ne dai arme şi leacuri ş tot; /Carene dai viaţă şiputere, dar şi moarte şi uşurare" (Cântece vorbite, 36). Eminescu: „împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi crescsub poale, / Toate înflorind din mila / Codrului, Măriei-Sale" (Povestea codrului). în toată liricapopulară românească sunt predominante conotaţiile pozitive ale pădurii, ea fiind un adevărat lăcaş al iubirii libere; subcupola pădurii a înflorit şi a rodit inegalabilul „dor" românesc. Exceptând basmul şi descântecul, în creaţia lirică şiepică românească aproape lipseşte chipul malefic, terifiant al pădurii, specific pentru selva oscura dantescă saupădurile Europei nordice prin care rătăcesc cavalerii romanelor Mesei Rotunde, în psihanaliza modernă, pădureasemnifică inconştientul, iar apariţia ei în vise e semnul unei angoase” – cf. Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şiarhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994.

97 - Numele VARVARA vine, evident, de la “barbarus,-a,-um” - bâlbâit-ă. Adică, în registru sacral -corespondenta feminină a “discretului” ZAHARIA - deci, TĂCUTA, adică aceea care se fereşte să profanezeLOGOS-ul, aşteptând “devoalarea” lui desăvârşită, întru MÂNTUIREA LUMII. Ea va vorbi doar în graiul zeilor (saual alchimiştilor victorioşi).

109

De fapt –LOGOS DIVIN!

“BARBARESCA PĂDURE” (oricât de “franţuzită” ar fi fiind pronunţarea/utilizarea acestui determinantbombastic, plin de emfază!) este tăcută ca şi MIERLA – ŞI IMPUNE ( la fel ca şi “diabolica mierlă”!)ACEASTĂ TĂCERE ATÂT MEDITATIVĂ, CÂT ŞI, MAI CU SEAMĂ, “CHARONICĂ” ŞI(AUTO)DEMIURGICĂ!

Doar prin “Barbaria” TĂCERII MISTICE/LOGOS DIVIN se poate obţine concentrarea necesarătranscenderii, transfigurării DEPLINE/DESĂVÂRŞITE, fără de “lunecuşuri”şi “dezastre”, întru “borboros”.

…Fireşte, asta dacă vei fi vrând, cu adevărat, să nu rămâi şi să “TRECI” STRÂMB, ca...”bătrân”!

Bătrân păcălici, sau, mai degrabă, autopăcălit…! Un “Tândală” al Lumii.

***

XIII-PĂDURE-LOGOS DIVIN, „ROB CODRU”, „GREUL PĂMÂNTULUI”,„CORONATUL CERB” ŞI DACIA

-ROB CODRU (cf. Rob Codru, p. 107: „Rob Codru, cum te suferi supus...?/(...)De-am fiîmpreună/pe muntele DACIEI, în lumina de sus!”);

-CODRUL SIHASTRU, Trif Nebun, Privighetori şi Vrăjitori (cf. Trif nebun, p. 99: „Trifnebun! Vi, og, vi,/privighetori, vrăjitori, într-o zi”);

-Greul Pământului (cf. Glin, p. 410: „la împărat de pământ,/la Greul Pământului”);

-Cerbi/CORONATUL CERB (cf. Muza tragică, p. 108) şi silfi şi azuria zare (cf. Moartea înpădure, p. 556: „Cerbi şi silfi şi azuria zare/au intrat în pădurea în care pari dusă, bolnavă”);

Dacă PĂDUREA, la EMIL BOTTA, am stabilit, mai sus, că este definibilă, prin sintagma„barbaresca pădure”, Logos Divin/Tăcere Divină şi Spaţiu al Iniţierii, întrutranscendere/transgresare – e mai dificil de văzut, dintr-odată, semnificaţia emilbottiană aCODRULUI – atunci când este numit, de către EMIL BOTTA, „Rob Codru”. La EMINESCU, şiCODRUL, şi PĂDUREA intrau sub semnificaţia de spaţialitate sacră, Templu al Iniţierii – şi„rădăcină a Drumului Iniţierii”, pe o Axă/Cale Iniţiatică Ascendentă (semantico-mitologică) ce secontinuă cu MUNTELE şi „se izbăveşte”/împlineşte spiritual la nivelul STEA. Dar iată că„ucenicul”-EMIL BOTTA scrie astfel, despre CODRU, anulând orice opinie despre o posibilăidentitate/izotopie semantică, dintre PĂDURE şi CODRU:

„Rob Codru, cum te suferi supus/şi vânzării dat, singurel sub lună?/O, frăţie, de-am fiîmpreună/pe muntele Daciei, în lumina de sus!//Săgetătorul te-a fulgerat,/Capricornul te-asfâşiat./O, Codrule tată, amărât mai eşti!/Împilatule, ce morţi tânguieşti?//Nu-i Dragoş să-şianine în fag/alămitele-i arme, ca sorţile, mute,/Dragoş nu-i şi nu-i cin' mi-e drag.../Vise, vieţi,muriră prea iute!//Cu stele în frunte, s-au dus/cerbii tăi, la zidul tăcerii,/te întreb cu limbadurerii,/Rob Codru, cum te suferi supus?” – cf. Rob Codru, p. 107.

110

ROB CODRU este „vânzării dat”, precum HRISTOS de către IUDA - ROB CODRU existăîntru „JOS”, tânjind şi visând, tragic, după pierderea PARADISULUI-KOGAION/”LUMINA DESUS” – unde nici Poetul, nici Codrul nu mai au, se pare, acces – ACUM (deocamdată!): „O, frăţie,de-am fi împreună/pe muntele Daciei, în lumina de sus!”.

Da, ei doi, POET şi CODRU, sunt, ACUM, ambii, decăzuţi în ISTORIE („Împilatule, cemorţi tânguieşti?...Vise, vieţi, muriră prea iute!”) – decăzuţi, temporar, din Sfera Zeiască şi dinSfera Eroică (DRAGOŞ-DRAGONUL), dar şi din Sfera Iubirii („nu-i cin' mi-e drag”), aEROS-ului ORIGINAR, hesiodic („Eros, mai înainte de toţi zeii... Eros, cel mai frumos dintrezeii nemuritori, iubirea care zdrobeşte mădularele şi care subjugă, în pieptul tuturor zeilor şioamenilor, mintea şi înţeleapta voinţă ” 98): „Nu-i Dragoş să-şi anine în fag/alămitele-i arme, casorţile, mute,/Dragoş nu-i şi nu-i cin' mi-e drag...”.

Oricum, însă, codrul va rămâne şi „patrie” a TRANSFIGURĂRILOR”, prin „EROS” şi „DOR”(adus de „frunza de mohor” – întristare/”mohorâre” a MOHORULUI, pentru/întru„SCHIMBAREA LA FAŢĂ”!), prin ŞARPELE NĂPÂRLIRILOR/TRANSFIGURĂRILOR şiINIŢIERILOR ELEUSINE: „Codrul îmi spune: Frunză de mohor…/Ah, şarpele, ah,milostivul!/Ia-n auzi-i râsul:/Pană de COCOR, El Burlador!” – cf. El Burlador, p. 278.

Căci, totuşi, să nu uităm că vorba „rob” însemna, în antichitatea înţeleaptă şi profund/smeritînţelegătoare de sacralitate, „UCENIC ÎNTRU INIŢIERE”...99! Deci, se pare că „Rob Codrul”este „ucenic pentru o nouă/viitoare Iniţiere”, pentru un Nou Ciclu de Restaurare a Paradisului,sub ”stelele din frunte” ale „Coronaţilor Cerbi”100 (să nu uităm că, şi la EMINESCU, CERBULera un NEAM – NEAMUL DACIC, COSMICIZAT, precum Soarele, Luceafărul-Soare Negru,Luna...de fapt, el însuşi purtând şi fiind ARBORELE VIEŢII/”AXIS MUNDI” - ca şi înMIORIŢA: „Lună, Soare şi Luceferi/El le poartă-n a lui HERB,/Împrejuru-i are dame/Şicurteni din/NEAMUL CERB): „O, coronatule Cerb,/unde-i pădurea, doamnă-ta,/maica direaptăla care crescui/şi cerul şi flacăra lui?” – cf. Muza tragică, p. 108.

Care este, conform viziunii emilbottiene, „rampa de revenire”, perpetuă, a fiinţei istorice şi aistoricităţii valahe, în genere (ba, a Lumii Terestre!), la condiţia spirituală de RE-INIŢIERE?

TĂRÂMUL SFÂNT AL DACIEI, cu AXA COSMICĂ/”AXIS MUNDI”-KOGAIONUL –„Lumina de SUS”!

Deci:

I-PĂDUREA este stadiul de permanenţă/potenţialitate demiurgico-uterină-„GOTHEIT”(„pădurea, doamnă-ta,/maica direaptă la care crescui/şi cerul şi flacăra lui”), alCOSMOSULUI-PARADIS - pe când

II-CODRUL se înscrie în spirala dureroasă („amărâtă” şi „împilată”) şi tragică a RE-INIŢIERILOR (un fel de „GOT” tragic, eckhart-ian...dar şi un HRISTOS, mereu „vândut”, deiudele istoriei satanice, care HRISTOS se tot urcă şi coboară, precum „CUMPĂNA DE LAFÂNTÂNĂ” – „FÂNTÂNA SACRĂ” EMINESCIANĂ, „FÂNTÂNA SACRĂ” A ZEILOR

98 -Cf. Hesiod, Theogonia, Ed. Minerva, 1987.99 -Şi despre Zalmoxis se zice că ar fi fost, dimpreună cu Pytagoras, „rob la Piramidă”...100 - „La tracii sud-dunăreni, CERBUL simboliza soarele care se urcă pe cer, la greci era considerat al Artemidei,

iar la romani, al Dianei. – Din cauza herbului lui înalt şi ramificat ca o coroană de arbore, CERBUL a fostconsiderat că poartă pe cap ARBORELE VIEŢII. La români, cerbul poartă pe cap un BRAD - simbolul carpatic alARBORELUI VIEŢII” - cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 510.

111

„DALBI PRIBEGI/PRIBEGIŢI”, APOLLON ŞI ARTEMIS – „FEŢELE” LUIZALMOXIS!), întru mereu reluate lumi-istorii, tânjind şi călăuzindu-se înspre mereu noi-înnoite lumi-paradisuri...

Noi Ierusalimuri APOCALIPTIC-IOANICE/”Rusalimuri”: „şi mereu te-aş chema dinvechime:/Rusalime, tată, Rusalime” – cf. ***, p. 534!

III-...Şi toată povestea, ciclic/spiralat reluată (adică, de fiecare dată, la fiecare reluare de ciclu,se porneşte de la un nivel superior spiritual, dar şi se propune, pentru viitor, un grad sporit de„împilare/înrobire”, de severitate a PROBELOR INIŢIERII! – pentru că „Tatăl-Codru”: „O,Codrule tată, amărât mai eşti!” - se presupune că iese, mereu mai întărit spiritual, din fiecare„roată/rotire de lume”!), a omenirii istorice, revenită în Paradis, re-începe de pe PĂMÂNTULSACRU AL DACIEI (acolo unde zodiile sunt anulate, ca şi soarta de sub lumina lor necruţătoare– „fulgerătoare” şi „sfâşietoare”!): „Săgetătorul te-a fulgerat,/Capricornul te-a sfâşiat”) - şi„intră în pauza manvantarică”, în zona de aşteptare a RE-INIŢIERII/”ROB CODRU”.

*

...Poate exista şi ipostaza de „CODRU SIHASTRU”, cuplată cu imaginea mitologică a lui TRIFNEBUN101 – ipostază în care Poetul-ORFEU încearcă să-şi folosească teroarea faţă de

101 -“Trif este considerat mai mare peste lupi şi de aceea numit şi <<Sânpetrul lupilor>>. << Patron al insectelor,viermilor şi lăcustelor, Sfântul Trifon Zarezeanul ocroteşte viile –o tradiţie păgâno-creştină stropită din belşug cuvin ghiurghiuliu, peste apa îngheţată>>” – cf. Zărezeanul, pe www.ecomunitate.ro.

“Ziua de 1 februarie este dedicata Sfintului Trif si este cea dintii mare sarbatoare a calendarului pomicol, viticol siagricol, motiv pentru care este celebrata in primul rind in zonele de deal si munte. O legenda din Moldova spune caTrif era un om caruia ii placea sa cinte si sa petreaca. Intr–o zi, pe cind isi ara ogorul, a trecut pe acolo MaicaDomnului, care il ducea prima data pe Iisus la biserica. Crezind ca este alta femeie, Trif a tusit dupa ea. Suparata,Maica Domnului s–a oprit si i–a spus: <<Nebunule, fie azi ziua ta si miine va fi a mea!>>, intorcindu–se apoi dindrum. De atunci lui Trif i se spune Trif Nebunul, iar sarbatoarea sa este cu o zi inainte de sarbatoarea MaiciiDomnului. Intr-o alta varianta a legendei, Maica Domnului il intilneste pe Trif pe drum si merg impreuna sprebiserica. La un moment dat, acesta, voind s–o ia inainte, calca pe rochia ei si o rupe, iar Fecioara, suparata, ii spune:<<Du–te inainte, nebunule, du–te!>> De rusine, Trif merge inainte fara sa se mai opreasca din drum. In versiuneabucovineana a legendei, in timp ce Maica Domnului merge cu Iisus la biserica, mai multi oameni, in frunte cu Trif,unul dintre cei mai importanti dregatori ai Ierusalimului, pun la cale un complot pentru a–i omori copilul. Ingerul ilapara insa pe Iisus si ii da lui Trif o minte de om nebun. Vazind aceasta, ceilalti se sperie si renunta la planul lor.Dupa ce lui Trif i–a trecut nebunia, a devenit sfint. Dupa un alt tip de legenda, Trif a fost un crestin persecutat depagini. Incercind sa scape, el s–a prefacut nebun, insa paginii au intarit si mai mult paza. Fiindu–i mila de el,Dumnezeu a deschis intr–o noapte temnita si i–a permis sa scape. Din acest motiv, oamenii cred ca Trif este un sfint sica daca nu i–ar respecta sarbatoarea ar innebuni.In aceasta zi nu se lucreaza, pentru ca via sa nu fie afectata de grindina si pentru ca lupii sa nu manince vitele.Oamenii sarbatoresc ziua lui Trif si de frica sa nu innebuneasca, sa nu devina saraci sau pur si simplu pentru a–icomemora patimile. Se spune ca Trif i-a pazit pe Maria si pe Iisus de câinii Sfintului Petru, care, fiind ocupat cupasunatul vitelor, nu era atent la acestia. Ca rasplata, Sfinta Fecioara l–a facut pe Trif stapin peste omizi, gindaci siinsecte. Femeile lipesc cu pamint crapaturile de prin casa, inclusiv vatra sau gura cuptorului, pentru ca sa se lipeascaochii si gura pasarilor, viermilor sau insectelor daunatoare. Tot acum se da de pomana o strachina cu malai, pentru calacustele sa nu manince porumbul vara urmatoare. SFINTUL TRIF ESTE VAZUT SI CA PATRONUL LUPILOR. Sespune ca un om, mergind la vinatoare, s–a suit intr–un copac si a inceput sa impuste lupi. Dupa ce i s–au terminatgloantele, a vazut un om imbracat in alb care a venit si i–a repartizat fiecarui lup ce trebuie sa manince. Ultimul asosit un lup schiop si, pentru ca nu mai ramasese nimic, Sfintul Trif, caci despre el era vorba, i–a spus sa il manince peomul care se ascunde in copac. Speriat, omul a strigat dupa ajutor. Niste oameni care lucrau in padure au venit si aualungat lupul. Sosind acasa, omul le–a poruncit fiilor sai sa ii faca o lada in care sa il poarte cu ei. Odata, mergind latirg, in fata unui pod au intilnit in cale un om fugind, care i–a rugat sa il ascunda de un lup ce il urmarea. Feciorii l–aupus in lada, alaturi de tatal lor. Dupa un timp, vazind ca nu apare nici un lup, au deschis lada, insa din ea a iesit unlup, care il mincase pe tatal lor, caci el ii fusese sortit de Sfintul Trif” – cf. Sever Miu, Datini de Făurar - Legendele luiTrif Nebunul (Sfintul Trif/Sfintul Trifon), în www.vacantesicalatorii.ro.

112

NEBUNIA strângerii (din zona „îngheţat”-funebră, a rămăşiţelor Logos-ului Divin, degradat pânăla silabe rupte de semnificaţia Întregului) în FORŢĂ DIVINATORIE ŞI ORFIC-REARMONIZATOARE DE LUMI, „ÎN NUMELE MAGIEI PRIVIGHETORII”102:

„Trif nebun! Vi, og, vi,/privighetori, vrăjitori, într-o zi,/vi, og, vi,/privighetori, în păduri dealun,/vi, og, i, Trif nebun!//O, Sfinte Soare! Şi aruncai/deoparte cartea. Ce magic Mai!/Alei,păsăruie, nu amuţi,/cântare cântă-mi în homerică zi,/zi-mi-o, cântarea, din cuib, din alun,/vi, og,vi, i, og, vi, Trif nebun!//Şi cade amurgul. Mi-e umbra uşoară./O, pierde-m-aş pierde în multulalbastru!/De aprinsul miez-noapte, de a vrăjilor oară,/mi-e frică, iubito,/de codrulsihastru...//Întoarce-te, Mai103, întoarce-te, zi,/o, revino, cuce străbun!/Vi, og, vi, i, og, vi,/Trifnebun s-auzi!” – cf. Trif nebun, p. 99.

De remarcat că transfigurarea vine, deodată, prin ALUN (copacul Vrăjitorilor!) şi prinNUMELE/CÂNTECUL PRIVIGHETORII: „privighetori, în păduri de alun”. Este, după toateevidenţele, Magie ORFICĂ – pentru că, în versul reluat, din strofa a doua, numelePRIVIGHETORII este dublat (deci se insistă pe ORFISM!) de cuvântul „cântare”!. E drept,„cântare” (pluralul de la „cântar”!) trimite şi la Cântărire/Echilibrare/ARMONIZAREDIVINĂ!

Deşi „Trif nebun” este sărbătoarea de 1 Făurar/Februarie, sunt invocate luna MAI şiSOARELE!

Este foarte posibil să fie sugerat, aici, prin acest poem, un descântec - prin care, din Pântecele(de DRAGON!) Lupului FENRIR („Sfântul Trif este văzut şi ca Patronul Lupilor”) să fieextrasă, precum în legenda lui Greuceanu, LUMINA/Soarele şi Luna!

„Cântare cântă-mi în homerică zi” – deci, 1 Făurar, prin Magia Orfică a Privighetorii, vagrăbi dezlănţuirea unei Lupte Epopeice, la nivelul Cercului Anului, la nivelul „aprinsului miez-noapte, de a vrăjilor oară” (şi EMINESCU, prin Luceafărul/Hyperion, foloseşte sintagma „o oarăde iubire”: „Şi pentru toate dă-mi în schimb/O oară de iubire...” - pentru Cercul Divin al EROS-

“Mucenicul Trifon s-a născut în ţinutul Frigiei şi a trăit în timpul împăratului Decius,prigonitorul de creştini.Trifon propăvăduieşte credinţa creştină şi este prigonit,arestat, purtat desculţ prin cetate;i se bat cuie în picioare, isunt arse coastele cu flăcări iar carnea îi este sfâşiată cu gheare de fier. A murit înainte de a fi ucis de sabie, cumfusese osândit. Sf. Trifon a devenit faimos o dată cu izgonirea unui demon din fiica împăratului roman Gordian(238-244) şi atunci când îi ajuta pe cei neputincioşi nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristoscu a Cărui slavă îi vindeca. Când la tronul imperial a ajuns împăratul Decius (249-251), acesta a început opersecuţie atroce împotriva creştinilor. Cineva l-a pârât comandantului Aquilinus pe Sf. Trifon spunându-i căacesta propovăduia cu mare evlavie credinţa în Hristos şi că pe mulţi i-a botezat. Curând, sfântul a fost arestat şiinterogat, timp în care şi-a apărat cu putere credinţa sa.Creştinii au înfăşurat trupul sfântului într-un giulgiu curat,cu intenţia de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a suferit, dar sfântul li s-a arătat şi le-a cerut să-i ducă trupul însatul natal, Lampsacus. Mai târziu, moaştele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol şi apoi la Roma” –cf. 1 FEBRUARIE : TRIF NEBUNUL, pe ro.scribd.com.

102 -„Philomela, fiica lui Pandion, regele cetăţii Athenae, şi soră cu Procne. Sedusă de Tereus, cumnatul ei (v. şiTereus), care i-a tăiat apoi limba ca să nu poată da în vileag fărădelegea, Philomela a găsit totuşi un mijloc prin carei-a dezvăluit adevărul lui Procne: ea a ţesut trista întîmplare pe o pînză, pe care i-a arătat-o surorii ei. Pradădesperării, Procne a pus atunci la cale o răzbunare cumplită: ea şi-a ucis propriul copil născut cu Tereus şi l-a tăiat înbucăţi, pe care apoi i le-a servit la masă nelegiuitului ei soţ. Tereus descoperă crima şi o porneşte în căutarea celordouă surori, care între timp fugiseră. Le dă de urmă, le ajunge şi e pe punctul de a le ucide, cînd, implorînd ajutorul şimila zeilor, Philomela şi Procne sînt metamorfozate în păsări: Philomela în rîndunică, iar Procne în privighetoare;după o altă versiune, Procne în rîndunică şi Philomela în privighetoare” – cf. dexonline.ro.

Şi: “Privighetoarea ne arată, în mod izbitor, legătura intimă dintre Moarte şi Iubire” – cf. Jean Chevalier/AlainGheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p. 127.

103 -„Numele lunii MAI (lat.: MAIUS) vine de la numele MAJORES, dată de Romulus senatorilor romani” – cf.Originea denumirilor alendaristice, pe www.hetel.ro.

113

ului Demiurgic!) – pentru „aprinderea/incendierea” Cercului: Făurar/Februarie să fietransfigurat în Mai/Magica lună a EROS-ului! Evident că „teroarea” („mi-e frică, iubito,/decodrul sihastru...”) este, de fapt, ENERGIA NECESARĂ TRANSGRESĂRII – şi ea nu seobţine decât prin intermediarul „sihastrului codru” – se sugerează concentrarea spiritual-energetică, întru SACRALITATE!

Dar „cântarea-descântec” trebuie spusă „din cuib, din alun” – adică, efectul magic nu poate fiobţinut decât

1-în context magic, prin Copac Magic (alunul)şi

2-prin pregătirea de ZBOR MAGIC (la nivelul „CUIBULUI”!), cu sensul de transfigurare aDuhului, în Pasăre Paradisiacă!

Invocaţia ultimă se face către „CUCUL STRĂBUN”, Pasărea Transfigurării:” Întoarce-te,Mai104, întoarce-te, zi,/o, revino, cuce străbun!”

Ce vor fi fiind, cu adevărat, şi de unde alese, aceste fragmente-silabe de LogosIntegral/Parashabdico-Demiurgic: „Vi, og, vi, i, og, vi”?

„VI” să fie prima silabă/hieroglifă a „VINULUI/VIŢEI-DE-VIE” – Dionysos fiind şi zeitatedemiurgică, dar şi apocaliptică, „stricătoare” de învechite „rânduieli/rânduiri” ale Lumii? Şi,pentru că este dublat, al doilea „VI” să vină chiar de la „ÎNCEPUT DE VIAŢĂ”?!

„OG” să fie prima silabă de la „OGRADĂ” (mijloc de ogradă, unde se ard-transfigureazăOMIZILE – din VIERMI, în ÎNGERI-FLUTURI-AI-LUMINII?

Iar „I” („i” – cu punctul PE VERTICALĂ PERFECTĂ-SUS!) să fie tocmai punctulzenitului, unde este chemat, spre fiinţă, SOARELE?

Se poate. E bine, mai curând, să fie întrebaţi Vrăjitorii/Magii. Şi, mai cu minte, ar fi să-iîntrebăm pe DACI! Pentru că TRIFUL NEBUN este, la origine, o zeitate dacică, aÎNCEPUTULUI DE FĂURIRRE A NOULUI CICLU FIINŢIAL-COSMIC! O zeitate care „aînnebunit” (s-a deghizat, SUB MASCA NEBUNIEI) - ca şi HAMLET, dar ca şi EMILBOTTA! - pentru a „nu fi luat de rău”, de către unii preoţi, mai „săraci cu Duhul” (în sensulnontransfigurator, deci nu întru ÎNVIEREA LUI HRISTOS ridicaţi!), ai noulului „zeu” –HRISTOS-CEL-ORFIC!

...Ca un Faraon închis în Piramidă - Poetul, devenit OSIRIS (sau, cel puţin, osiriac!), încearcămagia „cântării, din cuib, din alun” – pentru a transfigura „nebunia” în „spirit oracular/vizionar”.Demiurgic şi Transfigurator.

*

-Greul Pământului (cf. Glin, p. 410: „la împărat de pământ,/la Greul Pământului”);

Opusul stării de istoricitate a Pământului/”Rob Codru” şi „robirii” sale faţă de istorie şi faţăde ciclicitatea istoriei – este starea de „imperialitate a stabilităţii” („împărat de pământ”).„BURICUL PĂMÂNTULUI” şi „OSIA PĂMÂNTULUI” este numită, de EMIL BOTTA, cu un

104 -„Numele lunii MAI (lat.: MAIUS) vine de la numele MAJORES, dată de Romulus senatorilor romani” – cf.Originea denumirilor alendaristice, pe www.hetel.ro.

114

nume foarte mistic/tainic: GREUL PĂMÂNTULUI105, care este pus în relaţie, de data aceasta, cuPloaia-CRISTALUL CERULUI – asimilabil FULGERERULUI-SABIE APOCALIPTICĂ:„(...)Era o ploaie/de o calitate rară, vă spun,/fină, ultra fină,/de o rară transparenţă,/de un imensrafinament./Glin, glin,/intrând în pământ,/ la împărat de pământ,/la GREUL PĂMÂNTULUI/Şiviermii/de o strălucire vâscoasă,/viermii/care au dat de mărul cel bun,/glin, glin, sună a lorcantilenă, vă spun./Şi fulgerul cade aşa,/încrucişând sabia (...)/Ploaia nu mai sună lin/al săulamento, glin, glin./Cade acum/o ploaie de fier,/o ploaie monumentală,/ca un uriaş giuvaier” –cf. Glin, p. 410.

Acest „împărat al pământului” asigură, mistico-hermetic, relaţia CER-PĂMÂNT (prin„primirea” PLOII, pentru a-i transfigura şi chipul banalo-blajin, de „lin de glin”, în „URIAŞGIUVAIER” al FOCULUI COSMIC, cu valenţe eschatologice! – şi, se înţelege, „VIERMIICARE AU DAT DE MĂRUL CEL BUN”, deci MĂRUL OPUS CELUI „ISPITITOR”, ALPĂCATULUI ADAMIC - devin şi CRISTALINI-„de o strălucire vâscoasă” , dar şi„MUZICALI” - PREOŢI AI ARMONIILOR SFERELOR MISTICE ŞI PREGĂTITOAREDE FINALURI ALE CICLURILOR MANVANTARELOR, sub semnulCRUCII/ÎNCRUCIŞĂRII DINTRE HRISTOS-CEL-NEARĂTAT (Sabia INVIZIBILĂ!) şiHRISTOS-CEL-ARĂTAT („SABIA-FULGER”), întru „JUDEŢUL COSMIC”: „glin, glin,sună a lor cantilenă, vă spun/ Şi fulgerul cade aşa,/ÎNCRUCIŞÂND SABIA” ) – şi determinătransfigurări cu consecinţe apocalitice, apocalipticoide...!

Deci, GREUL PĂMÂNTULUI este complet detaşat de istorie, de orice temporalitate tranzitivă,şi acţionează, într-un „subsol al simţirii lumilor”, pentru împlinirea SPIRALEI DEMIURGICE!

***

105 - Spre deosebire de „CĂŢELUL PĂMÂNTULUI”, un personaj devenit eminamente funerar, punitiv (cf. RomulusVulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei R.S.R., 1987, p. 534: „CĂŢELUL PĂMÂNTULUI, ŢÂNCULPĂMÂNTULUI/ORBETELE PĂMÂNTULUI – duce o viaţă subterană, în preajma cimitirelor dinafara satelor (...)Căţelul Pământului a fost, iniţial, un sfetnic semidivin al Fărtaţilor, apoi o semidivinitate funerară şi, în cele dinurmă, un demon infernal”) – GREUL PĂMÂNTULUI este, în basmele valahilor, fie un Câine Geamăn cu UşurelulPământului (aduce aminte, oarecum şi vag, de tri-capetele Cerberului...), ajutându-l pe Făt-Frumos, - fie este „uneorichiar personalizat, cu înţeles de apărare şi nepătrundere. Este forţa de neînvins a pământului, dar şi greutateablestemată, ce se poate lăsa pe un suflet predestinat la suferinţă” – cf. Gherasim Rusu, Faţa cultică a pământului,Partea I.

115

XIV - MELCII106

-Melcii (cf. Herb, p. 464: „Melci în tot locul,/melci pe faţa pământului/ochii mei au văzut”).

Noi ştim foarte bine că autorul unei cărţi (mai cu seamă când este de hermeneutică...!) trebuiesă-şi ia cititorul cu binişorul, să-l „trateze” ca pe un ou moale, sau roşu – la alegere! – şi să nucumva să-l scape din volocul pe care i l-a întins, prin „scrisoarea” sa - să-l ţină, pururi şi până lacapăt, încordat, şi să-l distreze cu lucruri cât mai diverse şi pitoreşti, căci, altfel, îl pierde de„muşteriu”, şi „ca mai va” să-l prindă aldat', dacă acuma, când îl avea, deja, „preparat”, l-a scăpat(bată-l să-l bată de „plezirist”!).

Dar ce poţi face, când până şi MELCII, la EMIL BOTTA, o iau tot într-o parte şi numai într-oparte, ca oile capii: spre transgresare/transfigurare, şi iarăşi spre transfigurare şi transgresare! – bachiar, cât vor fi fiind ei de „MELCI”, le-o iau multora înainte!

Obsesia emilbottiană nu se dezminte nicio clipă: transfigurare şi transgresare, cercetare de tărâmstrăin, viziune spiritual-arheică („luminile ochilor cei îngereşti”), „tăiată” (desprinsă/desfăcută,

106 -“Melcul, dincolo de cunoscuta sa lentoare, este un simbol lunar universal, indicând renaşterea periodică: el îşiarată şi îşi ascunde coarnele tot aşa cum luna apare şi dispare; moarte şi renaştere, tema e a eternei reîntoarceri.Interesant este că însăşi forma spiralată a cochiliei sale simbolizeză ceva, ea constituind un semn universal altemporalităţii, al permanenţei fiinţei, străbătând fluctuaţiile schimbării. Melcul este asociat şi umidităţii, el neieşindla drum decât după ploaie, ca şi al fertilităţii”- cf. www.tpu.ro

- dar şi în: “EMBLEMA SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL. Această emblemă se află sculptată la MănăstireaAntim din Bucureşti, deasupra uşii de la intrare, sub pisanie. Emblema este alcătuită dintr-un melc încadrat de ocunună de lauri şi având în partea superioară o stea. Melcul este simbol al credinţei şi smereniei. El reprezintăsărăcia, căci toată averea sa este purtată în spate, sub cochilie. De asemenea melcul mai simbolizează tăcerea, el nuproduce nici sunet, spre deosebire de alte animale. O a treia însuşire este aceea că, atunci când plouă, el se înalţă cuuşurinţă deasupra apei. Se poate spune că melcul este imaginea perfectă a călugărului. Ca şi melcul, călugărultrebuie să fie sărac, el depune un jurământ al sărăciei depline, trebuie să iubească tăcerea şi să se înalţe laDumnezeu prin rugăciune fierbinte, însoţită de lacrimi” – cf. Simbolul melcului, în Doxologia, 17 Mai 2010 – sauîn: “MELCUL. Ca şi scoica, melcul este un simbol al naşterii şi reînoirii, dar şi al încetinelii. Retragerealui încochilie şi rapiditatea cu care iese (cochlia lui este adesea comparatu cu o peşteră) auadăugat altesimboluri ca figura de ceară şi palida lună.Spirala cochliei reprezintă atributeledinamice şi cosmiceale acestei forme împreună cu cele ale labirintului.Unii zei americani nativi aivântului îşi însuşesc forma lui pentrucă, la fel ca melcul, vântul poate pătrunde în habitatul său.Înculturile Maya şi Aztecă, melcul era asociat cu zeităţi,cum ar fi zeul mexican al vântului.Însă, în creştinism, el este un simbol al lenii şi al comportamentuluipăcătos” – cf. Simbolismul, în https://ro.scribd.com

116

total!) de vederile ochilor fizici! Tot aşa şi iar aşa! S-ar părea că EMIL BOTTA este monocord, îndemersurile sale lirico-dramatice – dar nu-i deloc aşa: numai lipsa noastră de Duh şi deinventivitate şi de histrionism de calitate superioară, numai rigorile înţepenite ale unei analizeştiinţifice, asupra textului artistic, îl privează pe eventualul cititor al lucrării de faţă, de un spectacolextrem de bizar şi fascinant!

„Dintr-o noapte albă,/într-o noapte albastră/să treci pragul,/să treci liniştit/şi să nu-ţi fieteamă/de aripa morţii./Şi ai să vezi/nemaivăzute lumini cereşti,/luminile ochilor ceiîngereşti.../Umbră,/săraci ochii mei,/grei de restrişte/la pământ căzură./Melci în tot locul,/melcipe faţa pământului/ochii mei au văzut./Şi, din melci ce erau,/melcii uriaşi s-au făcut./Şi au dat învileag uriaşii/coarne boureşti/în aburoasa lumină./Cu ce măiestrie,/cu ce lovitură,/cu ce să măapăr/de boureşti coarne,/de împunsătură?/Nu, să nu te aperi./De rău să te aperi,/dar deuriaşii,/de boureşti coarne,/fiule, nu te apăra./Dacă ei te-au ales,/dacă Domn iubit,/dacă-nasfinţit/aşa te-au numit,/lasă-te învins,/tăiat lasă-te:/vei muri fericit” – cf. Herb, p. 464.

În primul rând, ar trebui să ne explicăm de ce se numeşte poemul Herb (BLAZON), iar nu„Melci”.

În mod sigur, EMIL BOTTA se referă la un transfer heraldic, dinspre „barbaresca pădure”,către „lunaritatea melcilor” – obţinând un efect alchimic asemănător aceluia obţinut de Ion Barbu,când „heraldiza” OUL: „Nevinovatul, noul ou,/Palat de nuntă si cavou.//Din trei atlazuri eculcusul/În care doarme nins albusul/Atât de gales, de închis,/Cu trupul drag surpat în vis.//Darplodul ?/De foarte sus/Din polul plus/De unde glodul/Pământurilor n-a ajuns/Acordă lin /Şimasculine/Albusului în hialin :/Sărutul plin” (cf. Oul dogmatic). O adevărată extază, aplicată,energic, mentalului terestru!

Deci, ce face EMIL BOTTA este un transfer heraldic, de la evidenţa mito-heraldică, la absolutamistică heraldică: de la BOUR107, la MELCUL-CU-COARNE/OCHI-DE-BOUR!

Dar ce ni se pare încă şi mai fantastic: de la MELC, heraldismul moldav este transferat asupraVIZIUNII POETULUI – pentru că, de fapt, „căderea”ochilor săi fizico-istorici („grei derestrişte”) înseamnă identificarea lor cu MELCII ARHEICI şi deveniţi, prin transfer şitransfigurare logico-lingvistico-semantică, BOURI! Şi, ca urmare, înseamnă, paradoxal (înspiritul paradoxurilor hristice, anunţând „lumea pe dos” a tărâmului celălalt!): „cei smeriţi se vorînălţa”, „cei din urmă vor fi cei dintâi”), „înălţarea”/transgresarea lor, până la nivelul de „extazăheraldică”, de tip ANDROGINIC („au dat în vileag uriaşii/coarne boureşti/în aburoasa

107 - Cf. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 58: “Cât despre BOUR (Urus - care este deasemenea Taurul Primordial; de observat că Urus inversat dă Suru…), el joacă un rol capital în legendarul român.Există în Moldova legenda BOURULUI ALB; el e, se spune, TATĂL, STRĂMOŞUL MOLDOVENILOR. Elrătăceşte prin Muntele Sfânt al Ceahlăului (Coelus) şi nu se arată decât celor ALEŞI…Se vorbeşte de unii voevozicare au văzut BOURUL ALB. Avem impresia că în Moldova a existat o organizaţie iniţiatică cu acest nume. Altădată,BOURUL umplea munţii şi pădurile Moldovei. (…)Pentru a păstra Bourii, Dumnezeu a rânduit aici, de la începutulLumii, neamul Huţanilor, al cărui şef se numeşte Ile (ILION, HELIOS - a se vedea Colindele). (…) Din cauza răutăţiioamenilor, huţanii s-au retras pe Muntele Căliman ( al doilea Munte Sacru al României). Or, ţăranii dau taurilornumele de Căliman şi există chiar o seminţie a Huţanilor. Inutil să insistăm asupra asemănării legendei Huţanilor cucea a Rohmanilor”. La p. 40, se spune: “Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii…(n.n.:Brahmanii).Sunt sfinţi.Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se numeşte Măcărele(grec. =Macàron Nesoi=Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt aproape…la Rohmani se găsesc Apa Vie şi ApaMoartă. La Rohmani Soarele nu apune niciodată. (…) Ptolemeu numeşte una din cetăţile Daciei Rami-dava. (…) Noicredem că toate aceste nume se trag din acei Arimoi homerici, cea mai războinică populaţie pelasgă – şi aceştia au olegătură cu RAM - (n.n.:zeitate supremă la hinduşi) “ - a se vedea, în acest sens, şi P.L.Tonciulescu, Ramania -Paradisul regăsit, Obiectiv, Craiova, 2000.

117

lumină”) : „săraci ochii mei,/grei de restrişte/la pământ căzură./Melci în tot locul,/melci pe faţapământului/ochii mei au văzut./Şi, din melci ce erau,/melcii uriaşi s-au făcut./Şi au dat în vileaguriaşii/coarne boureşti/în aburoasa lumină”.

De observat cum heraldica masculină a BOURULUI a fost limpezită întru lumina extazeifeminin-lunare, cu finalitate androginică – adică, împlinitoare întru celestul divin-paradisiac:

a-s-a trecut de la „noapte albă” (noapte de veghe spirituală, împotriva somnului „diversionist”şi corupător de realitate a Duhului!), la „noapte albastră” – noaptea celestă, de peste lucruri şi depeste istorie;

b-s-a trecut, apoi, „pragul” dintre contururi, dintre separarea obiectelor, în biete zdrenţeistorice, dintre terestru şi celest, dintre masculin şi feminin (abolirea sexualităţii este premizarestaurării paradisiace!);

c-s-a trecut la „gulliverizarea”/realitivizarea spaţio-temporalităţii lumii: ceea ce păreaminuscul, cvasi-microscopic, devine „uriaş”!

Iar GULLIVER-ul-POET nu trebuie nici „să lovească”, nici „să se apere”, nici „s-o mai facăpe deşteptul” (să înceteze a mai fiinţa competitiv şi demonstrativ!), renunţând la inutila„măiestrie”: pe tărâmul ANDROGINULUI, nu mai există separarea între MAESTRU şiUCENIC.

„Să nu te aperi de împunsătură”. Ca şi la Arghezi, care afirmă despre stihurile sale: „Le-amscris cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală” (cf. Flori de mucigai), “împunsătura”(de fapt, “împunsătura”, dacă s-ar face “cornSEMICERC către corn/SEMICERC”, ar refaceCERCUL DIVIN!), ca şi “scrisul cu unghia-suliţă” trebuie să străbată “DINCOLO”, în libertateaabsolută a CELESTULUI DUMNEZEIESC.

ANDROGINUL nu poate fi “răul”, cătă vreme este “BOURUL”-ALESUL.

ALESUL BOURULUI este şi POETUL, prin MISTICA VÂNĂTOARE-DE-HRISTOS-ABSOLUTUL, ca expresie a misticei soteriologii a MOLDAVIEI BOURULUI/MELC. “Melcullui Zenon din Eleea”. Istoria poate să ne urmărească, dar nu să ne ajungă, dacă suntem “adevăratebroaşte ţestoase”, “ADEVĂRAŢI HIALINI MELCI - RESTAURAŢI [HERALDIC!] ŞIDIVINI”108!

În fiinţa MELCULUI a revenit BOURUL, a revenit VIZIUNEA ARHEIC-HERALDICĂ aLumii, şi s-a produs euharistia, Unirea/Comuniunea cu “Domnul Iubit”, într-un asfinţit de istorieterestră, în care “NUMELE/NOMEN” se transfigurează, şi el, căci s-a eliberat de “FORMA-RUPA”: acum abia s-a realizat ARMONIA ARHEILOR, întru restaurarea MOLDAVIEI-PARADIS: “lasă-te învins,/tăiat lasă-te:/vei muri fericit”.

“Învins” de VIZIUNEA PARADISULUI, “învins” de ÎNVIERE.

Lasă-te “TĂIAT”/”debranşat” de la VEDERE şi de la ISTORIE - în favoarea VIZIUNII şiETERNITĂŢII PARADISIACE!

108 -Ahile nu va întrece niciodată broasca ţestoasă. El trebuie să ajungă mai întâi în locul de unde broasca ţestoasă aplecat. În acest timp, broasca ţestoasă va căpăta un avans. Ahile va trebui s-o ajungă din urmă dar în acest timp broascaţestoasă va profita şi va face un nou mic drum. El se va apropia tot timpul de ea, dar fără s-o ajungă vreodată.

118

“Vei muri fericit”, căci eşti, deja, prin parcurgerea Drumului Iniţierii întru HERBULMOLDAV – ÎNVIAT ÎNTRU NEAMUL METAFIZIC!

Vei deveni, întru NEAMUL METAFIZIC MOLDAV – “CAVALERUL CU MELC DEAUR”: “Eram lunarul cavaler,/numai fir, numai fier,/cu melc de aur încrustat pe arme./Devizamea: <<Încet, încet>>/şi, mai jos, dictonul: <<Quod licet>>”109 – cf. Cavalerul cu Melc de aur,p. 146.

***

XV- „MIEL, PORUMBIEL” ŞI „MARIONETA”. CIOCÂRLIA, „SFÂNTASFINTELOR”, COCORUL ŞI LUPII. OMIZILE ŞI „CORONATUL CERB”

-Porumbel şi Miel (cf. Logodna, p. 206: „Nu e timp, nu e timp, grăiau/Porumbiel şi Miel”);

-„Marioneta” (de la MARIA!) – p. 207

-Mielul (cf. Isaia XIX, 20, p. 547: „O stea în ceruri e furia Mielului”);

-Cerbi/CORONATUL CERB (cf. Muza tragică, p. 108) şi silfi şi azuria zare (cf. Moartea înpădure, p. 556: „Cerbi şi silfi şi azuria zare/au intrat în pădurea în care pari dusă, bolnavă”);

-„unde-s duşi Toţi Crinii” – cf. Toţi Crinii, p. 257.

-Omizile (cf. Ghinărar Marjori, p. 256: „Oaste de omizi,/mândră infanterie”);

-Ciocârlia, Frunza, Sfânta Sfintelor (cf. Patria, p. 458: „Spune mai frumos ciocârlia/şi maifrumos, în şoapte, frunza/numele tău/[…]numele Tău,/Sfânta Sfintelor”);

-Pană de Cocor, Don Juan, El Burlador (cf. El Burlador, p. 278: „El Burlador, striga unglas/[…]Pană de cocor! El Burlador!”);

-Anateme şi Lupii (cf. În arătare, p. 333: „Mai rele ca lupii erau/incendiu erau, erauanateme!”);

*

Cât şi a „Craiului Amurg” („Craiul Amurg, ucigaşul macilor,/a scăldat câmpia într-o baie desânge”) este şi violenţa „asasină” (a se citi: TRANSFIGURATOARE!), a MIELULUI-

109 - Quod licet Iovi, non licet bovis - adică: Nu tot ce-i este permis lui JUPITER îi este permis şi unui bou (oricui).

119

HRISTOSULUI, la EMIL BOTTA (cf. Isaia XIX, 20, p. 547: „O stea în ceruri e furiaMielului”).

Iată poemul:

„O stea în ceruri e furia Mielului./Zadarnic în păduri te amesteci cu noaptea!/Noaptea nupoate opri furia Mielului,/ea vine, vine ca o sabie, noaptea...//Arătări minunate, licorni, unde-lduceţi?/La Doamna Pădurii, ţepoasa, ce în negru se poartă./Cap de Aur, Lună, dă tu somnulinelului,/celui ce fuge de sabia furiei Mielului.//Iată-l rătăcind prin ale pădurii arcane./Claruri şineguri îndoaie; tare-i cât zece!/Dar îl ajunge furia Mielului...Ce singur, Doamne, ce singur, cerece!”.

Dar avem certitudinea că acest poem este un misteriu, în care „ZECE”-HRISTOSDUMNEZEU se înfruntă cu „CÂT ZECE”(nu identitatea şi simbolistica numerologico-pitagoreică a TETRAKTYS-ului, ci...similitudinea, doar!) – opozantul lui „oglindit”, iluzoriu şinechibzuit/”NESOCOTIT”. „NESOCOTIT”, pentru că „socoteala ANTIHRISTULUI” (care, ca şiîn Luceafărul eminescian, „nemuritor şi rece” - rămâne „singur şi rece”: „Ce singur, Doamne, cesingur şi rece!”) este, de fapt, lipsită de „1”/UNU, şi adunând/strângând doar...”0”/ZERO (adică,din 10=1+0, el este doar iluzie de lume, „cerc al lumii”, fără Duh de Fiinţă/Fiinţare: „0”...).

Ce înseamnă „FURIA” Mielului? „O STEA ÎN CER”. Adică, FORŢA DE FACERE ALUMII/PARADIS şi, apoi, dincolo de istorie, FORŢA DE RESTAUARE A STĂRIIPARADISIACE. De fapt, este expresia forţei de TRANSFIGURARE DIVINĂ, acel „FURORSACER”, cu care Oastea Binelui învinge (celest şi transfigurator!), Oastea IluziilorRăului/”Marelui Iluzionist”.

De observat că şi NOAPTEA, şi MIELUL, „vin cu sabie”. De ce e nevoie de două săbii (poatechiar TREI?!), şi ce fel de săbii sunt acestea? Îndrăznim a crede că omul de înaltă cultură, care afost şi rămâne EMIL BOTTA (îndrumat, întru tracologie, de fratele său, DAN BOTTA!), cunoşteaconceptele lui Meister Eckhart, de „GOT”-MIELUL (Dumnezeu cel Evident/DEMIURGUL) şi„GOTHEIT”-NOAPTEA/POTENŢIALITATEA INFINITĂ A MISTERULUI DIVIN(DUMNEZEIREA NON-EVIDENTĂ, CI ETERN POTENŢIALĂ!). Acestea, credem noi, suntcele două jumătăţi ale CERCULUI DIVIN („GOT”+”GOTHEIT”) – care sunt echilibrate, ca oTHULE/BALAŢĂ, de „ACUL CÂNTARULUI DIVIN ”-CORN ALINOROGULUI/”LICORN”.

În definitiv, pandantul feminin al LICORNULUI este „DOAMNA PĂDURII”, care este numită„ŢEPOASA” („Doamna Pădurii, ţepoasa” – care „în negru se poartă”, adică poartă„ÎNSEMNUL MISTERULUI DIVIN”) – deci, CORNUL INOROGULUI este echivalat, înnevăzut, de „ŢEAPA DE FOC DIVIN” a ESENŢEI/LABIRINT a Misterului –PĂDUREA/”DOAMNA/DUHUL PĂDURII”.

De observat şi un alt semn, matematic folosit de EMIL BOTTA, alECHILIBRULUI/THULE/BALANŢA: „Cap de Aur, Luna” – căreia i se solicită: „dă tu somnulinelului,/celui ce fuge de sabia furiei Mielului”. Avem o SABIE DE ÎNTUNERIC-MISTERABSOLUT AL DEMIURGIEI – „SABIA NOPŢII” – şi „SABIA DE AUR”/LUMINĂREVELATĂ – care este comună MIELULUI şi LUNII (Partea/Jumătatea de LUMINĂ, aLunii - şi Partea de ÎNTUNERIC-MISTER/”NEVĂZUT”, a NOPŢII):

a-pe de o parte, se sugerează precum că CELE DOUĂ SĂBII (a treia sabie fiind semnulabsolutei identificări, prin lupta de transfigurare - transfigurare inclusiv a „ADVERSARULUI”!)sunt CURBE/SEMICERCURI, pentru a împlini CERCUL-INELUL DIVIN;

120

b-pe de alta, Cavalerismul Luptei de TRANSFIGURARE A ANTIHRISTULUI/”MARELUIILUZIONIST”/”CÂT ZECE” face ca SABIA dată, de LUNĂ, ADVERSARULUI” - să fiePERFECT IDENTICĂ, cu SABIA „MIELULUI”/”NOPŢII”!

Exact despre acest INEL AL ÎMPLINIRII DIVINE-MISTICE (dar, de data aceasta, ca„ustensilă” saturniană: MOARTEA - CA UŞĂ MISTICĂ A TRANSFIGURĂRII!) este vorba şiîn poemul Logodna, p. 206:

„Din Saturn/pe masă-mi cădea/un mândru inel./Atunci au bătut la uşa mea/Porumbiel şiMiel.//Colindători, bunii mei fraţi,/Porumbiel şi Miel,/aho, aho, aşteptaţi,/să-mi trec pecurat/frumosul rondel”.

De observat ANTEPOZIŢIONAREA (de tustrele dăţi, şi la final de strofă I, dar şi în poziţia adoua/versul al II-lea, în strofele a II-a şi a III-a!) „PORUMBELULUI”/SFÂNT DUH, faţă deMIEL: este primul semn, şi cel mai evident, poate, că se vorbeşte nu despre „ÎNTRUPARE”, cidespre „SPIRITUALIZARE/TRANSFIGURARE”!!!

Pentru cine nu era convins, încă, de faptul că EMIL BOTTA nu este obsedat de Moarte, ci deTRANSFIGURARE, acest poem este mai mult decât revelatoriu: este, aproape, denotativ, însensul considerat de noi. UŞA-MOARTE (UŞA este un simbol bidirecţiona(n)t, de obicei – dar,aici, ea trimite doar spre un „înafară” extatic, cu PORUMBEL/SPIRIT în „dreapta oglindită”,adică în stânga paginii, şi cu MIEL în „stânga oglindită”, adică în dreapta paginii...) - nu vineînspre viaţă ca spre „Valea Plângerii”/”Valea cea rea” („paza cea bună trece valea cea rea”):Poetul şi-a pregătit, cu o minuţiozitate de bijutier, de vizionar al Lumii Mirifice/PARADISUL -VIAŢA CA „RONDEL” - VIAŢA CA EXISTENŢĂ PE/ÎNTRU „CURAT”!

RONDELUL repetă primul vers, în FINAL. Dar finalul (simbol al Morţii), prin aceastăREPETARE (în urma desfăşurării „strofice”, a „istoriei unei vieţi”-POEZIE caARMONIZARE-ÎN-MIJLOCUL-DIZARMINIILOR-CONTINGENTULUI) , depregătire/învăţare/”grimare” transfiguratoare, în vederea FINALULUI!), devine revelator, întruTRANSFIGURARE!

Faptul că avem de-a face cu bucuria transcenderii, minuţios pregătite („învăţând să moară”,eminescian, pentru/întru SUPERBA ÎNVIERE!), ni-l întăreşte forma de COLIND-URĂTURĂ apoemului: orice colind arhaic, DACO-VALAH, este, de fapt, o DESCRIPŢIE A RAIULUI!

RAIUL MIORITIC, pentru care LOGODNICA (VIITOAREA MIREASĂ!) are funcţia de„UŞĂ”, spre LOCUL SACRU-GRĂDINA COLINDULUI ÎNGERILOR/PARADISUL...!

*

...Cine ştie, poate că „LOGODNICA” se chiar deosebeşte, aparent, de „MIREASA” ETERNĂ?!

Pentru că există, la EMIL BOTTA, un aşa-zis „substitut de MARIE”110 (MARIATHEOTOKOS – „NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU”) – „MARIONETA”, Maria cea Mică,sau, mai probabil, intuita, încă de pe Pământ (intuită prin intermediul „săltătorului/săltăreţului”DUH-SPIRIT!), MARIE SOTERE, MARIA- REGINA CERURILOR, MARIA-STELLAMARIS (Marea fiind Dumnezeu, iar valurile trecătoare-oamenii revenind în Marea-Dumnezeu,cu nădăjduire veşnică în Luminarea lor de către Mila Mariei!).

110 - Termenul grecesc AEIPARTHENOS ("Pururea Fecioară") este atestat de Epifanie al Salamisei, încă de laînceputul secolului al IV-lea.

121

“Era una Marioneta,/pentru care noi suspinam,/una, Marioneta,/pe care noi o visam.Şistelele, vârfuri cu dor,/cu dorurile noastre făceau cor,/şi luna, clara, oprise careta:/saltă, saltăMarioneta!/De ce, Dumnezeule, oare,/în danţul hilar al paiaţei de lemn,/ai sădit absoluta, irealasplendoare?/Saltă, strigam ca pierduţii,/aruncând în arenă bumbii, marota111, boneta,/saltă,saltă, Marioneta!”- cf. Una, p. 207.

Nu există, probabil, în întrega operă de rugare şi laudă omenească, pentru slăvirea Celei Careimploră, de la Fiul Ei, MILĂ/MÂNTUIRE, pentru omenire – o mai extatic-aprinsă omagieresacrală, decât această, aparent, “uşuratică” şi “dubioasă”, aproape “deocheată” poezie!

Nu EA/MARIA THEOTOKOS este “marionetă” (în sensul dat de dicţionar: “Păpuşă saufigurină acţionată de o persoană (cu ajutorul unor sfori) spre a interpreta diferite roluri înteatrul de păpuşi; fantoşă. ♦ Fig. Persoană care execută orbeşte ceea ce i se cere”) – ci, evident şideloc paradoxal, noi, care credem că ne putem, singuri, călăuzi destinele şi, deci, că ne putempermite să tratam divinitatea ca pe o “marionetă” de-a noastră, stupidă…Dar, în fiinţa noastră,Dumnezeu a pus “stropul de lumină/VĂPAIE” – Duhul Re-CUNOSCĂTOR DE PARADIS!

Sublimă ambivalenţă a lui “una”: pentru gloatele ignorante şi scufundate în “borboros” – este ovorbă peiorativă: “Ia, acolo, una dintr-alea…” – dar pentru INIŢIAT este REVELAŢIAUNICITĂŢII EI/MARIEI, mai presus nu doar decât sfinţii, ci mai presus de toate ierarhiileceleste-dumnezeieşti – “ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită făr de-asemănaredecât serafimii”!

Reacţiile Duhului, căruia i se revelează, adorativ, MARIA SOTERE - ”MÂNTUITOAREPRIN FIUL EI”! – sunt cu totul scăpate de sub jugul gloduros al trupului şi al logicii raţionale:“pentru care noi SUSPINAM”, “pe care noi o VISAM”…MARIA, ca şi Fiul Ei Dumnezeiesc,este “visul” de milenii (de fapt, cu totul imemorial!) al omenirii subjugate de păcat, este “suspinul”de uşurare supremă, al Mântuirii, făcută extrem/tangibil de posibilă!

Iar reacţia Duhului (din trupul robit în forma lutului!) intră în desăvârşităARMONIE/ACORDARE, cu reacţia “stelelor”, a căror REGINĂ este MARIA/”STELLAMARIS”: “stelele, vârfuri de dor,/cu dorurile noastre făceau cor” – anticipând-pregustând, încădin timpul “vieţii” (?) terestre, Armonia Corurilor Ierahiilor Celeste!

De obsevat constanta neaoş daco-valahă, a expresiei şi esenţei acestei STĂRI DE ARMONIE:DORUL – dor stellar şi dor uman fac “corp” comun – CORPUL SINEI SPIRITUALE!!!

“Luntrea lui Charon”, sub chip de “caretă”, se opreşte (din căratul funebrelor umbreumane…!), din ordinul (cui alteia?) LUNII, Patroană a Morţilor: “şi luna, clara, oprise careta”.Şi, ca urmare, Duhul din om strigă, extatic, şi SALTĂ SPRE CER – imitând “saltul” MARIEI,din condiţia umană “săltată”, prin Misiune şi Har, în condiţia celestă, de MAMĂ DEDUMNEZEU! - “saltul”-transcenderii/transfigurării – posibil de efectuat, la nivelul fiecăruiadintre noi, cum zice Hristos, către apostolii săi: “De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, voisunteţi prietenii Mei” (“pentru că faceţi ce V-am poruncit Eu”) – cf. (Ioan XIV, 7-17).

“Paiaţa de LEMN” este, de fapt:

111 - MARÓTĂ s.f. 1. Sceptru de bufon reprezentând un cap caraghios, împodobit cu zorzoane. 2. (Fam.) Obiect alunei manii, al unei înclinaţii speciale.

122

1-“paiaţă” - imaginea de “nebun”, a oricui, nu se potriveşte cu adevăraţii nebuni sociali…(“nebun întru Hritos” era numit oricare om, în Evul Mediu, atunci când, în mod vaticinar, acestaurma Calea Dreaptă-HRISTICĂ, fără să ţină cont de “reacţia” şi “impresia” socială!),

2-“LEMNUL” este FOCUL! Simbol al FOCULUI ETERN AL MÂNTUIRII/ÎNVIERII!

Şi, atunci, ca reacţie finală a Duhului, faţă de această sublimă revelaţie, este porunca datăschiloditului de păcate trup uman să “arunce în arenă” adevăraţilor nebuni (cei sociali!):“BUMBII, MAROTA, BONETA”!

Mai pe limba noastră de profani:

a-“DEZ-BUMBAREA” de carne/învelişul/”straiul-trup”,

b-aruncă în “arena” teatrului demenţei terestro-sociale “MAROTA” (“schiptrul” de bufonpenibil) – simbol al pretenţiilor noastre jalnice, de putere terestră,

c-“BONETA” de adevărat nebun, nebun de balamuc!

…Şi, acum, da, saltă, saltă, ÎNALŢĂ-TRANSCENDE/TRANSGRESEAZĂ, Duhule,“ÎNTRU/DIMPREUNĂ CU” EA/MARIA ieşită din “cochilia minţii umane”, în care ni se păreacă este doar…”MARIONETA” (că este/ar fi “la cheremul nostru”, iar nu noi la ÎNALTA EIMILĂ!) – şi regăseşte-te întru MARIA ŞI FIUL EI, LUMINA LUMII/MÂNTUITORULLUMII!

*

“CIOCÂRLIA” este, în mitologia daco-valahă, tot “Logodnica Soarelui”112 – de o sacralitateincontestabilă. Să vedem opinia lui EMIL BOTTA:

-Ciocârlia, Frunza, Sfânta Sfintelor (cf. Patria, p. 458: „Spune mai frumos ciocârlia/şi maifrumos, în şoapte, frunza/numele tău/[…]numele Tău,/Sfânta Sfintelor”).

„Spune mai frumos ciocârlia/şi mai frumos, în şoapte, frunza/numele Tău!/Mai frumos decâtmine,/de mii de mii de ori mai frumos,/apele spun/numele sfânt./Ce să mai spun eu,/ce<<spuneri frumoase>>/să vă mai spună/omul vostru?/Doar un sărut de pământ,/o pecete pegură,/doar să fiu în genunchi,/înnebunindu-mă dorul./Flămând sunt,/lacom/de izvoarele tale./Cabolnav sunt,/neîmpăcat sunt,/ziceţi-mi una <<de dor>>/pentru ca să mor,/fie-mi suspinuluşor:/Spune mai frumos ciocârlia,/numele Tău,/sfântă a sfintelor...” – cf. Patria, p. 458.

112 - “Trăia odată, într-o căsuţă la o margine de pădure, o frumoasă fată, cu mama ei. Numele ei era"Lia", iar eaera atât de frumoasă, încât la Soare te puteai uita, dar la dânsa ba. În zori de zi, mândrul Soare răsărea pe boltasenină, mângâind, cu razele sale blânde, pe frumoasa fată. MamaLună vedea cum fiul ei Soareleîntârzie în asfinţit,uitând de el...ziua fiind din ce în ce mai lungă. Chiar şi oamenilor li se părea că ziua e prea lungă, şi se simţeau totmai obosiţi. Însă singura care înţelegea tot ce se întâmplă era doar Mama Luna.Era tristă, văzând cât de mult trudesc oamenii, dar şi pentru dragostea fiului ei. Povestea spune că, din pricinasupărării, MamaLuna a decis să nu-şi mai vadă niciodată fiul Soare. Iar despre frumoasa Lia, .tot povestea spunecă, supărată fiind că nu-şi mai poate vedea fiul, Mama Luna a hotărât să o transforme într-o gingaşă pasăre.Aceasta a primit frumosul nume "CIOCÂRLIA". Frumoasă pasăre ...LIA-CIOCÂRLIA, cât este ziua de mare, seavântă în zbor, spre mândrul Soare, strigăndu-şi numele” – cf. ro.peperonity.com

123

CIOCÂRLIA este pasărea-personaj mitologic daco-valah care este menită să rosteascăNUMELE SUPREM-MISTIC, NUMELE SOARELUI. Este Pasărea Căii Ascensionale, aExtazei Ascensionale, este PREOTEASĂ JERTFITĂ INIŢIERII – prin care NOMEN/nume şiRUPA/formă-realitate se identifică.

La rândul ei, “FRUNZA” este rezumatul COPACULUI SACRU, AXĂ A LUMII – la daci, caşi la germanici şi celţi, STEJARUL113: “Ca să nu fie recunoscut, Apollon şi-a pus o glugă pestefaţă, spre a nu i se vedea semnele ce-i rămăseseră de la căderea tragic din stejar (n.n.:STEJARUL este Copacul Sacru, al Lui Zalmoxis! – iar căderea, urmată de ridicare “submască/glugă”, este echivalentul semantic-mitologic al Învierii şi, apoi, Înălţării Hristice, cu tot cuTrup, după Moarte). De atunci, zeului i s-a mai spus şi CHAR-NABUTAS – <<DomnulNevăzut/Întunecat, Negru>>” (n.n.: să nu uităm că numele Neamului nostru, acela de“VLAH/LAH”, înseamnă “negru/misterios/sacru”! - …deodată şi în acelaşi sens cu “MumaCosmică”: “MIORIŢA LAIE”!) – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Ed. Arhetip, Buc., 1997, p.98).

La fel, SACRĂ este şi APA114 (mai ales cea a izvoarelor, fântânilor şi mărilor/oceanelor!) – şilegată de ORIGINARITATE-PRIMORDIALITATE/DEMIURGIE (ca şi de eschatologie, dealtfel…) şi de REGENERARE/ÎNVIERE, ca şi de METAMORFOZĂ/TRANSFIGURARE.

113 -“Stejarul are o atracţie inexplicabilă pentru fulger, caracteristică prin care se identifică, în simbolisticamitologică, cuJupiter/Zeus sau cu zeul tunetului Thor. (…)Un stejar sacru este centrul Oracolului din Dodoni,Grecia, iar Zeus a răspuns de multe ori rugilor, aducând vantul între frunzele copacului. Triburile germanice, celţiica şi dacii, împărţeau judecata şi dreptatea sub ramurile unui stejar, iar din acest lemn se înălţau focuri, pentru amarca echinoxurile. Vrăjitorii-preoţi druizi ai Celţilor (n.n.: ca şi Magii Kogaionului!) atribuiau stejarului în carecreştea vâsc divinitatea, fiind considerat legătura între cer şi pământ, rai şi iad. Încercările timpurii de adaptare acredinţelor păgâne la creştinism explicau Trinitatea întruchipată în stejarul cu vâsc, prin similitudinile între Stejarşi Dumnezeu, vâscul era Duhul Sfant, iar fructele albe - personificarea lui Iisus” – cf. www.stejarmasiv.ro

114 -„În mitologie, apa este un element primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii. Lumea apelor, amărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri şi adâncimi necunoscute şi mistice. (…)Lumeaapelor era protejată de aceste fiinţe şi guvernată de zeii apelor. Oamenii trebuiau să aducă ofrande acestor zeiînainte de a porni pe mare pentru a nu atrage asupra lor mânia apelor. În aproape toate mitologiile, lumeaoamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjura. Dincolo de acest ocean urma capătul lumii. În mitologianordică, în adâncul oceanelor exista o lume a morţilor condusă de Ran, dar unde mergeau doar cei înecaţi. (…)Înmitologie, apa este văzută în foarte multe ipostaze:

1. Apa, ca element al genezei; În concepţia multor popoare, dar şi în Biblie, se susţine că omul a fost făurit din lut,adică din apă şi pământ, elemente ce făuresc lumea însăşi. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizareaapei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este naşterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune căaceastă zeiţă s-a născut din spuma mării şi sângele lui Uranus. Această geneză spectaculoasă pune în evidenţăcaracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita, zeiţă a iubirii, fiind un ideal al frumuseţii. Chiar numele îiprovine de la cuvântul grec <<afros>> însemnând <<spuma mării>>.

2. Apa, ca element al vitalităţii, al regenerării şi al învierii. Această caracteristică este foarte bine evidenţiată debasmele româneşti, în mitologia românească unde întâlnim termenul <<apă vie>>. <<Apa vie>> este apa pe careeroii de basm o beau pentru a-şi recăpăta energia şi forţa, necesară în luptele epuizante contra duşmanilor. ÎnPovestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, personajul Harap-Alb este înviat cu apă vie şi apă moartă.

3. Apa, ca element al nemuririi, al tinereţii veşnice şi al invincibilităţii; un mit ilustrând această proprietate a apeieste cel al scăldării eroului din mitologia greacă, Ahile în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-iconfere nemurire. Există şi în mitologia românească, precum şi în alte mitologii <<fântâni ale tinereţii>>, a cărorapă oferă celui care o bea tinereţe veşnică.

4. Apa, ca element al distrugerii. În foarte multe mitologii se întâlneşte mitul unui potop uriaş, care scufundă subapele sale întreaga lume, mai puţin piscurile munţilor şi în urma căruia reuşesc să se salveze un număr mic deoameni şi animale. Cel mai reprezentativ este Potopul lui Noe, în care Noe reuşeşte să salveze câte o pereche dinfiecare specie de animal. În toate mitologiile în care se întâlneşte potopul, acesta este trimis de forţa divină, ca

124

Când EMIL BOTTA scrie pronumele de persoana a II-a singular (genitiv) cu majusculă, esteevident că identifică PĂMÂNT SACRU şi SOARE SACRU, întru STAREA PARADISIACĂ,întru Starea FRUMUSEŢII ETERNE: “Spune mai frumos ciocârlia/şi mai frumos, în şoapte,frunza/numele Tău! (...)Mai frumos decât mine,/de mii de mii de ori mai frumos,/apelespun/numele sfânt”.

“SFÂNTA SFINTELOR” este PATRIA, marcată sacral prin conjuncţia acţiunilor magico-ritualistice ale CIOCÂRLIEI-ONOMATURGICE, FRUNZEI FOCULUI REGENERATOR şiale APEI ÎNVIETOARE/TRANSFIGURATOARE - pentru/întru întoarcerea laORIGINARITATEA-EDEN: “sunt,/lacom/de izvoarele tale./Ca bolnav sunt,/neîmpăcatsunt,/ziceţi-mi una <<de dor>>/pentru ca să mor,/fie-mi suspinul uşor”.

“DORUL”, la EMIL BOTTA, nu este doar un concept specific valahilor, ci “DORUL” seidentifică, organic, esenţial, cu “SFÂNTA SFINTELOR”, SINTEZA SUPREMĂ DESACRALITATE TRANSFIGURATOARE (Înviere, prin moarte iniţiatică: “<<de dor>>/pentruca să mor,/fie-mi suspinul uşor” – răsuflarea Poetului se va identifica, prin Magia Dorului, cuParashabda Cosmică/”suspin uşor”!): PATRIA DACICĂ-EDENUL DACO-VALAH!

*

Pentru a încununa opera sa despre TRASFIGURAREA RECUPERATOARE DE RAI -EMIL BOTTA foloseşte şi simbolul COCORULUI115: “El Burlador, striga un glas,/în decorulstins al stinsei alei,/glasul nestins al iubitei femei.//Pană de COCOR! El Burlador!/Şi intru în alpădurii cavou,/mă pierd în pădurea,/mă pierd în uitarea/fără ecou.//Sunt acum cel mai trist DonJuan,/m-am închinat cucului,/ce anotimp sur!/Codrul îmi spune: Frunză de mohor…/Ah,şarpele, ah, milostivul!/Ia-n auzi-i râsul:/Pană de COCOR, El Burlador!” – cf. El Burlador, p.278.

pedeapsă pentru neascultarea muritorilor. Apa poate avea şi rol apocaliptic. În mitologia nordică, în ziua deRagnarok, şarpele Jormungand se va ridica din ocean, mişcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor, Midgard.

5. Apa, ca element al metamorfozei. De această proprietate a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologieigreceşti. Acesta a rămas îndrăgostit de chipul său, privindu-l în unda unui lac şi vrând să se apropie de el, a căzut înapă şi s-a înecat. Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.

6.Apa, ca element transcedental Luntraşul Charon, personaj aparţinând mitologiei greceşti, era singurulnavigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morţilor. Acest mit estecauzatorul unui obicei păstrat şi în zilele noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Aceşti bani aveau safie oferiţi luntraşului în schimbul traversării râului” – cf.

115 - “COCORUL, această frumoasă, elegantă şi graţioasă pasăre, este considerată de foarte bun augur, în Feng Shui- este sinonim cu longevitatea, loialitatea şi pacea. Cocorul este, de asemenea, asociat cu pinul, ţestoasa şi bambusul,toate simboluri ale vieţii lungi, prosperităţii şi înţelepciunii. Tradiţional, se spune că el căra înţelepţii legendari înspinare, din şi către rai. (…)Europenii consideră cocorii simboluri ale vigilenţei şi loialităţii, crezând că dintr-un stolde cocori este ales unul singur să stea de pază, în timp ce restul dorm. Cocorii dorm stând într-un picior, cu celălaltascuns în aripi. Pasărea ce stă de pază ţine o piatră în gheare, iar dacă adoarme, o scapă şi se trezeşte! (…) Cocorii seîmperechează pe viaţă, deci reprezintă şi fidelitatea, încrederea şi constanţa în dragoste. Pentru chinezi, cocorii erau<<tian he>> (cocori divini) sau <<xian he>> (cocori binecuvântaţi), deoarece zeităţile taoiste şi fiinţele iluminateerau transportate pe spatele lor între tărâmul ceresc şi Insulele celor Binecuvântaţi. De asemenea, ei poartă sufletelemeritorii către Paradisul de Vest şi oamenii către un nou nivel de conştientizare spirituală. În plus, duc cu ei unuldintre vehiculele celor 8 Nemuritori. Acesta este motivul pentru care, de sute de ani, cocorul a devenit atât deimportant pentru chinezi, şi cu siguranţă este nelipsit din casele lor care îşi doresc să se bucure de pace, bunăstare şilongevitate” – cf. Cocorul în cultura lumii, în Revista "Lumea Fengshui", Nr. 11, p. 76.

125

Interesant că, la EMIL BOTTA, imaginea COCORULUI este asociată cu …DON JUAN, “ElBurlador”116 – cu burlescul117!

De fapt, nu este prima dată când EMIL BOTTA (se) defineşte în mod APOFATIC118. Adică,cine decade în “BURLESC/EXTRAVAGANŢĂ VULGARĂ”/TRĂDARE, are soarta lui DONJUAN – tristeţea şi singurătatea! Dar, prin CUC (bivalent şi, în special, trivalent, întru semantica samitologică: PASĂREA SINGURĂTĂŢII, dar şi PASĂRE MISTICĂ A AFUNDULUI DECODRU, dar, mai cu seamă, PASĂREA TRANSFIGURĂRILOR!), Poetul se salvează de datele“sorţii”/ontologia efemerităţii/instabilităţii/frivolităţii – şi, prin “ŞARPELE-MILOSTIVUL” (altsimbol, prin “năpârlire”, al TRANSFIGURĂRII!), se înscrie în OMBILICUL/ TEMPLU /zonacentrală a “conştiinţei sacrului” - adică, se înscrie în CONSTANŢA ZBORULUI SACRU(DELTA SACRĂ!) - A ZBORULUI STOLURILOR DE COCORI!

Pentru că “râsul” este demiurgic şi, deci, şi el, transfigurator…Iar BURLA+DOR se vatransfigure întru DOR: “DOR” devine un fel de “rădăcină inversă” (deh, “lumea pe dos”) acuvântului “BURLADOR”, deci şi a omului BURLESC, EXHIBIŢIONIST, ABSURD,TRĂDĂTOR DE IUBIRE/SINGURUL MIJLOC DE TRANSFIGURARE GARANTAT!

…Probabil că, prin acest poem, EMIL BOTTA şi-a “verificat”, în modul cel mai eficient,“tăria” EFECTULUI MĂŞTILOR (asupra lui “gură-cască”, societatea desacralizată) – şi s-arevelat sieşi ca “MASCĂ BURLESCĂ/DONJUANICĂ”, sub care-şi poate ascunde, în cea maimare siguranţă, MISTERIILE TRANSFIGURĂRII EDENICE! Şi CREDINŢANESTRĂMUTATĂ ÎN IUBIRE – “glasul nestins al iubitei femei”. Totul se stinge, dar EROSeste “dinainte de toţi zeii”, şi rămâne, fără greş, mândru, neînfricat, glorios şi demiurgic, deasupratuturor “amurgurilor zeilor”, deasupra tuturor ciclurilor…!

De fapt, prin EROS, Poetul se poate proclama “PANĂ DE COCOR” (“PANA” ca esenţă de“zbor întru fidelitate sacră”, esenţă de COCOR-PURURI VEGHETOR - precum sunt toatePĂSĂRILE brâncuşiene!), şi-l poate salva pe burlescul Don Juan satanizat, transfigurându-l înOBSEDATUL DE IUBIRE, DON JUAN!

116 - “Punctul de pornire a lui Don Juan în teatru este piesa dramaturgului spaniol Tirso de Molina cu El Burladorde Sevilla (1630). Primele repere de spectacol sunt legate de comedia spaniolă, de codurile şi situaţiile specifice alegenului, mixate cu reminiscenţe ale manifestărilor religioase de tip autos sacramentales. Fondul teologic estedominant, drama funcţionează ca pildă sau ca dezbatere demonstrativă. Sunt implicate în conflictul tematic aldramei poziţiile a două ordine religioase, tomism şi molinism, care dezbat problema liberului arbitru şi DoctrinaTridentrină. Nucleul dramatic este reprezentat de conflictul ideologic declanşat în jurul tratatului Concordia, scrisăde Luis de Molina.

Subiectul este preluat de teatranţii italieni şi spectacolul commediei dell’arte (…). In perimetrul Italian, Don Juan(Don Giovanni) nu rămâne neinfluenţat de filosofia libertină italiană în special cu ideile filosofului Lorenzo Vallacu De voluptate şi ale poetului Pietro Aretino cu Sonnetti lussuriosi.(…) O etapă interesantă a donuanimului înteatru este formula excesiv spectaculară propusă de Thomas Shadwell cu The Libertine. (…)Varianta reprezintă unpunct terminus pentru Don Juan în acest spaţiu, însă formula de teatralitate va fi prelungită în forme muzicalspectaculare noi care vor avea alte legături cu donjuanismul (în secolul XIX apare opera extravaganza , gen care vacultiva un alt model de relaţie cu personajul teatral Don Juan, burlescul)” – cf. Simiona Alba Stanciu, Don Juan.Donjuanismul - Teatralitate şi Manierism, Cluj-Napoca, 2010.

117 - BURLÉSC, -Ă, burleşti, adj., s. f. 1. Adj. De un comic excesiv, grotesc, extravagant şi adesea vulgar. ◊ Teatruburlesc = tip de teatru comic, caracterizat prin caricaturizare şi parodiere.

118 - apofatísm s. n. Modalitate de cunoaştere a lui Dumnezeu PRIN NEGARE, El rămânând necunoscut şinecuprins în fiinţa Sa transcendentă; evidenţa trăită a existenţei lui Dumnezeu după ce au fost negate, printranscendere, existenţele create. Această metodă a fost evidenţiată în teologia patristică de Grigorie de Nissa, DionisieAreopagitul, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama ş.a. – Din gr. apofasis.

126

Don Juan va ieşi, “mândru, neînfricat, glorios şi demiurgic”, din “pădurea-cavou” (final deciclu cosmic-manvantaric), şi va re-intra în “BARBARESCA PĂDURE” – Starea Logos-uluiDivin!

*

-Anateme şi Lupii (cf. În arătare, p. 333: „Mai rele ca lupii erau/incendiu erau, erauanateme!”);

...De fapt, TATĂL TUTUROR TRANSFIGURĂRILOR este LUPUL FENRIR, chipul celmai stihial, dar şi cel mai utilizat-funcţional, al Lui ZALMOXIS.

Şi, când este vorba de MAGIA CUVINTELOR/RESTAURAREA PARASHABDEIDEMIURGICE – Poetul se repune în ipostaza dublă, din punct de vedere mitologic – dar unică,din punct de vedere funcţional: ORFEU şi HRISTOS!

„(...) Şi suiam, suiam calvarul/şi cuvintele porniră zeloasa lucrare./Mai rele ca lupiierau,/incendiu erau, erau anateme!/Şi m-au sfâşiat/şi m-au ars/şi m-au prefăcut în arătare” – cf.În arătare, p. 333.

Ce imagine mai clară al lui ORFEU-TRANSFIGURATUL, ca şi a Lui HRISTOS-TRANSFIGURATUL, decât cea din stihurile de mai sus?

„Suirea CALVARULUI” este suirea Scării Iniţiatice, către EDENUL-ÎNVIERE ADUHULUI. Logos-ul-CUVINTELE/PARASHABDA redevin/e operaţională/e. „Lucrarea”Logos-ului Divin/PARASHABDĂ este pusă sub semnul LUPULUI FENRIR – şi etapeletransfigurării sunt cele descrise de noi, în analiza mitului lui ORFEU, din debutul lucrării de faţă:

1-SFÂŞIEREA EUHARISTICĂ (valabilă pentru episodul cu mainadele care-l sfâşie peORFEU, ca şi pentru CINA CEA DE TAINĂ, unde HRISTOS se „sfâşie”/împarte singur,dăruindu-se, prin cei 12 APOSTOLI - Lumii Întregi, spre TRANSFIGURARE-MÂNTUIRE!);

2-ARDEREA ALCHIMICĂ înseamnă PURIFICAREA-ALBEDO, în vederea ÎNVIERIISOLARE/RUBEDO!

3-În fine, „a fi prefăcut în arătare” înseamnă, în limbajul sacral, „A REDEVENIHIEROFANIE”, arătare de Dumnezeu/PURUSHA (după ce decăzuseşi până la tanatofanie –trecând prin stadiul putrefacţiei materiei/Prakrti/NIGREDO!).

„RĂUTATEA LUPULUI” şi „STAREA DE ANATEMĂ” (BLESTEMUL/”ANATEMA”este,de fapt, BINECUVÂNTAREA DEMIURGICĂ – numai că...„PE DOS”! – tot aşa cum şi „lumeacealaltă”, în care se transcende, este „lumea pe dos”) înseamnă EFICIENŢA LUPULUI (precum„răutatea/otrava sângelui regal”, a V.I.T.R.I.O.L.-ului119!), în vederea TRANSFIGURĂRII, carecuperare a PARADISULUI, prin recuperarea Logos-ului Extatic, PARASHABDADEMIURGICĂ.

119 -V.I.T.R.I.O.L. ["Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem" ] - se traduce prin„Vizitează interiorul Pământului, corectându-te vei descoperi Piatra Ascunsă” (adică PIATRA FILOSOFALĂ)Alchimic vorbind, VITRIOLUL, simbolizat de un leu verde ori de un dragon, se cheamă în operele maeştriloreuropeni APA REGALĂ. El desemnează uniunea dintre Sus şi Jos, deoarece numai prin purificare interioară sepoate obţine elevarea.

127

...Acolo „unde-s duşi Toţi Crinii” – cum atât de cumplit fascinant psalmodiază EMIL BOTTA,în finalul unui al poem al TRANSFIGURĂRII – cf. Toţi Crinii, p. 257. CRINUL fiind emblemaRegalităţii Cosmice a Lui HRISTOS120!

*

-Cerbi/CORONATUL CERB (cf. Muza tragică, p. 108) şi silfi şi azuria zare (cf. Moartea înpădure, p. 556: „Cerbi şi silfi şi azuria zare/au intrat în pădurea în care pari dusă, bolnavă”);

-Omizile (cf. Ghinărar Marjori, p. 256: „Oaste de omizi,/mândră infanterie”);

Până şi OMIZILE contribuie, la modul apofatic, la TRANSFIGURARE:

„Oaste de omizi,/mândră infanterie,/falnică, parcă ar fi/bizaro-crăiască oaste,/înaintează,înaintează./Vor să mă vestejească/omizile, vor/să mă putrezească./Se apropie omizile,/sunt pestedeal/cu Marjori în frunte./Cine le-a spus/că m-am mutat în alte specii,/oare cine le-a spus/că amtrecut în regnul vegetal?/Şi armata bizaro-crăiască/înaintează, înaintează/cu Marjori-Ghinărar,/în linie dreaptă/drept către mine,/abătut stejar” – cf. Ghinărar Marjori, p. 256.

În loc de „oaste cezaro-crăiască” – „oaste bizaro-crăiască”. Nimic mai potrivit, pentruapofatismul soteriologic al „omizilor”, conduse de „Marjori-Ghinărar”.

În primul rând, EMIL BOTTA este moldovean de obârşie, deci „ghinărar” sugerează, de fapt,nu atât „comandamentul militar” – cât pe Comandantul Divin - „BINELE-GHINELE”.

Cine să fie Mistica MARJORIE? Ştim că „Marjorie” este forma diminutivat-alintătoare anumelui „MARGARETA”. Care Margaretă este de pus în ecuaţia apofatismului, mascat sublăcomie senzorială şi sub „trădarea statutului” VEGETAL al Poetului – acela de COPAC ALLUI ZALMOXIS/STEJAR?

Nu poate fi decât un alt personaj regal, din istoria Franţei: soţia lui Henric de Navarra şi soralui Henric de Valois121 – „Margot/Marjori”!

120 -„Valea din Cântarea Cântărilor însemnează lumea, iar Crinul îl desemnează pe HRISTOS” – cf. JeanChevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994, p. 388.

121 - Margareta de Valois (n. 14 mai 1553 - d. 27 mai 1615, Paris), cunoscută şi sub numele de Regina Margot, afost mai întâi regină a Navarrei, apoi regină a Franţei şi ducesă de Valois.Născută la palatul Saint-Germain-en-Laye,Margareta era fiica lui Henric al II-lea al Franţei şi a Caterinei de Medici. Aparţinea ramurii Valois- Angoulême dindinastia Capeţienilor. Trei din fraţii săi au devenit regi ai Franţei: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea.Sora sa, Elisabeta de Valois, va deveni cea de-a treia soţie a regelui Filip al II-lea al Spaniei. Prin căsătoria cu Henric alIII-lea de Navarra (care mai târziu va deveni rege al Franţei cu numele de Henric al IV-lea), devine regină a Navarrei.Căsătoria, care trebuia să celebreze reconcilierea dintre catolici şi hughenoţi, va fi umbrită de masacrul dinnoaptea Sfântului Bartolomeu şi de dezordinile religioase ce reîncep. Episodul descris în Marea Cronică (La GrandeChronique), a fost folosit ca sursă de documentare pentru scriitorii secolului al XIX-lea. După moartea fratelui său,Henric al III-lea al Franţei, ea rămâne ultimul vlăstar al ramurei de Valois. Latinistă excepţională, de o inteligenţăsclipitoare, a jucat un rol semnificativ în viaţa culturală de la curte, mai ales după întoarcerea din exil în 1605. A fostconstrânsă să trăiască în exil, la Auvergne, aproape douăzeci de ani (1586-1605), perioadă în care îşi scrie memoriile.Contemporanii săi au recunoscut că dintre toţi copiii Caterinei de Medici, Margareta era singura care aveafrumuseţe (a fost supranumită PERLA VALOIS), sănătate (a trăit cel mai mult dintre toţi membrii familieiValois), inteligenţă şi energie. Pentru istoria literară a Franţei, Margareta a fost mai mult decât consoarta regeluiHenric al IV-lea şi sora regelui Francisc al II-lea. Deşi fără tutela casei regale nu ar fi reuşit să ajungă cea maiimportantă femeie din vremea ei, este foarte adevărat că fără moştenirea intelectuală pe care a lăsat-o, nu ar fi pomenităazi drept cea mai importantă femeie din Renaşterea franceză. Protectoare a lui Rabelais şi a lui Pierre de Ronsard, acorespondat cu Erasmus şi Calvin. Teologii de la Sorbona au acuzat-o de erezie. Generozitatea ei faţă de cei mai

128

Ştim că, sub aparenţa de adulter/depravare şi sub aparenţa de „eretică”, Margareta deNavarra/Margareta de Valois („PERLA Valois” – „PERLA” fiind indicator al Divinităţii!) a fost nudoar alchimistă, ci şi cea mai cultă dintre femeile Renaşterii şi a exercitat, în mod susţinut, unmecenat strălucit (protectoare a lui Rabelais şi a lui Pierre de Ronsard - a insistat pentru traducereaBibliei în limba franceză, dar şi pentru cea a Decameronului…).

Ei bine, sub aparenţa de „operaţiune de vestejire” şi de „putrezire” – OMIZILE sunt cei maiactivi agenţi ai TRANSFIGURĂRII/TRANSMUTĂRII ALCHIMICE, având valoarea uneiarmate celesto-arhanghelice: „în linie dreaptă/drept către mine,/abătut stejar”.

De aceea, după opinia noastră, nu este un paradox dacă am „reunifica”, la modul funcţional-mitologic, mitemul „OMIZI” cu mitemul122 „CORONATUL CERB” („Cerbi şi silfi şi azuriazare/au intrat în pădurea în care pari dusă, bolnavă” - cf. Moartea în pădure, p. 556):OMIZILE operează transfigurarea Poetului „VEGETAL” („abătut” STEJAR, din calea funcţieizalmoxiene! – ele îl readuc, „fără menajamente”, prin comportament de autoritar, la modul absolut- MAESTRU INIŢIATOR: „drept către mine”)” pe „CALEA CEA DREAPTĂ”!), iar„CORONATUL CERB” indică tocmai finalul şi finalitatea lucrării „bizaro-crăieşti” – atenţie lapăstrarea grupului CR, din cuvântul „crăieşti”, indicând Regalitatea Spiritului!123 - lucrareaalchimică: REVELAŢIA-PURIFICAREA SPIRITUALĂ-ÎNVIEREA, prin contopire cuARBORELE COSMIC AL VIEŢII!CORONATUL CERB aduce „Sibylla bolnavă”/aflată,încă, în procesul de INIŢIERE - la stadiul transgresării, al NOII ROŢI MANVANTARICE124

străluciţi artişti şi scriitori ai epocii nu a fost egalată decât de grija pentru cei mai umili dintre supuşi. A construit spitaleşi trei mănăstiri, a insistat pentru traducerea Bibliei în limba franceză, dar şi pentru cea a Decameronului.

122 - Unitate mitologică de bază.123 - GRota Bethlehemică şi GRaalul conţin aceeaşi entitate divină: HRISTOSUL…Grupul GR (ca şi grupul KR) –

a se vedea cuvântul CRAI!) sugerează, ba chiar trimite la – REGALITATEA SPIRITULUI (cf. Vasile Lovinescu,Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Gnosis, Buc., 1993 – şi Mitul sfâşiat, InstitutulEuropean, Iaşi, 1993).

124 - 01. Ciclul este procesul de desfãsurare al unei stãri oarecare a manifestãrii.02. “În cadrul fiecãrui ciclul existã cicluri minore. În virtutea legii corespondenti existã analogii între ciclul mare

si pãrtile sale restrânse.03. În teoria hindusã a ciclurilor cosmice, se numeste Kalpa dezvoltarea totalã a unei lumi, a unei stãri sau a unui

grad al Existentei universale. Fiecare subdiviziune a unui Kalpa poartã numele de Manvantara. FiecareManvantara este o erã a lui Manu. Fiecare Kalpa contine 15 Manvantara. Suntem în al saptelea Manvantara alacestui Kalpa.

04. Ideea de a considera istoria oamenilor ca fiind izolatã de restul manifestãrii este în exclusivitate o istoriemodernã si categoric opusã tuturor traditiilor, care afirmã dimpotrivã cã existã o corelatie necesarã si constantãîntre planul cosmic si planul uman.

05. Fiecare Manvantara este împãrtit în patru Yuga (Krita-Yuga, Satya-Yuga, Treta-Yuga, Kali-Yuga). Alte cicluricuaternare: cele patru anotimpuri ale anului, cele patru sãptãmâni ale lunii, cele patru vârste ale vietii omenesti. Înantichitatea greco-latinã se vorbea de patru vârste: de aur, de argint, de bronz si de fier.

06. Fiecare Yuga este marcatã de o degenerescentã în raport cu cea care o precede. Fiecare Yuga este mai scurtãdecât cea care a precedat-o (dupã modelul 10= 4 + 3 + 2 + 1).

07. Suma 10 = 4 + 3 + 2 + 1 este numitã în hermetism problema inversã a “cuadraturii cercului”. Tetraktysulpitagorician 1 + 2 + 3 + 4 = 10 este numit în hermetismul occidental “circulatura cuadrantului”.08. Dacã durata exactã a unui Manvantara ar fi determinatã cu exactitudine, fiecare ar putea extrage deductiipermitând prevederea anumitor evenimente viitoare. Or, nici o traditie ortodoxã nu a încurajat vreodatã cercetãriprin intermediul cãrora cineva sã ajungã sã cunoascã viitorul într-o mãsurã mai mult sau mai putin exactã, acest tipde cunoastere având mai multe inconveniente decât avantaje veritabile.

9. Dupã surse hinduse, durata unui Manvantara este de 4320 (adicã 360 x 12), repartizatã astfel: Krita-Yuga –1728, Satya-Yuga – 1296, Treta-Yuga – 864, Kali-Yuga – 432. Însã sensul exact al acestor cifre rãmâne obscur.

10. Baza principalã a perioadelor cosmice este durata de 25920 de ani, adicã perioada astronomicã a precesiuniiechinoxurilor. [Conform definitiei, precesiunea echinoxurilor este o miscare conicã foarte lentã efectuatã de axa derotatie a Pãmântului în jurul unei pozitii medii, datorate atractiei gravitationale a Soarelui si a Lunii asupra zonei

129

ecuatoriale a planetei.] Deplasarea punctelor echinoxiale este de un grad la fiecare 72 de ani. Numãrul de 72 esteun submultiplu al lui 4320 (72 x 60), iar 4320 este un submultiplu al lui 25920 (4320 x 6).

11. Perioada “anilor cosmici” care apare în toate traditiile este jumãtatea precesiunii echinoxurilor: între 12000 si13000 de ani (durata exactã fiind de 12960 de ani).

12. Dincolo de cifre, stim cã ne aflãm în Kali-Yuga, si încã într-una din fazele cele mai avansate.13. Conform anumitor date traditionale, înclinarea globului terestru face parte din “cãderea” omului. La originea

ea n-ar fi existat.14. Originea tuturor traditiilor este polarã, deci nici occidentalã, nici orientalã. Conform vedelor, locul de unde au

migrat hindusii era unul cãruia soarele îi fãcea turul orizontului fãrã a apune vredatã.15. Druizii erau posesorii unei traditii care continea o parte notabilã de provenientã hiperboreanã.

16. Traditia primordialã, de origine polarã în sensul literal al cuvântului, are ca punct de plecare începutulprezentului Manvantara. Traditia atlantã a fost o traditie derivatã si secundarã. Hiperboreea corespunde Nordului,Atlantida – Occidentului.

17. Traditia atlantã apartine celei de-a doua jumãtãti a prezentului Manvantara.18. Se pare cã durata civilizatiei atlante a fost egalã celei unui “an cosmic”, înteles ca jumãtatea perioadeiprecesiunii echinoxurilor. Cataclismul care i-a pus sfârsit pare sã coincidã cu 7200 de ani înaintea anului 720 alKali-Yuga, acesta din urmã fiind punctul de plecare al unei ere cunoscute.19. Mostenirea atlantã poate fi gãsitã în traditia ebraicã, cea care concepe lumea ca fiind creatã la echinoxul detoamnã (prima zi a lunii Thishri), si poate aceasta este ratiunea cea mai evidentã a enuntãrii serii înainte dedimineatã în povestea zilelor Genezei.

20. Semnificatia numelui de Adam este “rosu”, traditia atlantã fiind exact cea a rasei rosii.21. Se pare cã potopul biblic corespunde cataclismului în care a dispãrut Atlantida.22. Este deosebit de dificil de determinat în ce fel s-a fãcut jonctiunea curentului venit din Occident, dupã

disparitia Atlantidei, cu un alt curent coborât din Nord si provenind direct din Traditia primordialã, jonctiune dincare au rezultat diferite forme traditionale în ultima parte a acestui Manvantara.

23. Orice reconstructie arheologicã a unei traditii nu poate înlocui datele oferite de cãtre traditiile vii, singurelecare conteazã.

24. Sângele constituie una dintre legãturile organismului corporal cu starea subtilã a fiintei vii, care constituiepropriu-zis sufletul sãu. [Trebuie adãugat faptul cã sufletul nu este totuna cu spiritul, la fel cum starea subtilã nueste aceeasi cu scânteia divinã din om].

25. Asa cum focul este polarizat în luminã si cãldurã, starea subtilã este legatã de starea corporalã în douã moduridiferite si complementare: prin sânge în ceea ce priveste calitatea caloricã si prin sistemul nervos în ceea ce privestecalitatea luminoasã.

26. În cazul focului, lumina reprezintã aspectul superior, iar cãldura – aspectul inferior.27. Se poate spune cã sângele este în raport direct cu latura inferioarã a stãrii subtile, de unde interdictia de a

consuma sânge, absorbtia lui antrenând tot ceea ce este mai grosier din vitalitatea animalã, care poate antrenagrave consecinte prin amestecul cu elementele psihice ale omului. Folosirea frecventã a sângelui în practicilemagice, chiar în vrãjitorie, este explicabilã prin atractia entitãtilor “infernale” care are loc în conformitate cunatura acestuia.

28. Qabbalah înseamnã în ebraicã “traditie”, fiind vorba de o traditie esotericã si initiaticã. Talmudul reprezintãtraditia pur exotericã, religioasã si legalã.

29. Validitatea oricãrei traditii este conditionatã de transmiterea regulatã si neîntreruptã prin intermediul unui“lant” de persoane autorizate. [Adicã ceea ce în crestinism se numeste “succesiune apostolicã”].

30. Stiintele sacre apartinând unei forme traditionale date fac parte integrantã din ea, cel putin ca elementesecundare si subordonate, departe de a reprezenta adãugiri fãcute artificial.

31. Existã în zilele noastre tendinta de a nu tine cont de stiintele sacre, pentru cã nu sunt reductibile la nivelul“filosofiilor” sau a “misticismelor”, singurele care convin modernilor.

32. Este la modã în unele cercuri academice sã se punã Qabbalah ebraicã pe seama neo-platonismului grec,pentru cã existã un principiu conform cãruia totul vine de la greci. Aceastã idee este în întregime falsã, întâi de toatepentru cã spiritul iudaic n-a fost niciodatã deschis împrumuturilor, apoi pentru cã neo-platonismul, în ciuda unoridei esoterice, este o doctrinã pur exotericã.

33. S-a formulat o pretentie despre o asa-zisã origine greacã a esoterismului islamic. În realitate, doar filosofiaeste la arabi de origine greacã, în timp ce esoterismul nu poate fi asimilat acesteia.34. Este perfect normal ca aceeasi stiintã sacrã sã se gãseascã în traditii diverse, cãci adevãrul, în orice domeniu s-ar gãsi el, nu este monopolul unei singure forme traditionale în detrimentul celorlalte.35. Acolo unde existã asemãnãri între douã traditii, acestea se explicã mai putin prin “împrumuturi” cât prin“afinitãti” datorate unui ansamblu de conditii comune si asemãnãtoare (rasã, tip de limbaj, mod de existentã etc.).

36. Denominatiunile inventate de cãtre sistemele filosofiei moderne occidentale nu sunt aplicabile decât acesteia înexclusivitate. “Exportarea” lor cu scopul de a întelege doctrinele traditionale duce la o falsã cunoastere a acestora.

130

şi al NUNŢII COSMICO-MIORITICE – cu nădăjduire întru regăsirea (după proba iniţiatică a„bolii”), a Sinei Spirituale-CEL DE SUS - „Şi ochii Sibyllei cată mereu/spre Cel de Sus”: „Vinacum îngerii, roată.../Ale lor mantii ard şi se fac nupţiale!/Îngerii fră teamă, senini,/întâmpinăsăgeţile tale.(...) Şi ochii Sibyllei cată mereu/spre Cel de Sus, infinit depărtatele...” – cf. Moarteaîn pădure, p. 556.

***

37. Ceea ce s-a pãstrat din hermetism nu constituie o doctrinã traditionalã completã. Este vorba de cunostinte nu deordin metafizic, ci cosmologic, acesta din urmã fiind doar secundar si contingent, o aplicatie a doctrinei lacunoasterea “lumii intermediare”.

38. Magia este o stiintã (sau un grup de stiinte) destinatã sã producã fenomene mai mult sau mai putinextraordinare,

mai ales dar nu exclusiv la nivel sensibil.39. Magia este cea mai inferioarã dintre toate aplicatiile cunoasterii traditionale, cea mai dispretuitã, al cãrui

exercitiu este abandonat celor ale cãror limitatii individuale sunt prea constrângãtoare pentru a le permitedezvoltarea altor posibilitãti.

40. Unul din semnele orbirii epocii noastre este faptul cã cei care ştiu cu adevãrat sã citeascã simbolurile nu suntdecât o infimã minoritate. Dimpotrivã, prea mulţi “profani” se cred calificaţi sã interpreteze “ştiinţa sacrã”, pe carenu fac decât s-o racordeze, dupã bunul plac al imaginatiei lor, mai mult sau mai putin dezordonate.

41. Între “evoluţionismul” antitradiţional şi acceptarea datelor tradiţionale, trebuie fãcutã o alegere inevitabilã, şiorice compromis nu poate decât sã conducã la contradicţii insolubile.

42. Chiar în cazul în care o ştiinţã tradiţionalã şi o ştiinţã profanã au în aparenţã acelaşi obiect de studiu, punctulde vedere este totalemente diferit, şi între cele douã existã o distanţã incomensurabilã” - la alcãtuirea acestei fişe s-autilizat volumul Formes traditionnelles et cycles cosmiques, apãrut la Editura Gallimard, Paris, 1970.

131

XVI-STELELE URSEI, „URSULINA”, „TRIF NEBUN”, PRIVIGHETORIŞI VRĂJITORI. HIMERA. „CÂRTIŢA APOFATICĂ” ŞI „BUREŢII

APOFATICI”

- Stelele Ursei, Ursulina (cf. Anii mei, p. 416: „Stelele Ursei stinse erau/satul arsese/şiUrsulina se pieptănase frumos”);

- Himera (cf. Spre stânca primejdiei, p. 499: „O, Himera, torţă aprinsă ţi-e chipul”);

-„Prologul paradoxal” (cf. Actriţele, p. 518: „Venit-a Prologul/acum, la sfârşit,/cu ochiul demorocâne”);

-„Cârtiţa Apofatică” şi „Bureţii Apofatici”(cf. Trecut, p. 313: „Bureţi nu suntem/cârtiţe nusuntem”);

Iată o nouă enigmă emilbottiană, într-un nou descântec:

“Stelele Ursei stinse erau,/satul arsese/şi Ursulina se pieptănase frumos./Nimeni, nimeni caea/nici pe departe nu-i semăna./Vino, Ursulino, în crânguri,/la frunze, la fragi./…Şi privii ochiicei dragi/ şi gheţarul de fier mă izbi,/un gheţar de fier mă lovi./Şi mă lovi fără blăndeţe,/fărăiertare,/fără bătrâneţe” – cf. Anii mei, p. 416.

“STELELE URSEI” – de fapt, problemele astro-mitologice, numite“Carul Mare” şi, respectiv,“Ursa Mare”.

CARUL125 şi URSUL126. Îndrăgostitul-Poetul Orfic şi-a “dominat ambivalenţele şi că, prinaceasta, şi-a cucerit acea unitate propice oricărui om care şi-a rezolvat conflictele””: “Şi mă lovifără blăndeţe,/fără iertare,/fără bătrâneţe”. URSA/URSUL, dacă este ZALMOXIS, trebuie săstăpânească şi SOARTA-URSITA. Este posibil, deci, ca invocarea “URSULINEI” să fie legată şide semnificaţia ordinului monahal romano-catolic, al “ursulinelor”127 – VINDECĂTOARELE!Dar, şi mai probabil “URSULINA” este URS+SELENA/ARTEMIS (“vindecătoare de bolileFerului”, prin LUMINARE-REVELAŢIE SACRĂ!)!!!

125 - „Carul închipuie egalitatea armonică ce uneşte spiritele de acelaşi rang” – cf. Dionisie Pseudoareopagitul, 68.Şi: „În a 7-a arcană majoră a Tarotului, CARUL – îl întâlnim pe Îndrăgostitul din cea de-a şasea lamă. ESTE

ÎMBĂTRÂNIT ŞI ESTE ÎNCORONAT CU AUR, CA SĂ ATESTE FAPTUL CĂ ŞI-A DOMINATAMBIVALENŢELE şi că, prin aceasta, şi-a cucerit acea UNITATE PROPICE ORICĂRUI OM CARE ŞI-AREZOLVAT CONFLICTELE” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis,Bucureşti, 1996.

126 - „O suită de legende şi de ritualuri din cultura tradiţională română conţine imaginea u r s u l u i c a f i g u r ăm i t i c ă . D e ş i n u e x i s t ă u n c u l t a l u r s u l u i î n t r a d i ţ i a a u t o h t o n ă ( n . n . : r ă m a s ă î np r e z e n t ) , e p i c a folclorică, practici magice şi obiceiuri din ciclul calendaristic dovedesc existenţa acestui cult.Elar putea avea rădăcini în comunităţile de vânători sau în ipoteticul cult dacic alursului. Mai multe speculaţiiasupra numelor celor două divinităţi dacice, Zalmoxis şi Gebeleizis, ajung la concluzia căamândouă au ca referent ursul, cu atât mai mult cu câtîn ritualuri se folosea o mască alcătuită dintr-un capde urs. De unde ipoteza lui RomulusVulcănescu că <<ZALMOXIS A FOST UN MARE PONTIF ALUNEI CONGREGAŢII RELIGIOASE, CONFRERIAURSINILOR>>. Potrivit lui Romulus Vulcanescu,<<numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativcu valoare de tabu al zeului cerului şi al soarelui, înipostaza lui umană, un purtător de piele de urs, nu atât în sensul de nebridă, cât de mască-galee, alcătuitădintr-un cap de urs, f o l o s i t a î n r i t u a l u r i l e ş i c e r e m o n i i l e c e ţ i n e a u l a d a c i d e c u l t u ls t r ă v e c h i a l u r s u l u i carpatic (…).Cultul ursului era prezent şi la geto-daci, care îl considerau un animalsacru. Chiar numele Zalmoxis, confirma faptul că ursul era un animal totemic al dacilor – ZALMO=PIELESIOLXIS=URS>> ” – cf. Simboluri animaliere – URSUL, pe https://ro.scribd.com

127 - URSULÍNĂ, ursuline, s. f. Călugăriţă dintr-un ordin catolic care se ocupă de educaţia fetelor şi cuÎNGRIJIREA BOLNAVILOR. – Din fr. ursuline.

132

Vindecătoare de SEMENI şi vindecătoare de SINE. Pentru că “gheţarul de fier” este indicaţieclară pentru bolile spiritual ale ciclului ultim al Manvantarei a 14-a: KALI YUGA – “VÂRSTADE FIER”. Nu are decât 432 de ani…Deci, grăbiţi-vă, Spirite Mântuitoare! – căci tare mulţibolnavi s-au strâns, şi puţini suportă “lovitura” de FULGER-REVELAŢIE (prin care se poateîntoarce la nivelul spiritual EDENIC: “în crânguri,/la Frunze, la fragi”), cum o face PoetulORFIC!

A nu se uita că, dacă “CRÂNGUL” este deschis zeităţilor (ca TEMPLU!), dacă “FRUNZELE”sunt “rezumate” ale Stejarului ZALMOXIAN - “FRAGII” sunt simboluri ale SOARELUIMISTIC!

“Satele arse” înseamnă “lumile transfigurate” – iar “pieptănarea” (“frumoasă” fără “să-i

semene” cineva: dublă semantică - I-a identităţii, dar şi II-a “semănatului”, pentru“răsărirea/<<arderea satelor>>/noilor lumi”!), deci, spre ÎNNOIRE/ÎNVIERE SACRALĂ!)înseamnă IMPUNEREA DHARMEI – LEGEA ORDINII COSMICE!

*

Şi HIMERA128 se înscrie în rândul „ursulinelor” – vindecătoare de „bolile fierului” şi, deci,transfiguratoare: „O, Himera, torţă aprinsă ţi-e chiul!/E luna, dragă, mai flămândă, mai setoasăca oricând” – cf. Spre stânca primejdiei, p. 499.

Trebuie grabă mare, întru ajutorarea, în faţa „primejdiei bolilor fierului” – iar Luna Transfiguratoaredevine „secundanta” Leului-din-Himeră, a Păsării-Vultur IOANIC al Himerei, a ŞarpeluiÎnţelepciunii, din Himeră, dar şi ŞARPE-OUROBOROS129... - ca şi CAPRA130, care nu este simbolnegativ, ca în unele proverbe valahe – ci este simbolul libertăţii/ELIBERĂRII, „SIMBOL ALDOICII ŞI AL INIŢIERII” şi al TRANSFIGURĂRII DIVINE/FULGER!

*-„Prologul paradoxal” (cf. Actriţele, p. 518: „Venit-a Prologul/acum, la sfârşit,/cu ochiul de

morocâne”);

-„Cârtiţa Apofatică” şi „Bureţii Apofatici”(cf. Trecut, p. 313: „Bureţi nu suntem/cârtiţe nusuntem”);

PROLOGUL/LOGOS-ul de ÎNCEPUT AL LUMII – este „morocâne”, adică tot LUPTRANSFIGURATOR, deghizat în „tristeţe/posomorâre/morocăneală” („posomorât” sugereazăuciderea iniţiatică a Fiinţei Aparente!), precum EMIL BOTTA însuşi...!

„Venit-a Prologul131/acum, la sfârşit,/cu ochiul de morocâne./Ochiul dilatat despaimă,/ochiul, m-a ţintuit./Şi actriţele,/delicatele tonuri de frescă,/s-au rătăcit în imensarotondă/a ochiului,/în globul ochiului nesfârşit./Şi s-au ofilit/delicatele tonuri de frescă/s-aînzăpezit/unduiosul păr negru./Şi ceea ce va spune Prologul/acum, la sfârşit,/ele, în spaimă,/aucitit, recitit,/în somptuosul ochi asfinţit,/în rotonda ochiului/predominat de negru” – cf.Actriţele, p. 318.

128 -HIMÉRĂ, himere, s. f.: Monstru în mitologia antică greacă, cu cap de leu, cu corp de capră, cu aripi de pasăre depradă şi cu coadă de şarpe.

129 -„Şarpele numit OUROBOROS simbolizează, la alchimişti, Timpul - din care numai Înţelepciunea izvorăşte.Şarpele cuprinde cele doua extreme ale vieţii: copilul şi craniul, per ansamblu având interpretarea: <<În sfârşit esteînceputul>> , sau <<Sfârşitul se găseşte în început>> – interpretare în latină a cercului. Aceste doua interpretărireprezintă, pentru păgâni, reîncarnarea” – cf. Şarpele drept salvatorul universal al lumii, pesearchnewsglobal.wordpress.com

130 -CAPRA – „simbol al fulgerului (...) Capra Amaltheia l-a alăptat, în Insula Creta, pe Zeus (...).Simbol al doiciişi al iniţierii”” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., p. 246.

131 -Şi La William Shakespeare apare personajul PROLOGUL (în piesa Troilus şi Cresida)...!

133

Apare, din nou, Teroarea, ca energie transfiguratoare. „Actriţele” este posibil să simbolizezeMUZELE, dar conţinând doar...” delicate tonuri de frescă”. Adică, ele trebuie ajutate să iasă desub blstemul ZIDULUI, prin care nu sunt decât nişte umbre pe perete („fresce”), înlănţuite şiîmpietrite. ARTA-MUZELE trebuie să fie transfigurate ORFICO-ZALMOXIAN (prin LUPULUCIGAŞ DE MOARTE, „MOROCÂNE”!), de către PROLOG – LOGOS DIVIN caremarchează un NOU ÎNCEPUT, „în rotonda ochiului/predominat de negru” – adică în CerculDivin Mistic – în Privirea Divină, prin intermediul căreia vor ieşi de sub tim/istorie - cufeminitatea desăvârşit-„neagră” (MISTICĂ/ETERNĂ! – „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără demoarte”!), iar nu „înzăpezită”: „s-a înzăpezit/unduiosul păr negru”.

Iar ZĂPADA, dacă, totuşi, va persista şi în Noul Logos-LUME - ea va însemna/semnifica, lafel ca şi în Cartea a 7-a a Tarotului: „faptul că şi-a dominat ambivalenţele şi că, prin aceasta, şi-a cucerit acea unitate propice oricărui om care şi-a rezolvat conflictele”.

...LUMINA EDENICĂ.

*

„Tăcem în cor/de codru înveliţi,/cu luna clară/faţa ne spoim./Foarte bogaţi/deşi săracilipiţi,/ca acvila în lanţuri/schingiuiţi,/ca lupii de aramă/îndârjiţi./Murim de râs/şi totuşi numurim,/ca pietrele în plâns / ne prăvălim./A noastră casă/nu are pereţi,/de capete pereţii să-ilovim./Bureţi nu suntem,/cârtiţe nu suntem/ şi n-avem atelier/cu are cârtiţa/în subpământ” – cf.Trecut, p. 313.

Cimilitură (alchimică!) curată, acest frumos poem!„Tăcem în cor” – este semnul Armoniei Divine/Mistice ORFICE. „De codru înveliţi” –

CODRUL s-a eliberat de istorie, şi devine CODRUL MISTICO-INIŢIATIC (ca şi laEMINESCU!).

„Cu luna clară/faţa ne spoim” – deghizare prin transfigurare.„Foarte bogaţi/deşi săraci lipiţi” - starea de FACHIR/FAQR: bogat spiritual, sărac material.„Ca acvila în lanţuri/schingiuiţi,/ca lupii de aramă/îndârjiţi” – şi VULTURUL IOANIC este

simbol al Transfigurării prin LOGOS DIVIN, dar şi LUPII DE ARAMĂ (adică, DRAGONÎNROŞIT DE FOC+LUP DACIC!) sunt „misionarii” Lui Zalmoxis!

„Murim de râs/şi totuşi nu murim”- RÂSUL DEMIURGIC.„Ca pietrele în plâns / ne prăvălim” – PIATRA este, şi în Rugăciunea unui dac cea

eminesciană, simbolul schimbării la faţă – iar PLÂNSUL este purificator.„A noastră casă/nu are pereţi,/de capete pereţii să-i lovim”- de obicei, dai cu capul de pereţi, iar

nu cu pereţii de cap...Ceea ce ne indică faptul că s-a intrat, deja, în „lumea pe dos”.„Bureţi nu suntem,/cârtiţe nu suntem/ şi n-avem atelier/cu are cârtiţa/în subpământ”...CÂRTIŢA132...: ” un animal iniţiat în misterele vieţii şi morţii”. Deci, este CĂLĂUZA,

Animalul Psihopomp!

132 - “In folclorul italian, cârtiţa, talpa (din lat. talpa = cârtiţă), e un animal subteran, demonic, cu aspect umanoid,dar monstruos, orb, însă inteligent şi înzestrat cu darul clarviziunii. Arătarea fiind oarbă, clarviziunea ei e ocompensaţie magică, precum în economia antică a mitului, unde un defect fizic era compensat prin calităţi magice.Precum Talpa-Iadului la români, talpa italiană are feciori proşti, pe care îi ceartă.

Talpa latinesc a rămas în toate limbile romane: it. talpa, fr. taupe, span. topo, catal. talp… doar în română a fostînlocuită prin bulgărescul cârtiţă (къртица)…

Ipoteza e… şi dacă Talpa, din Talpa Iadului, e doar o denumire pietrificată dintr-o veche mitologie htoniană şianimalieră? Iar odată cu înlocuirea numelului animalului (talpa) prin bulgărescul cârtiţă firul semantic-mitologic seva fi rupt… In toate mitologiile, cârtiţa e un animal iniţiat în misterele vieţii şi morţii. Inteligentă, cârtiţa, Talpa, avândşi simţul umorului, este însă un dusman automat al omului prin aceea că distruge recoltele pe dedesubt, dar şi pentrucă relevă de ceea ce e sub pământ, de Iad, de infern” – cf. Dan Alexe, Talpa Iadului şi cârtiţa mitologică… - pehttps://cabalinkabul.wordpress.com, 28 iunie 2014.

134

Apofatismul emilbottian desface Fiinţa umană de tot ce nu este, pentru a-şi căpăta, în „atelierul”transfigurării, o nouă identitate, căpătată prin eliminarea tuturor afirmaţiilor-reziduuri, din viaţaterestră. Dacă Fiinţa Nouă nu se identifică prin „BUREŢI” („cronicarii” pasivi şi fideli aimisterelor pădurii, un soi de „cronici akasha” ale MISTERULUI DIVIN MANIFESTAT... - caşi „amplificatoarele” discursurilor imperative/imperiale, ale GREULUI PĂMÂNTULUI/EsenţaMamei GEEA!) - aceasta înseamnă că nu de la bureţi îşi ia Fiinţa Cea Nouă Esenţa Spirituală –nici CÂRTIŢEI nu i-o „somează”, dar se foloseşte de BUREŢII PĂDURII şi de CÂRTIŢĂ,pentru a ajunge, prin negarea/apofatizarea fiinţei vechi, la FIINŢA NOUĂ, REVELAT-TRANSFIGURATĂ!

***

XVII-“LITERA T” ŞI NORDUL MISTIC

-„Litera T” (egipteană!), a Răstignirii/Răstignitului-cu-Capul-în-Nordul-Mistic (cf.Thanatos, p. 168: „litera T,/subţire, înaltă!”) – şi „Litera T a lui Don Quijote/HIMERA” (cf.Cervantes, p. 236: „subtila, suava literă T./Pe o cruce în formă de T/a fost răstignită Himera:NUESTRO SEÑOR/DON QUIJOTE/EL CRISTO ESPAÑOL”);

Mare, foarte mare atenţie la simbolistica LITEREI „T”! „Fiţi foarte atenţi/cu acestmanuscris./Fiţi atenţi cu litera T,/cu înţelesu-i profund,/cu fragila-i structură” – ne averizează şiEMIL BOTTA.

135

Din moment ce apare şi în poemul Thanatos (cf. p. 168), aparent. disputând problema Morţii -cât şi în poemul Cervantes (cf. p. 236), „evocând secolul de aur” – este clar că „LITERA T” estede la TRANSFIGURARE!

...Am ajuns, deci, la „INIMA CARULUI”133 emilbottian!

La vechii egipteni, exista o cruce fără vârf – adicăm FĂRĂ NORDUL MISTIC-HRISTOS –numită şi „CRUCEA EGIPTEANĂ”-„ANKH”134!

„Ce cauţi tu aici/printre defuncţi, printre imagini îndoliate,/literă T?/Doar nu eşti tebanulTiresias,/nu eşti oracol cu spume la gură,/tu eşti o trestie îngândurată,/acel nu ştiu ce,/literaT,/subţire, înaltă./Dacă tulpina ta creşte/fi-vei repede cruce/albă ca noaptea/sub luminaCyntiei135 dulce./O clipă, rogu-te, nu mă răpi/smeul smeilor, Închipuire./Talpă a Iadului, să nurăspunzi/prezent, omniprezent,/la apelul nostru./Să nu mă sorbi încă/stea secetoasă, fântânăadâncă” – cf. Thanatos, p. 168.

Şi:

„Fiţi foarte atenţi/cu acest manuscris./Fiţi atenţi cu litera T,/cu înţelesu-i profund,/cu fragila-istructură./Eu evoc un secol de aur,/un instrument de tortură:/între eroare şi teroare/stă subtila,suava literă T./Pe o cruce în formă de T,/a fost răstignită Himera:/NUESTRO SEÑOR/DONQUIJOTE/EL CRISTO ESPAÑOL” – cf. Cervantes, p. 236.

De observat, în debutul primului poem, cum sunt alese, cu maximă grijă, PATRU (că doarvorbim despre CRUCE, nu?) cuvinte care încep cu „T”: „TEBAN”136 (a se observa că, prin acestcuvânt-adjectiv, EMIL BOTTA leagă Egiptul de Grecia: Tebaida egipteană, Teba beoţiano-

133 - INIMA CARULUI sau A CĂRUŢEI = partea din mijloc a carului (sau a căruţei), care leagă osia de dinainte cucea de dinapoi.

134 -„Crucea egipteană, numită ANKH: simbolizează unirea principiilor Masculin-Feminin, Cer-Pământ, Ordineşi Perfecţiune, Univers-Apa dătătoare de viaţă.Crucea TAU avea un cerc sau un oval deasupra ei şi era numităCRUCEA EGIPTEANĂ/ANKH, fiind folosită pentru protecţie împotriva spiritelor rele” – cf. Radu Botez şi OliviaVatca, Ankh-ul şi crucea creştină, în Sacro-Terapia, pe www.rugaciuni.ro.

135 -CYNTHIA, denumire purtată de ARTEMIS, care s-a născut, conform legendei, împreună cu Apollo, pe munteleCYNTHUS. De aici, şi simbolistica Luminii şi a TRANSFIGURĂRII, a cuvântului HIACINT/NARCISĂ(“HIACÍNT ~uri n. 1) Mineral transparent de culoare roşie-aurie, întrebuinţat ca piatră semipreţioasă. 2) Piatrăsemipreţioasă corespunzătoare. /<fr. hyacinthe, lat. hyacinthus”). Aici trebuie să intre în discuţie şi mitul despreACIS/AKIS şi GALATEEA (GALATÉEA (GALATEIA, GALÀTHEA - în mitologia greacă), nereidă, fiica luiNereu şi a lui Doris, protectoare a turmelor. Iubită de ciclopul Polifem şi de păstorul sicilian Acis, care, ucis din geloziede ciclop, este transformat de G. într-un râu ce-i poartă numele) – căci, în Grecia, există şi varinta mitică prin careACIS/AKIS a fost transfihurat în FLOAREA ROŞIE DE HIACINT, pe care grecii o poartă, în piept, de PAŞTE –deci, de Sărbătoarea ÎNVIERII/TRANSFIGURĂRII.

136 -Teba f. 1. celebru oraş în Egiptul antic, cap. Tebaidei, construit pe ambele maluri ale Nilului, supranumit de ceivechi Teba cea cu o sută de porţi; pe ruinele sale se află astăzi satele Luxor şi Karnac; 2. veche cap. a Beoţiei, la N.-E.golfului de Corint.

136

corintică...), „TIRESIAS”137, „TRESTIE” ” (trimitere, se pare, la Blaise Pascal – „omul – trestiegânditoare”138), „TULPINĂ.

Dar ciudăţeniile abia încep:

1-a se observa că EMIL BOTTA foloseşte cuvântul „SMEU” (deşi cunoaşte şi foloseşte, înrest, forma cu „Z”!) - şi, încă, în formă dublată: cea de nominativ („SMEUL”) şi cea de genitiv-dativ („SMEILOR”): se sugerează atât „SVASTICA”139 (simbol indo-european, întâlnit,pretutindeni, la Sarmizegetusa!) – adică, CRUCEA ÎNCERCUITĂ („morişca / rotirea ciclico-spiralică a vieţii şi a morţii”, întru BINELE DIVIN), cât şi „ŞARPELE”, simbol (printre altele) alCUNOAŞTERII MISTERELOR VIEŢII ŞI MORŢII, al înţelepciunii, al TRANSFIGURĂRII,al ispitei...;

2-„ Dacă tulpina ta creşte/fi-vei repede cruce/albă ca noaptea/sub lumina Cyntiei dulce” – s-ar crea impresia absurdului, dacă nu s-ar aplica citirea conform tehnicii „anjambamentului”: „albăca noaptea sub lumina Cyntiei dulce” – adică, NOAPTEA TRANSFIGURĂRII PRINLUMINA ARTEMISIAC-DIANICĂ!;

3-EMIL BOTTA foloseşte, în versul al 15-lea, în loc de cuvântul „Imaginaţie” (debutând culitera „I”) – cuvântul „Închipuire”( deburând cu litera „Δ!) – iar în versul imediat următorfoloseşte sintagma „Talpa Iadului” – deci, un cuvânt care începe, totuşi, cu „I” – imagineaSOARELUI SOLSTIŢIULUI DE VARĂ şi a SOARELUI AJUNS LA ZENIT!

137 -„Tiresias, prezicător vestit, originar din cetatea Thebae. A trăit foarte mult (şapte generaţii) şi a fost martor la oserie de evenimente importante din viaţa tebanilor: expediţia celor şapte, războiul împotriva epigonilor etc. Lipsit devedere de către Hera, a cărei mînie şi-o atrăsese odinioară, Tiresias era ajutat în interpretarea oracolelor de cătrefiica sa, Manto, pricepută şi ea, deeopotrivă, în arta profeţiei. A murit foarte bătrîn, în drum spre Delphi, luînd caleapribegiei în urma înfrîngerii suferite de tebani în faţa epigonilor. Dintre prorocirile sale, cele mai însemnate sînt celecu privire la VINOVĂŢIA LUI OEDIPUS, la sacrificiul lui Menoeceus , la victoria epigonilor etc.” – cf. dicţionarulonline.

138 -"Omul nu este decât o TRESTIE, CEA MAI FRAGILĂ DIN NATURĂ: DAR ESTE O TRESTIEGÂNDITOARE. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, opicătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobildecât cel care-l ucide..." – cugetare a matematicianului, fizicianului, scriitorului, filosofului, misticului şi catoliculuiBlaise Pascal (1623-1662).

139 - “Prin zvastică se înţelege o cruce echilibrată, cu braţele egale, îndoite la capete în unghi drept, în sensulacelor de ceasornic, ori invers. Zvastica este semnul cel mai vechi şi mai răspândit din lume, care a servit ca simbolreligios la multe popoare orientale şi ca emblemă politică a naziştilor şi a partidelor de tip fascist. Termenul german“Swastika” derivă din cuvintele sanscrite “su”, care înseamnă “bine”, şi “asti”, care se traduce prin “a fi”, altfelspus, prin “svasti” se înţelege “starea de bine”. în trecutul îndepărtat ea a constituit unul dintre cele mai vechisemne cu substrat magic, fiind folosită atât de popoarele din Europa, cât şi de cele din Asia şi America Centrală. Înjainism, religie şi şcoala filosofică indiană opusă brahmanismului, zvastica este singurul simbol sfânt, considerat unsemn aducător de noroc, şi de aceea e prezent pe toate templele şi cărţile sfinte. Ceremoniile religioase din cadrulacestui cult încep şi se termină, totdeauna, cu crearea unei zvastici din boabe de orez, în jurul altarului. Pe o plăcutăaztecă, descoperită în Mexic, este reprezentată o zvastică puţin diferită de cea pe care o cunoaştem în mod curent.Ea are la braţele crucii câte un vârf de săgeată care arată că forţele universale, pe care le reprezintă, nu suntmoarte, ci sunt în continuă acţiune, cercul care se obţine prin rotirea imaginară a acestor braţe simbolizândUniversul.

Cercetătorii români au descoperit pe teritoriul Transilvaniei, în cultura Turdas, un semn care simbolizează mişcareauniversală, având formă unei zvastici, săpată pe un vas de ritual şi colorată cu pastă albă. Vechimea acestei zvasticieste mai mare cu 3.000 de ani faţă de cea descoperită la azteci. Pe un alt vas descoperit la Cîrcea, jud. Dolj, estereprezentat un desen format din două litere de “S” suprapuse care formează “ciocanul lui Thor”, semn care are ovechime de 6.000 î. Chr.” – cf. Zvastica lui Hitler prezentă în România cu mii de ani în urmă, pe www.lovendal.ro.

137

În mod sigur, avem de-a face cu Masca Pictografiei – MASCA HIEROGLIFICĂ. PrinIMAGINILE SOLVELOR, EMIL BOTTA sugerează idei: litera „Δ este dublu semnificativă –trimiţând şi la Punctul Zanitalo-Solstiţial, dar şi la IDEEA DE ZBOR TRANSFIGURATOR –pentru că „pălăria” lui „Δ semnifică Aripile Păsării – probabil trimiţând la VULTUR sau laCOCOR...

Iar litera „T”, în sintagma „Talpa Iadului”, în mod sigur trebuie văzută cu linia orizontală ÎNPARTEA DE JOS („T” răsturnat!) – pentru că, prin sus-zisa sintagmă, se circumscrie CRUCEAîn „limitele” universului, adică, între „TALPA LUMII” (pe care şi EMINESCU o evocă, atuncicând vrea să marcheze vastitatea cosmică a „CERCUL LUMII” („Începând la talpa însăşi amulţimii omeneşti/Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti”) şi „FRUNTEAREGALĂ/CRĂIASCĂ” a Lumii - SOARELE SOLSTIŢIALO-ZENITAL.

...Ce-o fi vrut să imagineze EMIL BOTTA, prin „stea secetoasă”? Oricum, „seceta” trimite laun ZEU şi la un ÎMPĂRAT ROMÂN – ba, chiar la KOGAION şi ZALMOXIS:

„Caloián (-iéni), s. m. – Păpuşă sau idol de lut, pe care ţăranii le îngroapă în a treia zi de joidupă Paşti, pentru a aduce ploaie. Sl. kaljenŭ „de argilă”, datorită materiei prime (Candrea,Noua Revistă Română, II, (1900), p. 94-7; DAR). După vechea tradiţie, abandonată, a filologieiromantice, este legat de numele lui IOAN I SAU CALOIOANNES, ţar al româno-bulgarilor laînceputul sec. XIII”.

Adică, se trimite, fără şovăială, la SFINŢII ÎMPĂRAŢI ASĂNEŞTI, de laTALPA/RĂDĂCINILE/TEMELIILE Evului Mediu Valah.

Deci, IOAN-CEL-FRUMOS – IOAN fiind un apelativ şi pentru ZALMOXIS, în sintagma-toponim sacru: KOG-A-ION.

Iar „FÂNTÂNA ADÂNCĂ” nu poate fi altceva decât însuşi DrumulINIŢIERII/TRANSFIGURĂRII.

...” Aici/printre defuncţi, printre imagini îndoliate” – este lumea asta, a noastră, ca „Vale aPlângerii”. LITERA T este semnul divin, pe care i-l trimite Poetului-ORFEU – însuşi„PATRONUL”-ORFEU. Este îndemnul Transcenderii-Transfigurării – căci „LITERA T” este„subţire” precum Lumina Sacrală Impalpabilă – este „înaltă” precum AXIS MUNDI. „Tulpina”care creşte este Drumul Iniţierii – şi se va ajunge, de la CRUCEA FĂRĂ VÂRF-FĂRĂNORDUL MISTIC=CAPUL LUI HRISTOS, la CRUCEA „ALBĂ DE NOAPTEAARTEMIDEI” – paredra divină lunară, în cuplul ARTEMIS-APOLLO, pentru a-i denumi, egal,pe ZALMOXIS şi pe HRISTOS.

De văzut semnul hristic, conţinut de către LITERA T, în poemul Cervantes: „Pe o cruce înformă de T,/a fost răstignită Himera:/NUESTRO SEÑOR/DON QUIJOTE/EL CRISTOESPAÑOL” – cf. Cervantes, p. 236.

„Himera” – acea emblemă a TRANSGRESĂRII ÎNTRU DIVIN: „monstru (n.n.: adică,DIVINITATE!) închipuit cu cap de leu, trup de capră şi coadă de balaur”. Am discutat, supra,simbolurile LEULUI, CAPREI, respectiv al BALAURULUI/DRAGONULUI DACIC (capitolulStelele Ursei, Ursulina, „Trif nebun”, privighetori şi vrăjitori. Himera. „Cârtiţa apofatică” şi„Bureţii apofatici”).

Ambii, HRISTOS şi ZALMOXIS, fiind „Maeştrii” INIŢIERII şi aiTRANSFIGURĂRII/TRANSCENDERII.

138

Acolo trebuie să transgresăm TOŢI, cei ce suntem în „Valea Plângerii”. NUMAI acolo – „altăparte” NU EXISTĂ!!!

DOAR ÎNTREGUL DIVIN-PARADISIAC.

Adică, să ajungem la nivelul ZENITULUI INIŢIERII (unde, totul, are o singură dimensiune:prezentul etern, întru omniprezenţa-eternitate!) se ajunge prin „FÂNTÂNA ADÂNCĂ”, ceacare duce pe TĂRÂMUL CELĂLALT.

La „MERELE DE AUR” ale HYPERBOREEI DACICE/NORDUL MISTIC.

***

XVIII – NOAPTE140 ŞI LUNĂ, LA EMIL BOTTA. ÎNTRUCHIPĂRILELUNII ŞI CHIPURILE FUNCŢIONALE ALE NOPŢII

140 - Posibila origine a cuvântului “NOAPTE”:“Litera N este simbolul infinitului

Originea şi semnificaţia cuvântului NOAPTE a constituit preocuparea multor ocultişti, care au ajuns nu la unrăspuns definitive, ci la o observaţie revelatorie:-în multe limbi europene, cuvântul NOAPTE este format din litera N, urmat de numărul 8, din limba respectivă!Litera N este simbolul matematic al infinitului, urmat de cifra 8, care simbolizează, de asemenea, infinitul.Deci, în toate limbile, NOAPTE semnifică uniune de infinituri!Iată câteva exemple :

portugheză : noite = n + oito

139

A venit vremea să ne facem curajul de a pătrunde în lumea “fojgăindă de duhuri”, lumea extremde bogat populată/exprimată a NOPŢII/LUNII lui EMIL BOTTA. Dar această populaţie, aceastăbogăţie de Duhuri ale NOPŢII/LUNII înfiorează…Este fiorul absolut necesar, obligatoriu, derespect şi de mistică teamă, ba chiar de SACRĂ TEROARE, pe care TREBUIE să-l încerce oriceneofit, atunci când pătrunde în LUMEA MISTERELOR ELEUSINE!

-NOAPTEA OCEANICĂ (cf. Inscripţie pe marmura nopţii, p. 156);

- CARPATICA NOAPTE, cf. În munţi, p. 150;

- NOAPTE ALMĂ, cf. Semne de primăvară, p. 176.

“Pretutindeni şi nicăieri, Noapte oceanică!/În tine ard şi pier stelele,/împlinind logosulscripturilor tale,/Ierusalime al dorului./Dar nu-i nici un Petru şi nici un Ioan/în cuprinsulcetăţii. / Îngerii din Testament lăsară cetatea,/şi eşti tăcută, înaltă şi singură,/aspră şi dreaptăeşti, Mamă./O, de m-aş pierde/în palatal nebulos al Creaţiunii!/Învelit în giulgiu strălucitor,/săard, să tremur şi să pier,/odată cu stelele firmamentului tău,/Noapte oceanică!” - cf. Inscripţiepe marmura nopţii, p. 156.

Nu credem a i se fi închinat nopţii o mai măreaţă şi expresivă odă, în vreo literatură a lumii. NiciNovalis, nici Leopardi nu ajung la o esenţialitate atât de mare a Arheilor Nopţii! De la ODACĂTRE LUNĂ, din prima parte a Scrisoarii I a lui Eminescu, nu s-a scris ceva tot atât de completşi înalt.

“Noaptea OCEANICĂ” este, de fapt, sinonimul cosmosului/Construcţie/Creaţie Tainică,INIŢIATICĂ! “Oceanică” are sensul de “atotcuprinzătoare”, dar şi pe acela de “atotputernică”,de “infinit tainică”! Noaptea este Sacra Lacră a Tainelor Divine – precum “noaptea bogată” alui EMINESCU.

Ea conţine văzutul şi nevăzutul, spaţialitatea şi sacralitatea. “Noaptea Oceanică” (“pretutindenişi nicăieri”) este alt Nume pentru meistereckhart-ianul dublu: Gott şi Gottheit - Dumnezeu şideitate, principiul activ-expresiv şi matricea extatică.

“În tine ard şi pier stelele/ împlinind logosul scripturilor tale,/Ierusalime al dorului” . Primasintagmă (“În tine ard şi pier stelele”) trimite la eminescianul-luciferianul : “Un soare de s-arstinge-n cer/S-aprinde iarăşi soare”. Noaptea Demiurgico-luciferică este născătoare, funebră şirenăscătoare, de-a pururi Taumaturgic-Învietoare.

“Împlinind logosul scripturilor tale,/Ierusalime al dorului”. Viaţa şi moartea, Taumaturgia caşi Apocalipsa, sunt “împliniri” ale/întru Logos/-ului Scrisului CRONICII AKASHA! Dar ceea ceadduce cu totul nou EMIL BOTTA este expresia/exclamaţia retorică “Ierusalime al dorului”.Evident că este o mărturie de credinţă extrem de profund creştino-ioanică (în niciun cazveterotestamentară!): este invocarea stării spirituale de Re-Înviere Cosmică Post-apocaliptică –NOUL IERUSALIM! “Ierusalime al dorului” este echivalentul nichiforcrainicienei “Nostalgii aParadisului”. Şi, totuşi, Poetul-Taumaturg Nocturn afirmă, poate surprinzător: “Dar nu-i nici un

engleză : night = n + eightgermană : nacht = n + achtspaniolă : noche = n + ochoitaliană : notte = n + ottofranceză : nuit = n + huitromână : noapte= n+ opt” – cf. www.din-iubire.ro

140

Petru şi nici un Ioan/în cuprinsul cetăţii. / Îngerii din Testament lăsară cetatea,/şi eşti tăcută,înaltă şi singură,/aspră şi dreaptă eşti, Mamă./O, de m-aş pierde/în palatal nebulos alCreaţiunii!/Învelit în giulgiu strălucitor,/să ard, să tremur şi să pier,/odată cu stelelefirmamentului tău,/Noapte oceanic!””.

Cu alte cuvinte, Starea Spirituală de Apocalipsis/Viziune asupra Evoluţiei Sprituale aCosmosului, până la Judecata/Evaluarea Divină Finală şi dincolo de EA – nu mai este de aflatdin Cetatea Scripturii/Scrisului (nici măcar la nivelul “Evanghelistului Apocaliptic”, IOAN – cuatât mai puţin la nivelul puţin/restrâns vizionarului PETRU – ai cărui urmaşi la Vatican sunt papii!)ci, prin intermediul Stării de Noapte/Stare de Divinitate Re-Aflată, se trece în domeniulTRĂIRII PURE! Adică, în DOMENIUL STRICT AL ORTODOXIEI – care nu este, în primulrând, cunoaştere/gnoseologie – ci TRĂIRE EFECTIVĂ A COSMOSULUI ÎNNOIT/ STĂRIIDE DUH SUPERIOARE!

Cetatea Nopţii/”Ierusalimul Dorului” nu este bruiată/tulburată nici măcar prin prezenţaierarhiilor inferioare cereşti – ÎNGERII. Ea este EA – precum Dumnezeul mozaic, de pe Sinai:“Eu sunt Cel Ce Sunt” – Suprema Fiinţă/ESENŢA FIRII, “superlativul absolut”, simbolic(evident nu gramatical!) al Verbului A FI!

“Şi eşti tăcută, înaltă şi singură,/aspră şi dreaptă eşti, Mamă”. Noaptea este, ca şi GEEA, ca şiDEMETER – MAMĂ/”MUMĂ” COSMICĂ. De fapt, Noaptea este nu doar PĂMÂNTUL RE-CELESTIZAT, ci este şi GARANŢIA MÂNTUIRII COSMICE: este MAICA/MUMACOSMICĂ – SUPER-CELESTA MAICĂ DE DUMNEZEU! “Tăcută, înaltă şi singură”,precum în Noul Testament, dar este re-creată, de EMIL BOTTA, şi ca o “mumă”veterotestamentară: “aspră şi dreaptă eşti, Mamă” - adică, dacă tot este cosmică Mântuirea, atuncisă aibă parte de ea şi evreii cei vechi (prin ei, şi cei noi…!), luciferico-obstinaţi. Dar nu se vor puteanici încăpăţâna, nici sustrage de la soteriologia supraumană a “MUMELOR COSMICE”!

“Pe marmura nopţii” se scrie cu aceleaşi slove mistice, precum şi în scriptura eminesciană: aşacum Luceafărul-Lucifer se arată “fetei din rude mari înpărăteşti” (adică, Lunii/Mumei Cosmice,din Zona Paradisiacă!), învelit în moarte-giulgiu (“vânăt-neptunic” şi “negru-funest”, cupropensiuni resurecţionale) - tot un tovarăş luciferic se doreşte a se revela şi Poetul, în raport cuMama şi Iubirea sa Cosmică, Noaptea – numai că “giulgiul” său devine o SINTEZĂ ULTIMĂ ATUTUROR GIULGIILOR LUMII/ISTORIEI – transcende funebrul, în favoareaCONCLUZIEI FINAL-RESURECŢIONALE, a LUMINII/STRĂLUCIRII MINUNII-VINDECĂRII DE MOARTE: “Învelit în giulgiu strălucitor,/să ard, să tremur şi să pier,/odatăcu stelele firmamentului tău,/Noapte oceanică!”. “Arde” (de fapt, “îşi arde” patimile şi pătimirileDrumului Iniţiatic!), “tremură”, oscilând între extreme, precum un Novice-pentru-Iniţiere/Harap-Alb, apoi transcende final, pierind din vedere, pentru integrarea în Viziunea Cosmico-Luciferică.Universul spre care dispare-transcende este unul cu STELE-MITURI, cu STELE MISTICE/NOILUMI MÂNTUITE/PARADISIACE, precum cel eminescian, din Povestea Magului călător înstele: “În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri /Erau copile albe cu părul blond şi des/Şicoborînd pe rază ţara lor de misteruri/În marea cea albastră se cufundau ades;/Când basmeleiubite erau înc' adevăruri,/Când gândul era pază de vis şi de eres”.

„NOAPTE-CA-MAMĂ HRĂNITOARE”/”ALMA MATER” (Mama Geea, combinată cuspiritualitatea MARIANIC-CREŞTINĂ!) este şi aceea din poemul Semne de primăvară, p. 176:„Un mugure gingaş, poate cel mai pur,/îmi străluce în palmă./O, miraculosul, auzi-l cumvorbeşte,/i-e glasul argintiu clopoţel./TU MI-AI ADUS, NOAPTE ALMĂ,/acest vestitor cestrăluce în palmă?/Ca Gulliver, uimit mă uit la el./<<Cum dă frunza, regele Şarpe/ va trece peaici cu arhonţii săi./O, nu te duce, dacă te cheamă/şuierând cu limba-i despicată,/nu răspunde la

141

chemarea-i ciudată...>>/Şi multe mai ştie mugurele pur,/ ca un cărturar purtat prin vechiştiinţe./De unde vine? Cin' mi l-a trimis,/cu tainicu-i rost, cu smintita-i solie,/nebun uriaş, uriaşăfăclie?”.

MUGURELE-DIN-VÂRFUL-COPACULUI are „ştiinţă-uriaşă făclie” („vestitor” care „multemai ştie”) de la RĂDĂCINA COPACULUI ŞI A LUMII – chiar de la Paznicul Tainelor Vieţiişi Morţii – ŞARPELE-REGE, cu „ARHONŢII”141 săi...! Adică, de la Sursa Cosmico-Nocturnă, aŞTIINŢEI SACRE!

NOAPTEA-DEMETER, noaptea ca refugiu-ascunzătoare a Germenilor Vieţii(MUGURELE=COSMOS “IN NUCE”!), precum ARCA LUI NOETICĂ. Omul se simte, astfel,“fiinţă printre minuni”, adică se simte destabilizat-relativizat, precum Gulliver! Pentru căMUGURELE vine, prin COPACUL-MUMĂ, dinspre adâncul Tainelor Originare ale Creaţiei,dinspre ŞARPE (ŞARPELE ÎNŢELEPCIUNII şi ŞARPELE ISPITIRII SPRECUNOAŞTERE, totdeodată!): este rodul dualităţii divine, al bătăliei contrariilor-opoziţiilorcosmic-semantice (“O, nu te duce, dacă te cheamă/şuierând cu limba-i despicată,/nu răspunde lachemarea-i ciudată...>>/Şi multe mai ştie mugurele pur,/ ca un cărturar purtat prin vechiştiinţe”) - între respingere şi admitere de Taină, dintre apofatism şi catafatism areopagitic. Este, îndefinitiv, COPILUL PERFECT AL ELEUSINICEI NOPŢI: este Însuşi Miezul Tainei, Tainaîn Stare PRIMORDIAL-ORIGINARĂ. Datorită acestei funcţii sapienţial-originare, NOAPTEAeste duală şi semantic, la nivel mental umano-perceptiv: este, deci, POETICĂ! - adică penduluândîntre Transcenderea-ca-Nebunie şi Transcenderea-ca-Iluminare/FĂCLIE: “De unde vine?Cin' mi l-a trimis,/cu tainicu-i rost, cu smintita-i solie,/nebun uriaş, uriaşă făclie?”.

*

A-LUNA

EMIL BOTTA autohtonizează Starea-de-Noapte, pe, mereu, aceleaşi coordonate semanticefundamentale (cf. CARPATICA NOAPTE, cf. În munţi, p. 150) – dar adăugând „COROANAVALAHĂ A NOPŢII” - LUNA: „O, noapte de paradisuri/ văpaie asupra-mi aşterne./Voi, lună,cu jalea să umplu valea,/oh, carpatică noapte, arată-mi tu calea/spre îndurătoarele câmpiieterne//Tu, cer, văduvie imensă, azur fără îngeri,/în zadar asupra-mi te pleci;/doar păduri derăceală, stelării şi morminte,/doar sfere moarte, o palidă ginte.../Ah, cer fără îngeri, te du, du-te,treci!//Carpatică noapte, mi-ai mărit întristarea/cu aripa ta!/Se făcea că intrasem ca iarba însecera lunei,/se făcea că murisem din cauza lunei/de inimă rea”.

NOAPTEA este, deasupra şi prin Zona Spirituală a Valahiei Carpatice - sinteză deparadisuri/”VĂPAIE” – şi Călăuză spre Elizeele Câmpii de Linişte/Liniştire/EchilibrareSpirituală. Dar, deasupra NOPŢII CARPATICE, se instituie MONARHIA (Mitică şi Mistică!) aLUNII/”LUNEI” – căreia i se adresează cu pluralul majestăţii - precum unei Regine: “Voi, lună”!.LUNA - ca personaj cosmic bivalent semantic:

I-PATRIE A MORŢILOR şi

II-PATRIE A FERTILITĂŢII. Mai exact, prin această calitate (Zeiţă a FERTILITĂŢII!) -ARTEMIS/DIANA/LUNA este ZEIŢA CARE SUPRAVEGHEAZĂ/PATRONEAZĂTRANSFIGURĂRILE!

Deci, INIŢIERILE întru TRANSFIGURARE.

141 -Arhonte m. - titlul celor dintâi magistraţi în Atena (dela 1045—296 a. Cr.).

142

LUNA care, văduvită de hierogamie cu Soarele- este Marea Văduvă Cosmică. Şi starea ei de“văduvie cosmică” devine, la EMIL BOTTA, starea funebră-iniţiatică (întru ulterioara şidefinitiva Înviere!). Evidenţei superficial/non-iniţiatice i se arată un popor celest mort – “o palidăginte” – o ARHITECTURĂ CELESTĂ A DEŞERTULUI SACRAL INIŢIATIC – “Tu, cer,văduvie imensă, azur fără îngeri (...)păduri de răceală, stelării şi morminte,/doar sfere moarte”.Sferele suprem-armonic platoniciene se pare că au dispărut, au devenit futile şi anacronice, înviziunea novicelui, adică a celui care urmează a fi iniţiat întru misterele eleusinice. Carpaticănoapte, mi-ai mărit întristarea/cu aripa ta!/Se făcea că intrasem ca iarba în secera lunei,/sefăcea că murisem din cauza lunei/de inimă rea”.

“Carpatica noapte” devenise, pe de o parte:

1-PASĂRE CU ARIPI, Pasărea Funebră a Întristării (ca primă fază spre Ultima Revelaţie:STADIUL RESURECŢIONAL!) – pe de altă parte

2-SECERĂ FUNEBRĂ, cu funcţiune reintegrativă a “Ierbii-Fiinţă”, în CERCUL DIVIN (dincare novicele nu poate vedea, deocamdată, decât SEMICERCUL-SECERĂ!): “Se făcea căintrasem ca iarba în secera lunei,/se făcea că murisem din cauza lunei/de inimă rea”. „se făcea”trimite la starea de SOMN/VIS-VISARE, care este una transfiguratoare; SOMN/VIS-VISAREeste Înger-„Vehicul” spre „STEAUA-PARADIS” (Restauratoare-de-Paradis), conformsimbolisticii eminesciene din Luceafărul („Ea îl privea cu un surâs,/El tremura-n oglindă,/Căci ourma adânc în vis/De suflet să se prindă./Iar ea vorbind cu el în somn,/Oftând din greususpină”) - sau din Povestea magului călător în stele: „Pe-oglinda cea neagră, profundă şilargă/Încet încet pare o umbră de-argint.//E vânăt la faţă ca mărgăritarul,/Pe albii lui umeriaripi se desfac/Şi luciu c'argintul îi este talarul;/În mâna lui mică el ţine păharul/Somniei... Pefrunte-i flori roşii de mac.//Cad pletele, blonde şi lungi spice de - aur ,/Închisă 'n lungi geneprivirea lui stă;/O cupă cu versuri, cu cifre de maur/I-a 'n mână Bătrânul — ca sânge detaur/Un vin roşu toarnă şi regelui dă.//Văzând umbra albă pe negrul părete/Din tron împăratulgenunchie uimit,/În vis umbra râde — şi lungile-i plete/Ca aurul blonde se las răschiete/Penetezii umeri, pe albul ei gât.//« E SOMNUL, bătrânu 'n ureche îi spune —/O vorbă să nu spui,căci dacă nu taci/Ca visul el piere — cu greu se supune/La magica-mi vorbă — las stele săsune,/Ca 'n tabla cea neagră să-l prind (..)El aripa lui şi-o ridică şi sboară,/TE DUCE CUDÂNSUL ÎN LUMEA DE VIS (…)/A stelelor ţară curată se trage,/Aleargă, trăieşte a aştrilortimp.//« O STEA, UN IMPERIU ÎNTINS E ŞI MARE,/CU SUTE DE ŢĂRI ŞI CU MII DEFIINŢI./CETĂŢILE MARI RĂSPÂNDITE-S ÎN SOARE,/PALATE DE-ARGINT SE RIDICGÂNDITOARE/ŞI REGII SUNT ÎNGERI CU ARIPI DE ARGINŢI »”.

Intrarea-reintegrarea în Cercul Cosmico-Divin Resurecţional se face ulterior morţii “de inimărea” (orişice inmă e “rea”, întrucât te păstrează în zona ritmului cosmic minor!) - adică de/pentrutransfigurarea în FIINŢA CU RITMURI DIVINE/MAJORE, supra-cordice! TaumaturgulTransfigurator-Resurecţional este, fireşte, Regina Nopţii – LUNA!

*

B-LUNA ŞI MOARTEA

Oare cum arată, în viziunea emilbottiană, PRIMA PROTEJATĂ a lui ARTEMIS-DIANA-LUNA TRANSFIGURATOARE – adică, MOARTEA?

Iată chipurile şi funcţiile, cu care i se arată, Poetului, prin intermediul „Lunei-Fortunei”(Aducătoarea NOROCULUI IMPREVIZIBIL: „Ah, mă orbeşti cu torţa ta,/Luna, Fortuna” –

143

cf. Seraphia, p. 118 – dar şi Stăpână a Lumii, prin TRIUMVIRAT DIVIN – având în vedere că, şiaşa, MITOLOGIA MIORITICĂ/daco-valahă vorbeşte despre un biunvirat hierofanic,ARTEMIS-APOLLON – Săgeata, pentru ambii, fiind semnul de „VIR” – rădăcină de laBărbat, dar şi de la VIRTUTE: „Suie, coboară colina,/un triumvirat:/Luna, Valahul şi Zeul” –cf. Pământ, p. 233) – aceea pe care o denumim-„expediem”, în mod atât de superficial, prinapelativul MOARTE/MOARTEA:

a--Moartea, „pletoasa noapte de jad” şi „fântâna din aer”/”în inima celestei simfonii” (cf.***, p. 525: „Scutură-te, pletoaso, noapte de jad!/[...]Moartea mi-a dat întâlnire aici,/mie,proscrisului,/la fântâna din aer/în inima celestei simfonii”).

„Pe umerii tăi jucându-se luna,/lumina cerului o păstrezi./Întruchipare eşti, fără păcate, alunei./Carmelul142 tăcut în are viezi/nepieritoare./Suindu-se-n ceruri pe clara cărare,/cinevisează, cine străbate?/O, sunt regii subpământeni/purtând coroane dărăpănate./Din părul tăuarmele cad,/cuţitele acestea, podoabe./Scutură-te, pletoaso, noapte de jad!/Nimicirea mi-erânduită,/soarta mea e pecetluită/pe frunte, cu roua visului./Moartea mi-a dat întâlnire aici, /mieproscrisului,/la fântâna din aer/în inima celestei simfonii,/unde frunza pică/deasupra grădiniipustii” – cf. ***, p. 525.

Personajul căruia i se adresează Poetul este şi nu este MOARTEA. Mai curând esteARTEMIS-LUNA-Patroana şi „Asmuţitoarea” MORŢII-TRANSFIGURĂRII. Căci, iată cesemne artemisiac-dianice are acest personaj, căruia el, Poetul, i se confesează, ca într-un vis amar,„dărăpănat” – adică, nu de tot iniţiat întru Transfigurare, nu de tot convins că este pregătit, cu toateforţele sale VII/ÎNVIETOARE, pentru TRANSFIGURARE:

-„ Pe umerii tăi jucându-se luna,/lumina cerului o păstrezi” – este PĂSTRĂTOARE ALUMINII CELESTE, sub semnul lunar. Chiar i se spune: „Întruchipare eşti, fără păcate, alunei”.

-Apare, apoi, „CARMELUL” în care „viezi/nepieritoare” (n.n.: adică, s-a ieşit din timpulistoric, în cel mitico-etern!), MĂNĂSTIREA-MUNTE, despre care, la început, ne întrebam cecaută într-un lamento despre „întâlnirea cu moartea” – şi, abia apoi, ne-am amintit că aşa secuvine, conform AMINULUI-EMINESCU: LUNA („LUNA, ZÂNA DACIEI” – cf. Mementomori) să aibă o MÂNĂSTIRE! „Transpărând prin diamantoasă fină de paingănpânză,/MONASTIREA ALB-A LUNEI CE PRIN LUMI VA SĂ S-ASCUNZĂ,/Cu coloane-nconjurate de a viţei-ncolăciri (…)/MONASTIREA LUNEI cu-argintoasă colonadă”- cf.Memento mori, episodul DACIA.

Peisajul eminescian este apollinico-dyonisiac: pe de o parte: „ALBINE (n.n.: solar-apollinice)roitoare luminoasă miere sug (...) grădini cu albe-izvoare” - iar pe de alta: „Spânzură din ramurinalte VIŢELE CELE DE VIE (n.n.: însemne dyonisiace),/Struguri vineţi şi cu brumă poamăalbă aurie”.

-Părul ei/LUNII ARTEMISIACE este alcătuit din „cuţite” zeieşti, Cuţitele-Raze şi Cuţitele-Podoabe, prin care LUMINA ne „TAIE” /DESPRINDE din lumea din aceasta, pentru a operatranscenderea/transgresarea întru Paradis: „Din părul tău armele cad,/cuţitele acestea, podoabe”.Pentru că sunt agenţi ai Transfigurării, întru „lumina eternă” – „cuţitele” sunt, de fapt, PodoabeleLui Dumnezeu, prin care ne revelează existenţa veşnică-RAIUL!

142 -Carmel n. 1. munte în Palestina, o prelungire a Anti-Libanului, pe care se află o mănăstire celebră: 2. ordin decavalerie, instituit de Henric IV în 1608.

144

Deci, PĂRUL ARTEMIZIAC - CA RÂU-CĂLĂUZĂ SPRE LUMINA-REVELAŢIADIVINĂ!

-„CUŢITELE” TRANSFIGURATOR-ARTEMISIACE sunt, de fapt, şi stimulatoare denădejde pentru „regii subpământeni cu coroane dărăpănate” – adică, pentru „regiisubpământeni” co-demiurgi, care-şi aşteaptă, de mii de ani, rândul la ULTIMA DOMNIECOSMICĂ, dinainte de finalul ciclului: BLAJINII/ROHMANII/URICII143!

- Scutură-te, pletoaso, noapte de jad!/144. SCUTURAREA, în mitologie, este semnul cel maicunoscut al TRANSFIGURĂRII – „se scutură” de corporalitatea fizică, pentru revelarea,dedesubt, a Luminii Sinei Spirituale (a se vedea clasicul exemplu al „mârţoagei-care-mănâncă-jar”, din Povestea lui Harap-Alb, care „mârţoagă”, prin scuturare, devine CALÎNARIPAT/SOLAR!).

Iar JADUL este garanţia SACRALITĂŢII EXISTENŢIALE A „LUNII PLETOASE”(„PLETELE” – simboluri ale APEI-FEMINITĂŢII/FERTILITĂŢII, dar şi ale FORŢEI şiFUNCŢIEI DIVINE!) – garanţie a refacerii puterilor magice/sacrale ale GRĂDINII şiFÂNTÂNII, întru SIMFONIA COSMICo-DIVINĂ (care elemente, deocamdată, suferă,„dărăpănate” şi ele, de/întru aşteptarea „întrebării resurecţionale/exorcizatoare”, precum Regele

143 - Ca personaje mitice, URICII îndeplinesc 3 funcţii mitice, aproape unanim acceptate de cercetători:1-de PARTICIPANŢI INDIRECŢI LA COSMOGONIE, şi anume la întărirea cerului cu stâlpi de piatră scumpă

furnizaţi de ei şi cu stâlpi tot din piatră scumpă, pentru susţinerea pământului pe apele cosmice. Stâlpii cereşti i-auaşezat la marginea cerului, unde Apa Sâmbetei înconjoară pământul de 3 ori, ca un şarpe încolăcit, iar stâlpiipământului i-au fixat pe 4 peşti mari, care înoată lin în apele cosmice.

2-URICII AU GRIJĂ DE ÎNTREŢINEREA ACESTOR DOUĂ PERECHI DE STÂLPI “PÂNĂ LA COADAVEACULUI”, şi sunt consideraţi participanţi continui la soteriologia mitică, la salvarea specie umane, prin postureşi rugăciuni. Sunt consideraţi uneori semi-divinităţi, alteori homines religiosi.

3-URICII AJUTĂ SUFLETELE ÎN MAREA TRECERE., DE PE LUMEA ASTA PE LUMEA CEALALTĂ,zădărnicind toate piedicile puse în calea lor de Vămile Văzduhului şi Apa Sâmbetei (Apa Morţilor)” – cf. RomulusVulcănescu, Mitologie română, cap. III-Antropogonia, subcap. 5-Uricii, Ed. Academiei Române, Buc., 1987, pp.260-264 .

Şi concluzia: “Ei/ROHMANII aşteaptă sfârşitul istoriei noastre „căzute/dărăpănate” (dar, totodată, ei fac totposibilul ca Sfârşitul Lumii să nu fie unul violent, ci să se realizeze, steiner-ian, printr-o evoluţie, către un nou nivelspiritual, DEFINITIV SUPERIOR!) – pentru a-şi începe, ei înşişi, „mandatul oficial” de autoritate cosmică(„mandat” care va consta în ridicarea şi menţinerea unei lumi a Bunătăţii şi a Luminii Dreptăţii! - ...astfel, ApocalipsaIoanică va căpăta noi forme, termene şi sensuri)” – cf. Adrian Botez, Blajinii/Rohmanii/Uricii şi „Mementomori”/”Odin şi Poetul” - sau: Oare ar fi putut să moară Zalmoxis?, în www.revistasingur.ro, ziarulmiorita.net,www.fgmanu.ro etc.

144 - “JAD – piatră considerată, în Asia buddhistă, ca având forţe sacrale extrem de puternice. China folosea jadulnu doar pentru obiecte de artă şi figuri de cult, ci şi pentru crearea de “costume funerare din jad”, pentru cei maiînalţi membri ai familiei imperiale.

Astazi, Jadul este în continuare văzut ca un simbol al binelui, frumuseţii şi valorii” – cf. www.multemargele.ro.Şi: “Chinezii o considera piatra sacra, folosita pentru a deschide cel de-a treilea ochi si a atrage protectia divina,

intelepciunea si binecuvantarea (…)JADUL, sub orice formă, aduce posesorului său noroc, care este premisareuşitei. Această piatră sporeşte simţul practic şi înţelepciunea, încurajează stabilitatea, armonia şi pacea,caracteristici specifice Anului Iepurelui. Calitatile metafizice ale JADULUI sunt extreme de puternice. Risipesteenergiile negative si este o bariera impotriva bolii si atacurilor negative. Amplifica dragostea, compasiunea,cunoasterea, umilinta, generozitatea, armonia, concentrarea, intelepciunea, pacea, fidelitatea, increderea, curajulAsezata sub perna, confera somn cu vise. Este benefic pentru relaxare, pentru procesul viselor, meditatie, rugaciunesi vindecare. Reduce tensiunea nervoasa, calmeaza. Ajuta la gasirea unor solutii si la rezolvarea problemelor.Puternic rol protector impotriva accidentelor. Piatra a norocului si a prosperitatii, a longevitatii, a dragostei siintelepciunii” – cf. Jadul – piatra anului 2011, în Codul Omega, pe astrologykom.blogspot.com

145

Pescar, în Legenda lui Parsifal, din ciclul Sfântului GRAAL...: „fântâna din aer/în inimacelestei simfonii,/unde frunza pică/deasupra grădinii pustii”)145.146

b-„Dolenta147 Moarte” (cf. Chemare, p. 320: „Vezi ce-mi făcu dolenta moarte[...]/Asta-mifăcu dolenta moarte/şi mă sminti şi mă încremeni”). „DOLENTA/PLÂNGERE” nu este pentrufinalul de lume/fiinţă/fiinţare, ci pentru TRECEREA DINCOLO, prin animalul psihopompconsacrat, CALUL NOCTURN (dar, prin regimul NOCTURN/LUNAR, cu nimic mai prejos,din punct de vedere sacral, decât CALUL SOLAR!): „Hi, căluţule, hi,/mă tot îndemna dolentamoarte/şi merserăm, merserăm,/noapte şi zi/prin ale nopţii coclauri,/prin dărăpănatele nopţiigalerii,/prin miraculoase bălării,/regi subpământeni/purtând coroane dărăpănate...”- cf.Chemarea, p. 320.

Exact acelaşi scenariu, exact aceleaşi personaje, din „regia” Mitului Regelui Pescar şi alCavalerului Parsifal: „NOAPTEA” CEA INIŢIATICĂ ÎNTRU MISTERLE VIEŢII ŞIMORŢII devine călăuză „zilei” – prin „coclauri” care sunt păziţi, pesemne, de Maeştrii Ofiţi aiTRANSFIGURĂRII – BALAURII – „dărăpănatele nopţii galerii,/prin miraculoase bălării,/regisubpământeni/purtând coroane dărăpănate” sunt „la locul lor” (pentru că „bălăriile” sunt„miraculoase” în mod vizionar: vor redeveni, prin „întrebarea corect pusă de Parsifal” –GRĂDINA PARADISULUI...

”Subpământeni/purtând coroane dărăpănate”/ROHMANII îşi aşteaptă domnia cosmică aUltimei THULE... - nimic nou!

c-FRUMOASA-CU BUZE PALE (cf. Şi fauna, p. 52 ): „Minotauri, centauri veneau/lahruba Frumoasei şi nu mai plecau.../Şi Frumoasa cu buzele pale/îşi lega cureluşa la sandale” –o posibilă hierofanie a lui ARTEMIS-„LUNARA” – dar cu privirea „moleşitoare-de-lume”, atuncicând îşi „leagă cureluşa la sandale”, adică se pregăteşte să „lege pentru/întru LEGEAPĂMÂNTULUI”, ca întruchipare-trans-închipuitoare a MORŢII - „VÂNATULTRANSFIGURAT”!

Şi, fireşte, EXORCIZAT!

Deci, iat-o pe „FRUMOASA-CU-BUZELE-PALE”/ARTEMIS-DIANA izotopică semantic cuMOARTEA TRANSFIGURATOARE/EXORCIZATOARE!

*

145 - “Boala Regelui Pescar - era o boala destul de misterioasă; neputinţă, bătrâneţe, totală istovire. Şi o dată cuîmbătrânirea lui, viaţa întregii regiuni se ofilea în acelaşi chip misterios. Apele secau în albiiile lor, pământul numai rodea, pomii nu mai înverzeau, florile nu mai înfloreau. Castelul însuşi se părăginea. Zidurile se surpau lent,măcinate parcă de o putere nevăzută, putrezeau podurile de lemn; pietrele se desfăceau din parapet şi se făceauscrum, ca şi cum veacurile s-ar fi scurs asemenea clipelor…

Veneau necontenit cavaleri din toate colţurile lumii, atraşi de faima Regelui Pescar. Dar erau atât de miraţi depărăginirea castelului şi de boala misterioasă a Regelui, încât uitau că veniseră să-l întrebe de soarta şi de loculsfântului potir al Graalului – şi, nedumeriţi, se apropiau de bolnav şi-l întrebau de boala lui, compătimindu-l sauconsolându-l. Şi după vizita fiecărui cavaler, Regele se îmbolnavea şi mai rău şi întreg ţinutul era mai bântuit…

Până ce, într-o zi, soseşte Parsifal. Fără să se lase impresionat de părăginirea castelului şi de boala Regelui Pescar, seapropie de el şi-i pune întrebarea justă, singura întrebare care TREBUIA pusă: îl intreabă unde se află PotirulSfântului Graal. În acea clipă, Regele se înzdraveneşte, întreg ţinutul se regenerează, apele încep să curgă, din nou, înalbiile lor şi toate pădurile înverzesc…” – cf. Regele Pescar şi Cavalerul Parsifal, pe unfinishedtale.wordpress.com

146 -Cf. Patrick Rivière, Sfântul GRAAL, Ed. Artemis, Bucureşti, 1990.147 - DOLÉNT, -Ă adj. (Rar) Plângăreţ; tânguitor, trist, jalnic. [Cf. fr. dolent, it. dolente, lat. dolens].

146

În scenariul pseudo-funerar (adică, de fapt, construit pentru TRANSFIGURARE!), intervinepână şi MARIA-CEA-CLARĂ, pentru că MARIA-LUNARA148 este implicată total în„problemele” convergente semantico-mitologic, ale lui HRISTOS şi ORFEU: „Ea citeşte Poeţii(n.n.: adepţii lui ORFEU!). Urgii!”. Şi MARIA devine (pentru „Milul/UMILUL”/[E]MILULBOTTA!) cea care-l trimite, direct, la Transfigurartea PRIMĂVERII .

Iar dialogul dintre „Milul-Umilul” (care „confundă”, inerţial, „susul cu josul” – de fapt, îşirevelează Începutul – cu/întru Sfârşitul-cu-Grebla-Restaurării-şi-cu-Coasă-Întreruperii-Ciclului-Cosmic”!) - şi MARIA, cea care relevă necesitatea transgresării „frigului iniţiatic/seriiiniţiatice”, în „UŞĂ DESCHISĂ”-HRISTOS, pentru un „insolit” – devine un dialog aparentipocrit, între MARIA –CEA-SENINĂ-ŞI-DREPTĂ-ÎNTRU-LOGOS („O, m-am săturat devocea ta clară, m-am săturat”) – şi „MILUL” cel labirintic, năzuros şi înstrăinat de trupu-i fizic - şivoitor de alt chip (însă fără a accepta să participe activ-războinic-întru FIINŢĂ/FIINŢARE! –pentru că MARIA îi sugerează că „Ar putea fi MARTE149 de jar”) – „MILUL-UMILUL”celfariseic şi mofturos, care pare a face un favor celui/celei care îi aduce TRANSFIGURAREA! : „EPrimăvara, Milule (Umilule, Milule, aşa-mi spune ea) (...) /Alung-o (...) poartă pe umăr o greblăşi o coasă! (...)/Primeşte-l, primeşte-l,/că e frig şi e seară, /uşa deschide acestui insolit (n.n.:in+solit - „lipsit de soare”, deci ARTEMISIACO-LUNAR! – de parcă ar fi uitat că MaestraTransfigurărilor ORFICE este NOAPTEA!)./O, m-am săturat de vocea ta clară,/m-am săturatde Poetul iubit” – cf. Milul Umilul, p. 164.

...Iar numele de MARTE se pare că trebuie învăţat că vine (şi că TREBUIE să vină!) de laMARTIRIU!

Adică, de la acceptarea „VOCII CLARE” a Revelaţiei Marianice – la rândul ei, stimulată prinRevelaţia Gabrielică, prin care i s-a spus MARIEI nu doar că este aleasă spre a naşte Dumnezeu,ci şi ce fel de destin terestru TRAGIC va avea Dumnezeul Întrupat...!

Durere atroce şi temporară (Duh/Sine, în luptă cu SINEA!) - pentru o eternitate deLumină şi Armonie Sublimă.

*

„MIREASA CARPENA” este, în baladele mitologice valahe (cf. Corbea Haiducul:„Jupâneasa Carpena,/Adusă din Slatina,/Numai din topor cioplită/Şi din bardă bărduită,/Pe lavârf cam ascuţită,/Pe la mijloc e strunjită,/La tulpină văruită,/Pentru Corbe-al tău gătită”),simbolul „ŢEPEI” eminesciene (Ţepeş-Solarul-PURIFICATORUL: „Cum nu vii tu, Ţepeşdoamne, ca punând mâna pe ei,/Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/Şi în douătemniţi large cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”), adică„ŢEAPA-RAZĂ SOLARĂ” TRANSFIGURATOARE!

Şi ea se angajează extrem de activ (dar sub regim STRICT LUNAR!-ARTEMISIAC! –precum şi este Săgetătoarea fiicelor celor 7, ale NIOBEI!) să participe la „judecata” („fiijudeceasă”)-decizia asupra Sorţii-ca-Re-În-Fiinţare - ajutând Poetul să „ghintuiască” STELELEFOCULUI ÎNVIERII (GHINT, ghinturi, s. n. 1. Şanţ în formă de SPIRALĂ, făcut pe suprafaţainterioară a ţevii unor arme de foc, pentru a imprima proiectilului o mişcare de rotaţie necesară

148 - În acceptiunea egipteană, NUMELE MARIA ar putea veni de la MRY - IUBIT - sau de la MR - IUBIRE.Îninterpretarea latină, semnificaţia NUMELUI MARIA este STEA DE MARE.În accepţiunea evreiască, semnificaţia NUMELUI MARIA este MARE A AMĂRĂCIUNILOR.

Numele de fată, MARIA, este de origine ebraică - şi înseamnă "COPIL DORIT".

149 -MARTE/ARES – zeul războiului, la daci şi la greci-romani.

147

menţinerii stabilităţii acestuia pe o traiectorie dată”) – adică, să le aducă în stadiul cosmic alSPIRALEI DEMIURGICE: „stelele toate le-aş ghintui,/să lovesc la mistreţul în plin,/luna,pustia, s-o ating la mir” – cf. Mireasa Carpena, p. 546. MISTREŢUL, ca şi la daci, ca şi a ŞtefanAug. Doinaş (poemul-baladă Mistreţul cu colţi de argint), este simbol sacralo-sacerdotal150. Iar„luna s-o ating la mir” înseamnă tocmai ceea ce-i spune Calul Solar, lui Harap-Alb: „Gândit-aivrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?”.LUNA devenită, prin alduire-lovire, „FRUNTEA LUMINII SPIRITUALE A INIŢIATULUI” –deci, contopită, funcţional, cu însăşi Ideea/Arheul Iniţierii.

„MIR” înseamnă, în slavoneşte, şi pace-împăcare, dar şi lume: NOUA LUME, întru careINIŢIATUL ORFICO-HRISTIC capătă CUNUNA Victoriei Spirituale!

*

Până şi Arhanghelul Spiritului/MIKAËL se implică în operaţiunea MORŢII-CA-TRANSFIGURARE, ca „SETE ANGELICĂ de ajungere SUS” – adică, ajungere „SUS, ÎNLIMPEDELE VEŞNIC”: „Setea mea un înger a luat-o.../Stă acum în limpedele veşnic, în ceruristă şi mă cheamă.../Setea mea, Crucea mea/stă în ceruri şi mă cheamă la ea (...)Şi Mihail, cutemutele cete,/Mihail m-a luat cu binişorul,/în mizerabila noapte surpându-mă (n.n.: aceeaşiregie: „noapte mizerabilă”, întru „surpare-dărăpănare”, până la ROSTIREA REVELATORIE aCuvântului Magic – GRAALUL-HRISTOSUL TRANSFIGURĂRII!)/Oh, nesocotitul înger,de minuni făcătorul,/singur m-a lăsat, singur, fără Sete,/ căci ea e sus, în limpedele veşnic”– cf.***, p. 529.

*

-Domnul Patru-Scânduri şi Târâie Sabie (cf. Satira Duhului meu, p. 216: „Să trecem,domnule Patru-Scânduri[…]/mi se spune acum Târâie-Sabie Postumul”);

Forme persiflante (de fapt, sonorităţi autoîncurajatoare, pentru Poetul-ORFEU, cu „inima capuiul de vrabie” – adică, aşteptând pregătirea pentru ZBORUL SPIRITUAL! - întru împlinireaoperei sale, prin transcendere!), sintagme peiorative, pentru Moarte (care, oricum, va operatranziţia peste Hotarul Celest: „să trecem/domule Patru-Scândur, mi-e inima ca puiul devrabie(...)/Ah, calomnie ca fumul,/mi se spune acum Târâie-Sabie Postumul”!) – dar şi ambigue,mistic „întoarse”, cu semantica, întru denumirea Misiunii Divin-Resurecţionale a Morţii - sunt deaflat în poemul Satira duhului meu, p. 216:

a-Patru-Scânduri (care sintagmă poate să sugereze „sicriul”, dar şi...CRUCEA!);

b-Târâie-Sabie - care-şi transferă, în ultimul moment, „porecla”, asupra...poreclitorului, ca unsoi de ALDUIRE ÎNTRU RANSFIGURARE (...sintagmă care poate trimite la funcţia funerarăa Morţii-ca-Moira-Lachesis - de tăiere a firului vieţii151 – dar poate sugera şi apariţiaŞARPELUI-FULGER TÂRÂTOR, ca Stăpân al Misterelor Vieţii şi Morţii!).

Astfel, Poetul există şi nu există (de la „ea/Moartea este”, ajunge la „MI se spune”!)”, precumoamenii obişnuiţi: el este VIZIONARUL, care (între)vede, sau chiar revelează, Existenţa dinSupra-Lume, din Noul Ierusalim...!

150 -În mitologia dacilor, MISTREŢUL este simbolul şi blazonul CASTEI SACERDOTALE! – cele douăsemicercuri ale colţilor re-formând, etern, CERCUL DIVIN.

151 -Moirele, născute din unirea lui Zeus cu Themis, erau trei la număr: ATROPOS, CLOTHO şi LACHESIS,supranumite „torcătoarele”, deoarece una torcea, alta depăna, iar cea de-a treia curma firul vieţii muritorilor.

148

...Cu adevărat, Poetul-ORFEU stă sub semnul Tarotului – SPÂNZURATUL152 -TRANSMUTAŢIA ALCHIMICĂ şi TRANSFIGURAREA!

*

-Doamna din Suedia (cf. Ingrid, p. 378: „o întrebare palidă/pentru Ingrid frumoasa,/pentruscandinavă”).

MOARTEA TRANSFIGURATOARE/EXORCIZATĂ primeşte numele/renumele, la EMILBOTTA, de “INGRID - DOAMNA DIN SUEDIA” – indicându-se, prin “Suedia”, fireşte,NORDUL SACRU:

“(…)Palid adresez/o întrebare palidă/pentru Ingrid frumoasa./Şi tace ea, tace/şi blând îmiîntinde/cupa cu otravă./Şi mai văd o dată,/mâinile înmănuşate/în piele de suedez./Şi aud/suneteseci, sacadate,/sunete lemnoase,/oasele trosnind,/ca şi cum un cariu/ar toca stâlpii lumii./Şi cadglobul-soare/şi altele stele,/scrâşnind” - cf. Ingrid, p. 378.

*

O apocalipsă modelară, prin intermediul CUPEI SOCRATICE, CU OTRAVAÎNŢELEPCIUNII TRANSGRESĂRII – dar şi cu “SUNETELE FOCULUI” (“sunetelemnoase” – LEMNUL este depozitarul mistic al Focului Demiurgiei!) şi ale NOULUI RITMCOSMICO-DEMIURGIC (“sunete seci, sacadate”) – DEMIURGIE imposibilă înainte de“DESFACEREA LUMILOR”, ca în Scrisoarea I eminesciană, ca în CULTUL DIONYSIAC(prin Mainade!), ca în Dansul lui Shiva…: “Şi cad globul-soare/şi altele stele,/scrâşnind”.

*

C-ORFEU ŞI LUNA

ORFEUL lui EMIL BOTTA este Domn sub dublul semn al „LUNEI” – Domn Mistico-Eleusin („ascuns în tăcere” şi în Taina Mamei Geea!) al Pădurii/Codrului verde, Zeu în fazadescendentă, THANATICO-HRISTICĂ (al „geamătului funest”, al „căderii frunzei veştede”, al„scuturării anilor în BĂLTOACA LUNEI” - „zeu al morţilor”, „ca florile-n văi”), a SFÂŞIERIIEUHARISTICE – sub semnul bivalent al CORBULUI FUNEBRU („întomnat”) şi alCORBULUI-DE-FOC (Taumaturg prin Cântec-al Pierderii-ÎNVIERII! – întru „sărut alALTISSIMEI LUNE”!!!): cf. Dulciule, ascunsule, p. 130: „Dulciule, ascunsule-n tăcere,/pământe, pământe, vere,/fă-te cristalin, şi morţii tăi/vedea-i-aş ca florile-n văi.//Geme frunza!Vai, geme ea/Şi cade veştedă, cade frunza./ Ah, Orfeu al codrului verde,/spune-mi Cântecul. Mi-e dor a mă pierde.//Ah, se scutur tineri anii mei,/în BĂLTOACA LUNEI, PALIDEI./Mistuie-măcu sărut sălciu,/ALTISSIMĂ LUNĂ! Fă să nu mai fiu!//Sfâşiaţi-mă odată, dulci vedenii;/iatăcorbii, furii mei, muntenii!/Toamna e! Asupra-mi se abate,/bruma ei mă bate greu, mă bate”.

„PIERDEREA” este echivalentul transfigurării, întru TRANSCENDERE/ÎNVIERE!„Băltoaca Lunei” este echivalentul „lacului ce dă viaţă nesfârşită”, „LACUL/VINUL POEZIEI”eminesciene, din Memento mori: „Dar la ce să beau din LACUL CE DĂ VIAŢĂ NESFÂRŞITĂ,/Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, /Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mimut? /Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate /Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu

152 -SPÂNZURATUL: „A sosit timpul sa faceti o intoarcere in viata. Nu aveti voie sa continutai pe calea pe careati mers pana acum. Este o fundatura, la capatul careia veti cauta zadarnic o iesjre. Infranati-va impulsurile inaintesa fie prea tarziu si sa cadeti in propria capcana. Exersati-va rabdarea. TRANSFORMATI RAUL IN BINE sifolositi pauza, care oricum se va instaura, pentru a va calma in sinea dumneavoastra”. Mai pe româneşte:TRANSMUTAŢIA ALCHIMICĂ şi TRANSFIGURAREA.

149

mizerii repetate... /Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut. /Din agheazima din LACUL,CE TE-NCHINĂ NEMURIREI, /E o picătură-N VINUL POEZIEI Ş-A GÂNDIREI, /Dar opicătură numai. Decât altele, ce mor, /Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate. /În zădar lescrii în piatră şi le crezi eternizate, /Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător. /Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate”.

SFÂŞIEREA ORFICO-HRISTICĂ, de esenţă EUHARISTICĂ - aduce trăirea-ca-oximoron: „dulci vedenii” este/devine echivalentul „voluptăţii morţii/ Ne-ndurătoare”eminesciene - din Odă (în metru antic). CORBII, în bivalenţa lor semantică, devin

1-din „CORBII LINIŞTII” (cf. Somnul, p. 423: „Daţi-mi, corbi, liniştea,/liniştea, liniştea/câtmai am timp”),

2- „CORBII-MUNTENII” (cf. Dulciule, ascunsule, p. 130), CORBII-DE-FOC aitranscenderii!

Iar BĂTAIA-CA-NOUĂ-RITMARE COSMICĂ (întru Noul Ierusalim...!) transfigurează„bruma” thanatică în LUMINA EDENICĂ A NOULUI IERUSALIM!

*

D-DIANELE

-Dianele (cf. Descrescendo, p. 180: „Dânsele, Dianele, /Aurorele toate”).

Rareori EMIL BOTTA foloseşte numele DIANA, pentru LUNARATRANSFIGURATOARE – ARTEMIS – şi o singură dată o identifică, explicit (ca pluralitate!),cu IELELE-„DÂNSELE” („fiinţe nocturne, sub semnul DIANEI/”SANCTA DIANA (...)rezultante expresive ale Principiului Cosmic VITAL-RESURECŢIONAL (...)IELELEORFICE şi PNEUMATICE”153):

„Dânsele, DIANELE,/Aurorele toate,/mult m-au mirat./O, în regeştile slăvi au sunat/surlelepădurii beàte!//Tânăr, iluminat, fericit,/fără de moarte visam să fiu;/o, nu ştiam de sicriu,/nuştiam, nu ştiam de finit.//Şi acuma, spune-mi, ce-s?/-Un vaier dus de vânt,/un bocet pân' lacer,/un plâns până-n pământ” – cf. Descrescendo, p. 180.

De observat că Dianele-Iele sunt „aurorele toate”, deci Lumina Începutului-Demiurgiei deCosmos Sacral/Resacralizat, întru „Dalbii Pribegi Gemeni”/Zalmoxis-Hristos.

Sunt forţele PNEUMEI SACRE, DEMIURGICO-RESURECŢIONALE („în regeştile slăviau sunat/surlele pădurii beàte!” – precum şi: „Un vaier dus de vânt,/un bocet pân' la cer,/unplâns până-n pământ”) – dar şi ARMONII PURIFICATOARE: „un bocet pân' la cer,/un plânspână-n pământ” - purificatoare de „lut-pământ”-trupul fără de glorie (dar martirizat, aici, în„Valea Plângerii” – şi, prin MARTIRIU, refăcând Scara-Rugăciune/Logos Necastrat-ParadisRecuperat!).

„Descrescendo”-ul este al dorinţei de a mai rămâne „aici”! Învăţând să moară („o, nu ştiam desicriu,/nu ştiam, nu ştiam de finit”), a învăţat şi cât de infructuoasă, cu advărat, este viaţa

153 -“DÂNSA FLUŞTURATICA” - SORA MISTICĂ (pluralizată!) A ÎNTUNECATULUI APRIL, cealaltă faţă alui ZALMOXIS-CEL-BIVALENT/”BIFRONS” (sintetizat în sintagma “DALBII GEMENI” PRIBEGI” –APOLLON-Soarele şi ARTEMIS-Luna)? Zânele-Duhurile Lunarului sunt, de fapt, ipostazieri ale lui SELENE-ARTEMIS, “sora geamănă” şi reversul lui APOLLON” –cf. supra, cap. X, „Întunecatul April”, „Ielele Dânsele”şi...Zalmoxis!

150

atotrelativizantă, din „Valea Plângerii” – şi a învăţat, cu trudă şi durere, dar şi cu „percepţiiregeşti/parashabdice” - altertitatea sacră a fiinţei...!Visul de a fi etern şi frumos, întru Duh:„Tânăr, iluminat, fericit,/fără de moarte visam să fiu” – se poare împlini numai şi numai printrecerea de „UŞA MORŢII”, numai prin Transfigurarea Aurorală prin Dianele/Dânsele/IeleleSacre!

***

XIX-MUZICA SFERELOR, DON QUIJOTE ŞI STAN PĂŢITUL

-Muzica Sferelor, Don Quijote şi Stan Păţitul (cf. Iberia, p. 414: „Muzica Sferelor era/dupăumila mea părere/[...]Castelan fiind/cu latifundii în Spaniile sângerii,/în auriferele Spaniiportocalii,/un Hidalgo, STAN PĂŢITUL”).

Singura dorinţă care merită a fi „dorită”, de către un om „treaz” spiritual (adică, „păţit” întruontologia umano-divină/”STAN PĂŢITUL”), dar şi pecetluit cu pecetea „testamentuluispaniolesc” al VISĂRII („cu latifundii în Spaniile sângerii,/în auriferele Spanii portocalii”) şiEmfazei Pluralului Aristocratico-DONQUJOTESC („Noi”!) - este să moară, pentru STEAUAFRUMUSEŢII, pe care o poate obţine doar transgresând dincolo de moarte, în MUZIASFERELOR, cu ARIPILE DUHULUI RĂSTIGNITE „la pătrat”154 (adică, întru stabilitateaveşniciei!): „(...) pe o piele de capră scriind/testamente spanioleşti, iscălind/pluralul Noi,însumând/ale mele crunte păţanii/şi moara cu vântul cu tot/şi aripile ca o răstignire lapătrat,/NOI, STAN PĂŢITUL/murind,/şi de a nu muri/fiind nemângâiat,/spre a meaconsolare/am murmurat/al meu laitmotiv, al meu Credo:/Frumuseţea este o Stea/după umilăpărerea mea” – cf. Iberia, p. 414.

„Cruntele păţanii” sunt eforturile spirituale, constante, sistematice şi îndârjite, de depăşire acondiţiei umano-terestre, pentru condiţia umano-divină (cea real-originară!) – pentru şi dimpreunăcu „MOARA/SVASTICA” - şi pentru şi dimpreună cu PNEUMA DIVINĂ, întru Golgota/UltimaThule, Balanţa-Munte Cosmic al Restabilirii Legăturii dintre „TESTAMENTELESPANIOLEŞTI”, adică, dintre Corporalităţile UMANO-DIVINE : „moara cu vântul cu tot/şiaripile ca o răstignire” trebuie să reunifice OMUL DIVIN, cel care ajunge să simtă, exasperat,necesitatea re-transcenderii/re-originarizării fiinţei sale: „DE A NU MURI FIINDNEMÂNGÂIAT”...!!!

Este cea mai eminesciană frumuseţe expresivă, a lui EMIL BOTTA!

***

154 -Pătratul simbolizează stabilitatea. Are legătură cu cele patru direcţii fundamentale, sus-jos, stânga-dreaptaprecum şi est-vest, sud-nord. Astfel, pătratul este o figură deschisaă către spaţiul exterior, prin toate cele patru direcţii.

151

XX-“CRIPTA SOMNULUI”, ULYSSE ŞI PARCELE

-“CELE TREI SURORI” /PARCELE şi ULYSSE-HISTRIONUL (cf. Epithalam, p. 49):“Cele trei surori mi-au venit de hac,/ele brodează şi-l aşteaptă pe Ulysse;/odată, am bătut înpoartă strigând:/<<Sînt mirele vostru, vajnicul, neînfricatul, sprinţarul Ulysse>>.//Uşa s-adeschis, şi ce mi-e dat să văd!/Trei hade surori, tei momâi în rochii serafice,/flori de lămâiţă leîmpodobeau/şi făcliile nunţii, în mâini, cu vâlvătaie ardeau.//<<BUFON, m-au numit, făţarnic,om de nimica,/de ce ne-ai trezit? Cu noi nu-i de şagă./Dormeam lin în criptele somnului/şiţeseam un văl pentru fantoma cea dragă.>>///Ah, blestemele m-au ajuns din urmă şi m-auîncolţit./Pitit sub scutul frunţii, ascult îndoiala ironic a inimii: /Cugetă,-ţi zic: nu eşti oareUlysse?/Gândeşte-te bine.”

Uneori, tot împrumutând şi lepădând şi iar agăţând de faţă măştile singuraticei hoinăreli prinviaţă, pentru a afla Drumul Iniţierii/Drumul spre Originea Fiinţială-ITHAKA – ULYSSE-OMUL îşi poate rătăci identitatea, stârnind PARCELE155, stimulându-le să-l deprecieze funcţionalfiinţa. Şi, ce-i mai grav, să-ţi uite soarta/”datul”, pentru că nu-ţi mai recunosc fiinţa – şi, în acestcaz, BUFONUL nu mai este “nebunul înţelept/revelator”, ci “omul care şi-a pierdut umbra”156,cel care, pentru PARCE/MOIRE nu mai are nici măcar “parfumul” de fantomă, le strică NUNTAGNOSEOLOGICĂ, vis-à-vis de un VIS-FIINŢĂ – de O SINGURĂ EROICĂ FAŢĂ, iarnu…”FĂŢARNIC”/SCHIMBĂTOR DE FEŢE:

“Uşa s-a deschis, şi ce mi-e dat să văd!/Trei hâde surori, trei momâi în rochii serafice,/flori delămâiţă le împodobeau/şi făcliile nunţii, în mâini, cu vâlvătaie ardeau.//Bufon, m-au numit,făţarnic, om de nimica,/de ce ne-ai trezit? Cu noi nu-I de şagă./Dormeam lin în criptelesomnului/şi ţeseam văl pentru fantoma cea dragă” – cf. Epithalam157, p. 49.

E posibil, însă, catastrofa ontică, prin falsificarea de identitate, să fie mult mai mare: acele “Treihâde surori, trei momâi în rochii serafice” (ca Sfântă Treime a Adevărului Stabil/FIDEL!) săfie însăşi…PENELOPA! – adică, însăşi AŞTEPTAREA LUI DE TRANSCENDERE!

Pentru că, în aşteptarea identităţii/identificării lui Ulysse, ele tocmai…”ţeseau-brodau”, precumPENELOPA, în aşteptarea NUNTIRII CU ADEVĂRUL/ADEVĂRATUL ULYSSE!

155 - PARCE (în mitologia romană), cele trei surori (Nona, Decuma, Morta), considerate zeiţe ale sorţii. CorespundMoirelor din mitologia greacă. Moerae, zeiţe care călăuzeau destinele omeneşti. Puterea lor era implacabilă şi maipresus de voinţa zeilor. Moirele, născute din unirea lui Zeus cu Themis, erau trei la număr: Atropos, Clotho şi Lachesis,supranumite „torcătoarele”, deoarece una torcea, alta depăna, iar cea de-a treia curma firul vieţii muritorilor. Înmitologia romană ele purtau numele de Parce.

156 - Cf. Adalbert von Chamisso , Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl (“omul care şi-a pierdut umbra”).157 - EPITALÁM, epitalamuri, s. n. Cântec de nuntă sau mic poem compus în cinstea mirilor cu prilejul oficierii

căsătoriei. – Din fr. épithalame, lat. epithalamium.

152

Aşa că OMUL-ULYSSE ar trebui, mereu, în fiece dimineaţă, biruindu-şi laşitatea funciară şi,chipurile, “raţională” (“pitit sub scutul frunţii”) - să-şi întrebe inima (singura care “gândeşteBINE”!): “Pitit sub scutul frunţii, ascult îndoiala ironic a inimii:/Cugetă,-ţi zic: nu eşti oareUlysse?/GÂNDEŞTE-TE BINE” .

Şi, dacă va ajunge la Adevărata sa Identitate Sacrală, va înfrânge şi “CRIPTA SOMNULUI”,îşi va salva, adică, propria soartă (PARCELE/MOIRELE!), de moartea-autofalsificare/înfrângere a EXISTENŢEI-CA/ÎNTRU-ŢEL.

Iniţierea însemnând, în primul rând, DRUMUL Iniţierii…!

***

XXI-“NIMENI, NIMĂNUI, NICĂIERI”

-Cetatea Înger şi Nimeni, Nimănui şi Nicăieri (cf. Nicăieri, p. 472 şi Lecţia de opium, p.497).

Printre POEMELE HISTRIONICE, pe jumătate ghiduşe, ale lui EMIL BOTTA - există unPOEM TRAGIC, dincolo de orişice măşti şi dincolo de de orişice putere de autoprotecţie, prin„răsucirea inelului aladinico-fiinţial” HISTRIONIC, din degetul lui EMIL BOTTA.

Un poem care ne spune totul, despre tragedia schizofreniei explicite, dintre

1-EXISTENŢA TERESTRĂ prăbuşită, copleşitoare – şi

2-VISAREA de NOUĂ LUME. De fapt, de Veche/Străveche Lume – Lumea ParadisuluiRecuperat.

3- Dar şi schizofrenia implicită, ca ruptură fiinţială dintre OMUL DOBORÂT DEPREZENT – şi COPILUL ÎNARIPAT, DINTR-UN TRECUT UITAT – între cele douăsecvenţe existenţiele ne-interpunându-se, soteriologic, MEMORIA UMANO-DIVINĂ.

153

„Ce mi-ai scris de Cetatea înger?/De ce mi-ai spus:/<<Cetăţile visate sunt în cer>>?/Degroaza îngerilor,/în somnul de plumb,/în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nicitransparenţe, nici înfiorare/acolo./Şi eram Nimeni/al Nimănui şi al Nicăieriului,/nici al zilei deazi,/nici al zilei mâine./Nimeni eram/al imperiului/Nicăieri./Era un timp atemporal,/un timp deHaos, de Hades,/în somnul infernal./Şi a fost parcă ieri,/la noaptea ieriului/când fiinţaimperiului,/fiinţa Nicăieriului/s-a desfiinţat./Spart e, o spaimă/deşucheat palat./Plumb topit, ocumplită fluiditate,/un fluviu de foc inima străbate,/un cutremur, şuvoiul şui/prin inima luiNimeni şi a lui Nimănui./Fii liniştită, sora mea,/inimă impetuoasă,/nu dispera, soră miloasă,/nu-mi zdrobi coasta./...Şi abia se mai vede/o paloare, o umbră de scară./Şi infinitatea detrepte/coboară, coboară./Şi abia se distinge/în grozava intrare/în litere stulte158, nefaste,/ceea ceodată scria:/Oricine, ce vrea!” – cf. Nicăieri, p. 472.

„Oricine, ce vrea!” – înseamnă: „Fiecare TREBUIE să ştie, ori să înveţe, CE să vrea!”

Informaţia precum că VISUL său nu este posibil decât transgresând, prin Proba Morţii - ÎNCER, l-a pus pe „omul precar” (omul debilitat de obişnuinţa, nocivă, cu „Valea Plângerii”...) al luiAndré Malraux, în stare de panică teribilă, care a avut ca efect aneantizarea lui temporară, cafiinţă/fiinţare: „De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/în arcanele spaimelor nesfârşite/m-amascuns./Nici transparenţe, nici înfiorare/acolo./Şi eram Nimeni/al Nimănui şi alNicăieriului,/nici al zilei de azi,/nici al zilei mâine./Nimeni eram/al imperiului/Nicăieri”.

PARADOXAL, DE FRICA DE ANU MURI, A...MURIT!

S-a autodesfiinţat, întru Nimeni, Nimănui, Nicicând („Era un timp atemporal,/un timp deHaos, de Hades,/în somnul infernal”) şi Nicăieri.

Palatul Paradisiac, din pricina angoasei necesităţii re-aflării VISELOR, printr-o „translare”dincolo de limitele sale fiinţiale înguste – a luat aspectul Palatului Infernului descendent: „...Şi abiase mai vede/o paloare, o umbră de scară./Şi infinitatea de trepte/coboară, coboară”.

„SCARA” este, de fapt, fosta RUGĂCIUNE CĂTRE DIVINITATE/ÎNGERI – de pe cândera copil al Copilăriei Paradisiace! Dar OMUL ANGOASEI existenţialiste „o a uitat pre ea!” –vorba lui Tudor Arghezi.

Acest poem emilbottian este o contrapondere lirică, peste/prin timpul-istorie, a poemului, la felde tragic-existenţial, Revedere, al lui Eminescu. Doar că Omul Eminescian nu se lasă torturat deangoase, pentru că Omul Eminescian N-A PIERDUT MEMORIA COPILĂRIEIPARADISIACE...: „Codrule, codrutule, /Ce mai faci, dragutule, /Ca de când nu ne-am vazut/Multa vreme a trecut /Si de când m-am departat, /Multa lume am îmblat”!!!

„De când nu ne-am văzut” – înseamnă, de fapt: „ÎNCĂ ÎMI AMINTESC că ne-am văzut!” –iar „De când m-am depărtat” – înseamnă, de fapt: „ÎNCĂ ÎMI AMINTESC VREMEA NE-VREME, când eram ne-depărtaţi fiinţial, ne-depărtaţi existenţial - adică ERAM INDETICI,întru PARADIS!”

Deci, morala poemului emilbottian: „Aminteşte-ţi, Omule, CINE EŞTI, de fapt, DE UNDEVII, cu adevărat, şi ÎNCOTRO ŢI-E MISIUNEA TA FIINŢIALĂ, de drept!”

***

158 -Stultus,-a,-um – prost, proastă (lat.).

154

XXII-“UTOPIA” ŞI “SISIF AL MOLIILOR”

-Utopia şi Sisif al Moliilor (cf. Egalii cu zero, p. 446: „Şi visez Utopia/[…]Sisif sunt, almoliilor”).

Şi se mai interferează un poem de intens dramatism, dacă nu de strivitor tragism: poemul Egalicu zero – poem despre Supunerea la JOCUL PERFID AL OGLINZII DISTORSIONANTE,prin care se invesează (şi asta, mereu, NUMAI în detrimentul OMULUI DIVIN!) unghiul devedere, asupra eforturilor pentru/întru Transgresare/Transfigurare.

În loc să fie un poem al TRANSFIGURĂRII – EMIL BOTTA îl preface, prinDEMONISMUL OGLINZII, în poem al DESFIGURĂRII Omului Divin şi al ridiculizăriieforturilor sale, ghidate/orientate înspre Recuperarea Paradisului.

Aproape că ŢELUL INIŢIERII ajunge unul atât de descurajant de minor (şi „asaltat”, de cătreomul derizoriu/”omul precar”, cu forţe atât de nesemnificative!), încât pare că nici nu mai merităfăcute, aceste eforturi (ba, chiar se sugerează, prin „SISIFUL MOLIILOR”, NOCIVITATEAeforturilor de INIŢIERE...!):

„O arteră,/un aerian bulevard./Şi la nr. 52/sorb din cupa vieţii şi eu,/necruţat de ani, de spateadus,/sorb rar şi visez/şi sunt altundeva,/la polul opus./Şi visez Utopa/şi alte himerice./Şi parcăprind grai/pereţii smintiţi,/vedenii colerice./Şi, pierdut în oglindă,/mă înfioară/ochii pe care-izăresc:/egalii cu zero,/altădată albaştri,/se făcură pe dată ca iadul./Şi văd creieri de munte/şiurcuşul e greu,/sunt un trist alpinist,/Sisif sunt, al moliilor./Şi cad şi recad,/un munte suind” – cf.Egalii cu zero, p. 446.

Da, chiar dacă nu se atinge tragismul ultim, al lui Nimeni, Nimănui, Nicăieri – aceasta nuînseamnă că oglinda nu-i joacă Poetului/Omului Debilitat existenţial, în „Valea Plângerii”, unrenghi teribil: îi întoarce pe dos imaginaţia, adică visarea de sine eliberat în UTOPIA159

thomasmorus-iană160- „LOC FERICIT”. Ei bine, OGLINDA INFERNALĂ inversează„termenii imaginii” – şi, din „albaştri” UMANO-DIVINI, ochii fiinţei sale se făcură, deodată/”pedată”, „egalii cu zero... se făcură pe dată ca iadul” .

Iar Drumul Iniţierii, care, în cazul fiiţării sale întru VISARE, era „fezabil” (chiar dacăambiguu, cum ambiguă este şi semnificaţia UTOPIEI – „NICIUN LOC”, dar şi „LOCFERICIT”!) – se transformă, prin magia neagră a OGLINZII, în CVASI-IMPOSIBILUL,descurajant, al unui drum exagerat de solicitant, deci foarte depărtat, ca ŢEL EXISTENŢIAL

159 - Cf. UTOPÍE s.f. 1. Operă literară, filozofică sau politică în care se imaginează o lume ideală. 2. Proiectirealizabil; dorinţă irealizabilă; fantezie, himeră, vis. 3. Concepţie politică sau socială generoasă, progresistă, darirealizabilă pentru că nu ţine seama de condiţiile istorice-concrete date şi de legile obiective ale dezvoltării societăţii.[Gen. -iei. / < fr. utopie, lat. utopia, cf. Utopia – titlul operei principale a lui Thomas Morus < gr. ou topos – loc care nuexistă].

160 - Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra - d. 6 iulie 1535, Londra) a fost unavocat, scriitor şi om de stat englez. Pe durata vieţii sale şi-a câştigat reputaţia de important erudit umanist, ocupândmai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529 până în 1532. Morus a introdus termenulde „UTOPIE” (greacă „NICIUN LOC”, dar similar cu eu topos - „LOC FERICIT”), numele dat de el unei naţiuniinsulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. Este cunoscut în specialpentru refuzul său de a-l recunoaşte pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunţe laprincipiile sale şi la religia sa catolică, acel refuz având drept consecinţe terminarea carierei sale politice, închiderea saîn Turnul Londrei, şi apoi executarea lui pentru înaltă trădare.

155

(„creieri de munte/şi urcuşul e greu”), dar şi forţele proprii sprituale îi apar diminuate, până laridicol, la fel ca şi semnificaţia efortului său:

1-Nu doar că efortul spiritual este văzut, acum, cu ochii distorsionaţi ai OGLINZII – ca unulinutil, absurd, „al lui SISIF”,

2-dar până şi avântul şi forţa SISIFULUI sunt/devin, prin distorsionarea OGLINZII, absolutderizorii: „sunt un trist alpinist,/SISIF SUNT, AL MOLIILOR./Şi cad şi recad,/un munte suind”!

Genial de tragic: „SISIF AL MOLIILOR”! Adică, nu doar rizibil şi absurd, ci şi, inconştient şilent, atotdăunător, deşirător, prin lăcomie funciar-infernală, a tuturor FIRELOR ŢESUTEDE PARCE/MOIRE...!!!

Atât de decăzut se vede, prin intermediul Oglinzii Distorsionante, încât se teme să nu dăunezeSORŢII UMANO-DIVINE, cea cosmică, în general...!

***

XXIII-„CORBIUL-CORBACIUL” ŞI JOIMĂRIŢELE161

161 - Joimăriţa sau Joimărica este un personaj întâlnit doar în mitologia românească, nume ce derivă din Joi-Mari(Joia Mare).

Joimăriţa a fost la origini o zeitate a morţii, care supraveghea focurile din Joia Mare, aprinse pentru cinstireastrămoşilor, dar treptat a devenit un personaj justiţiar, ce luptă împotriva lenei. Ea este patroana torsului şi aţesutului, care supraveghează hărnicia oamenilor. Locuieşte în munţi şi apare sub aspectul unor roţi de fum, foc şisub forma unei femei voinice şi slute. Nu trebuie confundată cu Sfânta Joi.

Personajul este întruchipat, simbolic, în comunităţile rurale din Transilvania, de o femeie urâtă şi puternică sauchiar de un bărbat, care se deghizează într-o vrăjitoare hidoasă şi rea '<<cu gura cât grapa şi dinţii cât lopata>>,purtând cu ea o serie de instrumente (o găleată cu jăratic, un cleşte, un ciocan, un cuţit, un vătrai, un sac cu cenuşăetc.), menite să pedepsească femeile leneşe care nu şi-au terminat torsul şi ţesutul până în Joia Mare. Ea ardedegetele leneşe, pârleşte părul şi unghiile şi dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.

Femeile leneşe, când ştiu că le va cerceta Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţesută, pun la fereastră o bucată de pânză dinanul trecut, iar câlţilor şi feştilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa când le va controla munca. DarJoimăriţa miroase bine şi ştie ce au făcut ele, aşa că începe a cânta prin curte: <<Pute-a câlţi,/ Pute-a feştilă,/ Pute-a lene de copilă,/ Pute-a pânză neţesută/ Şi-a nevastă nebătută>>.

Joimăriţa este temută şi de bărbaţii leneşi, care nu şi-au măturat curtea, n-au reparat gardul, n-au îngrijitanimalele.

Pentru a scăpa de pedeapsă, cei în culpă, femei sau bărbaţi, îi dau ouă.O variantă a Joimăriţei o constituie cetele de colindători, care vin în seara sau în noaptea de Joi Mari, mai rar

miercuri seara, uneori mânjiţi pe faţă cu negreală, îmbrăcaţi în haine urâte, zdrenţăroase, cu măşti, unul fiind legatla cap cu brâu roşu femeiesc. Au clopote în mâini, la gât sau la picioare. Tot în mâini au <<fiare>> de cai, în cap auo căldare, mai aduc cu ei o oală cu foc şi câlţi şi fac zgomot.

Colindă cu Joimăriţa la casele cu copii şi cu fete, aprind cârpe prin curţi, bat fiarele şi strigă să le dea bani. Scopullor e să îndemne fetele la lucrul casei, să vadă ce-au tors sau lucrat, care fată n-a tors câlţii, dar în acelaşi timp şi săcapete ouă. Întreabă dacă au tors, cer să vadă lucrul şi cer de asemenea ouăle, uneori pentru Joimăriţa: <<Câţii-câţii, tors-ai câlţii?/ Două ouă-ncondeiete/ Joimărichii pe părete>>. Ei ameninţă că, dacă nu le dau ouă, le aprindcaierele, ard cânepa netoarsă, pârlesc fata sau femeia cu câlţii rămaşi netorşi, le aprind câlţii în cap.

Tot Joia Mare este ziua de cinstire a memoriei strămoşilor, iar Joimăriţa veghează la respectarea acestui cult.Pentru că de Joi Mari e frig, în dimineaţa şi în seara acestei zile în curte se fac focuri pentru morţi, pentru a avea lace se încălzi şi pentru a avea lumină (se pot da de pomană apă sau colaci; uneori se aprind lumini pentru fiecaremort al familiei).

Credinţa este că, în această zi, morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Moşi sau SărbătoareaMoşilor (sâmbăta dinainte de Rusalii sau Duminica Mare), când se fac împărţeli de plecare a sufletelor, când morţii

156

-Corbiul-CorBACIUL şi Joimăriţele (cf. Un dar pentru mine, p. 329: „Corbiule,corBACIULE, /frumoasă lucrare/aici, la izvoare,/în pădurea cu Joimăriţe!”).

*

Să încercăm să ieşim din „depresiunea/valea” tragismului-dramatismului existenţial, constatatcu panică, ori cu copleşitoare exasperare – şi să-l însoţim, pe EMIL BOTTA, din nou, printreSTIHIILE CELE CURATE, ale MITULUI ORIGINAR DACO-VALAH:

„Corbiule, corbaciule,/frumoasă lucrare/aici, la izvoare,/în pădurea cu Joimăriţe!/Iscusitedegete,/îmi ţes ele cămaşă/ruptă din soare,/aici, la izvoare./O dată, prin pădurea cu frunza-iverde,/o dată mai trec./O dată, Lumină,/mai sărut pletele tale/nebuneşte./O dată, rândunea,/măabat şi-n calea ta./Până somnul, voind să mă curme,/se va lua cu vântul/cel fără urme,/pânăumbra îmi va petrece de gât/firul ei,/până umbra dispreţuitoare fi-va/un idol ce mă scuipă,/doaratât./Vai, doar atât/în pădurea cu Joimăriţe,/în pădurea pe şapte muncele,/şapte coline/ca oRoma Silvana” – cf. Un dar pentru mine, p. 329.

De remarcat că, apărut ca personaj “destinatar de mesaj”, chiar în debutul poemului, “Corbiul,corBACIUL”, despre care se zice că a făcut „frumoasă lucrare/aici, la izvoare” (adică, laTEMELIILE LUMII!) – BACIUL-CORB162 (ŞEF/MAESTRU SPIRITUAL… - poate chiarZalmoxis!) dispare din zona locutoare, a discursului (este doar subînţeleasă, implicit, calitatea sa deascultător!).

Sintagma “pădurea cu Joimăriţe”, pentru a identifica locul începutului “lucrării” “zalmoxiano-corbìi”- determină ulterioara translare a referitului discursului (focalizare a discursului şi atenţiei)pe relaţia POET-JOIMĂRIŢE - zeităţi atât FUNERARE, cât şi TRANSFIGURATOARE(VEGHETOARE nu doar asupra “lucrării de la izvoare”, ci şi asupra “lucrării” umane curente!).

Faptul că ele sunt paznicele lucrării originare/”de la izvoare” le dă JOIMĂRIŢELOR“dispensa” pentru a acţiona nu doar în regim nocturn, ci şi în regim solar-diurn: “îmi ţes elecămaşă/ruptă din soare,/aici, la izvoare”. “Lucrarea” lor “întru ţesere” este similară celeiexecutate de către PARCE-MOIRE.

Poetul ORFIC este, se pare, co-demiurg, la “lucrarea de la izvoare” – căci are “cămaşă ruptădin soare”, precum HRISTOS! Legătura sa cu “lucrarea de la izvoare” se menţine prin “anulzmeiesc” (cel alcătuit din trei zile/dăţi/CERCURI MAGICO-DIVINE CONCENTRICE): “O dată,prin pădurea cu frunza-i verde,/o dată mai trec./O dată, Lumină,/mai sărut pleteletale/nebuneşte./O dată, rândunea,/mă abat şi-n calea ta” – pentru că, în definitive, PĂDUREAETERNĂ (“O dată, prin PĂDUREA CU FRUNZA-I VERDE”), LUMINA ARTEMISIAC-NOCTURNĂ, a Misterelor Demiurgice de la IZVOARE (“O dată, Lumină,/mai sărut pletele

pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp, se aşează pe streaşina casei ori în curţi, pescaune aşezate special, ca să se odihnească sufletele strămoşilor.

În Joia Mare, dis-de-dimineaţă, se împart între neamuri şi la săraci pâine, curechi (varză), mazăre, fasole, baraboi(cartofi), pe care le pun în ulcele noi, frumoase, împodobite cu floricele numite brebeni. Se face un colac lung, numituitata, care se dă pentru morţii uitaţi. Se duc femeile la tămâiat şi aruncă două căldări de apă pe mormânt; după aceeamerg la gârlă şi aruncă nouă căldări cu apă pe iarbă verde. Apoi mai duc apă de pomană pe la femeile neputincioase.Această lucrare se face timp de nouă joi după Paşte. Borşul umplut în această zi nu se strică tot anul” – cf. Tradiţii înJoia Mare - Joi-Mari/Joimăriţa, pe AGERPRES, 2 mai 2013.

162 -Cf. Adrian Botez, CORBUL- o altă hieroglifă a bivalentului Zalmoxis, în www.radiometafora.ro/.../noi-dacii-revista-pentru-cultura-si-limba-dacilor etc.

157

tale/nebuneşte”) şi “RÂNDUNEAUA”163 TRANSFIGURATOARE (“O dată, rândunea,/mă abatşi-n calea ta”) sunt cercuri concentric, în EXISTENŢA DIVINĂ a cosmosului, dar şi aTRADIŢIEI DACO-VALAHE.

Până când va avea dezlegare divină să fie “părtaş la demiurgia izvoarelor”? Trebuie văzut ceînseamnă “cimilitura” poetică: “Până somnul, voind să mă curme,/se va lua cu vântul/cel fărăurme,/până umbra îmi va petrece de gât/firul ei,/până umbra dispreţuitoare fi-va/un idol ce măscuipă,/doar atât./Vai, doar atât/în pădurea cu Joimăriţe,/în pădurea pe şapte muncele,/şaptecoline/ca o Roma Silvana”.

1-“ Până somnul, voind să mă curme,/se va lua cu vântul/cel fără urme” – începem sădecantăm o luptă a contrariilor, pentru a-i păstra Poetului/Om Divin calitatea de co-demiurg:SOMNUL vrea să-l “curme”, dar “se va lua cu vântul/cel fără urme” – adică, va fi vrăjit şidepărtat de zona funerată, prin SUFLUL PNEUMEI DIVINE – “vântul/cel fără urme” (SfântulDuh al creştinilor!);

2-“ până umbra îmi va petrece de gât/firul ei” – adică, până ce Moartea Transfiguratoare vainteveni, prin “lucrarea” Parcelor, “petrecând de gât firul ei” (firul UMBREI FUNEBRE,împrumutat de la Parce!); de observant că nu este “strâns de gât”, ci “se petrece firul de gât”: nucumva “petrecerea” înseamnă ceea ce semnifică, în Povestea lui Harap-Alb, “OSPĂŢUL DENUNTĂ” TRANSFIGURATOR, cu FATA FOCULUI, “Fata Împăratului Roş” (dupădecapitarea ritualică a ucenicului, spre a răsări CAPUL INIŢIATULUI?!…să fie, oare,“petrecerea de gât a firului” (FIR DUBLU! – al vieţii prin moarte/ÎNVIERII!) ca un fel de“mărţişor” de…JOI?! Adică, adeverind puterea lui JOE-JUPITER…;

3-se pare că umbrei funerare nu i-au rămas decât…”PRECIPITAŢIILE FERTILIZATOARE”- SCUIPATUL: “până umbra dispreţuitoare fi-va/un idol ce mă scuipă,/doar atât”.

4-“jelania” (“vaiul”) Poetului Demiurg este una falsă, “pe invers”, de fapt, este un suspin deuşurare: A RĂMAS CO-DEMIURG în Cetatea Eternă a Pădurii, ca “ROMA SILVANA” (subsemnul demiurgiei reluate-spiralate: Cifra ŞAPTE – “ÎNVINGĂTORUL”164 – dublată şi întărităde semnificaţia MUNTELUI ÎNŞEPTIT/”MUNTELE MERU”, Centru al Cosmosului şi“Rezervor” al reluării Demiurgiei, la INFINIT!) – “Vai, doar atât/în pădurea cu Joimăriţe,/înpădurea pe şapte muncele,/şapte coline/ca o Roma Silvana”.

***

163 -RÂNDUNICA – Pasăre a TRANSFIGURĂRII! (alungă iarna şi aduce PRIMĂVARA). PASĂRE LUNARĂ,întruchipare a lui Isis, la egipteni - dar şi soţie a zeului MĂRII, la celţi; islamicii o numesc „PASĂREAPARADISULUI”. In Evul Mediu italian, rândunicile erau simboluri ale primăverii şi renaşterii. Rândunica a fost şi arămas, până în zilele noastre, UN SIMBOL AL RETRAGERII/ALUNGĂRII IERNII ŞI SOSIRII PRIMĂVERII.

164 -LITERA DZAIN/CIFRA ŞAPTE: ÎNVINGĂTORUL. Septenarul Sacru. Număr complet al Cabalei. Spiritul şiforma. Cele trei puteri ale ternarului şi cele patru legături ale lor.

158

XXIV-“ÎNGERUL EXTERMINATOR”. “MIORIŢA”, “VERI PĂCURARITREI” ŞI “PLÂNSUL MAMEI BĂTRÂNE”

-Îngerul (cf. p. 506: „Oare să mă mir dacă Îngerul”);); Îngerul exterminator (cf. Alei!, p.351).

“Cum cade ploia de aur/peste mâinile tale desprinse din lună!/Oare să mă mir dacăÎngerul/te-o dezlega, te-o citi ca pe-o rună165?//Cerescul grai al ochilor tăi/îmi spune de orele-veacuri, de clipele-decade!/Oare să mă mir dacă Îngerul/te-o semui OrbitoareiPleiade166?//Dezgolească-ţi umerii vântul,/vagul, viersul, valul infidel!/N-am să mă mir dacăÎngerul/te-o lua cu el” – cf. ***, p. 506.

-Felicité, Tăcerea Casei şi Plânsul Mamei Bătrâne (cf. Interior trist, p. 479: „tăcerea casei/şi plânsul mamei bătrâne”);

Şi:

“Alei, ce vis, alei!/M-au bătut cei trei,/veri păcurari trei,/ca într-o întâmplare nelumească/m-au lovit/ cu bâta lor ciobănească./Şi m-au ciocănit/şi m-au ciomăgit:/Ce vrei de la noi,/de laoi,/ce vrei, ce mioară cei/tu, cu floarea la piept,/veşted cavaler,/viclean domnişor?Nu eşti oareÎngerul/exterminator?” – cf. Alei!, p. 351.

Deocamdată, pe noi ne interesează, aici, funcţia Îngerului emilbottian.

1-În primul rând, este “CITITOR DE RUNE” (“Îngerul/te-o dezlega, te-o citi ca pe-o rună”),adică Îngerul emilbottian cunoaşte/este cunoscător, prin IUBIRE - al MISTERELOR SACRE;

2-apoi, Îngerul emilbottian este “lucrător”-CODEMIURG, în “construcţia”/FACEREASTELELOR (adică, a Paradisului, pus sub semnul PLEIADELOR, pentru că idea de“PLEIADE” trimite şi la CIFRA 7, dar şi la MARIA-“CLOŞCA LUMII/LUMINII” COSMICE,element soteriologic creştin fundamental.;

3-Îngerul emilbottian este iniţiat în IUBIRE şi în MINUNEA DIVINĂ (se auto-desfiinţează ca“MIRARE”, în faţa IUBIRII/IUBITEI); se sugerează că doar prin Înger (secondat de PNEUMA-“VÂNT”, de AMBIGUITATEA DEMIURGICĂ-“VAGUL”, de ORFISMULDEMIURGIC/”VIERS” şi chiar de “VALUL INFIDEL” – infidel non-iniţiaţilor, FIDEL

165 - RÚNĂ (‹ Germ. run „secret”, „mister”) s. f. (mai ales la pl.) 1. Semn grafic crestat în lemn sau cioplit în piatră,aparţinând celui mai vechi alfabet germanic atestat (alfabetul runic), utilizat în inscripţiile epigrafice despre care avemmărturii începând cu sec. 2. Scrierea runică este de origine incertă, dar probabil derivată dintr-un alfabet dintr-o reg.mediteraneeană. S-au păstrat peste 4.000 de inscripţii şi manuscrise runice, majoritatea dintre ele aflându-se în Suedia(Pe terit. României r. apar pe un vas aparţinând tezaurului de la Pietroasele). Au avut o mare răspândire în ţărilescandinave şi anglo-saxone (sec. 2-12). R. atestate sunt în număr de 24 şi au atât valoarea fonetică, cât şi ideografică.

166 - PLEIÁDĂ s.f. 1. (la pl.) Grup de stele din constelaţia Taurului. 2. (la sg.) Numele unui grup de şapte poeţi grecidin Alexandria şi al unui grup de poeţi francezi din sec. XVI. ♦ Grup de şapte; (p. ext.) grup de mai mulţi oameni iluştri.

Şi: PLEIADE - fiice ale Pleĭoneĭ şi a luĭ Atlante. După mitologie, ele s-au sinucis şi au fost prefăcute în şapte stele[după cei de azĭ, şase], pe care Româniĭ le numesc „cloşca cu puii”).

159

ABSOLUT celor iniţiaţi în Taina lui UNU/MAREA-UNICUL ADEVĂR!) va învăţa Poetul-ORFEU valoarea IUBIRII;

4-dar, în poemul Alei! - Îngerul apare ca “Înger exterminator”.

“Alei, ce vis, alei!/M-au bătut cei trei,/veri păcurari trei,/ca într-o întâmplare nelumească/m-au lovit/ cu bâta lor ciobănească./Şi m-au ciocănit/şi m-au ciomăgit:/Ce vrei de la noi,/de laoi,/ce vrei, ce mioară cei/tu, cu floarea la piept,/veşted cavaler,/viclean domnişor?Nu eşti oareÎngerul/exterminator?” – cf. Alei!, p. 351.

În primul rând, de ce Îngerul este complicele celor “veri păcurari trei”?

În al doilea rând: de ce, între ei, PĂCURARII sunt “VERI”, iar nu “fraţi”, ori“tovarăşi/fârtaţi”? Interesant este şi modul cum caracterizează “atacul” păcurarilor: “veri păcuraritrei,/ca într-o întâmplare nelumească/m-au lovit/ cu bâta lor ciobănească./Şi m-au ciocănit/şi m-au ciomăgit:/Ce vrei de la noi,/de la oi,/ce vrei, ce mioară cei…”

În al treilea rând: de ce Îngerul devine, confruntat fiind cu MIOARA - “tu, cu floarea lapiept,/veşted cavaler,/viclean domnişor”?

Şi în ultimul rând: de ce, anume, fiind în complicitate cu “veri păcurari trei” – Îngerul devine şi,se pare, TREBUIE să devină “Îngerul/exterminator”?

Credem că trebuie lămurit şi de ce există sintagma-initium al poemului: “Alei, ce vis, alei!”

Totul se petrece în VIS, sau, mai exact, se petrece CONFORM cu VISUL-MIT!

Îngerul, în această ipostază, este Îngerul Transfigurator/Îngerul Morţii Transfiguratoare –deci, aceasta ar fi o explicaţie plauzibilă, pentru complicitatea dintre Înger şi “veri păcurari trei,/caîntr-o întâmplare nelumească”- pentru că, adevărat grăieşte EMIL BOTTA: “ca într-oîntâmplare nelumească”, adică, în VISUL-MIT (despre transgresarea în LUMEA SACRAL-ZALMOXIANĂ!), se petrece Transfigurarea Poetului-ORFEU. Cei “veri păcurari trei” joacărolul MAINADELOR, în sfârtecarea lui ORFEU: aici, în loc de “sfârtecare” (sau “euharistica”împărţire a Trupului/Sângelui HRISTIC!), se utilizează FOCUL/FULGERUL DIN LEMN(“BÂTĂ”) – “LOVITURA-CIOCĂNIREA” (“ciocănirea”, adică, încercarea, cum fac lemnarii oriciocănitoarea, a meritelor celui ce urmează a fi SOL-“SACRIFICAT”, Lui/înspre ZALMOXIS!).

Cei “veri păcurari trei” nu sunt decât “VERI”, pentru că, de fapt, ei aduc “VARA/LUMINACOSMICĂ”, prin SACRIFICIUL ZALMOXIAN!

Îngerul nu este decât, conform etimologiei, “VESTITOR”, iar nu “DEMIURG”: de aceea el estenumit cu numele funcţiei sale tranzitorii: “tu, cu floarea la piept,/veşted cavaler,/vicleandomnişor”.

Este “veşted” şi “viclean”, pentru că este “intermediar”, precum HERMES, între CELE TREILUMI : Cer, Pământ, Subpământ. După ce se epuizează prima intermediere, ea dispare, din/de pe“ordinea de zi” angelică, şi apare următoarea intermediere etc. “Viclenia”/negocierea“diplomatică” este condiţia de bază a intermediarului – nu degeaba HERMES este patronulhoţilor şi al negustorilor, în mod simultan!

În faţa situaţiei marianice (MARIA fiind MIOARA/”CLOŞCA COSMICĂ”, dar şi FLOAREACOSMICĂ, VEŞNIC PROASPĂTĂ! - ocrotitoare a “SOLILOR”/MARTIRILOR,SACRIFICAŢI, întru DUH!), Îngerul nu poate fi decât tot “veşted”…

160

Îngerul nu este “DOMN”, ci doar TRIMIS al Domnului-“DOMNIŞOR”!

Şi, totuşi, şi “Îngerul exterminator”, ca trimis al Lui Zalmoxis, este/stă sub semnul FLORIIPERENE, ETERN REGENERATE/ÎNVIATE - sub semnul FLORII PARADISIACE!“Exterminarea” este, în fapt, TRANSFIGURAREA TOTALĂ, întru RECUPERAREAPARADISULUI! – iar Îngerul tocmai această “slujbă” o are…!

*

-Felicité, Tăcerea Casei şi Plânsul Mamei Bătrâne (cf. Interior trist, p. 479: „tăcerea casei/şi plânsul mamei bătrâne”);

…MIOARA SACRĂ şi MAMA BĂTRÂNĂ “MIORITICĂ” sunt izotopii semantic, în raportcu ARHEUL MARIA/”MUMA COSMICĂ”!

“FELICITÉ” este numele UTOPIEI, de fapt – pentru că NEAMUL METAFIZIC ALVALAHILOR nu are (şi o spune şi EMINESCU!) parte de “Fericire şi Felicitări”, ci deMARTIRAJ CONTINUU…:

“(…)Felicité însemnase ca o ironie:/<<iunie 15,/astăzi mă simt mai bine>>./şi ai crede căstăpâna/se va întoarce curând/dacă nu te/ar impresura/tăcerea casei/şi plânsetul mameibătrâne”-/ cf. Interior trist, p. 479.

Oricare MAMĂ VALAHĂ intră sub ARHEUL MUMEI MIRITICE, deci sub ARHEULMARIEI: „plânsetul mamei bătrâne” este/a devenit chiar ARHEUL BOCETULUI MAMEI,căreia numai în singurătate îi este scris să-şi trăiască viziunile/revelaţiile, în legătură cu copiii,asimilaţi de ea, în pragul morţii, cu BURUIENILE GEEI - şi ea/MUMA GEEA,, în definitiv,MAMĂ A TUTUROR ODRASLELOR CARE SE ÎNALŢĂ SPRE SOARE ori înspreLUNĂ:„ierburile neîngrijite (...) sălbatice şi pline de sevă”.

Dacă aceste făpturi ale pântecelui sacru vor fi şi Maeştri ai Iniţierii, aceasta va fi Misiunea lor,care, însă, nu va stinge, niciodată, Misiunea de MAMĂ/”CLOŞCĂ”, de a-şi căina nu doar„buruienile”, ci şi „RĂSTIGNIŢII”!

***

XXV-“PASERI DE LUX”, “CRINUL DECAPITAŢILOR” ŞI OGLINZILE

-Paseri de Lux şi Oglinzile (cf. Centru, p. 488: „Paseri de lux prin memoria înecaţilor/cândse retrag oglinzile de alcool”).

-„Paseri de lux prin memoria înecaţilor/când se retrag oglinzile de alcool;/Un trunchi atroce,crinul decapitaţilor/au furat în vis misteriosul mongol.//Ramificat sistem, chipuri umflate/îndreapta lunii, pe banchize de amator,/misionarii au cules parfumul de astre târzii/predicând fiulamar la horoscop.//Tăcere,/somnul e un exerciţiu în abis/şi ploaia m-a informat despreduhuri:/timpul cade în statul acesta,/miraculos, precis” – cf. Centru, p. 488.

*

161

MITUL LUMII OGLINZILOR (de sorginte mongolo-chineză!), în care se spune că în LumeaOglizilor (înfrântă de Lumea noastră) există doar o stare de cvasi-supunere, faţă de Lumea noastră(dovada mocnindei-potenţialei rebeliuni: reflectarea inversată, a obiectelor Lumii nostre!), şi că vaveni ziua/dimineaţa Răscoalei şi Victoriei Lumii Oglinzilor – Lumii noastre venindu-i rândul săse prefacă supusă Lumii Oglinzilor, şi...de la capăt, succesiv şi ciclic167 – se pare că-şi are expresiaîn „retragerea oglinzilor de alcool”.

În urma retragerii „oglinzilor de alcool” – „memoria înecaţilor” (adică a celorafectaţi/influenţaţi de „stagiul” în Imperiul Oglinzilor/”Lumea Cealaltă”) pare să fi rămas cu uncâştig supracelest (specific numai „Imperiul Oglinzilor/”Lumii Cealeilalte”): „PASERI DELUX”: „PASĂREA PARADISULUI”, pe care mitologia islamică o identifică în RÂNDUNICĂ.

Se pare, totuşi, că stăpânirea Oglinzilor ar fi „furat în vis” rezultatul unei stăpâniri nu preablânde, ba chiar atroce: „un trunchi atroce”, „crinul decapitaţilor”.

EMIL BOTTA sugerează, deci, că existenţa sub mistica stăpânire a OGLINZILOR ar fi creato stare de „fiinţare madreporară”, de existenţă corporală întru „colonie” stranie: toate trunchiurilear fi existat într-unul singur, iar toate capetele ar fi fost reunite într-unul singur: „CRINULDECAPITAŢILOR”168. Capul Unic (şi desprins de fenomenalitatea „trunchiului” ne-spiritual/non-regal!) era, deci, REGAL, existând întru Crinul Bourbonic.

„Statul acesta,/miraculos, precis”, rămas de pe timpul invaziei „oglinzilor de alcool” (metaforaLumii Celeilalte) este unul lunaro-artemisiac, complicat în legile sale de existenţă, combinând lunacu gheaţa-banchiză (tot un fel de existenţă de tip „colonie de madreporari, numai că în domeniulFrigului Sacru!”!): „Ramificat sistem, chipuri umflate/în dreapta lunii, pe banchize de amator”.

Poeţii care studiază Lumea Oglinzilor/Lumea Cealaltă li se atribuie statutul de Preoţi-Misionari, care strâng rămăşiţele unei stăpâniri bazate pe „parfum de astre târzii” şi pe un LogosSpecific – „predica” fiind, de fapt, analiza aştrilor de deasupra oamenilor şi constatarea existeţeiunjor fiinţe hibride, combinate din astre şi teorii aplicate despre astre neaducătoare de fericire -”fiul amar de horoscop”: „misionarii au cules parfumul de astre târzii/predicând fiul amar lahoroscop”.

Acea nouă şi, în viitor, mereu veche lume - este atât de stranie şi de complicată, încât până şiPoeţii-Misionari o pot pricepe căzând numai în starea de „Tăcere” şi de „somnul” – ca exerciţii deînţelegere a ABISULUI – despre care PLOAIA CVASI-OGLINDĂ poate oferi/dărui doarinformaţii parţiale/trunchiate (poate şi ...cu Cap de Crin!), despre existenţa de „duhuri” şi de„timp căzător”/descensional, întru iminenţa schimbării de regim existenţial: „Tăcere,/somnul eun exerciţiu în abis/şi ploaia m-a informat despre duhuri:/timpul cade în statulacesta,/miraculos, precis”.

Impresia lăsată de această viziune, parcă dintr-un film SF sau dintr-un templu sibilinic este că,de fapt, nicio lume nu este a fericirii, ci a unei încordări permanente, în vederea unei cunoaşteri carenu ajunge să fie, niciodată, una completă – pentru că, chiar în vreme ce se fac cercetările asupraciclului prezent, el devine anterior – şi, de cum se începe cercetarea „noului” prezent, năvăleşte,peste ciclul intermerdiar, realitatea următoare, a unui ciclu existenţial ulterior...cu legi şi cu realităţi

167 -Cf. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p. 177 (Animalele din oglinzi).168 -Evident, CRINUL, la EMIL BOTTA, poate să-şi „cureţe” semantica, de „balastul” acestor viziuni

„îmbolnăvite” de un exces imaginativ, dar nu poate ieşi de sub simbolistica Martirajului de tip HRISTIC: cf. Crininocent, din poemul Mamei mele, p. 253: „Ce decapitat eram,/ce crin inocent”.

„DECAPITAREA” înseamnă, de la Povestea lui Harap-Alb „citire” – TRANSFIGURAREA. Fiind vorba despresimbolistica hristică – ÎNVIEREA-TRANSFIGURARE.

...Să nu uităm că, în simbolistica hristică, atât TRANDAFIRUL, cât şi CRINUL, sunt FLORILE-VICTIME şiFLORILE SACRU-REGALE,în acelaşi timp!

162

profund schimbate, până la alienarea celui care se osteneşte a cunoaşte – în cazul de faţă, Poetul-Preot Misionar.

UN PROFET INVERS – adică, vestitor (aflat, mereu, sub blestemul parţialităţii şiincompletului) al unor lumi trecute şi niciodată fixate/de fixat, la nivelul gnoseologiei umano-divine!).

...Lumi incomplete, creaţii absurde? Nu neapărat, ci neputinţă de înţelegere, din parteaFIINŢELOR UMANO-DIVINE, a acestei veşnice „MORIŞTI A CICLURILOREXISTENŢIAL-COSMICE”!

***

XXVI-“DOMN ASMODEU”169, “MĂRITUL CURCUBEU” ŞI “MIRELE DECUCUTĂ”

-Domn Asmodeu şi Măritul Curcubeu (cf. Pandaemonium, p. 214: “Domn Asmodeu! Lavederea lui/a pălit măritul Curcubeu”).

Cum procedează, oare, EMIL BOTTA/Poetul-ORFEU, în raporturile sale inerente, cuDEMONUL/DEMONII?

Să vedem exemplificarea, cu Demonul Anti-Iubirii, ASMODEU:

“Bat Asmodeu pădurea/şi parcă bate moşia lui./Domn Asmodeu! La vederea lui/a pălitmăritul Curcubeu./Asmodeu, te abate din cale,/ţi-om da chitre şi foi de pelin;/ci vino, demone, săbenchetuim/că masa e pusă şi vinars e din plin!/…Aşezându-se el sub umbrare,/îi cântă litanii omierlă într-una./O, poartă luceafăr la inelare/şi, pe umăr, ca o sculă de preţ, poartă luna./De aleprinşilor vinete umbre,/de ochi sticloşi, de buze livide,/mi-e milă:/ah, să-i lăsăm, Asmodeu, să

169 - ASMODEU (în „Vechiul Testament”), căpetenia demonilor. Întruchipează iubirea impură, instinctul carnal.

163

guste din blide./Toarnă încă, arhitriclin,/că bucate-s destule şi vinars e din plin!/Trageţi-i brâiemai dese,/voi, stele din cer, preotese!/Şi arde-i şi câte-o bătută,/lună de miere, Mire de cucută” –cf. Pandaemonium, p. 214

Atitudinea lui EMIL BOTTA faţă de demonii obraznici şi agresivi, care nu se mulţumesc doarcu “invazia prin crăpturile” morale umane, ci invadează până şi paradoxala “PĂDURE” aINIŢIERII ÎNTRU LUMINĂ – “Bate Asmodeu pădurea/şi parcă bate moşia lui” - (atitudinefaţă de TOŢI demonii “unificaţi” – “PAN-daemonium”!) este una NU de îngăduinţă/toleranţă,ci una de negociere cvasi-silită: în definitiv, şi el însuşi, Poetul-ORFEU, participă la OSPĂŢUL-MITUIRE, dat în cinstea (?!) lui ASMODEU-ANTI-IUBIREA.

LINGUŞIREA DEMONULUI Anti-Iubirii (pe care-l numeşte cu apelativul “DOMN”!) şiMITUIREA DEMONULUI Anti-Iubirii, ASMODEU (cu “chitre” şi “foi de pelin”, cu“benchetuială”, cu “vinars din plin”…de observat că se precizează natura “DARULUI AMAR”:nu vin-pelin, ci “foi de pelin”!) are loc pentru “abaterea din cale” a demonului (bănuim nişte“ţinte” umano-divine, pe care le avea Demonul, anterior întâlnirii cu Poetul-ORFEU, extrem de“friabile”, din punct de vedere moral, dar şi teribil de importante, pentru comunitatea spiritual-umană, respectiv, cea divină: “De ale prinşilor vinete umbre,/de ochi sticloşi, de buze livide,/mi-emilă”), spre a nu fi afectat, încă şi mai grav decât este, îmbolnăvitul de spaimă CURCUBEU ALARMONIEI COSMICE – “La vederea lui Asmodeu/A PĂLIT MĂRITUL CURCUBEU”.

De ce, oare, cedează (aparent!) atât de uşor Poetul-ORFEU, în faţa demonului ANTI-IUBIRII? Pentru că el cunoaşte puterile mistice ale DEMONULUI ANTI-IUBIRII – puteri pecare le văzuse şi cunoscuse şi EMINESCU, dar unui demon ceva mai de soi – ÎNSUŞILUCIFER: “O, poartă LUCEAFĂR la inelare/şi, pe umăr, ca o sculă de preţ, poartă LUNA”.Deci, ASMODEU este un impostor, care VREA să pară a fi LUCIFER, prin purtarea, la ambeledegete inelare/PENULTIME DEGETE, a însemnului simbolic al OUROBOROS-ului Veşniciei– “INELUL”. Şi, fireşte, “se dă drept” neam cu LUNA (“din rude mari împărăteşti”).

Dacă EMINESCU, însă, se ocupă de MÂNTUIREA PRIN IUBIRE, a lui LUCIFER – EMILBOTTA îl corupe, cu “foc de/din vin”/VINARS170 - să devină…”MIRE DE CUCUTĂ”! Nuîndestulă este otrava demoniacă, Poetul o sporeşte până la “CUCUTĂ”171.

POETUL îl înalţă, oare, pe ASMODEU-DEMONUL ANTI-IUBIRII, în rangul (înalt-infernal!) al ÎNTUNERICULUI/CRIMEI/TRĂDĂRII, sau procedează la exorcizarea lui, prinOTRAVĂ-“CUCUTĂ”?

Probabil, mai curând îl descântă (CU FOC-VIN, dar şi cu FOC-“LITANII”/RUGĂCIUNI-DESCÂNTECE DE MIERLĂ REGALĂ172! - şi, deci, ÎNCONJURARE CU LOGOS ORFIC– îndesirea “BRÂIELOR-DE-FOC-STELAR”, pentru BATEREA DEMONULUI/”ARDE-ICÂTE O BĂTUTĂ”!), întru transfigurare, pentru că, în paralel cu “MIRELE DE CUCUTĂ”, lamasa ospăţului apare şi “ruda lui împărătească”, dar nu alungată din pricini de dragoste fără-de-lege, ci în calitatea ei de “soaţă” paradoxal-solară: “LUNĂ DE MIERE”: “Şi arde-i şi câte obătută,/lună de miere, Mire de cucută!”

170 - VINÁRS ~uri n. reg. Băutură alcoolică tare, obţinută prin diluarea cu apă a alcoolului etilic rectificat sau prindistilarea sucurilor dulci (de fructe, de struguri ş. a.) fermentate; RACHIU. /vin + ars

171 - CUCÚTĂ, cucute, s. f. Plantă erbacee otrăvitoare din familia umbeliferelor, cu miros caracteristic, cu frunzemari, flori albe şi fructe brune-verzui, întrebuinţată ca medicament; dudău, buciniş (Conium maculatum).

172 -„Învăţătoare a Tainelor Trecerii” – afirmam noi supra, cap. X, Sub Craiul Amurg...

164

Cine poate să nu admire diplomaţia exorcizator-cosmică, a unui atfel de Poet-ORFEU,care-şi jertfeşte “SOAŢA” COSMICĂ173, pentru exorcizarea-eliminarea demonului ANTI-IUBIRII?!

Şi cum ar putea să procedeze mai bine şi mai demn decât atât, când până şi DivinulCURCUBEU “păleşte la vederea lui” Asmodeu?!

…”SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE”, de când e lumea lume…Dar, fireşte, ar trebuianalizată lumea, şi de la “Fericirile Hristice” încoace - aşa cum face, pe Terra, un singur om,şi acela este un MARE VALAH: Voievodul Valah NEAGOE BASARAB174, care îşi iamijloacele exorcizatoare din Evanghelii, iar nu din Niccolo Machiavelli…!

***

XXVII-“TINEREŢEA FUGARĂ”, AVESTIŢELE175 ŞI FLORILE

173 -Pentru că LUNA este, pentru SOARE-APOLLON şi pentru ORFEU (fraţi întru Lumină!), concomitent, „sor㔺i „soţie”!

174 -Învăţăturile lui Neagoe Basarab, către fiul său, Theodosie – 1521.175 -AVESTITA Demon feminin din mitologia românescă, fiinţa cea mai primejdioasă, dintre toate duhurile rele,

chinuie şi îmbolnăveşte copiii.Şi: “Adică eu[,] sfîntu arhanghel Mihail Voevodul, pogorî(n)du-mă din mu(n)tele Ilionului, văzui pe un d[u]h

necurat CU OCHI(LE) CA STELILE, ŞI MÎNULE CA DE FOC, ŞI UNGHELE CA SĂCIRILE, ŞI PĂRULCAPULUI PĂNĂ LA CĂLCÎI, ŞI FAŢA CA CĂTARANU. Iar arhanghelu i-a zis: stăi sătano! Şi stătu. Şi zis(e)arhanghelul: di undi vii tu duh nicurat, şi unde mergi? Cumu-ţ[i] este numele tău? Iar e [ie – ea n.n.] zis(e): PEMINE MĂ CHE[A]MĂ AVESTIŢA ARIPA SĂTANI[I], ARIPA ÎMPĂRATULUI NOSTRU VOIVODULVELZĂVUL; şi acum am auzit de o fecio[a]ră anume Maria, fata lui Io[a]chim şi Anii, cum că vra să nască prunc,pre Is[us] H[ri]s[tos] nazarine[a]nul, şi mă duc cu ale mele meşteşuguri dievoleşti, ca să o sminte(s)c şi să omorpruncul ei, după cum am smintit şi pe alte femei pănă astăzi şi smintesc. Iar eu[,] Arhanghelul Mihail, dacă auzîiaşa, o prinsăi de părul capului, şi o legai, şi o ferecai, şi încipuiu a o bate foarte straşnic cu biciul cel di foc, şi-ipusăi paloşul cel di mo[a]rte în co[a]stele-i; iar e [c. ea] ţîpa foarte tari[i], şi să ruga zicînd aşa: rogu-mă arhangheleMihaile, muncitoriul dracilor, mai slăbeşte-mă din legături. Iar eu[,] arhanghelul Mihail am zîs: tu duh nicurat!Spuni-m[i], cum întri tu în casăle ominilor, di faci smintele fimeilor cînd sînt grele, şi li omori pruncul? Iar ia zis(e):oh! Di mari[i] dureri[i] şi usturime spuni-ţ-voi to[a]te meşteşugurile mele cele devoleşti pre amăru(n)tul cîte unu.Eu, arhanghele Mihaile, cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină,muscă, epuri[i], paijăn, mîţă, şi în to[a]te chipurile ci au duh di sîinţă şi am 19 numi[i]. Cu numele mele acele fac totfeliul di răutăţi; iar u(n)di să vor afla numele mele scris(e), eu colo la ace[a] casă nu mă pot apropea cale di şaptemile di loc; ŞI NUMELE MELE SÎNT ACESTE: CEL DINTÎI, AVESTIŢA; 2. BRANA; 3.ZÎLINA; 4. ISCARA; 5.PIHA [CF. PÎCA]; 6. ISPRAVA; 7. LIBA; 8. MUHA; 9. HAE; 10. GLUBINA; 11. NICARDA; 12. TEA; 13.HULUBAI; 14. TEHAIA; 15. NEVEDERIA; 16. TEIANA; 17. GHESNA; 18. ROTA; 19. ZÎLÎSAMCA şi pentruaceasta, Mihaili arhanghele, dau în mînule tale acistu zapis al meu, ca să mă slobozi din legături şi din bătăi; iareu[,] arhanghelu[,] ai (! îi) zîsăi aşa: iată că-ţ[i] po(run)cesc cu numile Tatălui, şi a Feiului şi a Sfîntului Duh, sănu te mai apropii di robul lui D[u]mnedzău anume cutari şi di ro[a]ba lui Dumnedzău, nici di ficiorii lor, nici dipripaşii lor, nici di dobito[a]cile lor, ni(! di) nici unele di cîte le-[a]u dat lor Dumnedzău; ci să te duci, unde ţî-i loculgătit în tartar, la fu(n)dul beznii, la tatăl tău veză (!) Verzuvul, şi acolo să şăz[i] în vecii vecilor. Amin. (transliterare,

165

-Avestiţele şi Florile (cf. p. 535: ”unde Avestiţele, diavoliţele se amestecau cu florile”).

Şi, dacă tot am ajuns la domeniul demonologiei emilbottiene, să vedem cum se descurcă Poetulşi cu demonii feminine!

Căci, în definitiv, ACEŞTI demoni feminini sunt (cum era şi de aşteptat!) cei mai periculoşi şimai agresivi! Şi dintre demonii feminine, se remarcă, în mod categoric, “AVESTIŢA, ARIPASATANEI”!

“Plumbii mei, îmi treziţi din somn/tinereţea fugară, miriştea vrăjită, locul acela/undeAvestiţele, diavoliţele se amestecau printre florile/cari mă îmbătară/dându-mi conştiinţa-restriştea nimicniciei,/unde totul îmi arată cel sfârşit,/încheierea socotelilor şi condica morţii, pustiei” –cf. ***, p. 535.

PLUMBUL poate fi:

1-glonţ, dar şi

2-element funeraro-saturnian.Deocamdată, „plumbii” sunt/devin agenţi ai REMEMORĂRII TINEREŢII („fugare”, ca orice

se „potriveşte” timpului istoric: “Fugit irreparabile tempus”176 zicea Publius Vergilius Maro, nu-i aşa?), ai resurecţiei cosmico-vitale a „primăverii fiinţei/fiinţării”: „Plumbii mei, îmi treziţi dinsomn/tinereţea fugară, miriştea vrăjită” – dar, pentru că „TINEREŢE” înseamnă nu doarprospeţime a forţelor benefice („FLORILE PARADISIACE”!), ci şiasmuţire/stimulare/”întinerire” şi a forţelor malefice - „plumbii” „trezesc din somnul” conştiinţeişi „Avestiţele, diavoliţele”.

De ce sunt aşa de periculoase „AVESTIŢELE” („ŞI NUMELE MELE SÎNT ACESTE: CELDINTÎI, AVESTIŢA; 2. BRANA; 3.ZÎLINA; 4. ISCARA; 5. PIHA [CF. PÎCA]; 6. ISPRAVA; 7.LIBA; 8. MUHA; 9. HAE; 10. GLUBINA; 11. NICARDA; 12. TEA; 13. HULUBAI; 14.TEHAIA; 15. NEVEDERIA; 16. TEIANA; 17. GHESNA; 18. ROTA; 19. ZÎLÎSAMCA”)?Pentru că amestecă Binele cu Răul, Susul cu Josul, relativizează/haotizează//”îmbată”, deci, ÎnsăşiDemiurgia Divină şi pe CO-DEMIURGUL Poet-ORFEU: „Avestiţele, diavoliţele se amestecauprintre florile/cari mă îmbătară”.

Straniu: Poetul-ORFEU începe să se plângă nu de maleficitatea „oştii/leghionului” demonic, cide fatul că, prin agresivitatea năvalei ”tinere/întinerite/reînnoite” a demonilor feminini, îi este dată„conştiinţa-restrişte a nimicniciei”.

Ei, da, pentru că PREAFRUMOSUL („FLORILE”) ascunde, între petalele sale, şarpeleîndoielii, cu privire la cel ce se raportează la PREAFRUMOS. Faţă de PREAFRUMOS, oricineeste...URÂT!

Şi, odatăm cu conştiinţa imposibilităţii de a se identifica, magic, cu PREAFRUMOSUL, cel cese simte „URÂT” se simte, prin hiperbolizarea depresiei sale, „NIMIC”. Şi, pe calea aceasta,lucrurile se urmează cam aşa, vorba lui „nenea Iancu”: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsiae gata; ei! şi după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”177 ...

Adică, dacă ascultăm şi varianta lui EMIL BOTTA, vedem că lucrurile încep să se întunece, şiîntunecă şi amintirea, întunecă şi cosmosul, şi...”pustiul morţii” şi Apocalipsa-s gata: „unde totulîmi arată cel sfârşit,/încheierea socotelilor şi condica morţii, pustiei”...!

...Ei, deci, cum vă plac „AVESTIŢELE”, oameni buni?

Al. Turcu)” – cf. manuscris de la 1809, dat publicităţii de Simion Florea Marian: Samca, articol în Amiculu Familiei,1880.

176 - „Timpul zboară fără reîntoarcere”- cf. Vergiliu, Georgicele (III, versul 284).177 -I.L. Caragiale, Conu Leonida faţă cu Reacţiunea, scena 3.

166

Parcă mai de înţeles şi „mai de gaşcă” erau „ASMODEII” cei chefuitori la banchete (chiar dacă„cheful/ospăţul” se făcea cu scopuri exorcizante!), nu?

***

XXVIII-TIMPUL. „OROLOGIUL DEMENŢIAL”

-Timpul (cf. Vestirea făcută mie, p. 491: „Timpul aprig, magul copacilor”);

-Orologiul Demenţial (cf. Un timp, p. 335: „piese, toate, ale unui mecanism detracat,/aleorologiului demenţial”).

Da, de fapt, căderea adamică, urmată de iscarea TIMPULUI ISTORIC/DEMONIAC,degradant, creează şi AVESTIŢELE - şi toţi demonii capătă puteri exagerate, asupra Omului-Poet...:

„Arborii negri, demoni pleşuvi,/dorm sub zodii, în singurătate./Timpul aprig, magulcopacilor,/trece somnoros pe cărări dezolate./(...)Din tipsia lunii, odată cu orele,/păianjenulfrigului a căzut./Degetele nopţii s-au certat cu iarba/unde rătăcea un duh neştiut” – cf. Vestireafăcută mie, p. 491.

Prin acţiunea demonic-contaminantă a TIMPULUI, ca Mag Rău („Timpul aprig, magulcopacilor”) - „ARBORELE”, ca Stâlp Cosmic/AXIS MUNDI, se înnegreşte şi devine „demonpleşuv” adormit. Dar, contaminarea poate fi şi reversibilă: de la somnul „injectat” ARBORILOR,de la „dezolarea” copacilor însinguraţi, deveniţi, astfel, indiferenţi la zodii („dorm sub zodii, însingurătate”) - se contaminează şi Timpul Devastator de AXE COSMICE: „Timpul (...) trecesomnoros pe cărări dezolate”.

„CERCUL DIVIN” a devenit o tipsie instabilă/nesigură, „şuie”/oblicizată, de pe care lunecă şi„cad orele” şi, odată cu ele, „păianjenul178 frigului”: „Din tipsia lunii, odată cu orele,/păianjenul

178 - “Ca simbol, PĂIANJENUL reprezintă o virtute, şi anume răbdarea de care dă dovadă ţesând, la infinit, pânzace reprezintă casa, dar şi arma arahnidului. O altă caracteristică atribuită acestui animal este capacitatea de aaduce o muncă migăloasă la bun sfârşit. (…)În mitologie, păianjenul apare în imaginile din ruinele construcţiiloregiptene, fiind asociat cu zeiţa Neith – cea care ţesea firele de aţă ale destinului, mai târziu luând numele de Ishtarîn credinţa babilonienilor, Athena – la greci, şi, în sfârşit, de Minerva la romani, zeităţile acestea căpătând şi altecaracteristici. (…) În mitologia grecească, tânăra Arahna, ce a afirmat că e o ţesătoare mai bună decât Athena, ceeace a supărat-o pe zeiţă - a fost transformeată de zeiţa Athena în păianjen – de unde şi denumirea clasei. MitulArahnei se regăseşte în mitologia lidiană, este menţionat în scrierile lui Virgil şi în Metamorfozele lui Ovidiu.Totuşi, mitul original este diferit: Arachna se sinucide, după ce Athena aruncă un blestem asupra sa – tânăra a

167

frigului a căzut”. Se pare că demonismul se întoarce împotriva demonilor: PĂIANJENUL-ARACHNA produce, prin căderea din timpul istoric-TIPSIE, gâlceava între „degetele nopţiimagice” (adică, „noapte/pădure” ieşită, parţial, de sub stăpânirea ARTEMISEI...care esteadversara ATHENEI!!) şi ”iarbă” - dând câştig de cauză şi răgaz de fiinţare, se pare, „unui duhneştiut” – care este greu de crezut că ar fi altcineva decât Poetul-ORFEU. Rătăcind, în căutarea„sfâşietoarelor”/Mainadelor dionysiace.

*

...Şi, în fine, definiţia dată TIMPULUI, de către amărăciunea celui care-şi vede „TINEREŢEAFUGARĂ” : „IAD înseamnă TIMP”- cf. Un timp, p. 335.

Da: TIMPUL-IAD! Iată ce înnebuneşte fiinţa precară/istorică-„omul precar”.„DRUMEŢII” vieţii, „îngenunchiaţii genunchi” (care ar vrea, de mult, să se oprească:

„şoptiră: ajunge”), constată că timpul este ceva profund inuman, un mecanism „din josnicie”(care-i înjoseşte şi pe cei care-i dau importanţă şi atenţie, DE NEVOIE! – ca ultimă acţiune „întimp”, înainte de renunţarea la timp şi, deci, la lumea aceasta, înainte de a acceptaTRANSFIGURAREA, întru o lume care-i îngrozeşte, nu pentru că ar fi ea monstruoasă, cuadevărat - ci pentru că EI NU O CUNOSC! ), ale cărui piese s-au stricat şi împrăştiat, dintr-un„OROLOGIU DEMENŢIAL” – întru REIFICAREA LUMII DEMENT/STĂPÂNIT DEAHRIMAN – „LIPSIREA DE EU”, despre care vorbeşte antroposofia179:

„Şi culeg de jos,/din josnicie,//resorturi culeg, piuliţe, angrenaje,/piese, toate, ale unuimecanism detracat,/ale orologiului demenţial...”.

ţesut o pânză ce reprezenta 12 scene de infidelitate a zeilor, ceea ce a înfuriat-o pe zeiţă. Nemulţumită, Athena oreînvie pe Arahna cu ajutorul unui venin de păianjen, asigurându-se că talentul tinerei de a ţese va fi regăsit doar laarahnide” – cf. Emil Druţă, Păianjenii, în mitologie, pe https://fiindimagine.wordpress.com , 22 februarie 2014.

179 - “Despre lipsa Eului – şi înlocuirea lui de cea de a treia fiinţă a RăuluiDacă luăm această sintagmă în serios, nu e nicio greutate să considerăm posibil că un Eu, într-un astfel de om, nu

trebuie suprimat şi încarnarea sa cu o criză a Eului nu trebuie pregătită. Dacă lipseşte Eul, atunci apare ceva ce nutraversează niciun fel de criză, cum ar fi criza încăpăţânării, pe care copilul o are la 3 ani, ca aceea a pubertăţii sauaceea a naşterii Eului, în jurul vârstei de 20 de ani. Unui astfel de om fără Eu – îi lipsesc şi loviturile sorţii, care aparmai târziu. Toate acestea se explică numai prin eu. În toate cazurile, întreaga încărcătură a sufletului este impregnatăde societate şi Eul trebuie să se transforme, dacă e necesar pentru dezvoltarea stilului. În mod necesar,unui om lipsitde eu, aflat în crizele creşterii, îi lipseşte şi capacitatea de a putea sta ca observator faţă de suflet. El ESTE un sufletuman – dar nu este Eul care ARE un suflet uman. El este un om, dar ca om lipsit de Eu, e ca un câmp deschis pentrutoate fiinţele care îl înconjoară şi îl influenţează. El e deschis oricărui fundamentalism, şovinismului şi tuturorademenirilor propagandei şi ale mass-mediei. Fără apărare, el e pradă tuturor tentaţiilor. Ar trebui să se apere, artrebui să se integreze în medii care îl pot ajuta pe baza recunoaşterii situaţiei sale. Aceasta este o sarcină a societăţii,care încă nu este recunoscută, dar pe care o vede cel care învaţă să vadă Răul.

O situaţie cu mult mai deosebită este când un înveliş al fiinţei umane este captat de o fiinţă superioară, care nuacţionează ca Lucifer şi Ahriman, asupra Eului, pentru a-l corupe. Această fiinţă trebuie să fie de un rang mult maiînalt, căci poate face din oamenii care nu au Eu – instrumente ale sale. Aceasta nu trebuie să aibă întotdeauna odimensiune, aşa cum a fost cazul lui Hitler . Amoralitatea pură care se revelează prin asemenea fiinţă umană, carenu e decât o marionetă şi care, în modul cel mai cinic, fără ruşine, fără milă şi fără acordul (exprimat prin vot) almulţimii – stăpâneşte şi conduce mulţimea, în mod magic, fără să dea înapoi chiar de la uciderea în masă. Hitler nue chiar ultimul exemplu. Asemenea fiinţe se văd acum peste tot în lume. Ceea ce e îngrozitor la aceste marionete, eposibilitatea să apară ca oameni normali, pentru cei din jur – pe care îi poate împinge la fapte pe care nu le-ar fisăvârşit niciodată, din îndemnul propriului Eu. Totul, de la lipsa nemăsurată de omenie, din lagărele de concentrare– sau asasinarea populaţiei în Bosnia şi Kossovo, nu poate fi înţeles altfel. Eurile celor ce au săvârşit asemenea fapteau fost înlocuite parţial şi temporal. Cine simte plăcere în faţa unei crime, în faţa unui chin, a uciderii animalelor –are dezlănţuit în el al treilea aspect al Răului. Nu e vorba aici dacă această fiinţă, care acţionează în om, în loculeului acestuia, se numeşte Sorat, Antichrist sau Demonul Solar – e vorba să reuşim să descifrăm corect fenomenul şi,de asemenea , e vorba ca acestei fiinţe să-i opunem ceva ce îi poate ţine piept şi îi poate respinge atacurile. Dacă nufacem aceasta, ne vom afla, din nou, aşa cum mulţi germani s-au aflat, în 1933” – cf. Thomas Göbel, în revista DerGoetheanum, nr. 8-9/2000 – trad. de Victor Oprescu – despre Răul din secolul XX (Cele trei aspecte ale Răului, înlumea contemporană).

168

***

XXIX-„FAUST CU OCHI DE ULIU”. URANIA ŞI TITANIA. „MONARHULTIMP”

-Faust cu ochi de uliu şi Urania (cf. Ceruri arzând, p. 557 :”Ah, de ce nu-s Faust cu ochi deuliu [...]/Ardeau în ceruri /ale Uraniei focuri”);

-Urania, Verbul, Lyra, Scorpionul şi Înstelatul (cf. Încheierea coloanei, p. 338: „Ale Uranieifocuri,/doar de mine ştiute,/[…]Şi eu Vebul tău sunt/[...]Văd cârja Înstelatului/între Lyra şiScorpion”);

-TITANIA şi MONARHUL TIMP, cf. Veniţi, adieri, p. 116: „Treacă paharul acesta,/potirulamrgului plin de otrave!/Şi TITANIA cu faţa de ambră,/şi murunda zi, fulgerări şivoroave//.(...)Vino, Monarhule TIMP cu nobilii tăi,/Azi şi Ieri, Acum şi Atunce!” – ipostazaANDROGINIC-HRISTICĂ!

Cine poate, oare, îmblânzi/exorciza TIMPUL-IAD?

OMUL CUNOSCĂTOR/OBSEDAT DE CUNOAŞTERE ABSOLUTĂ, cel care şi-a făcut o“voluptate”, din cunoaştere – FAUST!

Cel care a înşelat şi Demon, şi Moarte…

“Noaptea, nostalgia, refugiile mele!/Ah, de ce nu-s Faust cu ochi de uliu,/o voluptate cu ochide uliu, /de ce nu sunt?/Ardeau în ceruri/ale Uraniei180 focuri doar de mine ştiute:/îngerii mei,păcatele mele./Ah, cunosc, recunosc printre stele,/nostalgia şi noaptea, refugii plăcute!/Demonpurtând a prădăciunii hermină/îmi aduce în dar/o cumplită lumină:/îngerii mei, păcatelemele,/arzând în ceruri./Moarte, dă-mi giulgiul să nu mai văd,/sub luna coarnă, îngerii şi flacărasuind./Şi din cel greu pământ/asupră-mi răstoarnă,/să nu aud îngerii, cetaşii, murind” – cf.Ceruri arzând, p. 557.

“Faust cu ochi de uliu,/o voluptate cu ochi de uliu”. Să cunoşti nu trebuie să fie o corvoadă, ci“o voluptate”, singura ta raţiune, de fiinţă/fiinţare umano-divină.

Şi, dacă vrei să cunoşti cu adevărat, trebuie să cunoşti macrocosmosul, cu legile lui general-valabile, pentru existenţă-fiinţare: s-o cunoşti, deci, pe URANIA, Muza Astronomiei!

Să nu te prefaci a nu vedea că “Ardeau în ceruri/ale Uraniei focuri”. Poetul-ORFEU esteobligat să ŞTIE, atât “în jos”, cât şi “în sus”. Da, începutul “ştiinţei” este, din păcate pentru el,sub blestemul dualităţii-ambiguităţii: “îngerii mei, păcatele mele”.

Şi în poemul Încheierea coloanei (cf. p. 338), Poetul-ORFEU îşi inventează un adevărat cult alURANIEI, folosindu-se, pentru ALTARUL JERTFIRII-ÎNTRU-TRANSFIGURARE, de toate

180 - URANIA (în mitologia greacă), muza astronomiei, fiica lui Zeus şi a Mnemosinei. În reprezentările plasticeapare înfăşurată într-un veşmînt amplu, aplecată asupra unui glob cu un compas în mână, ceea ce simbolizeazăstrădania de a măsura bolta cerească.

169

potenţele de Logos, de toate potenţele magice, vaticinare, luminoase, războinice întru înţelepciuneaperfidă a Scorpionului - dar, mai cu seamă, de potenţele ARMONICE ale “subordonatelor” stelareale URANIEI (“Noi suntem, noi,/gândirea stelelor,/suntem aici/din cauza stelelor./(…) Înlăcaşul eternilor,/Înstelatule, ca un ciclop stai…/Vai, cuvântul Vai/din ;logosul tău./…Văd cârjaÎnstelatului/între Lyra şi Scorpion/şi lâna de aur/şi caierul şi fusul de aur/le iată, minuneaminunilor, le iată în cer”).

“STELELE” URANIEI îi păstrează “nostalgia şi noaptea, refugii plăcute” – dar demonulştiinţei faustice, ABSOLUTE, se drapează, autoritar şi regal, cu “a prădăciunii hermină” –mimând puritatea, în timp ce transformă, totul, în gunoi al sentimentelor exasperate, în gunoi alviziunilor viciate de luciferism – însăşi lumina devenind “stare de cumplire”, pentru că îi revelează,prioritar, Eul său de beznă şi durere – amestecând, fără nicio remuşcare, ba chiar preluând, de laFaustul uman, voluptatea, pe care o schilodesc spre rău (deci, nu în chip epicurean!): “o cumplitălumină:/îngerii mei, păcatele mele,/arzând în ceruri”.

Ceruri pregătite să “afişeze” şi să “promoveze”, prioritar, răul din Omul Divin!

Această distorsionare a funcţiei angelice îl hotărăşte pe Poetul-ORFEU să nu mai rămână înzona de ambiguitate, speculată de demon – şi, prin Moarte, să opereze, cât de degrabă (şi în pofidacontaminaţilor îngeri: “să nu aud îngerii, cetaşii, murind”), TRANSFIGURAREA MISTICĂ,de sub “giulgiul nocturn”: “Moarte, dă-mi giulgiul să nu mai văd,/sub luna coarnă, îngerii şiflacăra suind”.

Arhimedic, Moartea a aflat, în Poetul-ORFEU, punctul de sprijin, pentru a transfigura întreguniversal – ba chiar se foloseşte, în operaţiunea transfigurării, de “cel greu pământ”, adică trecândfiinţa prin Misterele eleusinice…: “Şi din cel greu pământ/asupră-mi răstoarnă”!

“RĂSTURNARE” a semanticii ambiguizate de îngerii contaminaţi…!

*

…Dar TITANIA, Regina Zânelor, nu i-o fi folosind la ceva acestui altoi de HARAP-ALB cuFAUST – care este EMIL BOTTA?

“Treacă paharul acesta,/potirul amurgului plin de otrave!/Şi Titania cu faţa de ambră,/şimurinda zi, fulgerări şi voroave!//Veniţi, adieri negrăit de blânde,/în ale visărilor crenge şilunce!/Vino, monarhule Timp cu nobilii tăi,/Azi şi Ieri, Acum şi Atunce!//Oh, sufletul mi-e plinşi ars de dor…/El noaptea se îmbată cu himere,/visându-se nemuritor/pierdut printre claresidere” – cf. Veniţi, adieri, p. 116.

“SIDERELE” uraniace, ale unei NOPŢI puternice, stimulată şi de prezenţa activă a ZeiţeiZÂNELOR, TITANIA, dar tolerată şi de Monarhul TIMP (care nu mai ete echivalentulIADULUI, ci, mai curând, al Soţului TITANIEI, CRAIUL OBERON! – care îi are ca “nobili”,în alai, pe “Azi şi Ieri, Acum şi Atunce” …) – îl salvează pe Poetul-ORFEU, de la amaraexperienţă hristică (“Treacă paharul acesta,/potirul amurgului plin de otrave” – sugerându-se căPOTIRUL CU OTRAVE se poate, oricând, metamorfoza în SACRUL POTIR GRAAL!

…Şi, astfel, prin cumplita putere a HIMEREI NOCTURN-ARTEMISIACE – poţi deveni(sau, măcar să începi a deveni, prin Iniţierea întru VIS-VISARE!) “El noaptea se îmbată cuhimere,/visându-se nemuritor/pierdut printre clare sidere”!

170

Cine are parte de “adieri”, adică de PNEUMA DIVINĂ, de Blândul Sfânt Duh (“adierinegrăit de blânde”) – este predispus, dacă nu fericirii, măcar Focului DORULUI: “Oh, sufletulmi-e plin şi ars de dor…”.

…Şi MONARHUL TIMP, ca să nu-şi “strice reclama”, făcută în faţa Frumoasei/FascinanteiTITANIA – te rabdă…!!!

***

XXX-NARCIS, „CRIN INOCENT” ŞI „TRIFOIUL-CA-FIARĂ”. „ORBULDE LA CĂRĂMIDĂ”

-Lacrima şi Narcis (cf. ***, p. 528: „vino să fugim spre Apus,/spre Apus lacul de vis,/la undace-l pierdu pe Narcis”);

-Trifoi (cf. Trifoiul văzut ca o fiară, p. 307: „Trifoi am visat, Trifoi am văzut”);

...Ce poate fi mai adânc tansfigurator, în creştinism, decât LACRIMA SFÂNTĂ/SFINŢITĂDE PREAPLINUL INIMII?

Şi ce poate fi mai depărtat de creştinism, decât „îndrăgostirea de sine”, narcisiacă şi luciferică?

Ei bine, EMIL BOTTA reuşeşte performanţa poetică a unui soi de oximoron metaforic, prinreunirea celor două forţe spirituale (şi mitologice!) antagonico-antitetice:

„Lacrima, soarele-i sus,/vino să fugim spre Apus,/spre Apus lacul de vis,/la unda ce-l pierdupe Narcis!/Astfel vorbeam rupându-mi pieptul/de dragul unei lacrime ce tăcea./O, de cristal eraprivirea/ce ca tăişul cădea./Lacrima, Lacrima, să fugim!/O, mă zbăteam ca un mim,/de dragul eimă frângeam,/de dragul unei lacrime ce tăcea,/mă schimonoseam./Îngeri, săriţi-i în ajutor/celui

171

gătit de omor!/Lacrima, soarele-i sus!/Anatemele mele nu-s/decât flori/şi rugile mele/suntstele./Lacrima, Lacrima, să fugim!/O, mă zbăteam ca un mim.../Dăruieşte-mi fulgerul să măomor,/îngere surâzător” ” – cf. ***, p. 528.

Poetul-ORFEU îşi dă seama că Misiunea sa armonică a fost blocată, tocmai din pricinalirismului excesiv (nu poţi obţine ARMONIE, dintr-o singură parte, ci numai cu condiţiaSIMFONIEI POETICE!) - sau, cel puţin, vrea să preîntâmpine acest fenomen narcisiaco-luciferic.

Dar zbaterea „de mim” nu se armonizează, ea însăşi, cu LACRIMA: APUSUL-LAC-OGLINDĂ nu poate decât să agraveze starea de „iubire de sine”.

APUSUL nu trebuie să fie combinat cu OGLINDA, altfel Poetul-ORFEU se autocondamnă larămânerea în lumea şi întru regimul sublunar. Ca de fiecare dată, sigura soluţie viabilă, înscrisă însacralitate, este recursul la FULGERUL-DIVINITATE, la FULGERUL-TRANSFIGURARE,prin TRANSCENDERE (de data acesta, Îngerul pare mult mai de folos, mult mai binevoitpr şimult mai adaptat Misiunii Transcendenta, decât dăţile trecute: este „surâzător”!): „Dăruieşte-miFULGERUL să mă omor,/ÎNGERE SURÂZĂTOR”.

...Câtă treabă are Moartea „surâzătoare” (pentru că, în definitiv, ea/Moartea, şi nimeni altcineva,se ascunde, sub Misiunea Angelică!), atunci când dă de un atât de ÎNSETAT DE ABSOLUT, dea-şi afla ORIGINARITATEA şi AUTENTICITATEA fiinţei (desprinsă/săturată de condiţiateatrală, de „mim” ori de „bufon”! – adică, de a părea ceea ce nu este esenţial!) – Poet-ORFEU...!

...Înrudit şi cu TRIF NEBUNUL TRANSFIGURATOR (sau, cel puţin, stimulator spretransfigurare!), dar şi cu NARCIS cel întors, pururi, spre sine, este terorizantul TRI-FOI – dinpoemul Trifoiul văzut ca o fiară, p. 307:

„La sărbători sfinte/printre stâlpii de foc/Trifoi am visat, Trifoi am văzut./Pe soclul demunte/doarme dus Trifoiul/un somn liniştit,/la pietrării clare/pe masiv de granit/sub aripaclarei,/clarei nopţi,/a justiţiarei./Printre stâlpii de foc/noi, pândarii, am îngheţat/de un frigpentru el înălţat./Şi intrăm în frig,/în disperare/şi intrăm în ţarc/disperaţi, disperaţi,/în aceleaşezăminte,/intrăm în morminte/hipnotizaţi”.

Deşi în mitologia populară, TRIFOIUL, având TREI FOI (Sfânta TREIME!), simbolizeazăNorocul/Binele – EMIL BOTTA îi dezvăluie TRIFOIULUI esenţa funebră, de CERBER CUTREI CAPETE. De vârcolac, de VAMPIR HIPNOTIZATOR ŞI VLĂGUITOR: tot ce s-acâştigat, din esenţa „sărbătorii sfinte”, se pierde printr-o pândă absurdă, în zonaPUSTIULUI/DEŞERTULUI ÎMPIETRIT : „pietrării clare/pe masiv de granit” – pândă fără altobiect, decât sinuciderea/abstragerea forţată de la Şansa Transfigurării. Sinucidere/abstragerecomandată răutăcios, dinspre un nevăzut îngheţat/blocat în non-transfigurare, în FRIGULABSOLUT.

De aici şi de aceea, şi DISPERAREA ca STARE CONTINUĂ („şi intrăm în ţarc/disperaţi,disperaţi”), de coşmar din care nu poţi să te mai smulgi (deşi se pretinde, fără argumentaţie,„justiţiaritatea” NOPŢII: „sub aripa clarei,/clarei nopţi,/a JUSTIŢIAREI” [?!] - prin aceastăacţiune distructiv-absurdă!) - şi eşti dus de apele negre, pe un tărâm de FRIG ABSOLUT, care ablocat „sărbătoarea” divină, a îngheţat, paradoxal, STÂLPII DE FOC: „Printre stâlpii de foc/noi,pândarii, am îngheţat/de un frig pentru el înălţat./Şi intrăm în frig,/în disperare/şi intrăm înţarc/disperaţi, disperaţi,/în acele aşezăminte,/intrăm în morminte/hipnotizaţi”.

172

...Este un avertisment, oare, legat de tradiţii obscure, nemaicercetate - şi care se răzvrătesc, cufurie oarbă, pentru că nu mai ocupă prim-planul atenţiei spirituale umano-divine - devenindpericole cu atât mai atroce, cu cât sunt mai puţin vizibile motivele „otrăvirii mierii”?!

...Poate. Totul este posibil, în viziunile atât de proteice, ale lui EMIL BOTTA.

Viziunile ORBULUI – adică, ale VIZIONARULUI-DE-LA-CĂRĂMIDA-REZIDIRII-LUMII (...după ARDERE/PURIFICARE a ” CĂRĂMIZII”!): cf. La cărămidă, p. 398: „Du-măla Orb, la Cărămidă”...!

***

XXXI-ARMONIA/CÂNTECELE POEŢILOR. FANTASIO, „MÂNDRAELINĂ” ŞI TRANDAFIRUL. „TRÂNTORII”, „MARII LENEŞI”,

„VEVERIŢELE NEBUNIEI”, HAMLET ŞI NIMFA

-ARMONIA/Cântecele POEŢILOR (cf. Ascultând cântecele, p. 212: „Ascultând cântecelepoeţilor/[...]Armonia toată”).

-Fantasio, Mândra Elină şi Trandafirul (cf. Către Fantasio, p. 198: „MândraElină[...]/Spune, spune-mi, Fantasio/[...]trandafirii,/pătimaşele roze de mai”).

***

Preot al ARMONIEI, închinător (înflăcărat şi smerit, totdeodată!) la ORFEU – EMIL BOTTApregetă, totu181şi, să „asculte cântecele Poeţilor”, pentru ca „orbirea” să se transforme înVIZIUNE şi-n REVELAŢIE:

181 - HECATÓMBĂ, hecatombe, s. f. Jertfă religioasă (de o sută de animale) care se făcea în Antichitate la greci şi laromani. ♦ Denumirea sărbătorii în care se făceau asemenea jertfe. ♦ Fig. Masacru, măcel; grămadă de cadavre. [Var.:ecatómbă s. f.] – Din fr. hécatombe.

173

„Nu e bine să stai/pierdut în visare,/ascultând cântecele Poeţilor./Fugi, fugi de vijelia muziciilor,/de la primul acord./Inima cântecului o roade/un Spirit, cel mai temut:/o dorinţă, o vrere teprinde/pentru lumina tărâmului Necunoscut./ARMONIA TOATĂ,/dulci zile fericite,/valvârtej s-au dus/în hecatombe, în moarte clipite./Spiritul m-a răpit/de la dulce-amarul sân al Vieţii/şi încer m-a luat./Fost-am Plinătate şi eu,/deşi Parte să fiu,/în pravili mi-era dat./Fost-am Spirit şieu,/dar plătind ce preţ,/valeu, ce preţ întunecat!/Pe aripa incantaţiei pluteam/spre ispita muziciinemaiauzite:/în peştera nopţilor luminau/lumile-stalactite./Şi suiam, suiam,/risipindu-mi sufletulprintre îngeri,/în unison cu ei să cânt mă sileam,/la căderi nu visam,/nu visam la căderi, larestrişti şi frângeri./O, nu e bine să stai,/pierdut în visare,/ascultând cântecele Poeţilor” – cf.Ascultând cântecele, p. 212.

Din nou, avem de-a face cu apofaticul sceptic EMIL BOTTA. Căci, până la urmă, deşi „plătindce preţ,/valeu, ce preţ întunecat” – el, Poetul-ORFEU nu se poate sustrage de la Misiunea sa – şiaceasta este să uite de „preţurile spirituale”, să uite şi să nu tot viseze, el, excesiv prudentul, la„căderi, la restrişti şi frângeri”. NU. Misiunea sa este alta, anume, să se armonizeze, încă de pepământ, cu „muzici nemaiauzite” şi să intre în „peştera nopţilor”, în UTERUL PARADISIAC,unde „luminau/lumile-stalactite” - şi, fără să vrea, poate - Poetul-ORFEU îşi împlineşteMisiunea, pentru că UCENICUL INIŢIERII A CĂPĂTAT INSTINCTUL INIŢIERII: „Pearipa incantaţiei pluteam/spre ispita muzicii nemaiauzite:/în peştera nopţilor luminau/lumile-stalactite./Şi suiam, suiam,/risipindu-mi sufletul printre îngeri,/în unison cu ei să cânt măsileam”.

Va suferi cumplit? Fireşte că va suferi cumplit, precum toţi cei care-au văzutIELELE/”DÂNSELE” şi cei care au ascultat (precum Aliman, personajul lui Vasile Voiculescu,din povestirea fascinantă – Lostriţa!) – „SIRENELE”! - adică să perceapă Lumea de Dincolo,prin Intuiţie şi Vizionarism, încă de „aici”!!!

Adică, este obligat, de statutul cu totul aparte, al Poetului-ORFEU, să depăşească„pravilele”/legile cosmice/condiţia impusă de divinitatea-Demiurg, să-şi depăşească propriacondiţie de „încă” om (dar A FOST SPIRIT! – şi, deci, va mai fi...!) – şi să redevină, cu orice riscşi cu orice preţ, ceea ce a şi fost, cândva, şi TREBUIE să fie, din nou, chiar şi cu preţul trecerii prinSuprema Frângere-Moartea: „Spiritul m-a răpit/de la dulce-amarul sân al Vieţii/şi în cer m-aluat./Fost-am Plinătate182 şi eu,/deşi Parte să fiu,/în pravili mi-era dat./Fost-am Spirit şi eu”.

Da, fii ceea ce TREBUIE să fii, Poete-ORFEU, ceea ce, dintotdeauna, pentru totdeauna, ai fostblestemat sau binecuvântat, să fii - şi nu te mai lamenta atât: TACI şi FII!

ORFEU, după cum ştim, din subcapitolul supra, Revenind la ORFEU... - a devenit, lăsândorice prudenţă deoparte – Însuşi Stăpânul TUTUROR AXELOR COSMICE – deci, a devenitSUPRA-ZEU!!!

*

-Fantasio, Mândra Elină şi Trandafirul (cf. Către Fantasio, p. 198: „MândraElină[...]/Spune, spune-mi, Fantasio/[...]trandafirii,/pătimaşele roze de mai”).

Poemul Către Fantasio nu e decât demonstraţia (prin FANTASIO-SOLUL IMAGINAŢIEIPOETICE) - a „căderilor, restriştilor şi frângerilor”, pe care le riscă cel care intră în JoculImaginativ al Istoriei. Da, căci şi istoria este o formă de mitologie, şi din pricina Istoriei poţi să

182 -POROS...opus lui PENIA (lipsa)!

174

cazi, definitig, în Infern...!„Mândra Elină” este, de fapt, „tâlhăriţa bărbatei Troade” – celebrarăpită, de dragostea lui Paris - ELENA.

Ea face parte din MITOLOGIA EXTREMULUI RISC METAFIZIC - RISC al IUBIRII,ca şi al POEZIEI-Poeţilor-ORFEI!

Şi nu e singură, ELENA/”MÂNDRA ELINĂ”, între ruinele mitologiei RISCULUI: „Şi încămai spune-mi, Fantasio, de Isoldele stele”...: TRISTAN (ca şi ISOLDA!) a riscat şi a murit, şi el,ca şi „BĂRBATA TROADĂ”, cu toţi eroii ei incomparabili!

...Dar, în definitiv, FANTASIO este acela ce-i dă Poetului „TRANDAFIRII,/pătimaşele roze demai” – TRANDAFIRUL fiind, şi el, prin SIMBOLISTICA HRISTICĂ - SupremulPĂTIMITOR, de pe urma RISCULUI SUBLIM ŞI SUPREM: RISCUL DE A PROMITEMÂNTUIREA – unei omeniri întregi, întru întreaga ei istorie „riscată” de Adam şi Eva: „FELIXCULPA!”!

*

-Trântorii, Marii Leneşi, Veveriţele Nebuniei şi Nimfa (cf. Un domn bine, p. 498: „suntemîn lunca Trântorilor, a Marilor Leneşi/[...]veveriţele nebuniei, vehemente/[…]dar o nimfă seurzeşte”);

Rareori eul liric îşi permite ieşirea din veghea obsedată (ca „şmecher crai”, care „trage chiulul”,în patul hipnotic, zis şi „lunca Trântorilor, a Marilor Leneşi” - de la Patima/Pătimirea Terorii-„FLACĂRĂ”, a PORŢILOR MISTICE!), din încordatul joc cu Moartea, întru NădejdeaTransfigurării şi, deci, a Cunoaşterii de „DINCOLO” – şi, dacă o face, totuşi (cu totul întâmplător),se numeşte pe sine „TRÂNTOR” şi „pune la treabă” cel puţin pe HAMLET şi o NIMFĂ („urzitădin rugină şi moarte ... dansează peste bustul fagilor”), dacă nu şi pe „VEVERIŢELENEBUNIEI” („vehemente,/s-or zbengui prin copaci, neştiind cum să se poarte”) – de fapt,simboluri ale FOCULUI TANSFIGRATOR – ceea ce, prin conjugarea forţelor, va restabili„Echilibrul Terorii Mistice”, în Eul Orfic şi în Lumea Flăcării („jucăuşe, dogoritoare”)Învierii:183

„Flacără jucăuşe, dogoritoare,/ai clipit la patul meu de şmecher crai./Rogu-te politicos, nu staîn picioare,/SUNTEM ÎN LUNCA TRÂNTORILOR, A MARILOR LENEŞI (...)/Fixează-ţimonoclul în arcada golaşă,/craniul tău va semăna cu Hamlet hirsut prin ploaie.//Veveriţelenebuniei, vehemente,/s-or zbengui prin copaci, neştiind cum să se poarte./Dar o Nimfă se urzeştedin rugină şi moarte/şi dansează peste bustul fagilor” – cf. Un domn bine, p. 498.

***

XXXII-LER184-LYRA-SCORPION. ASUMAREA TRANSCENDERII

183 -În Irlanda, veveriţa a fost emblema zeiţei celtice, Mebd. Până la apariţia veveriţei gri, o apariţie mai recentă,indigena veveriţă roşcata s-a reprodus în Europa, iar culoarea ei a transformat-o într-un simbol al FOCULUI.În credinţa creştină această asociere, împreună cu infaibila sa agilitate, conduc la nefericita ei comparaţie cu Răul , întimp ce provizia ei de mâncare a dus la asocierea cu lăcomia.

184 - „Un cuvant cu etimologia inca discutata in limba romana este ler, despre care s-au formulat variate ipoteze,angajand mai mult domeniul imaginatiei decat al documentarii lingvistice. Amintim ca Miron Costin, M. Gaster si

175

Al. Cihac considerau ca ler provine din slavul lel (= zeul Cupidon). Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Gh. Sincai, C.Saulescu, At. Marienescu, G. Missail, Gr. Toeilescu si A. D. Xenopol deduceau cuvantul respectiv din Aurelian, iarI. G. Sbiera considera ca ler reprezinta pe Lar al saturnaliilor romane ele la 23 decembrie. Ar. Densusianu deriva peler din latinul liber = Jupiter Liber ("Jupiter Daruitorul"), iar B. P. Hasdeu din Lar Dominus, si se intreba: "sa fieAurelianus sau mai curand Valerianus ?, sa fie el slavicul Lei - Cupidon (Chiac), ori si alt ceva" ? Gr. Cretu ilderiva din "lera-ne Doamne, de maru, care ar reproduce sfarsitul din Tatal Nostru latinesc : Libera nos (Domine)de malo", iar Bl. N. Voronca presupunea ca ler reprezinta pe larii, patronii Romei. In 1901 bucovineanul preot-profesor Dimitrie Dan a reluat problema originii cuvantului ler im limba romana si a publicat consideratiile sale in"Noua revista romana" (vol. III, nr. 26, pp. 85-91), sustinand ca ler provine din invocatia cultica, de origineebraica, Halleluiah (Domine) ("laudati pe Domnul"), trecut in limba ilatina : Alleluia si in slava Alilughiia, careavea sa fie primit in limba romana, prin filiera slava, Aliluia, dupa secolul al X-lea .

In 1920, acad. Al. Rosetti a reluat ipoteza formulata de Dimitrie Dan si a justificat-o lingvistic a fi cea maiindreptatita, aratand ca ler in limba romana deriva din forma latina alleluia, cu rotacizarea lui -l- intervocalic,fenomen fonetic petrecut in epoca daco-romana.

In limba romana cuvantul este pastrat sub doua forme pana astazi, in special in Moldova, cum a fost consemnat side Dimitrie Cantemir : Ler, Aler Domnul. Rezulta ca forma ler nu este decat o prescurtare a formei aler. Cuvantuller este folosit cu precadere in colindele romanesti si il intalnim in stanga Dunarii, pe toata aria daco-romana, dupacum il intalnim si in onomastica in antroponimie : Leru, Lerescu, precum si ii toponimie: Leresti (com. in jud.Muscel), iar de aceasta comuna este legat si un joc de brau : lereasca.

Cuvantul alleluia, cum a aratat acad. Al. Rosetti, este intrebuintat in cantecele religioase slave in mod identic cain colindele noastre romanesti, in care il intalnim pe ler si, fapt important, alleluia se intalneste, cu aceeasiintrebuintare, si in Franta, ca in Ile, Vilaine, Normandia, Gasconia si in Bretania , aceste constatari "fac legaturaintre alleluia si ler". Trebuie admis, mentiona acad. Al. Rosetti, ca pe teritorii diferite, autorii colindelor religioaseau lucrat la fel, introducand pe alleluia in productiile lor. Faptul este explicativ, dat fiind continutul religios alcolindelor si intrebuintarea acestui cuvant in psalmi si in cantecele de inmormantare (prohod). Cu timpul, cuvantuller, ajungand neinteles in popor, a fost personificat si, de la Ler, Doamne, s-a ajuns la ler imparat.

Etimologia cuvantului ler formulata de Dimitrie Dan si acad. AL Rosetti este considerata cea mai justificatalingvistic si ea a fost insusita in DEX : "Cuvant care apare ca refren in colinde, carora le da un anumit coloriteufonic (Var. leroi, leroloi, larul, lerului). Probabil lat. (Ha)llelu (iah, Domine)".

In ultimul timp au aparut doua articole in care se contesta documentarea etimologica adusa de Dimitrie Dan siacad. Al. Rosetti, considerand ca "este gresita". Primul articol este semnat de C. Rupa, Shakespeare si folclorulromanesc, in "No Tracii" (an. XIX, nr. 183, ianuarie 1990, pp. 8-12), care propune o alta explicatie. Autorul trimitela lumea celtilor si a influentei lor asupra geto-dacilor si pune cuvantul romanesc ler in legatura cu Lair, in alteortografii Llyr, zeul marii si al furtunii, protectorul navigatiei la celti. Stravechiul lair din saga celtica, "devenit prinadaugarea unei dentale protetice laird, ce semnifica "domn, stapan" si, nu la urma, "stapan suprem, zeu". Inconcluzie, autorul spune ca refrenul colindelor noastre, lerui, ler, se traducea, foarte probabil, prin "(Dumne)zeule,Doamne", "Doamne, Doamne" etc., fiind o invocatie careia superstratul latin i-a subliniat sensul cu anafora"Doamne", rezultand "lerui, ler, Doamne". "In acest context, explicatia lui Dimitrie Dan - preluata si de dictionareeste gresita. Ler nu provine din canonicul (Ha) llelu (iah Domine), ci invers, locutia crestina s-a suprapus pe oinvocatie balcanica precrestina: Hailerui, Doamne, Hoja lero dolerije" (p. 11).

Se poate justifica noua ipoteza, in numele careia se contesta punctul de vedere oficial admis in lingvisticaromaneasca despre originea etimologica a cuvantului ler ? Mai intai, intr-o limba, coincidentele lexicale nujustifica si etimologii inrudite. DA (DictionarulAcademiei Romane), mentionat (p. 163), retine un ungurism-germanism, ler, in Transilvania, cu sensul de "frigatoare, cuptorul de la masina de gatit" care nu are nici olegatura cu cuvantul romanesc ler, decat o simpla coincidenta, dupa cum o coincidenta este si intre romanescul lersi personajul lui Shakespeare, Regele Lear, adus in discutie de C. Rupa, ca si cu personajul mitic celtic Lair-Llyr.Nu poate fi infirmata cu aceasta ipoteza fictiva documentarea lingvistica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al.Rosetti.

Al doilea articol a aparut in "Revista de lingvistica si stiinta literara", nr. 4 (130), iulie-august, 1990, revistaInstitutului de limba si literatura al Academiei de Stiinte a R.S.S. Moldova, Chisinau. Autorul, Dr. Leonid Kuruci,"se ocupa in Taina cuvintelor si de cuvantul Lerui, ler (pp. 74-76), care afirma ca "Ler este o reminiscenta dinboliarin - formula de adresare permanenta stapanului casei, preamarit ca boier". "Asadar, nu acceptaminterpretarea folcloristilor romani, dupa care Ler ar fi o reminiscenta a lui Aleluia" (D. Dan si acad. Al. Rosetti) (p.76). Autorul crede ca ler este forma prescurtata a lui "boleren", cuvant imprumutat din slava bulgara (sec. IX-XIII), si afirma : "Iata cum ne inchipuim noi aceasta transformare treptata prin sincopare : boler in belerim-velerim, uneori si volerom, voilerim veler Ier".

"Consideram ca aceasta sincopare in cazul lui ler s-a produs de mult, inca inaintea folosirii cuvantului boier demunteni si moldoveni ca termen social, venit odata cu organizarea statului si aparitia terminologiei legate deierarhia clasiala (= de clase sociale, n.n.)" (p. 75).

176

-Ler-Lyra-Scorpion (cf. p. 541: „suflete Ler!/[…]cârja o văd între Lyra şi Scorpion”);

*

„Lumina lunii/pâlpâie-n cer./Te îmbraci în tenebre,/suflete, Ler!/Noi suntem, noi,/gândireastelelor,/şi stelele sunt imboldul şi cauza noastră;/poate că unor îndelunge meditaţii aleastrelor,/noi suntem consecinţa, floarea lumească şi fructul./Între ursite, dreptăţi şi zodii,/în cer,în regatul motivelor,/Doamne, ca un ciclop stai,/ca un magistru sau patriarh stai./AudVerbul,/cârja o văd între Lyra şi Scorpion,/păstorind boiereasca turmă./Şi lâna de aur a oilortale,/iat-o! Se arată-n cer!/Văd caierul şi fusul de aur,/dar unde-mi eşti, Ţesătoareo,/unde-mi eşti,Moarte?/În locaşul eternilor,/printre vecii,/de ce nu, Moarte, de ce nu vii?/Ah, eu ştiu/căvastitatea şi liniştea/vor culmina în tine,/că tu eşti Summa” - cf. ***, p. 541

Iată, în acest text, câteva dintre argumentele cu care trebuia Poetul-ORFEU să se înarmeze şi înpoemul Ascultând cântecele, p. 212 – spre a-şi justifica RISCUL POETICO-ARMONICANTICIPATIV DE PARADIS:

a- sufletul umano-divin este LER – Împărat Celest şi Slavă de Împărat Celest;

b-mereu, noi suntem „gândirea stelelor” – iar stelele şi îngerii îi sunt Omului Divin permanenţipaznici, dar sunt şi „imboldul şi cauza noastră”; „poate că unor îndelunge meditaţii aleastrelor,/noi suntem consecinţa, floarea lumească şi fructul” – asta ar explica, mult mai adâncmetafizic decât se crede, îndeoşte - astrologia şi simbolurile ei;

c-de fapt, paza Îngerilor-stele este poruncită de către Supremul Paznic Celest: Dumnezeu-PĂSTORUL „boiereştii turme cu lână de aur” – adică, Spiritele Celeste şi Spiritele Căzute,laolaltă! DUMNEZEU-CICLOPUL – adică, SUPREMUL VIZIONAR! - dar şi SUBLIMULPOET AL DEMIURGIEI;

Termenul boier in limba romana este din bulgara - boljarinu, pl. boljare-, mag. bojar, care nu a pastrat pe -l-.Ca sa fi putut avea loc "sincoparea" in limba romana din boljarinu, cu pastrarea lui -l- inainte de folosirea insasi acuvantului in fonetismul limbii romane, este o supozitie in afara normelor lingvistice ale unei limbi.

Fata de noile ipoteze expuse, se impune, inca o data, precizarea etimologiei cuvantului ler in limba romana.Ebraicul Halleluiah, folosit ca un refren de lauda in psalmi si in cantarile liturgice, a fost transcris mai intai din

ebraica in limba greaca : alliluia in Septuaginta, sec. III a.Hr. Termenul respectiv este folosit si in Noul Testament :alliluia (Apoc. 19, 1-6). In traducerile latine - incepand cu Itala din sec. II, inlocuita cu traducerea lui Ieronim dinsec. IV, Vulgata, devenita normativa in Biserica latina - termenul a fost transcris alleluia, care a ajuns si peteritoriul fostei Dacii romane prin raspandirea crestinismului in limba latina. In perioada daco-romana (sec. II-VI,VII) are loc transformarea lui alleluia in aleruia, prescurtat alerui, aler, prin ro-tacizarea lui -l- intervocalic, ca insolem = soare, felem = fiere, molam = moara, iar prin afereza lui a initial neaccentuat ajunge leruia, in formaprescurtata : lerui, ler. Pentru afereza lui a initial neaccentuat, "fenomen caracteristic pentru romana, in opozitiecu celelalte limbi romanice", mentionam ca justificare si alte cuvinte de origine latina in limba romana din perioadadaco-romana, ca : raie din aranea, toamna din autumnus, boboteaza din apa-boteaza, prier din aprilis, etc.

De retinut si un alt aspect al cuvantului ler in limba romana. El se pastreaza pe toata aria daco-romana dinstanga Dunarii, pe cand in aromana, in dreapta Dunarii, nu-l intalnim, dovada ca nu are nici o legatura de originebulgara, sustinuta de Dr. Leonid Kuruci. Este o proba certa ca populatia romanica din stanga Dunarii, carefoloseste cuvantul ler din epoca formatiei sale ca popor roman si crestin, confirma adevarul afirmat de VasileParvan : "Romanismul si crestinismul nostru sunt nascute si crescute in chip firesc : incet si trainic in Dacia luiTraian, si nu sunt de abia mai tarziu "imigrate" din alte tinuturi". Cuvantul ler ne dovedeste vechimea colindelornoastre religioase din epoca daco-romana (sec. II-VI, VII), incepand din secolul al IV-lea” – cf. pr. Ion Ionescu, art.Originea cuvantului Ler in limba română, în revista online www.crestinortodox.ro.

177

d-VERBUL-DUMNEZEU/PARASHABDA este percepută prin însemnul puterii Arhiereşti aLui Dumnezeu-HRISTOS, CÂRJA (de ajutor nouă, de ajutor şi Lui...!) – pe care o vede „întreLyra şi Scorpion185”; adică, între ARMONIA ORFICĂ şi REFLECTAREA EI COSMICO-STELARĂ, DEMIURGICĂ – ORION;

...Ceea ce este mai important, însă: Poetul-ORFEU îşi asumă, de data aceasta (nu senin, dar nicirăzvrătit şi nici teribil de temător!), MOARTEA, ca „SUMMA”-Vârful (tranzitoriu, prin PISCUL,cel cu răspuns şi continuare în CER!) TRANSCENDERII/CULMEA TRANSFIGURĂRIICELESTE!

***

XXXIII- IUBIREA-TRANDAFIR. PUMNARETA şi PUTEREA CHEILOR

-Pumnareta şi Puterea Cheilor (cf. Potestas clavium, p. 282: „Pumnareta,Victoria!/[…]uitând Puterea Cheilor”);

-Iubire-Trandafir (cf. Ar fi o baladă, p. 393 : „Iubirea m-a luat în robie/[…]şi bătrân se făcutrandafirul!”);

„Iubirea m-a luat în robie!/Luându-mă din casa mea pustie,/mă aduse în spaţioasa veşnicie./(...)/<<Uite,nefericitule, un trandafir./Ţi-l dau ţie!>>/...Şi iau un trandafir, în tăcere./Şi privindu-l prea des,/cu ochii prea tulburi,/l-am întunecat./Şi bătrân se făcu trandafirul!/Stă, ca unsihastru,/zugrăvit în culorile morţii (...)...Şi pleacă şi turtura,/a jale, a pagubă fluierând,/apustie:/<<Iubirea te-a luat în robie!>>/...Şi se duce,/ca un fum uşor, aşa se duce,/văd aripa-idoar, cum străluce./Şi cântecul,/fluierarea de turturea,/privighetorile se întrec s-o înveţe;/de n-auînvăţat-o, o vor învăţa./Oh, comediantule, ce tragedie!/Aşa-i/când Iubirea te ia în robie”- cf. Arfi o baladă, p. 393.

IUBIREA şi HRISTOS-TRANDAFIRUL.

TRANDAFIRUL-HRISTOS şi TURTUREAUA-SUPER-PRIVIGHETOARE.

Iubirea nu este considerată, de EMIL BOTTA, ca de HESIOD (Theogonia), Prima ZeitateCosmică („mai înainte de toţi zeii fost-a Eros”)...

Conform „doctrinei” emilbottiene, prioritatea, faţă de Eros, în operaţiunea deTransgresare/Transcendere, o are Moartea.

185 - „Scorpionul - În mitologia sumeriană, scorpionul este paznicul ţării nemuritorilor. În Asia Mică, el era asociatzeiţei lunii şi a vânătorii, Artemis. Perioada din luna octombrie, a culesului strugurilor, când soarele trece prin semnulScorpionului îi este dedicată acestui animal. În mitologia persană, scorpionul este duşamnul lui Mithra, zeul vieţii şi alverii, devenind astfel simbolul toamnei, al morţii şi al distrugerii” – cf. ro.wikipedia.org.

Dar şi: “Scorpionul este simbol al rezistenţei, al fermentaţiei şi al morţii, al dinamismului, al asprimii şi al luptelor– îl are drept cârmuitor pe Ares/Marte. (…) A ajutat-o pe ARTEMIS, şi aceasta l-a transformat în constelaţie – peurmele altui VÂNĂTOR – ORION-Ofensatorul Artemidei” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., p. 210.

178

Dacă Moartea este MIORITICĂ, adică EROS şi THANATOS sunt fraţi (dimpreună cuSomnul-Visare, HYPNOS!) – atunci, da, se restabileşte echilibrul cosmic. Dar „robia” înseamnă,se pare, în termenii lui EMIL BOTTA, să fii amânat/întârziat „AICI”, iar nu stimulat spre„ACOLO”.

...Ori, cine ştie, poate însemna ceea ce se zice despre ZALMOXIS, când se afirmă, despreiniţierea sa la Marea Piramidă: „Şi Zalmoxis a fost ROB, dimpreună cu Pythagoras, laPiramidă”. „ROBIE”=INIŢIERE.

...Iar TRANDAFIRUL este o PREA mare taină, pe care ochii umani o„întunecă/vestejesc/îmbătrânesc” – TRANDAFIRUL semnificând, în ochii neofiţilor, doarCalvarul, iar nu şi Învierea: „Şi privindu-l prea des,/cu ochii prea tulburi,/l-am întunecat./Şibătrân se făcu trandafirul!/Stă, ca un sihastru,/zugrăvit în culorile morţii”.

Totuşi, urmând logica labirintică a lui EMIL BOTTA, abia acum, „zugrăvit în culorile morţii”,TRANDAFIRUL-HRISTOS poate interveni, pentru TRANSGRESARE. Şi va interveni!

Deci, cumva, Calvarul/”MARTIRAJUL” „bate” IUBIREA, când e vorba de Iniţierea-Pregătire pentru ZBOR...Sau, cel puţin, este completarea necesară. Ceea ce nu va supăra penimeni, nu?

Iar imaginea ARIPII STRĂLUCIND („Şi se duce,/ca un fum uşor, aşa se duce,/văd aripa-idoar, cum străluce”), îmbiind la transcendere, este o „tragedie”, în acelaşi sens aristotelic, în care„tragedia” înseamnă PURIFICARE/”CATHARSIS”!

*

„Pumnareta, Victoria!/O lamă cădea,/o coamă de leu flutura./Pumnareta, Pumna,Pi,/strigătul nostru era./Sclipeau emblemele./S ca un şarpe sclipea/şi coama leului/sclipea şiea/ca un blestem:/era S, al nostru totem./Pumnareta, Pumna, Pi,/trei de trei ori,/niciodatănouă/nouri călători!/Noi, selenografi, selenologi/în Swedenborg186 iniţiaţii,/oculta S, şerpii,

186 -Emanuel Swedenborg (29 ianuarie 1688 – 29 martie 1772), a fost om de ştiinţă, om politic, filosof şi teosofsuedez, inginer de mine, militar, astronom, medic, zoolog, anatomist, economist şi deputat. Supranumit de către Balzac„Buddha al Nordului”, Emanuel Swedenborg a fost una dintre cele mai misterioase şi complexe personalităţi aleScandinaviei. (…) Între anii 1743 şi 1745, Swedenborg a intrat într-o fază de tranziţie care a avut drept rezultat oschimbare a preocupărilor sale centrale de la ştiinţă şi filosofie la teologie.

În 1743, la vârsta de 55 de ani, aflându-se la Londra, are o revelaţie care îi schimbă radical cursul vieţii. Dumnezeu i-a revelat misiunea pe care i-a încredinţat-o, spunându-i: „Eu sunt Domnul, Creatorul şi Eliberatorul; te-am ales pentru aface cunoscut oamenilor sensul spiritual al Sfintelor Scripturi. Îţi voi dicta tot ceea ce va trebui să scrii.”

Din acel moment, Swedenborg a renunţat la ştiinţe şi s-a consacrat descrierii lumii spirituale, unei vieţi misticecreştine care i se dezvăluia progresiv şi pe care a făcut-o cu măiestria pe care o dobândise graţie educaţiei salereligioase.

În 1744 Swedenborg a călătorit în Olanda, timp în care el a început să aibă o serie de vise revelatorii. Swedenborgpurta cu el un jurnal de călătorie în care şi-a descris experienţele avute în aceste vise. Jurnalul a fost descoperit înBiblioteca Regală, abia în 1850 şi publicat în anul 1859 cu titlul Drömboken (Cartea de vise).

În 1747 el începe să înveţe ebraica pentru a citi în original Biblia. Nu de puţine ori a făcut dovada unor înzestrăriexcepţionale – clarviziune şi profeţie. În 1759, aflându-se la Göteborg, a descris un incendiu ce avea loc la Stockholm,descriere confirmată ulterior cu exactitate. În 1762, aflându-se în stare de transă, a avut viziunea morţii ţarului Petru alIII-lea al Rusiei. Reginei Ulrika i-a transmis un mesaj de la defunctul ei frate, Augustus Wilhelm.

ARCANA CAELESTIA 1749Între anii 1749 şi 1756 Swedenborg a publicat principala sa operă teologică Arcana Caelestia sau Heavenly Secrets

(Secretele Cerului), al cărui titlu complet poate fi tradus ca Dezvăluirea Sensurilor Profunde Cereşti din SfântaScriptură sau Cuvântul Domnului. Această lucrare ce cuprinde 10 volume cu un total de aproximativ 6000 de pagini,comentează fiecare vers şi adesea fiecare cuvânt din Geneză şi Exod, interpretând-ule cu multiple nivele desemnificaţie referitoare la întreaga istorie a umanităţii, problemele şi cursul pelerinajului spiritual al fiecărui individ şi

179

asceţii, piraţii,/am urcat cele trei trepte/ale Perfecţiunii./Şi căderea s-a petrecut/când noi,/uitândde Puterea Cheilor,/am rostit cuvintele-cheie,/cuvinte-dezastru:/Rapiţa, Papiţa, Not187./ŞiNot,/uriaşul de-o palmă,/cu toiege de ghiaţă,/cu barba de un cot./Not, mai ales Not,/aducepierzania” – cf. Potestas clavium, p. 282.

Oricât am încerca să adâncim simbolurile acestui poem, ele rămân extrem de vagi însemnificaţie, şi nu se leagă consensual între ele, într-un epos mulţumitor de coherent.

“PUMNARETA” ar însemna, poate, “LOVITRA OPRITĂ” (de la ”pumn”+”arrêter” – este şipoziţia câinelui, la vânătoare, în aşteptare!). VICTORIE/PUTEREA (“leul/coama de leu”)SPIRITUALĂ, nu prin violenţă fizică.

Dacă privim desenul literei “P” (cum am mai făcut-o, şi la EMIL BOTTA, şi la EMINESCU,şi la MIRCEA ELIADE, care au, toţi trei, în comun, nostalgia după scriereapicctografică/hieroglifică) – observăm că are, în partea de SUS-TRANSCENDERE, pe parteadreaptă, UN SEMICERC. Deci, se presupune şi un alt semicerc, mistic/invizibil (pentruneiniţiaţi!), pe partea stângă, tot SUS! Aceasta, pentru împlinirea CERCULUI DIVIN!

Apoi, Pi: dacă adunăm “P” cu “i”, obţinem, simbolic:

a-Dumnezeu Cel Drept şi Ascuns, dar

b-vădit prin”i” - Soarele la ZENIT, Soarele Solstiţiului de VARĂ/LUMINAPARADISULUI.

c-Deci, “Pi” este/poate fi forma CHEII (cu O “ureche” vizibilă, şi cu O “ureche” mistică!), cutot cu semnificaţia închiderii-deschiderii: se deschid, cu Cheia Spiritului, Porţile SoareluiCunoaşterii ABSOLUTE. Aceasta o dorea şi Swedenborg, în ARCANA CAELESTIA, din 1749.

“S” este de la ŞARPE, simbolul cunoaşterii misterelor Vieţii şi Morţii. Dar cunoaşterea, laEMIL BOTTA, este de sorginte “selenografă/selenologă” – este LUNAR-ARTEMISIACĂ:

la nivelul cel mai profund, povestea interacţiunii dintre latura umană şi cea divină a lui Iisus. Arcana Caelestia îl vainspira ulterior pe Immanuel Kant în lucrarea sa Visurile unui vizionar (titlul complet: Träume einer Geistsehers,erlautert durch Träume der Metaphysik - Visurile unui vizionar privite prin visurile metafizicii).

În această perioadă, Swedenborg a scris opt volume explicând Apocalipsa (Apocalypse Revealed) , alte lucrăriintitulate Divine Providence (Providenţa Divină), Iubirea şi înţelepciunea Divină şi Cele Patru Doctrine - adicăDumnezeu, Sfânta Scriptură, Viaţa şi Credinţa. Swedenborg şi-a prezentat experienţele trăite în lumea de dincolo învolumul intitulat Heaven and its Wonders and Hell (Raiul şi minunile sale şi iadul).

În restul vieţii el a susţinut că această schimbare i-a fost adusă de Iisus Hristos care i-a apărut, l-a chemat către o nouămisiune şi i-a deschis porţile percepţiei. Noul său nivel de conştiinţă îi permitea acum accesul simultan în această lumeşi în lumea de dincolo.

În 1768, la vârsta de 80 de ani, Swedenborg şi-a început penultima călătorie în Franţa şi apoi în Anglia unde a scrisultima sa mare lucrare teologică, True Christian Religion (Adevărata Religie Creştină).

În 1770 la vârsta de 82 de ani, Swedenborg călătoreşte încă o dată la Amsterdam (locul în care au început visurile) şicompletează această monumentală operă.

În 1772 la vârsta de 84 de ani, Emanuel Swedenborg moare la Londra şi este îngropat într-o biserică suedeză. Laaniversarea a 140 de ani de la moartea sa, în 1913, osemintele lui sunt repatriate şi este reînhumat în catedrala dinUppsala, lângă marele botanist suedez Carolus Linnaeus.

187 -Poate de la „not” – adică, „înot”? – pentru a trece „dincolo”? Poate de la englezescul „NU”? Sau, cumva, de laNOTUS? - Notus, personificare divină a vîntului cald din sud. Era fiul lui Astraeus şi al lui Eos şi frate cu Boreas,Eurus şi Zephyrus.

180

“Noi, selenografi, selenologi/în Swedenborg iniţiaţii,/oculta S, şerpii, asceţii, piraţii,/am urcatcele trei trepte/ale Perfecţiunii”.

…“Şerpii, asceţii, piraţii”:

a-ŞERPII-Înţelepţii de “origine”/Spirite Sacre/Ierarhii Sacre;

b-ASCEŢII-înţelepţiţi, prin efort spiritual;

c-PIRAŢII - răpind, furând cunoaşterea (de la Iniţiaţi, oare, sau de la Dumnezeu/Zeus, cum afăcut Prometeu?). Dar… “furt pe APĂ”, deci, sub ocrotire lunar-artemisiacă!

Orişice forţare a Cunoaşterii determină dezastrul: hybris-ul188 sau hamarthia189 duc, EGAL,la moarte.

Cel mai cumplit păcat sau cea mai măreaţă victorie vin tocmai prin acel „ceva”, prin care aapărut lumea: CUVÂNTUL!

„POTESTAS CLAVIUM”/PUTEREA CHEILOR.

Dacă îl schimonosim, sau, rostindu-l, îl utilizăm derizoriu şi, astfel, stârnim ecouri în zonederizorii-satanice, atunci dezastrul este deplin: RAPIŢA, PAPIŢA, NOT.

a-„RAPIŢA” denumind un SUROGAT (revoltător!) de FLOAREA SOARELUI;

b-„PAPIŢA” trimite şi la pântece/labirint infernal, prin argoticul „PĂPIŢĂ” (hranăgrosolană), dar şi la deprecierea sacralităţii FEMEII – „O PAPIŢĂ / PIPIŢĂ /PAPIŢOAICĂ”...;

c-„NOT” este şi NEGAREA, în engleză, dar este şi „NOT”, de la „ÎNOT”, adică „trecSTYXUL”. Puţin probabil să ţină de semantica SUDULUI (doar ca oponent NORDULUISACRU!), câtă vreme EMIL BOTTA precizează: „Şi NOT,/uriaşul de-o palmă,/CU TOIEGEDE GHIAŢĂ,/CU BARBA DE UN COT./Not, mai ales Not,/aduce pierzania”.

„NOT” („CU TOIEGE DE GHIAŢĂ,/CU BARBA DE UN COT”) este, oare, PazniculSecretelor METALICE şi CRISTALICE, precum STATU-PALMĂ-BARBĂ-COT (cu„numele”-funcţia/identitatea sonoră a căruia şi...rimează!)?

188 -HYBRIS s. n. (Lit.) Exces, mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forţelor şi libertăţii sale înconfruntarea cu destinul (considerate ca surse ale tragicului în teatrul antic).

189 - HAMARTHIA – Păcat împotriva Zeilor.Cuvântul PĂCAT provine din limba greacă, „HAMARTIA” - care, tradus în limba română, înseamnă „a da

faliment”.Cuvântul poate fi utilizat cu sensul de a greşi un drum, cu sensul de eşec, în ce priveşte planul, speranţa, sauscopul cuiva. În Noul Testament, termenul de HAMARTIA nu descrie o acţiune definită a păcatului. Termenul descriestarea păcatului, din care provin fapte ale păcatului. HAMARTIA / „PĂCATUL” este„universal”(Rom.3:23;7:14;Gal.3:22;1Ioan1:8). Păcatul nu este ca şi o boală, pe care unii o contactează, şi care pe uniiîi ocoleşte. Este ceva în care este implicată fiecare fiinţă umană şi de care s-a făcut vinovat fiecare.Păcatul nu este doaro erupţie sporadică şi episodică, el este starea universală a omului. Păcatul este o putere care îl are pe om în mâna lui.Există în lume această idee că păcatul este doar exterior (ex: a da în cap, a fura, a ucide, a curvi etc.) şi e legat doar deomul care îl exteriorizează - dar există păcatul care nu se vede şi este în interiorul omului (ex: a gândi rău desprecineva, a pofti, a preacurvi etc.). Toate păcatele duc spre moarte.

181

Este posibil ca, din nou, EMIL BOTTA să se exprime apofatic, noi trebuind să vizualizămcontrariul sensului cuvintelor spuse de el: „PIERZANIA” însemnând să te „pierzi” pentru aceastălume, pentru A TE REGĂSI, astfel, pentru CEALALTĂ LUME.

Ca în sonetul eminescian:

„A ta iubire c-un suspin arat-o,/ Cu geana ta m-atinge pe pleoape, /Să simt fiorii strângerii înbraţe - /Pe veci pierduto, vecinic adorato!”.

Dar, totul, în acest poem, rămâne la stadiul de „POATE”!

PUTEREA CHEILOR ESTE LA ...”CHELAR”!

Adică, la Poetul – ORFEU şi ŞARPE...

***

XXXIV-„ZEEA PRIMĂVARĂ”

-Zeea Primăvară (cf. În cer, în alt sat, p. 553: „Un semn şi te voi ajunge în ceruri,/ZeePrimăvară”);

Nu ne aşteptam, de la acest timid, şi temător, şi adânc suferitor ucenic perpetuu al Iniţierilorîntru Transfigurare (ORB VIZIONAR!), mult prea mult plătitor, de preţuri astrale, pentru

182

experimentele sale spirituale… – ucenic harnic al “pândelor” pe la colţurile cerului, ucenic harnical scepticismului, cultivat şi extrarafinat, faţă de ce-l aşteaptă “DINCOLO”… - să devină, deodată,expansiv, de o exuberanţă dionysiacă, fredonând, parcă, sotto voce, cântecele Mainademlor…puspe şotii şi pe “urmăriri-ajungeri-”-hârjoane (“Un semn şi te voi ajunge în ceruri”), cu “ZEEAPRIMĂVARĂ”!

Şi, totuşi, există, în opera lui EMIL BOTTA, un poem care-l aduce pe EMIL BOTTA,întrucâtva (minus mistica, fireşte!), alături de…GEORGE COŞBUC – Idilizantul Primăverilor!

“Un semn şi te voi ajunge în ceruri,/ZEE PRIMĂVARĂ!/Sufletu-mi tulburat printre stele fi-va,/căci din umbre mi-e sufletul fapt.//Vânt vodă te-a îndrăgit,/cu alaiul bătând cel rogoz;/în lacde nunţi s-a gătit/Astra lună, frumoasă coz.//Acum îngerii vor veni,/pintene ducipalilor190

dând,/acum îngerimile vor veni,/în straie de mort, de comând.//Mulţumim dumitale,/că bunărecoltă de stele mi-ai dat./Un semn şi te voi ajunge/în cer, în alt sat!” – cf. În cer, în alt sat, p.553.

„ZEEA PRIMĂVARĂ” este, ca de obicei, la EMIL BOTTA, un ARHEU LABORIOS –el/EMIL BOTTA numind, de fapt, prin „ZEEA PRIMĂVARĂ”, ARHEUL Tuturor SpiritelorReînviate, maxim-pregătite şi maxim-active, precum îngerii „pintene ducipalilor dând”, spre/înCER, „în alt sat”. De fapt, nu doar într-o altă lume-„SAT”, ci şi într-o altă stare spirituală, aceeamaxim-permisivă, maxim-dispusă, faţă de transgresare (fără frica, obişnuită, de „monştri”, adică,de necunoscutul legilor şi formelor de existenţă, de „ACOLO”!) – deci, în alt „SALT”! Da,SALTUL înseamnă TRANSCENDERE!

Toată operaţiunea spirituală va fi patronată, fireşte, de „ÎNGERII ÎMPINTENAŢI” (cu raze şiporunci divine: „pintene ducipalilor dând”!), de „VÂNT VODĂ” – adică, de PNEUMA DIVINĂ -şi de ARTEMIS-PATROANA FERTILITĂŢII şi TRANSFIGURĂRILOR („ASTRA LUNĂ,frumoasă coz” – „în LAC DE NUNŢI s-a gătit” – deci, ARTEMIS este şi PatroanaHIEROGAMIILOR!).

...Şi, totuşi, de ce ne mirăm atâta? EMIL BOTTA este căutătorul cel mai fervent, din veaculXX, al ARMONIILOR COSMICE – şi dacă „ZEEA PRIMĂVARĂ” nu ar face să învingăARMONIA - atunci, cine?!

***

190 - DUCIPÁL m., pl. lĭ (v sl. dučipalŭ, d. vgr. buképhalos, ngr. vukéfalos, cu cap de boŭ, adică „cu coarne”). Calulluĭ ALEXANDRU CEL MARE.

183

XXXV-„MIORIŢA” ŞI ZEII, SFINŢII, MARTIRII DACO-VALAHI. „OSULDOMNESC”. „PRINCIPE CANTEMIR”, „MISAIL CĂLUGĂRUL” ŞI

„SIMION DASCĂLUL”

-Os domnesc (cf. Os domnesc, p. 361: „Şi toată suflarea/îşi cunoaşte omul,/ştie cine-iosul/aici aruncat,/putrezind aici,/la sicilieni, la Palermo”); dar şi „singuratec, sterp os” (cf.Figură, p. 486: „Singuratecule, sterp os în formele depărtării”);

-Ion Vodă şi Cămilele (cf. Bocetul al lui Ion Vodă Armeanul mai numit şi cel Cumplit, p.383: „Pe mâna cămilelor m-au dat”);

-Iacob Beuri, valonul (cf. Iacob Beuri, valonul, p. 241: „La miez de noapte...” – şi Pe CâmpiaTurzii, p. 211: „Şi blestematul şi procletul Iacob Beuri, valonul”);

-BĂLCESCU-TATĂL CELEST, cf. La moartea lui Paul Popescu, p. 122: „turta de miere şifiere a tatălui nostru/carele eşti în ceruri, Bălcescu”.

-DOJA-HRISTOS, cf. Transilvania, p. 154: „A lui Doja coroană în cer n-o căta;/ea e pecreştetul unchiaşului munte,/ea e pe fiece frunte,/mistuind, pedepsind, strălucind”.

-AVRAM IANCU, cf. Ape şi vis, p. 202 : „Aud calul Iancului/şi copita ce ţeasta-mistriveşte,/aud apa Someşului/cum creşte şi creşte”.

-COPACIUL-MIHAI (cf. Iacob Beuri, valonul, p. 241).

-Glasul Petrului Cercel (cf. Glasul Petrului Cercel, p. 368: „-Oare s-a rugat PetruCercel?”).

*

...Adevărata „PRIMĂVARĂ” A DUHULUI VALAH sunt, la EMI BOTTA - ZEII, SFINŢIIŞI MARTIRII (aleşi de Dumnezeu fie dintre VOIEVOZII SACRI, fie dintre oameni simpli, darde Înalt Sacrificiu!) ai acestui Neam Metafizic, cu MISIUNE SOTERIOLOGICĂTERESTRĂ.

184

De la „DACII (n.n.: ca ZEI ai FOCULUI ÎNVIERII!),/cei căţăraţi pe Columnă, pe trunchiulColumnei (...) Şi de-atunci/creşte copacul (n.n.: COPACUL-COLUMNĂ ETERNĂ ANEAMULUI VALAH!), milenară-i vâlvoarea,/mama focului în inima codrului,/înromânime./De atunci, din vechime” - cf. Mama focului, p. 362) – şi până la Voievozii Martiri,suiţi la Caruri, ca Sfinţi (Ion Vodă-Răstignitul-pe-Patru-Cămile, Mihai Viteazul şi Sfântul!), şipână la Crăişorii Neamului, Cei aleşi de Duhul Sfânt şi de Duhul Neamului (Bălcescu, AvramIancu, Gheorghe Doja...).

1-În primul rând, EMIL BOTTA îl pune pe RĂSTIGNITUL DE LA PALERMO (cf. Osdomnesc, p. 361), BĂLCESCU (nobil/”ariston”191 şi Domn/”OS DOMNESC”, prin ÎnălţimeaDuhului şi a Sacrificiului său): „(...)Şi toată suflarea/îşi cunoaşte omul,/ştie cine-i osul/aiciaruncat,/putrezind aici,/la sicilieni, la Palermo”; dacă e să analizăm istoric, strămoşii sicilienilorsunt siculii, care sunt Sfinţi Daci – deci, Iudeo-Masoneria, când i-a dat cumplita pedeapsă ainterdicţiei de a mai călca Pământul Sfânt al Patriei, n-a avut habar că, acolo, în groapa comună, dinmahalaua Rutulelor, SFÂNTUL CRĂIŞOR BĂLCESCU îşi întâlneşte, de fapt, ZEII-STRĂMOŞI!

Da, cu adevărat, Suflarea Duhului Sfânt, peste Neamul Valahilor, îşi cunoaşte, preabine,OMUL-GENIUL OCROTITOR: „toată suflarea/îşi cunoaşte omul”.

Căci EMIL BOTTA, în poemul La moartea lui Paul Popescu (cf. p. 122), îl consideră peBĂLCESCU, concomitent (cum este şi firesc!):

a-Hristosul Neamului Valah, întru Cina Cea de Taină a Pământului Sfânt/PATRIE şi aNeamului Valah: „Pământul spune: <<Luaţi, mâncaţi!>>” – şi

b-TATĂ CERESC, OCROTITOR de deasupra, din cerurile Neamului pe care l-a slujit cu toatăinima, cu tot Duhul şi pentru care s-a jertfit, „întru miere şi fiere”: „turta din miere şi fiere atatălui nostru/carele eşti în ceruri, Bălcescu”;

2-Tot în primul rând al Sfinţilor Martiri Valahi, dar al doilea vizat, prin expresivitateapoetică, prin intensitatea şi concentrarea emoţiei artistice, este „ION VODĂ ARMANUL, mainumit şi CEL CUMPLIT” (cf. Bocetul al lui Ion Vodă Armanul, mai numit şi cel Cumplit, p.383) – privit VIZIONAR-MIORITIC,

a- ca victimă, dar şi:

b-ca sacrificat întru CERURILE MÂNTUIRII/ELIBERĂRII SPRE CERURI, ANEAMULUI SĂU:

„M-au întrebat/că de ce moarte am murit,/ce de patimi am suferit./Pe mâna cămilelor m-audat/şi numai sufletul meu nedormit/ştie ce-a pătimit./Iară sufletul meu/în judecată le-a strigat/pecâteşipatru cămilele/care sufletul/ de trup l-au depărtat,/pe cocoşatele/pe care cu sângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit./Parfumele Arabiei toate/nu spală mâna cămilelor,/alecămilelor mâini/în Ion încleştate./Cămaşa de piele/nu le-a putrezit,/ciolanele nu s-au risipit,/ele,ciolanele,/au înflorit./O, strâmbă dreptate,/pentru câteşipatru,/câteşipatru care m-au canonit./Io

191 -ARISTON: cel mai bun.

185

trunchiatul cumplit,/cu frigul în oase vărsat,/în moarte încarcerat,/io pe câteşipatru cămilele amîncălecat/şi în patru cornuri de lume,/ca o sălbăticiune de aer,/m-am făcut zburat” .

...Publicată în revistă în 1973, în vol. Poeme, în 1974...! Nu este exclus ca „BOCETUL AL LUILUI ION...” să fie şi unul (cifrat...) pentru un alt Martir/ION al Neamului Valah: IONANTONESCU: „Parfumele Arabiei toate/nu spală mâna cămilelor,/ale cămilelor mâini/în Ionîncleştate”. De fapt, ARABIA este posibil să aibă dublă trimitere semnificativă – atât spre ideea de„PUSTIU” (SPIRITUAL), inclusiv (sau, poate, în primul rând!) TRĂDARE - dar şispre...ROMÂNIA anilor de imediat de după al doilea război mondial: „Conform lui Hasdeu, carela rândul său îl citează pe istoricul Jordanes, pileaţii, care constituiau clasa dominantă în Dacia,erau numiţi Sarabi. Aşadar, Dacia a fost numită încă din Antichitate Ţara Arabilor. Hasdeuconsideră că Basarabia este o supravieţuire în istorie a anticei Arabii. PE VREMEAIMPERIULUI ROMAN, DOAR DOUĂ PROVINCII ERAU NUMITE FELIX: DACIA ŞIARABIA(s.n.). Ambele nume ar trebui puse în legătură cu <<Insulele Fericiţilor>>, una dindenumirile centrelor spirituale. Mai mulţi dintre Basarabi au purtat porecla de <<negru>>, iarîn ale lor <<armes parlantes>> apar trei capete de negri. Nu este deci exclus ca <<Harap-Alb>>să fie printre altele un <<Sarab-Alb>>”.192

...”CĂMILELE CELE PATRU” – simboluri ale despiritualizării lumii, ale pustiului spiritual.În acelaşi timp, cvasi-paradoxal, ele devin, prin răstignirea mioritică a lui ION VODĂ, simbolulCrucii TRANSFIGURATOARE (întru zbor şi ocrotire a Neamului, de SUS în JOS!): „IO (deobsevat acestă PARTICULĂ IMPERIALĂ: „IO”193!) pe câteşipatru cămilele am încălecat/şi înpatru cornuri de lume,/CA O SĂLBĂTICIUNE DE AER,/M-AM FĂCUT ZBURAT”(„CORNUL” LUNAR, ca şi la EMINESCU, devine, din simbol funerar - simbol altransfigurării/zbor spre Paradis-Originaritate, prin „uşa”-moarte!).

ION PĂTIMITORUL/RĂSTIGNITUL, înainte de a se transfigura în ZBORSOTERIOLOGIC (pentru sine şi pentru Neamul Său!) - îşi dă SÂNGELE, pentru„împodobirea” lumii (urâţite şi infectate demoniac), cu Mântuire/Transfigurare a NegruluiDemoniac: „pe cocoşatele/pe care cu sângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit”.

De observat că primii mântuiţi sunt chiar călăii-cămile („judecata” este chiar METAFORAOPERAŢIUNII TRANSFIGURĂRII!), după modelul hristic („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu cefac!”); dar nu se poate scăpa din vedere un nou aspect eminescian: CĂMILELE/TRĂDĂTORII-CĂLĂI ai Neamului, ai Patriei şi ai LEGII STRĂMOŞEŞTI / LEGEA ORTODOXĂ, de fiinţare- sunt, ca şi la Eminescu, învinuite de „cocoaşele” lor, care nu le-au strâmbat-încovoiat doartrupurile, ci şi Duhul. A se vedea, la EMINESCU, în Scrisoarea III, cum sunt condamnaţi lacaricatură anti-umană răufăcătorii Neamului, născuţi şi existând întru „NIMICUL”/PUSTIU:„Negru, COCOŞAT şi lacom, un izvor de şiretlicuri,/La tovarăşii săi spune veninoasele-iNIMICURI” (s.n.).

3-Tot în primul rând, Sfinţilor Martiri Valahi, dar al treilea vizat, prin expresivitatea poetică,prin intensitatea şi concentrarea emoţiei artistice – este MIHAI VITEAZUL-CEL-SFÂNT/”COPACIUL MIHAI” (în poemul Iacob Beuri, valonul, p. 241 - şi în poemul PeCâmpia Turzii, p. 211):

192 /Cf. Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Ediţia a doua, îngrijită de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian,Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996.

193 -Spre veşnica amintire a Sfinţilor Împăraţi Valahi – ASĂNEŞTII, primul fiind IOniţă I Asan!

186

„ (...) Uriaş ar fi crescut uriaşul,/coroana şi frunzişu-i de sânge/ne-ar fi copleşit,/o umbră demoarte ne-ar fi coperit./Oh, Mihai, stângaciul,/ne-ar fi zdrobit,/El, Măreţia, Retezatul, Copaciul”– cf. Iacob Beuri, valonul, p. 241.

Şi:

„(...)Nu, stelelor, nu aveţi de ce roşi,/nici voi, căpăţâne de criţă,/lefegii şi pigmei,/sperjurulfiind trăsătura voastră de căpetenie,/actul prim al catehismului vostru./Vă sperie luminatu-ileş,/căci împăcată eşti, omenire, cu stricăciunea şi moartea,/dar cu moartea morţii, ba” – cf. PeCâmpia Turzii, p. 211.

MIHAI este HRISTOSUL („RETEZATUL” se cheamă MUNTELE RĂSTIGNIRII LUI, şial retezării capului său de om terestru, pentru a se vădi CAPUL DE DUMNEZEU! – întru„COPACIUL”-AXĂ A LUMII şi CENTRU AL TRANSFIGURĂRII), Cel care „calcă moarteacu moarte” („căci împăcată eşti, omenire, cu stricăciunea şi moartea,/dar cu moartea morţii,ba”) – Care, deci, prin sacrificiul de Sine, îşi transfigurează Neamul (şi, concomitent, omenirea, re-învăţând-o Taina Transfigurării, prin MOARTEA MORŢII!). Se sugerează, chiar, că „speriaţi deluminatu-i leş”, ucigaşii n-ar fi avut curajul să-i privească FAŢA – şi, de aceea, i-au tăiatCAPUL/”AUREOLA DIVINĂ” Mântuitoare - care a rămas, de atunci, efigie pentru ISTORIAVALAHĂ, iar pentru DUHUL VALAH - „PARS PRO TOTO”!

De observat strălucita antiteză dintre:

a-SÂNGELE MIHAELIC (să nu uităm că Epoca Mihaelică este Epoca Patronată deArhanghelul MIKAËL/Arhanghelul Spiritului!), care este LUMINĂ şi minunată„neputrezire/nestricăciune” – şi

b-„capetele de criţă,/ lefegii şi pigmei,/sperjurul fiind trăsătura voastră de căpetenie,/actulprim al catehismului vostru” : Nu oţelul/amnar194 şi nici „criţa” (simboluri ale VIOLENŢEISÂNGEROS-DEMONIACE!) vor salva Duhul Lumii, ci doar JERTFA HRISTICĂ,„LUMINATUL LEŞ”/SÂNGELE LUMINAT ŞI MÂNTUITOR!

*

...Ultimii doi sunt „CRĂIŞORII” - unul fiind AVRAM IANCU, celălalt fiindsecuio/SICULUL195-valahul GHEORGHE DOJA:

194 - AMNÁR, amnare, s. n. 1. Bucată de oţel cu care se loveşte cremenea spre a scoate scântei în vederea aprinderiifitilului sau iascăi. 2. (Reg.) Fiecare dintre stâlpii de lemn care se pun la colţurile unei construcţii ţărăneşti, pentru asprijini acoperişul. 3. (Reg.) Mâner de lemn cu ajutorul căruia se învârteşte şi se fixează sulul la războiul de ţesut. 4.(Reg.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se ridică sau se coboară fierul lat al plugului. [Var.: (reg.) amânár s. n.] – A3 +mânar[e] (< lat. manuale).

195 -„Stâlpii funerari dacici, folosiţi curent de secuii noştri în continuitatea propriilor tradiţii de înmormântare, caaltă dovadă vie a originii lor dacice. (…) CONŞTIINŢA DACICĂ A SECUILOR s-a manifestat şi în momentele lorpolitice, aşa cum a fost constituirea alianţei numită Unio Trium Nationum, în cadrul căreia s-au ilustrat prin scutulheraldic mobilat cu tandemul antic Soare-Lună, tandem specific dacic, regăsit pe artefacte dacice certe cum suntgemele cu Cabiri sau plăcuţele de plumb de la Sinaia” – cf. George Luviu Teleoacă, TRIPTICUL PORŢILORROMÂNEŞTI, în revista Contraatac, nr. 23.

“Numele de ciculi trece uşor la forma siculi, de unde şi forma de secui. Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculiidacici şi-au păstrat conştiinţa de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impusrecunoaşterea demnităţii lor collective” – cf. Originea istorică a secuilor - Secuii nu sunt unguri – Székelyek nemmagyarok !, pe http://axa.info.ro şi https://cersipamantromanesc.wordpress.com

187

-DOJA-HRISTOS, cf. Transilvania, p. 154: „A lui Doja coroană în cer n-o căta;/ea e pecreştetul unchiaşului munte,/ea e pe fiece frunte,/mistuind, pedepsind, strălucind”.

-AVRAM IANCU, cf. Ape şi vis, p. 202 : „Aud calul Iancului/şi copita ce ţeasta-mistriveşte,/aud apa Someşului/cum creşte şi creşte”.

...Siculul GHEORGHE DOJA196 este HRISTOSUL MUNŢILOR VALAHO-ARDELENEŞTI: „(...) A lui Doja cunună în cer n-o căta:/ea e pe creştetul unchiaşuluimunte,/ea e pe fiece frunte,/mistuind, pedepsind, strălucind. /Tu, ce plângi în septembrie/,/tu, ceprefaci piatra în jale şi bocet,/nebun, nebun de durere,/pădurar şi poet cu stelele-n traistă,/a luiDoja fierbinte cunună o porţi pe frunte,/mustrătoare./-Oh, acolo sus am văzut/a roţii umbră, încer, tot mai mare,/a roţii umbră cutremurătoare./-Nu, copilul meu, nu,/Roata e aici şi te frângesub ea” – cf. Transilvania, p. 154.

De observat că Poetul-ORFEU este, acum, PĂDURAR ARTEMISIACO-URANIC(„pădurar şi poet cu stelele-n traistă”): deci, Iniţiat întru TRANSFIGURARE!

DOJA-MARTIRIZATUL PRIN COROANĂ DE FOC („a lui Doja fierbinte cunună o porţipe frunte,/mustrătoare”) şi RĂSTIGNIRE HRISTICO-SOTERILOGICO-APOCALIPTICĂstă sub semnul transfigurator al ROŢII – dar ROATA/”AUREOLA” începe săsfinţească/lumineze de Jos în Sus: de la nivelul „creştetul unchiaşului munte”, până la nivelul„fiece frunte” – acţiunea ei fiind sincretică, cu aceea celest-apocaliptică: „mistuind, pedepsind,strălucind”.

...”CRĂIŞORUL MUNŢILOR”-AVRAM IANCU are, şi el, dar şi prin Calul său psihopomp,rol transfigurator/mântuitor de Neam:

Şi: „Despre originea lor dacică vorbesc şi stâlpii lor funerari de pe morminte care sunt identici cu stâlpii dacicicare mai sunt păstraţi în alte zone româneşti. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuiitrecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeaşi origineortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţateîncă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de românimaghiarizaţi în secuime. Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţată ne vorbeşte şi monumentulde la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a maibătut cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe între care şi mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta deSus” – cf. Napoleon Săvescu, O realitate istorică: Originea dacică a secuilor, în revista www.cartesiarte.ro, din 12Martie 2013.

196 -„GHEORGHE DOJA, în maghiară Dózsa György, (n. cca. 1470, Dalnic, Scaunul Chizd, Regatul Ungariei,astăzi în judeţul Covasna, România - d. 20 iulie 1514, Timişoara) a fost un mic nobil secui din Transilvania care acondus răscoala ţărănească contra marilor proprietari (magnaţi) unguri de pământ din anul 1514 care-i poartănumele.

Papa Leon al X-lea a chemat la o cruciadă antiotomană, nedusă la îndeplinire. În anul 1513 Doja a fost însărcinatcu organizarea unui corp de oaste secui, care să participe la cruciadă. Oastea organizată pentru cruciadă s-atransformat într-o oaste de răsculaţi pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei, sub conducerea lui Gheorghe Doja.(…)Armatele ţărăneşti aflate sub conducerea lui Gheorghe Doja au fost la început victorioase la Cenad şi Nădlac,unde răsculaţii l-au prins pe episcopul Csáki şi l-au ucis. Şpanul Bathory a reuşit să fugă şi să-l cheme în ajutor pevoievodul Ioan Zapolya al Transilvaniei.

A urmat atacul nereuşit de la 15 iulie 1514 al armatei ţărăneşti asupra Cetăţii Timişoara unde se refugiaserămarea nobilime, şi apoi, la porunca lui Ioan Zapolya Gheorghe Doja a fost prins, torturat în mod barbar şi executatprin aşezare pe un „tron” înroşit în foc (20 iulie 1514). Un rol important în ultima fază a răscoalei l-a jucat şiintervenţia armatei regale ungare contra ţăranilor. Totuşi, deşi nobilimea a reuşit să iasă victorioasă în conflictul cuţăranii din anul 1514, Ungaria a fost mult slăbită de răscoală şi va trebui să suporte în 1526 înfrângerea zdrobitoarede la Mohacs în faţa turcilor, după care va urma o perioadă de 160 de ani de stăpânire turcească” – cf. selecţii pewikipedia.

188

„Aud calul Iancului/şi copita ce ţeasta-mi loveşte,/aud apa Someşului/cum creşte şi creşte” –cf. cf. Ape şi vis, p. 202.

Iconarii valahi zugrăvesc Crucea de pe Golgota cu partea de jos înfiptă în Ţeasta luiADAM197. Deci, MARTIRUL-MUNTE, AVRAM IANCU, îşi varsă sângele, în mod soteriologic,pe creştetul ADAMILOR-VALAHI - iar calul său călăuzeşte Neamul Valah peste Apa StyxuluiValaho-Ardelenesc: SOMEŞUL...! Şi, fireşte, acolo, sus, aşteaptă alaiul Neamului Mântuit –cine? Însăşi Geamăna-LUNĂ, Artemis, Sora lui Apollon/SOARELE, pentru ÎMPLINIREANUNŢII MIORITICE ULTIM ŞI COSMIC-IZBĂVITOARE!!!

*

-Glasul Petrului Cercel (cf. Glasul Petrului Cercel, p. 368: „-Oare s-a rugat PetruCercel?”).

...Şi există un caz aparte de voievod, care, cel puţin din lumea aceasta, n-a transfigurat NeamulValah... – dar, cine ştie ce soartă, cu semne soterilogice, va dobândi, acolo, în ceruri, ca nehodinitDom-Voievod, de către Bunul Dumnezeu?!

Este vorba de aventurierul şi cosmopolitul „vodă” – PETRU CERCEL198.

„-Oare s-a rugat Petru Cercel?/Nu s-a rugat,/de nimeni nu s-a rugat./-Nici de Dumnezeu/nus-a rugat?/Nu s-a rugat. /(...) Şi stins şi nestins/aşa suna el,/glasul Petrului Cercel:/<<Poateacuma/când stelele nu-s,/nu-s pe cer/constellate imperii,/poate acuma,/Apune-Soare/cu suliţe defoc,/poate acuma/cuvine-se,/în starea de umbră/nevăzută de ochi omeneşti,/cuvine-seacuma/umbra mândrului bărbat/să îngenuncheze/la glie, la humă./Cuvine-se a murmura,/amărturisi:/Patrie, Mumă!>>” – cf. Glasul Petrului Cercel, p. 368.

Vedeţi? Acesta este (şi devine, prin Poetul-ORFEU - EMIL BOTTA!), DISMAS ALVALAHILOR!

De dincolo de moarte („în starea de umbră/nevăzută de ochi omeneşti”) „cuvine-se”Voievodului Rătăcit să-şi regăsească, întru Transfigurare, şi să-şi adeverească, şi să-şi afirme-mărturisească, Adevărata funcţie de VOIEVOD SFÂNT, cu MISIUNE SFÂNTĂ, PENTRUNEAM ŞI PATRIE: prin recunoaştere de Dumnezeu-PATRIE („cuvine-se acuma/umbra

197 -GOLGOTA – „Muntele Căpăţânii”-Căpăţâna lui Adam, protopărintele nostru, care, prin jertfa hristică, vareface, într-un viitor înscris în stelele Lui Dumnezeu, ANDROGINUL SFÂNT!

198 -„PETRU CERCEL a fost domnul Ţării Româneşti în perioada 29 august 1583 – 16 aprilie 1585. Petru Cercela fost fiul natural al domnului muntean Pătraşcu cel Bun. Porecla sa, Cercel, venea de la cercelul pe care îl purta înureche, după moda curţii domnitoare franceze, unde a stat un timp. După unele surse, copil fiind, prin anul 1581, s-a ascuns pe lângă Doamna Chiajna, ce se găsea la Alep, în Siria. După alte surse, după moartea lui Pătraşcu celBun, Petru Cercel a fost surghiunit în Insula Rhodos şi apoi a fost întemniţat într-o închisoare din Siria.

În intenţia de a dobândi tronul tatălui său, al cărui moştenitor de drept (legitimo herede) se considera, a călătoritla Viena, în 1575, cu scopul de a apela la ajutorul împăratului Maximilian al II-lea. După decesul împăratuluiMaximilian al II-lea a plecat din Austria în Italia, unde a petrecut o perioadă la Genova şi apoi la Roma.În 1579,Petru Cercel a ajuns la Paris, unde a găsit sprijin pentru a convinge puterea de la Istanbul de oportunitateainstalării lui pe tronul Ţării Româneşti.În 1581, viitorul voievod pleca din Paris spre Torino, trecând apoi prinFerrara şi Veneţia, ajungând în final la Istanbul, unde a petrecut doi ani. În urma intervenţiilor insistente, la 29august 1583 a fost uns ca domn al Ţării Româneşti.

În 1584 a mutat capitala Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş la Târgovişte. Petru Cercel a reconstruit şiamplificat Curtea Domnească din Târgovişte şi a ctitorit monumentala Biserică Domnească” – cf. selecţiuni de pewikipedia.

189

mândrului bărbat/să îngenuncheze/la glie, la humă./Cuvine-se a murmura,/a mărturisi:/Patrie,Mumă!>>”), aşa cum DISMAS l-a recunoscut pe HRISTOS-DUMNEZEU, pe când toţi apostoliierau ascunşi, de frică, pe sub pământ, ca şobolanii: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întruîmpărăţia Ta!”.

*

-„Principe Cantemir” (cf. Misail Călugărul şi Simion Dascălul, p. 470: „Să tot fii Principe/şisă scrii, să scrii/la mescioara de cedru/aşa cum scria Cantemir”).

…Cei ce trădează (precum au făcut-o interpolatorii maloneşti, ai Letopiseţului lui GrigoreUreche – Simeon Dascălul, Misail Călugărul199 şi Axinte Uricariul!) ZBORURILE (“zboruri”spiritual umano-divine personale, dar, mai cu seamă, “zboruri” către GRĂDINA ARHEILORNEAMULUI!) - sunt blestemaţi, nu de către DIMITRIE CANTEMIR, neapărat(Cărturarul/CRONICARUL Patriot, “[I]LUMINATUL”, Principele Neamului Valah - existândîntru minunare valaho-europeană şi scriind cu dâre de foc Istoria Neamului, în Duhul NeamuluiMetafizic al Valahilor, Luminat de REVELAŢII!), cât de o Justiţie Imanentă şi Mistică (“Oh,stinge-s-ar soarele/şi se stinse el”), să rămână la stadiul adâncit-subuman, ca eterne potenţielităţi“nărăvaşe”, supuse “tristeţii”-îngheţului întru involuţie spiritual: “TRISTEŢI ŞI BUREŢI”:

“Să tot fii Principe/şi să scrii, să scrii/la mescioara de cedru/aşa cum scria Cantemir:/Vaivouă Misaile,/tristeţi şi bureţi…//Oh, stinge-s-ar soarele/şi se stinse el./(…)Ce fel de călugăr eştiMisaile?/Şi cum eşti?/Slab de înger ori cu duhul cu doaga sărită?/Şi tu Simioane Dascăle/cemutră ai?/Ce isoane ţii tu/Simioane?/Voi sunteţi fum,/vai vouă, fum./Niciodată Atleţii luiDumnezeu,/Spionii lui Dumnezeu, nicidecum./Voi sunteţi, vai vouă,/vânzarea neamuluivostru./Şi încă mai rău:/sunteţi Misail,/sunteţi Simion,/tristeţi şi bureţi, vai vouă!” – cf. MisailCălugărul şi Simion Dascălul, p. 470.

Cine nu are sau nu se supune REVELAŢIEI NEAMULUI METAFIZIC VALAH :

1-îşi desfiinţează calitatea de CĂLUGĂR-PAZNIC AL SCĂRII CĂTRE CER, „SPION ALLUI DUMNEZEU” şi „ISONAR” AL STĂRII ARMONICE DUMNEZEIEŞTI - se auto-transfigurează „pe invers”, trasformând FAŢA UMANO-DIVINĂ în „MUTRĂ” de MAIMUŢĂ:„Ce fel de călugăr eşti Misaile? (…)/Şi tu Simioane Dascăle/ce mutră ai?/Ce isoane ţiitu/Simioane?”;

2-este pe cale să compromită însăşi IDEEA DE EROISM/TITANISM, impliciteNeamului/Caracterului Valah: „Niciodată Atleţii lui Dumnezeu,/Spionii lui Dumnezeu,nicidecum”;

3-nu are înger autentic, ci DEMON AL LAŞITĂŢII („Slab de înger”) - şi se supune unorîndemnuri malefice, ale demenţei, ca „săririre de doagă”, adică de vărsare (asumată demonic!), aVINULUI SACRU AL DUHULUI!;

4-compromite însăşi noţiunea de NUME/”NOMEN”/”NUMA” – şi rămâne într-o zonă extremde labilă, până la autodesfiinţare, a RUPEI/Forma Existenţială Terestră: „Voi sunteţi fum,/vaivouă, fum (…)Şi încă mai rău:/sunteţi Misail,/sunteţi Simion,/tristeţi şi bureţi, vai vouă!”.

199 - “Célelalte ce mai suntŭ scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea, un Misail Călugărul, nulétopiseţe, ce ocări suntŭ. Care şi acélea nu puţină a doao îndemnare mi -au fostŭ. Câtŭ mi să pare, bine nu ştiu, căn-am văzut létopiseţul lui Evstratie logofătul, iară cum am înţeles de câţva boieri şi mai ales din Niculai Buhuş ceau fostŭ logofăt mare, pre acestŭ Simeon Dascal, Istratie logofătul l-au fătat cu basnile lui şi Misail Călugărul de laSimeon au născut, cela fiiu, cestalalt nepot. (…)Dacă n-au fostŭ dară dintăi scrisoare în ţară şi nici streinii n-auştiut şi nimica n-au scris, de unde suntŭ acéste basne, cum ca să fie fostŭ moşii ţărâi aceştiia din temniţile Râmului,daţi întru ajutoriul lui Laslău craiul unguresc?” – cf. Miron Costin, Prefaţa la lucrarea De Neamul Moldovenilor.

190

...Nu există stare existenţial-spirituală mai joasă şi, deci, mai demnă de dispreţ, decât STAREADE „VÂNZĂTOR DE NEAM”/TRĂDĂTOR!!!

***

XXXVI-”RUSALIME...”

-Rusalime (cf. ***, p. 534: „Rusalime, tată, Rusalime”).

După atâtea lecţii de TRANSFIGURARE/METAMORFOZĂ SACRĂ, pe care şi le-a„administrat” singur, „de bună voie şi nesilit de nimeni” – EMIL BOTTA ştie bine cum se vasfârşi povestea aceasta a Pământului/Terrei şi a pământenilor:

“Solie, solie la ferestra mea,/Solie din tabăra îngerilor,/în umedul regat, în tăcereaprofundă,/flutur, fluturare la ferestra mea,/arată-mi, Solie, din ceruri o undă!/O, sunt arderi înstele,/focuri înteţindu-mi în suflet vecia,/o, sunt arderi în stelele-mi rele/când sorb fără saţiu dinale morţii ulcele,/când mă prinde în ameţirea-i, Solia!/Amarnic ochii de mi-aş pedepsi,/amarnicbuzele de mi-aş sminti,/Solie mereu te-aş vedea,/Solie mereu te-aş cânta/şi mereu te-aş chema dinvechime:/Rusalime, tată, Rusalime!” – cf. ***, p. 534.

Fixat, definitiv şi conştiento-volitiv, în zona unde există, mereu, “rampa de lansare”, pentruTRANSFIGURARE – adică, în “tabăra îngerilor” (VESTITORILOR/SOLILORDUMNEZEIRII!), Poetul-ORFEU simte/presimte fertilitatea/”umezeală”, din această zonă detranzitare spre “unda din ceruri”. Simte/presimte statutul său, comun atât cu ÎNGERII/”SOLII”,cât şi cu FLUTURII: şi unii, şi alţii, pot deveni, ritmic, cu totul altceva decât păreau a fi. Pot (şichiar o fac!) să devină, din simpli “paznici supuşi”, “târâţi întru supunere” – ZBORURI DETRANSCENDERE A FIINŢEI /FIINŢĂRII!

Şi “însoţitori/stimulatori de ZBORURI”!

Poetul-ORFEU primeşte REVELAŢIA la hotarul dintre aici şi acolo, dintre înăuntru şiînafară: “la ferestra mea”. Dar el ştie, cu o luciditate liminară, că “dincolo” este “REGATUL”(“umedul regat” – în care se pregătesc, fără încetare, germinaţiile spiritual ale NOII FIINŢE!).REGATUL NOULUI LOGOS DIVIN – al NOULUI IERUSALIM200.

200 - În cartea profetică Apocalipsa se prooroceşte despre restaurarea profundă, din interior, a vieţii Bisericii luiHristos şi despre ajungerea ei la sfinţenia apostolică. Ea este numită Cetatea Sfântă Noul Ierusalim (v. Apocalipsa,3/12; 21/10).

Proorocul Isaia dezvăluie chipul veşniciei Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim şi rânduiala pe care Dumnezeu o aşează pestevieţuitorii ei: «Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri, care nici zi, nici noapte nu vor tăcea! Voi, care aduceţiaminte Domnului de făgăduinţele Lui, să nu aveţi odihnă! Şi să nu-I daţi răgaz până ce nu va aşeza din nou Ierusalimulca să facă din el lauda pământului» (Isaia, 62/6-7).

Coborârea împărăţiei cerurilor pe pământ prin Cetatea Sfântă Noul Ierusalim nu s-ar fi adeverit fără credinţafierbinte a unor creştini care au împlinit proorociile sfântului Nil, ale sfântului Nifon, ale sfântului Calinic, şi, în

191

De observant că EMIL BOTTA preferă să prezerve parfumul arhaic, popular şi într-o formăapelativă familiară, al numelui REGATULUI NOULUI IERUSALIM (“Rusalime, tată,Rusalime” – apelativul “tată” este nu doar familiar, ci şi indică, precis, calitatea NOULUIIERUSALIM: “TATĂ” AL NOULUI LOGOS/DUH UMANO-DIVIN!”), pentru a sugera căNOUL REGAT SPIRITUAL este al tuturor, dar cu condiţia, minimă, de a-şi fi însuşit “Fericirile”hristice…!

“FLUTURELE/FLUTURARE-ÎNGER” este întreţinut (în starea sa necurmată, de stimulare acoroporalităţilor din PRAKRTI/MATERIA GROSOLANĂ, ca să se lepede de“borboros”/mlaştina contingentului - şi să se purifice, exclusiv, întru PURUSHA/SPIRIT) – de”arderi în stele,/focuri înteţindu-mi în suflet vecia”. Arderile purificatoare şi transfiguratoare, se-nţelege de la sine. Şi, astfel, “arderi în stelele-mi rele/când sorb fără saţiu din ale morţii ulcele”,aparent paradoxal, nu mai au de corporalizat şi de susţinut anterioara lor stare funcţional-existenţială – ci “stelele-mi rele”, dimpreună cu “ale morţii ulcele”nu fac decât să contribuie laaneantizarea/dezidentificarea RĂULUI, întru starea de “ameţire” (precum aceea a unui aviator,care a spart zidul sonic!) – întru adaptarea la noua condiţie, cea de NOU RANG EVOLUTIV-SPIRITUAL.

Obsesia Poetului-ORFEU este, de acum încolo, să transceandă “vechimea”/eternitateaIERUSALIM, în NOUL IERUSALIM, cel IOANIC! Şi aceasta, prin renunţarea la privireafizică (“Amarnic ochii de mi-aş pedepsi”), prin renunţarea la “gustarea” fizică a Lumii, întruÎnvechitul Logos (“amarnic buzele de mi-aş sminti”) – totul trebuind să transgreseze în NOULLOGOS/VIZIUNE - CÂNTECUL-ARMONIE, Adevărata Identitate a Lui ORFEU: “Soliemereu te-aş vedea,/Solie mereu te-aş cânta/şi mereu te-aş chema din vechime:/Rusalime, tată,Rusalime!”.

NOUL IERUSALIM IOANIC, din Cartea Apocalipsei – nu este doar o teorie eschatologică,ci este o trăire efectivă, meree, în “COTIDIANUL VEŞNICIEI” LUMINII/LOGOS ARMONIC(PARADISUL RECUPERAT!).

***

timpurile lor, ale sfintei Virginia, trâmbiţa apocaliptică a Domnului. Mai întâi a existat pregătirea: trăirea în viaţalor de zi cu zi a tuturor învăţăturilor creştine, păstrate în biserica strămoşească, dar care în biserica din lumefuseseră aduse la formalism, superficialitate, şi uneori chiar la nepăsare. Apoi, cu dragoste fierbinte de Dumnezeuei au primit grăirea lui Dumnezeu cu omul, căci au auzit glasul lui Dumnezeu, despre care de asemenea s-aproorocit în Scripturi: «Un glas! Un vuiet din cetate! Un glas din templu! Este glasul Domnului! El răsplăteştevrăjmaşilor Săi după faptele lor» (Isaia, 66/6); «Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, cândmorţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia» (Ev. Ioan, 5/25). Glasul Domnului este celce i-a chemat, mai întâi prin sfânta proorociţă Virginia, şi apoi în chip minunat şi direct, ca să ridice ei din temeliiCetatea Sfântă Noul Ierusalim, ca locaş de odihnă a sfinţeniei Domnului, în care cerul coboară pe pământ, şi capunct de referinţă pentru poporul lui Dumnezeu, cel adunat cu multă trudă de sfânta Virginia, începând cu anul1955, ca să se ştie că «Acolo este Domnul» (Iezechiel, 48/35)” – cf. Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, pe www.noul-ierusalim.ro.

192

CONCLUZIIAm încheiat “CĂLĂTORIA” prin GRĂDINA ARHEILOR – revelaţi prin Poezia lui EMILBOTTA.

Ceea ce am văzut şi admirat (trebuie s-o recunoaştem, cu sinceritate!), am mai văzut, dar dintr-un alt unghi de viziune, şi prin intermediul operei lui EMINESCU. E cazul, acum, în final, sădăm mărturie despre diferenţele şi chiar nuanţele de viziune, dintre Opera Maestrului-AMIN şiopera UCENICULUI INGENIOS ŞI HARNIC, crescut în Lunca Siretului – EMIL BOTTA.

193

EMINESCU a dispreţuit (dar nu ignorat!), cu un olimpianismo-zalmoxianism desăvârşit, epocaistorică în care trăia, precum şi populaţia grav decăzută spiritual (a României şi a Terrei), cu care s-a confruntat şi înfruntat o viaţă întreagă - şi, din punctul de vedere al Eternităţii Arheico-Metafizicea Neamului Valah, A ÎNVINS, TOCMAI PRIN MARTIRAJUL SĂU!

EMINESCU, având, din născare, “stofă” de Războinic al Duhului şi, deci, de MARTIR, nu s-a temut să declare şi proclame, cu un Spirit Vaticinar Desăvârşit, absolut tot ce avea de declaratşi proclamat – şi a făcut-o, cu orice risc, în modul cel mai deschis, expresiv, inspirat şi vizionarposibil. El înţelegea, prin iniţierea făcută lui de NICOLAE DENSUŞIANU, care este deosebireaîntre poporul supus încercărilor/probe iniţiatice ale istoriei – şi MISIUNEA METAFIZICĂ ANEAMULUI CELEST AL DACO-VALAHILOR. Totodată, înţelegea şi că această MisiuneSacră, dacă nu este împlinită, cu curaj martiric şi cu responsabilitate şi acurateţe vizionară,Divinitatea ne-o poate retrage, cum a retras-o şi evreilor, după Golgota! Şi nu se plânge de aceastăposibilitate, ci este “gând în gând” cu Dumnezeu – exasperat şi prometeic, Preot, Profet şiJustiţiar, totdeodată – este CUMPĂNĂ SFÂNTĂ A KOG-A-IONULUI, precum Magii dinvechimea imemorială – şi este AMIN-CONCLUZIE VATICINARĂ, GLAS EXPRESIV ÎNLUMINA DUMNEZEIASCĂ, pentru Neamul căruia glas şi Duh i-a fost, îi este şi-i va fi, pânăla risipirea tuturor lumilor:

“Să-şi înnăsprească trebui superba rădăcină/Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ./Maitare e-acea stâncă ce a trecut martiră/Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare/Ce-au cotropitromânii sunt vijelii măreţe,/Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,/Dară şi trecătoare ca ele./Iarstejarul/Poporului meu tare ridică ş-azi în vânturi/Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză./Înlume văd popoare cuminţi şi fericite,/Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu?/Şi-un gând îmivine aspru, adânc, fără de milă/Şi sfărmător de lume. Nu, nu! N-aş vrea ca alte/Popoare să maifie c-al meu nu merit ele/Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie/Altfel de cumu-s alte. Eu nucer fericire/Pentru a lui viaţă. O, NAŢIE IUBITĂ!/VEI ÎNŢELEGE DORU-MI, VEI ŞTI SĂ-LPREŢUIEŞTI?/VOI SĂ TE VĂD, IUBITO! NU FERICITĂ MARE!/DECÂT O VIAŢĂMOARTĂ, UN NEGRU VIS DE JELE,/MAI BINE STINGE, DOAMNE, VIAŢA GINŢIIMELE,/DECÂT O SOARTĂ ASPRĂ DIN CHIN ÎN CHIN S-O POARTE,/MAI BINE-ATINGĂ-I FRUNTEA SUFLAREA MĂRII MOARTE!”- cf. poemul Andrei Mureşanu.

…EMIL BOTTA, în schimb, este incapabil de martiraj – dar, în acelaşi timp (poate păreaparadoxal!), este un patriot cu sufletul răpit de EROII, SFINŢII şi MARTIRII NEAMULUI săustrăvechi. A fost terorizat, zi de zi, noapte de noapte, de această cumplire divină, care-itransformase poporul în populaţie. Şi, din punct de vedere al acţiunii istorice, se simţea completparalizat!

Din punctul acesta de vedere, al “vizionarismului spasmodic” – EMIL BOTTA este un învins.

Dar EMIL BOTTA a săpat, fără preget, în ceruri, pentru a afla Adevărul despre soartaNEAMULUI SĂU METAFIZIC DACO-VALAH. Nu avea cui/cu cine împărtăşi revelaţiile. Setemea, grozav, să nu pară nebun, caraghios, vetust (de aceea, s-a şi alăturat câtorva revisteavangardiste – în mod destul de oportunist, dar benefic, zicea el, pentru menţinerea “incognito”-ului său de Mag hăituit, care nu voia, cu niciun preţ, să-şi abandoneze conştiinţa, să-şi părăseascăMISIUNEA SACRĂ VATICINARĂ! – sau, cel puţin, de cronicar anonim, extrem de fidelAdevărului – “cronicar” al unui soi de mistică “cronică akasha”!) …Şi, atunci, s-a ascuns dupăMăşti şi după Hieroglifa-Cuvânt.

“MĂŞTILE” lui EMIL BOTTA sunt, de fapt, ARHEII SĂI ELOCVENŢI! – pe care-i pune săgrăiască, de cele mai multe ori, în locul lui, pentru că ei, ARHEII, sunt încărcaţi de ADEVĂRURI

194

MITICE-COSMICE – ADEVĂRURI demonstrate şi experimentate, şi de către Dumnezeu, şide către Neamul său Metafizic – NEAMUL DACO-VALAHILOR!

ARHEII lui EMIL BOTTA sunt (poate părea paradoxal, pentru criticii noştri “thanatologi”!)DINAMICO-TRANSFIGURATORI, operând TRANSGRESAREA LUMII (“cu toate cele alesale”), în stadiul spiritual, menţionat de IOAN AL APOCALIPSEI: “NOUL IERUSALIM”(“RUSALIME…”) – CELESTA CETATE PARADISIACĂ (…în ciuda faptului că EMILBOTTA ştie, la modul eminescian: ciclul demiurgic se va relua, la infinit/într-una spiralat,precum arătă şi Geniul BRÂNCUŞIAN)!

…Şi EMIL BOTTA le-a mărturisit (aceste Adevăruri Arheice!) generaţiilor următoare, adicăcelor pe care le intuia (într-un viitor nu prea apropiat!), drept potente-revigorate spiritual, în stare săînţeleagă “mesajele sale DIN STICLA NAUFRAGIATULUI”. Toată Poezia lui EMIL BOTTAascunde (sub aparenţele ei de “nebunie” carnavalescă, de autoironie, de sarcasm şi cinism, deapofatism, paradoxism etc.) – “disperarea”, “exasperarea”! - dar, paradoxal, cu cât este mai“exasperat”, cu atât Revelaţia Lumii Divine îi devine mai clară şi mai adevărată – şi prindeAripi de Vultur.

VULTUR Transfigurator şi Transgresator.

Şi, astfel, Poetul-ORFEU ajunge PE MUNTELE OLIMP/MERU ŞI ÎN GRĂDINAARHEILOR/”HESPERIDELOR” HIPERBOREICE!

E drept că fiecare pană de vultur este un manuscris devenit aproape indescifrabil, din pricinaobsesiei pictografico-hieroglifice (hieroglife ale unei Ştiinţe Spirituale Uitate – TradiţiaMitologică DACO-GRECO-VALAHĂ!). Şi totul (toată această obscurizare-încifrare!), dinpricina terorilor sale, legate de problema: “Şi dacă voi fi înţeles, de aceşti cimpanzei, oare cum voiscăpa, pe unde voi scoate cămaşa?”

…A “scos cămaşa” prin “fantele”/ieşirile secrete ale ambiguităţii/plurisemantismuluicuvintelor, devenite, nu de puţine ori, la EMIL BOTTA – CUVÂNTUL-DESCÂTEC,CUVÂNTUL DEMIURGIC – RECLĂDITOR DE FIINŢĂ DACO-VALAHĂ –CUVÂNTUL/PARASHABDĂ, cu valenţe soteriologico-apotropaice şi de re-aflare aDrumului spre ORIGINARUL ABSOLUT.

Adică, s-a apropiat, până la o cvasi-convieţuire cu ei, cu ARHEII din GRĂDINAARHEILOR/”HESPERIDELOR”.

Scopurile poeziei emilbottiene sunt exorcizarea de demonii disperării şi ai terorilor existenţiale –dar şi “descântarea”-incantarea orfică a Lumii, răspunzând, astfel, eminescienei întrebări („Undevei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul? – cf. Criticilor mei), prin reînvierea duhurilor mitologieivalahe.

Din acest punct de vedere, mult mai important, ba chiar esenţial - EMIL BOTTA nu este unînvins: este un INIŢIAT, un VIZIONAR, deci un MARE HIEROFANT AL ARHEILOR –Mare Preot al Lui ZALMOXIS-HRISTOS-“ÎNTUNECATUL APRIL”!

Este un Războinic Glorios, tocmai prin tăcerea sa, extrem de savant organizată, princuvinte, întru CUVÂNT-LOGOS DIVIN.

...Şi, pentru „a uni capetele firului ariadnic”, din discursul nostru, care a avut loc, în lucrareanoastră, tot ascultând (fără încetare!) ecourile care se alungă şi se-ntrec între ele, prin VăzduhulMistic al Labirintului - Labirint în care EMIL BOTTA maschează GRĂDINA ARHEILOR:

195

-singura constantă, de netăgăduit, a lui EMIL BOTTA, este aceeaşi cu a Maestrului său,EMINESCU: EMIL BOTTA, ca şi EMINESCU, este UN SCRIITOR PROFUND RELIGIOS;este chiar obsedat, ca şi EMINESCU, de VALENŢELE RELIGIOASE/SOTERIOLOGICEALE VERBULUI.

***

ULTIMUL CUVÂNT AL AUTORULUI

EMIL BOTTA nu poate avea urmaşi, în Arta sa Poetică. Nici discipoli, nici epigoni, nici emuli.Pentru că Poezia lui EMIL BOTTA este atât de total, definitiv şi exhaustiv implicată în Luminareaîntru Duh (cvasi-narcisiac…cel puţin, în aparenţă!) a Grădinii Arheilor, încât nimeni nu mai are ceculege ori risipi, în urma acestui Grădinar Mistic şi teribil de Harnic.

EMINESCU trezeşte patimi, extaze sau resentimente, EMINESCU este MUNTELE MERUal Cosmosului Spiritual Valah. EMIL BOTTA, în schimb, este atât de preocupat, atât de absorbitde propria-i Muncă şi Imagine-a-Muncii Interioare-întru-Arheicitate, încât abia de ai răgazul vieţiisă-i descifrezi Labirintul pe unde trudeşte şi să-i marchezi etapele traseului - spre a nu te uita, petine însuţi, printre viţele-de-vie ale Labirintului său, care (deocamdată) nu e/nu poate fi şi altău…

EMINESCU este o cale deschisă, o cale “publică”, întru Iniţierea Transfiguratoare.EMIL BOTTA a preferat să fie singur “ASISTENT-AL- MIRACOLELOR”, în Grădina

ARHEILOR săi. Pe care ARHEI să-i cultive, admire şi, mai cu seamă, să-i disimuleze (iniţiatic!),sub tufişurile de cuvinte, ghicitori sibilinice şi imagini extatice şi/ori catastrofice.

Pe EMINESCU poţi să-l urmezi sau nu. Să-l admiri sau nu. Şi, în timp, să te răzgândeşti,eventual…Pe EMIL BOTTA trebuie să-l accepţi, ca Poet-ORFEU, aşa cum este. Sau – nu. Oriaşa, ori aşa: DEFINITIV!

Adică, în măsura în care ai înţeles că Identificarea Logos-ului său este paredrul Uitării Divine-Senine. Dacă poţi s-o vezi, concomitent cu Textul Orfic, şi pe Mistica Eurydice.

196

Oare să nu fie îndeajuns, pentru un biet muritor, abia începând să zărească tărâmul celălalt – săşi-o reveleze, s-o intuiască, pe Ea - Jumătatea Cealaltă a Androginului, devenită Femeia-Poezie?

Noi credem că da: e de ajuns să-ţi întrezăreşti, prin revolta şi gherila Cuvintelor Mistice - ŞansaRecuperării, întru Androginitate şi, deci, întru Paradis.

Şi exact această EXTAZĂ A MISTERULUI ne-o oferă “Întunecatul”/”Misticul” Zeu-APRIL: avariţia lui semantică este una revelatorie, iniţiatică: îţi oferă Şansa Unică de a-ţi vedea,cu luciditate, neajunsurile Fiinţei, şi cât de greu şi preţios este să obţii TRANSFIGURAREAMÂNTUITOARE – şi, mai cu seamă: cu cât sânge spiritual se dezrobeşte, din tine, din adânculDuhului tău, îngustat de terestricitate/de inerţia terestricităţii - POTENŢIALUL ZBORULUISPRE ARHEICITATE!

…Ajungă-ţi, astfel, Misterul şi Bucuria Sacră a Trăirii Misterului, a Nădăjduirii sprePOTENŢA ŞANSEI SOTERIOLOGICE, “iubite cetitoriule”…! Umple-te de ea şi înseninează-te, sub binecuvântarea (aparent cinică!) a Labirintului!

Iubeşte-l, deci, şi preţuieşte-l (cu mult mai multă sinceritate şi luciditate, decât a făcut-o Harap-Alb cu Spânu!), pe acest SACRU AVAR, MAESTRU INIŢIATOR: EMIL BOTTA!

***

BIBLIOGRAFIE

I-OPERE ORIGINALE, ÎN VOLUME:

1-Botta, Emil (1980), Scrieri, 2 vol., ediţie îngrijită de Ioana Diaconescu, prefaţă de Al. Piru,Bucureşti, Editura Minerva

2-Botta, Emil (1984), Scrieri, vol.3, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie deDoina Uricariu

3-Botta, Emil (1979), Poezii, ediţie îngrijită, note şi variante de Aurelia Batali, cuvînt înainte deValeriu Rîpeanu, Bucureşti, Editura Eminescu.

4-Botta, Emil (1976), Un dor fără saţiu, Bucureşti, Editura Eminescu.5-Botta, Emil (1966), Poezii, studiu introductiv de Petru Comarnescu, Bucureşti, Editura pentru

Literatură.6-Botta, Emil (1967), Trântorul, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, Editura pentru

Literatură.7-Botta, Emil, Întunecatul April (1937), seria „Opere premiate ale scriitorilor tineri români”,

Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti.8-Botta, Emil, Versuri (1971), Bucureşti, 397 [400 p.].9-Botta, Emil, Cavalerul cu Melc de aur/Le Chevalier a l'Escargot d'or (ediţie bilingvă

franco-română, trad. în franceză de Dan Ion Nasta, prefaţă de Doina Uricariu), Ed. Minerva,Bucureşti, 1985.

*

II-MONOGRAFII:

197

1-Cristea, Radu Călin, Emil Botta, Despre frontierele inocenţei, Editura Albatros, Bucureti,1984, 225 p.

2-Uricariu, Doina, Apocrife despre Emil Botta, vol. I, Editura Cartea Românească, 1984, eseumonografic, 437 p.

3-Uricariu, Doina, Apocrife, Editura Universalia, 2001, 396 p.4-Uricariu, Doina, Ecorşeuri, Bucureşti, Editura Universalia, 2001, 456 p.

*

III-REFERINŢE CRITICE ŞI EVOCĂRI ÎN PERIODICE ŞIALTE PUBLICAŢII

1-Acterian, Arşavir: Emil Botta. În amintire – în Viaţa românească, 89, iulie-august 1994,nr. 7-8, p. 68-72 .

2-Acterian, Arşavir: Emil Botta, poet labirintic – în România literară, v. 25, aprilie 1992,nr. 13,p. 7 .

3-Acterian, Jeni: Jeni Acterian în corespondenţă cu Arşavir Acterian şi Emil Botta – înRomânia literară, v. 38, 20 aprilie 2005, nr. 15, p. 16-17, prezentare de Alina Elena Panaitov4-Anghel, Paul, Prinţul Întunecatului April, în Teatrul, nr. 7, iulie 1977, p.66-67.5-Anghelescu, Victoria: Emil Botta – în Adevărul literar şi artistic, v. 17, 3 decembrie 2008, nr.

950, p. 15, rubrica „Vă mai amintiţi de” .6-Arghezi, Tudor, Un poet despre care se tace, în Adevărul, nr. 1639, 17 aprilie 1947.

7-Atanasiu, Victor, Poezia patetismului, Emil Botta, „Poezii”, în Transilvania, nr.1, 1980,p.32.

8-Balotă, Nicolae, Note la poezia lui Emil Botta, în Luceafărul, nr. 15 (624), 13 aprilie 1974,p.3

9-Bălu, Ion: Metamorfozele poeziei modern – în Apostrof, v. 7, septembrie 1996, nr. 9, p. 6.10-Berceanu, Mircea: Întunecatul April – în Familia, v. 30, iulie-august1994, nr. 7-8, p. 43-4511-Bogza, Geo, Omagiu absolut, în România literară, nr. 23, 1977, p.7.12-Boldea, Iulian: Emil Botta şi măştile poeziei – în Contemporanul – Ideea Europeană, v. 20,

2009 mar, nr. 3, p. 19.13-Boldea, Iulian: Postura de poet damnat – în Contemporanul – Ideea Europeană, v. 20,

aprilie 2008, nr. 4, p. 36, 38.14-Boldea, Iulian: Teatralitatea limbajului poetic: Emil Botta – în Convorbiri literare, v. 139,

august 2005, nr. 8, p. 75-77.15-Călin, Liviu, Emil Botta, „Versuri” - în Viaţa românească, anul XXV, nr. 2, 1972, p. 79-81.16-Chelariu, Traian: Emil Botta – Războiul nevăzut – în Universul literar, v. 53, 29 februarie

1944, nr. 6, p. 3.17-Ciachir, Dan, Şcolarul durerii, în Săptămîna, nr. 387, 5 mai 1978, p.2; la „Cronica literară”.18-Cioculescu, Şerban: Un artist şi un poet – în Adevărul literar şi artistic, v. 19, 27 ianuarie

2010, nr. 1010, p. 2, rubrica „Adevăruri de altădată” .19-Ciopraga, Constantin, Documente asupra melancoliei, în Cronica, anul IX, nr. 12 (425), 22

martie 1974, p.2.

20-Creţu, Bogdan: De la „Poemele luminii” la „Întunecatul april”– în Convorbiri literare, v.136, august 2002, nr. 8, p. 112-115, Rubrica „Eseu”.

21-Cristea, Radu Călin, Poezie şi pantomimă, în Orizont, nr. 7, iulie 1982, p.3.22-Deciu, Andreea: Un om care ştie ce-i chinul – în: România literară, 27, februarie1994, nr. 7,

p. 6.

198

23-Diaconescu, Ioana: Amintirea lui Emil Botta – în România literară, v. 39, 10 august 2007,nr. 31, p. 3, Rubrica „Actualitatea”.

24-Doinaş, Ştefan Augustin, Emil Botta, în Contemporanul, nr. 47, 1971, p.3, la rubrica„Prezenţe lirice”.

25-Dumitriu, Dana, Documente asupra melancoliei, în Luceafărul, nr. 19, 9 mai 1969; Poetulşi lumea lui, în România literară, anul VII, nr. 19, 9 mai 1974.

26-Durnea, Victor: Opera lui Emil Botta în ediţii critice – în Viata românească, 87, iunie-iulie1992, nr. 6-7, p. 54-60.

27-Fântâneru, Constantin: Întunecatul April – în Universul literar, v. 48, 14 octombrie 1939,nr. 41, p. 2.

28-Fântâneru, Constantin: Emil Botta: Trântorul (Editura Vremea, 1938) – în Universulliterar, v. 47, 1 octombrie 1938, nr. 33, p. 2.

29-Fântâneru, Constantin, Balamuc Palace Hotel – în Universul literar, v. 49, 1940 ian 6, nr. 2,p. 2.

30-Fântâneru, Constantin: Isvoarele simple ale adevărului – în Universul literar, v. 47, 24septembrie 1938, nr. 32, p. 1.31-Grigurcu, Gheorghe, Emil Botta, „Poezii”, în Familia, anul 2 (101), seria a-V a., nr. 6 (10),

iunie 1966, p.3.32-Ionescu, Eugen, Emil Botta, în Păreri libere, anul III, nr. 4, 28 martie 1936; la „Cronica

literară” şi articolul Trei poeţi, în Vremea, anul X, nr. 508, 10 oct. 1937, p.8; la rubrica „Fapte,idei”.

33-Ioanid, Doina: „Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie”: interviu cu MirceaIvănescu– în Observator cultural, An. 11, 18-24 martie 2010, nr. 517, p. 8-10, Rubrica„Eveniment”.

34-Jebeleanu, Eugen, De pe altă planetă, în Luceafărul, nr. 31 (796), 30 iulie 1977, p.1.35-Lăcustă, Ioan, „...un cerb obosit”, Emil Botta, în Teatrul, nr. 7-8, 1979, p.46.36-Leonte, Carmelia: Emil Botta: căderea din spectacol – în Dacia literară, v. 12, 2001, nr. 43,

p. 33-34.37-Leonte, Carmelia: Emil Botta: mişcarea retractilă a poeziei – în Convorbiri literare, An.

143, octombrie 2009, nr. 10 (166), p. 108-111, Rubrica „Istorie literară”.38-Leonte, Carmelia: Emil Botta: între cabotinism şi damnare – în Convorbiri literare, An.

143, iunie 2009, nr. 6 (162), p. 106-110, Rubrica „Istorie literară”.39-Leonte, Carmelia: Emil Botta şi teatrul paiaţelor – în Convorbiri literare, v. 137, decembrie

2003, nr. 12, p. 147-148.40-Leonte, Carmelia: Teatrul ca parabolă gestuală– în Convorbiri literare, An. 143, august

2009, nr. 8 (164), p. 103-107 .41-Leonte, Emil: Emil Botta: Căderea din spectacol – în Luceafărul, 2 ianuarie 1991, nr. 1, p.

5.42-Manolescu, Florin, Un dor fără saţiu, în Flacăra, nr. 45, 1976, p.11.43-Manolescu, Nicolae, Un mare poet, în România literară, nr. 48, 1976, p.11.44-Manu, Emil: Doi cavaleri ai poeziei: Fraţii Botta. 1. Dan Botta sau organizarea logică a

emoţiei; 2. „Jocurile” lui Emil Botta – în Adevărul literar şi artistic, 7, 24 martie 1998,nr. 410, p.12.

45-Martinescu, Pericle, Pseudo-amintiri cu Emil Botta, în România literară, nr. 15, 1978, p.12-13.

46-Mălăncioiu, Ileana, În vizită la Emil Botta, în Tribuna, nr. 27, anul XXIII, 5 iulie 1979, larubrica „Semne”.

47-Micu, Dumitru, Poezia „dorului fără saţiu”, în Contemporanul, nr. 1(1574), 7 ian.1977,p.10.

48-Mincu, Marin, Proza poematică, în Contemporanul, nr. 21, 1968, p.3.

199

49-Nicoară, Adriana: Ecran – în Universul literar, v. 51, 3 octombrie 1942, nr. 40, p. 2 –filmul„Se aprind făcliile”, cu Maria Tănase, Olga Porumbaru, Nutzi Dona, George Vraca, CostacheAntoniu, Lenita Boldur, Jana Costa, Emil Botta.

50-Nicolae, Emil: Emil Botta „Versuri”(Ed. Eminescu, 1971) – în Alma mater (Iaşi), v. 3, 20iunie 1971, nr. 6 (14), p. 8.

51-Niculescu, Ionuţ: Două epistole ale lui Emil Botta – în Jurnalul literar, An. 1, aprilie 1990,nr. 14, p. 2.

52-Obreja, Dorian: Emil Botta, „Poezii” – în Dialog (Iaşi), v. 12, noiembrie-decembrie 1980,nr. 77-78, p. 5, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979.

53-Oişteanu, Andrei: Scriitorii români şi narcoticele (3): de la Emil Botta la Ion Barbu– în 22, v. 19, 13-19 mai 2008, nr. 20 (949), p. 12-13, Rubrica „Studii culturale”.54-Papu, Edgar, Emil Botta, „Întunecatul April”, în Gând românesc, anul VI, nr. 1-2, ian-feb.

1938, pp. 88-89.55-Pillat, Dinu, Neoromanticul Emil Botta, în Contemporanul, nr. 22 (1025), 3 iunie 1966, p.3.

56-Piru, Al., „Versuri” de Emil Botta, în România literară, nr. 15, 8 aprilie, 1971, p.4.57-Popescu, Radu, „Un dor fără saţiu”, în România literară, nr. 30, 1977, p.6.58-Protopopescu, Al., Emil Botta: „Poezii”, în Cronica, anul I, nr. 27, 13 aug. 1966, p.6-7.58-Rădulescu, Tatiana: Un poet al jubilaţiei – în Viaţa românească, v. 92, septembrie -

octombrie 1997.59-Rosetti, Al., In memoriam Emil Botta, în Săptămîna, nr. 385, 1978, p.3.60-Sala, Dana: Specularitatea eului în poezia lui Emil Botta – în Familia, v. 41, noiembrie-

decembrie 2005, nr. 11-12, p. 189-192, Rubrica „Universitaria”.61-Simion, Eugen, Comediantule, ce tragedie, în Luceafărul, nr. 31, 1977, p.6.62-Spiridon, Monica: Seducţia analogiilor – în Familia, v. 26, iulie 1990, nr. 7, p. 4-5.63-Steinhardt, N., Steaua rară, Emil Botta, în Viaţa Românescă, nr. 12, decembrie 1981, p.8.64-Stănescu, Bogdan-Alexandru: La braţul Doamnei cu Toporaş (de melancholia II) – înAdevărul literar şi artistic, v. 11, 5 noiembrie 2002, nr. 461, p. 10.65-Stănescu, Bogdan-Alexandru: Pictorul putrezirilor lente (de melancholia III) – în

Adevărul literar şi artistic, v. 11, 10 decembrie 2002, nr. 646, p. 11.66-Stănescu, Bogdan-Alexandru: Elegie pentru Zed: (de melancholia IV - finala) – în

Adevărul literar şi artistic, v. 12, 4 februarie 2003, nr. 652, p. 13.67-Ştefănescu, Alex.: Emil Botta. La o nouă lectură – în România literară, v. 28, 1 aprilie

1995, nr. 12, p. 12-1368-Ştefănescu, Alex.: La o nouă lectură: Emil Botta – în România literară, v. 36, 23 iulie 2003,

nr. 29, p. 10-11.69-Ungureanu, Cornel, Emil Botta, Poezii, în Orizont, nr. 11, noiembrie 1966, p.70-72.70-Uricariu, Doina, Emil Botta şi poezia sărbătorii, în Luceafărul, nr.32, 1976.71-Ursachi, Mihai: O poveste cu Emil Botta – în Convorbiri literare, v. 131, august 1997, nr. 8,

p. 8.72-Ursachi, Gabriela: Septembrie – în România literară, v. 38, 21 septembrie 2005, nr. 37, p. 15,

Rubrica „Calendar”.73-Voinescu, George, Actorul Emil Botta – în Universul literar, v. 52, 20 octombrie 1943, nr.

29, p. 2 .74-Vasilache, Simona: Semnul lunii – în România literară, An. 42, 13 noiembrie 2009, nr. 45, p.

30.75-Vasilescu, Emil: Un poet al tragismului refuzat – în Biblioteca, v. 2, 1991, nr. 10-11-12, p.

55-56.76-Vasiliu, Lucian: Emil Botta sau autenticitatea poeziei – în Dialog (Iaşi), v. 9,octombrie-

noiembrie 1977, nr. 60, p. 10, Titlul rubricii: „Litere” – art. 2004.

200

77-Vitcu, Dionisie, Emil Botta, un prinţ al melancoliei – în Convorbiri literare, v. 141,decembrie 2007, nr. 12, p. 140-141.

78-Voinescu, George: Emil Botta – în Universul literar, v. 50, 22 noiembrie 1941, nr. 48, p. 2,Numele paginii: „Viaţa de dincolo de rampă” – art. 2007, Rubrica: „Cronica dramatică”.

79-Zalis, Henri, Emil Botta, prozator, în Luceafărul, nr. 13, 28 martie 1970, p.6.

*

IV-STUDII ŞI REFERINŢE CRITICE ÎN VOLUME

1-Scriitori români. Mic dicţionar: volum coordonat de Mircea Zaciu, în colaborare cu M.Papahagi şi A. Sasu (articolul „Emil Botta”, semnat de Cornel Robu), Bucureşti, Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, 1978.

2-Călinescu, George, (1982), Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţieîngrijită şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva.

3-Călinescu, George (1968), Istoria literaturii române, compendiu, Bucureşti, Editura pentruLiteratură.

4-Călinescu, George (1965), Impresii asupra literaturii spaniole, Bucureşti, Editura pentruLiteratură Universală.

5-Călinescu, George (2003), Principii de estetică, include studiul „Universul poeziei”, ediţieîngrijită şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Gramar.

6-Călinescu, George (1967), Ulysse, Bucureşti, Editura pentru Literatură.7-Călinescu, Matei (1972), Conceptul modern de poezie, Bucureşti, Editura Eminescu8-Călinescu, Matei (1971), Clasicismul european, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română.9-Cioculescu, Şerban (1973), Itinerar critic, Bucureşti, Editura Eminescu.10-Crăciun, Gheorghe (2002), Aisbergul poeziei moderne, Piteşti, Editura Paralela 45, cu

prefaţă de Mircea Martin.11-Crohmălniceanu, Ov. S. (2003), Literatura română între cele două războaie mondiale,

Bucureşti, Editura Universalia.12-Crohmălniceanu, Ov. S. (1971), Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, Editura

Eminescu.13-Curtius, Ernst Robert (1970), Literatura europeană şi evul mediu latin, Bucureşti, Editura

Univers.14-D’ors, Eugenio, Barocul, Bucureşti, Editura Meridiane15-Doinaş, Ştefan Aug. (1974), Orfeu şi tentaţia realului, Bucureşti, Editura Eminescu16-Dugneanu, Paul, (1981), Universuri imaginare, Bucureşti, Editura Cartea Românească.17-Dvorak, Max (1983), Scrieri despre artă, Bucureşti, Editura Meridiane.18-Friedrich, Hugo (1969), Structura liricii moderne, Bucureşti, Editura pentru Literatură

Universală.19-Frunzetti, Ion (1985), Pegas între Meduza şi Perseu, Bucureşti, Editura Meridiane.20-Grigorescu, Dan (2002), Povestea artelor surori, Bucureşti, Editura Atos.21-Grigorescu, Dan (1980), Istoria unei generaţii pierdute: expresioniştii, Bucureşti, Editura

Eminescu.22-Hocke, Gustav René (1998), Manierismul în literatură, prefaţă de Nicolae Balotă,

Bucureşti, Editura Univers.23-Hocke, Gustav René (1973), Lumea ca labirint, prefaţă de Nicolae Balotă, postfaţă de

Andrei Pleşu, Bucureşti, Editura Meridiane.24-Ionescu, Cornel Mihai (2007), Palimpseste, Bucureşti, Editura Cartea Românească.

201

25-Iorgulescu, Mircea (1985), Prezent, Bucureşti, Editura Cartea Românească.26-Iorgulescu, Mircea (1974), Rondul de noapte, Bucureşti, Editura Cartea Românească.27-Manolescu, Nicolae (2002), Despre poezie, Braşov, Editura AULA.28-Manolescu, Nicolae (1968), Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru Literatură.29-Manolescu, Nicolae (2001), Literatura română postbelică. Poezia, Braşov, Editura Aula.30-Martin, John Rupert (1982), Barocul, Bucureşti, Editura Meridiane.31-Michaux, Henri (2003), Mescalina, mizerabil miracol, Tîrgovişte, Editura Pandora.32-Moraru, Cristian (1985), Ceremonia textului, Bucureşti, Editura Eminescu.33-Negoiţescu, Ion (1970), Însemnări critice, Cluj, Editura Dacia.34-Negoiţescu, Ion (1975), Engrame, Bucureşti, Editura Albatros.35-Negrici, Eugen (1998), Sistematica poeziei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.36-Nemoianu, Virgil (1997), O teorie a secundarului, Bucureşti, Editura Univers.37-Oişteanu, Andrei (2010), Narcotice în cultura română, Iaşi, Editura Polirom.38-Ornea, Zigu (1980), Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti,

Editura Eminescu.39-Papu, Edgar (1990), Excurs prin literatura lumii, Bucureşti, Editura Eminescu.40-Papu, Edgar, (1986), Despre stiluri, Bucureşti, Editura Eminescu.41-Papu, Edgar (1970), Feţele lui Ianus, Bucureşti, Editura Univers.42-Pillat, Dinu (1969), Mozaic istorico-literar, Bucureşti, Editura pentru Literatură.43-Pound, Ezra (1980), Au coeur du travail poétique, Paris, Editions de l’Herne.44-Raymond, Marcel (1998), De la Baudelaire la suprarealism, prefaţă de Mircea Martin,

Bucureşti, Editura Univers.45-Regman, Cornel (1978), Scriitori români, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.46-Shearman, John (1983), Manierismul, Bucureşti, Editura Meridiane.47-Simion, Eugen (1978), Scriitori români de azi, Bucureşti, Editura Cartea Românească.48-Stoichiţă, Victor Ieronim (1978), Pontormo şi manierismul, Bucureşti, Editura Meridiane.49-Streinu, Vladimir (1938), Pagini de critică literară, articolul Semne noui de lirism: Emil

Botta, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II.50-Uricariu, Doina (2001), Apocrife despre Emil Botta, Bucureşti, Editura Universalia.51-Uricariu, Doina, (2001), Ecorşeuri, Bucureşti, Editura Universalia.

*

V-BIBLIOGRAFIE TEORETICĂ:STILISTICĂ, POETICĂ, LINGVISTICĂ, ESTETICĂ, HERMENEUTICĂ,ISTORIA CULTURII, FOLCLOR, FOLCLORISTICĂ, TRACOLOGIE,

FILOSOFIE, OCULTISM etc. (selecţie)

1-Vasile Alecsandri, Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti), 1852 ; Poezii populare.Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853.

2-Damaso Alonso, Poezie spaniolă, Univers, Buc., 1977.3-Jeanne Ancelet-Hustache, Meister Eckhart şi mistica renană, UE, Buc., 1997.4- Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universităţii ”Al. I. Cuza”- Iaşi, 2004.5-Arte poetice - Antichitatea (Platon, Aristotel, Horaţiu, Dionis din Halicarnas, Quintilian,

Plutarh), Univers, Buc., 1970.6-D’Arco Silvio Avalle, Modele semiologice în “Commedia” lui Dante, Univers, Buc., 1979.7-M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, Univers, Buc., 1982.8-Ch. Bally, Traîté de stylistique française, Heidelberg, 1905.9-N. Balotă, Arte poetice ale sec. XX, MInerva, Buc., 1976.10-N. Baltag, Polemos, CR, Buc., 1978.11-R. Barilli, Poetică şi retorică, Univers, Buc., 1975.

202

12-R. Barthes, Romanul scriiturii (Antologie), Univers, Buc., 1987.

13-S. Battaglia, Mitografia personajului, Univers, Buc., 1976.14- Gabriel Bădărău, Europa modernă, Partea I, Univ. ”Al. I. Cuza”, Iaşi, Cursul de Istorie, de

pe semestrul I, 2012-2013.15-H. Bădescu, Meşterul Manole sau Imanenţa tragicului, CR, Buc., 1986.16- N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest, Timişoara, 1993; Sensul creaţiei, Humanitas,

Buc., 1992; Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995; Sensul istoriei,Polirom, Iaşi, 1996.

17-Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, Buc., 1997.18-Biblia, Institutul biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1944.19-O. Bîrlea, Poetică folclorică, Univers, Buc., 1979.20-L. Blaga, Opere (vol. I-XI), Minerva, Buc., (1974-1988); Fiinţa istorică, Dacia, Cluj, 1977.21-M. Blanchot, Spaţiul literar, Univers, Buc., 1980.22- Adrian Botez, Normalitatea reacţionară: sinergia scris-făptuire-fiinţare cosmică, la

Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012; Cazul Dacia...,Editura Rafet, Rm. Sărat, 2011.

23-C. Bousoño, Teoria expresiei poetice, Univers, Buc., 1975.24-C. Brandi, Teoria generală a criticii, Univers, Buc., 1985.25-M. Bucă şi I. Evseev, Probleme de semasiologie, Facla, Timişoara, 1976.26-Jakob Burckhardt, Cultura renaşterii în Italia, EL, Buc., 1969.27-Titus Burckhardt, Alchimia - semnificaţia ei şi imaginea ei despre lume, Humanitas, Buc.,

1998.28-Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997; Dacia magică, Arhetip, Buc., 1998.29-Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.30-M. Carpov, Introducere la semiologia literaturii, Univers, Buc., 1978.31- Ştefan Ciobanu, Mitropolitul Moldovei Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române vechi,

Ed. Hyperion, Chişinău, 1992.32-L. Ciocârlie - Realism şi devenire poetică, Facla, Timişoara, 1974.33-E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993; Pe culmile disperării,

Humanitas, Buc., 1990; Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, Buc., 1991; Silogismele amărăciunii,Humanitas, Buc., 1992.

34- Mariana Ciuciu (din Bucureşti) şi Mircea Diaconescu (din Aachen/Germania) , în finalul art.. Psaltirea Bisericii reformate române din Transilvania şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei,Mitropolitul Moldovei, în portalul reformaţilor din România: no14plusminus.ro.

35-J. Cohen, Structure du langage poétique, Paris, Flammarion, 1966.36-R. Comănescu /E.M. Dobrescu, Istoria franc-masoneriei, Tepus, 1992.37-I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, EA-RSR, Buc., 1973.38-N. Crainic, Nostalgia paradisului, Moldova, Iaşi, 1994.39-Ion Creangă, Scrieri, Editura Litera, Chişinău, 1997.40-I.P. Culianu, Eros şi Magie în Renaştere, Nemira, Buc., 1994; Călătorii în lumea de

dincolo, Nemira, Buc., 1994; Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, Buc., 1995; Studiiromâneşti, vol. I (Fantasmele nihilismului; Secretul doctorului Eliade), Nemira, Buc., 2000.

41-G. Debenedetti, Poezia italiană din secolul XX, Univers, Buc., 1986.42- Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, volumele I-VI, Obiectiv, Craiova, 2000-2005.43-Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 296-302

(bogată bibliografie);44-Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri – Editura Artemis, Bucureşti,

1995.45-W. Dilthey, Trăire şi poezie, Univers, Buc., 1975.

203

46-Dionisie Areopagitul, Opere complete, Paideia, Buc., 1996.47-E. Dorcescu, Metafora poetică, CR, Buc., 1975.48-M. Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, EL, Buc., 1969.49-44-M. Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Meridiane, Buc., 1976.50-M. Eliade, Traîté d’histoire des Religions, Gallimard, 1970; Aspecte ale mitului, Univers,

Buc., 1978; Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ES, Buc., 1991; Sacrul şi profanul,Humanitas, Buc., 1992; Alchimia asiatică, Humanitas, Buc., 1991; Cosmologie şi alchimiebabiloniană, Moldova, Iaşi, 1991; Profetism românesc, Roza Vânturilor, Buc., 1990; Eseuri, ES,Buc., 1991.

51-Mihai Eminescu, Poezii şi proză, CR, Bucureşti, 1975.52-W. Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, Univers, Buc., 1981.53- Viorica Enăchiuc (Rohonczi Codex – descifrare, transcriere şi traducere, Alcor Edimpex

SRL, Bucureşti, 200254-P. Evdochimov, Arta icoanei (o teologie a frumuseţii), Meridiane, Buc., 1993.55-***, Filosofia greacă până la Platon, ESE, Buc., 1979.56-I. Evseev, Semantica verbului, Facla, Buc., 1974.57-V. Florescu, Retorica şi neoretorica, EA-RSR, Buc., 1973.58-P. Fontanier, Figurile limbajului, Univers, Buc., 1977.59-J.G. Frazer, Creanga de aur, Minerva, Buc., 1980.60-A.M. Frenkian, Scrieri filosofice, ESE, Buc., 1988.61-Leo Frobenius, Paideuma, Meridiane, Buc., 1985.62-Fulcanelli, Misterul catedralelor şi interpretarea esoterică a simbolurilor hermetice ale

Marii Opere, Nemira, Buc., 1997.63-I. Funeriu, Versificaţia românească, Facla, Timişoara, 1980.64-***, Gândirea Evului Mediu, Minerva, Buc., 1984.65-G. Genette, Figuri, Univers, Buc., 1978.66-Sergiu Al.-George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Bibliotheca Orientalis, Buc., 1976.67- Matila Ghyka, Filosofia şi mistica numărului, UE, Buc., 1998.68-P.N. Gorcea, Nesomnul capodoperelor, CR, Buc., 1977.69-A.J. Greimas, Despre sens, Univers, Buc., 1975.76-D. Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Eminescu, Buc., 1975.70-R. Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993; Regele lumii, Rozmarin, 1994;

Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995; Simboluri ale Ştiinţei Sacre,Humanitas, Buc., 1997; Omul şi devenirea sa după Vêdânta, Antet, Buc., 1995.

78-Dr. Franz Hartmann, Cosmologie sau Ştiinţă Universală, conţinând Misterele Universului,explicate conform Religiei Creştine, prin Simbolurile Secrete ale Rozacrucienilor, în sec. XVI-XVII, Ed. Ilma, Buc., 1996.

71- Max Heindel, Cosmogonia rozicruciană, Asociaţia Rozicruciană, Sediul InternaţionalM.T.Ecclesia, Oceanside, California, S.U.A., 1996.

72-T. Herseni, Literatură şi civilizaţie, Univers, Buc., 1976.73-Hesiod - Orfeu, Poeme, Minerva, Buc., 1987.74-Homer, Iliada, Univers, Buc., 1985; Odiseea, Univers, Buc., 1979.75-J. Hrabak, Introducere în teoria versificaţiei, Univers, Buc., 1983.76-S. Hutin, Societăţile secrete, Ed. de Vest, Timişoara, 1991.77-***, Iluminismul, Albatros, Buc., 1971.78-R. Ingarden, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.79-A. Inoan, Cartea ştiinţelor oculte, Colecţia “a 13-a zodie”, Buc., 1992-1993.80-I. Iordan, Stilistica limbii române, ES, Buc., 1975.81-Istoria lingvisticii româneşti (coordonator I. Iordan), ESE, Buc., 1978.82-R. Jakobson, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.

204

83-H.R. Jauss, Experienţă estetică şi hermeneutică literară, Univers, Buc., 1983.84-W. Kayser, Opera literară, Univers, Buc., 1979.85-W. Krauss, Opera şi Cuvântul, Univers, Buc., 1976.86-M. Krieger, Teoria criticii, Univers, Buc., 1982.87-Éliphas Lévi, Chei majore şi pantaclul lui Solomon, Antet, Buc., 1999, Dogma şi Ritualul

Înaltei Magii, Antet, Buc., 1996; Misterele Kabalei (armonia ocultă a celor două Testamente,conţinută în profeţia lui Iezechiel şi Apocalipsa Sfântului Ioan), Antet, Buc., 1998; Curs defilosofie ocultă, Antet, Buc., 1994; Cheia Marilor Mistere, Antet, Buc., 1994.

88-C. Lévi-Strauss, Antropologia structurală, EP, Buc., 1978.89-G. Liiceanu, Tragicul - o fenomenologie a limitei şi depăşirii, Univers, Buc., 1975.90-V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Anastasia, Buc., 1993; Introducere în

teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Buc., 1993.91-V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Monarhul

ascuns, Institutul European, Iaşi, 1999; Dacia hiperboreană, Rozmarin, Buc., 1994; Incantaţiasângelui, Institutul European, Iaşi, 1993; Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti,CR, Buc.,1993; Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993; Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi,1994; Al patrulea hagialâc, Rosmarin, Buc., 1996; O icoană creştină pe Columna Traiană (gloseasupra melancoliei), CR, Buc., 1996; Însemnări iniţiatice, Rosmarin, Buc., 1996; Scrisoricrepusculare, Rosmarin, Buc., 1995; Meditaţii, Simboluri, Rituri, Rosmarin, Buc., 1997; Steauafără nume, Rosmarin, Buc., 1994;

92-E. Manu, Arta poetică la români, Ion Creangă, Buc., 1979.93-Simion Florea Marian, Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, Bucureşti,

1890; Naşterea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, 1892 ; Înmormântarea la români. Studiuetnografic, Bucureşti, 1892; Sărbătorile la români. Studiu etnografic.

94-I. Maxim, Orfeu - bucuria cunoaşterii, Univers, Buc., 1976.95-Doru Mihăescu, Une version roumaine d'Hérodote au XVII-E siecle, în RESÉE, t. XVI,

1978, nr. 3, p. 529-541 şi nr. 4, p.745-770.96-E. Mihăilă, Receptarea poetică, Eminescu, Buc., 1980.97-E. Moutsopoulos, Categoriile estetice, Univers, Buc., 1976.98-R. Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană a sec. al XVII-lea, Univers, Buc.,

1985.99-M. Muthu, Literatura românească şi spiritul sud-est european, Minerva, Buc., 1976.100-I. Negoiţescu, Analiză şi sinteze, Albatros, Buc., 1976.101-Fabre d'Olivet, Geneza după Moise, Antet, Buc., 1996.102-R. Otto, Mistica Orientului şi mistica Occidentului, Septentrion, Iaşi, 1983.102-Tudor Pamfile, Sărbătoarea la români, Editura Saeculum I.O., Buc., 1997.103-E. Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Albatros, Buc., 1972.104-Papus, Kabbala (tradiţia secretă a Occidentului), Herald, Buc., 1999.105-L. Pareyson, Estetica - teoria formativităţii, Univers, Buc., 1977.106-Will Parfitt, Elemente de Cabala, RAO, Buc., 1996.107-T. Pavel, Mirajul lingvistic, Univers, Buc., 1993.108-Pavel de Ballester, Convertirea mea la Ortodoxie, Editura Nepsis, 2010.109-Regine Pernoud, Templierii, Meridiane, Buc., 1996.110-J. Piaget, N. Chomsky, Teorii ale limbajului - Teorii ale învăţăturii, EP, Buc., 1988.111-Pitagora, Versurile de aur, Herald, Buc., 1999; Legile morale şi politice, Antet, Buc., 200112-Platon, Opere (I-VI), ESE, Buc., 1975-1988.113-***, Poetica americană - orientări actuale, Dacia, Cluj, 1981.114-***, Poetică şi stilistică - orientări moderne (prolegomene şi antologie de M. Nasta şi S.

Alexandrescu), Univers, Buc., 1972.115-***, Poetică, estetică, sociologie, Univers, Buc., 1979.

205

116-Augustin Z.N. Pop, Cursurile de istoria literaturii române la Facultatea de Litere dinBucureşti, intrate ca ”introducere sintetică” în Istoria literaturii romăneşti , Bucureşti, 1929

117-G. Poulet, Metamorfozele cercului, Univers, Buc., 1987.118-***, Pentru o teorie a textului, Univers, Buc., 1980.119-J.P. Richard, Literatură şi senzaţie, Univers, Buc., 1980.120-Patrick Rivière, Sfântul Graal – istorie şi simboluri, Ed. Artemis, 1990.121-F. de Sanctis, Studii critice, Univers, Buc., 1982.

122-F. Schuon, Despre unitatea transcendentală a religiilor, Humanitas, Buc., 1994; Săînţelegem Islamul - introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Humanitas, Buc., 1994.

123-E. Schuré, Marii iniţiaţi, Lotus, Buc., 1994.124-C. Segre, Istorie - cultură - critică, Univers, Buc., 1986.

125-***, Sistemele limbii, EA-RSR, Buc., 1970.126-Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, Humanitas, Buc., 1994; Rusia şi Biserica

universală, Institutul European, Iaşi, 1994.127-E. Speranţia, Iniţiere în poetică, Albatros, Buc., 1972.128- pr. prof. dr. Alexandru I. Stan, art. Sfinţi şi sfinţenie, în Ortoxie – CrestinOrtodox.ro., pe

www.crestinortodox.ro/dogmatica.129-R. Steiner, Ştiinţa spirituală, Rustania, Timişoara; Apocalipsa lui Ioan, UE, Buc.,

1996, Creştinismul ca fapt mistic şi misterele Antichităţii, Humanitas, Buc., 1993; Filozofia libertăţii,Princeps, Iaşi, 1993; Din Cronica Akasha, UE, Buc., 1997; Evanghelia după Ioan, Arhetip,, Buc.,1996; Evanghelia după Luca, UE, Buc., 1997, Evanghelia după Marcu, Arhetip, , Buc., 1998;Evanghelia după Matei, Arhetip, Buc., 1999; Théosophie- études sur la connaissance suprasensibleet la destinée humaine, Edition Alice Sauerwein, Paris, 1923; Macrocosmos şi microcosmos, UE,Buc., 1996; Mistica – gând uman şi gând cosmic, UE, Buc., 1997; Creştinismul esoteric şiconducerea spirituală a lumii, UE, Buc., 1998; Esoterismul creştin, UE, Buc., 1996; Omulsuprasensibil, în concepţia antroposofică, UE, Buc., 1998; Bhagavad-Gita şi Epistolele lui Pavel, UE,Buc., 1998; Entităţile spirituale, în corpurile cereşti ţi în regnurile naturale, UE, Buc., 2001.

130-***, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (sub îngrijirea lui P.Cornea), EA-RSR, 1976.

131- Gabriel Şutac - Comunităţile în societatea informaţională. Perspective masonice – peFORUM Lodge, no. 64, Bucharest; Assistant to the Grand Master, NGLR (în MASONICFORUM MAGAZINE).

132-G.M. Tagliabue, Estetica contemporană, Meridiane, Buc., 1976.133-W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Meridiane, Buc., 1978.134-Ion Pachia-Tatomirescu - La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi

Sarmizegetusa…(monografia unui cuvânt pelasg>valah), Editura Waldpress, Timişoara, 2012.135-Gh. Dem. Theodorescu, Poezii populare române, Buc., 1885; Buc., 1972.136-Ph. van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, Univers137-Tz. Todorov, Poétique, în vol. “Qu’est-ce que le structuralisme”, Paris, Edition du Seuil,

1968, pp. 97-176; Introducere în literatura fantastică, Univers, Buc., 1973.138-I. Toboşaru, Principii generale de estetică, Dacia, Cluj, 1978.139- Paul Lazăr-Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit – Obiectiv, Craiova, 2003; 163-P.

Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică., Univers, Buc., 1988.140- A. Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, Meridiane, Buc., 1994.141-Uddin Attar Farid – Graiul păsărilor, Ed. Rosmarin, 1999.142-T. Vianu, Gândirea estetică, Minerva, Buc., 1986.143-G. Vico, Ştiinţa nouă, Univers, Buc., 1972.144-J. Volkelt, Estetica tragicului, Univers, Buc., 1978.145-K. Vossler, Din lumea romanică, Univers, Buc., 1986.

206

146-Elisabeth Vreede, Cerul Zeilor (antroposofie şi astronomie), Triade, Cluj-Napoca,2001.

147- M. Vulcănescu, Logos şi Eros, Paidea, Buc., 1991; Dimensiunea românească aexistenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991; Posibilităţile filosofiei creştine,Anastasia, Buc., 1999; Pentru o nouă spiritualitate filosofică, vol. I, Eminescu, Buc., 1996;Chipuri spirituale, vol. II, Eminescu, Buc., 1996; Către fiinţa spiritualităţii româneşti, vol. III,Eminescu, Buc., 1996.

148-R. Vulcănescu, Mitologia română, EA-RSR, Buc., 1985.149-Harald Zimmermann, Veacul întunecat, ESE, Buc., 1983.

150-P. Zumthor, Încercare de poetică medievală, Univers, Buc., 1983.151-***Medicii şi Biserica – Etica martirajului şi a morţii martirice, Editura Renaşterea,

Cluj-Napoca, 2013.

***

CINE ESTE ADRIAN BOTEZ?

ADRIAN BOTEZ

Născut pe 10 noiembrie 1955, la Gura Humorului, judeţul Suceava.

Doctor în ştiinţe filologice - cu lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană (coord.ştiinţific: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA, de la Univ. “Al.I.Cuza”-Iaşi). Actualmente: prof. laColegiul Tehnic “Gheorghe Balş”-Adjud.

În 1999, fondează şi devine redactor coordonator al revistei bianuale CONTRAATAC -revistă de educaţie, cultură şi literatură, pentru elevi şi profesori - îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice. Ediţie on-line – Contraatac – revistă de culturăşi de atitudine creştină: http://revistacontraatac.wordpress.com - …revistă care, în forma ei „dehârtie” ( şi pe site-ul: www.adrianbotez.com), cu Voia Domnului, supravieţuieşte şi azi!!!

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:

I-în colectiv redacţional Scara-Bucureşti, redactor la revista „ONYX”, DUBLIN/IRLANDA,redactor la Starpress Vâlcea Turism (revistă internaţională ROMÂNO-CANADIANO-AMERICANĂ online, de turism, cultură, afaceri, diaspora şi ştiri), redactor la Ziarul MIORIŢAUSA, Singurul ziar românesc INDEPENDENT din America - redactor Ardealul literar-Deva,redactor Crezul nostru-Bacău, redactor Salonul literar-Focşani, membru în Colegiul de redacţie alrevistei “FOAIE NAŢIONALĂ”-Bucureşti etc.

207

Membru de Onoare al Colectivelor de redacţie ale revistelor „REGATUL CUVÂNTULUI” şi„SFERA EONICĂ” – Reviste de cultură universală, editate sub egida Ligii ScriitorilorRomâni.

II-A publicat în şi colaborează (regulat sau sporadic) la revistele şi ziarele: Steaua-Cluj, Cetateaculturală-Cluj, Citadela-Satu Mare, Zodii în cumpănă-Oradea, Nova Provincia Corvina-Hunedoara, Vatra veche-Târgu Mureş, Viaţa Românească-Bucureşti, Luceafărul-Bucureşti,Dimândarea-Bucureşti, Deşteptarea aromânilor-Bucureşti, Permanenţe-Bucureşti, Rost-Bucureşti, Origini-Bucureşti, Cotidianul-Bucureşti, Collegium-Iaşi, Poezia-Iaşi, Porto Franco-Galaţi, Plumb-Bacău, Credinţa Ortodoxă-Bacău, Fereastra-Mizil, Pro-Saeculum-Focşani,Oglinda literară-Focşani, Observator/München-Germania etc. – precum şi la revistele electroniceARP-Artur Silvestri: Neamul Românesc, Ecoul, Epoca, Luceafărul Românesc, Dacologica,Studii etnoistorice, Monitor cultural, Arhiva românească, Tânărul scriitor, Scriitori românicontemporani, Universul cărţilor, Boabe de grâu, Soarele - dar şi la Agero-Stuttgart, Noi nu,Clipa-California (SUA), Vâlcea Turism-Canada, Mioriţa USA/California-SUA, Sfera online,Curentul Internaţional/Canada, Revista Phoenix/Arizona-SUA, Bruxelles Mission – portal alromânilor din Ţările de Jos, Slova Creştină, Revista Zeit-Brăila, Napocanews , Starpress VâlceaTurism/Canada, Destine literare/Canada, Pagini româneşti-Romanian Pages/Noua Zeelandă,Constelaţii diamantine-Craiova, Scurt Circuit Oltean-Craiova, ScrieLiber-Iaşi etc. etc.

VOLUME DE VERSURI: 1-Jurnal din marea temniţă interioară (Axa-Botoşani, 1998); 2-Rog inorog (Salonul literar-Focşani, 1998); 3-Povestea unui colecţionar de audienţe (CorgalPress-Bacău, 2003); 4- Epopeea Atlantică (Corgal Press-Bacău, 2003); 5- Eu, barbarul (CasaScriitorilor-Bacău, 2005); 6- Crezuri creştine - 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioadaBorinage (tumorile artei), Casa Scriitorilor, Bacău, 2005; 7-Nu mai ridicaţi din umeri! (Ed. Rafet,Rm. Sărat, 2007); 8-În contra demenţei de astăzi în cultura română (Ed. ProPlumb, Bacău, 2008);9- Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009; 10-Cartea Profeţiilor, Ed.Rafet, Rm. Sărat, 2010; 11-Liniştea lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; 12- Obârşii, Ed.Rafet, Rm. Sărat, 2012; 13-La prohodul bradului, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2013; 14-CavaleriiApocaliptici. Psalmodieri în Vârful Muntelui, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2014.

Prezenţă în antologia bilingvă (română-franceză) În căutarea îngerului – En quêtte del'ange, din creaţia poeţilor vrânceni, selecţie de prof. VALERIU ANGHEL, Pallas, Focşani, 2006– trad. prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN. Prezenţă în antologia engleză a prof. univ. dr.DAN BRUDAŞCU: Voices of contemporary Romanian poets – selection and English version byDAN BRUDAŞCU, Sedan Publishing House-Cluj, 2007. Inclus în Antologia sonetului românesc,de RADU CÂRNECI - vol. al III-lea. Inclus în toate cele trei volume ale trilogiei Carteaîntâlnirilor, de EUGEN EVU.

PROZĂ: 1-Basme - pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni, CorgalPress-Bacău, 2004); 2-Nălucirile abatelui Bernardo – cinci povestiri fantastice, Ed. Rafet, Rm.Sărat, 2014 (postfaţă de PETRU SOLONARU).

CRITICĂ/HERMENEUTICĂ:1- Prigoniţii cavaleri ai Mielului - despre poezia cultăaromânească (Ed. Dimândarea părintească, Buc., 2000); 2- Spirit şi Logos, în poezia eminesciană- pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005);3–Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici - pentru onouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici(Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006) – a obţinut Premiul de excelenţă al Ed. RAFET, pentru 2006; 4-Cei

208

Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi EpocaMihaelică : pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, LiviuRebreanu şi Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007) – a obţinut Premiul de excelenţă al Ed.RAFET, pentru 2007; 5- Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism şialchimie naţională, Criterion Publishing, Bucureşti, 2009; 6-NORMALITATEAREACŢIONARĂ: sinergia scris-făptuire-fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, IonNeculce – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: GrigoreUreche, Miron Costin, Ion Neculce, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012; 7-„DOSOFTEI –VESTITORUL LUI EMINESCU – prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică, a opereiSfântului Mitropolit DOSOFTEI” – Editura Rafet, Rm. Sărat, 2014.

ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Buc., 2008 (postfaţă de dr. ArturSilvestri); 2-Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008; 3-„Cazul Dacia...”, Ed. Rafet,Rm. Sărat, 2011;

-DIN 15 MAI 2004, ESTE MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA.

-DIN 18 SEPTEMBRIE 2011, ESTE MEMBRU COLABORATOR AL ASOCIAŢIEISCRIITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ, DIN QUÉBEC/CANADA.

-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică „PROVINCIA CORVINA”-HUNEDOARA şiRedacţia revistei de ariergardă culturală „NOVA PROVINCIA CORVINA”-HUNEDOARA –îi acordă „DIPLOMA DE EXCELENŢĂ, PENTRU ANUL 2011”: „Se acordă distinsului domnADRIAN BOTEZ-senior, pentru opera sa poliedrică, impregnată de simţirea româneascăautentică” – pe data de 14 ianuarie 2012.

-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică ”PROVINCIA CORVINA”-HUNEDOARA şiRedacţia revistei de Literatură şi Artă „NOVA PROVINCIA CORVINA” – Preşedinte: dr. ing.ION URDĂ; Redactor-şef: academician EUGEN EVU - „îi acordă „DIPLOMA DEEXCELENŢĂ, PENTRU ANUL 2013, distinsului domn ADRIAN BOTEZ-senior, pentruextraordinarul volum de versuri <<LA PROHODUL BRADULUI>> , cât şi pentru originalitateaîntregii sale opere literare”.

-Este laureat al Marelui Premiu al Salonului Literar-Dragosloveni - ediţia a 26-a,noiembrie 1998.

-Premiul U.S.R., pentru POEZIE - pentru anul 2005.-Premiul U.S.R., la CRITICĂ/HERMENEUTICĂ, pentru anul 2006.-Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură „Titel Constantinescu”, Rm.

Sărat, 2011 – pentru volumul de eseuri „Cazul DACIA...”

PREMIUL PENTRU PUBLICISTICĂ: joi, 3 iunie 2010, la sediul Uniunii Scriitorilor dinRomânia, i-a fost decernat Premiul pentru publicistică (în cadrul Premiilor AsociaţieiInternaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LITERART - XXI şi ale revisteiOrigini – Romanian Roots, pe anii 2008-2009): prof. dr. Adrian Botez (cf. revista Conexiuni,Anul VI, nr. 64, iulie 2010).

PREMIUL DE EXCELENŢĂ, LA CEA DE-A V-A EDIŢIE A FESTIVALULUIINTERNAŢIONAL „TITEL CONSTANTINESCU” (organizat de Editura RAFET), acordatde ASOCIAŢIA CULTURALĂ „RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ”, pentru volumul„NORMALITATEA REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE COSMICĂ,

209

LA GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE -pentru o nouă hermeneutică,aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce”,Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012.

PREMIUL “FĂNUŞ NEAGU”, al Festivalului Internaţional “TITELCONSTANTINESCU”, Ediţia a VII-a, Rm. Sărat (Republica România)-Edineţ (RepublicaModova)-2014.

“DIPLOMĂ PENTRU CONTRIBUŢIA SUBSTANŢIALĂ LA DEZVOLTAREARELAŢIILOR DE PRIETENIE DINTRE ROMÂNII DE PRETUTINDENI”, în cadrulFestivalului Internaţional de Creaţie Literară „TITEL CONSTANTINESCU”, Edineţ(Republica Moldova) – Râmnicu Sărat (România).

DIPLOMA DE EXCELENŢĂ, PENTRU ACTIVITATE PUBLICISTICĂ, ÎN ANUL 2013,acordată de către revista SCURT CIRCUIT OLTEAN, (redactor-şef: dna MARINELAPREOTEASA).

Nominalizat la Premiile ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu), pentru 2007 - prinlucrarea “LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ”.

CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI ADJUD – 2009.

ESTE PREZENT ÎN: Dicţionarul scriitorilor români de azi (din România, Basarabia,Bucovina de Nord, Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America) – de Boris Crăciun şiDaniela Crăciun-Costin, Iaşi, 2011; Vocaţie şi destin - dicţionarul personalităţilor vrâncene,Ed.Terra, Focşani, 2000, al lui Valeriu Anghel; Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni, allui Florin Muscalu, Ed. Revista”V”, Focşani, 1999; Dicţionar elementar de scriitori românicontemporani – în revistele electronice ARP; Album biobibliografic “OCTAVIAN VOICU” –Creatori din Moldova de Mijloc, Ed. Casa Scriitorilor, Bacău, 2005; Ateneul Scriitorilor – Ed.Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008; Harfele harului - antologie de poezie creştină, realizată deEugen Evu şi Ion Urdă, Ed. Corvin-Deva, 2007; Cuvinte pentru urmaşi, vol II, Modele şi exemplepentru Omul Român, Carpathia Press, 2007 – ed. îngrijită de Artur Silvestri; Al Cincilea Patriarh,Intermundus, Buc., 2007- ed. îngrijită de Artur Silvestri; Antologie literară, Valman, Rm. Sărat,2007, ed. îngrijită de Gh. Neagu; Antologiile revistei SINGUR (vol. I – Poezie + vol. al II-lea -Proză); ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME, Starpress 2011 (vol. I – Poezie + vol. al II-lea - Proză) – varianta în limba engleză – şiL'ANTOLGIE DES ECRIVAINS DE TOUT LE MONDE (Poezie+Proză) – varianta în limbafranceză, Ed. Fortuna, 2012; Antologia PARADOXISMULUI Internaţional (vol. 7, 8, 9),editatăde prof. univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE (2011, 2012, 2013); ANTOLOGIASCRIITORILOR ROMÂNI – de pe toate continentele (antologator: ELISABETA IOSIF),Editura Cetatea Cărţii, Bucureşti, 2014; ANTOLOGIA DE POEZIE CONTEMPORANĂROMÂNEASCĂ – „PORNI LUCEAFĂRUL”, editată de dna CARMEN CĂTUNESCU –Editura Scrisul contemporan, Ploieşti, 2014; ANTOLOGIA DE PROZĂ CONTEMPORANĂROMÂNEASCĂ – „SĂRMANUL DIONIS”, editată de dna CARMEN CĂTUNESCU – EdituraScrisul contemporan, Ploieşti, 2014, Cuvântul în timp – antologie de poezie, proză şi eseistică,Editura Grinta, Cluj-Nnapoca, 2011 etc.

Criticul MIRCEA DINUTZ îi face profilul literar, în revista Pro-Saeculum, nr. 3-4, Focşani,mai-iunie 2005 ( Adrian Botez - un cavaler al Graalului ).

210

-MEMBRU DE ONOARE AL ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE DE PARADOXISM –titlu acordat de Preşedintele dr. Florentin Smarandache, de la Universitatea din NewMexico/SUA, pe 17 septembrie 2011.

-CERTIFICAT DE APRECIERE ŞI RECUNOAŞTERE A VALOROASEICONTRIBUŢII ÎN CULTURĂ, acordat prof. dr. ADRIAN BOTEZ, de către Departamentul„Math & Sciences Department”, al Universităţii din New Mexico – Gallup Branch/SUA,pentru 2008-2009.

-Este ales pentru distincţia THE RESEARCH BOARD OF ADVISORS, este nominalizat ca“MAN OF YEAR 2005”, pentru merite în cultură şi educaţie – şi pentru THE WORLD MEDALOF FREEDOM - de către THE AMERICAN BIOGRAPHICAL INSTITUT, Raleigh, NorthCarolina, U.S.A.

***

211

CUPRINS

Cuvânt justificativ.........................................................5

PREFAŢĂ. Doi fraţi-poeţi – două destine. Elemente eminesciano-romantice, în operapoetică a fraţilor Dan şi Emil Botta……………………………………………..11

PARTEA I: PRELIMINARII TEORETICOMETODOLOGICE.....................................................29

A-Anistoria actului artistic. Eminescu, Orfeu, Poetul şiLumea............................................................................31B-Revenind la Orfeu.....................................................40C- Despre Poetul Emil Botta: “A interpretat pe scena teatrului naţional următoareleroluri…”. Despre un “maestru” depăşit de… “subiect” - şi Adevărul care, totuşi,pâlpâie!................................................................57

I- A fi în duhul lui Eminescu” şi „a fi înfrânt închinător eminescului”. Emil Botta şi valenţelesoteriologice ale verbului..........................................................................69II- Obsesia Transfigurării, a Învierii într-o altă/”altfel de lume”. Arheii Valahi şi personajelealter ego-uri „strategice” emilbottiene ..............................................84

PARTEA a II-a: ARHEII EMILBOTTIENI..........101

III- Cosmicii/Misticii „Ţesători” şi Cosmicele/Misticele „Pluguri”. „Lucrătorii”restauratori............................103IV-„Columna lui Dumnezeu”, „Constructorul de Vrăbii” şi „GrădinaCerească”...................................115V- Fiul-Hristos şi Iniţierea Orfică a Poetului .............135VI- Arhanghelul Lucifer şi Fiul-Hristos. Continuitatea divină absolută, întru Fiul-Hristos...............................140VII- Vikingii, Noaptea şi Nordul. Filosofia cinică, Horatio şi „Danezul îndoliu”......................................152VIII- Eminescu-Răstignitul, Eminescu-„Amen”-ul NeamuluiValah..........................................................160IX- Histrionismul nocturn al lui Emil Botta. Complicitatea eurilor, în complotultranscenderii: “Fachir”, de Emil Botta............................................170X-„Întunecatul April”, „Ielele Dânsele”şi...Zalmoxis!...............................................................180XI-„Chezăraş Iulie” şi „Palidul August” ...................206

212

XII- Sub Craiul Amurg. „Pajura Nopţii, Vidra cu ochi cruzi, barbaresca pădure şi cruntele-ineamuri”. „Diabolica Mierlă”......................................................224XIII- Pădure-Logos Divin, „Rob Codru”, „Greul Pământului”, „Coronatul Cerb” - şi Dacia..............245XIV- Melcii.................................................................258XV-„Miel, Porumbiel” şi „Marioneta”. Ciocârlia, „Sfânta Sfintelor”, Cocorul şi Lupii.Omizile şi „Coronatul Cerb”........................................................265XVI- Stelele Ursei, „Ursulina”, „Trif nebun”, Privighetori şi Vrăjitori. Himera. „Cârtiţaapofatică” şi „Bureţii apofatici”.......................................................293XVII-“Litera T” şi Nordul Mistic ..............................301XVIII- Noapte şi Lună, la Emil Botta. Întruchipările Lunii şi Chipurile Funcţionale ale Nopţii...................309A-Luna.........................................................................315B- Luna şi Moartea…………………………………..318C- Orfeu şi Luna .........................................................331D-Dianele.....................................................................333XIX- Muzica Sferelor, Don Quijote şi Stan Păţitul ....335XX-“Cripta Somnului”, Ulysse şi Parcele…………...337XXI-“Nimeni, Nimănui, Nicăieri”………………...…340XXII-“Utopia” şi “Sisif al Moliilor”……………..….343XXIII-„Corbiul-Corbaciul” şi Joimăriţele .................346XXIV- Îngerul exterminator. “Mioriţa”, “Veri păcurari trei” şi “Plânsul mameibătrâne”……………………352XXV-“Paseri de lux”, “Crinul decapitaţilor” şiOglinzile......................................................................358XXVI-“Domn Asmodeu”, “Măritul Curcubeu” şi “Mirele deCucută”………………………………….362XXVII-“Tinereţea fugară”, Avestiţele şi Florile .......366XXVIII- Timpul-Iad. „Orologiul Demenţial”.............370XXIX-„Faust cu ochi de uliu”. Urania şi Titania. „Monarhultimp”..........................................................374XXX- Narcis, „Crin inocent” şi „Trifoiul-ca-fiară”. „Orbul de laCărămidă”..............................................379XXXI- Armonia/Cântecele Poeţilor. Fantasio, „Mândra Elină” şi Trandafirul. „Trântorii”,„Marii Leneşi”, „Veveriţele nebuniei”, Hamlet şi Nimfa .....................383XXXII- Ler-Lyra-Scorpion. AsumareaTranscenderii...............................................................388XXXIII- Iubirea-Trandafir. Pumnareta şi Puterea Cheilor.....................................................................................394XXXIV-„Zeea Primăvară”.........................................403XXXV-„Mioriţa” şi Zeii, Sfinţii, Martirii Daco-Valahi. „OsulDomnesc”..........................................................406XXXVI-”Rusalime...” „Principe Cantemir”, „Misail Călugărul” şi „SimionDascălul”................................421CONCLUZII...............................................................426ULTIMUL CUVÂNT AL AUTORULUI...................432BIBLIOGRAFIE..........................................................434CINE ESTE ADRIAN BOTEZ?.................................457