UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI FACULTATEA DE ZOOTEHNIE SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

TĂNASE DUMITRU NACU GHERASIM

MATERIAL DE STUDIU ID

REPRODUCŢIA ANIMALELOR

ANUL II, SEMESTRUL II

Iaşi, 2006

1

CUPRINS 5. MONTA............................................................................................................ 4 5.1. Bazele fiziologice ale reflexelor sexuale ....................................................... 4 5.2. Specificul reflexelor sexuale la principalele specii de animale ..................... 10 5.2.1. Reflexele sexuale la taur ............................................................................. 10

5.2.2. Reflexele sexuale la berbec............................................................. 11 5.2.3. Reflexele sexuale la vier ................................................................. 11 115.2.4. Reflexele sexuale la armăsar....................................................... 12

5.3. Particularităţile montei pe specii.................................................................... 12 5.4. Sisteme de montă ........................................................................................... 13

5.4.1. Monta vacilor .................................................................................. 13 5.4.2. Monta oilor...................................................................................... 14 5.4.3. Monta iepelor .................................................................................. 15 5.4.4. Monta scroafelor ............................................................................. 16 5.4.5. Monta la iepure ............................................................................... 16 5.4.6. Monta la nutrie ............................................................................... 17 5.4.7. Monta la nurcă ................................................................................ 18 5.4.8. Monta la vulpe ................................................................................ 20 5.4.9. Monta la căţea şi pisică ................................................................... 20

6. FECUNDAŢIA ................................................................................................. 22 6.1. Factorii care condiţionează fecundaţia........................................................... 22

6.1.1. Migraţia spermatozoizilor ............................................................... 23 6.1.2. Viabilitatea spermatozoizilor .......................................................... 24 6.1.3. Numărul de spermatozoizi .............................................................. 24 6.1.4. Capacitaţia spermatozoizilor........................................................... 25 6.1.5. Momentul ovulaţiei şi migrarea ovocitului..................................... 25 6.1.6. Viabilitatea ovocitului..................................................................... 25 6.1.7. Întâlnirea gameţilor ......................................................................... 25

6.2. Etapele fecundaţiei......................................................................................... 26 6.2.1. Ataşarea spermatozoizilor şi traversarea membranei pelucide ....... 26 6.2.2. Fuziunea membranelor; blocarea polispermiei ............................... 27 6.2.3. Eliminarea celui de-al doilea globul polar; creşterea capului

spermatozoidului................................................................................................... 28 6.2.4. Cariogamia şi singamia; primul fus de clivaj.................................. 29

6.3. Tulburări ale fecundaţiei ................................................................................ 29 7. GESTAŢIA ....................................................................................................... 31 7.1. Dezvoltarea stadială a produsului de concepţie ............................................. 32

7.1.1. Stadiul ovular (zigotal).................................................................... 32 7.1.2. Stadiul embrionar............................................................................ 34 7.1.3. Stadiul fetal ..................................................................................... 37

7.2. Fiziologia embrionului şi a fătului ................................................................. 37 7.3. Modificările organismului matern în gestaţie ................................................ 38

7.3.1. Modificările organelor genitale....................................................... 38 7.3.2. Modificările funcţiilor organismului matern................................... 39

7.4. Durata gestaţiei .............................................................................................. 39 7.5. Principii şi metode de diagnosticare a gestaţiei ............................................. 40

7.5.1. Metode clinice................................................................................. 41 7.5.2. Metode de laborator ........................................................................ 42

2

7.6. Tulburări ale gestaţiei .................................................................................... 42 7.6.1. Gestozele (disgravidiile)................................................................. 43

7.6.1.1. Edemul de gestaţie........................................................... 43 7.6.1.2. Eforturile premature (durerile false)................................ 44 7.6.1.3. Paraplegia antepartum ..................................................... 45

7.6.2. Accidente în timpul gestaţiei .......................................................... 45 7.6.2.1. Torsiunea uterină ............................................................. 45 7.6.2.2. Inversiunea vaginală şi prolapsul vaginal........................ 46

7.6.3. Avortul............................................................................................ 47 7.6.3.1. Avorturi neinfecţioase ..................................................... 48

7.6.3.1.1. Anomaliile învelitorilor fetale .......................... 48 7.6.3.1.2. Avorturile cauzate de tulburări la nivelul

complexului feto-placentar ...................... 49 7.6.3.1.3. Avortul cauzat de factori neurohormonali........ 50 7.6.3.1.4. Avortul cauzat de factori alimentari şi

toxialimentari....................................................... 50 7.6.3.1.5. Avortul traumatic.............................................. 52

7.6.3.2. Avortul determinat de factori genetici............................. 52 7.6.3.3. Avortul de natură imunologică ........................................ 52 7.6.3.4. Avorturi de natură infecţioasă ......................................... 53

8. PARTURIŢIA .................................................................................................. 54 8.1. Determinismul parturiţiei .............................................................................. 54 8.2. Activitatea cinetică în parturiţie..................................................................... 55 8.3. Stadiile parturiţiei .......................................................................................... 56 8.4. Particularităţile parturiţiei pe specii............................................................... 58

8.4.1. Parturiţia la vacă ............................................................................. 58 8.4.2. Parturiţia la oaie şi capră ................................................................ 59 8.4.3. Parturiţia la scroafă ......................................................................... 59 8.4.4. Parturiţia la iapă.............................................................................. 59 8.4.5. Parturiţia la carnasiere şi rozătoare................................................. 60

8.5. Îngrijirile parturientei .................................................................................... 60 8.6 Tulburări ale parturiţiei................................................................................... 61

8.6.1. Distociile......................................................................................... 61 8.6.1.1. Distocii de origine maternală........................................... 62 8.6.1.2. Distocii de origine fetală.................................................. 62

9. ÎNGRIJIRILE NOU-NĂSCUŢILOR ............................................................... 65 9.1. Primele îngrijiri care se acordă nou-născuţilor.............................................. 65 9.2. Principalele afecţiuni ale nou-născuţilor ....................................................... 66

9.2.1. Rezistenţa şi receptivitatea nou-născuţilor ..................................... 66 9.2.2. Principalele tulburări ale nou-născuţilor......................................... 67

9.2.2.1. Tulburări respiratorii........................................................ 67 9.2.2.2. Tulburări circulatorii........................................................ 68 9.2.2.3. Tulburări digestive........................................................... 69 9.2.2.4. Omfalopatiile ................................................................... 70

10. PERIOADA PUERPERALĂ ......................................................................... 71 10.1. Procese fiziologice în perioada puerperală .................................................. 71

10.1.1. Involuţia uterină............................................................................ 71 10.1.2. Eliminarea loşiilor ........................................................................ 72 10.1.3. Reluarea activităţii ovarului.......................................................... 73 10.1.4. Dispariţia proceselor infiltrative ................................................... 73

10.2. Hrănirea şi îngrijirea femelelor în perioada puerperală ............................... 73 10.3. Particularităţile perioadei puerperale pe specii............................................ 74

3

10.4. Tulburări în perioada puerperală.................................................................. 76 10.4.1. Leziuni şi accidente....................................................................... 77 10.4.2. Nevrozele puerperale .................................................................... 79 10.4.3. Infecţiile în puerperium................................................................. 80

10.4.3.1. Vulvite, vestibulite şi vaginite ....................................... 81 10.4.3.2. Vaginita necrotică .......................................................... 81 10.4.3.3. Vaginita gangrenoasă ..................................................... 82 10.4.4. Bolile acute ale uterului .................................................... 82

10.4.4.1. Cervicita puerperală ........................................... 82 10.4.4.2. Endometrita catarală puerperală......................... 83 10.4.4.3. Endometrita purulentă puerperală ...................... 83 10.4.4.4. Metrita necrotică (crupală, difteroidă) ............... 84 10.4.4.5. Metrita gangrenoasă ........................................... 84 10.4.4.6. Perimetrita şi parametrita puerperală ................. 85

11. RELAŢIA DINTRE GLANDA MAMARĂ ŞI FUNCŢIA DE REPRODUCERE.................................................................................................. 87 11.1. Modificări ale glandei mamare în timpul vieţii sexuale .............................. 87 11.2. Factorii care influenţează secreţia şi excreţia laptelui ................................. 89

11.2.1. Lactogeneza .................................................................................. 89 11.2.2. Galactopoeza sau menţinerea lactaţiei .......................................... 92 11.2.3. Ejecţia laptelui............................................................................... 92

11.3. Tulburări ale glandei mamare ...................................................................... 92 11.3.1. Mamitele (mastitele) ..................................................................... 92 11.3.2. Dermatitele glandei mamare ......................................................... 93 11.3.3. Tulburări funcţionale ale glandei mamare .................................... 94

12. CAPACITATEA REPRODUCTIVĂ A ANIMALELOR.............................. 96 12.1. Factorii care influenţează capacitatea de reproducere ................................. 97 12.2. Aprecierea capacităţii reproductive a animalelor....................................... 100 BIBLIOGRAFIE................................................................................................. 102

4

CAPITOLUL 5

MONTA

REZUMAT Sub influenţa hormonilor estrogeni, în stadiul de estru femela manifestă reflexul de împerechere caracterizat prin interesul manifestat faţă de mascul, căutarea acestuia, adoptarea unei stări de imobilitate (accepţiune), ceea ce favorizează actul sexual, în urma căruia sperma este depusă pe traiectul căilor genitale femele, la diverse niveluri, funcţie de specie. Actul sexual este alcătuit dintr-o succesiune de reflexe care se desfăşoară într-o anumită ordine: apropiere, erecţie, îmbrăţişare, împerechere şi ejaculare. Cei doi parteneri, masculul şi femela trebuie să aibă o anumită vârstă şi greutate corporală diferenţiate cu specia în momentul folosirii pentru prima dată la reproducţie. De asemenea, trebuie să existe un anumit raport între cele două sexe, raport care diferă, de asemenea, cu specia. În practica creşterii animalelor există două sisteme de montă: liberă şi dirijată, cea mai avantajoasă fiind monta dirijată. Prin practicarea montei dirijate fiecare femelă este supusă unui examen clinic şi ginecologic, cele cu diverse afecţiuni fiind excluse de la reproducţie. De asemenea, prin practicarea montei dirijate se pot folosi raţional la reproducţie masculii valoroşi şi totodată se practică potrivirea perechilor şi ameliorarea mai rapidă a efectivelor de animale. Monta prezintă unele particularităţi organizatorice şi tehnice în funcţie de specie.

5.1. Bazele fiziologice ale reflexelor sexuale Împerechearea a doi indivizi de sex opus la animale se numeşte montă. Monta trebuie să se desfăşoare, în mod normal, înainte şi în timpul ovulaţiei la multipare întrucât eliberarea ovocitelor are loc într-o perioadă mai lungă. Modul de efectuare a montei şi durata ei variază cu specia. Fiziologic, la toate speciile au loc procese asemănătoare.

Comportamentul sexual la mamifere se bazează pe un schimb de semnale specifice care dau posibilitatea unui mascul şi unei femele din aceeaşi specie de a se alege fără eroare şi de a se excita reciproc, oferind în acest fel maximum de şanse statistice gameţilor masculi şi femeli de a se întâlni.

Comportamentul sexual al masculilor Comportamentul sexual al mamiferelor se bazează pe un schimb

reciproc de semnale specifice care, în final se materializează în actul sexual propriu-zis. La animalele crescute în libertate, întreţinute în padocuri sau boxe comune pentru ambele sexe, comportamentul sexual se desfăşoară secvenţional:

- căutarea reciprocă a celor doi parteneri;

5

- sincronizarea comportamentală; - actul sexual propriu-zis; La toate speciile, activitatea sexuală începe printr-o căutare reciprocă

de contact între mascul şi femelă. Schimburile de informaţii senzoriale fac posibilă identificarea receptivităţii sexuale a celor doi parteneri, apoi provoacă răspunsurile comportamentale care induc reacţiile de atitudine necesare împerecherii. Semnalele caracteristice emise de femele indică stadiul receptivităţii sexuale, femela neacceptând saltul masculului de cât în momentul impregnaţiei estrogenice maxime. La toate mamiferele, femela se va imobiliza înaintea împerecherii, luând o poziţie care să permită masculului intromiterea penisului.

Cunoaşterea particularităţilor fiziologice ale comportamentului sexual este necesară în momentul obişnuirii reproducătorilor folosiţi la însămânţările artificiale, cu recoltarea materialului seminal. Obişnuirea presupune răbdare şi tact, astfel încât, să se suprapună peste reflexele necondiţionate, cele condiţionate pozitive, permiţând o bună recoltare a spermei. După obişnuirea masculului cu recoltarea spermei, datorită reflexelor condiţionate pozitive, ejaculatul poate fi recoltat uşor, pe o femelă în oricare stadiu al ciclului sexual, pe un mascul sau pe un manechin adaptat la formă, mărime şi aspect speciei respective. Recoltarea spermei cu ajutorul vaginului artificial se bazează pe succesiunea fiziologică a reflexelor sexuale, cu deosebirea că sperma este depusă în alt loc decât în cazul montei, mediul natural de la nivelul secţiunii copulatoare a aparatului genital femel fiind reconstituit prin mijloace artificiale. Baza fiziologică a recoltării spermei cu vaginul artificial este reprezentată de reflexele sexuale înnăscute peste care s-au suprapus reflexele dobândite în urma asocierii lor repetate. În desfăşurarea reflexelor sexuale necesare recoltării spermei, un rol deosebit revine corpusculilor senzitivi şi terminaţiilor nervoase existente la nivelul penisului. În tegumentul glandului se găsesc corpusculii care reacţionează la excitaţiile termice, corpusculii Meissner care recepţionează impulsurile tactile, corpusculii Vater-Paccini, pentru recepţionarea impulsurilor de presiune, corpusculi pentru recepţionarea durerii. Totodată, un rol deosebit revine şi organelor de simţ. Factorii mediului extern (lumina, temperatura, mirosul specific al femelelor în călduri, efectuarea montei între alţi parteneri, îmbrăţişarea efectuată de mascul sau femelă) provoacă excitaţii, care ajunse la nivelul hipotalamusului, declanşează mecanismul neuroendocrin care stă la baza formării reflexelor sexuale. Fiziologia actului sexual constă dintr-o succesiune de etape care se manifestă prin următoarele reflexe sexuale: reflexul de apropiere, reflexul de erecţie, reflexul de îmbrăţişare, reflexul de intromisiune şi reflexul de ejaculare. Reflexul de apropiere constă într-o căutare reciprocă de contact între mascul şi femelă. Schimburile de informaţii senzoriale, care au loc cu acest prilej, provoacă răspunsuri comportamentale care induc atitudini caracteristice desfăşurării actului sexual. Un rol particular în realizarea contactului între mascul şi femelă îl au semnalele olfactive datorate

6

feromonilor care declanşează reacţii specifice, de stimulare sau inhibiţie. Fonaţia, audiţia, contactul corporal între parteneri (fig. 5.1 şi 5.2), jocul, lupta care precede acceptarea masculului, îndeplinesc un rol deosebit în apropierea partenerilor. Toţi aceşti factori induc excitaţia precopulatoare. La mamifere, sursa cea mai puternică de excitaţie o constituie stimularea tactilă astfel încât este posibilă declanşarea excitaţiei precopulatoare chiar prin simple excitaţii mecanice ale zonei genitale. Excitaţia precopulatoare se manifestă prin libidou, care este datorat impregnării structurilor necesare de către hormonii androgeni. Acest tip de excitare se caracterizează printr-un complex de manifestări variate ca: accelerarea pulsului, creşterea tensiunii arteriale, modificări ale circulaţiei periferice cu ridicarea temperaturii tegumentului, aflux sanguin, creşterea tensiunii nervoase. Un semn caracteristic al excitaţiei sexuale este reacţia ce se declanşează în cadrul excitaţiei sexuale precopulatoare (Gluhovschi, 1978).

Fig. 5.1 Etograma comportamentului sexual la porc8ine (Signoret, 1970)

7

Reflexul de erecţie. Erecţia constă în schimbarea formei, volumului şi constituţiei organului copulator. În repaus, penisul este adăpostit în furou, şi la unele specii este flasc. Din această stare, penisul, prin erecţie, este exteriorizat din furou şi devine rigid printr-o modificare specială a ţesutului erectil. Erecţia este consecinţa fenomenelor dilatatoare care se produc la nivelul corpului spongios şi al corpilor cavernoşi ai penisului urmată de umplerea acestora cu sânge. În urma acumulării intense a sângelui, are loc dilatarea cavernelor, capsula fibroasă se întinde, muşchiul se contractă şi penisul devine rigid, se alungeşte şi este propulsat din furou. Ţesutul erectil al corpului spongios şi al corpilor cavernoşi reprezintă un sistem spongios de spaţii vasculare, presărate cu artere şi vene. În stare de repaus, aceste spaţii sunt colabate şi conţin cantităţi mici de sânge; odată cu erecţia ele devin cavităţi mari, umplute cu sânge. Creşterea fluxului de sânge este determinată pe cale neurohormonală şi asigurată de compresiunea căilor venoase de întoarcere prin contracţia muşchilor bulbo- şi ischiocavernoşi. Afluxul de sânge la nivelul ţesutului cavernos se produce treptat. La început se umplu cu sânge cavernele care, datorită vaso-dilataţiei arteriale, se destind, urmată de erecţia ţesutului spongios în jurul uretrei. Ţesutul spongios se încarcă cu sânge venos ca urmare a stării provocate de stimularea nervilor splahnici pelvieni, iar stimularea inervaţiei simpatice determină constricţia arterelor penisului şi încetarea erecţiei. Erecţia este un reflex înnăscut provocată pe cale reflexă, centrul fiind situat în măduva sacrală, la nivelul neuromerelor S1 – S2. Arcul reflex include nervii dorsali, ruşinos şi hipogastric, centrul medular, nervii simpatici şi parasimpatici. Senzaţiile vizuale, auditive, tactile şi olfactive

Fig. 5.2 Etograma comportamentului sexual la caprine (după Hart, 1975)

8

stimulează sistemul nervos central de la nivelul căruia porneşte impulsul excitator al centrului erecţiei. Din centrul erecţiei pleacă nervii centrifugi care provoacă dilataţia vaselor penisului şi contracţia muşchilor ischio- şi bulbocavernoşi. Erecţia este determinată şi de excitarea mecanică a receptorilor penieni, reflex care stă la baza recoltării spermei prin masturbaţie. Erecţia este însoţită de eliminarea la nivelul meatului a unei secreţii mucoase, clare, cu rol lubrifiant produsă de glandele Littré şi de glandele bulbo-uretrale. Această secreţie, împreună cu cele ale glandelor Bartholin, facilitează intromiterea penisului în conductul vestibulo-vaginal. Erecţia este însoţită de contracţia tunicii externe a burselor testiculare, în urma căreia testiculele sunt apropiate de orificiul extern al canalului inghinal. Durata erecţiei depinde de specia şi vârsta reproducătorului. La masculii tineri, erecţia se poate menţine un timp mai îndelungat (chiar o jumătate de oră), însă durata erecţiei scade progresiv cu vârsta. Manifestarea erecţiei este determinată de nivelul hormonilor androgeni din organism, de tipul de sistem nervos al masculului, de vârstă, condiţii de exploatare, întreţinere etc. Erecţia diminuă consecutiv uzurii nervoase, a abuzului sexual, obişnuinţei, oboselii, alimentaţiei şi întreţinerii necorespunzătoare. În caz de îmbătrânire, erecţia se produce intermitent, până ce dispare complet, stare ce se observă la taurii, berbecii şi vierii bătrâni. În diversele boli ca meningita, turbarea, tetanosul, erecţia este mai pronunţată decât la animalul sănătos. Toxina tetanică, având o elecţie specială pentru sistemul nervos, scade pragul de excitabilitate a tuturor centrilor medulari, deci şi a centrului erecţiei. Substanţele afrodiziace (iohinibina, stricnina etc.) cele parasimpatice comimetice stimulează erecţia peniană, fie prin provocarea vasodilataţiei locale (iohinibina), fie prin scăderea pragului de excitabilitate a centrului erecţiei (stricnina). Anafrodiziacele (opiumul, bromurile), intoxicaţiile cu diverse săruri de mercur, potasiu, arseniu etc., inhibă erecţia. Sunt şi numeroşi centrii nervoşi superiori, localizaţi în bulb, hipotalamus şi centrii corticali, ca sediu al reflexelor condiţionate care, în urma excitaţiei determină erecţia. Inervaţia senzitivă parasimpatică este vasodilatatoare şi erectilă, pe când cea ortosimpatică este vasoconstrictoare. Reflexul de îmbrăţişare. Excitaţiile acumulate în timpul reflexelor de apropiere şi de erecţie determină necesitatea reflexelor de îmbrăţişare şi intromisiune. Este un reflex înnăscut, masculii tineri încercând să efectueze saltul pe orice femelă sau pe alţi masculi. După efectuarea saltului, masculul fixează femela (sau partenerul de recoltare) cu membrele anterioare şi execută mişcări caracteristice de căutare, cu penisul, a organelor genitale femele externe. Executarea cu siguranţă a saltului se transmite ereditar şi este unul din semnele bunei fertilităţi a taurului. Îmbrăţişarea poate fi normală când se produce la scurt timp după erecţie, rapidă, când se produce înaintea erecţiei şi tardivă, când apare mult după erecţie (masculii bătrâni, bolnavi, subalimentaţi). Cunoaşterea tipului de reactivitate a msculului este

9

importantă atunci când are loc pregătirea masculului pentru recoltare, de o corectă pregătire a acestuia depinzând volumul spermei. Reflexul de împerechere (intromisiune, coit). Este un reflex înnăscut şi constă în intromiterea organului copulator în conductul vestibulo-vagino-cervical al femelei în călduri. Intromiterea penisului este facilitată de secreţiile glandelor Littré, bulbo-uretrale (parţial), glandelor Brtholin şi de smegma prepuţială. Introducerea penisului are loc la nivelul vaginului la rumegătoare şi carnivore, până la cervix la cabaline şi până în uter la suine. Reflexul de ejaculare constă în proiectarea, sacadat şi sub presiune, spermei în afara căilor genitale mascule. Ejacularea se produce pe cale reflexă, consecutiv excitaţiilor acumlate în timpul actului coital şi transmise sistemului nervos. În primul rând sunt excitate terminaţiile nervoase din penis, reprezentate în special de corpusculii Vater-Paccini, Meissner şi genitali. Ejacularea este iniţiată de stimulii genitali şi mediată de nervii care transmit impulsuri la creier. De la creier, în sens invers, sunt elaborate impulsuri la nivelul sistemului simpatic lombar (L2 – L4 – centrul ejaculator) de unde impulsurile eferente trec prin ganglionii simpatici, de-a lungul nervului presacral şi a celui pelvin, la toate organele din cavitatea pelvină. Ele dau fibre nervoase pentru muşchii netezi ai tractusului genital (epididim, canale deferente, canal ejaculator, prostată, glande seminale). Prin contracţia fibrelor musculare netede de la nivelul acestor organe, conţinutul este împins în uretra peniană, segmentul prostatic, unde, din amestecul fluidului testicular şi epididimar cu secreţiile anexe, se formează sperma. Sperma, o dată formată, acţionează reflex şi determină închiderea gâtului vezicii urinare şi contracţia fibrelor musculare netede de la nivelul uretrei pelvine, sporind presiunea exercitată de spermă şi împingând-o spre baza penisului. În acest moment intervin şi muşchii penisului, bulbo- şi ischiocavernoşi şi contracţia ritmică a uretrei, învingând rezistenţa periferică şi expulzând sperma în jeturi ritmice. La producerea ejaculării este necesară contracţia sincronă a muşchilor epididimului, canalelor deferente, canalului ejaculator, uretrei şi penisului. Aceste contracţii determină ejacularea sacadată la armăsar, vier şi câine şi spontană la rumegătoare. Prin excitaţiile electrice produse la nivelul centrului ejaculator din măduva lombară, se provoacă eliminarea spermei. Acest principiu stă la baza electroejaculării. Modul de eliminare a spermei diferă cu specia: - la taur, berbec şi ţap toţi componenţii spermei se elimină simultan; - la armăsar, la început se elimină secreţia glandelor Littré şi a celor bulbo-uretrale, lipsită de spermatozoizi, apoi sunt expulzaţi spermatozoizii împreună cu secreţia prostatică, la urmă fiind eliminată seceţia glandelor seminale; - la vier, ejacularea este multifazică: prefaza, cu o durată de 1-2 minute, în decursul căreia se elimină secreţiile glandelor uretrale lipsite de spermatozoizi (2-5% din conţinutul ejaculatului); faza principală, cu o durată de 2-3 minute, reprezentată de secreţiile epididimului, veziculelor

10

seminale, prostatei şi glandelor bulbo-uretrale (3o-50% din conţinutul ejaculatului); faza postspermatică, cu o durată de 4-5 minute şi un conţinut de 50-60% din ejaculat, săracă în spermatozoizi, compusă în cea mai mare parte din secreţiile veziculelor seminale şi ale glandelor bulbo-uretrale. 5.2 Specificul reflexelor sexuale la principalele specii de animale

5.2.1. Reflexele sexuale la taur Reflexul de apropiere este puţin exteriorizat şi se bazează, în principal, pe excitaţiile vizuale, taurul apropiindu-se de femele, indiferent de stadiul ciclului sexual în care se află acestea. În cazul recoltării spermei cu ajutorul vaginului artificial, taurul se apropie de partenerul de recoltare, contenţionat în stand (femelă, mascul). Reflexul de erecţie este necondiţionat, peste care se suprapun reflexe condiţionate, prin intermediul cărora acest reflex poate fi dirijat în sens pozitiv. Erecţia se produce chiar din momentul intrării în sala de recoltare sau numai la vederea vaginului artificial şi a operatorului recoltator cu care s-a obişnuit. Din această cauză, vaginul artificial trebuie să fie corect pregătit, în caz contrar se formează reflexe condiţionate inhibitoare ale acestui reflex. Reflexul de îmbr\]i[are (salt, cuprindere) este bine evidenţiat la taurii crescuţi în libertate, împreună cu femelele. În cazul practicării montei, se formează un reflex condiţionat numai pentru vacile în călduri. În cazul recoltării spermei cu ajutorul vaginului artificial se creează un reflex condiţionat pentru masculul partener, recoltarea “taur pe taur” fiind practicată în cvasitotalitatea unităţilor care se ocupă cu producerea de material seminal conservat. La taurii folosiţi la însămânţări artificiale se practică aşa-numitul salt “în gol” cu scopul îmbunătăţirii volumului ejaculatului. În cazul examenului andrologic al taurilor de reproducţie, printre altele, se notează şi modul în care masculul efectuează saltul, acesta fiind dependent de temperamentul fiecăruia şi constituie o însuşire ce se transmite la descendenţi. În cazul unor afecţiuni la nivelul coloanei vertebrale, membrelor posterioare etc. acest reflex poate fi inhibat. Reflexul de intromisiune (împerechere, coit) constă în introducerea penisului în conductul vestibulo-vaginal al femelei în cazul montei, sau în lumenul vaginului artificial corect pregătit, în cazul practicării însămânţărilor artificiale. Şi acest reflex poate fi inhibat în cazul pregătirii necorespunzătoare a vaginului artificial: temperatură, presiune şi lubrifiere necorespunzătoare, falduri în spirală etc. Reflexul de ejaculare se produce având la bază senzaţiile termice, de presiune şi tactile recepţionate de corpusculii dispuşi la nivelul penisului şi transformate în stimuli pe calea filetelor nervoase aferente pentru centrul ejaculator lombar de la nivelul căruia, pe calea filetelor nervoase eferente, sunt transmise la nivelul musculaturii netede a diverselor segmente ale aparatului genital şi, prin contracţia acesteia se produce expulzarea spermei. Reflexul de ejaculare la taur este foarte rapid, suprapunându-se intromisiunii. În cazul recoltării spermei cu vaginul artificial, dacă acesta este corect pregătit, ejacularea este rapidă, fără a influenţa negativ şi în timp

11

desfăşurarea reflexelor sexuale la taurii de reproducţie. Tipul de sistem nervos influenţează manifestarea şi desfăşurarea reflexelor sexuale. Cunoaşterea particularităţilor temperamentale ale fiecărui taur folosit la însămânţări artificiale este o condiţie esenţială pentru obţinerea unei sperme de bună calitate. De altfel, selecţia reproducătorilor include şi criteriul temperamentului, fiind reţinuţi pentru folosirea la însămânţări artificiale taurii cu sistem nervos echilibrat şi cu temperament vioi şi liniştit. 5.2.2. Reflexele sexuale la berbec Pentru animalele `n libertate, comportamentul sexual, care se termin\ `n mod normal printr-o `mperechere, se caracterizeaz\ printr-o secven]\ specific\ a reflexelor sexuale. Reflexul de apropiere const\ `n interesul berbecului pentru oaia `n c\lduri [i c\utarea acesteia. Aceast\ c\utare [i curtenirea care urmeaz\ depinde `n mod egal [i de rolul activ al femelei `n estru. Masculul dirijeaz\ parada sexual\ (apropieri ritualizate laterale, `nso]ite de mi[c\ri ale unui membru anterior). Adulmec\ oaia `n c\lduri, urmând ridicarea capului [i manifestarea unui rictus al buzei superioare. Abordarea oii `n c\lduri se face prin lovirea acesteia cu capul `n regiunea abdomenului [i apoi cu membrul anterior. Imobilizarea oii constituie semnul vizual de identificare a st\rii de estru cu ajutorul unui berbec `ncerc\tor. Recunoa[terea olfactiv\ a acestei st\ri joac\ rolul de „declan[ator“ pentru comportamentul sexual al berbecului. Un berbec tân\r este mai pu]in apt s\ identifice starea de estru a oilor. Atunci când contactul este stabilit, imobilizarea femelei constituie semnalul desf\[ur\rii urm\toarelor reflexe sexuale. Reflexul de erec]ie se realizeaz\ prin [tergerea S-ului penian. Caracteristic erec]iei este `ntinderea [i `ndep\rtarea apendicelui uretral al glandului, urmat\ de executarea unor mi[c\ri ondulatorii ale acestuia. Reflexul de `mbr\]i[are const\ `n cuprinderea oii sau a partenerului de recoltare cu membrele anterioare. Ca [i la taur [i la berbec se formeaz\ reflexul condi]ionat [i pentru oile care nu sunt `n c\lduri sau pentru masculi, recoltarea f\cându-se [i „mascul pe mascul“. Reflexul de intromisiune const\ `n introducerea penisului `n conductul vestibulo-vaginal al oii `n c\lduri, `n cazul montei, sau `n lumenul vaginului artificial, când se practic\ `ns\mân]area artificial\. ~n situa]ia `n care vaginul artificial este corect preg\tit, se produce imediat ejacularea. Reflexul de ejaculare este foarte rapid [i se eviden]iaz\ printr-o zvâcnire evident\ a `ntregului corp [i mai ales a trenului posterior. ~n cazul recolt\rii spermei, aceasta este proiectat\ `n cea mai mare cantitate, direct `n paharul colector, adaptat la vaginul artificial. Când vaginul artificial nu este preg\tit corespunz\tor, actul sexual se `ntrerupe la reflexul de intromisiune. 5.2.3. Reflexele sexuale la vier Reflexul de apropiere se manifest\ prin c\utarea reciproc\ dintre vier [i scroaf\. Vierul caut\ scroafa folosind sim]ul mirosului, v\zului [i auzului. Vierul, introdus `ntr-un lot de scroafe, cu ajutorul mirosului

12

examineaz\ pe rând aproape toate scroafele, adoptând pozi]ia „cap la cap“, prin aplicarea unor lovituri u[oare `n regiunea flancurilor [i `ncerc\ri de salt. Prin acest comportament, vierul depisteaz\ starea de estru a scroafelor, `ns\ nu se opre[te la cele `n estru. ~n apropierea celor doi parteneri, rolul principal revine scroafelor `n c\lduri. ~n prezen]a scroafei `n c\lduri, vierul se plimb\ `n jurul ei, groh\ie caracteristic, o love[te `n regiunea flancului, adulmec\ regiunea vulvar\, aceast\ agita]ie permanent\ fiind determinat\ de reflexele olfacto-sexuale. Acest „preludiu“ sexual dureaz\, `n medie, 5-10 minute [i este mai evident [i de durat\ `n timp mai mare la vierii tineri. Se mai remarc\ mi[c\ri caracteristice ale maxilarului inferior, urmate de o secre]ie abundent\ de saliv\ [i eliminarea ritmic\ a unor cantit\]i mici de urin\ (Feredean T., 1969). Reflexul de erec]ie const\ `n exteriorizarea treptat\ a penisului prin [tergerea S-ului de la acest nivel, `n urma ini]ierii „jocurilor“ descrise. Reflexul de `mbr\]i[are const\ `n fixarea crupei scroafei sau p\r]ii posterioare a manechinului cu membrele anterioare, penisul intr\ `n erec]ie deplin\, vierul modificându-[i permanent pozi]ia, c\utând insistent fanta vulvar\. Penisul este introdus `n conductul vestibulo-vaginal, por]iunea spiralat ajungând la nivelul conductului cervical, unde st\ fixat pe toat\ durata ejacul\rii. Reflexul de ejaculare se caracterizeaz\ prin contrac]ii ritmice ale musculaturii din regiunea anal\, apropierea testiculelor de orificiul extern al canalului inghinal, concomitent cu retractarea burselor testiculare. Durata ejacul\rii este de 4-8 minute [i se realizeaz\ fazial: prespermatic\, spermatic\ [i postspermatic\. 5.2.4. Reflexele sexuale la arm\sar Reflexul de apropiere este evident la arm\sar, care, `n prezen]a iepei devine nelini[tit. Reflexul de erec]ie se manifest\ treptat, `ncepând cu preerec]ia la distan]\ de iap\, penisul fiind eviden]iat circa jum\tate, `nt\rindu-se [i `ngro[ându-se progresiv. Reflexul de `mbr\]i[are se manifest\ energic. Reflexul de intromisiune, de regul\ se desf\[oar\ ajutat de o persoan\ a[ezat\ lateral. Arm\sarul execut\ 5-10 mi[c\ri de pistonare `n urma c\rora penisul ajunge la momentul maxim al erec]iei. Glandul este puternic tumefiat, cu diametrul de 10-12 cm, `n form\ de ciuperc\. Reflexul de ejaculare se desf\[oar\ la câteva secunde de la intromisiune, eliminarea spermei f\cându-se fazial. 5.3. Particularităţile montei pe specii După locul depunerii spermei prin montă, speciile de animale de interes zootehnic se încadrează în: - specii cu însămânţare intravaginală (rumegătoare, iepure, nutrie); - specii cu însămânţare intrauterină (cabaline, suine, carnivore şi rozătoare); - specii cu însămânţare tubară (păsări).

13

Însămânţarea naturală de tip vaginal se caracterizează prin: - volum redus al ejaculatului; - concentraţie mare în spermatozoizi; - ejaculare rapidă; - durata actului sexual este redusă; - funcţionarea sincronă a glandelor anexe. La aceste specii, din totalul spermatozoizilor emişi prin ejaculare, numai 3-5% pătrund în canalul cervical. Însămânţarea naturală de tip uterin se caracterizează prin: - volum mare al ejaculatului; - concentraţie redusă în spermatozoizi pe unitatea de volum; - funcţionarea succesivă a glandelor anexe în timpul ejaculării; - ejacularea şi monta sunt prelungite (10-20 minute la porcine, 40-50 minute la câine, 3-5 minute la armăsar). 5.4. Sisteme de montă În general, la animalele domestice se practică două sisteme de montă: liberă şi dirijată. Monta liberă constă în faptul că masculii păşunează sau sunt cazaţi împreună cu femelele pe care le montează succesiv, pe măsura intrării lor în călduri. Avantajele acestui sistem constau în descoperirea uşoară a femelelor în călduri, efectuarea montei la momentul optim, realizarea unui procent de fecunditate ridicat şi cheltuieli reduse. Dezavantajele sistemului constau în necunoaşterea paternităţii, folosirea neraţională a masculilor întrucât se epuizează sexual, difuzarea unor boli infectocontagioase prin montă şi o selecţie neraţională a animalelor întrucât nu se poate face selecţia masculilor după descendenţi. Monta dirijată se caracterizează prin aceea că masculii sunt întreţinuţi “în staţiuni de montă”, separat de femele, care sunt aduse pentru a fi montate. Monta se face sub supravegherea atentă a personalului calificat, cu respectarea strictă a igienei montei. Acest sistem este indicat pentru speciile de animale la care nu se practică însămânţarea artificială. 5.4.1. Monta vacilor Monta vacilor se face tot timpul anului practicându-se monta dirijată şi rar monta în libertate. Se practică în zonele de munte, preferându-se monta de primăvară, astfel încât păşunatul să coincidă cu perioada ascendentă şi în platou a lactaţiei. Monta se efectuează imediat după depistarea femelelor în călduri, de regulă o singură dată într-o perioadă de călduri. În cazul în care căldurile persistă după montă, aceasta se repetă după 10-12 ore de la prima. Vacile descoperite în călduri sunt examinate ginecologic, mai ales caracteristicile mucusului de călduri, modificările specifice de comportament, acceptarea saltului masculului etc., apoi se introduc într-un stand de montă unde se contenţionează. Se aduce taurul repartizat, conform planului de potrivire a perechilor, care este lăsat

14

să monteze. De regulă, penisul se aseptizează cu o soluţie de rivanol 0,1% sau de permanganat de potasiu 1/3000, folosindu-se irigatorul prevăzut cu o canulă ce se introduce în furou. Un taur în vârstă de 2,5-7 ani poate efectua o montă pe zi, cu o zi pauză pe săptămână, ceea ce corespunde la 200-300 monte anual. Taurii tineri pot efectua o montă pe zi însă cu 2 zile repaus pe săptămână. Pentru un taur se repartizează 50-80 de vaci, în scopul de a fi montate într-un an. 5.4.2. Monta oilor În ţara noastră monta se face în perioada septembrie noiembrie, corespunzător sezonului sexual la această specie. În cadrul unităţilor de creştere a oilor care pot asigura condiţii optime de hrănire şi cazare, monta se face în lunile septembrie-octombrie, fătările având loc timpuriu, în lunile ianuarie-februarie. În acest caz sunt necesare adăposturi călduroase pentru miei. Mieii se dezvoltă bine, astfel încât la ieşirea pe păşune o folosesc bine, cantitatea de lapte obţinută fiind ridicată. Până toamna aceluiaşi an, mieii ating o greutate de 30-40 kg, încât mieluţele pubere se pot monta toamna târziu la vârsta de 8-9 luni. În unităţile care nu au adăposturi corespunzătoare, monta se practică în intervalul 15 octombrie - 15 decembrie, fătările având loc în perioada martie-aprilie. Aceasta se răsfrânge negativ asupra mieilor şi a producţiei de lapte. În scopul intensivizării creşterii oilor, se practică şi monta de primăvară, timpuriu, la 2 luni după fătare, în perioada martie-aprilie, condiţionat de biostimularea activă prin masculi (un mascul la 10-15 oi), o suplimentare a raţiei de hrană, asigurarea unor condiţii de cazare asemănătoare celor din toamnă (reducerea luminozităţii la cca 20-30 lucşi în adăpost). Monta dirijată este recomandată şi practicată. Descoperirea oilor în călduri se face dimineaţa şi seara prin intermediul berbecilor încercători (cu şorţ, deferotomizaţi, cu penisul deviat). Oile depistate în călduri se izolează de restul cârdului într-o boxă. Monta se face imediat de către berbecul planificat, în conformitate cu planul de potrivire a perechilor întocmit înainte de declanşarea campaniei de montă. La oile din rasa Karakul, se impune ridicarea cozii pentru a putea fi montate. În cazul în care perioada de estru se prelungeşte, se repetă monta la 12-18 ore interval, cu acelaşi berbec. Un berbec în vârstă de 2-5 ani poate efectua 2-4 monte pe zi şi dacă este bine furajat şi beneficiază de condiţii zooigienice optime valoarea biologică a spermei este bună. Se recomandă 1-2 zile repaus sexual săptămânal pentru berbecii folosiţi în acest regim de montă zilnic. Perioada de montă durează cel puţin 2 cicluri sexuale (40-50 de zile) interval de timp când se repartizează fiecărui berbec 80-120 de oi. Dacă se practică monta liberă, se planifică 30-40 de oi pentru un berbec.

15

5.4.3. Monta iepelor

Întrucât iapa face parte din categoria femelelor poliestrice, cu ciclurile sexuale grupate în sezoanele de primăvară şi toamnă, monta se desfăşoară sub formă de campanii, în aceleaşi sezoane. Monta dirijată are loc sub supravegherea îngrijitorului sau tehnicianului, într-un spaţiu special amenajat. Se practică monta în staţiunea de montă şi se numeşte montă cu sediu fix, sau monta la grajd. În unele ţări se practică monta ambulant\, când armăsarul este purtat dintr-o localitate în alta sau dintr-o curte în alta, unde efectuează monta. Costul unei monte ambulante este mai ridicat. Monta cu sediul fix dă cele mai bune rezultate. În ţara noastră, monta dirijată se execută numai în staţiunile de montă, unde sunt ţinuţi armăsarii pe perioada campaniei de montă. În staţiunile de montă, armăsarii sunt aduşi de la herghelii sau de la depozitele de armăsari şi sunt folosiţi pe toată durata campaniei de montă, iar după terminarea campaniei sunt returnaţi la unităţile de la care provin.

Armăsarii şi iepele se pregătesc cu 30-45 de zile înaintea campaniei de montă, printr-o alimentaţie şi îngrijire raţionale, printr-un regim zilnic de mişcare, efectuarea unui examen sanitar-veterinar atent, controlul periodic al calităţii materialului seminal etc. În hergheliile din ţara noastră, monta iepelor se face primăvara şi toamna când căldurile sunt mai evidente. Sezonul de montă de primăvară este cel mai folosit, fătările desfăşurându-se tot primăvara. În sezonul de toamnă se montează cca. 40-50% dintre iepele rămase infecunde după monta de primăvară. În staţiunile de montă publică, campania de montă începe la 1 martie şi durează până la sfârşitul lunii septembrie. Iepele tinere introduse prima dată la montă au o durată a estrului de 3-4 zile, monta făcându-se în a doua şi a treia zi. Iepele se montează la primul estru după avort. După fătare, monta se face imediat după apariţia căldurilor (cca. 6-9 zile post-partum) şi se repetă la 48 de ore, până la dispariţia semnelor de estru. Înainte de montă, iepele se verifică la bara de încercare cu armăsarul încercător. Dacă acceptă armăsarul, iapa se dă la montă. Pentru efectuarea montei, iapa se contenţionează cu două platlonje sau o gură de ham. Coada iepei se înfăşoară cu tifon pentru a evita lezionarea penisului de către peri. Înainte de montă se face toaleta organelor genitale externe ale femelei şi se aduce armăsarul, de către două ajutoare, în apropierea iepei. După efectuarea saltului, tehnicianul sau îngrijitorul dă la o parte coada şi dirijează penisul în fanta vulvară. Armăsarii cu temperament nervos, în timpul saltului, sunt sprijiniţi de îngrijitor, pentru a evita căderea de pe femelă. După efectuarea montei, penisul se aseptizează pentru a evita transmiterea unor boli prin actul sexual. După montă, iapa se plimbă pentru a evita contracţiile spasmodice ale conductului vaginal, contracţii care pot duce la eliminarea totală sau parţială a spermei. Armăsarii în vârstă de 5-10 ani, viguroşi şi bine întreţinuţi, se folosesc la 1-2 monte/zi, cu 1-2 zile pauză pe săptămână. Se repartizează 60-80 iepe/armăsar, iar într-un sezon sunt planificate a se efectua 180-240

16

de monte, având în vedere că într-un estru se efectuează 2-4 monte. Armăsarii tineri sau în vârstă de peste 10-12 ani pot monta 40-60 iepe într-un sezon de reproducţie. Monta liberă se practică în ţările în care iepele stau împreună cu armăsarii la păşunat mai multe luni. În acest sistem, pentru un armăsar se repartizează 20-30 de iepe cu care stă în permanenţă. La organizarea campaniei de montă, indiferent de sistem, se are în vedere: încadrarea staţiunii cu personal calificat; asigurarea unui lot valoros de armăsari; pregătirea corespunzătoare a armăsarilor şi iepelor pentru campania de montă; examenul ginecologic al iepelor; întocmirea graficului zilnic sau săptămânal de folosire a armăsarilor la montă; efectuarea examenului sanitar-veterinar al armăsarilor şi iepelor; întocmirea corectă a evidenţelor de reproducţie etc.

5.4.4. Monta scroafelor Se poate face tot timpul anului, preferându-se montele din lunile aprilie-mai şi noiembrie-decembrie. În complexele de creştere, monta se execută tot timpul anului, astfel încât maternităţile să fie folosite uniform, pentru a se evita aglomerările şi a se livra continuu purcei. După descoperirea scroafelor în călduri cu ajutorul vierilor încercători, monta se face începând cu a doua zi şi se repetă cu alt vier imediat sau la 5-12 ore (montă dublă, heterospermică) când nu se urmăreşte cunoaşterea paternităţii produşilor folosiţi la îngrăşare, sau monta se repetă cu acelaşi vier, când se practică selecţia şi cunoaşterea paternităţii produşilor (montă repetată sau homeospermică). Pentru alegerea scroafelor în estru, vierii încercători se introduc în boxe de două ori pe zi. Scroafele în călduri se lasă a fi montate. Pentru efectuarea montei, scroafele în călduri se introduc în boxa vierului planificat. Monta durează 6-10 minute. Un vier adult, viguros, poate efectua 1-2 monte/zi, la interval de 6-12 ore, având repartizate 50-60 de scroafe/an sau 20-30 de scroafe/sezon. În sistem industrial, vierii adulţi se folosesc o dată la 2 zile, cel mai eficient o dată la 3 zile, sau se pot practica 2 monte/zi, timp de 2-3 zile săptămânal, între ele fiind un repaus de 1-2 zile.

5.4.5. Monta la iepure Iepurii se reproduc tot timpul anului, căldurile fiind mai evidente primăvara şi toamna. După fătare, căldurile apar la 1-3 zile, însă nu se recomandă monta din cauza alăptării puilor. Momentul optim pentru montă este în a 5-a săptămână după fătare sau în perioada imediat următoare înţărcării puilor. În creşterea iepurilor în unităţi zootehnice cu flux tehnologic industrial, reproducţia se organizează tot anul. După diagnosticarea căldurilor, femela se introduce în cuşca masculului care i-a fost repartizat, în conformitate cu planul de împerecheri.

17

Împerecherea se face sub supravegherea crescătorului sau a tehnicianului care supraveghează cum se desfăşoară şi ia măsurile care se impun pentru a se efectua în condiţii optime. Iepuroaica, prinsă cu blândeţe, este dusă în cuşca masculului. Iepurii fiind animale fricoase, se procedează cu blândeţe, creindu-li-se o ambianţă favorabilă iar monta se supraveghează de la distanţă. Cei doi parteneri se studiază un anumit timp, se miros reciproc, apoi, dacă iepuroaica este în călduri şi acceptă masculul, acesta efectuează saltul şi intromisiunea. Ejacularea la această specie durează 5-10 secunde, iar la terminarea montei, iepuroiul cade într-o parte şi, de regulă, scoate un sunet caracteristic. După montă, iepuroaica se duce înapoi în cuşca ei, procedând cu multă blândeţe. După prima montă nu se recomandă repetarea împerecherii, o singură împerechere fiind suficientă. Este greşit procedeul de a lăsa iepuroaica împreună cu iepuroiul toată noaptea, deoarece duce la epuizarea acestuia prin efectuarea mai multor monte, sau se pot produce accidente din cauza agresivităţii iepuroiului şi neacceptării montei de către femelă. Se notează data montei pe cuşca iepuroaicei şi în fişa de producţie sau reproducţie. În acest fel se uşurează diagnosticul gestaţiei şi se stabileşte mai uşor data fătării. Este preferabil ca monta să se facă pe timp răcoros, dimineaţa sau seara. Iepuroaicele care sunt în călduri dar refuză monta se introduc în cuşti dispuse în vecinătatea masculului şi se duc la montă mai multe zile la rând, până acceptă masculul. Uneori este nevoie să se schimbe masculul pentru a fi acceptat. Dacă după câteva zile de la montă intră din nou în călduri (smulg părul de pe abdomen, pregătesc culcuşul) se dau din nou la montă. Vârsta folosirii pentru prima dată la montă este de 6-8 luni pentru rasele mari, 5-7 luni pentru rasele mijlocii şi de 4-6 luni pentru rasele mici. Greutatea vie minimă pentru montă este de 3-4 kg pentru rasele mari, 2,5-2,8 kg pentru rasele mijlocii şi de 1,7-1,8 kg pentru rasele mici. Vârsta până la care pot fi folosite la montă este de 2,5 –3 ani la femele şi de 1,5-2 ani la masculi. Pentru exemplarele deosebit de valoroase, femelele pot fi folosite la reproducţie până la 5 ani iar masculii până la 4 ani. Se repartizează, în medie 8-10 femele pentru un mascul, 6-7 pentru cei tineri şi 12-16 pentru cei mai în vârstă. Numărul zilnic de monte care pot fi efectuate de un mascul este de 2 până la 6 (în medie 3-4).

5.4.6. Monta la nutrie Monta poate avea loc tot timpul anului, căldurile apărând periodic iar femelele acceptă masculul. În prima zi după fătare 75-80% dintre femele acceptă masculul. Apoi, majoritatea femelelor acceptă masculul la fiecare 24-30 de zile. Peste 90% dintre nutriile care acceptă masculul, după 24 de ore după prima împerechere nu mai acceptă masculul. Majoritatea femelelor aceptă masculul cca. 36 de ore, însă nu mai mult de 48 de ore. Fecunditatea după monta efectuată în prima zi după fătare este scăzută. Vârsta necesară pentru prima montă este în medie de 8-9 luni iar greutatea corporală de 4-4,5 kg.

18

În reproducţia nutriilor se practică mai multe sisteme de montă: - introducerea femelei în cuşca masculului (monta dirijată); - monta în harem; - monta liberă sau în padoc.

În cadrul primului sistem, femela se duce la montă în cuşca masculului şi, după împerechere care durează 1-2 minute, animalele se despart. Introducerea femelei în cuşca masculului începe în prima zi după fătare şi continuă trei zile la rând, indiferent dacă a avut loc monta sau nu. Acest sistem prezintă avantajul că se cunoaşte originea descendenţei şi sunt evitate traumatismele generate de lupta dintre animale, însă solicită un volum mare de muncă şi este greu de aplicat în crescătoriile cu efective mari. Monta în harem constă în introducerea unui mascul într-un compartiment colectiv populat cu mai multe femele (de regulă 5-10 femele). Haremul este indicat a se forma imediat după înţărcarea puilor, pe cât posibil din surori sau din femele din aceeaşi vârstă. Pe măsură ce femelele intră în călduri, se montează cu masculul aflat în padoc. La 50 de zile de la formarea grupei se face controlul gestaţiei, iar femelele se introduc în cuşti individuale. Monta liberă sau în padoc se practică în cazul primiparelor şi constă în formarea unui grup de 100-150 de femele şi 15-20 de masculi tineri, procedându-se asemănător cu sistemul de montă în harem. Dezavantajul acestui sistem constă în aceea că nu se cunoaşte originea paternă. Indiferent de sistemul de montă practicat, la 50 de zile după împerecherea femelelor se face controlul gestaţiei, după care se separă femelele gestante pentru a se preveni avorturile, frecvente la această specie, cauzate de traumatisme, monta femelelor gestante, luptele dinte cei doi parteneri etc. Împerecherea are loc în cuib sau în bazin, foarte rar în cuşcă. Durata împerecherii este de 1-2 minute cu repetare de mai multe ori în aceeaşi zi. După efectuarea montei, masculul scoate un zumzet caracteristic.

5.4.7. Monta la nurcă Planul de montă se întocmeşte în luna noiembrie a anului anterior, calculându-se 3-5 femele pentru un mascul.

Se recomandă intercalarea cuştilor cu masculi cu cele de femele pentru stimularea apariţiei căldurilor, în special la primigeste şi la cele rămase nemontate în anul anterior. Se face un examen atent al masculilor pentru reproducţie, practica demonstrând că mai mult de 5% dintre masculi sunt necorespunzători datorită hipoplaziei testiculare şi a criptorhidiei. Se palpează cu atenţie regiunea inghinală şi a burselor testiculare, masculii cu defecte excluzându-se de la reproducţie. Controlul spermei se face după montă. Se contenţionează femela într-un tub prevăzut cu orificii şi cu o pipetă se scot 2 ml de ser fiziologic încălzit la 370C care se introduc în vaginul femelei montate şi contenţionate. Se recoltează amestecul spermă-ser fiziologic şi se examinează la microscop.

19

Nu există o metodă sigură care să permită diagnosticarea perioadei de estru. Este necesară o îndelungată experienţă pentru a se forma “ochiul” prin care se pot descoperi 60% dintre nurcile în călduri, fără a se folosi masculi. Această metodă este valabilă în micile crescătorii. O metodă mai veche este introducerea masculului într-o cuşcă mică, uşor de manipulat, numită cuşcă de transport. Cuşca în care se găseşte masculul se introduce în cuşca femelei suspecte a fi în călduri. Dacă nurca este în călduri, se apropie cu interes de masculul “prizonier”. Prin acest procedeu se descoperă aproximativ 50% dintre nurcile în călduri. Metoda cea mai folosită este introducerea femelei bănuită a fi în călduri în cuşca masculului. Dacă femela nu acceptă masculul este scoasă imediat şi schimbată cu alta, conform planului de montă. Masculii tineri sunt frecvent bătuţi de femelă, fapt pentru care se formează un reflex inhibitor. Obişnuirea lor cu actul sexual se face uşor. Se alege o femelă în vârstă, în călduri, care a fost montată în aceeaşi zi cu un mascul matur, şi care se introduce în cuşca masculului tânăr. Femela va accepta uşor al doilea act sexual, iar masculul tânăr, după două astfel de monte va deveni bun reproducător. Nurcile tinere în călduri sunt foarte fricoase şi agresive. Pentru acestea se folosesc masculii în vârstă, viguroşi şi cu experienţă. O proporţie de 8-16 % dintre nurci rămân, de regulă nemontate. Cauze: obezitatea femelei care împiedică dehiscenţa foliculilor; mascul neagresiv; crescător fără experienţă; luminozitate mică, umiditate mare, spaţii insalubre, carenţe alimentare; schimbarea bruscă a raţiilor de hrană. Sezonul de montă, sau campania de montă, trebuie să corespundă cu sezonul sexual, adică cu luna martie când căldurile se manifestă intens la majoritatea animalelor. După 6-8 zile de la prima montă, timp în care zigoţii nu se nidează, ciclurile de călduri se repetă automat. Monta se execută dimineaţa şi durează 25 de minute până la 2-3 ore şi chiar mai mult. Femela montată se dă în aceeaşi zi la montă la alt mascul sau a doua zi la acelaşi mascul. Monta dirijată constă în aceea că atât femelele cât şi masculii sunt ţinuţi separat în cuşti individuale. La momentul oportun, femela este introdusă în cuşca masculului, monta efectuându-se sub supravegherea personalului special instruit. Recomandări privind efectuarea montei:

- femelele montate până la 9 martie inclusiv nu se introduc a doua zi la mascul, ci abia după 6 zile, când se repetă monta şi a 7-a zi;

- femelele montate în perioada 10-12 martie se introduc şi a doua zi la mascul, apoi în a 6-a zi, cu repetare în a 7-a zi;

- femelele montate prima dată între 12-21 martie, se introduc la mascul a 2-a zi şi nu se mai repetă după 6 zile. Viaţa sexuală a unui mascul este de 3-5 ani, pentru cei valoroşi se poate prelungi până la 10 ani (sfârşitul vieţii biologice). Viaţa reproductivă a unei femele este de 4-5 ani.

20

5.4.8. Monta la vulpe

În luna decembrie se consideră că animalele sunt pregătite pentru montă dacă masculii au o greutate de 6,5-7 kg iar femelele 5,5-6 kg. Planul potrivirii perechilor se face la începutul lunii ianuarie. Primele împerecheri se fac în a treia decadă a lunii ianuarie.

În creşterea vulpilor se cunosc două sisteme de montă: liberă şi dirijată.

Monta liberă constă în aşezarea în aceeaşi cuşcă a unui mascul şi a unei femele care rămân împreună până la diagnosticarea gestaţiei.

Monta dirijată constă în întreţinerea în cuşti separate a masculului şi a femelei, pentru montă, femela în călduri fiind dusă în cuşca masculului, monta efectuându-se sub supravegherea crescătorului.

Tehnica montei. Dimineaţa, după administrarea tainului, la 30-40 de minute, femelele în călduri se introduc în cuşca masculului repartizat prin planul de montă. Masculul şi femela se lasă împreună 1-20 de ore, timp în care are loc monta. Actul montei durează, în medie, la vulpea argintie între 20 şi 90 de minute iar la cea polară între 20 şi 60 de minute. Reflexul de îmbrăţişare la vulpea argintie durează 10-40 de minute, iar la cea polară 20-50 de minute.

Rezultate bune se obţin când se execută monta în prima zi a căldurilor, cu repetare a doua zi. Fecunditatea obţinută este de peste 90%. După a 2-a împerechere, vulpile sunt considerate gestante şi se introduc în cuştile de fătare, în ordinea datei când s-a făcut monta. Nidaţia are loc în a 15-a a 16-a zi.

5.4.9. Monta la căţea şi pisică

În crescătorii se repartizează 20-25 de căţele la un câine care poate

efectua o montă la 3-4 zile. Câinii se folosesc la reproducţie de la vârsta de 18-24 de luni, până la 8 ani. Căţeaua în călduri se introduce într-o încăpere liniştită împreună cu masculul. Monta se practică între a 9-a şi a 11-a zi de la apariţia căldurilor. Durata împerecherii este de 2-4 minute, însă animalele nu se pot separa decât după 15-20 de minute. Monta se practică dimineaţa într-un spaţiu izolat şi liniştit.

La pisică, vârsta de împerechere prima dată este la mascul de 1,5 ani, iar la femelă de 1 an.

Împerecherea se face într-o cameră liniştită, fără prezenţa oamenilor, la locuinţa masculului. După descoperirea în călduri, pe baza simptomatologiei caracteristice, pisica se duce a doua zi în încăperea masculului unde vor sta împreună 24 de ore. Actul sexual durează câteva minute. Ovulaţia este provocată de actul montei.

21

Întrebări recapitulative 1. Ce procese fiziologice definesc comportamentul sexual? 2. Care sunt sistemele de montă practicate la animale? 3. Caracterizaţi care este specificul montei la diverse specii de animale de interes zootehnic.

TEMĂ Organizarea montei la rumegătoare, cabaline şi suine REFERAT Reflexele sexuale şi particularităţile montei pe specii

22

CAPITOLUL 6

FECUNDAŢIA

REZUMAT

Fecundaţia constituie o fază importantă a reproducţiei animalelor, fază în care se formează o fiinţă nouă şi se pun bazele eredităţii acesteia. Din contopirea celor două celule sexuale diferite rezultă oul sau zigotul din care, în urma evoluţiei intrauterine, va rezulta o nouă fiinţă, asemănătoare părinţilor.

La animalele de interes zootehnic, fecundaţia este internă având loc la nivelul treimii anterioare a oviductului. Pentru ca fecundaţia să aibă loc trebuie ca cei doi gameţi să fie apţi pentru realizarea acestui proces şi întâlnirea să aibă loc la momentul oportun. Pentru aceasta, femela trebuie să aibă un aparat genital normal morfofiziologic, monta să se efectueze în perioada optimă iar spermatozoizii să fie fertili. După actul montei, fecundaţia este condiţionată de mai mulţi factori: migraţia spermatozoizilor pe traiectul căilor genitale femele; durata viabilităţii spermatozoizilor la nivelul căilor genitale femele; numărul de spermatozoizi depuşi prin montă; desăvârşirea maturării spermatozoizilor pe traiectul genital femel (capacitarea spermatozoizilor); momentul ovulaţiei şi migrarea ovocitului; viabilitatea ovocitului; întâlnirea gameţilor. La toţi aceşti factori se adaugă starea de sănătate şi de funcţionalitate normale ale aparatului genital femel. Fecundaţia se caracterizează prin derularea a trei faze esenţiale:

- pătrunderea spermatozoizilor în ovocit şi reacţile imediate ale ovocitului;

- fuzionarea nucleului spermatozoidului cu cel al ovulei; - activarea ovocitei.

Fecundaţia constă în unirea celor doi gameţi într-o celulă nouă numită ou sau zigot, în scopul refacerii diploidiei comozomiale. Fecundaţia constituie faza cea mai importantă şi cea mai critică a reproducţiei, fază în care se formează o nouă fiinţă şi se pun bazele eredităţii acesteia. După locul unde se produce, fecundaţia poate fi externă şi internă. Fecundaţia externă, este caracteristică batracienilor şi peştilor şi constă în contopirea celor doi gameţi în mediul extern care trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Fecundaţia internă se întâlneşte la toate speciile evoluate (mamifere, păsări, reptile) la care cei doi gameţi se contopesc la nivelul treimii anterioare a oviductului.

6.1. Factorii care condiţionează fecundaţia

Însămânţarea şi fecundaţia sunt distanţate în timp, funcţie de mai mulţi factori:

- migraţia spermatozoizilor pe traiectul căilor genitale femele;

23

- viabilitatea spermatozoizilor pe traiectul genital femel; - numărul de spermatozoizi necesari pentru a garanta fecundaţia; - capacitaţia spermatozoizilor; - momentul ovulaţiei şi migrarea ovocitului; - viabilitatea ovocitului; - întâlnirea gameţilor.

6.1.1. Migraţia spermatozoizilor

În cursul montei, funcţie de specie, sperma este depusă în vagin sau

uter. Retenţia spermei în căile genitale femele este uşurată de constituirea unui coagul, evident la rozătoare. În vagin se formează un coagul care va împiedica refluxul spermei la exterior. Apoi, secreţiile vaginale lizează aderenţa coagulului care va fi eliminat.

La speciile la care sperma este depusă în vagin, motilitatea proprie a spermatozoizilor le permite să străbată cervixul. Mucusul cervical de călduri favorizează menţinerea viabilităţii spermatozoizilor la acest nivel 24-30 de ore, uşurează captarea spermatozoizilor şi trecerea lor prin canalul cervical. Spermatozoizii morţi, depuşi în vagin, nu ajung în cavitatea uterină.

Traversarea corpului şi coarnelor uterine de către spermatozoizi se găseşte în totalitate sub dependenţa contracţiilor uterine care contribuie la acumularea spermatozoizilor la nivelul joncţiunii utero-tubare.

Contracţia uterină acţionează prin două mecanisme: - contracţia peristaltică ce creează un flux de lichide dinspre vârful

cornului spre cervix; în acest lichid spermatozoizii se orientează împotriva curentului, fiind dotaţi cu reotactism pozitiv; motilitatea uterină crescută în estru, sub influenţa favorabilă a estrogenilor şi determinată de ocitocină favorizează migrarea spermatozoizilor;

- contracţia antiperistaltică se produce printre contracţiile peristaltice. Datorită acestor contracţii, spermatozoizii, împreună cu plasma seminală şi contracţiile uterine, se deplasează cranial. Prostaglandinele din spermă favorizează contracţiile uterine după montă.

Stresul psihic produs în cazul brutalizării femelelor în timpul aducerii la montă provoacă descărcări de adrenalină care diminuează sau contracarează acţiunea ocitocinei.

În oviduct ajung un număr redus de spermatozoizi, trecerea acestora prin oviduct datorându-se motilităţii proprii, curentului de lichide creat de contracţiile musculare şi mişcărilor ciliare. La iepuroaică, din cei circa 200 de milioane de spermatozoizi depuşi în vagin prin montă, după 6-24 de ore se găsesc la nivelul istmului doar 5.000 iar la nivelul ampulei oviductului doar 100-400. Istmul oviductului are rol de filtru, iar joncţiunea utero-tubară are rol de rezervor (fig. 6.1).

Timpul necesar deplas\rii spermatozoizilor de la locul depunerii pân\ la locul fecund\rii este de 30-60 minute la iap\, 4-6 ore la vac\ [i oaie, 2 ore la scroaf\, 25-30 minute la c\]ea [i de 3-5 ore la iepuroaic\.

24

6.1.2. Viabilitatea spermatozoizilor

La majoritatea speciilor, durata medie a prezervării capacităţii fecundante a spermatozoizilor în căile genitale femele este de 30-38 de ore.

6.1.3. Numărul de spermatozoizi

Numărul de spermatozoizi care vin în contact cu ovocitul influenţează rata fecundaţiei. Enzimele eliberate de acrozom intervin în stadiile iniţiale ale fecundaţiei. Cu cât numărul de spermatozoizi va fi mai ridicat, cu atât cantităţile de enzime vor fi mai mari. Prin montă, în funcţie de specie, se depun miliarde de spermatozoizi pe traiectul căilor genitale femele. La speciile la care se practică însămânţarea artificială se impune cunoaşterea numărului de spermatozoizi mobili pe doza de îns\mân]are care, în prezent este de 10-15 milioane la vac\, 60-100 milioane la oaie, 3-5 miliarde la scroaf\ [i 400-500 milioane la iap\.

Fig. 6.1 Ascensiunea spermatozoizilor pe tractusul genital femel (Secchi, 1976)

25

6.1.4. Capacitaţia spermatozoizilor

Gametul mascul, înainte de a fecunda ovocitul, trebuie să sufere fenomenul de capacitaţie care constă într-o simplificare structurală şi o schimbare a proprietăţilor membranei sale.

Capacitaţia spermatozoizilor rezultă dintr-o acţiune continuă şi complementară care se exercită asupra acestuia la nivelul uterului şi a oviductelor. În procesul capacitării intervin o serie de enzime ca fertilizina, beta-glicuronidaza, beta-amilaza etc.

Timpul necesar capacita]iei este de: 5-6 ore la vac\, 2-3 ore la oaie, 5-7 ore la scroaf\, 6-11 ore la iepuroaic\.

Spermatozoidul capacitat prezintă modificări la nivelul membranei, cum ar fi veziculizarea şi dispariţia membranelor citoplasmatice şi acrozomice externe. Totodată, spermatozoidul este progresiv acoperit de o membrană protectoare de glicoproteine şi proteine. Aceste învelişuri protejează spermatozoidul prin împiedicarea recunoaşterii de către femelă ca o celulă străină şi stabilizarea membranei sale citoplasmatice. Spermatozoidul capacitat prezintă o creştere a activităţii sale metabolice.

6.1.5. Momentul ovulaţiei şi migrarea ovocitului

Momentul ovulaţiei depinde de specie (vezi ovulaţia).

Ovocitul este eliberat în pavilionul trompei. Mişcările epiteliului ciliat de la nivelul franjurilor tubare creează un curent de lichid, peritoneal şi folicular, care antrenează ovocitele către intrarea trompei. Contracţiile peristaltice ale pavilionului favorizează antrenarea ovocitelor. Traversarea ampulei oviductului se face rapid (2 ore la iepuroaică). La nivelul joncţiunii ampulo-istmice, ovocitele sau zigoţii stagnează cel puţin 48 de ore. Contracţiile antiperistaltice ale istmului, care menţin ovocitele sau zigoţii la joncţiunea ampulo-istmică, încetează când nivelul progesteronului creşte. Singurele care rămân sunt contracţiile peristaltice care determină o trecere rapidă a ovulelor sau ouălor prin istm şi le antrenează spre vârful cornului uterin. Ovulele (zigoţii) pătrund în uter după 3-4 zile.

6.1.6. Viabilitatea ovocitului

Oscilează între 6 şi 12 ore la majoritatea mamiferelor: la vacă 8-

12 ore, la iapă 6-8 ore, la oaie 11-24 de ore, la scroafă 8-10 ore, la iepuroaică 6-8 ore. Ovocitul nefecundat se acoperă cu o secreţie muco-albuminoidă care împiedică pătrunderea spermatozoizilor ajunşi cu întârziere în oviduct. Ovocitul nefecundat degenerează repede.

6.1.7. Întâlnirea gameţilor

Dintre spermatozoizii depuşi prin ejaculare, câteva sute ajung în ampula oviductului. Datorită motricităţii căilor genitale şi a mobilităţii spermatozoizilor, şansele întâlnirii gameţilor sunt importante,

26

La nevertebrate, recunoaşterea celor doi gameţi se bazează pe reacţia de tip antigen-anticorp (fertilizină-antifertilizină; androgamon-ginogamon). Observaţiile “in vitro” privind apropierea spermatozoizilor de iepure de ovocit au condus la accepţia aceleaşi relaţii între membrana pelucidă şi spermatozoid (Thibault, 1976).

6.2. Etapele fecundaţiei

Fecundaţia cuprinde 3 faze esenţiale:

- pătrunderea spermatozoidului în ovocit şi reacţiile imediate ale ovocitului;

- fuziunea nucleului spermatozoidului cu cel al ovulei (amfimixie); - activarea ovocitei.

În cele ce urmează, sistematizăm acest proces deosebit de complex în 4 etape (fig. 6.2).

6.2.1. Ataşarea spermatozoidului şi traversarea membranei pelucide

La carnasiere, rozătoare şi primate, ovocitul soseşte în salpinx

împreună cu coroana radiata şi cu celelalte celule foliculare ale cumulusului desprins din discul proliger. Odată cu descinderea ovocitului, unii spermatozoizi sunt atraşi de acesta. Spermatozoizii captaţi, printr-o acţiune litică asigurată de enzimele de penetrare a membranelor ovocitare (hialuronidaza, neuraminidaza, coroana penetrating enzime, acrosina) încep disocierea celulelor coroanei radiata. Destrămarea coroanei radiata şi străbaterea acestei zone este întreprinsă concomitent de mai mulţi spermatozoizi pe întreaga suprafaţă. La această acţiune pot participa şi spermatozoizii altor specii.

Ata[area spermatozoidului are loc odată cu contactul acestuia la nivelul zonei pelucide. Pe suprafaţa externă a membranei pelucide s-au

Fig. 6.2 Etapele fecundaţiei la iepuroaică (Thibault, 1972)

27

identificat receptori de membrană, dotaţi cu o înaltă specificitate şi receptivitate, care se cuplează şi sunt activaţi de substanţele eliberate de spermatozoizi în urma capacitaţiei. La contactul cu ovocitul, spermatozoizii eliberează o proteină specifică, deosebit de pură, care se cuplează cu carbohidratul specific al receptorului. Prin intermediul complexului realizat de moleculele proteină-carbohidrat, spermatozoidul aderă în totalitate de membrana pelucidă.

Ataşarea spermatozoidului la locusurile-receptor iniţiază o serie de interacţiuni complexe care preced şi pregătesc fuziunea celor doi gameţi. Membrana pelucidă constituie un important şi distinct blocaj în faţa ferilizării heterologe.

Traversarea zonei pelucide constituie un important moment al fecundaţiei şi se face pe cale enzimolitică. Zona pelucidă este perforată tangenţial de spermatozoid sub influenţa acrozinei şi datorită presiunii flagelului.

Eliberarea enzimelor din interiorul acrozomului este consecinţa directă a proceselor prealabile şi succesive, denumite capacitaţia spermatozoidului şi reacţia acrozomului.

Reacţia acrozomului continuă modificările citologice iniţiate prin capacitaţie şi duce în final la deschiderea acrozomului şi eliberarea enzimelor. Această reacţie are loc în oviduct, la locul întâlnirii gameţilor.

Transformările încep cu stadiul de adeziune discontinu\ dintre membrana plasmatică a spermatozoidului şi membrana externă a acrozomului. La nivelul multiplelor puncte de adeziune, membranele se desfac şi descriu adevărate vezicule – vezicula]ia. Între aceste vezicule, pereţii celor două membrane sunt lizaţi – fenestrare – iar prin numeroşii pori apăruţi se eliberează enzimele. Membranele externe ale acrozomului dispar – dezvelire – iar membrana internă a acrozomului, rămasă intactă, pune în contact direct enzimele proteolitice, stocate sau sintetizate la nivelul său, cu suprafaţa zonei pelucide. Traversarea zonei pelucide durează cca 5 minute.

6.2.2. Fuziunea membranelor; blocarea polispermiei

Spermatozoidul penetrant, ajuns în spaţiul perivitelin, este orientat

aproape paralel cu membrana vitelină şi este oprit de microvilozităţile care acoperă suprafaţa ovulului. Odată contactul stabilit, membrana citoplasmatică postacrozomică a spermatozoidului şi membrana ovolului fuzionează.

Prin încorporarea nucleului şi, parţial, a cozii de către citoplasma ovocitară (membrana acrozomică internă dispare) astuparea membranei viteline se completează de membrana plasmatică care acoperă flagelul spermatozoidului.

Pătrunderea spermatozoidului în citoplasma ovocitară induce două procese aproape concomitent: activarea meiozei şi reacţia de zonă.

Activarea meiozei sau reluarea meiozei din metafaza secundă în care fusese blocată înaintea ovulaţiei, este concretizată de rotaţia fusului. Fusul celei de a doua metafaze care era orientat paralel cu zona pelucidă suferă o rotaţie de 90o şi devine perpendicular pe acesta. În acest fel

28

ovocitul se adaptează pentru efectuarea anafazei II şi a telofazei II. Spermatozoidul are rolul de simplu declanşator al reluării meiozei şi nu de mesager complex.

Reacţia de zonă a granulelor corticale. Pe întreaga circumferinţă a ovocitului, sub membrana citoplasmatică, se găsesc granule corticale. Când spermatozoidul lizează membrana vitelină, granulele subiacente şi cele învecinate se sparg şi-şi varsă conţinutul în spaţiul perivitelin. Materialul granular eliminat, difuzează în spaţiul perivitelin şi acţionează asupra zonei pelucide pe care o impermeabilizează faţă de pătrunderea altor spermatozoizi. Acest material granular conţine proteaze, de tip tripsinic, care hidrolizează proteinele receptorilor, privând şi alterând suprafaţa zonei pelucide de prezenţa situsurilor de ataşare a spermatozoidului.

Există două tipuri de blocare a polispermiei: - blocajul lent, cel descris, cu o durată de cca 60 de secunde,

localizat la nivelul zonei pelucide şi este caracteristic pentru vacă, iapă, oaie, scroafă, carnasiere, rozătoare;

- blocajul rapid, cu o durată de 1-2 secunde, întâlnit la iepuroaică şi localizat la nivelul membranei viteline. La iepuroaică se întâlnesc frecvent circa 50 de spermatozoizi care se deplasează activ în spaţiul perivitelin. Dintre aceştia, doar unul va intra în vitelus. Materialul granular proiectat pe faţa internă a stratului extern duce, în final, la îngroşarea de 3-4 ori a acestuia. Se formează, astfel, membrana de fecundaţie. Proteazele materialului cortical alterează atât membrana vitelină cât şi receptivitatea acesteia faţă de spermatozoizi.

Ca regulă generală, un singur spermatozoid pătrunde în ovul – monospermia. Polispermiile spontane se explică prin ajungerea simultană a doi spermatozoizi în contact cu membrana pelucidă, înainte ca emisiunea granulelor corticalei să se fi produs. Aceasta este dispermia şi se produce în 0,5-2% din fecundaţiile naturale (Thibault, 1976).

6.2.3. Eliminarea celui de-al doilea globul polar; creşterea capului spermatozoidului

Spermatozoidul încorporat, format din nucleu şi membrana nucleară, apare mic şi condensat. Ajuns în citoplasmă, datorită protaminelor şi fluidului ovocitar, capul nuclear începe să se mărească, asemănător unui nucleu în interfază. Apoi iniţiază o rotaţie de 900 şi creşte în continuare. Apar numeroşi nucleoli care cresc şi se unesc în 2-3 nucleoli mai mari. Se formează o nouă membrană nucleară iar capul nuclear al fostului spermatozoid încorporat devine pronucleu mascul.

Piesa intermediară şi la unele specii (iepuroaică, scroafă) şi coada, pătrunsă în citoplasmă, antrenează cu sine şi centriolul proximal. Concomitent formării pronucleului mascul, la nivelul fusului metafazei secunde rotit se iniţiază şi se succed anafaza şi telofaza II şi eliminarea celui de-al doilea globul polar. Setul cromozomial haploid, rămas în citoplasmă după eliminarea globulului polar II, se grupează, se înconjoară cu o membrană, apar nucleoli şi devine pronucleu femel.

29

6.2.4. Cariogamia şi singamia; primul fus de clivaj Pronucleii se deplasează spre centrul ovocitului. Talia lor creşte, cei doi pronuclei se alipesc intim, membrană lângă membrană, ovula găsindu-se în cariogamie. Din centriolul proximal al piesei intermediare se formează un spermaster.

Înainte de alipire, pronucleii încep duplicaţia ADN. Se iniţiază transcripţia genelor. După realizarea cariogamiei, talia pronucleilor şi nucleolilor se reduce, dispar membranele pronucleare şi nucleolii şi apar cromozomii deja scurtaţi şi grupaţi ca în profaza mitotică. Contopirea masei foştilor pronuclei reprezintă singamia. Amfimixia setului “n” de cromozomi maternali cu cea a setului “n” paternali se termină cu instalarea cromozomilor pe ecuatorul primului fus de clivaj sau de segmentaţie, (respectiv prin prometafaza primei mitoze de segmentaţie). Are loc diviziunea spermatocentrului cu migrarea celor două jumătăţi spre polii nucleului nou format. În jurul spermatocentrilor apar asterii protoplasmatici care vor forma primul fus cariochinetic, iar cromozomii se vor dispune iniţial în zona ecuatorială, formând placa ecuatorială. Fiecare cromozom este format din două cromatide, unele vor aluneca spre un pol iar altele spre celălalt pol al fusului. Finalizarea telofazei duce la segmentarea ovulei fecundate şi la apariţia oului sau zigotului cu două blastomere. Noua celulă, blastomerul, conţine setul diploid de cromozomi, intercombinaţi, caracteristic speciei. La iepuroaică, din momentul penetrării spermatozoidului şi până la terminarea fecundaţiei sunt necesare 12 ore. Consecinţele fecundaţiei:

- reconstituirea diploidiei cromozomice; - determinarea sexului cromozomic al noii fiinţe; - transmiterea urmaşilor caracterele ereditare paternale şi maternale; - activează oul, prin reluarea activităţii sale cinetice şi declanşarea

segmentaţiei. Fecundaţia “in vitro” a fost realizată cu succes la şobolan, şoarece,

hamster, iepure etc. Prin aplicarea acestei metode se pot testa aptitudinile reproductive ale masculilor tineri. Totodată pot fi constituite bănci de ouă (ovoteci) pentru a asigura conservarea unui potenţial genetic valoros.

6.3. Tulburări ale fecundaţiei

Stadiile fecundaţiei se pot desfăşura anormal. Consecinţele

anomaliilor de fecundaţie pot fi imediate, compromiţând procesul de fecundaţie, sau se pot manifesta la distanţă prin aşa-numita mortalitate embrionară.

Polispermia constă în pătrunderea în citoplasma ovocitului a doi sau mai mulţi spermatozoizi. Poate fi fiziologică şi patologică.

Polispermia fiziologică se întâlneşte frecvent la ovocitele mari, cu mult vitelus (telolecite) cum sunt cele de păsări şi reptile. Polispermia este

30

necesară la aceste specii întrucât măreşte posibilitatea singamiei pronucleare în masa vitelusului foarte bine reprezentat. Dintre numeroşii spermatozoizi care pătrund în vitelusul ovocitar, numai unul este fecundat, ceilalţi fiind lizaţi în masa citoplasmei ovulare.

Polispermia patologică se întâlneşte la majoritatea animalelor. La mamifere, incidenţa polispermiei este cu atât mai ridicată cu cât monta se produce mai târziu în estru. Ovocitele sunt îmbătrânite iar sistemul de blocaj se instalează lent şi ineficace. Frecvenţa polispermiei diferă cu specia şi oscilează între 1,2-1,6%.

Poliandria (dispermia) constă în fuziunea a doi sau mai mulţi pronuclei femeli cu un pronucleu mascul. Rezultă din neeliminarea primului sau secundului globul polar.

Diginia constă în fuziunea a doi pronuclei femeli cu un pronucleu mascul. Rezultă din neeliminarea primului sau secundului globul polar.

Ginogeneza se caracterizează prin dezvoltarea oului numai pe seama pronucleului femel, spermatozoidul fiind totuşi prezent în citoplasmă. În natură se produce la nematode, unii peşti şi batracieni.

Partenogeneza constă în segmentarea ovocitului fără participarea gametului mascul. Se întâlneşte la albine şi la unii crustacei.

Întrebări recapitulative 1. După locul unde se produce, fecundaţia poate fi: 2. Care sunt principalii factori care condiţionează fecundaţia? 3. Care sunt etapele fecundaţiei? 4. Care sunt principalele tulburări ale fecundaţiei? REFERAT

Factorii, etapele şi mecanismul fecundaţiei

31

CAPITOLUL 7

GESTAŢIA

REZUMAT

La animalele vivipare, cum sunt mamiferele, oul se dezvoltă complet în interiorul uterului maternal. Gestaţia se caracterizează prin punerea în funcţiune a unor mecanisme care asigură nutriţia şi dezvoltarea fetusului (-şilor), care permit adaptarea uterului la creşterea produsului de concepţie, care pregătesc fătarea şi lactaţia. Ansamblul acestor fenomene este integrat neuro-endocrin prin intermediul hormonilor genitali, progesteron şi estrogeni, a căror secreţie şi activitate sunt supuse unei reglări precise şi complexe.

Produsul de concepţie parcurge, în dezvoltarea sa, trei etape (stadii): ovular (zigotal), embrionar şi fetal. Stadiul de zigot durează două săptămâni la vacă şi o lună la iapă, produsul de concepţie trecând prin fazele de morulă, blastulă şi gastrulă. Gastrularea la mamifere desăvârşeşte faza de segmentare şi marchează trecerea la organogeneză. La sfârşitul stadiului zigotal, oul se fixează la nivelul peretelui uterin, proces cunoscut sub denumirea de nidaţie sau ovoimplantare şi marchează debutul stadiului embrionar. În timpul acestui stadiu se schiţează şi formează organele, aparatele şi sistemele produsului de concepţie, precum şi membranele extraembrionare (secundine, anexe fetale) prin intermediul cărora embrionul se fixează de peretele uterin şi se hrăneşte. În stadiul de făt, organele şi aparatele produsului de concepţie cresc şi de desăvârşeşte conturul corporal caracteristic speciei. Dezvoltarea fetusului determină modificări morfo-fiziologice caracteristice atât la nivelul aparatului genital cât şi la nivelul întregului organism al mamei, pe baza cărora se stabileşte, cu destulă precizie starea de gestaţie. Diagnosticul gestaţiei la animale se determină atât prin metode clinice cât şi prin metode de laborator.

Pe parcursul desfăşurării gestaţiei, uneori pot surveni diverse tulburări încadrate în gestoze (edemul antepartum, eforturile premature, paraplegia antepartum) sau accidente (torsiunea uterină, inversiunea şi prolapsul vaginal şi avorturi). Pentru reducerea incidenţei tulburărilor de gestaţie, se impune ca pe parcursul acestei stări fiziologice, femelele să beneficieze de condiţii de alimentaţie, întreţinere şi exploatare cât mai bune.

Gestaţia este un proces fiziologic care determină în organismul femelei multiple şi complexe modificări adaptative, morfologice şi funcţionale, la nivelul tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor, pentru a asigura acceptarea, creşterea şi dezvoltarea produsului de concepţie.

Modificările adaptative ale organismului matern în cursul creşterii şi dezvoltării produsului de concepţie implică o integrare extrem de complexă din partea sistemului neuro-endocrin, umoral, metabolic şi cardio-vascular. Datorită acestei integrări, în perioada gestaţiei se instalează o nouă reactivitate a sistemului nervos, un nou echilibru umoral endocrin, imunologic şi o hemodinamică adaptativă care protejează activitatea

32

diverselor funcţii materne în continuă creştere la solicitările fetale tot mai crescânde, pe măsura definitivării dezvoltării corporale şi funcţionale.

Perioada de dezvoltare a embrionului în organismul matern se numeşte perioadă de gestaţie.

7.1. Dezvoltarea stadială a produsului de concepţie În dezvoltarea oului sau zigotului se deosebesc trei stadii: ovular

(zigotal), embrionar şi fetal.

7.1.1. Stadiul ovular (zigotal)

Se caracterizează printr-o evoluţie liberă a ouălor în timpul căreia se produce migrarea, repartiţia în uter şi segmentarea acestora. După fecundaţie, zigotul pătrunde în uter după 3-4 zile, diferenţiat cu specia: 2-4 zile la suine şi rumegătoare, 5-7 zile la iapă. Activitatea cinetică provocată în ou de fecundaţie, continuă printr-o succesiune de mitoze însoţite de separarea citoplasmei, astfel încât oul se compartimentează în elemente din ce în ce mai mici, pe măsură ce se multiplică. Pentru ouăle oligolecite, cum sunt cele ale mamiferelor placentare, segmentaţia este mitotică, holoblastică, inegală şi asincronă. În urma primei segmentări rezultă două celule mici, numite blastomere, inegale, una fiind mai mare şi cu citoplasma clară, numită macromeră, iar cealaltă mai mică şi cu citoplasma mai întunecată, numită micromeră. Prezenţa zigoţilor cu număr impar de blastomere indică o segmentaţie asincronă. După 12-36 de ore de la fecundaţie (funcţie de specie) oul mamiferelor efectuează prima diviziune de segmentaţie şi se găseşte în stadiul de zigot cu două blastomere şi se află la nivelul istmului oviductului. A doua diviziune de segmentare care are loc tot la nivelul istmului se desfăşoară la 40-72 de ore de la fecundaţie. Stadiul de 8 celule este atins la 3-4 zile de la fecundaţie. Stadiul de dezvoltare al oului în momentul pătrunderii în cornul uterin este de morulă la pisică, şoarece; de blastocist la iepure, şobolan sau, uneori, la câine. Zigoţii ajunşi în uter se opresc la nivelul vârfului cornual cam la 10-15 cm de joncţiunea utero-tubară. Începând cu stadiul de 8 celule, aspectul general al oului este cel de morulă, cu blastomerele uşor inegale. Acest stadiu de morulă este atins la 3-4 zile la majoritatea speciilor. În a 4-a zi la iepure, a 5-a zi la suine sau a 7-a zi la vacă, blastomerele încep să secrete un lichid care se infiltrează printre masa de celule şi formează o cavitate plină cu lichid. Paralel cu formarea acestei cavităţi, macromerele se grupează la un pol al morulei şi formează butonul embrionar (embrioblastul) din care va rezulta corpul embrionului. Micromerele se dispun într-un singur strat la faţa internă a zonei pelucide şi formează trofoblastul, cu rol nutritiv. Cavitatea rezultată reprezintă lecitocelul sau cavitatea de segmentare, din care se va forma vezicula ombilicală. În această fază, întreaga formaţiune din interiorul zonei pelucide are forma unei vezicule şi se numeşte blastocel (blastulă). Stadiul de blastulă

33

este atins la 5-6 zile la suine, rumegătoare şi carnasiere sau la 4 zile la iepure. În stadiul de blastulă, din cauza intensificării segmentărilor, zona pelucidă cedează presiunii interioare create şi permite ieşirea blastocistului. Totodată încep şi interacţiunile specifice dintre trofoblast şi endometru care se vor încheia cu ovoimplantarea sau nidaţia. După ieşirea din membrana pelucidă încep procesele de organogeneză. Pe seama embrioblastului se vor forma foiţele embrionare care stau la baza genezei corpului fătului şi a învelitorilor fetale. Când au apărut cele trei foiţe embrionare, formaţiunea respectivă trece în faza de gastrulă, blastula schimbându-şi forma din sferică în tubulară. Alungirea blastulei opreşte deplasarea în uter şi ajută la fixarea de peretele acestuia. În timp ce oul realizează migraţia tubară şi se segmentează, mediul uterin se transformă pentru nidaţie. Astfel, uterul suferă o serie de modificări morfologice şi transformări fiziologice (Vaissaire, 1977). Modific\ri morfologice: proliferarea epiteliului endometrial (exemplu: dantela uterină la iepuroaică); hiperplazia miometrului; modificări vasculare etc. Transform\ri fiziologice: celulele conjunctive endometriale se transformă în celule deciduale, sub influenţa progesteronului. La rozătoare şi primate unde trofoblastul pătrunde până în vasele endometrului decidualizarea acestuia este evidentă. Sub acţiunea traumatizantă a blastocistului, fibroblastele din corionul mucoasei uterine se transformă în celule deciduale voluminoase, la început diploide apoi poliploide. Această metaplazie deciduală rămâne localizată la zonele de agresiune, formând mici tumori tranzitorii numite deciduoame.

Pe lângă modificările morfologice şi transformările fiziologice, uterul secretă embriotroful numit şi lapte uterin, sub influenţa progesteronului şi a estrogenilor care trebuie să se găsească într-un anumit raport.

Embriotroful reprezintă secreţia uterină care conţine substanţe simple pe care trofoblastul le poate absorbi şi utiliza.

În timpul gestaţiei, prelungirea activităţii corpului galben şi a secreţiei sale de progesteron este dependentă de prezenţa embrionilor vii. În general, embrionul semnalizează mamei, prin anumite procese active, prezenţa lui în uter, răspunsul mamei fiind declanşarea sintezei de hormoni steroizi. Semnalul menţinerii şi secreţiei corpului galben este datorat celulelor trofoblastice spre sfârşitul stadiului în care blastocistul se află liber în mediul uterin.

Nidaţia (implantarea; ovo-implantarea; cuibărirea). Nidaţia constă în fixarea oului în uter, endometrul găsindu-se într-o

anumită impregnare hormonală determinată printr-un anumit raport estrogeni/progesteron.

Anatomic, nidaţia constă în penetrarea activă, mai mult sau mai puţin completă, a oului în endometrul pregătit în acest scop. Fiziologic, ovo-implantarea răspunde necesităţii absolute pentru oul fără rezerve nutritive de a găsi în organismul matern elementele nutritive indispensabile dezvoltării sale.

Nidaţia constituie în cursul ontogenezei o perioadă critică şi capitală, reuşita gestaţiei depinzând în cea mai mare parte de desfăşurarea nidaţiei.

34

Începutul ataşării la suprafaţa endometrului este marcat de apariţia, pe faţa externă a trofoblastului, a primilor microvili sau microvilozităţi.

Nidaţia prezintă două stadii evolutive: - fixarea şi orientarea blastociştilor; - invazia trofoblastică: Fixarea şi orientarea blastocistului variază cu specia şi poate fi: - nidaţia centrală care constă în aceea că blastocistul rămâne în

cavitatea uterină şi prin intermediul vilozităţilor coriale de pe suprafaţa trofoblastului stabileşte legătura cu endometrul (rumegătoare, cabaline, suine şi carnasiere); - nidaţia excentrică se caracterizează prin faptul că blastocistul se insinuează într-un pliu al mucoasei uterine, pe care o distruge parţial, marginile cavităţii astfel formate, prin proliferare, vor acoperi progresiv blastocistul (şobolancă, şoricioaică); - nidaţia interstiţială sau parietală se caracterizează prin pătrunderea blastocistului în grosimea mucoasei uterine pe care o distruge, blastocistul fiind separat de lumenul uterin (cobai, primate). Invazia constă în proliferarea trofoblastică la contactul cu endometrul care pătrunde mai mult sau mai puţin, funcţie de specie, în endometru. Pe baza acestei însuşiri se clasifică diferitele tipuri histologice de placentă.

Trofoblastul reprezintă prima schiţă a placentei. Odată cu implantarea oului, procesele de proliferare şi dezvoltare devin mult mai intense. Momentul implant\rii oului dup\ fecundare difer\ cu specia [i este 14-16 zile la vac\ [i oaie, 35 zile la iap\, 14-15 zile la scroaf\, 12-20 zile la c\]ea etc. 7.1.2. Stadiul embrionar Durează din momentul nidaţiei şi până la formarea placentei definitive. Se caracterizează prin schiţarea şi formarea celor mai multe părţi şi organe ale produsului de concepţie precum şi a membranelor extraembrionare, prin intermediul cărora embrionul se fixează de endometru pentru a se nutri. În stadiul de gastrulă, butonul embrionar se turteşte şi devine discoidal, iar prin procesul de delaminare celulele se orientează în trei straturi: extern (ectoblastul); mijlociu (mezoblastul); intern (endoblastul). Mezoblastul se dedublează în două foiţe, una externă care căptuşeşte ectoblastul şi formează somatopleura şi alta internă care acoperă endodermul şi formează splanchnopleura. Discul embrionar tridermic este înconjurat de trofoblast care va suferi transformări în vederea formării placentei.

La cele două extremităţi ale discului embrionar, celulele ectodermice, prin procese proliferative, vor da naştere la doi noduli embrionari, unul anterior numit nodulul lui Hensen şi altul posterior. Cei doi noduli sunt uniţi printr-o linie mai întunecată numită linia primitivă. Nodulii vor sta la baza formării centurii scapulare şi pelviene a fetusului, iar linia primitivă şi şanţul ei va forma coloana vertebrală.

35

De la nodulul lui Hensen porneşte anterior o altă condensare liniară (prelungirea cefalică) în continuarea liniei primitive, care se plasează între ecto- şi endoblast. La început, această prelungire este formată numai din ectoblast care ulterior este căptuşit la faţa internă de o foiţă mezodernică. În lungul acestei formaţiuni va apare un şanţ ce se va închide şi va constitui canalul neural, din care se va dezvolta, ulterior, sistemul nervos. În acest stadiu embrionul are aspect tubular-fusiform. Într-un stadiu ulterior, procesul de proliferare continuă, embrionul se încurbează în forma literei “C” până ce capetele se apropie şi închid în interior o parte din cavitatea blastocelică. Partea închisă între extremităţile embrionului va deveni cavitatea toraco-abdominală iar endoblastul de pe faţa inferioară şi mezoblastul închise vor da naştere organelor splanchnice. Partea rămasă în exterior va da naştere veziculei ombilicale. Tot în acest stadiu are loc şi morfogeneza anexelor fetale şi a placentei.

Morfogeneza anexelor fetale

Paralel cu procesele de organogeneză de la nivelul ariei embrionare în stadiul tridermic, începe şi formarea elementelor anexiale necesare asigurării nutriţiei şi creşterii embrionului, pe suportul celor trei foiţe embrionare. Vezicula ombilicală (vitelină) provine din endoblast şi apare în urma ştrangulării cavităţii lecitocelice. Se dezvoltă în aria extraembrionară şi la unele specii ajunge în contact cu trofoblastul (corionul primitiv) şi formează omfalocorionul care, pentru o scurtă perioadă de timp, asigură substanţele nutritive necesare embriogenezei. La mamifere această anexă funcţionează un timp scurt, rolul ei fiind preluat de alantoidă. La păsări, persistă până la ecloziune. Substanţele nutritive sunt resorbite în parte prin intermediul epiteliului primitiv şi în cea mai mare parte a endoblastului vitelin, de unde trec în reţeaua sanguină ombilicală şi apoi la embrion. Amniosul derivă din ectoblast, format dintr-o singură foiţă, luând naştere prin scufundarea embrionului în lecitocel. Marginile depresiunii se apropie, proliferează şi se unesc între ele, delimitând o cavitate denumită cavitate amniotică. Epiteliul amniotic secretă lichidul amniotic ce va umple cavitatea amniotică în care se dezvoltă produsul de concepţie. Lichidul amniotic are o compoziţie chimică foarte complexă. Alantoida ia naştere din endoderm, din porţiunea terminală a intestinului primitiv, prin proliferarea şi evaginarea între amnios şi vezicula ombilicală, până ajunge în contact cu corionul. Concomitent cu evaginarea, intestinul primitiv antrenează şi mezodermul care va intra în contact cu somatopleura de pe faţa internă a corionului. La nivelul splanchnopleurei se formează vasele alantoidiene care sunt în strânsă legătură cu vasele coriale. În urma contactului dintre splanchnopleură şi somatopleură se formează circulaţia definitivă sau alanto-corială. Reţeaua sanguină alantoidiană înlocuieşte circulaţia vitelină în aria extraembrionară şi intră în contact cu reţeaua din aria embrionară care a fost deservită de circulaţia vitelină. În cavitatea alantoidiană se găseşte lichidul alantoidian secretat de epiteliul acesteia.

36

Corionul. La periferia blastulei, sub zona pelucidă, se dispune un strat de celule ectoblastice. Aceste celule constituie, după dispariţia membranei pelucide, trofoblastul sau procorionul, prin intermediul căruia, din embriotrof trec substanţele nutritive. Este învelitoarea cea mai externă care, prin intermediul somatopleurei, realizează legături directe cu splanchnopleura care acoperă la exterior alantoida. Pe faţa externă a procorionului se dezvoltă vilozităţile primare. Odată cu dezvoltarea alantoidei, pe suprafaţa corionului apar vilozităţile definitive, care pe măsura pătrunderii în criptele mucoasei uterine, antrenează cu ele şi vasele sanguine nou-formate. În acest fel, o gamă de raporturi se stabilesc între vilozităţile coriale şi endometru, raporturi care merg de la simpla apropiere a epiteliului vilozităţii şi epiteliului uterin, până la pătrunderea vilozităţilor în vasele sanguine materne. Aceasta relevă faptul că sângele fetal tinde să se apropie cât mai mult de cel maternal, dar cele două circulaţii sanguine vor rămâne totdeauna separate printr-o barieră trofoblastică. Cordonul ombilical se dezvoltă odată cu formarea alantoidei şi cuprinde în structura sa un ţesut cu aspect gelatinos denumit gelatina Wharton care susţine vasele ombilicale şi porţiunea mijlocie a alantoidei (canalul urac). Este de natură mezodermică (vasele sanguine) şi de natură endodermică (canalul urac). La exterior, cordonul ombilical este acoperit de un epiteliu amniotic. Placenta este constituită de legătura care se creează între corion şi mucoasa uterină prin intermediul vilozităţilor secundare. La animale, funcţie de specie, vilozităţile coriale se opresc la nivelul epiteliului endometrului (iapă, scroafă), pătrund până la nivelul ţesutului conjunctiv subepitelial (vacă, oaie), până la endoteliul vaselor sanguine (carnasiere) sau chiar până la sângele matern (rozătoare, primate). Funcţie de profunzimea pătrunderii vilozităţilor coriale se clasifică şi placentele din punct de vedere histologic în: epitelio-coriale (scroafă, iapă), sindesmo-coriale (rumegătoare), endotelio-coriale (carnasiere) şi hemocoriale (rozătoare, primate). Rolul anexelor fetale Amniosul protejează fătul împotriva traumatismelor şi presiunilor care pot veni din partea uterului şi a organelor din cavitatea abdominală. În lichidul amniotic este posibilă dezvoltarea armonioasă a embrionului şi apoi a fătului. Lichidul amniotic “trezeşte” deglutiţia, stimulează funcţia digestivă, secreţia şi peristaltismul intestinului. Participă la deschiderea gâtului uterin în parturiţie şi lubrifiază conductul genital în timpul fătării. La naştere, amniosul formează a doua “pungă a apelor”. Alantoida prin lichidul alantoidian protejează atât fătul cât şi mama în perioada gestaţiei. În timpul fătării formează prima “pungă a apelor” care contribuie la deschiderea cervixului şi la lubrifierea căilor genitale, uşurând expulzarea fătului. Corionul stabileşte legătura anatomică între făt şi mamă prin intermediul vilozităţilor. Împreună cu endometrul, corionul asigură izolarea organismului fetal de cel matern. Dacă nu ar fi această separare s-ar produce respingerea fătului care, în raport cu organismul matern, constituie

37

un “corp străin”. Prin intermediul capilarelor sanguine de la nivelul vilozităţilor coriale se asigură nutriţia fătului şi schimbul respirator. Pentru realizarea nutriţiei, la nivelul corionului au loc o serie de procese asemănătoare celor de la nivelul mucoasei intestinale, pulmonului şi rinichiului. Aceste procese de digestie se produc prin intermediul enzimelor secretate de embrion: proteaza, catalaza, invertaza, glicozidaza, lipaza, esteraza etc. Vilozităţile coriale hidrolizează moleculele albuminoide în substanţe cu moleculă mai mică utilizabilă de făt. Unii derivaţi mai simpli ai proteinelor (aminoacizi, peptone) pot traversa placenta ca atare. Glucidele şi lipidele sunt transformate, sub acţiunea enzimelor şi a fermenţilor, în substanţe mai simple, după care sunt resintetizate şi trecute în circulaţia fetală, conform noului cod genetic al organismului. Substanţele solubile cristaloide trec prin complexul de membrane placentare, în ambele sensuri, pe baza legilor osmozei: de la zona cu concentraţia mai mică spre zona cu concentraţia mai scăzută, fenomen care are loc până se stabileşte echilibrul. Sărurile minerale circulă, în cea mai mare parte, cuplate cu proteinele materne care, în momentul hidrolizei, se decuplează apoi se recuplează cu proteinele proprii fătului. Substanţele imunizante şi unii microbi pot traversa parţial membranele placentare. Apa de constituţie a fătului reprezintă 94-98% din greutatea corporală. Ca sursă de apă embrionul foloseşte embriotroful, iar fătul, serul sanguin al mamei. Oxigenul este folosit de fetus pentru redusele procese chimice oxidative, fiind preluat de hematii la nivelul placentei. Placenta, pe lângă funcţiile pe care le are legate de rolul corionului, are şi rol endocrin. La acest nivel se elaborează hormoni gonadotropi de tip FSH şi LH, estrogeni, progesteron şi somatotropi. La nivelul placentei sunt stocate vitaminele A, B, C, D, şi E şi datorită funcţiilor placentei se asigură protecţia fătului prin împiedicarea traversării germenilor de la mamă la făt.

7.1.3. Stadiul fetal Începe odată cu instalarea circulaţiei placentare. Se caracterizează prin definitivarea conturului corporal şi continuarea creşterii şi dezvoltării organelor şi aparatelor fătului, pe măsura avansării gestaţiei. În acest stadiu, creşterea în greutate este apreciabilă. În ultima treime a gestaţiei, fetuşii înregistrează o creştere în greutate de 60% din greutatea la naştere.

7.2. Fiziologia embrionului şi a fătului

Zigotul, până la stadiul de morulă, foloseşte substanţele nutritive proprii în procesul de segmentare, timp în care greutatea lui nu se modifică. După dispariţia membranei pelucide, nutriţia embrionului se realizează pe seama embriotrofului. Capacitatea de absorbţie a embrionului creşte pe măsură ce trofoblastul se transformă în procorion, respectiv odată cu apariţia vilozităţilor primare iar transportul substanţelor nutritive se realizează prin circulaţia omfalo-mezenterică. În momentul în care

38

vilozităţile primare se vascularizează şi devin vilozităţi secundare, se instalează circulaţia placentară sau fetală. Pulmonul nu funcţionează, schimburile respiratorii realizându-se prin intermediul placentei. Aparatul digestiv nu funcţionează, însă funcţiile esenţiale sunt declanşate prin ingerarea de lichid amniotic şi stimularea deglutiţiei, motilităţii esofagiene, gastrice, intestinale şi a glandelor digestive. Ficatul începe să funcţioneze încă din prima parte a gestaţiei, fiind foarte dezvoltat, comparativ cu alte organe. Aparatul excretor are o activitate redusă de filtrare care se manifestă mai intens în ultima parte a vieţii uterine, când din vezica urinară se scurge o cantitate redusă de urină prin canalul urac, în cavitatea alantoidiană. Cea mai mare parte din substanţele solubile rezultate din metabolismul fetal trec prin placentă în circulaţia maternă. Sistemul nervos central nu funcţionează, însă sunt prezente în ultima parte a gestaţiei reflexele medulare. Glandele endocrine intră în funcţiune treptat, sistemul hipotalamo-hipofizar participând la declanşarea fătării.

7.3. Modificările organismului matern în gestaţie

În urma fecundaţiei, în uter se dezvoltă unul sau mai mulţi fetuşi în funcţie de specie, care determină modificări morfo-fiziologice evidente. Aceste modificări reprezintă o adaptare a organismului matern la noile solicitări pe care le impune starea de gestaţie.

7.3.1. Modificările organelor genitale La nivelul ovarului sunt prezenţi corpii galbeni, cu rol de bază în menţinerea gestaţiei. La nivelul oviductelor se constată o secreţie mai abundentă de mucus iar celulele îşi pierd cilii. Datorită hormonilor placentari se produce o uşoară hiperplazie a întregului oviduct. La nivelul uterului, apar cele mai evidente modificări morfologice şi cele mai active transformări fiziologice. Aceste modificări se accentuează pe măsura avansării gestaţiei. Endometrul şi glandele uterine suferă cele mai mari transformări, acestea reprezentând sursa principală de elaborare a embriotrofului. Glandele uterine se multiplică, se ramifică, are loc o hiperplazie celulară. Aceste modificări determină o hipertrofie şi hiperplazie a mucoasei. Celulele musculare cresc în lungime de aproape 10 ori şi în lăţime de 2 ori. Contracţiile uterine sunt complet inhibate de progesteron. Ligamentele largi, în a doua parte a gestaţiei, se relaxează mult datorită volumului şi greutăţii uterului gestant. Vasele uterine îşi măresc lumenul de 4-5 ori, devin flexuoase etc. Gâtul uterin este închis şi constituie un obstacol pentru agenţii microbieni pătrunşi în vagin. Ostiumul cervical este obturat cu un dop de mucus.

39

Vaginul, în prima parte a gestaţiei, are o mucoasă palidă, mată, acoperită cu un mucus albicios şi în a doua perioadă a gestaţiei devine congestionată şi chiar edemaţiată. Bazinul, înainte de fătare, suferă accentuate modificări. Ligamentele sacro-iliace, sacro-ischiatice, datorită infiltrării cu plasma sanguină, se relaxează, modificări produse sub influenţa hormonilor estrogeni şi a relaxinei. Glandele mamare, în prima parte a gestaţiei cresc în volum prin dezvoltarea ţesutului conjunctiv şi o îmbogăţire a elementelor vasculare. În partea a doua a gestaţiei se formează acinii glandulari şi începe o secreţie redusă de precolostru şi apoi de colostru.

7.3.2. Modificările funcţiilor organismului matern Aparatele şi sistemele din organismul mamei sunt influenţate de evoluţia gestaţiei fie mecanic, fie ca o consecinţă a solicitărilor fetale. Aparatul respirator, la început are o activitate normală, apoi respiraţia devine mai accelerată. Aparatul circulator este supus unui efort crescut, mai ales după apariţia circulaţiei placentare şi pe măsură ce gestaţia avansează. Masa sanguină creşte, ceea ce duce la hipertrofia cordului. Formula leucocitară şi numărul de hematii se modifică puţin, creşte însă viteza de sedimentare a eritrocitelor şi coagulabilitatea sângelui. Func]ia renal\ a mamei asigură eliminarea metaboliţilor proprii şi a celor proveniţi de la fetus. Cantitatea de urină creşte şi se măreşte şi frecvenţa urinărilor. Activitatea hepatic\ este crescută. Scade glicogenul şi colesterolul sanguin. Activitatea metabolic\ suferă modificări în funcţie de faza gestaţiei. În prima parte predomină anabolismul iar în a doua fază catabolismul. Greutatea corporală creşte paralel cu gestaţia. Starea psihic\ şi temperamentul se modifică, femela fiind liniştită, mai docilă şi cu apetit crescut. Modific\rile hormonale constau în faptul că placenta devine una din cele mai importante glande endocrine, elaborând aproape toate categoriile de hormoni cu rol în reproducţie.

7.4. Durata gestaţiei

Gestaţia începe odată cu fecundaţia şi se încheie în momentul parturiţiei. Practic, durata gestaţiei se apreciază de la ultima însămânţare fecundă până la fătare. Durata gestaţiei variază cu specia, rasa, vârsta etc (tab. 7.1).

40

Tabelul 7.1 Durata medie a gestaţiei la diferite specii de animale

(Seiciu Fl. şi colab., 1989)

Durata medie Specia luni Zile

Variaţii în zile

Iapă – rase grele 11 ½ 340 333-345 - rase uşoare 11 ½ 335 330-337 Măgăriţă 12 360 348-390 Vacă 9 ½ 283 240-311 Bivoliţă 10 ½ 315 300-315 Oaie 5 150 140-160 Capră 5 150 142-164 Scroafă 4 115-118 110-140 Căţea 2 62 59-65 Pisică 2 58 55-60 Iepuroaică domestică 1 30 28-33 Iepuroaică sălbatică 1 33 - Cobăiţă 2 60 59-62 Şobolancă - 22 20-25 Şoricioaică - 22 20-25 Capră sălbatică 10 300 - Vulpe 2 62 59-65 Nurcă 1 ½ 42 42-78 Nutrie 4 ½ 130 120-134 Zibelină 8 ½ 265 260-170

7.5. Principii şi metode de diagnosticare a gestaţiei

Diagnosticul gestaţiei reprezintă o acţiune care se desfăşoară în toate unităţile zootehnice precum şi pentru animalele crescute în gospodăriile populaţiei. Cunoaşterea stării fiziologice a animalelor permite specialistului sau proprietarului efectuarea unei munci planificate şi rentabile. Astfel, femelelor gestante trebuie să li se asigure o tehnologie corespunzătoare de alimentaţie şi exploatare. Diagnosticul gestaţiei permite o întocmire pe baze reale a planului de însămânţări şi produşi şi o exploatare eficientă şi raţională a spaţiilor destinate maternităţilor sau a boxelor de fătare. Prin stabilirea diagnosticului de gestaţie se creează posibilitatea realizării unor avantaje economice prin obţinerea unor sporuri de preţ la vânzarea animalelor de reproducţie. Prin legislaţia în vigoare se interzice sacrificarea animalelor gestante deoarece se scontează obţinerea unuia sau mai multor produşi vii şi viabili, precum şi pe continuarea ciclului reproductiv al femelelor gestante, după parturiţie. Diagnosticul gestaţiei permite, totodată, depistarea femelelor cu diferite tulburări ale funcţiei de reproducţie, cu ocazia examenelor clinice şi paraclinice efectuate. Femelele cu afecţiuni congenitale sau dobândite vor

41

putea fi scoase de la reproducţie. Diagnosticul de gestaţie are cea mai mare valoare dacă se stabileşte cât mai curând posibil. Diagnosticul gestaţiei se poate stabili prin metode clinice şi de laborator (paraclinice).

7.5.1. Metode clinice

Diagnosticul gestaţiei prin metode clinice este foarte răspândit atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial. Diagnosticul clinic se bazează pe datele anamnetice şi pe examenul clinic extern şi intern al femelei. Înainte de a se efectua examenul clinic propriu-zis se iau datele anamnetice care oferă o serie de indicaţii pa baza cărora se poate pune diagnosticul probabil de gestaţie care se confirmă sau se infirmă prin examenul clinic extern sau intern al femelei. Examenul clinic extern permite precizarea stării de gestaţie timpurie la iapă, vacă, bivoliţă, iar pentru femelele de talie mijlocie şi mică dă rezultate bune numai în gestaţie avansată. Acest examen se poate efectua prin inspecţie, palpaţie, ascultaţie. Prin inspecţie se apreciază unele semne probabile şi alte semne sigure ale stării de gestaţie. Între semnele probabile se încadrează modificarea conturului abdominal şi prezenţa edemelor de gestaţie care sunt o caracteristică a gestaţiei avansate. Glanda mamară se dezvoltă progresiv, se măreşte în volum îndeosebi în ultima treime a gestaţiei, devine palidă apoi turgescentă. Secreţia glandei mamare este precolostrală în perioada de dezvoltare şi colostrală în faza de turgescenţă şi după fătare. La scroafă şi căţea, la sfârşitul gestaţiei, apare edemul lanţului mamar şi se alungesc mameloanele. Organele genitale externe se edemaţiază şi dispar pliurile vulvare în preajma parturiţiei. Articulaţiile şi ligamentele bazinului se relaxează, iar musculatura membrelor posterioare se infiltrează. Dintre semnele sigure fac parte mişcările fătului, care apar în a doua jumătate a gestaţiei, mai ales când femela bea apă rece sau consumă furaje mucegăite sau reci. Proba palpaţiei se aplică în a doua jumătate a gestaţiei la nivelul peretelui abdominal drept, stâng sau inferior în funcţie de locul unde se proiectează uterul gestant, diferenţiat cu specia. Palpaţia se face cu scopul perceperii fetusului sau fetuşilor. În cazul gestaţiei se percepe un corp dur şi mobil care se depărtează şi se apropie de peretele abdominal, (senzaţia de “bloc de gheaţă în apă”) la animalele de talie mare, sau se pot sesiza dilataţiile fluctuante ale uterului gestant, la animalele de talie mică. La vacă, palpaţia se poate face începând din luna a 6-a de gestaţie, la iapă din lunile a 7-a – a 8-a, la rumegătoarele mici din a 14-a săptămână, la carnivore din săptămâna a 6-a, iar la scroafă din luna a treia. La femelele bine întreţinute al căror perete abdominal este gros, palpaţia se face dificil şi nu dă rezultate. Ascultaţia se face direct cu urechea sau prin intermediul stetoscopului în locul în care la palpaţie a fost identificat fetusul. Se practică în a doua perioadă a gestaţiei la vacă, iapă, oaie, scroafă, în scopul

42

perceperii bătăilor cordului fetal care au o frecvenţă de 110-140 bătăi/minut. În cazul în care aceste zgomote cardiace sunt percepute, diagnosticul gestaţiei este sigur, însă în caz negativ gestaţia nu poate fi exclusă deoarece fătul poate fi aşezat în anumit raport anatomo-topografic nefavorabil faţă de peretele abdominal. Examenul clinic intern se practică la animalele de talie mare şi se bazează pe examenul vaginoscopic şi cel transrectal. Examenul vaginal constă în explorarea vaginului şi cervixului prin intermediul speculului cu scopul de a constata modificările survenite la aceste segmente caracteristice stării de gestaţie: culoarea mată a mucoasei vaginale în primele două treimi ale gestaţiei şi o congestie vaginală, cu evidenţierea reţelei venoase în ultima treime a gestaţiei; prezenţa unui mucus vâscos, mat, aderent la mucoasa vaginală; cervixul este închis şi prezintă un dop de mucus; poziţia fetusului variază în funcţie de vârsta fetusului şi de cornul uterin gestant. La iapă, examenul vaginal furnizează date deosebit de valoroase asupra gestaţiei.

Examenul transrectal pentru stabilirea gestaţiei se poate aplica numai la femelele de talie mare. Prin acest examen se urmăreşte: topografia uterului; mărimea cornului uterin gestant; perceperea fluctuaţiei şi a membranelor embrionare; palpaţia placentoamelor; palpaţia fătului sau palparea arterei uterine medii cu pulsul caracteristic; prezenţa corpului galben de gestaţie. Acest examen poate fi efectuat şi la scroafă, cu condiţia ca aceasta să depăşească 150 de kg mai ales în luna a treia de gestaţie. Scopul acestui examen este de a palpa artera uterină medie. La oaie, în acelaşi scop, se poate folosi tuşeul rectal.

7.5.2. Metode de laborator Se bazează pe evidenţierea modificărilor de natură histologică,

hormonală, ale compoziţiei sângelui, ale mucusului cervical, care survin în perioada de gestaţie în organismul femelei.

După caracterul tehnicilor de laborator şi al scopului investigaţiilor, metodele pot fi încadrate în fizice, fizico-chimice, chimice, biochimice, histologice, biologice, imunologice, hormonale.

7.6. Tulburări ale gestaţiei Adaptarea organismului matern la noile condiţii create de gestaţie,

condiţii necesare asigurării echilibrului materno-fetal, se menţine atâta timp cât factorii nefavorabili, externi sau interni, nu depăşesc pragul limită la care organismul matern poate face faţă. Perturbarea mecanismului adaptativ se traduce prin scăderea rezistenţei organismului şi apariţia unor boli cu evoluţie acută sau cronică, care se repercutează fie numai asupra organismului matern fie asupra celui fetal, fie asupra ambelor organisme. Tulburările gestaţiei sunt mai frecvente şi de intensitate crescută în ultima parte a ei, datorită solicitărilor maxime ale fătului şi scăderii rezistenţei organismului matern.

43

7.6.1. Gestozele (disgravidiile) Sunt boli de adaptare în care starea de gestaţie constituie cauza

nemijlocită a apariţiei acestora şi care, în majoritatea lor, se vindecă odată cu încetarea gestaţiei. În aceste stări morbide, se produce o deviere spre patologic a schimburilor morfo-funcţionale din organismul matern determinate, menţinute şi agravate de evoluţia în timp a gestaţiei.

Etiologie. Sunt incriminaţi un complex de factori de natură alimentară, igienică, traumatică, toxică, funcţională şi de exploatare, acţiunea acestora fiind favorizată sau agravată de starea de gestaţie. Toate teoriile emise până în prezent nu au putut explica complexitatea tulburărilor care caracterizează gravele tulburări ale gestaţiei, iar unele încercări de a le explica încă nu conving.

Cel mai plauzibil este de a interpreta etiopatogenia gestozelor prin prisma unui proces complex corticovisceral. Mecanismul lor de producere este de natură reflexă, prin intermediul centrilor subcorticali, a sistemului neurovegetativ, a glandelor endocrine şi a mediului umoral. Punctul de plecare îl constituie perturbaţiile circulaţiei capilare, ca urmare a unei intense activităţi solicitate de uterul gestant. La nivelul capilarelor se produce la început o dilatare, urmată de stază, tensiunea nervoasă creşte şi se produce extravazarea. Dacă incitaţiile sunt persistente şi au ca punct de plecare zona reflexogenă vasculară a uterului, se ajunge la perturbarea permeabilităţii capilare pe zone mai extinse, cu apariţia unor edeme cu intensităţi diferite. Ca fenomen reflex de apărare a organismului, urmează o vasoconstricţie arterială care, în unele cazuri, poate lua un caracter permanent, urmată de procese degenerative. Pot apare şi tulburări în funcţia unor organe cum sunt: ficatul, rinichiul, glandele endocrine, rezultând edeme, infiltraţia ţesuturilor sau anemie, după cum pot exista şi tulburări ale mediului umoral (Seiciu Fl. şi colab., 1989).

7.6.1.1. Edemul de gestaţie Infiltrarea cu transsudate a ţesutului conjunctiv şi muscular din

părţile declive ale corpului (abdomen, glandă mamară, membrele posterioare), în a doua parte a gestaţiei, constituie edemul de gestaţie. Dacă nu este prea voluminos şi dacă nu este însoţit de semne clinice, este considerat ca fiziologic.

Etiologie. Edemul de gestaţie apare în urma unui dezechilibru hidro-salin, cu transsudat în spaţiul intercelular din regiunile posterodeclive ale corpului femelei gestante şi modificarea permeabilităţii vasculare. Dezechilibrul hidro-salin se poate datora unor cauze favorizante şi determinante.

Cauzele favorizante: lipsa de mişcare a femelelor, alimentaţia bazată pe nutreţuri suculente, nutreţuri însilozate, borhoturi alterate, acide, nutreţuri bogate în miceţi, aflatoxine, condiţii de zooigienă necorespunzătoare etc.

Cauzele determinante: responsabile de hidrofilia ţesuturilor sunt mucopolizaharidele prezente în mari cantităţi în substanţa fundamentală a

44

ţesutului conjunctiv şi a unor hormoni în exces în perioada de gestaţie. Substanţa fundamentală este un gel cu o compoziţie chimică foarte complexă şi bogată în polimeri macromoleculari ai dizaharidelor, din care cei mai cunoscuţi sunt acidul hialuronic şi condroitinsulfatul B. O altă cauză este scăderea proteinemiei şi tulburarea echilibrului osmotic.

Patogeneză. Hidrofilia ţesutului conjunctiv se modifică în funcţie de starea de polimerizare a glucozamino glicanilor, sub influenţă hormonală şi cu participare renală. Hormonii estrogeni măresc cantitatea de acid hialuronic în ţesutul conjunctiv şi-l menţin depolimerizat, cu afinitate crescută pentru apă. Tirotropina stimulează formarea de glucozaminoglicani. Glucocorticoizii stimulează catabolismul şi sinteza colagenului, iar hormonul somatotrop măreşte depunerile de colagen. Tiroxina intervine în catabolismul acidului hialuronic. Scădera nivelului proteic din organism şi creşterea în exces a estrogenilor, a hormonilor suprarenalieni, tiroidieni, accentuează hidrofilia ţesuturilor şi acumularea hidro-salină interstiţială, mecanisme la care se adaugă şi dezechilibrul glomerular şi al tubilor contorţi proximali renali în eliminarea sau absorbţia Na.

Simptome. La început, infiltrările hidro-saline se produc discret în regiunea inferioară a abdomenului, însă pe măsura avansării gestaţiei, edemul creşte şi se extinde în partea anterioară, dar mai ales în partea postero-inferioară, cuprinzând glanda mamară şi regiunea perineală, până la labiile vulvare. Treptat, edemul cuprinde şi membrele posterioare, ligamentele şi articulaţiile bazinului. Edemul are toate caracterele celui neinflamator: rece, păstos şi nedureros. Uneori, la unele femele, edemul ia proporţii alarmante dezvoltându-se atât de mult încât împiedică locomoţia. La majoritatea femelelor de talie mare şi în special la primigeste, edemul se dezvoltă în treaptă, de jos în sus, aspect evidenţiat mai bine la nivelul glandei mamare şi al regiunii perineale, iar după fătare, descreşterea are loc tot în treaptă, însă în sens invers. Starea generală a femelei nu este modificată, în afara edemului invadant când locomoţia este împiedicată şi se intensifică unele funcţii: frecvenţa cardiacă, respiraţia etc.

Diagnosticul se pune pe baza edemului neinflamator. Prognosticul este în general favorabil. Tratamentul este preventiv prin asigurarea mişcării femelelor

gestante, alimentaţie raţională etc. 7.6.1.2. Eforturile premature (durerile false) Se caracterizează prin nelinişte şi eforturi de expulzare a fătului, fără

ca cervixul să se deschidă. Eforturile premature apar, de regulă, în ultima treime a gestaţiei la iapă, vacă, oaie, capră.

Etiologie. Cauzele nu sunt cunoscute pe deplin. De regulă apar după explorări transrectale brutale, după consumul de apă şi furaje reci, eforturi fizice exagerate. Mai apar după compresiunea unor filete nervoase de către uterul gestant, a unor dezechilibre hormonale (exces de estrogeni), acido-bazice, a unor procese inflamatorii de la nivelul tractusului genital, în cazul hiperesteziei uterine etc. Eforturile continui se pot complica cu prolapsul vaginal sau rectal cu ruptura uterină sau cu avortul.

45

Simptome. Femela este neliniştită după care se instalează starea de colici însoţită de eforturi de expulzare, complicate, uneori cu prolaps rectal, vaginal, cifoză, mugete etc. La iapă, manifestările sunt mai violente şi însoţite de trântiri, rostogoliri sau alte semne care însoţesc sindromul de colici.

Profilaxia constă în asigurarea unui adăpost liniştit, călduros, o alimentaţie şi îngrijire adecvate, evitarea explorărilor transrectale în ultima perioadă a gestaţiei. 7.6.1.3. Paraplegia antepartum Este un sindrom care apare în a doua parte a gestaţiei şi se caracterizează prin imposibilitatea femelei de a se ridica de trenul posterior, starea generală, sensibilitatea şi motricitatea nefiind influenţate. Se întâlneşte la capră, vacă, oaie, de regulă cu 7-15 zile înainte de parturiţie şi se instalează brusc. Etiologie. Cauzele sunt puţin cunoscute. Cercetările au evidenţiat rolul unor dismetabolii, a carenţei în substanţe minerale, vitamine, a unor dezechilibre hormonale, a condiţiilor necorespunzătoare de întreţinere în apariţia paraplegiei antepartum. Paraplegia apare mai frecvent la femelele cu producţii mari de lapte, întreţinute în stabulaţie permanentă, în adăposturi necorespunzătoare, la cele cu gestaţii gemelare, cu hidropizia anexelor fetale sau hrănite cu nutreţuri de volum, borhoturi şi nutreţuri însilozate şi alterate etc. Compresiunile exercitate de uterul gestant asupra filetelor nervoase din cavitatea pelvină sau asupra plexului lombo-sacral fac ca femela să rămână culcată pentru a evita durerile. Apariţia bolii înaintea fătării este urmată, de obicei, de vindecarea spontană la 2-3 zile după parturiţie. Dacă paraplegia apare cu mult înainte de parturiţie, vindecarea este mai rară şi apar complicaţii decubitale la nivelul eminenţelor osoase, amiotrofii la nivelul membrelor posterioare, tulburări digestive, uneori prolaps vaginal, etc. Profilaxia constă în asigurarea unor raţii echilibrate, adăpostirea femelelor în grajduri igienice, mişcarea în aer liber etc.

7.6.2. Accidente în timpul gestaţiei 7.6.2.1.Torsiunea uterină

Constă în rotirea uterului gestant în jurul axului său longitudinal. Este o modificare topografică gravă şi poate interesa uterul în totalitate (unipare) sau numai unele porţiuni (la pluripare). Rotirea uterului poate fi de 450, 900, 1800, 2700 sau 3600. Accidentul este mai frecvent la rumegătoarele mari. Etiologie. Cauzele care determină torsiunea uterină pot fi favorizante şi determinante. Cauzele favorizante:

- conformaţia şi topografia uterului la vacă este cu marea curbură superior iar ligamentele largi se inseră pe partea laterală a corpului uterin şi pe mica curbură a cornului, cu partea cranială liberă;

46

- gestaţia unicornuală şi orientarea convexităţii cornului uterin spre latura dreaptă sau stângă a abdomenului în funcţie de cornul uterin gestant;

- scăderea tonusului ligamentelor largi şi a musculaturii la femelele ţinute în stabulaţie permanentă sau la cele în vârstă. Cauzele determinante pot fi de natură fetală, maternală şi mixtă. Între cauzele fetale menţionăm mişcările violente ale fetusului în urma ingerării de către mamă a unor cantităţi mari de apă rece, de furaje îngheţate şi alterate. Din a doua categorie de cauze pot fi menţionate căderile, loviturile, mişcările bruşte, rostogolirea iepelor în timpul colicilor, săriturile peste diverse obstacole, trecerea prin spaţii strâmpte care preseasă puternic pe abdomen etc. Gravitatea accidentului este condiţionată de perioada de gestaţie în care s-a produs răsucirea şi de gradul torsiunii. După locul torsiunii, se pot întâlni: torsiunea antecervicală, torsiunea parţială, când interesează numai un corn uterin sau numai câteva loji (pluripare); torsiunea postcervicală. Simptome. Femela prezintă, în general, sindromul de colică: nelinişte, lovirea abdomenului cu membrele posterioare, lipsa poftei de mâncare, balonare uşoară, tenesme, etc. Când torsiunea este mai mică de 900 tulburările sunt imperceptibile şi gestaţia continuă. Dacă torsiunea este mai mare, din cauza eforturilor de expulzare, pereţii uterini se rup şi femela moare prin hemoragie uterină. De cele mai multe ori din cauza torsiunii mari se produce stază în circulaţie care provoacă infiltrarea pereţilor uterini, hipoxiemia fătului urmate de mişcări violente, şi, în final, de moartea acestuia. Profilaxie:

- evitarea mişcărilor forţate la femelele gestante (lovituri, căderi, rostogoliri, coborârea pe pante înclinate etc.);

- evitarea consumului de furaje îngheţate, a unei cantităţi mari de apă rece care provoacă vasoconstricţia şi, în consecinţă, hipoxiemie;

- excluderea de la reproducere a femelelor bătrâne sau care au mai prezentat acest accident;

- în apropierea fătării femelele se trec în maternitate şi vor fi supravegheate. 7.6.2.2. Inversiunea vaginală şi prolapsul vaginal Inversiunea vaginală constă în dislocarea peretelui vaginal superior şi exteriorizarea lui între labiile vulvare, având forma unei mase globuloase cu aspect cărnos şi de culoare roşie. Apariţia formaţiunii respective are loc când femela stă culcată iar când se ridică simptomele dispar. Accidentul este mai frecvent la vacă şi bivoliţă, dar se poate întâlni şi la alte specii. Etiologie. Inversiunea poate avea cauze predispozante şi determinante. Sunt predispuse la inversiune vaginală femelele gestante, menţinute în stabulaţie prelungită în grajduri cu pardoseala prea înclinată sau cu patul scurt când femelele sunt obligate să stea cu membrele posterioare în rigolă,

47

femelele alimentate în exces cu furaje de volum şi grosiere, femelele bătrâne, cele care au fost transportate pe distanţe mari etc. Cauzele determinante constau în compresiunea exercitată de viscerele abdominale şi de uterul gestant asupra vaginului şi în infiltrarea şi relaxarea fibrelor conjuctive perivaginale în urma unor tulburări circulatorii. Simptomul caracteristic este apariţia peretelui vaginal superior de formă globuloasă, hiperemiat, între labiile vulvare când femela este culcată şi care dispare când femela se ridică. Prevenirea accidentului constă în administrarea de furaje de calitate în structura unor raţii de hrană corespunzătoare, în mişcarea zilnică în scopul refacerii tonusului muscular, în întreţinerea femelelor gestante în grajduri igienice. Prolapsul vaginal poate fi complet şi incomplet. Se consideră complet când se exteriorizează întreg vaginul inclusiv meatul urinar şi porţiunea vaginală cervicală având forme şi mărimi variabile, care central prezintă o invaginare mărginită de falduri specifice radiare. Se consideră că prolapsul vaginal este incomplet atunci când se exteriorizează numai pereţii vaginului. Volumul formaţiunii creşte datorită stazei venoase şi edemaţierii, iar mucoasa vaginală hiperemiată, sângerează, datorită acţiunii factorilor externi traumatizanţi (aşternut, podea), precum şi datorită puternicelor eforturi de expulzare. Porţiunea prolabată se acoperă apoi cu un mucus gleros, se murdăreşte cu fecale şi părţi din aşternut, se usucă şi apar crevase. Într-un stadiu mai avansat îşi pierde elasticitatea, se edemaţiază puternic, se îngroaşă, devine rece şi capătă o nuanţă roşie-violacee-murdară. Apar tulburări în starea generală însoţite de hiperemie, nelinişte, diminuarea sau suprimarea apetitului, a rumegării, retenţie urinară şi colici. Dacă nu se iau măsuri mucoasa se necrozează în formă de lambouri, se sfacelează, rămân zone denudate puternic sângerânde. Măsurile profilactice sunt cele menţionate la inversiunea vaginală. 7.6.3. Avortul În perioada gestaţiei, între organismul matern şi produsul de concepţie trebuie să existe o stare de echilibru, de interdependenţă şi de toleranţă, care face posibilă evoluţia normală a gestaţiei. Intervenţia diferiţilor factori nocivi ai mediului extern sau intern poate întrerupe gestaţia în faza de ou, de embrion sau de făt. Produsul de concepţie poate fi expulzat mort sau viu, dar neviabil, după cum poate rămâne în uter şi să sufere procese de resorbţie, maceraţie, mumifiere sau putrefacţie. Prin avorton se înţelege produsul de concepţie eliminat mort sau viu dar neviabil sau reţinut. În ordinea frecvenţei, avortul se întâlneşte la vacă, oaie, scroafă, pisică, căţea, iapă. Etiologie. Cauzele abortigene sunt extrem de variate şi multiple. Atunci când unul din factorii cauzali acţionează intens poate determina singur avortul. De cele mai multe ori se asociază mai mulţi factori care declanşează avortul. Factorii abortigeni pot fi externi (de natură mecanică,

48

tulburări de ordin alimentar, toxic, hormonal, agenţi microbieni, parazitari) şi genetici sau endogeni (predispoziţie ereditară, factori letali, anomalii congenitale ale fătului şi învelitorilor fetale). Din punct de vedere etiologic, avorturile se clasifică în: neinfecţioase, infecţioase, de invazie, determinate de factori genetici, imunologice. În etiologia avorturilor sunt recunoscute cauze idiopatice şi simptomatice. Prin avort idiopatic se înţelege întreruperea legăturii dintre mamă şi făt, ca urmare directă a tulburărilor de la nivelul fătului şi anexelor fetale sau ale uterului, fără a interveni o cauză externă. Avortul simptomatic este consecinţa unor boli extragenitale, un simptom al acestor boli. Factorii cauzali pot duce la o pregătire insuficientă a uterului pentru gestaţie, la o compoziţie incompletă a embriotrofului, la alterarea legăturii dintre mamă şi produsul de concepţie, la anomalii ale învelitorilor fetale sau ale placentei, având drept consecinţă avortul.

7.6.3.1. Avorturi neinfecţioase Sunt produse de o multitudine de factori exogeni şi endogeni care acţionează singuri sau în asociaţie, între care menţionăm: anomaliile învelitorilor fetale sau ale placentei, factorii neurohormonali, factorii de ordin alimentar, factori traumatici, factori genetici.

7.6.3.1.1. Anomaliile învelitorilor fetale Hidropizia anexelor fetale se caracterizează printr-o acumulare excesivă de lichid alantoidian şi, într-o măsură mai mică, de lichid amniotic. Se întâlneşte la vacă, capră, căţea şi mai rar la celelalte specii. Dintre cauzele care duc la instalarea bolii menţionăm:

- tulburări în circulaţia de întoarcere datorate cardiopatiilor, nefropatiilor, hematopatiilor;

- compresiunea şi răsucirea cordonului ombilical; - tulburările mecanismului de endo-şi exoosmoză la nivelul

placentei; - hipersecreţia membranelor alantoidiană şi amniotică; - conformaţia anormală a fătului; - obliterarea canalului interarterial etc.

Prin inspecţie se constată că abdomenul femelei este mărit în volum, golurile flancurilor sunt nivelate, deplasarea femelei se face dificil. Avortul se produce ca urmare a presiunii lichidelor asupra placentei, excitând mecano-şi baroreceptorii uterini, fapt care duce la tulburarea circulaţiei materno-fetale.

Infiltraţia seroasă a învelitorilor fetale Se caracterizează printr-o infiltraţie de tip seros şi prin edemul învelitorilor care devin gelatinoase, cu o grosime de 8-10 cm, de culoare galbenă-cenuşie şi a căror greutate poate ajunge până la 70 kg. Apare mai frecvent la vacă.

49

Îngroşarea şi edemul învelitorilor produc tulburări în circulaţia materno-fetală şi, prin aceasta, moartea fătului.

Oligohidroamniosul este o anomalie care constă în diminuarea

cantitativă a lichidului amniotic în raport cu stadiul gestaţiei. Frecvent se întâlneşte la căţea şi în cazuri mai rare la vacă. Se consideră că anomalia este determinată de o tulburare a capacităţii secretorii a foiţei amniotice în urma perturbării circulaţiei de la nivelul său sau a ruperii sacului amniotic. Scăzând cantitatea de lichid amniotic, foiţa amniotică se aplică pe suprafaţa corpului fetal, stânjenind dezvoltarea şi provocând moartea. Uneori, compresiunile inegale fac ca fătul să sufere deformări, anchiloze etc. când gestaţia este dusă la termen, fătul, deşi este expulzat viu este neviabil.

7.6.3.1.2. Avorturile cauzate de tulburări la nivelul complexului feto-placentar

Sunt mai rar întâlnite la femelele animalelor domestice. La nivelul placentei survin o serie de tulburări şi anomalii care pot provoca avortul. Între acestea menţionăm: hemoragiile placentare, dezvoltarea incompletă a vilozităţilor coriale, lipsa parţială sau totală a carunculilor, placenta accesoria, molla chistică, molla cărnoasă şi molla distructivă. Hemoragiile placentare pot fi localizate şi de mică intensitate, fără să afecteze gestaţia, sau pot fi abundente încât sângele să se acumuleze între corion şi mucoasa uterină provocând dezancorarea placentei şi întreruperea gestaţiei.

Dezvoltarea incompletă a vilozităţilor coriale Este o anomalie mai frecventă la vacă şi iapă şi se caracterizează printr-o dezvoltare insuficientă a vilozităţilor coriale pe o anumită suprafaţă a corionului. Lipsa parţială sau totală a carunculilor Se întâlneşte mai frecvent la iapă ca urmare a endometritelor puerperale, urmate de macerarea sau liza carunculilor, vilozităţile coriale se pot dezvolta difuz şi se angrenează în endometru, asemănător solipedelor sau suideelor. Placenta accesoria, se caracterizează prin prezenţa pe suprafaţa corionului a unor formaţiuni cu aspect buretos răspândite printre cotiledoane. De obicei nu constituie un impediment în evoluţia normală a gestaţiei, însă pot provoca, uneori, hemoragii la fătare. Molla chistică reprezintă degenerarea vilozităţilor coriale cu transformarea lor chistică, vilozităţi care pot avea dimensiuni de la un bob de mazăre până la un ou de găină, grupate sub forma unui ciorchine. Chiştii pot fi răspândiţi pe o anumită zonă a corionului sau pe întreg corionul. Când anomalia se produce în prima parte a gestaţiei, embrionul se resoarbe, însă învelitorile continuă să se dezvolte până la sfârşitul gestaţiei, când sunt expulzate sub forma unei mase carnate diforme. La multipare avortul poate interesa numai o parte din fetuşi, ceilalţi dezvoltându-se normal. Molla cărnoasă. Este o hiperplazie musculo-conjunctivă a corionului şi a vilozităţilor coriale, care anatomic se prezintă ca o masă

50

carnată, compusă din numeroase formaţiuni pediculare, puternic vascularizate. Anomalia se întâlneşte la vacă şi se constată la fătare când se prezintă ca o formaţiune globuloasă densă, de mărimi variabile, pe suprafaţa corionului. 7.6.3.1.3. Avortul cauzat de factori neuro-hormonali

În gestaţie este necesar un echilibru între hormonii estrogeni şi gestageni. În acest scop un rol important revine axului hipotalamo-hipofizo-ovarien, la care se adaugă tiroida, suprarenala şi epifiza. Echilibrul hormonal este specific animalului şi etapei de dezvoltare a gestaţiei. Rolul principal revine raportului estrogeni-progesteron, ultimul trebuind să fie secretat în cantitate suficientă pentru ca gestaţia să evolueze normal. Excesul de estrogeni provoacă avort la animalele de talie mică. Insuficienţa progesteronului face ca endometrul să nu secrete un embriotrof cantitativ şi calitativ ceea ce face ca embrionul să moară, apoi să degenereze. Schimbarea raportului estrogeni-progesteron în favoarea primilor determină avortul la căţea şi iepuroaică şi într-o mai mică măsură la celelalte specii. Excesul de estrogeni sensibilizează miometrul la acţiunea ocitocinei şi în consecinţă apar contracţiile uterine urmate de avort. În prima parte a gestaţiei, hormonii gonadotropi hipofizari au un rol important în menţinerea acesteia, influenţând activitatea corpului galben. La vacă, momentul critic survine în luna a treia iar la iapă în luna a patra când se reduce secreţia de progesteron a corpului galben, secreţie care este suplinită de către placentă. Enucleerea corpului galben de gestaţie, secreţia insuficientă de progesteron placentar şi creşterea secreţiei de hormoni estrogeni sunt cauze care duc, inevitabil, la avort. Prevenirea avortului de natură hormonală se face prin administrarea de progesteron la femelele gestante cu iminenţă de avort şi la femelele care au avortat în gestaţiile precedente.

7.6.3.1.4. Avortul cauzat de factori alimentari şi toxialimentari Evoluţia normală a gestaţiei este condiţionată, în mare măsură, de

cantitatea şi calitatea nutreţurilor administrate în hrana femelelor gestante. Nutriţia femelelor gestante cu raţii echilibrate în funcţie de perioada de gestaţie şi de producţie contribuie la menţinerea echilibrului feto-maternal şi, implicit, la desfăşurarea normală a gestaţiei.

Carenţele în proteine, vitamine, substanţe minerale, pentru o perioadă mai mare de timp pot determina avorturi, mai ales dacă se asociază şi cu acţiunea unor factori nefavorabili (stres, oboseală, traumatisme, microclimat necorespunzător etc.).

O alimentaţie carenţată în proteine determină o incidenţă crescută a avorturilor şi a fătărilor premature prin reducerea proteinei plasmatice, scăderea hemoglobinei, reducerea proceselor oxido-reducătoare, anemie, scăderea rezistenţei generale a femelei gestante. Drept consecinţă, produsul de concepţie nu se dezvoltă normal întrucât scade aportul substanţelor proteice şi al aminoacizilor către făt, reducând şi secreţia hormonilor gonadotropi, hipotalamici şi placentari.

51

Efectul carenţei protidice diferă în raport cu specia şi valoarea biologică a aminoacizilor deficitari. Monogastricele şi animalele de laborator sunt mai sensibile la carenţa protidică în comparaţie cu rumegătoarele la care rumenul are o activitate proteino-sintetică.

Excesul de proteine poate fi dăunător prin intoxicaţia protidică care este periculoasă pentru vacile gestante. Introducerea bruscă în raţie a unor cantităţi mari de proteine poate provoca avortul în urma unui exces de hormoni gonadotropi.

Carenţa în grăsimi, îndeosebi în acizi graşi nesaturaţi, poate provoca hemoragii placentare, necroza vilozităţilor şi în consecinţă, avort precoce. Gestaţia poate fi întreruptă într-o fază precoce prin produşii de dezintegrare a lipidelor, în absenţa glucidelor, aşa cum se întâmplă în cetoze.

Excesul de grăsimi în raţie produce tulburări mai ales în cazul acizilor graşi nesaturaţi care sunt uşor oxidaţi şi se comportă ca antivitamină E.

Carenţa în Ca şi P determină diminuarea apetitului, valorificarea necorespunzătoare a nutreţurilor, hipoactivitatea glandelor endocrine, calitatea necorespunzătoare a embriotrofului, însoţită, uneori, de avort. Tulburarea raportului Ca/P dereglează sistemul neuro-vegetativ cu declanşarea contracţiilor uterine.

Carenţa în microelemente (I, Fe, Mn, Cu, Co) predispune la apariţia avortului la animale, fiind elemente nelipsite în activitatea endocrină a organismului.

Carenţa în vitamine la femelele gestante poate favoriza sau determina avortul. Vitaminele intervin în toate procesele de metabolism matern inclusiv la nivel placentar şi sunt transmise fătului la nivelul placentei, influenţând dezvoltarea intrauterină a acestuia. Hipovitaminozele A, C, B, E, pot constitui cauze ale avortului.

Factori toxialimentari. Consumul de furaje mucegăite, alterate, râncede, îngheţate, din care rezultă substanţe toxice care afectează legătura materno-fetală pot constitui, în unele situaţii, cauze ale unor avorturi în masă. Sub influenţa toxinelor rezultă o congestie puternică sau chiar hemoragie placentară, urmate de contracţii uterine, procese degenerative la nivelul ficatului, cordului şi rinichiului fetal.

Intoxicaţiile cu fitotoxine, în urma consumului cu plante care conţin alcaloizi de tipul atropinei (Atropa Belladona, Datura Stramonium, Hyoscyanus Niger) sau alţi alcaloizi, glicozizi digitalici, solanină sau oleuri eterice pot determina avorturi, mai ales în partea a doua a gestaţiei. De asemenea, consumul de furaje care conţin micotoxine, pesticide sau infestate cu tăciuni de mălură pot provoca întreruperea gestaţiei.

Consumul de nutreţuri însilozate în cantităţi mari tulbură metabolismul materno-fetal, scade valoarea calciului, a vitaminei A, prin imposibilitatea convertirii provitaminei A în prezenţa nitraţilor şi a nitriţilor. Consumul unor cantităţi mari de trifoi sau lucernă, a reziduurilor de la fabricile de spirt pot declanşa avorturi.

Avortul provocat de alimentaţie se caracterizează prin apariţia în a doua parte a gestaţiei, interesează un număr mare de femele întreţinute în aceleaşi condiţii, iar fetuşii expulzaţi vii sunt neviabili, anemici şi predispuşi la îmbolnăvire.

52

7.6.3.1.5. Avortul traumatic Se produce în urma intervenţiei directe a factorului traumatic asupra

aparatului genital mai ales în partea a doua a gestaţiei şi indirect, pe cale reflexă, cînd traumatismul şi durerea consecutivă lui pleacă dintr-o altă parte a organismului.

Dintre factorii traumatici subliniem: exploraţiile transrectale şi vaginale brutale, lovirea puternică a abdomenului cu corpuri contondente, trântirea brutală, căderile, eforturile obositoare, alergările, intervenţiile chirurgicale pe abdomen. Printre alte cauze menţionăm zgomotul subit cu sperierea animalelor şi fuga în panică, ceea ce constituie tot un avort de natură traumatică. La scroafe, avortul apare şi în urma aglomerărilor din boxe, în urma vaccinărilor sau ca o consecinţă a transporturilor pe distanţe mari.

Factorul traumatic provoacă hemoragie la nivelul placentei şi fătului, precum şi desprinderea vilozităţilor coriale din cripte urmate de contracţii uterine care accentuează hemoragia şi dezancorarea placentei. Avortul se produce între 6 şi 48 de ore de la acţiunea factorului traumatic.

7.6.3.2. Avortul determinat de factori genetici Factorii genetici sunt responsabili în multe cazuri de provocarea

avortului în diferite stadii de gestaţie. Unele anomalii cromozomiale cum sunt monosomia, trisomia, triploidia şi tetraploidia provoacă avortul embrionar. Diferite mutaţii genetice provoacă avortul prin schimbarea secvenţei nucleotizilor în lungul catenei de ADN. Atunci când mutaţia genetică interesează un caracter fenotipic esenţial pentru existenţa organismului are loc avortul.

Predispoziţia ereditară faţă de agenţii exogeni (alimentaţie, rezistenţă la îmbolnăviri) variază în funcţie de specie, rasă, individ, vârstă, condiţii de exploatare şi întreţinere etc. şi poate determina nivelul incidenţei avorturilor de această natură. Factorii letali prezenţi în cromozomi tulbură viabilitatea produsului de concepţie atât în faza embrionară cât şi în faza incipientă a stadiului fetal. Acţiunea acestor factori este mai bine evidenţiată la femelele plurigeste la care pe lângă fetuşi viabili în uter se găsesc un număr variabil de fetuşi morţi (maceraţi, mumifiaţi).

7.6.3.3. Avortul de natură imunologică Toleranţa imunologică dintre trofoblast, embrion sau făt, pe de o

parte şi organismul matern, pe de altă parte, asigură menţinerea şi dezvoltarea produsului de concepţie până la completa lui maturitate. Depăşirea pragului de toleranţă imunologică va determina avortul.

Toţi produşii de concepţie sunt purtători de antigene paternale şi ar trebui să fie eliminaţi de către mamă. Modul în care aceşti antigeni sunt exprimaţi şi modalităţile de răspuns ale organismului matern, condiţionează menţinerea embrionului sau fătului în uter. Cercetările întreprinse pe vaci au evidenţiat faptul că uterul negestant secretă, sub influenţa progesteronului, proteine imunosupresive, capabile să diminueze activitatea

53

limfocitelor. Activitatea imunosupresivă indirectă s-a demonstrat prin prelungirea supravieţuirii grefelor de piele la nivelul uterului atunci când concentraţia de progesteron în circulaţia periferică a fost menţinută artificial la un nivel superior a 20 ng/ml.

A fost confirmat faptul că, embrionul înaintea implantării produce mai multe semnale susceptibile de a modifica activitatea imunitară maternală. Printre aceste semnale se află PGE2 şi trofoblastinele care, pe lângă rolul antiluteolitic, sunt capabile să diminueze activitatea limfocitară la oaie şi vacă (Humblot P., 1991).

Pe parcursul gestaţiei pot interveni diverşi factori endo- sau exogeni care dau naştere la reacţii imunologice alergice, la intoleranţă imunologică şi care se soldează, de regulă, cu avort. Intoleranţa are la bază anticorpii antitrofoblastici, antiembrionari sau antifetali.

7.6.3.4. Avorturi de natură infecţioasă Sunt determinate de agenţi infecţioşi (bacterii şi virusuri) cu un

tropism deosebit pentru învelitorile fetale, placentă şi fetus. De regulă, avortul apare la mai multe femele din aceeaşi unitate şi poate fi de tip enzootic sau epizootic. Cele mai frecvente avorturi de acest gen sunt: avortul brucelic, campylobacterian, salmonelic, iar dintre avorturile de natură parazitară mai frecvente sunt cele toxoplasmice şi trichomonotice.

Întrebări recapitulative: 1. Care sunt stadiile dezvoltării produsului de concepţie? 2. Care este rolul fiziologic al nidaţiei? 3. Care sunt procesele care stau la baza diferenţierii ariei embrionare şi

extraembrionare? 4. Clasificaţi tipurile de placentă întâlnite la animale 5. Care sunt principalele modificări ale organismului matern în

gestaţie? 6. Prin ce metode se poate diagnostica starea de gestaţie? 7. Clasificaţi şi caracterizaţi tulburările perioadei de gestaţie.

TEME

Studiul anexelor fetale Diagnosticul clinic al gestaţei Diagnosticul gestaţiei prin metode de laborator

54

CAPITOLUL 8

PARTURIŢIA

REZUMAT Parturiţia normală constă în evacuarea din cavitatea uterină a

elementelor ovulare, prin canalul obstetrical, la sfârşitul evoluţiei gestaţiei, fără nici o intervenţie şi fără traumatisme materne sau fetale. Declanşarea este caracterizată de mărirea frecvenţei contracţiilor uterine însoţite de profunde modificări ale statusului hormonal matern.

Expulzarea produsului (-şilor) de concepţie se datorează contracţiilor musculaturii uterine, tonusului uterin şi presei abdominale.

Parturiţia constă în parcurgerea a trei stadii: deschiderea cervixului, angajarea şi expulzarea fetusului (-şilor) şi de eliminare a anexelor fetale. Durata parturiţiei diferă cu specia, fiecare specie caracterizându-se prin anumite particularităţi ale fătării, particularităţi care trebuie cunoscute de către crescător în vederea asigurării unei asistenţe calificate şi eficiente.

În timpul parturiţiei pot interveni diverşi factori de natură maternală sau fetală care să împiedice desfăşurarea normală, ajungându-se astfel la distocii.

Parturiţia cuprinde ansamblul fenomenelor mecanice şi fiziologice care au drept consecinţă expulzarea fetuşilor şi a anexelor fetale în afara căilor genitale femele, la termenul gestaţiei. Spre deosebire de alte procese fiziologice, parturiţia este însoţită de durere. Fătarea este fiziologică (eutocie) atunci când femela reuşeşte cu forţe proprii să expulzeze la termen produsul sau produşii de concepţie. Când femela nu poate elimina cu forţe proprii fetuşii, necesitând intervenţii din exterior, vorbim de distocie.

8.1. Determinismul parturiţiei Parturiţia are la bază teoria neuro-umorală. În conformitate cu această teorie, expulzarea fetuşilor se datoreşte unor schimbări bruşte în raportul hormonal. Declanşarea fătării este caracterizată de mărirea intensităţii şi frecvenţei contracţiilor uterine. Explicaţia declanşării parturiţiei la sfârşitul evoluţiei gestaţiei constă în:

1. scăderea bruscă a nivelului progesteronului care inhibă contracţiile uterine;

2. creşte nivelul hormonilor estrogeni care măresc excitabilitatea miometrului prin modificarea structurii moleculare a mioplasmei celulelor musculare făcându-le mai sensibile la acţiunea ocitocicelor şi măresc energia contractilă prin creşterea cantităţii de actomiozină şi glicogen şi, totodată, contribuie la sinteza compuşilor fosforici (motorul energetic);

55

3. creşte nivelul ionilor de Ca şi K care măresc excitabilitatea miometrului;

4. la unele specii creşte presiunea intraabdominală la sfârşitul evoluţiei gestaţiei;

5. creşte nivelul hormonilor corticosteroizi; 6. creşte nivelul luteolizinei (PGF2α); 7. creşte nivelul hormonilor excitomotori:

a) Ocitocina este secretată în cantitate mai mare şi, în plus, nu mai este distrusă de ocitocinază, care este inactivată de estrogeni;

b) Hormonul ocitocic placentar apare la primate în urma procesului de autoliză vilozitară.

Supradistensia uterului la sfârşitul evoluţiei gestaţiei măreşte excitabilitatea acestuia.

În condiţii naturale, sub efectul stimulilor nervoşi, axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian a fetuşilor va fi excitat şi, în consecinţă, secretă şi eliberează cortizol. Cortizolul traversează placenta şi induce un proces enzimatic capabil să transforme progesteronul în estrogeni la mamă. Cortizolul inhibă producţia factorului fetal care, în timpul gestaţiei, s-a opus activităţii luteolizinei. În aceste condiţii, luteolizina împreună cu ocitocina şi estrogenii acţionează asupra miometrului.

Prostaglandinele, estrogenii şi corticosteroizii reprezintă trei grupe de hormoni direct implicaţi în mecanismul care conduce la expulzarea fătului prin intensificarea contracţiilor musculaturii uterine.

Reglarea nervoasă a fătării nu este pe deplin lămurită. Până în prezent nu există un acord în privinţa legăturii funcţionale între inervaţia şi activitatea miometrului în timpul parturiţiei. Zona lombară a măduvei spinării are un rol important în coordonarea contracţiilor şi relaxării musculaturii uterine. De asemenea, între cervix, vagin şi neurohipofiză există legături nervoase. La excitarea cervixului şi a vaginului, o cale aferentă nervoasă conduce influxul nervos spre neurohipofiză de unde este eliberată ocitocina. Această legătură neuroendocrină poate avea rol important în reglarea motilităţii uterine, cu toate că nu este obligatorie pentru declanşarea şi evoluţia parturiţiei (Seiciu Fl. şi colab., 1989).

8.2. Activitatea cinetică în parturiţie

Activitatea depusă de musculatura uterină şi abdominală în vederea

expulzării fătului şi a anexelor fetale reprezintă activitatea cinetică. Forţele care participă la desfăşurarea parturiţiei sunt: contracţiile uterine, tonusul uterin şi presa abdominală.

Contracţiile uterine reprezintă principala forţă a fătării şi sunt prezente în toate stadiile. Aceste contracţii sunt involuntare, peristaltice, intermitente şi progresive. Centrul reflex şi regulator al contracţiilor uterine se găseşte la nivelul măduvei dorsale însă sunt şi centri intrauterini autonomi (baroreceptori). Durata contracţiilor uterine se măreşte progresiv de la 1-2 sec la începutul fătării până la 1-2 minute în stadiul de expulzare a fetuşilor.

56

Tonusul uterin participă la fătare prin menţinerea fătului în poziţia în care a fost deplasat de contracţia uterină. Tonusul uterin participă la expulzarea fătului numai în intervalul dintre două contracţii uterine, respectiv în perioadele intercalare.

Presa abdominală reprezintă cea de a treia forţă care participă la fătare. Este reprezentată de contracţiile muşchilor abdominali la care se asociază contracţia diafragmei şi a muşchilor spinali. Participă numai în stadiul de expulzare a fătului.

8.3. Stadiile parturiţiei Parturiţia se desfăşoară stadial, la toate mamiferele deosebindu-se

trei stadii: de deschidere a cervixului, de expulzare a fetuşilor şi de eliminare a anexelor fetale.

Stadiul de deschidere a cervixului. Cervixul suferă fenomene infiltrative care au la bază hiperemia pasivă şi care conduce la scădera rigidităţii acestuia. Fibrele musculare longitudinale au o inserţie fixă la nivelul vârfului cornului uterin şi alta mobilă la nivelul fibrelor musculare cervicale. Datorită contracţiilor uterine, pliurile circulare ale cervixului se deschid, asupra lor acţionând în sens radiar fibrele musculare longitudinale ale uterului. Angajarea pungilor fetale prin canalul cervical constituie urmarea firească a presiunilor succesive pe care le efectuează fibrele musculare uterine. Locul de minimă rezistenţă pe unde se angajează pungile fetale îl reprezintă canalul cervical ai cărui pereţi sunt deja infiltraţi în momentul începerii deschiderii orificiului cervical. Pungile alantoidiană şi amniotică contribuie la dilatarea cervixului prin acţiunea mecanică pe care o exercită la acest nivel. Angajarea conului fetal creează stimuli locali care duc, pe cale neuroreflexă, la continuarea şi intensificarea contracţiilor uterine. O parte din lichidele fetale se scurg la exterior şi lubrifiază conductul vaginal.

În timpul stadiului de deschidere a gâtului uterin, femela este, în general, liniştită, uneori fiind uşor agitată şi caută să-şi pregătească culcuşul unde va avea loc fătarea.

Stadiul de angajare şi expulzare a fătului Fetusul întinde membrele, capul şi gâtul sunt aşezate pe ele în aşa fel

încât la pătrunderea în canalul pelvin să formeze un fel de con, numit conul fetal (în prezentarea anterioară). În prezentarea posterioară, conul fetal este format din membrele posterioare perfect întinse.

Acest stadiu durează de la acomodarea fătului şi până la expulzarea propriu-zisă a acestuia. În acest stadiu, contracţiile uterine participă activ, iar tonusul uterin contribuie la menţinerea fătului în poziţia câştigată în perioada dintre contracţii.

Către finele angajării, conul fetal se află în canalul cervical contribuind la ştergerea completă a gâtului uterin. Punga alantoidiană se angajează în vagin, unde, în cele mai multe cazuri, se rupe şi conduce la eliminarea “primelor ape”, respectiv a lichidului alantoidian. În unele cazuri la vacă, punga alantoidiană apare la exterior după care se rupe.

57

În momentul în care centura scapulară sau pelvină se angajează la nivelul canalului cervical sunt excitaţi puternic interreceptorii cervixului ceea ce determină o intensitate maximă a contracţiilor uterine. Pe cale reflexă se declanşează şi cea de a treia forţă care concură la parturiţie: presa abdominală.

Prin acţiunea coordonată a celor trei forţe, fătul, treptat, este expulzat prin conductul pelvin, durata maximă a contracţiilor uterine fiind în timpul traversării cervixului de către centura scapulară sau pelvină. În aceste momente, contracţiile au aspect tetaniform, faza intercalară fiind extrem de scurtă.

În această fază pot interveni tulburări de cinetică uterină, rspectiv o încetinire sau chiar absenţa contracţiilor uterine care duc la “inerţie uterină”. Femelele subnutrite, cu stabualţie permanentă, cu producţii mari de lapte, cele crescute în complexe zootehnice de tip industrial fată mai greu, fătările fiind “laborioase” şi necesită intervenţie calificată. Pentru prevenirea acestor tulburări este necesar ca în timpul gestaţiei femela să fie hrănită raţional şi să fie întreţinută în condiţii corespunzătoare de igienă.

Punga alantoidiană se poate rupe în vagin sau, deseori, la nivelul labiilor vulvare ducând la eliminarea “celui de al doilea val de ape”. După spargerea pungii amniotice, fătarea trebuie să se desfăşoare rapid iar dacă nu poate avea loc să se intervină întrucât viaţa fătului este pusă în pericol.

În faza de expulzare a fătului cordonul ombilical poate fi comprimat mai mult timp la nivelul pragului pubian al bazinului matern, ceea ce poate determina moartea prin anoxie a fătului sau la declanşarea primei inspiraţii în cavitatea pelvină urmată de blocarea căilor respiratorii ale fătului cu lichid amniotic. Dacă nu se intervine la timp se instalează o insuficienţă respiratorie care duce la moartea fătului.

Stadiul de eliminare a anexelor fetale. După expulzarea fătului sau a fetuşilor, uterul se contractă şi îşi reduce treptat volumul. Revenirea uterului la dimensiunile normale de dinainte de gestaţie se numeşte involuţie uterină. Prin ruperea cordonului ombilical, cea mai mare parte a sângelui din vasele alantoidiene şi coriale se scurge în exterior ceea ce face ca vilozităţile să devină flasce şi să iasă uşor din criptele uterine. Involuţia uterină şi plierea pereţilor uterini fac ca desprinderea anexelor fetale să se producă pe zone din ce în ce mai întinse, mai ales datorită contracţiilor peristaltice. Durata parturiţiei diferă cu specia (tab. 8.1).

Dacă eliminarea anexelor fetale nu are loc în timpul fiziologic se instituie o stare patologică numită retenţie placentară, care are o incidenţă mai mare la vacă. Prevenirea retenţiei placentare se realizează printr-o îngrijire corespunzătoare a femelelor gestante, plimbarea lor activă înainte de fătare, alimentaţie corespunzătoare, raţională şi echilibrată în substanţe nutritive.

58

Tabelul 8.1 Durata parturiţiei la unele specii de animale (după Vaissaire J. P., 1977)

Durata stadiilor parturiţiei Specia Durata medie a

parturiţiei (ore)

Deschiderea cervixului

(ore)

Expulzarea fătului

Expulzarea placentei

(ore)

Durata involuţiei uterine (zile)

Vacă 12 12 – 24 0,5 – 4 (h) 0,5 – 8 26 – 47Oaie 10 0,5 – 24 0,5 – 2 (h) 0,5 – 8 30Scroafă 2,4 – 10 2 – 12 1 – 4 (h) 1 – 4 28Iapă 0,5 – 3,0 1 – 4 10 – 30 (min) 0,5 – 3 13 – 25Căţea 2 – 8 - 10 – 30 min

între fiecare fetus

- -

Pisică 6,0 - - - -Iepuroaică 0,5 - - - -

8.4. Particularităţile parturiţiei pe specii

8.4.1. Parturiţia la vacă Forma bazinului, conformaţia conductului pelvin la vacă şi conformaţia corpului fătului sunt mai puţin favorabile fătării. Deschiderea anterioară a bazinului are o înclinaţie de 35-450 faţă de orizontală ceea ce face ca viţelul, în timpul parturiţiei, să vină în contact simultan cu toate razele osoase care formează deschiderea proximală, îngreunând o acomodare treptată. Stadiul de deschidere a gâtului uterin durează între 0,5 şi 24 de ore (în medie 16-24 de ore). Punga alantoidiană apare la exterior de culoare albăstruie datorită reţelei vasculare bogate alantocoriale, iar ruperea ei determină eliminarea “primelor ape”. Deseori punga alantoidiană se rupe chiar în cavitatea vaginală. Punga amniotică apare la exterior de culoare gălbuie (datorită meconiului) iar prin transparenţă se observă ongloanele sau alte regiuni corporale ale viţelului. Prin spargerea pungii amniotice se elimină “al doilea val de ape” după care fetusul urmează a fi expulzat. Stadiul de expulzare a fătului durează în medie, 0,5-4 ore. Un rol ajutător în eliminarea spontană a viţelului îl are lubrifierea conductului pelvin şi a corpului fetal de către lichidul alantoidian şi amniotic. Cordonul ombilical, relativ scurt, se rupe spontan imediat ce a trecut canalul vestibulo-vaginal. Fătarea la vacă decurge mai uşor în decubit sterno-abdominal decât în staţiune patrupedă. Eliminarea anexelor fetale are o durată mai mare, comparativ cu celelalte specii. În medie, placenta se elimină într-un interval de 0,5-8 ore (2-12 ore după alţi autori). Depăşirea acestui interval de timp se consideră retenţie placentară.

59

8.4.2. Parturiţia la oaie şi capră

Datorită particularităţilor anatomice favorabile ale bazinului parturiţia decurge, în general, uşor. Durata totală a parturiţiei este, în medie, de 10 ore. Stadiul deschiderii gâtului uterin durează între 0,5 şi 24 de ore (în medie 10-30 de ore) şi este însoţit de semne clinice evidente manifestate prin agitaţie, culcări şi sculări repetate, privire spre regiunea abdominală etc. Stadiul de expulzare a fătului durează, în medie, 0,5-2 ore, prelungindu-se în cazul fetuşilor dubli sau tripli când între doi fetuşi se interpune o pauză de 15-20 minute. Stadiul de eliminare a placentei este scurt (0,5-8 ore, în medie 10 minute-3 ore) frecvent în prima oră după fătare, retenţiile placentare fiind forte rare întrucât oile fac multă mişcare şi nu sunt intens exploatate.

8.4.3. Parturiţia la scroafă

Conformaţia bazinului şi a fetuşilor corespunde unei fătări uşoare şi

rapide. Stadiul deschiderii gâtului uterin durează, în medie, 4-8 ore, principalul rol revenind fetusului, deoarece pe traiectul coarnelor uterine la scroafă există delimitate mai multe loji, iar fibrele longitudinale nu au o dispoziţie favorabilă unei dilatări mecanice propriu-zise. Pungile fetale nu pot avea un rol în deschiderea gâtului uterin, cantitatea de lichide fetale scăzând spre sfârşitul gestaţiei (lichidul alantoidian se resoarbe aproape complet înainte de fătare).

Stadiul de expulzare a fetuşilor durează 1-4 ore putându-se, uneori, prelungi până la 12-24 de ore dacă contracţiile uterine au o intensitate scăzută sau se produce distocie prin aşezarea transversală a unui fetus. Intervalul dintre doi purcei succesivi este de 5-10 minute iar în cazul fătărilor prelungite până la 1-2 ore. Expulzarea fetuşilor se face alternativ din ambele coarne, în 60% din cazuri purceii având prezentare anterioară. Uneori purceii sunt expulzaţi cu punga amniotică pe bot, ceea ce poate duce la asfixie motiv pentru care se asigură asistenţa la fătare şi pentru prevenirea fetofagiei din partea scroafei.

Stadiul de expulzare a placentei se poate desfăşura în trei variante: - placenta se elimină după expulzarea tuturor purceilor, semn clinic

că fătarea s-a încheiat; - placenta se elimină în două reprize: după expulzarea unor fetuşi se

elimină şi placentele corespunzătoare iar celelalte placente după expulzarea celorlalţi purcei;

- mai rar, în cazul avorturilor, placentele se pot elimina după fiecare purcel sau după câte 2-3 purcei, când printre fetuşii normali sunt şi fetuşi anormali (morţi, mumifiaţi).

8.4.4. Parturiţia la iapă La iapă, forma bazinului şi conformaţia conductului pelvin uşurează angajarea fetusului în bazin şi traversarea rapidă a conductului pelvi-genital. La aceasta contribuie şi fetusul care are capul mic iar membrele şi gâtul sunt

60

lungi. Stadiul de deschidere a gâtului uterin durează între 1 şi 4 ore sau chiar 1-2 zile, iapa fiind agitată, se culcă şi scoală repetat, transpiră evident în regiunile flancului şi grebănului, urinează des, atitudine de autoascultaţie etc. Deschiderea cervixului se datoreşte contracţiilor fibrelor longitudinale şi a presiunii treptate exercitate de pungile fetale şi de conul fetal. Stadiul de expulzare a fătului este în general foarte scurt, 10-30 de minute. Punga alantoidiană se rupe la nivelul vaginului iar cea amniotică plesneşte la exterior. Uneori fătul este expulzat în sacul amniotic (fătare “în sac”). Din aceste considerente se impune ca fătarea să fie asistată de personal calificat. Fătarea are loc fie în staţiune patrupedă (la iepele bătrâne) fie în decubit (la primipare).

Cordonul ombilical se rupe spontan prin căderea mânzului sau prin ridicarea iepei; dacă nu se rupe se va ligatura şi secţiona. Stadiul de eliminare a placentei este scurt, de aproximativ 30 de minute, cu limite cuprinse între 0,5 şi 3 ore. Retenţiile placentare sunt foarte rare. Dacă placenta nu s-a eliminat în 2-3 ore de la fătare se consideră “retenţie placentară” şi se intervine pentru remediere. Retenţia placentară la iapă are urmări şi complicaţii mult mai grave decât la vacă.

8.4.5. Parturiţia la carnasiere şi rozătoare

Parturiţia decurge uşor, datorită conformaţiei foarte favorabile a bazinului iar osificarea regiunii cefalice este incompletă, ceea ce permite modelarea în timpul traversării conductului pelvin. Împerecherile între rase de talie diferită determină distocii. Deschiderea gâtului uterin durează 3-6 ore şi este însoţită de nelinişte, agitaţie, urinări şi defecări frecvente etc. Expulzarea fetuşilor se face la interval de 10-30 de minute între fetuşi. Fetuşii, deseori, sunt eliminaţi în învelitori, iar femelele intervin imediat rupându-le cu dinţii şi secţionând cordonul ombilical. Fetuşii sunt născuţi cu ochii închişi şi după 8-10 zile pleoapele se depărtează. Fătarea la căţea decurge în decubit lateral iar la pisică în decubit sterno-abdominal. Expulzarea învelitorilor fetale se face concomitent cu a fetuşilor, parturientele fiind placentofage.

8.5. Îngrijirile parturientei În perioada puerperală, organismul femel fiind supus unor profunde modificări anatomo-fiziologice, pentru revenirea la starea anterioară gestaţiei se impune ca prin îngrijiri adecvate ale parturientelor să se asigure o bună desfăşurare a involuţiei uterine şi să se evite eventualele infecţii. Aceste îngrijiri diferă în raport cu specia şi condiţiile de zooigienă în care s-a desfăşurat parturiţia. După parturiţie femela se adăposteşte într-un grajd cald, luminos, cu aşternut bogat şi curat şi lipsit de curenţi de aer. După expulzarea viţelului, vacii i se administrează un barbotaj călduţ în cantitate de 8-10 litri alcătuit dintr-un kilogram concentrate, apă caldă şi un pumn de sare.

61

Se face masajul întregului corp îndeosebi a trenului posterior printr-o fricţionare puternică, în scopul activării circulaţiei. Placenta expulzată spontan sau manual, se îndepărtează pentru a preveni placentofagia. Trenul posterior al parturientei, regiunea vulvară şi glanda mamară se vor spăla cu apă caldă şi săpun. Se înlocuieşte aşternutul udat în timpul fătării cu unul curat. Având în vedere că după fătare în corpul femelei se produce o modificare a raporturilor din cavitatea abdominală, alimentaţia va fi timp de 1-3 zile mai redusă ca volum însă mai bogată în glucide şi proteine. Pentru a stimula marile funcţii ale organismului şi a favoriza involuţia uterină femela va fi plimbată zilnic. La vacă, după igienizarea glandei mamare se înlătură primele jeturi de lapte, se lasă nou-născutul să sugă, după care se extrage prin mulgere întreaga cantitate de colostru pentru a evita inflamaţia glandei mamare cât şi pentru a stabili circulaţia sanguină cât mai completă la acest nivel. Folosirea la muncă a parturientelor se va face treptat şi numai după terminarea perioadei puerperale.

8.6. Tulburări ale parturiţiei

8.6.1. Distociile Parturiţia este o rezultantă a sincronizării funcţionale a factorilor materni, fetali şi placentari. Factorii materni se referă la forţele care concură la actul fătării, la succesiunea stadiilor parturiţiei, la conformaţia normală a bazinului şi a conductului pelvi-genital. Factorii fetali constau într-o dezvoltare şi conformaţie normale ale fetusului şi o acomodare fiziologică în bazin. Factorii placentari se referă la păstrarea integrităţii morfo-fiziologice a placentei pe toată perioada fătării. Orice perturbare a acestor mecanisme se repercutează în sens negativ asupra desfăşurării normale a parturiţiei. În majoritatea cazurilor, la femelele animalelor domestice, fătarea decurge spontan, fiziologic, fără intervenţii din exterior. O asemenea fătare este numită eutocică, comparativ cu cea care este dificilă şi de multe ori imposibilă fără ajutorul calificat şi care este numită distocie. În caz de distocie, deşi femela este pregătită pentru fătare şi face eforturi pentru expulzare, între labiile vulvare nu apar învelitorile fetale sau regiuni corporale ale fetusului ceea ce denotă existenţa unor obstacole care îngreunează pasajul fetusului spre exterior. În astfel de situaţii se impune ca primă acţiune stabilirea diagnosticului după care se trece la remediere. Stabilirea diagnosticului se face prin exploraţie vaginală în condiţii igienice, stabilindu-se raporturile feto-maternale, conformaţia şi starea bazinului, starea fetusului (viu sau mort) aspectul pungilor fetale, starea uterului etc. Prognosticul distociei este dependent de etiologie, de timpul când s-a produs, de felul cum s-a intervenit pentru remediere. Tratamentul urmăreşte remedierea distociei pentru a se salva atât mama cât şi fetusul. Remedierea distociilor se realizează prin metode nesângeroase şi sângeroase. Metodele nesângeroase se bazează pe manoperele obstetricale cum ar fi: respingerea, tracţiunea, rotaţia şi versiunea.

62

Metodele sângeroase se practică în cazul în care nu s-a reuşit remedierea distociei prin mijloace nesângeroase şi se referă în special la fetotomie şi histerotomie. Etiologia distociilor poate fi de origine maternală, fetală sau mixtă, la geneza acestora contribuind în proporţie diferită atât parturienta cât şi fetusul.

8.6.1.1. Distocii de origine maternală Cauzele acestor distocii pot fi tulburări ale dinamicii uterine cât şi angustia pelvină. Tulburările de dinamică uterină au la bază lipsa forţelor de contracţie sau exagerarea acestora. Diminuarea şi lipsa forţelor de contracţie (hipokinezie, akinezie), se caracterizează prin reducerea sau absenţa forţelor de contracţie ale miometrului. În aceste cazuri se constată hipotonie şi hipokinezie uterină, asociate deseori, cu diminuarea presei abdominale. Cauze: vârsta înaintată, furajarea şi exploatarea neraţionale, aderenţe ale uterului, neoformaţii, epuizarea femelei datorită eforturilor de expulzare în distocii, distocii de origine fetală, hipohormonii (secreţie redusă de ocitocină) etc. Diagnosticul se stabileşte prin exploraţie manuală a tractusului genital când se constată că gâtul uterin este întredeschis sau complet deschis, învelitorile fetale sunt intacte sau pot fi rupte, pereţii uterini sunt destinşi şi nu reacţionează la palpare, fătul este de obicei mort. Exagerarea forţelor de contracţie (hiperkinezia) constă în contracţii dese şi intense ale uterului, cu pauze mici, contracţii care pot deveni tetaniforme. Cauzele constau în existenţa unor obstacole care se opun la trecerea fătului prin conductul pelvi-genital sau tulburări de corelaţie neuro-reflexe. Aceste spine iritative sunt provocate de excesul de volum fetal, poziţii şi prezentări distocice, tumori, bridă postcervicală, cervix dublu etc. La animalele de talie mică ruperea prematură a învelitorilor şi anomaliie bazinului determină hiperkinezia uterului. Angustia pelvină constă în îngustarea canalului pelvin la nivelul vaginului, cervixului sau a circumferinţei bazinului. Este frecventă la primiparele însămânţate prematur, la cele rahitice, cu fracturi consolidate defectuos, la cele cu desmorexie, neoplasme sau calusuri vicioase.

8.6.1.2. Distocii de origine fetală Au o incidenţă mai ridicată comparativ cu cele de natură maternală. Distociile pot fi determinate de aşezări, prezentări, poziţii vicioase, de diverse reţineri şi de devieri ale membrelor şi capului, de diverse anomalii de dezvoltare ale fetuşilor. La scroafă, carnasiere şi rozătoare distociile prin aşezare, prezentare şi reţineri sunt mai rare, majoritatea distociilor fiind cauzate de fetuşi morţi şi emfizematoşi, de excesul de volum fetal, de monstruozităţi şi prin tulburări de dinamică uterină.

63

Distocii prin anomalii şi monstruozităţi Devierile de la dezvoltarea normală a produsului de concepţie în viaţa uterină dau naştere la anomalii şi monstruozităţi. Dezvoltările teratologice au drept cauze tulburări de ordin endocrino-umoral, tulburări genetice, acţiuni ale diverşilor factori de natură fizică (traumatisme, compresiuni), sau a celor de natură chimică (toxine, medicamente). Din multitudinea formelor de anomalii şi monstruozităţi numai acelea pot fi cauzatoare de distocii care, prin dimensiunile şi conformaţia lor, constituie obstacole în trecerea fătului prin conductul pelvi-genital. Anomaliile fetale mai frecvent întâlnite sunt: ascita fetală, anazarca fetală, hidrocefalia. Ascita fetală se caracterizeză prin acumularea de lichid în cavitatea abdominală. Se întâlneşte mai frecvent la viţel, ied, miel, căţel. Cantitatea de lichid acumulată poate ajunge la 20-30 de litri, este limpede şi imprimă abdomenului fetal o destindere în formă de butoi. Cauzele constau în tulburarea circulaţiei fetale, în compresiunea şi inflamaţia cordonului ombilical şi în tulburări funcţionale hepato-renale ale fătului în a doua jumătate a gestaţiei. Fătarea decurge normal până la angajarea abdomenului în deschiderea anterioară a bazinului matern, după care, cu toate eforturile de expulzare, fătul nu mai progresează. Diagnosticul se precizează prin exploraţie vaginală când se constată la intrarea bazinului o pungă circulară sub tensiune care depăşeşte circumferinţa anterioară a bazinului. După stabilirea diagnosticului se puncţionează sau incizează peretele abdominal cu ajutorul trocarului sau a fetotomului curb de deget. Anazarca fetală constă în infiltrarea masivă a ţesutului conjunctiv şi interstiţial cu serozităţi. Corpul fetal se modifică, se şterg reliefurile osoase iar la palpare se constată prezenţa unui edem masiv, generalizat pe toată suprafaţa corpului fătului. Cauzele, în general, sunt aceleaşi care generează şi ascita iar tratamentul constă în executarea unor multiple incizii longitudinale cât mai profunde cu ajutorul fetotomului.

Hidrocefalia constă în dilatarea exagerată a cutiei craniene în urma acumulării de lichid cefalo-rahidian. Oasele craniene se subţiază în urma acumulării lichidului iar creierul se atrofiază. Anomalia este mai frecventă la mânz, viţel şi mai rar la animalele de talie mică. Osul frontal ia o direcţie verticală ceea ce imprimă craniului un aspect care se aseamănă cu cel al păsărilor. Capul fătului, datorită conformaţiei particulare rămâne blocat la nivelul deschiderii anterioare a bazinului. Monstruozităţile provocatoare de distocii se pot datora monştrilor simpli sau dubli. Monştrii simpli mai frecvent întâlniţi sunt: Schistosoma reflexum şi Perosomus elumbus. Schistosoma reflexum este o monstruozitate a corpului fetal care se caracterizează prin închiderea incompletă a cavităţii abdominale, uneori şi toracice, cu eventraţia viscerelor abdominale şi toracice. Coloana vertebrală este încurbată iar membrele şi capul sunt adunate şi vicios orientate. Se întâlneşte la vacă şi bivoliţă şi determină distocie prin aşezarea transversală.

64

Perosomus elumbus se caracterizează prin lipsa vertebrelor lombare şi sacrale şi a iliumului, ceea ce provoacă distocie prin mobilitatea exagerată a membrelor posterioare şi orientarea acestora în orice direcţie. Distocia se produce în urma prezentării posterioare a fătului. Monştrii dubli. Ca origine sunt monoovulari şi păstrează, de obicei, un grad de simetrie. Ei sunt uniţi prin anumite regiuni corporale: torace (toracopagi), ombilic (omfalopagi), ischii (ischiopagi), torace şi abdomen (toraco-omfalopagi). Monştrii monosomieni se caracterizează prin două trenuri pelvine şi un singur tren toracic cu un cap, unirea făcându-se la stern şi gât. Se constată mai frecvent la purcei, miei, căţei. Monştrii sisomieni prezintă un singur corp cu două capete şi un singur tren posterior. Monştrii monocefalieni au un singur cap şi două trunchiuri net distincte.

Se mai pot întâlni monştrii cu membre suplimentare (polimelieni) sau fără membre (amelieni) în locul acestora fiind prezente rudimente care constituie obstacole la fătare. Tratamentul distociilor prin monstruozităţi constă în toate cazurile în fetotomie sau histerotomie.

Distocii prin exces de volum a fetusului. Excesul de volum total sau parţial se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a fătului sau numai a unor regiuni corporale a fătului care depăşesc prin dimensiunie lor diametrele bazinului matern făcând imposibilă expulzarea.

Cauzele care determină o dezvoltare prea mare a corpului fetal constau într-o predispoziţie ereditară (Simmental, Ardeneză), a existenţei disproporţiilor între sexe şi într-o supraalimentaţie a femelelor gestante.

Diagnosticul se stabileşte prin exploraţia vaginală când se constată neconcordanţă între diametrele bazinului şi ale fetusului.

Prevenirea tulburărilor parturiţiei se poate realiza printr-o cunoaştere exactă a momentului fătării, prin folosirea maternităţilor, printr-o alimentaţie şi îngrijire corespunzătoare, prin asigurarea asistenţei la fătare.

Întrebări recapitulative 1. Care sunt factorii implicaţi în declanşarea parturiţiei? 2. În ce constă activitatea cinetică în parturiţie? 3. Care sunt stadiile parturiţiei? 4. Precizaţi principalele particularităţi ale parturiţiei la animalele de

interes zootehnic. 5. Ce se înţelege prin distocie? 6. Clasificaţi şi caracterizaţi principalele distocii la animale.

TEMĂ Asistenţa la fătare

65

CAPITOLUL 9

ÎNGRIJIRILE NOU-NĂSCUŢILOR

REZUMAT

După expulzie, noului-născut trebuie să i se acorde primele îngrijiri. Primele îngrijiri se adresează cordonului ombilical, aparatului respirator şi pielii. Atunci când avem de-a face cu o eutocie, îngrijirile nou-născutului vor fi mai sumare. În caz de distocie, îngrijirile nou-născutului vor fi mai complexe.

În cazul în care cordonul ombilical nu s-a rupt, se ligaturează în condiţii de asepsie, la 8-10 cm sub inelul ombilical şi se secţionează la cca. 2 cm sub ligatură, iar bontul ombilical se pensulează cu tinctură de iod sau glicerină formolată.

Imediat după fătare, se şterg nările şi botul de mucozităţi, se îndepărtează resturile placentare, se ridică de trenul posterior în poziţie verticală pentru a se favoriza îndepărtarea mucozităţilor de la nivelul căilor respiratorii.

Zvântarea pielii se realizează mai bine prin lingerea nou-născutului de către mamă sau va fi şters pe toată suprafaţa corporală cu ajutorul unei bucăţi de pânză curată.

Glanda mamară se spală cu apă caldă şi săpun, se şterge cu un prosop curat, se îndepărtează primele jeturi de lapte de la nivelul fiecărui sfârc şi în cel mai scurt timp (1-2 ore) se lasă nou-născutul să sugă laptele colostral. În acest fel nou-născutul este protejat antiinfecţios prin realizarea unui status imunoprotector pasiv.

9.1. Primele îngrijiri care se acordă nou-născuţilor După expulzarea fătului trebuie să se acorde imediat primele îngrijiri întrucât în cavitatea uterină fetusul a avut asigurate condiţii deosebit de favorabile, în timp ce în mediul extern devine dependent direct faţă de mediu şi este expus diferitelor reacţii de adaptare. Îngrijirile care se acordă nou-născuţilor diferă în funcţie de modul cum au decurs parturiţia şi de dezvoltarea nou-născutului. În eutocii nou-născutul se poate adapta mai uşor noilor condiţii de mediu, în consecinţă îngrijirile acestuia vor fi mai sumare. În distocii, îngrijirile nou-născuţilor se adresează cordonului ombilical, aparatului respirator, pielii, aparatului digestiv şi microclimatului din adăpost. Odată cu fătarea se rupe şi cordonul ombilical, iar arterele onbilicale fiind elastice, se retractă, în special intima vaselor favorizând formarea trombusului. Venele rămân deschise şi sângerează, o dată cu prima inspiraţie se creează o presiune negativă în cavitatea toracică ce va aspira sângele din venele ombilicale. În cazul în care cordonul ombilical nu se rupe se impune secţionarea acestuia (omfalotomie) după ce în prealabil s-a aplicat o ligatură în condiţii aseptice (omfalorafie). Pentru ligaturare se foloseşte aţă chirurgicală, dezinfectată în tinctură de iod. Ligatura se aplică la 8-10 cm sub inelul ombilical, iar secţionarea se face la 2 cm sub ligatură. Bontul ombilical se pensulează cu

66

tinctură de iod sau glicerină formolată. Identic se intervine şi în cazul hemoragiilor ombilicale. Respiraţia nou-născutului este stimulată de supraîncărcarea sângelui cu CO2, de compresiunea cutiei toracice în timpul expulzării şi de stimuli cutanaţi care acţionează asupra pielii după expulzarea fătului în mediul extern. Imediat după fătare se şterg nările şi botul nou-născutului de mucozităţi iar resturile placentei se înlătură. În cazul distociilor sau a unei respiraţii greoaie a fătului, nou-născutul se ridică de trenul posterior vertical, pentru a facilita îndepărtarea mucozităţilor şi lichidelor de pe traiectul căilor respiratorii. În cazul asfixiei, nou-născutul se animă prin realizarea respiraţiei artificiale care se efectuează prin exercitarea presiunii succesive asupra cavităţii toracice coordonate cu tracţiuni asupra limbii. Aceste acţiuni sunt precedate de iritarea mucoasei pituitare cu o pană sau un pai sau tampon îmbibat cu amoniac. După fătare, pielea nou-născutului este umedă iar zvântarea se realizează, în condiţii naturale, prin lingerea de către mamă (vacă, oaie, capră, iapă, carnasiere). În acest fel se stimulează funcţiile organismului şi mai ales respiraţia, circulaţia şi sistemul nervos periferic. Dacă femela nu linge nou-născutul (primipare, cele epuizate, şocate în urma distociilor) acesta va fi şters pe întreaga suprafaţă corporală cu o bucată de pânză curată realizându-se masajul prin fricţiuni şi buşumări. Pentru a stimula lingerea fătului de către mamă se poate presăra tărâţe pe suprafaţa corporală a acestuia. În momentul fătării, viţeii dispun de cantităţi reduse de imunoglobuline. Protecţia antiinfecţioasă se instalează numai după ce viţeii primesc imunoglobulinele prin laptele colostral. Imunoglobulinele absorbite prin mucoasa digestivă devin active ca anticorpi umorali. Imunoglobulinele resorbite din intestin asigură o protecţie locală la nivelul suprafeţei mucoasei din tubul digestiv. Acest status imunoprotector pasiv dobândit depinde de calitatea laptelui colostral, de momentul ingerării şi de cantitatea de colostru ingerată. La viţei, imunoglobulinele pot trece bariera intestinală numai în primele 24 de ore, fiind maximă între 6 şi 12 ore. 9.2. Principalele afecţiuni ale nou-născuţilor

9.2.1. Rezistenţa şi receptivitatea nou-născutului

Este influenţată de felul în care fetusul, în gestaţia avansată, a beneficiat de un aport optim de substanţe plastice, energetice, vitaminice, săruri minerale, de oxigen şi de eliminarea CO2 şi a celorlalţi metaboliţi. Rezistenţa nou-născutului este dependentă şi de tipul de placentaţie; placenta de tip epitelio- şi sindesmo-corială nu permite trecerea anticorpilor materni în circulaţia placento-fetală. Imunoglobulinele sunt preluate de nou-născut o dată cu primul supt, acestea găsindu-se într-o proporţie de 10% din totalul proteinelor. Imunitatea pasivă a nou-născutului apare la două ore de la primul supt şi atinge un nivel maxim după 6 ore. Cantitatea, felul şi specificitatea anticorpilor depind de statusul imunologic al mamei în perioada gestaţiei şi în timpul parturiţiei. În glanda mamară au loc procese active de sintetizare a

67

imunoglobulinelor cu structură proprie, din imunoglobulinele serice. Colostrul vacii este deosebit de bogat în vitamina A, caroten, în complexul B (de cca. 10 ori mai bogat decât laptele normal). Receptivitatea nou-născutului la îmbolnăviri se datoreşte carenţelor fetale din timpul gestaţiei, precum şi unui aport insuficient de substanţe energetice, plastice, biocatalizatori şi săruri minerale. Rezistenţa scăzută sau lipsa totală de apărare la îmbolnăviri se datoreşte unui echipament insuficient de imunoglobuline sau absenţei totale a acestora. Aportul insuficient de vitamina A la nivelul intestinului duce la cheratinizarea epiteliului cu imposibilitatea absorbţiei intestinale a imunoglobulinelor. Trecerea fătului din mediul intrauterin în cel extern este însoţită de acomodarea acestuia la noile condiţii de viaţă. Acomodarea nou-născutului este diminuată în cazul intervenţiilor laborioase pentru remedierea distociilor, a unei compresiuni prelungite pe cordonul ombilical sau în cazul ruperii cordonului ombilical înaintea expulzării fătului. În perioada imediat după fătare, nou-născutul trece printr-o criză de acomodare care poate influenţa dezvoltarea ulterioară a acestuia.

9.2.2. Principalele tulburări ale nou-născuţilor

Se localizează la nivelul aparatului respirator, circulator şi digestiv.

9.2.2.1. Tulburări respiratorii

Asfixia nou-născutului. Este denumită şi hipoxie sau moarte aparentă. Este o boală complexă caracterizată prin acidoza respiratorie metabolică şi manifestată clinic printr-o funcţie respiratorie tulburată şi o viabilitate diminuată.

Asfixia se poate produce intrauterin sau extrauterin. Asfixia intrauterină poate fi timpurie sau târzie. Asfixia timpurie este cea mai frecventă formă de asfixie şi se produce

în timpul fătării când intervin unii factori care perturbă schimbul de gaze dintre mamă şi făt.

Cauzele principale sunt: - prelungirea fazei de deschidere a cervixului; - contracţii uterine exagerate; - tracţiune manuală prea puternică şi de lungă durată în intervenţiile

obstetricale etc. În toate aceste situaţii este afectat schimbul gazos utero-anexial, caracterizat prin scăderea O2 din sângele fetal şi creşterea concentraţiei de CO2 care, în exces, determină o acidoză respiratorie. Fătul reacţionează printr-o vasoconstricţie la nivelul extremităţilor şi a organelor care nu au importanţă vitală (pulmon, rinichi, ficat, aparat digestiv). În consecinţă survine o vasodilataţie compensatorie la nivelul cordului, creierului şi suprarenalei. În vasoconstricţie, oxigenul este insuficient pentru descompunerea aerobă a hidraţilor de carbon şi predomină glicoliza anaerobă care este mai puţin eficace. Rezultă o cantitate crescută de acid lactic şi piruvic ceea ce agravează acidoza metabolică. Urmare a asfixiei din

68

mediul intrauterin se declanşează respiraţia fătului soldată cu aspiraţia lichidelor fetale. Acidoza nou-născutului determină o constricţie a arterelor pulmonare ceea ce împiedică închiderea normală a orificiului şi canalului Botall, persistând circulaţia fetală. Nou-născutul prezintă reflexe slabe sau absente, mucoase cianotice sau anemice, respiraţie sacadată, apatie. Asfixia târzie este determinată de imaturitatea pulmonului şi apare exclusiv la viţeii născuţi prematur. Asfixia extrauterină poate fi periferică şi centrală. Asfixia periferic\ (lividă) se produce consecutiv blocării respiratorii cu mucozităţi sau lichide anexiale. Nou-născutul este tahicardic, are mucoase cianotice şi nu respiră. Asfixia central\ (alb\) se datoreşte unui grad pronunţat de hipoxiemie, unei vasoconstricţii periferice, concomitent cu o vasodilataţie centrală, stază, edeme şi hemoragie centrală. Nou-născutul rămâne în decubit lateral, musculatura este flască, mucoasele aparente sunt palide, bătăile cardiace sunt slabe, iar reflexul pupilar este abolit. Aceste simptome indică tulburări grave la nivelul centrilor nervoşi superiori şi în special a centrului respirator. Tratamentul diferă în funcţie de natura asfixiei. În asfixia intrauterină se impune extragerea urgentă a fetusului. În asfixia extrauterină măsurile constau în suspendarea nou-născutului cu membrele posterioare pentru a se elimina lichidele din căile respiratorii, fricţionarea cu un şomoiog de paie sau cu o bucată de pânză pentru activarea circulaţiei periferice, excitarea mucoasei pituitare cu un pai sau pană, respiraţia artificială prin compresiuni pe cutia toracică, îndepărtarea şi apropierea membrelor concomitent cu tracţiuni asupra limbii.

9.2.2.2. Tulburări circulatorii

Hemoragia ombilicală (omfaloragia). Apare în urma perturbării mecanismelor fiziologice care au loc la nivelul sistemului cardio-respirator al nou-născutului. Mai frecvent se întâlneşte la mânz şi viţel. Cauza principală constă în declanşarea cu întârziere a primei respiraţii în cazul distociei. În acest caz, în sistemul aortic tensiunea nu scade iar presiunea sanguină este mare. Alte cauze se referă la tulburarea mecanismului închiderii valvulelor cardiace, secţionarea cordonului ombilical imediat după expulzarea fătului fără a se ligatura, lingerea prelugită şi repetată a bontului ombilical de către mamă, ceea ce împiedică organizarea trombusului arterei ombilicale. Hemoragia se produce, frecvent, în prima zi după fătare şi continuă într-o emisiune sanguină sub forma unui jet sacadat (hemoragie arterială) sau sub formă de picături (hemoragie venoasă).

Tratamentul constă în ligaturarea cordonului ombilical şi pensularea bontului cu o soluţie de tinctură de iod.

Persistenţa deschiderii interatriale sau a canalului interarterial reprezintă anomalii rar întâlnite şi caracterizate printr-o stare de hipoxie.

69

9.2.2.3. Tulburări digestive Constipaţia nou-născutului apare în primele 2-3 zile de la naştere

fiind mai frecventă la mânji şi viţei. Cauzele constau într-un peristaltism diminuat, în neadministrarea colostrului postnatal, în calitatea necorespunzătoare a colostrului şi în debilitarea fetusului.

Gastro-enteritele nou-născutului (sindromul diareic) sunt mai frecvente la viţei unde incidenţa acestor tulburări poate atinge 80% din cazuri în primele două săptămâni din viaţă.

Etiologia este multiplă şi constă în greşeli de întreţinere, furajare sau datorită unor agenţi infecţioşi (bacterii şi virusuri). De cele mai multe ori este vorba de infecţie mixtă.

Diareea neinfecţioasă, se produce relativ uşor întrucât aparatul digestiv al nou-născutului este deosebit de sensibil şi pretenţios în ceea ce priveşte regimul de hrană, astfel încât greşeli mărunte pot declanşa diareea. În cele mai multe cazuri, diareea neinfecţioasă deschide calea pentru diareea infecţioasă.

Cauzele constau în: regim furajer neraţional; greşeli de alimentaţie (temperatura laptelui mai mică de 390C, cantitate prea mare, nerespectarea programului de alăptare etc); conţinut prea mare de grăsime sau lactoză al laptelui sau înlocuitorului; administrarea în hrana mamei a unor furaje cu toxicitate ridicată (nutreţ însilozat, alterat, cantitate mare de borhot, făină de mazăre, de fasole).

Diareea infecţioasă se datoreşte acţiunii unor bacterii cum ar fi Escherichia coli sau unor rotavirusuri şi coronavirusuri. În cazul diareei colibacilare, germenul se multiplică în masă şi secretă enterotoxine care determină o secreţie excesivă de lichid şi electroliţi. Când lichidul depăşeşte ca volum capacitatea de absorbţie a intestinului subţire şi gros se produce diareea.

Virusurile atacă celulele epiteliale de la nivelul tubului digestiv care degenerează, se elimină şi se instalează un sindrom de maldigestie care se manifestă clinic sub formă de diaree.

Diareea constă în eliminarea de fecale, gri-gălbui, uneori amestecate cu sânge. Ca urmare pielea îşi pierde elasticitatea, mucoasele devin uscate şi dacă nu se tratează survine moartea după un interval scurt de timp.

Tratamentul se rezumă la administrarea pe cale orală de chimioterapice şi antibiotice.

Profilaxia stărilor diareice constă în: - asigurarea unor condiţii optime de întreţinere şi nutriţie a

animalelor gestante; - supravegherea fătărilor, igienă riguroasă la fătare, evitarea

distociilor; - acordarea la timp a primelor îngrijiri nou-născuţilor; - dezinfecţia riguroasă a adăposturilor, izolarea animalelor bolnave; - administrarea de colostru în cantitate suficientă, de calitate

corespunzătoare şi cu respectarea regulilor de alăptare.

70

9.2.2.4. Omfalopatiile Bontul ombilical, în urma gangrenei uscate se elimină în 8-10 zile când se încheie şi categoria de nou-născut, apoi se cicatrizează. Dacă nu s-au acordat îngrijirile necesare nou-născutului şi intervin factori nocivi care împiedică uscarea ombilicului, se produce invadarea cordonului ombilical de către flora microbiană. Localizarea procesului septic la ţesutul conjunctiv din regiunea ombilicală se numeşte omfalită; extinderea acestui proces septic la artere se numeşte omfaloarterită, iar prinderea venelor este cunoscută sub denumirea de omfaloflebită.

Etiologie. Afecţiunile sunt produse de streptococi, stafilococi, necroforus, colibacili şi alţi germeni patogeni. Omfalopatiile apar la viţeii de la vacile cu endometrite, metrite cronice, cu mastită, sau de la cele cu bruceloză. Deficienţele de igienă a adăposturilor şi în special a boxelor viţeilor contribuie la instalarea omfalopatiilor. Profilaxia constă în pensularea repetată a cordonului ombilical cu soluţii dezinfectante şi în asigurarea unor condiţii igienice de hrănire, îngrijire şi întreţinere a nou-născuţilor.

Întrebări recapitulative

1. Care sunt primele îngrijiri care se acordă nou-născuţilor? 2. De cine depinde rezistenţa şi receptivitatea nou-născutului? 3. Precizaţi principalele tulburări respiratorii ale nou-născuţilor şi

modul de prevenire şi combatere. 4. Care sunt cele mai frecvente tulburări circulatorii ale nou-născuţilor? 5. Menţionaţi principalele tulburări digestive ale nou-născuţilor precum

şi modul de prevenire şi combatere.

TEMĂ Asistenţa la fătare şi acordarea primelor îngrijiri nou-născuţilor

71

CAPITOLUL 10

PERIOADA PUERPERALĂ

REZUMAT

Intervalul de timp dintre fătare şi revenirea completă a aparatului genital matern la starea anteconcepţională poartă numele de puerperium sau perioadă puerperală. Evoluţia fiziologică a perioadei puerperale este condiţionată de furajarea şi îngrijirea optime a femelei, mai ales în partea a doua a gestaţiei, respectându-se cu stricteţe tehnologia de reproducţie în unitatea respectivă.

Procesele fiziologice care se produc în perioada puerperală sunt: involuţia uterului, eliminarea loşiilor, reluarea activităţii ovarului şi dispariţia proceselor infiltrative.

Perioada puerperală reprezintă una dintre cele mai critice etape din viaţa genitală a femelei, constituind hotarul dintre fiziologic şi patologic, perioadă în care pot apărea cele mai variate complicaţii cu influenţe deosebit de grave asupra procesului de reproducţie. Organismul matern, supus în gestaţie unei suprasolicitări care atinge un maximum în timpul parturiţiei dispune de puţine rezerve pentru a contracara agresiunile venite din mediul extern.

Cele mai frecvente afecţiuini puerperale pot fi încadrate în: leziuni, accidente, nevroze puerperale şi infecţii.

10.1. Procese fiziologice în perioada puerperală

După expulzarea fetusului (-şilor) şi a anexelor fetale ansamblul modificărilor morfofiziologice de la nivelul aparatului genital din perioada de gestaţie suferă o regresie fiziologică pentru a reveni la starea anterioară gestaţiei în vederea reluării ciclului reproductiv. Intervalul de timp dintre fătare şi involuţia completă a aparatului genital se numeşte perioadă puerperală sau puerperium. Timpul necesar refacerii este condiţionat de o serie de factori, cei mai importanţi fiind: condiţia fizică şi de sănătate a mamei; modul cum a decurs parturiţia; condiţiile de mediu (factorii stresanţi, igiena parturiţiei şi a adăpostului etc); calitatea ajutorului acordat la parturiţie şi calitatea supravegherii puerperiumului.

Procesele fiziologice mai importante care au loc în puerperium se referă la: involuţia uterină; eliminarea loşiilor; reluarea activităţii ovariene; dispariţia proceselor infiltrative.

10.1.1. Involuţia uterină Involuţia uterină este un proces fiziologic prin care aparatul genital,

care în gestaţie a suferit modificări de volum, formă, consistenţă şi de raporturi topografice, revine treptat la forma, poziţia şi dimensiunile avute înainte de gestaţie. În această perioadă are loc involuţia uterului sub raport macroscopic şi regenerarea acestuia din punct de vedere microscopic. Involuţia se traduce prin resorbţia vaselor de neoformaţie, degenerarea

72

celulelor epiteliale, refacerea glandelor uterine, retracţia şi contracţia fibrelor musculare ale miometrului etc. În urma acestor procese, uterul se reduce treptat în volum, iar la speciile mari şi îndeosebi la vacă, prin examen transrectal se sesizează îngroşarea şi rigiditatea pereţilor uterini, formarea unor pliuri radiare, longitudinale. Ligamentele largi se reduc treptat, uterul revine treptat în bazin. Dimensiunile uterului se reduc de asemenea manieră încât la vacă, la 4 zile după fătare, uterul îşi reduce volumul la jumătate, la 8 zile este redus cu două treimi iar la aproximativ 3 săptămâni revine la dimensiunile normale pentru starea de negestaţie.

Concomitent cu involuţia uterină are loc şi regenerarea endometrului pe seama stromei conjunctive, care are o mare capacitate de refacere. La nivelul endometrului se produce o puternică infiltraţie histiocitară cu scopul de “autocurăţire” şi o infiltraţie leucocitară, cu rol de “autoprotecţie antiinfecţioasă”.

Refacerea uterului corespunde intensificării metabolismului uterin, activatorul acestui proces fiind hormonii estrogeni. Funcţia normală a sistemului neurovegetativ şi homeostazia normală asigură evoluţia unui puerperium fiziologic. Acest sistem dirijează migraţia leucocitelor, crearea barierei de protecţie, contracţia uterului, eliminarea loşiilor şi a ţesuturilor degenerate, secreţia de mucus, refacerea endometrului.

În procesul autopurificării uterului, proprietate care apără uterul de infecţii, stroma uterină joacă un rol important prin funcţia limfo-reticulară. Exceptând leucocitele neutrofile, histiocitele, limfocitele şi eosinofilele se formează la nivelul stromei conjunctive. Autopurificarea uterului se produce prin leucocitoză, prin stimularea macrofagelor, prin infiltraţii limfoplasmatice, prin maturarea mastocitelor. Capacitatea funcţională a stromei uterine poate fi tulburată de factorii stresanţi.

Rolul important în desfăşurarea involuţiei uterine revine motilităţii uterine, care poate grăbi sau frâna acest proces. Aceste contracţii sunt declanşate de ocitocină care acţionează asupra miometrului sensibilizat de estrogeni.

Furajarea parcimonioasă, îngrijirea necorespunzătoare, stabulaţia prelungită, exploatarea neraţională a vacilor produc tulburări metabolice, distonii neurovegetative, tulburări enzimatice care influenţează negativ asupra involuţiei uterine.

10.1.2. Eliminarea loşiilor După fătare, în cavitatea uterină există o masă fluidă alcătuită din

lichid şi fragmente anexiale neeliminate, sânge provenit din vasele ombilicale rupte în timpul parturiţiei, detritusuri celulare provenite în urma proceselor degenerative, mucus secretat de glandele uterine etc. Această masă fluidă care se elimină continuu la exterior este cunoscută sub numele de loşii (lohii).

Imediat după fătare, loşiile au, datorită infiltrării cu sânge, o culoare roşie-brună, după care se decolorează treptat şi devin gălbui, apoi transparente cu aspect mucos şi în cantităţi din ce în ce mai reduse, pentru ca să dispară complet.

73

Prelungirea involuţiei uterine se însoţeşte de stagnarea loşiilor în uter, care, datorită mediului favorabil de la acest nivel se infectează rapid, determinând o afecţiune puerperală – endometrita acută – care perturbă viitoarea gestaţie. Astfel, la vacă s-a constatat că în primele zile după fătare numărul de germeni este de 39.000/ml loşii, creşte la 6 milioane de germeni/ml după 10 zile, pentru ca odată cu declanşarea primului estru să scadă sub 10.000 germeni/ml, ceea ce demonstrează capacitatea de autosterilizare a uterului sub influenţa estrogenilor (Dumitrescu I. şi colab., 1976).

Adeseori, dismetabolia, disendocrinia şi tulburările neurovegetative determină o evoluţie patologică a puerperiumului. Ca urmare a atoniei uterine germenii se înmulţesc şi-şi exaltează virulenţa. În consecinţă, conţinutul uterin nu poate fi evacuat, apărarea uterină se află la un nivel scăzut sau absent, germenii înving uşor valul protector de apărare şi inhibă fagocitoza, creşte permeabilitatea endometrului prin alterarea substanţei intercelulare, diminuă activitatea glandei uterine care împiedică reînnoirea.

10.1.3. Reluarea activităţii ovarului Corpul galben de gestaţie involuează în urma unor procese de

vacuolizare, resorbţie şi degenerări, încât la 3-4 săptămâni post-partum la vaci corpul galben este foarte mic ceea ce dă posibilitatea foliculilor ovarieni să se matureze.

Astfel, în perioada puerperală ovarele îşi reiau activitatea şi în cazul unei involuţii normale la vacă, după ziua a 15-a este posibilă ovulaţia (Morrow şi colab., cit. de Boitor I., 1977). Reluarea ciclurilor sexuale evidenţiază influenţa axului hipotalamo-hipofizar din această perioadă asupra aparatului genital.

10.1.4. Dispariţia proceselor infiltrative În primele zile post-partum are loc resorbţia edemelor glandei

mamare, labiilor vulvare şi a ţesuturilor învecinate. Dispar procesele infiltrative de la nivelul articulaţiilor, ligamentelor sacro-iliace care revin la tonusul normal. Dispariţia modificărilor de la nivelul bazinului şi resorbţia edemelor au loc, în mod normal, în primele 5-6 zile post-partum, uneori prelungindu-se până la 10-15 zile. Învoluţia vulvo-vaginală are loc în 3-6 zile.

10.2. Hrănirea şi îngrijirea femelelor în perioada puerperală Evoluţia fiziologică a puerperiumului este condiţionată de nutriţia şi

îngrijirea optimă a femelelor în timpul gestaţiei şi mai ales în partea a doua a acesteia, de respectarea tehnologiilor din maternitate, de o furajare şi îngrijire în cele mai bune condiţii a femelelor în perioada puerperală. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât femela se găseşte în cea mai critică etapă, la hotarul dintre fiziologic şi patologic.

74

Subalimentaţia şi dezechilibrele alimentare mai ales în cea de a doua perioadă a gestaţiei afectează morfostructura şi funcţiile placentei, rezervele şi metabolismul miometrului, troficitatea şi activitatea ovariană. Din acest motiv, se va supraveghea cantitativ şi calitativ alimentaţia, eliminându-se din raţia vacilor gestante în ultimele 2 luni nutreţurile mucegăite, toxice, însilozate, borhoturile. Atenţie deosebită va fi acordată asigurării raţiei de hrană cu substanţe energetice în preajma fătării, vitaminei A, a beta-carotenului, a macro- şi microelementelor.

Se va asigura o mişcare zilnică, activă, a vacilor gestante până în preajma instalării semnelor prodromale ale fătării. Totodată, se impune respectarea strictă a tehnologiilor din maternitate, evitându-se stresurile din gestaţia avansată, în timpul parturiţiei şi în perioada puerperală.

Remedierea distociilor să se facă cu mult discernământ şi profesionalism, evitându-se traumatizarea conductului genital, epuizarea femelelor, infecţia puerperală, etc.

Exploraţia vaginală sau vagino-uterină se va face după o prealabilă asepsie vulvo-vestibulară şi a mâinii operatorului. Se va asigura dezinfecţia periodică şi curentă a adăposturilor şi mai ales a maternităţilor.

În momentul declanşării parturiţiei, vulva şi regiunile limitrofe se spală cu apă caldă şi săpun şi se aseptizează cu ajutorul soluţiilor antiseptice obişnuite, încălzite la temperatura corpului.

Evoluţia puerperiumului va fi urmărită conform unui grafic de control în care se cuprinde întregul lot de vaci fătate, urmărindu-se: eliminarea placentei şi măsurile de remediere în caz de retenţie; aspectul loşiilor (se va urmări zilnic culoarea, consistenţa, mirosul şi cantitatea loşiilor); involuţia uterină se apreciază direct prin examen transrectal sau indirect prin culoarea loşiilor.

Controlul involuţiei uterine se va face cel puţin o dată la interval de 25-30 de zile, în unităţile cu o frecvenţă crescută a afecţiunilor puerperale la interval de 7-14-21 de zile post partum. Masajele transrectale se contraindică în primele trei zile post-partum pentru a se evita peri- şi parametrita.

10.3. Particularităţile perioadei puerperale pe specii

La vacă, puerperiumul durează, în medie, 21 de zile. Involuţia uterină începe imediat după fătare, astfel încât după 2-3 ore uterul este mult retractat iar carunculii ocupă întreaga cavitate uterină. Gâtul uterin, reconturat, după 3-4 zile nu mai permite introducerea decât a unui, două degete, iar după 12-14 zile se închide complet. În primele 2 zile, loşiile sunt sanguinolente şi în cantităţi mari, iar din a treia zi devin ciocolatii, după o săptămână devin transparente, cu aspect de mucus, mult reduse cantitativ. După 2 săptămâni nu se mai elimină loşii. Prelungirea eliminării loşiilor peste 21 de zile indică o stare patologică. Procesul de refacere a endometrului este dominat de involuţia carunculilor, care are loc ca urmare a trombozării vaselor urmată de procese necrobiotice, ceea ce face ca, în decurs de 10-12 zile, ţesutul caruncular să

75

fie complet aplatizat. Pediculii carunculilor se epitelizează pe seama epiteliului învecinat şi a stromei conjunctive. Activitatea ovariană este redusă în primele zile ale puerperiumului şi constă în involuţia corpului galben de gestaţie care se încheie după 22-25 de zile permiţând creşterea şi dezvoltarea foliculilor. În cazul puerperiumului normal, ovarul îşi poate relua activitatea ciclică chiar din a 15-a zi putându-se produce ovulaţia care însă nu este însoţită de libidou iar semnele locale sunt foarte şterse (congestie, secreţie). După 17 zile are loc o creştere şi dezvoltare a unui nou folicul, însoţită de semne clinice mai evidente producându-se o nouă ovulaţie. Fecunditatea este foarte redusă. Al treilea ciclu ovarian are loc după 20 de zile când se realizează o fecunditate bună însă s-a constatat că vacile au o perioadă de anestru de câteva luni (4-6 luni). Din acest motiv se recomandă ca însămânţarea vacilor după fătare să se realizeze între 41 şi 60 de zile când se obţin indici de reproducţie superiori. La iapă, puerperiumul este scurt. Involuţia uterină este rapidă şi se încheie după 7-8 zile după parturiţie, fiind completă între 13-25 de zile. În primele 3 zile loşiile au o culoare roşie-brună şi se elimină abundent, se reduc mult cantitativ şi devin transparente în a 7-a zi. Iapa manifestă călduri între a 5-a şi a 9-a zi de la fătare, de regulă rămâne gestantă în proporţie de 43% ceea ce ar conduce la concluzia că uterul se reface histomorfologic foarte repede. În realitate, procesele de involuţie şi refacere a endometrului se pot desfăşura în continuare până la nidare (33-45 de zile), interval de timp în care zigotul pluteşte liber în cavitatea uterină. Fecunditatea la iepe fiind condiţionată de individ, se recomandă ca însămânţarea după fătare să se facă la primul ciclu. Practica a demonstrat că unele iepe care rămân uşor gestante la primul ciclu, dacă nu sunt însămânţate, rămân greu gestante la ciclurile următoare. Comportamentul sexual la primul ciclu este variabil. La oaie şi capră. Procesele involutive de la nivelul aparatului genital sunt mascate de lactaţie. Involuţia uterină începe imediat după fătare şi se încheie complet în 20-21 de zile. Loşiile se reduc treptat şi încetează după 8-10 zile având aspectul celor de la vacă. Reluarea activităţii de reproducţie după fătare variază cu rasa, lactaţia, alăptarea. La câteva zile după fătare, în timpul involuţiei uterine poate să apară un estru normal la 4 zile post-partum, la 16% din oile care fată toamna (Fletcher, 1973, cit. de Seiciu Fl. şi colab., 1989). Oile care alăptează intră în călduri în proporţie de 25% în timp ce oile care nu alăptează prezintă estru în 90% din cazuri. Majoritatea oilor prezintă ovulaţie în primele 20 de zile post-partum, semnele clinice fiind absente. La oile Merinos de Palas, 86% din cazuri au estru fecund în jurul a 42 de zile. În anii ploioşi, estrul fecund este mai precoce la o proporţie ridicată de oi, dacă alimentaţia este corespunzătoare. Puerperiumul la capră se aseamănă cu cel de la ovine, involuţia uterină având loc între 18-20 zile. Loşiile colorate în roşu-brun la început, scad cantitativ şi devin transparente, pentru a înceta după 8-10 zile. La scroafă, puerperiumul durează 2-8 zile fiind mascat de lactaţie. În prima săptămână după fătare, are loc o involuţie rapidă a corpilor galbeni

76

de gestaţie. Epiteliul uterin regenerează, procesul fiind evident la 7 zile şi aproape terminat la 21 de zile. Loşiile au la început o culoare roz-gălbuie pentru ca, în final, să capete un aspect transparent-mucos. Persistenţa eliminării loşiilor peste limita de timp admisibilă atestă o infecţie uterină acută, consecutivă traumatismelor tractusului genital în timpul parturiţiei. Lactaţia are o acţiune inhibitoare asupra apariţiei căldurilor, datorită antagonismului dintre prolactină şi FSH. Când lactaţia durează peste 30 de zile căldurile apar, de regulă, într-un interval mediu de 6-7 zile după înţărcare. Dacă lactaţia durează sub trei săptămâni, ciclurile se reiau ca după o lactaţie de 21 de zile. O lactaţie de 21 de zile condiţionează reapariţia căldurilor după 6-7 zile de la înţărcare, însă intrarea în călduri a scroafelor este neregulată. Perioada puerperală la scroafă fiind dominată de lactaţie, procesele involutive rămân inaparente şi greu de controlat. Scroafa poate să manifeste estru la 3-4 zile după fătare, dar acesta este infecund. Scroafele care nu alăptează prezintă estru ovulator în primele 15 zile. Perturbările endocrine întârzie retracţia uterină şi determină hipotonie şi hipochinezie uterină urmate de stagnarea loşiilor cu menţinerea deschiderii cervixului creând posibilitatea producerii infecţiei uterine. Apariţia căldurilor la scroafă este dependentă şi de temperatura mediului, de acţiunea factorilor stresanţi şi de folosirea sau nefolosirea vierilor genitostimulatori. La carnasiere puerperiumul durează 10-12 zile, însă involuţia completă se realizează în 4-5 săptămâni. Iniţial loşiile au o culoare roşie-închisă cu nuanţă verzuie, apoi se decolorează, devin roz pentru ca în final să devină transparente. Eliminarea loşiilor încetează după 4-5 zile la căţea şi după 2-3 zile la pisică. Apariţia primului ciclu sexual este condiţionată de sezon, lactaţie, alimentaţie şi condiţii de întreţinere.

10.4. Tulburări în perioada puerperală Perioada puerperală reprezintă una dintre cele mai critice faze din viaţa genitală a femelei când pot să apară cele mai frecvente complicaţii, cu influenţe deosebit de grave asupra procesului de reproducţie. Se consideră că afecţiunile puerperale sunt pregătite în gestaţia avansată, continuă în parturiţie şi se declanşează în puerperium (Boitor I. şi colab., 1978). Organismul matern, supus în gestaţie unei suprasolicitări care atinge un maxim în timpul parturiţiei, dispune de puţine rezerve pentru a contracara agresiunile venite din mediul extern. Aparatul genital, lezionat şi epuizat, oferă condiţii optime pentru dezvoltarea florii patogene iar secreţia lactată contribuie la epuizarea organismului prin modificarea homeostaziei iar din punct de vedere endocrin este defavorabilă involuţiei uterine. Afecţiunile puerperale pot fi grupate în trei mari categorii: leziuni şi accidente, tulburări neuro-hormonale, infecţii.

77

10.4.1. Leziuni şi accidente Majoritatea leziunilor de la nivelul căilor genitale se produc în timpul intervenţiilor pentru remedierea distociilor, fie prin regiunile corporale fetale, fie prin instrumentarul folosit în mod greşit. În timpul intervenţiilor pot fi lezionate atât straturile superficiale, cât şi cele profunde ale organelor genitale femele. Traumatismele variază de la simple striviri ale mucoasei uterine şi deşirări ale pereţilor până la perforări ale pereţilor uterini. Ruptura uterului şi leziunile vulvo-vaginale. Este un accident grav care poate periclita viaţa mamei în urma pătrunderii lichidelor infectate din uter în cavitatea peritoneală. Uterul se poate rupe spontan în hiperchinezia uterină şi distocia prin încrucişarea membrelor pe ceafă, sau prin perforarea peretelui cu mâna, cu instrumentele etc. Profilaxia acestui accident constă în intervenţia corectă în distocii, folosirea cu precauţie a instrumentarului, evitarea tracţiunilor forţate şi în evitarea administrării substanţelor ocitocice când conductul pelvigenital nu permite trecerea fetusului. Desmorexia sacro-iliacă. Reprezintă dezinserţia parţială a ligamentului capsular al articulaţiei sacro-iliace (mai ales la scroafele primipare) şi în dezinserţia simfizei ischio-pubiene.

Accidentul se produce în cazul tracţiunilor forţate exercitate asupra fetusului, în situaţia existenţei disproporţiilor feto-maternale Accidentul se diagnostică pe baza decubitului forţat al femelei care are membrele posterioare dirijate înainte şi depărtate de corp. Prolapsul uterin Accidentul se caracterizează prin dislocarea uterului din poziţia normală prin invaginarea unui sau a ambelor coarne uterine şi apariţia lor printre labiile vulvare. Este mai frecvent la vacă, oaie, bivoliţă, carnasiere şi destul de rar la scroafă. Accidentul se produce imediat după fătare când cervixul este deschis. Producerea prolapsului uterin este favorizat de reducerea tonusului ţesuturilor în caz de stabulaţie prelungită, pardoseală înclinată, vârstă înaintată, alimentaţie deficitară, subinvoluţie uterină, întârzierea închiderii colului etc. Factorii determinanţi îi constituie eforturile exagerate ale femelei după expulzare, mularea uterului pe corp, aderenţele utero-placentare şi atonia uterină. Prolapsul apare uneori după fătările rapide când vidul creat menţine peretele uterin lipit de făt. Invaginarea vârfului cornului uterin este accentuată de către presa abdominală când se ajunge la inversarea întregului corp uterin. Accidentul se diagnostică pe baza apariţiei între labiile vulvare a uterului acoperit sau nu de anexe, sub forma unei mase piriforme, roşie-violacee, care atârnă până la jarete, acoperită de carunculi la rumegătoare sau având un aspect catifelat la iapă. Iapa este deosebit de sensibilă în cazul prolapsului uterin pe când vaca şi bivoliţa au o stare puţin modificată. În urma prolabării uterului se produc traumatizări ale întregului perete uterin care vine în contact cu aşternutul şi cu pardoseala grajdului.

78

Pot surveni hemoragii care să determine moartea femelei. Datorită stazei sanguine, uterul se edemaţiază, devine friabil, este expus la zdrobiri, sfacelări şi, în final, la mortificări. Mucoasa uterină se infectează cu flora microbiană banală iar infecţia evoluează sub forma endometritei muco-purulente acute care, în lipsa tratamentului trece în endometrită sau metrită purulentă cronică. Profilaxia constă în extragerea învelitorilor fetale în caz de retenţie, evitarea tracţiunilor forţate în distocii, pardoseală normal înclinată, regim optim de alimentaţie, mişcarea femelelor în ultima parte a gestaţiei şi înlăturarea femelelor bătrâne sau a celor cu recidive. Retenţia învelitorilor fetale

Retenţia placentară, numită şi retenţia secundinelor, este o tulburare care constă în menţinerea anexelor fetale la nivelul căilor genitale o perioadă de timp care depăşeşte durata normală de eliminare. Este mai frecventă la vacă. Factorii care favorizează retenţia placentară sunt: stabulaţia prelungită, alimentaţia carenţată, exploatarea neraţională (forţajul productiv), conformaţia placentei, rasa, predispoziţia ereditară etc. Factorii determinanţi sunt: inflamaţia septică a placentei, hipochinezia uterină, închiderea prematură a colului uterin. Diagnosticul se stabileşte pe baza prezenţei unui corion membranos care atârnă la comisura inferioară a vulvei. La vacă, dacă nu s-a intervenit, după 24-36 de ore, secreţia care se elimină capătă un miros putrid, starea generală a femelei se modifică, iar secreţia lactată diminuă. După 3-4 zile starea generală este alterată şi dacă nu se intervine, după 8-10 zile se instalează o metrită purulentă cu influenţe negative asupra producţiei de lapte şi a reluării ciclului reproductiv. La iapă, după 10-12 ore se instalează fenomene alarmante caracterizate prin abatere, colici, hipertermie, eforturi puternice de expulzare care se pot complica deseori cu prolaps uterin şi rectal. Dacă nu se intervine pentru remediere, survine moartea în 2-3 zile. În cazul unei retenţii parţiale simptomatologia generală lipseşte sau este discretă, însă se instalează o endometrită purulentă în 6-8 zile care determină o slăbire progresivă a femelei. La oaie, iniţial starea generală nu este modificată însă uneori se poate complica cu prolapsul uterin. La scroafă, rar se produce retenţia placentară, de obicei fiind o retenţie parţială când sunt reţinute 1-2 placente. După 3-4 zile se instalează metrita purulentă. La carnasiere, retenţia placentară se produce rar, când după 24-48 de ore apar simptome de metrită, peritonită şi septicemie. Starea generală este modificată, apar vomismente, abdomenul este sensibil, iar uterul se îngroaşă. Profilaxia retenţiilor placentare, indiferent de specie, constă în asigurarea unei alimentaţii raţionale, a unor grajduri igienice şi unei mişcări zilnice pentru femelele gestante. La vaci trebuie să se respecte repausul mamar antepartum.

79

Subinvoluţia uterină. Este definită ca o întârziere a involuţiei uterine după fătare şi se întâlneşte mai frecvent la vacă şi căţea. Cauza constă într-o oboseală accentuată şi prelungită a uterului, oboseală cauzată de o alimentaţie carenţată şi o igienă necorespunzătoare. Factorii determinanţi ai acestor tulburări sunt: gemelaritatea, hidropizia anexelor fetale, excesul de volum fetal, diversele distocii etc. În caz de subinvoluţie, uterul permite acumularea parţială a loşiilor, care se infectează uşor. Ciclurile sexuale sunt dereglate iar la examenul transrectal al uterului acesta apare mărit, flasc, iar pe ovar se palpează corpul galben persistent. Profilaxia tulburării constă în asigurarea unor condiţii optime de întreţinere, prevenirea distociilor şi intervenţia calificată la parturiţie. Tratamentul constă în executarea masajelor utero-ovariene pentru a se stimula contractilitatea uterului şi în administrarea de medicamente pe bază de substanţe ocitocice.

10.4.2. Nevrozele puerperale Sunt stări patologice care apar după naştere şi care se caracterizează prin tulburări complexe neuro-vegetative. Sunt tulburări funcţionale, adică fără modificări morfologice deosebite şi de regulă însoţite de tulburări umorale. Se întâlneşte mai frecvent la vacă. Dintre nevrozele puerperale vom trata pe cea mai frecventă şi anume coma puerperală a vacii. Coma puerperală numită şi febra vituleră, hipocalcemie de parturiţie, apare frecvent după muls şi se caracterizează prin apariţia şi evoluţia rapidă a unei scăderi a funcţiilor senzoriale şi motorii, până la pierderea cunoştinţei, însoţită de hipotermie şi hipocalcemie. Etiologie. Coma puerperală se produce la vacile de lapte în perioada lactaţiei maxime (5-9 ani). Mai rar se produce la capră, bivoliţă, scroafă, oaie şi foarte rar la iapă. Dintre factorii predispozanţi menţionăm alimentaţia bogată în proteine şi glucide însă săracă în substanţe minerale şi vitamine, stabulaţia prelungită şi rasa. Factorii determinanţi intervin pe organismul debilitat de factorii predispozanţi, pe organismele la care au apărut lent tulburări hormonale şi disfuncţii hepatice. Declanşarea lactaţiei este factorul determinant mai ales dacă mulsul este frecvent, complet şi dacă lactaţia ajunge repede la un nivel ridicat. Afecţiunea mai poate fi declanşată de unele schimbări meteorologice bruşte şi de unele tulburări psihice (brutalizarea femelei după naştere, îndepărtarea viţelului). Mecanismul patogenetic se explică prin modificări umorale asociate cu cele hepatice. Constant se constată o hipocalcemie marcantă care poate ajunge de la 100-120 mg%o până la 30-50 mg%o în comă. Hipocalcemia se produce prin eliminarea prin lapte a calciului, în urma insuficienţei de aport sau ca urmare a unei deficienţe de ionizare a Ca, cum este în cazul unor raţii bogate în protide şi dezechilibrate acido-bazic prin exces de NH3

+. Afecţiunea debutează şi în cazul unor deficienţe în mobilizarea calciului din

80

rezervele organismului (disfuncţii endocrine şi paratiroidiene). Uneori, tulburarea este însoţită de hipofosfatemie, hiperkaliemie şi variaţii ale sodiului. Simptome. Afecţiunea debutează la 12-72 de ore de la fătare şi după instalarea lactaţiei printr-o fază prodromală. Vaca se agită, este neliniştită, mestecă în gol, apetitul şi rumegarea sunt diminuate. Alteori apar contracţii musculare, puls accelerat şi într-un interval de timp scurt animalul trece în faza comatoasă (după 20-30 de minute). Faza comatoasă (paralitică) constă din partea animalului într-un decubit sterno-abdominal cu capul întins spre flancul stâng, indiferenţă, insensibilitate la înţepături, lovituri etc. Temperatura este normală la început apoi trece treptat în hipotermie (36-370C). Toate funcţiile organismului sunt afectate. Aparatul digestiv prezintă unele pareze marcante: gura este întredeschisă, limba atârnă, salivaţie abundentă, timpanism, constipaţie, eructaţie suprimată. Respiraţiile sunt ample cu zgomote ronflante datorită paraliziei laringiene. Glanda mamară este flască, palidă, rece. Mucoasele aparente sunt decolorate. În cazuri grave femela adoptă decubit lateral, opistotonus, membre în extensie etc. Evoluţia este de regulă acută şi boala durează 2-3 zile. În 50% din cazuri poate surveni vindecarea spontană. Moartea poate afecta 10% din cazuri.

Tratamentul se poate face prin două metode: insuflarea de aer în mamelă sau prin calciterapie şi magneziterapie. Asocierea insuflării de aer intramamar cu terapia calcică dă bune rezultate în primele 30-60 de minute, în 98% din cazuri. Indiferent de terapia folosită, mulsul sau suptul se suprimă 24 de ore, iar în zilele următoare se va face mulsul incomplet. Pentru prevenirea comei puerperale se va asigura vacilor cu producţii mari de lapte o alimentaţie raţională, echilibrată proteic şi mineral şi se va respecta repausul mamar de minim 6 săptămâni. La vacile care au avut o comă puerperală la fătările anterioare se va evita mulsul rapid şi total. Rezultate bune s-au obţinut prin administrarea vitaminei D cu 2-3 zile înainte de naştere.

10.4.3. Infecţiile în puerperium

Condiţiile deosebite în care se găseşte femela şi în special aparatul genital imediat după parturiţie, constituie factori favorabili pentru dezvoltarea infecţiilor. În acest capitol sunt cuprinse toate stările patologice produse de microbi, virusuri şi ciuperci sau de toxinele acestora la nivelul aparatului genital, după parturiţie sau avort. Factorii predispozanţi mai frecvenţi sunt: retenţia placentară, subinvoluţia uterină, diversele leziuni traumatice, scăderea rezistenţei organismului, mediul uterin deosebit de favorabil dezvoltării agenţilor microbieni în perioada puerperală. Cauzele determinante sunt prezentate de germenii cu patogenitate variată, de cele mai multe ori asociaţii microbiene. Infecţia îşi are originea în mediul extern (aşternut, hrană, instrumentar, mâinile operatorului, animalele bolnave din jur) sau din mediul intern (infecţii genitale, digestive, renale).

81

Virulenţa germenilor uneori este foarte redusă însă prin pasaj de la o femelă la alta patogenitatea creşte. După localizarea procesului inflamator, infecţiile genitale se pot cantona la nivelul diferitelor segmente: vulvo-vestibulo-vaginite, cervicite, metrite şi parametrite (metroperitonite) sau se pot generaliza: septicemia şi piemia puerperală. În raport cu tipul anatomo-clinic, infecţiile se împart în: catarale, purulente, gangrenoase şi necrotice, iar după evoluţia clinică, în acute şi cronice. În patologia puerperală este vorba de inflamaţiile acute.

10.4.3.1. Vulvite, vestibulite şi vaginite

Reprezintă inflamaţia septică a secţiunii copulatoare. Etiologie. Procesul inflamator este declanşat de traumatismele

variate ale mucoasei vestibulo-vaginale în timpul fătării. Pe fondul lezional se grefează infecţia, de regulă pe cale ascendentă, spontană sau vehiculată în timpul intervenţiilor sau tratamentului. Vestibulo-vaginita poate fi secundară, ca urmare a extinderii infecţiei de la nivelul segmentelor anterioare (metrite, cervicite). Simptome. Femela este neliniştită, adoptă o poziţie campată şi urinează des. Labiile vulvare sunt infiltrate şi se constată o secreţie sero-mucoasă sau muco-purulentă care aglutinează perii. La controlul vaginal se constată o sensibilitate crescută, mucoasa este roşie-violacee, uscată, caldă, cu puncte de eroziune, uneori cu ţesuturi zdrobite. Starea generală este puţin modificată. Afecţiunea se instalează la 2-3 zile după fătare, iar semnele generale se ameliorează după 5-6 zile. Treptat diminuă şi semnele locale, vindecarea spontană putându-se produce în 8-10 zile. Uneori boala se cronicizează. Tratamentul urmăreşte suprimarea iritaţiei locale (prurit, durere), îndepărtarea secreţiei patologice şi antisepsia locală. Irigaţiile locale calde (38-400C) cu ser fiziologic, bicarbonat de sodiu, rivanol, entozon 2%o, repetat de 2-3 ori, calmează, elimină secreţiile şi aseptizează cavitatea vaginală. Pentru aseptizare se pot folosi cu bune rezultate bujiuri, ovule, unguente şi soluţii uleioase cu antibiotice şi chimioterapice.

10.4.3.2. Vaginita necrotică (crupală, pseudomembranoasă). Este o afecţiune acută mai ales la rumegătoare, ca o consecinţă a

zdrobirii ţesuturilor, caracterizată prin apariţia de false membrane cu aspect difteroid. Etiologie. Afecţiunea este produsă de Bacilul necrotic sau de Bacilul lui Schmerl care se găseşte în mod normal în tubul digestiv. Prin defecare poluează labiile vulvare dezvoltându-se în ţesuturile zdrobite în timpul intervenţiilor obstetricale şi în prolapsul vaginal. Bacilul necrozei se dezvoltă bine în asociaţie cu flora piogenă. Simptome. După 3-4 zile post-partum, femela adoptă poziţia cifozată, face eforturi de expulzare, îndeosebi în timpul urinării şi defecării. Survine inapetenţa, rumegarea este întreruptă, femela slăbind repede.

82

Inspecţia aparatului genital evidenţiază inflamaţia vulvo-vestibulo-vaginală, sensibilitate mărită şi o secreţie brună-cenuşie cu miros putrid. La nivelul vaginului se constată false membrane, gri-gălbui, aderente şi care sângerează la cea mai mică atingere, cu tendinţa de a se desprinde în final.

Evoluţia este acută, cu tendinţă de invadare a regiunilor anterioare (cervix, uter). Moartea se poate produce în 4-6 zile, prin toxiemie sau septicemie. Când leziunile sunt limitate, vindecarea se produce în 3-4 săptămâni.

Profilaxia constă în împiedicarea apariţiei colpitei necrotice prin evitarea traumatismelor şi respectarea regulilor de asepsie. Tratamentul local constă în aplicarea la nivelul vaginului a sulfamidelor şi antibioticelor sub formă de unguente sau bujiuri, apei oxigenate (1/4), a permanganatului de K 1%o. Tratamentul general se aplică în cazul evoluţiei grave, când se administrează antibiotice sau chimioterapice.

10.4.3.3. Vaginita gangrenoasă Este cea mai gravă complicaţie a parturiţiei. Afecţiunea evoluează supraacut şi este produsă de germeni anaerobi şi se întâlneşte mai frecvent la rumegătoare.

Etiologie. La declanşarea bolii concură ţesuturile zdrobite profund şi flora anaerobă (clostridium septicum, perfringens, oedematiens) care provine din mediul exterior sau din fetusul emfizematos şi găsesc în ţesuturile mortificate un mediu favorabil dezvoltării rapide.

Simptome. Debutul bolii are loc la 3-4 zile post-partum. Femela manifestă tenesme şi semnele unei intoxicaţii profunde, cu alterarea marilor funcţii, apatie şi anorexie, urmată de moarte în 2-3 zile. Vulva este edemaţiată, crepitantă, edem care invadează repede regiunile învecinate: anus, perineu, glanda mamară. Pielea caldă la început devine rece, de culoare albastră-violacee. Ţesuturile degajă un miros ihoros.

Profilaxia constă în evitarea traumatizării ţesuturilor în timpul parturiţiei iar dacă acestea s-au produs se impune seroterapia preventivă.

Tratamentul, în general nu dă rezultate. 10.4.4. Bolile acute ale uterului Inflamaţia uterului, consecinţă a intervenţiilor obstetricale, ocupă un

rol important între cauzele infecundităţii. Cele mai frecvente inflamaţii acute ale uterului sunt: cervicita,

endometritele (catarală şi purulentă), metritele (necrotică, gangrenoasă şi perforantă), perimetrita şi parametrita.

10.4.4.1. Cervicita puerperală Este inflamaţia septică a colului uterin care prin cronicizare devine

factor al sterilităţii. Etiologie. În cervicitele primare rolul important revine

traumatismelor. Pe ţesuturile traumatizate se grefează flora microbiană.

83

Cervicitele secundare sunt cele mai frecvente, flora microbiană provenind de la nivelul vaginului sau uterului. Colul este considerat ca “o oglindă” a uterului, inflamaţia sa presupunând de regulă, existenţa unei metrite.

Simptome. Manifestarea clinică este discretă. Se constată eliminarea intermitentă a unei secreţii muco-purulentă sau a unui exudat cu flocoane de puroi. La examenul colposcopic se constată că orificiul cervical este hiperemiat iar prin canalul cervical se scurge o secreţie muco-purulentă care se acumulează în fundul vaginului. La exploraţia transrectală se constată un cervix îngroşat şi sensibil. Afecţiunea se poate vindeca în 12-15 zile sau să treacă în formă cronică.

Tratamentul constă în aseptizarea conductului cervical cu bujiuri, ovule, soluţii sau comprimate pe bază de antibiotice sau sulfamide.

10.4.4.2. Endometrita catarală puerperală Este mai frecventă la vacă şi apare aproape constant după distocii. Etiopatogenie. Dezvoltarea florei microbiene este favorizată de

hipotonia uterină îndeosebi după distocii. Infectarea uterului se face prin intermediul învelitorilor fetale în timpul expulzării, din mediul extern în cazul prolapsului uterin sau de către mâna operatorului care intervine pentru remedierea distociei.

Simptome. Cele mai importante semne la vacă constau în tulburarea puerperiumului. La 10-14 zile după fătare secreţiile lohiale continuă sub forma unor secreţii cu caracter mucos, roşii-murdare, secreţii care sunt eliminate în cantitate mai mare dimineaţa. La exploraţia transrectală, uterul este mărit în volum (de obicei un corn) şi hipoton. După 8-10 zile secreţiile se reduc şi se clarifică iar uterul involuează, vindecarea putându-se produce şi spontan în 2-3 săptămâni. În cele mai multe cazuri, boala se cronicizează.

La iapă, endometrita se instalează la 3-6 zile post-partum, fiind însoţită de febră, reducerea apetitului, puls şi respiraţie accelerate, tenesme etc.

Prin terapie se urmăreşte eliminarea exudatului, stimularea contractilităţii şi involuţiei uterine şi aseptizarea uterului.

10.4.4.3. Endometrita purulentă puerperală Este o formă clinică mai gravă de metrită, caracterizată prin inflamaţia de tip purulent însoţită de tulburări generale, frecvent fiind o consecinţă a retenţiei placentare. Incidenţă mai ridicată se constată la vacă şi bivoliţă, mai rar la celelalte specii. Etiologie. Principalele cauze favorizante şi determinante sunt cele menţionate la endometrita catarală. În această afecţiune, retenţia secundinelor favorizează dezvoltarea rapidă a florei bacteriene. Distociile care necesită intervenţii laborioase, prolapsul uterin, traumatizările întinse, infecţia puternică şi epuizarea organismului, sunt cele care determină endometrita purulentă. Simptome. La o săptămână de la fătare starea generală a femelei suferă modificări evidente: apetit diminuat, rumegarea încetinită sau

84

suprimată, hipogalaxie, hipertermie. Vaca face eforturi de expulzare frecvente cu care ocazie se elimină o secreţie brun-roşietică, cu miros putrid în care se găsesc ţesuturi necrozate. Uterul este mărit în volum, asimetric, cu pereţii îngroşaţi, hipochinetici şi cu conţinut lichid fluctuant. Pe unul din ovare se găseşte corpul galben patologic. Aceste tulburări durează 2-4 zile apoi se amendează treptat. Involuţia uterină se produce lent, iar secreţia capătă un aspect muco-purulent cu aspect cremos sau grunjos. Treptat secreţia începe să se clarifice prin creşterea cantităţii de mucus, puroiul apărând sub formă de flocoane. Uneori, vindecarea poate surveni spontan, însă de cele mai multe ori, endometrita purulentă trece în formă cronică, femela slăbind mult. Tratamentul. Este asemănător celui din endometrita catarală, terapeutic fiind mai complexă şi mai de lungă durată, datorită leziunilor mult mai grave.

10.4.4.4. Metrita necrotică (crupală, difteroidă) Constituie una dintre afecţiunile grave, fiind produsă de Bacilul necrozei caracterizată clinic prin formarea de pseudomembrane la suprafaţa endometrului, cu fenomene generale de toxiinfecţii. Leziunile se pot localiza la nivelul carunculilor la rumegătoare când determină metrita carunculară sau se extind pe toată suprafaţa endometrului când produc metrita necrotică difuză (iapă, scroafă, căţea). Se întâlneşte mai frecvent la vacă. Mecanismul etiopatogenic şi semnele clinice generale sunt asemănătoare celor din vaginita necrotică cu care evoluează simultan. Semnele clinice apar la 4-6 zile după fătare. De o importanţă deosebită este profilaxia bolii care se realizează prin aplicarea cu stricteţe a regulilor de igienă la fătare, antisepsie, izolarea femelelor bolnave, evitarea şi tratarea corectă şi la timp a traumatismelor.

10.4.4.5. Metrita gangrenoasă Este cea mai gravă afecţiune din puerperium fiind o complicaţie a plăgilor profunde uterine, infectate cu germeni anaerobi. Etiologia este asemănătoare celei din vaginita gangrenosă. Diverselor genuri de Clostridium (specticum, perfringens, edematiens) li se asociază în mod frecvent streptococul, stafilococul, colibacilul şi bacilul piocianic care creează în focar un mediu hipoxic şi acid, favorabil dezvoltării anaerobilor. Toxinele resorbite produc tulburări grave. Simptome. Boala se caracterizează printr-o evoluţie rapidă şi malignă. Starea generală se înrăutăţeşte rapid: prostraţie, inapetenţă, puls şi respiraţie accelerate, abolirea rumegării, tremurături musculare, etc. De la nivelul orificiului vulvar, se elimină o secreţie redusă cantitativ, roşie-brună, cu miros fetid şi putrid, cu fragmente de ţesuturi necrozate. Uterul este mărit în volum, edemaţiat, crepitant la palpare (crepitaţie gazoasă). Frecvent se produce un edem invadant ale vaginului şi vulvei cu cianoza mucoasei.

85

Tratamentul preventiv constă în evitarea traumatizării uterului, iar în cazul în care s-au produs leziuni sau în caz de fetus emfizematos se va face aerumizarea preventivă cu aer antigangrenos polivalent.

10.4.4.6. Perimetrita şi parametrita puerperală Perimetrita puerperală constă în inflamaţia septică a seroasei uterine, ca urmare a pătrunderii florei microbiene de la nivelul endometrului şi miometrului. Dezvoltarea procesului infecţios are loc ca o complicaţie a metritelor şi endometritelor până la nivelul seroasei şi cuprinde întregul perete uterin. Simptomatologia este caracteristică peritonitei localizate: hipertemie, inapetenţă, cifoză, defecare şi urinări dificile, dureroase, dureri vii la palparea uterului. Profilaxia perimetritei constă în tratamentul corect al infecţiei uterine şi în evitarea masajelor în primele 2 zile după fătare. Parametrita puerperală este inflamaţia ţesutului periuterin şi în special a celui din foiţele ligamentului larg.

Procesul inflamator se extinde adesea şi la nivelul ovarelor, vezicii urinare, oviductelor, constituind un bloc cu multiple aderenţe viscerale. În cele mai multe cazuri parametrita este secundară fiind o complicaţie a vaginitei sau metritei necrotice şi a rupturilor uterine. Leziunile profunde ale uterului în urma intervenţiilor brutale în distocii, în timpul repunerii uterului prolabat sau a remedierii retenţiilor placentare, constituie cauze frecvente ale parametritei. Simptomele diferă în raport cu forma evoluţiei clinice. În faza acută, simptomatologia generală concordă cu cea din peritonite: hipertemie, tenesme, cifoză, micţiuni şi defecări dese şi dureroase, durere vie la palpare, etc. În faza cronică, semnele generale dispar, şi poate apare ciclicitatea sexuală. La examenul transrectal se constată blocul neregulat, insensibil, alcătuit din organele genitale şi alte viscere din bazin, bloc în care la palpare, nu se poate identifica nimic. Forma cronică a peritonitei determină sterilitate. Forma acută se tratează cu antibiotice sau chimioterapice pe cale generală şi locală şi cu tonice generale.

Accentul de bază se pune pe prevenirea parametritei printr-un tratament eficace al infefcţiilor uterine şi în special pe luarea tuturor măsurilor pentru a se preveni aceste infecţii.

Septicemia şi piemia puerperală Reprezintă o gravă complicaţie a infecţiilor puerperale soldate în majoritatea cazurilor cu moartea. Septicemia puerperală este rezultatul pătrunderii şi multiplicării în sânge a florei bacteriene care îşi are originea în infecţiile puerperale localizate. Piemia puerperală constă în difuzarea pe cale sanguină sau limfatică a germenilor de la nivelul aparatului genital în alte organe, unde constituie adevărate metastaze inflamatorii sau chiar abcese. Focarele piemice se localizează cu predilecţie în organele cu o bogată reţea de capilare (ficat, pulmon, articulaţii).

86

Prevenirea septicemiei şi piemiei constituie cea mai raţională măsură. Aceasta se realizează prin tratarea eficace şi la timp a infecţiilor genitale şi stimularea forţelor de apărare a organismului.

Întrebări recapitulative 1. Ce se înţelege prin perioadă puerperală? 2. Care sunt principalele procese din perioada puerperală? 3. Caracterizaţi accidentele care pot surveni în perioada puerperală. 4. Care sunt cauzele, simptomele şi tratamentul febrei vitulere? 5. Clasificaţi şi caracterizaţi infecţiile ce pot surveni în puerperium. 6. Care sunt principalele caracteristici ale puerperiumului la speciile de animale de interes zootehnic?

TEMĂ

Monitorizarea perioadei puerperale la rumegătoare REFERATE

Gestaţia, parturiţia şi perioada puerperală la rumegătoare

Gestaţia, parturiţia şi perioada puerperală la cabaline şi suine

87

CAPITOLUL 11

RELAŢIA DINTRE GLANDA MAMARĂ ŞI FUNCŢIA

DE REPRODUCERE

REZUMAT

Glandele mamare sunt exocrine, de origine ectodermică, producătoare de lapte, dependente de aparatul genital şi care caracterizează mamiferele. La femele, glandele mamare se dezvoltă considerabil şi reprezintă caracter sexual secundar tipic. După fătare, glandele mamare secretă laptele, aliment complet pentru nou-născut.

Secreţia laptelui este rezultatul unor îndelungate procese de creştere şi diferenţiere structurală a glandelor mamare, de iniţierea lactogenezei, de menţinere a producerii laptelui (galactopoeza) şi de eliminare periodică a acestuia din glanda mamară (prin supt sau muls). Modificările morfofuncţionale ale glandei mamare sunt reversibile şi se repetă cu fiecare ciclu de reproducţie. În timpul lactaţiei, celula alveolară mamară secretă zilnic echivalentul greutăţii sale în proteine, lipide şi glucide. O parte din componenţii laptelui (apă, imunoglobuline, albumină serică, transferine, hormoni, vitamine şi săruri minerale) sunt preluaţi din sângele care irigă glandele mamare, străbat celula epitelială mamară şi sunt eliberaţi ca atare la nivelul vilozităţilor apicale ale acestora. Acizii graşi din lapte sunt sintetizaţi în proporţie de 60% de epiteliul acinilor mamari şi apoi, după fuziune în enclave lipidice, sunt eliminaţi prin exocitoză în lumenul acinului. Proteinele din lapte sunt sintetizate sub control hormonal, la nivelul celulelor epiteliului alveolar şi sunt condensate la nivelul aparatului Golgi şi liberate în lumenul acinului (excreţie de tip merocrin).

Producerea laptelui se găseşte sub coordonarea unui complex hormonal: PRL, estrogeni, progesteron, corticosuprarenali, tiroidieni, hormon de creştere şi hormonul lactogen placentar.

Principalele afecţiuni ale glandei mamare se grupează în mamite, dermatite şi tulburări funcţionale, (hipo- şi agalaxia, retenţia laptelui).

11.1. Modificări ale glandei mamare în timpul vieţii sexuale

Glanda mamară este o glandă exocrină de origine ectodermică,

producătoare de lapte, dependentă de aparatul genital şi care caracterizează mamiferele. Diferenţierea ţesutului mamar începe chiar din primele luni ale vieţii intrauterine a produsului de concepţie, perioadă în care crestele mamare se fracţionează în corpii mamari primitivi. Proliferarea corpilor mamari primitivi antrenează formarea burjeonilor epidermici, care, după ramificare se şănţuiesc în tubuli şi acini ce se unesc la nivelul mamelonului prin canale colectoare. De la naştere la perioada prepuberală se observă schimbări minime, însă în preajma pubertăţii ţesutul mamar devine sensibil faţă de hormonii ovarieni, care sunt stimulatorii puternici ai procesului de creştere şi

88

diferenţiere a parenchimului glandular. În perioada prepuberală, dezvoltarea conductelor mamare este foarte slabă şi limitată la baza mamelonului la pisică şi iepuroaică şi foarte pronunţată la rumegătoare, şoricioaică şi şobolancă. Această fază de multiplicare se accelerează la pubertate şi se datoreşte exclusiv ciclurilor sexuale. Particularităţile ciclului sexual al unei specii se reflectă în modificările morfo-funcţionale care au loc în ţesutul mamar. Ţesutul mamar este format din două mari sisteme: unul canalicular, care include canalul mamelonului, şi unul galactofor sau bazinetul şi canalele galactofore, care colectează laptele; celălalt alveolar, adică acinii formaţi din ansamblul celulelor care elaborează laptele. La speciile cu ciclul scurt, proliferarea mamară se limitează la sistemul canalicular iar la speciile cu ciclul lung se constată o dezvoltare lobo-alveolară asemănătoare celei produsă de gestaţie. În afara stării gestative, dezvoltarea câştigată în ciclurile anterioare se continuă, în sensul că sistemele caniculare şi mai ales alveolare se multiplică. La speciile cu ciclu scurt această dezvoltare redusă a sistemlui alveolar înaintea stării de gestaţie se explică printr-o expunere prea scurtă a ţesutului mamar la acţiunea progesteronului. La primate, după ovulaţie şi dezvoltarea corpului galben are loc o dezvoltare evidentă a ţesutului alveolar care involuează odată cu involuţia corpului galben. La viţele, după ovulaţie, canalele galactofore cresc în volum şi se umplu cu produsul secretat, iar celulele epiteliale care căptuşesc peretele lor interior devin cubice. În diestru, lumenul canalelor se îngustează ceea ce dovedeşte prezenţa unui proces involutiv. Deci, ovulaţia şi faza luteală a ciclurilor estrale este însoţită, la majoritatea speciilor, de o creştere a sistemului canalicular şi al alveolelor. Cele mai profunde transformări histo-citologice în structura glandei mamare au loc în timpul perioadei de gestaţie. Pregătirea glandei mamare pentru alăptare este strâns legată de modificarea echilibrului neuro-hormonal care se stabileşte în această perioadă şi de dezvoltarea elementelor active ale secreţiei laptelui. După instalarea gestaţiei începe un proces intens de creştere a vaselor sanguine şi în primordiile viitorului ţesut secretor aflate la sfârşitul canalelor galactofore încă rudimentar dezvoltate, se declanşează procesul de mitoză care se intensifică pe măsură ce gestaţia avansează. Această multiplicare debutează aproape de cisternă, adică la baza mamelonului şi continuă către periferie. În general, parenchimul mamar îşi termină creşterea sa în ultimele două treimi ale gestaţiei. Până în a 6-a lună de gestaţie, la taurine se dezvoltă mai intens canalele galactofore, iar lobulii mamari, deşi mici în dimensiune, capătă formă definitivă. Începând cu a 6-a lună de gestaţie se intensifică cel mai mult mitoza celulelor epiteliale ale alveolelor, iar în stadiile mai târzii ale gestaţiei procesul de creştere este însoţit de începutul secreţiei. Deci la taurinele primipare, în timpul gestaţiei, în dezvoltarea glandei mamare se disting două faze: una de creştere până în a 5-6-a lună de gestaţie, a doua, care începe cu a 6-a lună de gestaţie şi caracterizează atât creşterea ţesutului mamar cât şi secreţia, capacitatea de sinteză a laptelui fiind dobândită cu 2 zile înaintea parturiţiei.

89

Capra nu prezintă o dezvoltare alveolară decât în a doua perioadă a gestaţiei, îndeosebi între zilele 70-100, o secreţie fiind rar vizibilă înainte de 80-100 de zile de gestaţie.

Oaia prezintă două faze de creştere: una înante şi alta după 100 de zile de gestaţie. Aceste două faze de proliferare corespund unor echilibre endocrine diferite. Diferenţierea în celule secretorii începe către sfârşitul gestaţiei şi se continuă în primele zile ale lactaţiei. În condiţiile unei gestaţii normale, sinergismul dintre progesteron şi estrogeni deţine rolul principal în reglarea schimbărilor morfo-funcţionale de la nivelul ţesutului mamar. Hormonii estrogeni stimulează îndeosebi procesele de formare a canalelor galactofore, iar progesteronul diferenţiază ţesutul alveolar. La fătare, datorită acţiunii prolactinei, glanda mamară atinge plinătatea funcţională. Pentru creşterea şi diferenţierea ţesutului alveolar sunt necesari: progesteronul, prolactina şi o cantitate redusă de hormoni somatotropi (STH) în timp ce procesul de formare a sistemului canalicular este influenţat de estrogeni, STH şi ACTH. În acest mecanism complex, rolul hormonilor hipofizari constă în sensibilitatea ţesutului mamar faţă de acţiunea estrogenilor şi a progesteronului. Dintre substanţele active secretate de adenohipofiză, prolactina (PRL) reprezintă singurul hormon care prin acţiunea sa poate să influenţeze într-o măsură mai mare activitatea glandei mamare. Pe de altă parte PRL participă la procesul de reglare a secreţiei progesteronului de către corpul galben de gestaţie iar pe de altă parte sensibilizează ţesutul mamar faţă de acţiunea acestui hormon. Aceeaşi acţiune mamogenă o au şi ceilalţi hormoni hipofizari, însă aceşti hormoni mai îndeplinesc şi alte funcţii în organism stimulând metabolismul general şi activitatea altor glande endocrine.

11.2. Factorii care influenţează secreţia şi excreţia laptelui După finalizarea mamogenezei, glanda mamară îşi excercită funcţiile în direcţia elaborării şi excreţiei constituienţilor laptelui, care se realizează în trei timpi: lactogeneza sau secreţia laptelui; galactopoeza sau menţinerea lactaţiei; ejecţia sau eliminarea laptelui. 11.2.1. Lactogeneza Constă în sinteza intracelulară a laptelui şi trecerea sa din epiteliu în cavitatea acinului. Substanţele nutritive din sângele care irigă glanda mamară sunt transformate în lapte, graţie particularităţilor morfo-funcţionale ale celulelor mamare. Celula mamară prezintă o morfologie clasică:

- nucleul, care este locul sintezei ARN şi ADN; - citoplasma care conţine enzimele ce intervin în reacţiile

generatoare de cofactori şi alte elemente formatoare de proteine, lipide şi glucide în lapte;

90

- mitocondriile, care constituie “generatoarele” energiei celulare prin activitatea respiratorie care se localizează la acest nivel;

- aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic (RE), cu rolul de a transforma elementele cantitative (aminoacizi, acizi graşi) în produşi finali (proteine, lactoză, trigliceride). În momentul intrării în funcţiune, celula mamară va suferi multiple modificări. În prelactaţie, nucleul celulei mamare are o formă neregulată, mitocondrii egale ca mărime, puţin numeroase, cu RE şi un aparat Golgi reduse, câteva microvilozităţi şi 1-2 picături grăsoase la polul apical al celulei (Heald C.W., 1974, cit. de Seiciu Fl., 1982). Imediat înaintea fătării se produce hipertrofia RE şi a aparatului Golgi, apar vezicule care includ nucleii proteici, se produc descărcări de material granular în lumenul alveolei, creşte numărul de picături citoplasmatice şi a microvilozităţilor apicale a mitocondriilor, (Saacke, R.G., Heald C.W., 1974). În lactaţie, glanda mamară prezintă acini care se găsesc în diferite faze de dezvoltare. La vacă, în cursul lactaţiei, cca 10% din alveole rămân imature. În timpul fazei excretorii, picăturile lipidice, care se găsesc la polul apical al celulei, fuzionează, iar celula mamară devine piramidală. Din punct de vedere biochimic, hidraţii de carbon, grăsimile şi proteinele, constituie elemente esenţiale ale secreţiei lactate. Aceşti produşi sunt sintetizaţi pornind de la epiteliul glandular mamar sau provin direct din sânge. Proporţia acestor compuşi, variază cu specia. Importanţa producţiei de lapte este în funcţie de concentraţiile sanguine în glucoză. Glanda mamară la capra lactantă, preia 60-65% din glucoza folosită de organism, iar la scroafă glanda mamară foloseşte mai multă glucoză decât restul organismului. Glucoza are două destinaţii esenţiale: pe de o parte se metabolizează în lactoză (50-75% la vacă), iar cealaltă parte este folosită pentru sinteza acizilor graşi cu lanţ scurt. La majoritatea speciilor, 95% din lipidele laptelui sunt constituite din trigliceride care, la rândul lor sunt alcătuite din lanţuri scurte, mijlocii şi lungi de acizi graşi. Acizii graşi din lapte sunt sintetizaţi în proporţie de 60% de glanda mamară. O dată sintetizaţi acizii graşi fuzionează în picături lipidice, a căror mărime creşte continuu până la eliminarea lor prin exocitoză în canaliculul secretor.

Proteinele din lapte sunt reprezentate de albumine (lactalbumina şi seralbumina), globuline (imunoglobuline, beta-lactoglobulină etc.) şi cazeine împreună cu complexele lor alfa, beta, gama.

Sinteza acestor proteine se realizează sub control hormonal şi genetic. Odată sintetizate la nivelul RE, proteinele migrează către aparatul Golgi. Acesta formează un compartiment pentru condensarea proteinelor şi le permite să se descarce prin fusiunea vacuolei Golgi cu membrana plasmatică apicală.

Metabolismul mamar necesită numeroase enzime. La nivelul glandei mamare activitatea enzimei creşte rapid cu 2-3 săptămâni înaintea parturiţiei.

91

Substanţele nutritive din sângele care irigă glanda mamară sunt transformate în lapte. Din cantitatea de sânge a animalului cca 25 % trece prin glanda mamară. Pentru a produce 1 litru de lapte este necesar ca prin mamelă să treacă între 400 şi 500 litri de sânge. Zilnic glanda mamară este irigată de cca 9000 litri de sânge.

Modul de secreţie a celulelor glandulare mamare este de tip diferit după cum ne referim la excreţia enclavelor proteice sau la excreţia enclavelor lipidice: - membrana vacuolelor care include granulele proteice se leagă de membrana plasmică a celulelor glandulare; din momentul alipirii celor două membrane fuzionează apoi cavitatea alveolară, se deschide în lumenul acinului punând în libertate materialul granular proteic (excreţie de tip merocrin); - picăturile lipidice apicale proemină la suprafaţa celulară şi rămân înconjurate de o fină zonă de citoplasmă; un fel de constricţie a citoplasmei celulare izolează picătura care se detaşă, înconjurată de un strat fin de citoplasmă în lumenul acinului (excreţie de tip apocrin). Laptele, format la nivelul acinilor trece prin canaliculele şi canalele lactifere, şi ajunge în sinusul galactofor şi în sinusul mamelonului. Producerea laptelui este un proces hormonal la care participă hormonii hipofizei anterioare (PRL), ai ovarului (hormonii estrogeni), ai corpului galben (progesteronul), ai corticosuprarenalei, ai tiroidei, hormonul placentar al lactaţiei şi hormonul de creştere. Printre aceşti hormoni care constituie aşa-zisul complex lactogen se diferenţiază hormoni a căror prezenţă este necesară însă nu suficientă pentru lactaţie (estrogenii) şi hormoni declanşatori a căror concentraţie plasmatică schimbată va declanşa lactaţia (în special progesteronul). Astfel, în timpul parturiţiei, scăderea concentraţiei de progesteron, (element declanşant) şi creşterea concentraţiei estrogenilor şi corticoizilor sunt puse în relaţie cu acţiunea lactogenică a prolactinei în acest moment.

Declanşarea parturiţiei şi a lactaţiei sunt legate de două procese fiziologice interdependente în cursul cărora variaţiile concentraţiilor hormonale apar ca foarte caracteristice. La sfârşitul gestaţiei, creşterea estrogenilor antrenează o scădere a concentraţiei relative a progesteronului. Două-trei zile înaintea parturiţiei, corticoizii fetali cresc brusc, creştere care antrenează un vârf estrogenic şi o scădere a progesteronului prin acţiunea luteolitică a prostaglandinelor. Suprimarea inhibiţiei progesteronice este răspunzătoare de rolul lactogenic al prolactinei şi se constată o creştere a concentraţiei acesteia la sfârşitul gestaţiei sub efectul estrogenilor. În sfârşit, ca răspuns la stresul pe care îl determină parturiţia, corticoizii cresc brusc. Creşterea producţiei lactate nu se produce decât în momentul când placenta este eliminată, adică atunci când se prăbuşeşte echilibrul hormonal al gestaţiei. În momentul evacuării placentei nivelul progesteronului diminuă foarte mult. Prolactina care nu mai este blocată de progesteron este secretată şi liberată de către hipofiză. Rolul hormonilor în procesele de lactogeneză şi galactopoeză diferă cu natura acestora, cu specia, cu nivelul secreţiei şi cu faza în care se găseşte femela.

92

11.2.2. Galactopoeza sau menţinerea lactaţiei Se găseşte sub dependenţa factorilor neuro-hormonali alcătuiţi dintr-

un “complex hormonal lactogenic”, în care intră ACTH, STH, TSH şi la monogastrice prolactina. Stimulii nervoşi care pornesc de la mameloane, provocaţi prin masaj supt, muls, etc. au rol important în menţinerea lactaţiei.

11.2.3. Ejecţia laptelui Eliminarea laptelui (ejecţia) este declanşată printr-un reflex

neurohormonal provocat de stimulii nervoşi de la nivelul mameloanelor produşi prin masaj, supt, muls etc. Reflexul neuroendocrin este compus dintr-un arc ascendent, un releu central, un centru glandular şi un arc descendent. Arcul ascendent al reflexului constă în excitaţia prin supt a terminaţiilor nervoase senzitive de la nivelul mamelonului şi transmisia către sistemul nervos central. Impulsurile de la nivelul mamelonului ajung la nivelul nucleilor paraventriculari şi supraoptic din hipotalamus iar acesta acţionează asupra hipofizei, ca centru glandular. Hipofiza (centru glandular) liberează PRL, ACTH, TSH şi STH iar hipotalamusul liberează ocitocina. Arcul descendent al reflexului constă în acţiunea exercitată de ocitocină la nivelul celulelor mioepiteliale ale acinilor mamari cu scopul de a produce vidarea acestora.

11.3. Tulburări ale glandei mamare

Funcţionarea în limite fiziologice a glandei mamare are o importanţă remarcabilă pentru asigurarea cerinţelor de hrană ale nou-născutului cât şi pentru obţinerea laptelui care constituie un aliment de bază în hrana omului. Continua ameliorare a animalelor în direcţia creşterii producţiei de lapte a dus la dezvoltarea şi perfecţionarea mecanismului fiziologic al lactogenezei şi lactopoezei. Această perfecţionare a atras o sensibilizare mai mare a glandei mamare la acţiunea diferiţilor factori nocivi în cazul nerespectării măsurilor profilactice. La vaci, în lume, între 10-20% din efectivul total reprezintă tulburări de diferite grade ale glandei mamare, tulburări datorită cărora se pierd cca 10% din producţia anuală de lapte. Principalele afecţiuni ale glandei mamare se grupează în mamite, dermatite şi tulburări funcţionale.

11.3.1. Mamitele (mastitele) Sunt afecţiuni inflamatorii ale glandei mamare, în majoritatea

cazurilor determinate de o floră bacteriană polimorfă. Mamitele au o frecvenţă mare la toate animalele de interes zootehnic dar în special, la vaci unde provoacă pierderi considerabile în producţia de lapte, influenţează negativ calităţile laptelui prin diminuarea conţinutului de grăsimi, de

93

cazeină şi de lactoză şi pot produce pagube importante în producţia de brânzeturi (maturarea tardivă, diminuarea randamentului şi tulburări în producţia de iaurt). Când se vorbeşte de mamită se înţelege de obicei numai mamita clinică, adică aceea caracterizată prin tumefacţii importante, hiperemia locală, durere mamară şi, uneori, prin modificări ale stării generale a animalului şi alterării grave ale calităţii laptelui, dar există şi mamite subclinice care nu produc nici un semn vizibil la nivelul glandei mamare sau a calităţii laptelui.

Se consideră că, într-un efectiv de vaci de lapte, pentru fiecare caz de mamită clinică există 20-40 de cazuri de mamită subclinică.

Etiologia. În orice glandă mamară cu aspect sănătos există o floră bacteriană saprofită care pătrunde fie din mediul exterior, fie din cel interior pe cale hematică. Cînd laptele elaborat este eliminat la timp şi în totalitate, prin muls sau supt germenii banali nu au timp şi condiţii să se înmulţească şi să-şi exalteze virulenţa. În declanşarea mamitelor, un rol important revine factorilor favorizanţi şi predispozanţi care permit înmulţirea germenilor şi elaborarea de toxine.

Factorii favorizanţi mai frecvenţi sunt: - starea de lactaţie şi mai ales supraproducţia care determină o slăbire

a rezistenţei locale; - reţinerea laptelui prin muls incomplet, constituie un mediu pentru

înmulţirea germenilor; - alimentaţia deficitară în substanţe nutritive determină debilitarea

întregului organism şi, deci, şi a glandei mamare; - traumatismele de orice natură, prin procesul inflamator, favorizează

multiplicarea germenilor; - aplicarea defectuoasă a mulsului mecanic prin traumatizarea

ţesutului mamar sau prin extragerea incompletă a laptelui; - vârsta, condiţiile de întreţinere şi exploatare. Ca factori interni se consideră a fi predispoziţia ereditară a unor

animale pentru inflamaţia glandei mamare, care se transmite la descendenţi cu aceaşi formă clinică şi la aceaşi perioadă. Factorul determinant în apariţia mamitelor îl constituie flora microbiană reprezentată printr-un număr de peste 38 de microorganisme, între care ca agenţi ai mamitelor clinice mai frecvent întâlniţi menţionăm: Coliformi, Streptococcus, Staphylococcus, Corynebacterium, Levuri, Micoplasme, Pseudomonas ş.a. În mamita subclinică patru germeni Gram-pozitivi (Streptococcus agalactiae, Strecptococcus dysgalactiae, Streptococcus uberis şi Staphylococcus aureus) reprezintă cauza a peste 90% din cazurile de infecţii.

11.3.2. Dermatitele glandei mamare

Sunt tulburări inflamatorii ale pielii, provocate de agenţi infecţioşi, fizici, chimici şi parazitari. Forma cea mai frecventă de dermatită infecţioaă este furunculoza mamară. Aceasta este o afecţiune septică a pielii, localizată la nivelul bulbului pilos şi al glandelor sebacee, îndeosebi la baza mameloanelor şi în şanţul intermamar (capră, vacă).

94

Este o zoonoză favorizată de adăpostul umed, aşternutul murdar, mulsul neigienic, stabulaţia permanentă, alimentaţia deficitară etc. Ca factori determinanţi sunt incriminanţi streptococii, stafilococii, îndeosebi streptococcus hemolitic care în condiţiile menţionate, îşi exacerbează virulenţa producând furunculoza. Evoluţia constă în apariţia unor formaţiuni nodulare de mărimea unui bob de mei, roşii – aprinse, puternic infiltrate şi sensibile. Nodulii se maturează treptat, devin cianotici, apoi gălbui, iar dimensiunile ajung la mărimea unui bob de mazăre până la alună. Aceste abcese se deschid spontan şi se elimină un puroi galben-verzui amestecat cu sânge, puroiul constituind o sursă de răspândire a infecţiei. Parenchimul glandular nu este afectat, laptele este normal, însă datorită durerilor accentuate în timpul mulsului producţia de lapte scade. Profilaxia constă în respectarea măsurilor sanitar-veterinare legale.

11.3.3. Tulburări funcţionale ale glandei mamare

Se traduc prin dereglarea mecanismelor de secreţie şi excreţie a laptelui; cele mai frecvente sunt: hipogalaxia şi agalaxia; retenţia laptelui. Hipo- şi agalaxia sunt tulburări funcţionale ale glandei mamare manifestate prin scăderea progresivă a secreţiei lactate până la suprimarea completă. Cauzele care provoacă această dereglare a activităţii secretorii sunt de natură alimentară, hormonală sau consecutiv greşelilor în exploatare a unor stări particulatre ale organismului femel (febră, intoxicaţii alimentare) a unor boli care au ca simptome hipo- şi agalaxia (vaginită necrotică, metrită puerperală, febră aftoasă) sau a unor afecţiuni ale glandei mamare (dermartite, plăgi, crevase, eroziuni). Simptomul caracteristic este lipsa de turgescenţă a ugerului şi elaborarea unei reduse cantităţi sau chiar lipsa laptelui. Profilaxia constă în furajarea corespunzătoare perioadei fiziologice, respectarea repausului mamar, mişcare zilnică şi asigurarea unor condiţii optime de îngrijire şi întreţinere. Retenţia laptelui secretat în uger este o stare particulară ce se constată mai frecvent la bivoliţă, capră şi vacă în plină lactaţie. Prin blocarea acinilor glandulari, secreţia laptelui încetează. Cauzele retenţiei lactate constau într-o iritaţie nervoasă a filetelor nervoase ale glandei mamare care determină o simpaticotonie. Această stare se întâlneşte în cazul îndepărtării sugarului, a unor leziuni ale mameloanelor, a unei comportări brutale a mulgătorului, a unei excitaţii crescute în estru, a unor boli ale aparatului genital etc. Excitarea sistemului neuroendocrin produce contracţia reflexă a fibrelor musculare din canalele galactofore şi, deci, opturarea lumenului.

95

Întrebări recapitulative: 1. În ce constă controlul endocrin al mamogenezei? 2. Enumeraţi factorii care influenţează secreţia şi excreţia laptelui. 3. În ce constă lactogeneza? 4. Cine reglează galactopoeza? 5. Explicaţi reflexul neuro-hormonal al eliminării laptelui. 6. Clasificaţi şi caracterizaţi principalele tulburări ale glandei mamare.

TEMĂ Examenul glandei mamare la taurine

96

CAPITOLUL 12

CAPACITATEA REPRODUCTIVĂ A ANIMALELOR

REZUMAT

Gradul de fertilitate al unui efectiv este hotărâtor în practica creşterii animalelor în ceea ce priveşte menţinerea şi înmulţirea populaţiei existente, cât şi pentru obţinerea unor produşi cu o valoare economică tot mai ridicată. Capacitatea reproductivă (fertilitatea) este acea însuşire a organismului care condiţionează înmulţirea unui grup de animale care se distinge prin anumite caracteristici proprii: specie, rasă, linie, familie etc. Capacitatea reproductivă este o însuşire ereditară atât la femele cât şi la masculi şi este supusă permanent influenţei factorilor de mediu. Factorii care condiţionează capacitatea de reproducere a organismelor sunt extrem de diverşi: starea morfofuncţională a aparatului genital, vârsta reproducătorilor, regimul de folosire la reproducţie, alimentaţia, lumina, temperatura, statusul hormonal etc.

Aprecierea capacităţii reproductive a animalelor se face prin calcularea unor indici de fertilitate.

Capacitatea reproductivă reprezintă o însuşire fundamentală, proprie tuturor organismelor vii a cărei mod de manifestare la speciile de animale de interes zootehnic, influenţează considerabil eficienţa economică a creşterii animalelor. Modul de manifestare al capacităţii reproductive (fertilităţii) se poate discuta ca un caracter propriu unui individ, dar şi ca o însuşire medie caracteristică a unui grup de indivizi. Berge defineşte fertilitatea animalelor drept “capacitatea de a produce descendenţi viabili”, iar după alţi autori capacitatea reproductivă este considerată ca o însuşire a organismului care condiţionează înmulţirea unui grup de animale care se disting prin caracteristici proprii (specii, rase, linii, familii etc.).

Capacitatea reproductivă se bazează pe realizarea, în condiţii normale, a fecundaţiei care, pentru a avea loc se impune: - în ovar să se matureze ovulul (ovulele) şi să ajungă în stadiul de fecundabilitate; - spermatozoizii depuşi pe traiectul căilor genitale femele să-şi menţină capacitatea fecundantă şi să fie suficienţi ca număr; - să se asigure întâlnirea gameţilor prin însămânţarea femelelor în momentul optim. Capacitatea reproductivă este o însuşire ereditară atât la femele cât şi la masculi şi este supusă în permanenţă influenţei factorilor de mediu. Este dificil de precizat în ce măsură capacitatea reproductivă a animalelor este influenţată de ereditate sau de factorii de mediu întrucât la stabilirea

97

descendenţei concură o serie de procese fiziologice, fiecare dintre ele influenţate de numeroşi factori atât ereditari cât şi de mediu. Obţinerea, în mod ritmic, a unui număr cât mai mare de produşi viabili, în raport cu caracteristicile biologice ale fiecărei specii, constituie o necesitate pentru asigurarea livrării, ritmic, a tineretului atât pentru reproducere cât şi pentru îngrăşare. Capacitatea de reproducere a unui mascul se apreciază după numărul femelelor care au rămas gestante în urma însămânţării artificiale, sau după numărul de însămânţări necesare pentru obţinerea unei fecundaţii. Pentru femelă, capacitatea de reproducere se apreciază în funcţie de specie, de ritmicitatea succesiunii parturiţiilor, de numărul de produşi obţinuţi la o fătare sau în timpul unui an. Uniparele, normal, dau un singur produs pe an, uneori pot da doi sau mai mulţi produşi (oaie). Pluriparele (scroafă, iepuroaică) fată în mod normal un număr mai mare de produşi. Însuşirea femelei de a da la o fătare sau pe o perioadă de un an un număr cât mai mare de produşi se numeşte prolificitate. Fecunditatea este determinată de specie, rasă, individ. Vaca, în condiţii normale, dă un viţel pe an. În cazuri mai rare poate făta doi sau mai mulţi viţei (incidenţa: 1,5-2,5 %). Iapa dă un mânz anual, fătările gemelare fiind rare (0,3-2%). Oaia are prolificitate intermediară între unipare şi pluripare (105-110%), funcţie de rasă, condiţii de întreţinere etc. În unele cazuri, prolificitatea se ridică la 115-125% şi în situaţii foarte rare la 135-140% (Karakul). Scroafa fată, de regulă, două serii de purcei pe an. 12.1. Factorii care influenţează capacitatea de reproducere Capacitatea de reproducţie a animalelor este influenţată de o serie de factori care acţionează asupra organismului prin sistemul nervos. Funcţia de reproducere este considerată ca “barometrul” cel mai sensibil al condiţiilor de creştere şi zooigienă a animalelor. Însăşi Darwin a afirmat că în cazul unei alimentaţii deficitare, funcţia care este afectată prima şi cel mai profund, este funcţia de reproducere, aparatul genital femel fiind extrem de sensibil la acţiunea factorilor nefavorabili. Factorii care condiţionează capacitatea reproductivă sunt extrem de diverşi şi, în continuare, vom specifica pe cei mai relevanţi. Starea morfofuncţională a aparatului genital. La acest nivel se asigură realizarea tuturor etapelor care duc la obţinerea de noi produşi. Diversele anomalii de la acest nivel determină tulburări în gametogeneză, fecundaţie, nidaţie, gestaţie şi parturiţie. Calitatea gameţilor reprezintă un factor important care influenţează capacitatea de reproducţie. Formarea noului produs de concepţie depinde de o gametogeneză normală. Totodată este necesar ca însămânţarea să se realizeze în momentul oportun. Modificările mucoasei uterine se găsesc sub dependenţă hormonală, fiind condiţionate, îndeosebi de nivelul secreţiei hormonului progestativ. În cazul în care se află sub nivelul optim se produce o insuficientă pregătire a mucoasei, o calitate necorespunzătoare a

98

embriotrofului, şi în consecinţă incidenţa aşa-zisei mortalităţi embrionare va fi crescută. Vârsta femelei influenţează calitatea gameţilor, aceasta fiind mult diminuată la tineretul folosit la reproducere prea de timpuriu sau la reproducătorii adulţi către sfârşitul perioadei genitale. La vacile primipare fecunditatea este mai redusă cu aproximativ 5%, comparativ cu vacile până la vârsta de 7 ani. După această vârstă, fecunditatea vacilor regresează şi datorită instalării diverselor afecţiuni ale tractusului genital. Masculii vor fi folosiţi la reproducere între limitele de vârstă optime. Regimul de folosire a reproducătorilor trebuie să corespundă fiziologicului spermatogenezei. Orice deviere de la ritmul de folosire la reproducţie se răsfrânge negativ asupra numărului şi capacităţii fecundante a gameţilor. Pentru femele se recomandă respectarea intervalului de timp normal între parturiţie şi prima însămânţare. La vacă, fecunditatea la primul ciclu postpartum este mai scăzută, în raport cu fecunditatea obţinută la vacile însămânţate între 20-40 zile postpartum. Factorii climatici influenţează, diferenţiat cu specia, capacitatea de reproducţie. La cabaline, ciclurile sexuale sunt grupate în sezonul de primăvară, în perioada în care zilele cresc. La oi, sezonul de reproducţie corespunde zilelor celor mai scurte, ritmul diurn-nocturn fiind cel care determină sezonul sexual. În cadrul sezonului sexual rezultatele cele mai bune se obţin în zilele noroase cu temperaturi mai scăzute. La scroafe, iluminatul suplimentar prelungeşte căldurile de la 0,5 zile la 3 zile iar prolificitatea se măreşte. Rata de concepţie este mai mare când temperaturile minime în zilele montei sunt mai scăzute. Capacitatea de reproducţie scade în cursul lunilor sezonului cald cu 10-30%, în raport cu rezultatele obţinute în celelalte luni ale anului. Temperaturile ridicate ale mediului după fătare provoacă aşa-numita “agalaxie termică” care influenţează negativ viabilitatea purceilor. La vac\, temperaturile ridicate, asociate cu umiditatea crescută, diminuă simptomele de călduri. Rezultatele însămânţărilor artificiale sunt mai bune în sezonul de primăvară, comparativ cu celelalte sezoane. Rata fecundităţii este mai redusă iarna şi datorită luminozităţii mai scăzute, iar estrul se manifestă mai puţin evident. Intervalul fătare-însămânţare fecundă este mai lung la vacile care au fătat toamna cu cca o lună faţă de cele care au fătat în aprilie. Indicele de însămânţare este mult mai mare la vacile care fată în sezonul rece, comparativ cu cele care fată primăvara. Factorii de natură alimentară, prin cantitatea şi calitatea hranei, acţionează asupra funcţiilor organismului, funcţia de reproducţie fiind foarte sensibilă la deficienţele de ordin nutriţional. Subalimentaţia, supraalimentaţia, raţiile incomplete, carenţate în unele substanţe nutritive (energetice, proteice, vitamino-minerale) diminuează în proporţii diferenţiate capacitatea reproductivă a animalelor. primul simptom al alimentaţiei neraţionale este scăderea producţiei de lapte, iar într-un stadiu tardiv reducerea fertilităţii.

Factorii ereditari, prin diversele anomalii care pot surveni la nivelul aparatului genital (hipoplazia gonadelor, intersexualitatea, degenerescenţa

99

chistică ovariană, criptorhidia etc.), reduce capacitatea reproductivă a animalelor. Totodată, comportamentul sexual, capacitatea fecundantă redusă a spermatozoizilor, morfologia spermatozoizilor etc., sunt cauzate de factori ereditari. Pentru a preîntâmpina folosirea la reproducţie a unor masculi cu astfel de tare genetice se impun măsuri de profilaxie genetică. Factorii neuro-hormonali. Funcţia de reproducere depinde în mare măsură de capacitatea reproductivă a animalului. Factorii din mediul extern excită SNC şi periferic, care la rândul lui, prin intermediul hipotalamusului, stimulează funcţia hipofizei care secretă hormoni gonadotropi ce stimulează funcţia ovarelor. De cantitatea de hormoni gonadotropi depinde numărul de ovule şi calitatea acestora. Secreţia hormonilor este influenţată de anotimp, alimentaţie şi întreţinerea animalelor. Cantitatea de hormoni gonadotropi creşte în anotimpurile cu temperatură şi lumină moderate (primăvara şi toamna) cu alimentaţie bogată în proteine şi vitamine însoţită de mişcarea animalelor. În anotimpurile cu temperaturi extreme, în lipsa alimentaţiei de calitate şi a mişcării, cantitatea de hormoni scade. Aceasta se răsfrânge negativ asupra gmetogenezei, a secreţiei hormonilor gonadici, cu urmări negative asupra endometrului, comportamentul sexual, a nidaţiei, a gestaţiei. Factorii metabolici. Desfăşurarea normală a proceselor metabolice influenţează în mare măsură formarea hormonilor steroizi de natură gonadică cu rol hotărâtor în funcţia de reproducere. Deficienţele alimentare şi carenţele produc dismetabolii. Dismetaboliile influenţează ovarele producând tulburări funcţionale la nivelul hipotalamusului şi hipofizei. Steroidogeneza tulburată se însoţeşte de un cortegiu de dereglări metabolice cu substrat endocrin, determinând ginecopatii manifestate clinic sau subclinic şi care influenţează negativ capacitatea reproductivă. De exemplu, cantităţi mari de nutreţuri însilozate determină o cetoză clinică, însoţită de anafrodizie sau hrănirea în axces cu uree determină grave tulburări sexuale la vaci. Carenţele protidice, lipidice, vitaminominerale determină dismetabolii variate, legate de specificul organismului şi de starea fiziologică, traducându-se prin ginecopatii (ciclicitate sexuală, gametogeneză, fecundaţia, nidaţia, dezvoltarea produsului de concepţie, menţinerea gestaţiei, parturiţia etc.). Masculul genitor influenţează rata concepţiei. Cercetările au demonstrat faptul că între masculul cu capacitate fecundantă optimă şi, respectiv, minimă pot exista diferenţe ce pot merge până la 15%. Totodată, masculul poate influenţa fiziologia parturiţiei. De exemplu, la vacă s-au înregistrat cazuri în care frecvenţa distociilor a fost crescută în cazul însămânţării acestora cu sperma provenită de la anumiţi tauri care transmiteau viţelului o dezvoltare prea mare a capului. Aceştia provocau distocii, care au antrenat traumatizarea tractusului genital femel, însoţită de endometrite care au fost în detrimentul viitoarei capacităţi reproductive a

100

femelelor respective. În activitatea de selecţie se vor alege taurii, care produc cele mai ridicate rate ale fecundităţii, fără distocii la naştere. Sistemul de întreţinere al animalelor de reproducţie influenţează capacitatea lor reproductivă. Cea mai ridicată rată a concepţiei se înregistrează la efectivele care se mişcă în aer liber, comparativ cu cele menţinute în stabulaţie. În cazul în care vacile sunt întreţinute la grajd, legate, cu luminozitate scăzută, estrul este mai greu decelabil clinic, iar procentul de fecunditate este mai scăzut. Igiena în timpul parturiţiei creşte în importanţă în adăposturile aglomerate unde contactul între animale este mai strâns. Riscurile infecţiilor puerperale sunt mai mari în unităţile în care vacile sunt întreţinute în stabulaţie permanentă. Modul şi condiţiile în care se produce parturiţia influenţează capacitatea reproductivă şi prin tulburările şi infecţiile care se produc în perioada puerperală şi care pot diminua cu 5-10% procentul de fecunditate după prima însămânţare şi mări intervalul fătare-fecundare. Factorii tehnico-organizatorici pot determina uneori o reducere a capacităţii de reproducere a unui efectiv. Astfel, incorecta detectare a estrului, neurmărirea atentă a vacilor cel puţin trei cicluri, practicarea incorectă a deconservării şi inoculării spermei, efectuarea în condiţii neigienice a însămânţării pot, în unele situaţii, determina o marcantă reducere a fertilităţii vacilor. Majoritatea tulburărilor capacităţii reproductive se datoresc interacţiunii dintre mediul ambiant şi genotip, deci ele nu pot fi considerate strict ereditare şi revine specialistului sarcina de a analiza cu mult profesionalism şi discernământ factorii care concură la diminuarea fertilităţii efectivului şi să ia măsurile de profilaxie şi tratament cele mai adecvate. Factorii de natură imunologică influenţează fertilitatea animalelor. Existenţa fracţiunilor antigenice la nivelul spermatozoizilor determină în aparatul genital femel apariţia anticorpilor antispermatici de tipul aglutinelor. Repetarea nejustificată a căldurilor la femelă este condiţionată de factorii imunologici. La vacile care se însămânţează în primele trei săptămâni post-partum, când involuţia uterină nu este încheiată, prin resorbţia spermatozoizilor în organismul femelei, ca antigeni, se produc anticorpi antispermatici al căror titru creşte progresiv cu numărul însămânţărilor efectuate. Se vor trata endometritele cronice care favorizează apariţia anticorpilor antispermatici iar femelele nu vor fi însămânţate decât după terminarea involuţiei uterine.

12.2. Aprecierea capacităţii reproductive a animalelor Capacitatea reproductivă, ca mod de manifestare, reprezintă un caracter propriu unui individ dar şi o însuşire medie caracteristică unui grup de indivizi, masculi sau femele. Se exprimă prin indici de fertilitate. La femele, analizate individual, indicele cel mai apropiat de conţinutul definiţiei este numărul de produşi viabili obţinuţi de la 100 de

101

femele în decurs de 1 an, calculat pe baza intervalului dintre fătări. Numărul indicilor prin care se poate aprecia capacitatea reproductivă a unui efectiv de animale este destul de ridicat şi diferă cu specia. Scopul exploatării raţionale a capacităţii potenţiale reproductive a efectivelor de animale folosite la reproducţie, a calculării indicilor de reproducţie, în reţeaua de reproducţie din ţara noastră se folosesc o serie de evidenţe tipizate pe întreaga ţară, în care se înscriu toate datele primare legate de funcţia de reproducţie la femele şi masculi. Totodată, din punct de vedere tehnic şi economic, eficienţa reproducţiei se apreciază prin calcularea indicilor de reproducţie. Aceştia reprezintă o valoare relativă sau absolută prin care se măsoară modul cum se desfăşoară funcţia de reproducţie la un individ sau la un grup de indivizi dintr-o specie. Problema practică pusă specialistului este cunoaşterea, controlarea şi influenţarea în sensul dorit al gradului de fertilitate.

Întrebări recapitulative

1. Ce se înţelege prin capacitate reproductivă a animalelor? 2. Enumeraţi principalii factori care influenţează capacitatea de reproducere. 3. Cum se apreciază capacitatea reproductivă a animalelor? TEMĂ Aprecierea capacităţii de reproducţie la principalele specii de interes zootehnic.

102

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amann, R. P. şi colab., 1985 – Fiziologia reproducţiei la masculii animalelor domestice. Rev. Soc. de Med. Vet., p. 13-22.

2. Austin, C. R.şi Short, R. V., 1972 – Reproduction in Mammals. Cambridge, Univ. Press.

3. Benoit, J., 1975 – Embriologie clinique et experimentale, Masson, Paris. 4. Bogdan, Al. şi colab., 1985 – Reproducţia animalelor de fermă. Edit. Scrisul

Românesc, Craiova. 5. Bogdan, Al. şi colab., 1984 – Fertilitatea, natalitatea şi prolificitatea în

zootehnie, vol. I şi II. Edit. Dacia, Cluj-Napoca. 6. Bogdan, Al. şi colab., 1999 – Tratat de reproducţie şi însămânţări artificiale la

suine. Edit. Tehnică Agricolă, Bucureşti. 7. Boitor, I., 1973 – Profilaxia tulburărilor de reproducţie la animalele de fermă.

Edit. Ceres, Bucureşti. 8. Boitor, I., 1977 – Reproducţia normală şi patologică la taurine. Edit. Ceres,

Bucureşti. 9. Boitor, I., 1979 – Endocrinologia reproducţiei la animalele de fermă. Edit.

Ceres, Bucureşti. 10. Cotea, C., 1991 – Biologie celulară, histologie şi embriologie vol. I şi II. Lito.

Univ. Agr. Iaşi. 11. Derivaux, J., 1976 – Reproduction chez les animaux domestiques.

Deouaux, Liege. 12. Drugociu, Gh. şi colab., 1977 – Patologia reproducţiei şi clinică obstetricală.

Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 13. Dumitrescu, I. şi colab., 1976 – Reproducţia animalelor domestice. Edit.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 14. Dumitrescu, I., 1987 – Reproducţia la cabaline. Edit. Ceres, Bucureşti. 15. Feredean, T., 1974 – Reproducţia la porcine. Edit. Ceres, Bucureşti. 16. Gluhovschi, N., 1978 – Sterilitatea andrologică la animale. Edit. Ceres,

Bucureşti. 17. Gluhovschi, N. şi colab., 1972 – Biologia şi patologia reproducţiei.

Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 18. Hafez, E.S.E., 1974 – Reproduction in Ferm Animals. Lea Febiger, 3-é edit.,

Philadelfia. 19. Hansel, W. şi colab., 1983 – Fiziologia ciclului estral. Rev. Soc. de Med.

Vet., Bucureşti. 20. Humblot, P., 1991 – Sighaux embrionaires et contrôle de la gestation des

Ruminants. Rec, Med. Vet., p. 193-202. 21. Ivana, F., 1983 – Reproducţia normală şi patologică la animalele mici. Edit.

Ceres, Bucureşti. 22. Levasseur, M. C., 1983 – Reprod. Nutr. Develop., 23, p. 793-816. 23. Lunca, N. şi colab., 1971 – Reproducţia animalelor domestice. Edit.

Ceres, Bucureşti. 24. Oprescu, S. şi Oţel, V., 1982 – Genetica reproducţiei animale. Edit. R.S.R.

Bucureşti.

103

25. Paraipan, V., 1977 – Diagnosticul infertilităţii suinelor. Edit. Ceres, Bucureşti.

26. Paraipan, V., 1982 – Hormonoterapia în reproducţia animală. Edit. Ceres, Bucureşti.

27. Runceanu, L,. şi colab., 1992 – Reproducţie şi patologia reproducţiei. Practicum, lito. Univ. Agr. Iaşi.

28. Runceanu, L., 1995 – Reproducţie şi patologia reproducţiei. Lito. Univ. Agr. Iaşi.

29. Runceanu, L. şi Cotea, C., 2001 – Reproducţie, obstetrică şi ginecologie veterinară. Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

30. Sauveur, B. şi Reviers M., 1991 – Reproduction des volailles et production d’oeufs. INRA, Station de Recherches avicoles, Paris.

31. Seiciu, Fl. şi colab., 1989 – Reproducţia normală şi patologică la animalele domestice, vol. I şi II. Edit. Ceres, Bucureşti.

32. Tamaş, V. şi Boitor, I., 1972 – Hormonii şi funcţiile lor biochimice. Edit. Ceres, Bucureşti.

33. Tănase, D., 1991 – Biologia reproducerii animalelor. Lito. Univ. Agr. Iaşi. 34. Tănase, D., 1993 – Biologia reproducerii animalelor şi transferul de embrioni.

Lito. Univ. Agr. Iaşi 35. Tănase, D., 1994 – Biologia reproducerii animalelor mici. Lito. Univ. Agr.

Iaşi. 36. Tănase, D., 1995 – Biologia şi patologia reproducţiei animalelor. Lito. Univ.

Agr. Iaşi. 37. Tănase, D. şi colab., 2000 – Biotehnici şi biotehnologii de reproducţie în

zootehnie. Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 38. Vaissaire, J.P., 1977 – Sexualité et reproduction des Mamiféres domestiques,

Maloine S. A., Paris. 39. Wrathall A. E., 1980 – Al 9-lea Congres internaţional de reproducţie şi

însămânţări artificiale. Madrid, Rev. Soc. de Med. Vet., Bucureşti.