INTRODUCERE

Semnificaţia termenului „muncă” provine din limba slavonă – „monka” unde are mai

multe sensuri Un prim sens, principal, este acela de activitate productivă (a presta o muncă

eficientă, importantă), dar şi de rezultatul acestei activităţi (o muncă reuşită, de succes). Al

doilea sens, secundar, este de loc de muncă (a avea o muncă, un serviciu, o slujbă), dar şi

ansamblul lucrătorilor (munca opusă capitalului). Munca poate fi percepută ca o acţiune,

liberă, creatoare, dar şi ca o obligaţie. Munca manuală sau intelectuală, reprezintă o necesitate

vitală, sursă de existenţă, mijloc de realizare a marilor opere de artă, instrument de împlinire

şi afirmare a personalităţii umane.

Munca este o trăsătură esenţială a activităţii umane, omul fiind singura fiinţă care

depune efort în mod conştient în vederea obţinerii unor foloase. În acelaşi timp, munca

reprezintă o condiţie a traiului, deoarece fără a presta muncă nu se pot obţine bunurile

necesare vieţii. De cele mai multe ori, munca depusă reprezintă şi o măsură a bunăstării

indivizilor. Munca constituie pentru economişti factor de producţie, o activitate prin care

oamenii utilizează aptitudinile lor, fizice şi intelectuale, în scopul obţinerii de bunuri şi

beneficii.

Dezvoltarea societăţii umane a determinat normativizarea relaţiilor de muncă. Dacă la

începutul organizării societăţii umane prestarea muncii se făcea în folos propriu, pe parcursul

evoluţiei structurilor etatice, munca s-a prestat şi în folosul altor indivizi. Ulterior, cei care

beneficiau de pe urma muncii altora au abuzat de drepturile lor, munca devenind pentru o

mare parte a membrilor societăţii muncă silnică. Munca a trebuit, în timp, supusă unor reguli

şi termeni contractuali pentru a deveni mai eficientă şi nu în ultimul rând pentru ai proteja pe

cei implicaţi în acest proces. Necesitatea unei pregătiri profesionale specifice pentru cei ce

urmează să fie investiţi într-o anumită funcţie, este o realitate indubitabilă a legislaţiilor

majorităţii ţărilor civilizate.

Criza socială generată de apariţia şi existenţa şomajului ne arată că munca este cel mai

important factor de socializare. Globalizarea, la rândul ei, prin geneza şi, mai ales efectele

sale, dă noi semnificaţii activităţilor profesionale şi produce mutaţii profunde pe piaţa muncii.

În această viziune, contractul de muncă reprezintă acorduri de voinţă făcute cu intenţia de a

produce efecte juridice, mai exact de a constitui dau de a stinge raporturi juridice concrete.

1

Ele nu constituie izvor de drept deoarece nasc drepturi şi obligaţii numai pentru părţile

la contract.

Aşadar, contractele reprezintă „Legea părţilor”. În mod excepţional o anumită

categorie de contracte, şi anume contractele colective, au caracter de izvor de drept în dreptul

muncii. Explicaţia rezidă între altele, în faptul că însăşi Constituţia le conferă acest caracter.

Contractul colectiv de muncă a avut un rol important în perioada anterioară anului 1990, dar,

în condiţiile economiei de piaţă, el a devenit principalul izvor specific intern al dreptului

muncii. Contractul colectiv de muncă exprimă sintetic, prin efectele sale, însemnătatea

negocierii colective pentru raporturile de muncă. Prin Constituţia României se garantează atât

negocierea colectivă cât şi caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă (potrivit

art.38 alin.5 din Constituţie).

Acordul sau Pactul social încheiat între Guvern – sindicate – patronate nu reprezintă

un contract colectiv de muncă încheiat la nivel naţional. Începând cu anul 1991, prin

reglementarea contractului colectiv de muncă şi a negocierii colective, relaţiile de muncă din

ţara noastră înregistrează transformări profunde generate de noile condiţii economico-sociale,

determinate de trecerea la economia de piaţă. Încheierea contractului colectiv de muncă

exprimă sintetic, prin efectele sale, însemnătatea esenţială a negocierii colective pentru

raporturile juridice de muncă.

Ca nouă membră a Uniunii Europene, în România se poate observa o uşoară tendinţă

de uniformizare, de apropiere între reglementările interne actuale de dreptul muncii şi cele

europene. Relevante în această problemă sunt prevederile Contractului colectiv de muncă unic

la nivel naţional pe anii 2007-2010. Unul dintre cei mai importanţi paşi a fost făcut în ceea ce

priveşte salarizarea, art. 40 alin. (4) din acest contract stabilind că salariul de bază minim brut

negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie este de 440 lei, adică

2,59 lei/oră, începând cu 1 ianuarie 2007.

2

CAPITOLUL 1. CONSTITUIREA, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

ORGANIZATIILOR SINDICALE

1.1. Noţiunea de sindicate şi obiectul activităţii sindicale

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr.54/1991, sindicatele se constituie în scopul

apărării şi promovării intereselor stabilite atât de lege cât şi de contractul colectiv de muncă.

Art.27 alin. l din Legea nr.54/1991 stabileşte că în vederea realizării scopului pentru

care sunt create, sindicatele au dreptul să folosească mijloace specifice, între acestea aflându-

se pe primul plan negocierea. Deci, pentru ca o grupare sindicală să reuşească în mod real

promovarea sau apărarea intereselor grupului pe care îl reprezintă, ea va negocia cu celălalt

partener social o serie de clauze ce interesează salariaţii, iar în situaţia unei negocieri reuşite

se va încheia contractul colectiv de muncă, acesta fiind actul în baza căruia urmează să se

desfăşoare relaţiile de muncă de la un anumit nivel determinat.1

Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă, stabileşte cu valoare de

principiu ca la negocierea unei convenţii, salariaţii vor fi reprezentaţi de grupări sindicale şi

numai în situaţia în care acestea nu există, sau nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi

reprezentative într-o negociere colectivă, la negociere vor participa salariaţii desemnaţi prin

vot secret, mandataţi de către ceilalţi salariaţi din unitate să-i reprezinte pentru încheierea

contractului colectiv de muncă.

Dacă legea veche, respectiv Legea nr. 13/1991 impunea o anumită reprezentativitate la

negociere, dar numai la nivel de unitate, Legea nr. 130/ 1996 astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 143/1997, stabileşte cu valoare de principiu regula reprezentativităţii, fixând

totodată o serie de condiţii a căror îndeplinire poate conduce la recunoaşterea prin hotărâre

judecătorească a reprezentativităţii unei anumite grupări sindicale.

Spre deosebire de România, în ţările Europei Occidentale recunoaşterea sindicatelor se

realizează pe bază voluntară. Din moment ce un sindicat a aderat la o asociaţie sindicală el îşi

asumă implicit obligaţia de a negocia cu organismul patronal care a tratat cu asociaţia din care

face parte. În schimb, în SUA criteriile în funcţie de care se face recunoaşterea sunt stabilite

1 Ion Traian Ştefănescu, „Dreptul muncii”, Editura Lumina Lex, 20003

prin lege: participă la negocieri numai sindicatul care a fost votat de majoritatea salariaţilor,

printr-o procedură specifică de certificare a reprezentativităţii.

Sindicatele sunt definite de art.164 din Codul Muncii, modificat prin Decretul-lege nr.

147/1990, astfel: „sindicatele sunt organizaţii profesionale care se constituie în temeiul

dreptului de asociere prevăzut de Constituţie şi funcţionează pe baza statutelor proprii”. Deci

sindicatele, ca formă de organizare şi mod de funcţionare sunt prevăzute de legea

fundamentală, de Constituţie.

Această definiţie este completată de art. 1 alin. 1 din Legea nr.54/ 1991, care prevede

că „sindicatele sunt organizaţii fără caracter politic, constituite în scopul apărării şi

promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor

lor şi a drepturilor acestora, prevăzute în legislaţia muncii şi în contractele colective de

muncă”.

Definiţia dată sindicatelor2 se circumscrie concepţiei liberale a dreptului sindical şi

concordă cu prevederile Constituţiei României, potrivit căreia sindicatele contribuie la

apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale

salariaţilor.

Practica aplicării prevederilor de principiu ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a

Muncii nr. 87/1948 asupra libertăţii sindicale protecţia dreptului sindical a relevat conturarea

a două concepţii în reglementarea organizării sindicale prin legislaţia internă a ţărilor membre

le organizaţiei:

o concepţie autoritară - având ca factor comun tendinţa către unicitatea organizării

sindicale şi integrarea ei în sistemul politic dintr-o anumită ţară;

o concepţie liberală - caracterizată prin plasarea dreptului de asociere a salariaţilor

printre drepturile fundamentale ale omului şi recunoaşterea pentru sindicate a independenţei

lor faţă de puterile publice, organizaţiile patronale, alte grupuri organizate şi chiar de

sindicatele concurente.

Activitatea sindicală, de altfel, ca orice activitate, are un scop bine defnit. Astfel,

scopul constituirii sindicatelor se deduce din prevederile art. 1, alin. 1 din Legea nr. 54/1991,

text din care rezultă indubitabil în ce constă activitatea sindicală şi totodată, că acestora le este

interzisă activitatea politică.

2 dr. Constantin Bratu, „Dreptul muncii (partea specială) Dreptul colectiv al muncii”, Editura Art Print, 20044

Aşa fiind, un anumit sindicat nu s-ar putea constitui pentru a apăra o anumită

platforma politică. Desigur că membrii săi pot avea ideologia lor, sindicatul însă trebuie să-i

unească independent de opiniile şi ideile lor politice.

Sindicatele nu scapă însă de politică. Nu este vorba de politica unui anumit partid, ci

de o politică a muncii, a apărării drepturilor sindicale, a protecţiei sociale. Aşa cum afirma un

fost lider sindical din ţara noastră, apărând drepturile membrilor săi, sindicatele fac o anumită

politică economică, socială, într-un cuvânt: politica sindicală este foarte greu de delimitat de

"politica pură".

Pentru îndeplinirea obiectului lor, apărarea şi promovarea intereselor membrilor

acestora, sindicatele pot desfăşura o gamă largă de activităţi, inclusiv de natura economică,

comercială sau bancară. În acest sens, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 54/1991 prevede ca

sindicatul poate, în condiţiile prevăzute în statut:3

a) să sprijine material pe membrii săi în exercitarea profesiei;

b) să constituie case de ajutor reciproc;

c) să editeze şi să tipărească publicaţii proprii în vederea creşterii nivelului de

cunoaştere a membrilor săi şi pentru apărarea intereselor acestora;

d) să înfiinţeze în condiţiile legii şi să administreze în interesul membrilor săi unităţi

de cultură, învăţământ şi cercetare în domeniul activităţii sindicale, unităţi economico-sociale,

comerciale precum şi banca proprie pentru operaţii financiare în lei şi valută;

e) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;

f) să organizeze şi să sprijine material şi financiar sportul pentru toţi şi sportul de

performanţă în asociaţii şi în cluburi sportive, precum şi formaţii cultural artistice.

1.1.1. Constituirea sindicatelor

Modul de constituire a sindicatelor îşi are sorgintea în art. 9 din Constituţie care

prevede: "Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în

condiţiile legii". Astfel, Constituţia, prin această prevedere, face trimitere la legea organică,

Legea nr. 54/1991, care prin art. 6 dispune că: "modul de constituire, funcţionare şi dizolvare

a unui sindicat se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea

dispoziţiilor legii".

3 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, „Dreptul muncii”, Editura ALL Beck, Bucureşti 20005

Dispoziţiile legii sus menţionate reglementează şi cine se poate constitui în sindicate şi

anume: persoanele care au calitatea de salariat au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare

prealabilă, să se organizeze în sindicate; persoanele care exercită legal o meserie sau profesie

în mod individual sau care sunt asociate în cooperative, precum şi alte categorii profesionale

decât salariaţii.

Deci, în primul rând cei ce doresc să constituie un sindicat trebuie să redacteze

statutul, prin care se stabileşte modul de funcţionare şi dizolvare a sindicatului respectiv şi

apoi să-1 supună votului adunării generale.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 54/1991, statutele sindicatelor vor cuprinde prevederi cel

puţin cu privire la:4

a) scopul constituirii, denumirea şi sediul sindicatului;

b) modul în care se dobândeşte şi încetează calitatea de membru al sindicatului;

c) drepturile şi îndatoririle membrilor;

d) nivelul cotizaţiilor şi modul de încasare;

e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi revocare, durata

mandatului şi atribuţiilor;

f) condiţiile şi normele de deliberare pentru modificarea statutului şi de adoptare a

hotărârilor;

g) divizarea, comasarea sau dizolvarea sindicatului şi distribuirea, transmiterea, ori

după caz, lichidarea patrimoniului cu specificarea că bunurile date în folosinţă de către stat

vor fi restituite acestuia;

h) modalitatea de asociere în federaţii pe ramură sau confederaţii naţionale.

Aşadar, menţiunile enumerate de textul legal, ce trebuiesc avute în vedere la

elaborarea statutelor, sunt minime, rămânând la aprecierea şi iniţiativa fondatorilor, detalierea

şi nuanţarea unor dispoziţii legale.

Sindicatele sunt persoane juridice. Potrivit art. 15 din Legea nr. 54/1991, pentru

dobândirea personalităţii juridice, împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului

prevăzut în procesul verbal de constituire trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria

în a cărui rază teritorială îşi are sediul sindicatul. La această cerere se anexează originalul şi 2

copii ale procesului verbal de constituire a sindicatului, semnat de cel puţin 15 membrii

fondatori (numărul minim de membrii pentru constituirea unui sindicat), statutul sindicatului,

4 Alexandru Ticlea, Constantin Tufan, „Dreptul muncii”, Editura "GLOBAL LEX" Bucureşti 20016

lista membrilor din organul de conducere al sindicatului cu menţionarea profesiei şi a

domiciliului.

Judecătoria, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, este obligată să

examineze dacă s-au depus toate actele necesare şi dacă actul constitutiv şi statutul sunt

conform prevederilor legale în vigoare.

Cererea este soluţionată cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori.

Hotărârea se comunică în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare semnatarului cererii de

instruire. Hotărârea judecătoriei este supusă recursului, în termen de 15 zile de la comunicare;

pentru procuror, termenul curge de la pronunţare. Recursul se judecă, de asemenea, cu citarea

împuternicitului membrilor fondatori. Dosarul se restituie în termen de 5 zile de la pronunţare,

împreună cu decizia tribunalului, judecătoriei.

În art. 19 din Legea nr. 54/1991 se prevede că sindicatul dobândeşte personalitatea

juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de

înscriere.

Ca măsură de publicitate, art. 18 din Legea nr. 54/1991 stabileşte că judecătoriile sunt

obligate să ţină un registru special în care se consemnează denumirea şi sediul sindicatului,

numele membrilor din organele de conducere şi adresele lor, data înscrierii, precum şi

numărul, data hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a cererii de înscriere.

Orice modificare ulterioară a statutului şi orice schimbare în compunerea organului de

conducere a sindicatului trebuie adusă la cunoştinţa judecătoriei, instanţa precedând la fel ca

şi la dobândirea personalităţii juridice.

Dacă nu se acţionează pentru dobândirea personalităţii juridice prin depunerea actelor

necesare la judecătoria competentă, sindicatul nu există ca persoană juridică, dar bineînţeles

că el există ca o asociaţie nedeclarată, ca grupare de fapt doar. El nu poate sta în justiţie în

nume propriu dar nu ar putea scăpa de răspunderea civilă pe motivul că îi lipseşte

personalitatea juridică.5

Furnizarea de date neconforme cu realitatea la dobândirea personalităţii juridice a

sindicatului, precum şi în timpul fiinţării acestuia cu prilejul efectuării comunicărilor privind

orice modificare ulterioară a statutului sau orice schimbare în compunerea organului de

conducere (constituie contravenţie prevăzută şi sancţionată de art. 46 lit. a din Legea nr.

54/1991.

5 Brandusa Vartolomei, „Dreptul muncii”, Editura ASE, Bucuresti 20067

1.1.2. Asocierea sindicală

Sindicatele se bucură de libertatea de a se constitui în federaţii, confederaţii sau de a

adera la astfel de organizaţii atât interne, cât şi internaţionale.

Astfel legea organică în art. 42 dispune că:

a) Sindicatele au dreptul de a-şi constitui structuri proprii pe unitate, ramură, profesie

sau teritoriu.

b) Două sau mai multe sindicate din aceeaşi ramură de activitate sau profesie se pot

asocia în vederea constituirii unei federaţii profesionale.

c) Două sau mai multe federaţii profesionale din ramuri de activitate diferite se pot

asocia în vederea constituirii unei confederaţii sindicale.

d) În cadrul confederaţiilor şi federaţiilor, sindicatele componente se pot constitui în

uniuni teritoriale.

Pentru dobândirea personalităţii juridice, organizaţiile sindicale care doresc să se

asocieze convoacă adunările delegaţilor, cărora le precizează spre deliberare şi aprobare

statutele proprii şi lista conducătorilor lor.

Hotărârile acestor adunări sunt apoi prezentate Tribunalului judeţean sau al

Municipiului Bucureşti, unde aceştia îşi au sediul, însoţite de actele prevăzute la constituirea

unui sindicat. Tribunalul examinează dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, dacă

organizaţiile sindicale care vor să se asocieze au personalitate juridică, precum şi dacă

adunările de asociere au fost legal constituite.

Hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare.

Organizaţiile sindicale asociate sunt înscrise în registrul special deschis la fiecare tribunal.

1.2. Reprezentarea salariaţilor

Legea nr. 130/1996 a conservat regula reprezentării salariaţilor prin organizaţiile

sindicale la nivelul negocierii colective naţionale, de ramură şi pe grupuri de unităţi. Acest

drept a fost acordat numai organizaţiilor sindicale reprezentative.

Pe de altă parte, a fost menţinută soluţia reprezentativităţii salariaţilor la negocierea

colectiva de întreprinderi, atât prin intermediul organizaţiilor sindicale, cât şi prin intermediul

delegaţiilor salariaţilor.6

6 Brandusa Vartolomei, „Dreptul muncii”, Editura ASE, Bucuresti 20068

Această precizare, de sindicat reprezentativ, a urmărit un dublu scop: recunoaşterea

dreptului sindicatelor de a participa la negocierea colectivă sub condiţia de a fi reprezentative

şi înlăturarea formulei reprezentării salariaţilor nesindicalizaţi prin delegaţii aleşi de aceştia,

dacă în unitate există un sindicat reprezentativ. Este evident că noţiunea de sindicat

reprezentativ implică, prin ipoteză, o sindicalizare parţială, întrucât sindicalizarea completă

anulează ideea de sindicat reprezentativ.

Coroborând art. 14 lit. b cu art. 20 rezultă că prerogativa încheierea contractului

colectiv de muncă la nivel de unitate revine, cu prioritate, sindicatelor reprezentative şi, doar

în subsidiar, pentru ipoteza că nu există organizaţii în unitate sau, deşi există, ele nu sunt

reprezentative, după lege, se derogă de la regula monopolului sindical la negocierea

^colectivă, prin utilizarea formulei delegaţilor aleşi de salariaţi.

Desigur, s-ar putea discuta dacă menţinerea, în anumite limite, a acestei soluţii

alternative, este de dorit atâta vreme cât legislaţiile avansate1'2 recunosc, de regulă,

monopolul sindical la negocierea colectivă.

Cât privesc criteriile de reprezentativitate a organizaţiilor sindicale, s-au avut în vedere

aceleaşi două elemente menţionate mai sus, şi anume: ponderea numerică a organizaţiilor

sindicale şi distribuţia acestora în teritoriu.

Astfel, potrivit art. 17, alin. 1, lit. a., la nivel naţional participă la negocierea colectivă

organizaţiile sindicale care:

au statut legal de confederaţie sindicală;

au independenţa organizatorică şi patrimonială;

au în componenţă structuri sindicale proprii, în cel puţin jumătate din numărul

total al judeţelor, inclusiv în Municipiul Bucureşti;

au în componenţa federaţii sindicale reprezentative din cel puţin 25% din

ramurile de activitate;

organizaţiile sindicale componente au, cumulat, un număr de membri cel puţin

egal cu 5% din efectivul salariaţilor din economia naţională.

În legătură cu aceste criterii se observă, în primul rând, că legea impune unele condiţii

de formă (statut de organizare sindicală federativă, calitatea de persoană juridică).

Referitor la condiţiile de fond, acestea sunt, în cea mai mare parte, similare cu cele

prevăzute pentru asociaţiile patronale, deosebirea constând în procentul efectivelor salariale

pe ansamblul economiei naţionale.

9

Pentru că problema reprezentativităţii sindicatelor de la nivelul unităţii are o deosebită

importanţă în practică, în cele ce urmează ne vom opri la modul de aplicare a dispoziţiilor art.

18 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 în raport cu prevederile art. 17 alin. l lit. c din aceeaşi lege,

precum şi prevederile Legii nr. 54/1991 cu privire la sindicate.

În vederea lămuririi chestiunii puse în discuţie considerăm că mai întâi este necesar să

precizăm conţinutul reglementărilor legale la care ne-am referit.

Astfel, art. 18 alin. 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, prevede "Organizaţiile

sindicale din unitate sunt reprezentative, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 17 alin. 1

lit. c precum şi dacă sunt afiliate la o organizaţie sindicală reprezentativă", iar art. 17 alin. 1

lit. c din aceeaşi lege stabileşte că la nivel de unitate participă organizaţiile sindicale care

îndeplinesc în mod cumulativ două condiţii şi anume:

a) "au statut legal de organizaţie sindicală";

b) "numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin o treime din numărul

salariaţilor unităţii."

Este momentul să precizăm că reprezentativitatea sindicatelor a fost reglementată

pentru prima oară în ţara noastră prin Legea nr. 130/1996 şi nu prin Legea nr. 54/1991, în

următorii termeni: "contractele colective de muncă se pot negocia doar de sindicatele

reprezentative (art. 17)".

Reglementarea reprezentativităţii a fost determinată nu numai de practica şi legislaţia

din ţările occidentale, ci şi de explozia sindicală înregistrată după 1989 în ţara noastră, de

numărul mare de sindicate existente la fiecare nivel.

După cum se subliniază în literatura de specialitate, un sindicat, cuprinzând câţiva

membri nu poate avea niciodată aceeaşi greutate şi forţă ca un sindicat care grupează 90% din

salariaţii unei unităţi sau unei profesii.

De aceea, un sindicat constituit potrivit art. 2 alin.2 din Legea nr. 54/ 1991 cu un

număr minim de membri, adică ce puţin 15 membri, nu poate avea niciodată aceeaşi forţă cu a

unui sindicat care s-ar compune din majoritatea salariaţilor dintr-o unitate. Şi cum în practică

apăruseră o serie de greutăţi în negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă s-a

impus necesitatea reglementării reprezentativităţii celor doi parteneri sociali-patroni şi

sindicate.

De altfel, la apariţia legii, art. 17 alin. 1 lit. c impunea ca o organizaţie sindicală să

aibă un număr de membri egal cu cel puţin 50 din totalul salariaţilor unităţii ar putea fi

reprezentativă.

10

Această soluţie a legii a fost criticată pe bună dreptate pentru că într-o unitate chiar

dacă ar fi funcţionat mai multe sindicate, doar unul putea fi reprezentativ conform Legii nr.

130/1996, ceea ce este în contradicţie cu principiul pluralismului sindical cât şi cu criteriile

reprezentative stabilite la nivel naţional şi de ramură ale organizaţiilor sindicale şi patronale.

După apariţia Legii nr. 130/1996 în literatura juridică136 s-a susţinut "că ar fi raţional

ca la nivelul unităţilor, reprezentativitatea sindicalelor să fi fost recunoscută dacă numărul

membrilor să fi fost de cel puţin 30-35%, iar nu de minim 50%, din totalul efectivului de

personal salariat al fiecărei unităţi".

La redactarea actuală a art. 17 alin. 1 lit. c s-a ajuns odată cu modificarea legii prin

Legea nr. 143/1997 potrivit căreia la nivel de unitate pot exista chiar două sindicate

reprezentative cu care să se negocieze şi încheie contractul colectiv de muncă, în loc de unul

singur, potrivit reglementării anterioare.

Îndeplinirea condiţiilor de reprezentativitate a organizaţiilor sindicale de la nivelul

unităţii se constată, la cererea acestora, de către judecătoria in a cărei rază teritorială se află

sediul unităţii.7

Astfel judecătoria cercetează hotărârea judecătorească de dobândire a personalităţii

juridice de către sindicatul în cauză atunci când verifică prima condiţie prevăzută de art. 17

alin. 1 lit. c şi anume "statutul legal de organizaţie sindicală" şi cererile de aderare la acel

sindicat sau alte dovezi (de exemplu statul de funcţii al unităţii) din care să rezulte proporţia

sindicaliştilor din totalul salariaţilor, când verifică a doua condiţie, referitoare la numărul de

membri.

În ce priveşte art. 18 alin.3 din Legea nr. 130/1996 după modul cum este redactat,

adică dacă ţinem seama de sintagma precum şi din partea a doua a textului, ajungem la

concluzia logică că această condiţie nu este una alternativă celor două prevăzute de art. 17

alin. 1 lit. c, ci de încă una suplimentară.

De fapt nici nu are logică dobândirea reprezentativităţii numai prin afilierea la o

organizaţie reprezentativă, pentru că esenţial pentru dobândirea reprezentativităţii la nivel de

unitate, nu este "afilierea" ci numărul de membri care-i dă forţa dacă el s-a constituit cu

respectarea legii adică cel puţin 1/3 din numărul salariaţilor unităţii.

Ca şi alţi specialişti considerăm aberante dispoziţiile art. 18 alin. 3 din Legea nr.

130/1996 pentru că obligativitatea acestei afilieri pentru dobândirea reprezentativităţii, nu este

altceva decât o îngrădire a libertăţii sindicale.

7 Brandusa Vartolomei, „Dreptul muncii”, Editura ASE, Bucuresti 200611

Cât priveşte procedura de dobândire a reprezentativităţii, se prevăd aceleaşi reguli

aplicabile şi asociaţiilor patronale, respectiv, prin hotărâre judecătorească, unica deosebire

consta în faptul că stabilirea reprezentativităţii organizaţiilor sindicale la nivel naţional şi de

ramură se face de către Tribunalul Municipiului Bucureşti, iar a celor la nivel de Unitate, de

către judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii.

O problemă pe care o reglementează legea vizează "transferul" de reprezentativitate de

la organizaţiile confederative la cele de tip federativ.8

În sistemul legii, reprezentativitatea organizaţiilor sindicale la negocierea contractului

colectiv de muncă de ramură se realizează, după caz:

- prin federaţii care, chiar dacă nu îndeplinesc cerinţele de reprezentativitate prevăzute

de lege, sunt părţi componente ale unei confederaţii sindicale reprezentative la nivel naţional;

- prin organizaţii sindicale federative care, deşi nu sunt componente ale unei

confederaţii sindicale reprezentative la nivel naţional, îndeplinesc condiţiile legale cerute

pentru o atare negociere.

Soluţia transferului de reprezentativitate se aplică şi pentru negocierea contractului

colectiv de muncă la nivelul grupului de unităţi, organizaţiile sindicale federative având

dreptul să participe dacă au organizaţii sindicale în unităţile respective.

În altă ordine de idei, precizăm că, potrivit art. 19 din lege, la negocierea colectivă de

ramură fiecare organizaţie sindicală de tip confederativ, precum şi fiecare asociaţie de

"unităţi" care sunt reprezentative la nivel naţional , vor desemna o singura organizaţie

sindicală, respectiv asociaţie de unităţi reprezentativă, să participe la negocierea şi la

încheierea contractelor colective de muncă.

Reiterăm aici observaţia că pentru organizaţiile sindicale şi patronale de tip federativ

reprezentativ la nivel naţional, participarea la negocierea colectivă de ramură nu este

condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de reprezentativitate, întrucât ele beneficiază de

reprezentativitatea organismelor confederative din care fac parte.

Aşadar, numai în cazul federaţiilor sindicale şi patronale neafiliate la confederaţiile

naţionale reprezentative, participarea la negocierea colectivă de ramură trebuie să aibă la bază

îndeplinirea condiţiilor reprezentative prevăzute de lege.

Această soluţie încurajează,9 în mod evident, structura piramidală a sindicatelor şi

asociaţiilor patronale, dar ea nu este dusă până la ultimele consecinţe, întrucât transferul de

8 Ion Traian Ştefănescu, „Dreptul muncii”, Editura Lumina Lex, 20009 dr. Constantin Bratu, „Dreptul muncii (partea specială) Dreptul colectiv al muncii”, Editura Art Print, 2004

12

reprezentativitate nu operează şi în cazul negocierii colective la nivel de unitate. Avem în

vedere faptul că la acest tip de negociere nu poate participa decât sindicatul din unitate,

reprezentativ conform legii, şi nu un alt sindicat afiliat unei federaţii reprezentative.

În instituţiile bugetare, părţile sunt reprezentate la negocierea şi încheierea contractelor

colective de muncă după cum urmează: "de către conducătorul instituţiei bugetare sau de către

locţiitorul de drept al acestuia; de către sindicatele reprezentative, în sensul prezentei legi, sau

de către reprezentanţii salariaţilor aleşi conform prevederilor art. 20".

Legea a promovat formula uzitată în drept occidental al clasificării ramurilor

economiei naţionale şi criteriile potrivit cărora unităţile fac parte din aceste ramuri, prin

clauzele contractului colectiv de muncă la nivel naţional, pe baza avizului consultativ al

Comisiei Naţionale pentru Statistică.

Legea nu prevede numărul negociatorilor, ceea ce înseamnă că acesta se va stabili de

cele două părţi de la caz la caz; nu este obligatoriu ca părţile să fie reprezentate cu un număr

egal de persoane.

Legea nu interzice şi, prin urmare, părţile pot conveni ca la negociere, în afară de

reprezentanţii lor, să participe anumiţi specialişti: jurişti, economişti, cadre didactice

universitare, care să sprijine desfăşurarea tratativelor pentru stabilirea clauzelor contractului

colectiv de muncă.

În practica altor state în cazul negocierii colective se ridică o problemă în legătură cu

cea a recunoaşterii reciproce a părţilor.

Dacă recunoaşterea patronatului la negociere nu pune probleme deosebite, în schimb,

recunoaşterea sindicatelor reprezintă o chestiune delicată, cu o istorie tumultoasă.

În raport cu această situaţie, ţările europene occidentale au optat pentru soluţia după

care recunoaşterea se realizează pe baze voluntare, în timp ce sistemul nord-american

acreditează soluţia stabilirii prin lege a criteriilor în funcţie de care are loc recunoaşterea.

La temeiul variantei vest-europene stă şi împrejurarea că patronul nu decide asupra

recunoaşterii unui sindicat, prin faptul aderării acestuia la o asociaţie patronală, el îşi asumă

implicit obligaţia de a negocia cu sindicatele care au tratat cu asociaţia din care face parte.

Totodată trebuie subliniat că recunoaşterea sindicatelor că parteneri la negocierea

colectivă pe baze voluntare îşi găseşte raţiunea şi în autoritatea necontestată a organizaţiilor

patronale şi sindicale la nivel naţional de a fixa cu caracter principal cadrul juridic al

negocierii, inclusiv regimul procedurii de recunoaştere.

13

Sistemul nord-american a optat, cum deja am menţionat, pentru rezolvarea chestiunii

recunoaşterii pe cale normativă.

Astfel în S.U.A., pentru a participa la negociere, sindicatul trebuie votat de majoritatea

salariaţilor drept reprezentantul lor. Acest sistem prezintă avantajul de a impune sindicatelor

recunoscute ca negociator obligaţia de a apăra interesele salariaţilor nesindicalişti.

Ţările vest-europene, optând pentru caracterul voluntar al recunoaşterii resping,

totodată, criteriul reprezentativităţii sindicatului în raport cu numărul de voturi obţinute şi

promovează, în cazul existenţei mai multor sindicate cu orientări ideologice diferite, teza

negocierii cu reprezentanţii tuturor sindicatelor.

a) Reprezentarea salariaţilor în unităţile în care nu este organizat un sindicat10

Conform art 20 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă se poate încheia

şi în unităţile în care nu există organizaţii sindicale sau acestea nu îndeplinesc condiţiile de

reprezentativitate impuse de lege. Din acest text de lege rezultă că legiuitorul a avut în vedere

următoarele situaţii:

- unităţile în care din cauza numărului redus de salariaţi, nu există interesul organizării

în sindicate;

- unităţile în care există mai multe sindicate dar nici unul din ele nu îndeplineşte

condiţiile de reprezentativitate prevăzute de art. 18 alin. 2 din lege.

În cazul în care intervin ipotezele menţionate mai sus, în cadrul unităţii se poate

desfăşura o negociere colectivă.

În situaţia în care în unitate sunt angajaţi cu contract de muncă mai mult de 21 de

salariaţi, negocierea are chiar caracter obligatoriu, conform art. 3 alin. 1 din Legea nr.

130/1996 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 143/1997. În toate situaţiile salariaţii îşi

aleg reprezentanţii la negociere prin vot secret. Pentru ca alegerea să fie valabilă din punct de

vedere legal, în cadrul adunării generale a salariaţilor întrunită pentru acest scop, trebuie să

participe cel puţin jumătate plus unul din numărul total al salariaţilor.

În baza art. 20 din Legea nr. 130/1996, reprezentanţii salariaţilor sunt desemnaţi în

raport cu numărul voturilor obţinute, iar la vot pot participa numai persoanele angajate în baza

unor contracte individuale de muncă nu şi cele care îşi desfăşoară activitatea în baza unor

convenţii civile de prestări servicii.

10 Ion Traian Ştefănescu, „Dreptul muncii”, Editura Lumina Lex, 200014

În sfârşit, în măsura în care în temeiul art. 20 din Legea nr. 130/ 1996 sunt desemnaţi

anumiţi reprezentanţi, aceştia primesc un mandat special şi limitat în timp adică el reprezintă

salariaţii numai în cadrul negocierii colective, în vederea obţinerii unor clauze cât mai

apropiate de interesele proprii în cadrul contractului colectiv de muncă, iar mandatul acestora

nu se poate prelungi dincolo de momentul încheierii negocierii, nici chiar atunci când, de

exemplu, se pune problema modificării unor clauze contractuale, fiind necesară reluarea

procedurii prevăzute în art. 20.

b) Reprezentarea salariaţilor în instituţiile bugetare

Art. 22 din Legea nr. 130/1996 stabileşte în mod expres, posibilitatea negocierii şi

încheierii unui contract colectiv de muncă la nivelul instituţiilor bugetare. La acest nivel, dacă

instituţia este reprezentată fie de către conducătorul ei, fie de către un locţiitor de drept al

acestuia, salariaţii sunt reprezentaţi "de către sindicatele reprezentative în sensul prezentei legi

,sau de către reprezentanţii salariaţilor aleşi conform art. 20".

Din dispoziţia legală de mai sus, rezultă, în primul rând, recunoaşterea posibilităţii de

sindicalizare a salariaţilor din instituţiile publice, deci recunoaşterea unor drepturi sindicale şi

în favoarea funcţionarilor publici.

În al doilea rând, dispoziţiile art. 22 lit. b din Legea nr. 130/1996 determină pentru

salariaţii din instituţiile publice aplicarea unui regim identic de reprezentare cu cel al tuturor

salariaţilor, indiferent de categoria de angajatori cu care se află în raporturi de muncă. Astfel,

condiţiile de reprezentativitate impun ca, în măsura în care într-o instituţie publică se pune

problema negocierii contractului colectiv de muncă, la negociere va participa sindicatul care a

dobândit personalitate juridică şi care cuprinde în cadrul membrilor săi, minim 1/3 din

numărul total de salariaţi.

De asemenea, în măsura în care în instituţia publică nu este constituit un sindicat sau

sindicatele care există nu sunt reprezentative conform legii, la negociere pot participa

salariaţii desemnaţi prin vot secret pentru a reprezenta interesele angajaţilor.

De altfel, Legea nr. 130/1996 stabileşte în art. 12, posibilitatea încheierii contractelor

colective de muncă la nivelul instituţiilor bugetare dar, numai în măsura în care prin lege se

prevede că unele drepturi ale salariaţilor încadraţi la aceste unităţi se stabilesc prin negocieri

colective. Altfel spus, dacă negocierea este conform art.3 alin. 1 obligatorie, în schimb

contractul colectiv de muncă se poate încheia numai în măsura în care şi numai cu privire la

15

clauzele pentru care legea admite negocierea colectivă. De exemplu, atâta timp cât problema

salarizării sau a timpului de muncă şi odihnă este stabilită întotdeauna pentru această

categorie de salariaţi prin norme legale imperative, într-o negociere ar putea fi eventual

stabilite clauze cu privire la condiţiile efective de muncă sau pentru realizarea unor interese

sociale ale salariaţilor. Aşa se explică interesul mai puţin pregnant al salariaţilor din

instituţiile bugetare pentru mecanismul unei negocieri colective. În cazul în care se încheie

contracte colective de muncă pentru salariaţii din instituţiile bugetare, nivelurile de negociere

stabilite prin art. 12 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, sunt:

- la nivelul administraţiei sau serviciilor publice locale, pentru instituţiile din

subordinea acestora;

- la nivel departamental prin instituţiile subordonate.

1.3. Reprezentarea patronală11

Patronatul este reprezentat, potrivit art. 14 lit. a din Legea nr. 130/1996, de către

asociaţiile patronale legal constituite şi reprezentative potrivit acestei legi, la nivel de grup de

unităţi, de ramură şi la nivel naţional.

La nivel de unitate, reprezentarea patronală este asigurată de către organul de

conducere al unităţii, astfel cum este stabilit prin lege, statut ori regulament de funcţionare.

În ceea ce privesc criteriile de reprezentativitate a asociaţiilor patronale, legea

precizează în raport cu fiecare nivel al negocierii colective (naţional, de ramură, grup de

unităţi), condiţiile de îndeplinit.

Astfel, la nivel naţional, asociaţiile patronale pot participa la negocierea colectivă dacă

îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

au independenţă organizatorică şi patrimonială (sunt persoane juridice);

reprezintă patroni ale căror unităţi funcţionează în cel puţin jumătate din

numărul total al judeţelor, inclusiv în Municipiul Bucureşti;

reprezintă patroni ale căror unităţi îşi desfăşoară activitatea în cel puţin 25%

din ramurile de activitate;

reprezintă patroni ale căror unităţi cuprind minimum 7% din efectivul

salariaţilor din economia naţională.

Criteriile de reprezentativitate sus menţionate, impun câteva consideraţii.

11 dr. Constantin Bratu, „Dreptul muncii (partea specială) Dreptul colectiv al muncii”, Editura Art Print, 200416

În primul rând, legea a validat principiul autonomiei de voinţă a partenerilor sociali,

prin reglementarea dreptului exclusiv al asociaţilor patronale de a susţine şi reprezenta

interesele acestei categorii sociale.

În al doilea rând, s-a pronunţat o soluţie echilibrată în privinţa concilierii criteriului

reprezentativităţii în teritoriu (numărul patronilor în cadrul judeţelor şi ponderea acestora în

cadrul ramurilor economiei naţionale) cu cel al numărului salariaţilor din economia naţională.

Întrunirea celor patru criterii de reprezentativitate, prevăzute de lege, de către o

asociaţie patronală prezumă faptul că aceasta îşi poate asuma responsabilitatea negocierii

contractului colectiv de muncă, având forţa organizatorică de a asigura aplicarea clauzelor

contractului colectiv de muncă.

Pentru negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, asociaţiile

patronale trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii şi anume: să aibă independenţă

organizatorică şi patrimonială şi să reprezinte patroni ale căror unităţi cuprind minimum 10%

din numărul salariaţilor din ramura respectivă.

În acest context, precizăm că la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de

ramură sunt reprezentative atât asociaţiile patronale care îndeplinesc criteriile de

reprezentativitate pentru acest nivel, cât şi organizaţiile patronale federative din componenţa

asociaţiilor patronale la nivel naţional.

În sistemul Legii nr. 130/1996, reprezentativitatea se stabileşte pe cale judecătorească,

pe baza hotărârii pronunţate de Tribunalul Municipiului Bucureşti, care este supusă doar

recursului.

Prin eludarea unui grad de jurisdicţie (apelul) s-a urmărit obţinerea unei celerităţi

sporite în soluţionarea cererii de acordare a reprezentaţi vi taţii, pentru a nu întârzia, dincolo

de un termen rezonabil, negocierea colectivă.

Din punct de vedere al procedurii recunoaşterii reprezentativităţii, remarcăm că

legiuitorul român a optat pentru această formulă (stabilirea reprezentativităţii pe cale

judecătorească) neuzitată, de regula în dreptul occidental, unde recunoaşterea

reprezentativităţii are loc pe baze voluntare.

În ceea ce priveşte recunoaşterea patronatului la negociere, în ţările occidentale, nu se

întâlnesc probleme deosebite.12

Din punct de vedere organizatoric, în statele cu economie de piaţă, se poate remarca

tendinţa formării unor confederaţii naţionale, care înglobează toate asociaţiile patronale.

12 dr. Constantin Bratu, „Dreptul muncii (partea specială) Dreptul colectiv al muncii”, Editura Art Print, 200417

Regruparea asociaţiilor patronale se realizează pe baza a două criterii principale, şi anume:

ramura de activitate şi unitatea administrativ-teritorială.

Deşi, în principiu, confederaţiile patronale nu participă la negocierile colective, în

ultima vreme rolul lor a crescut, fapt ilustrat de practica încheierii unor acorduri naţionale

privind ansamblu drepturilor salariale (condiţiile de angajare în muncă, sistemul de salarizare

etc.) în unele ţări scandinave (Suedia, Danemarca).

Cu toate acestea, tendinţa descentralizării negocierilor colective determină păstrarea

de către asociaţiile patronale de ramură a poziţiei de negociatori privilegiaţi din partea

patronatului la negocierea contractelor de muncă la nivel de ramură.

Cât privesc negocierile colective locale, ori la nivelul întreprinderilor asociaţiile

patronale îndeplinesc un rol de coordonare şi consiliere furnizând şi serviciile specializate

necesare.

18