UNIAŢIA ŞI INCHIZIŢIABuţurcă BiancaIacob Alexandru

Stahie Emilia

Uniaţia Uniatia este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica

Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea crestinilor ortodocsi aflati sub vremelnică stăpînire catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale si a cîtorva dogme catolice, păstrîndu-se însă folosirea ritului ortodox si a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea latinizării ulterioare a crestinilor uniti.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spatii geografice si în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de ordinul iezuit si de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii a fost întemeiată si Biserica Unită din Ardeal.Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice - reprezentată în special prin iezuiti - si a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie Anghel.

Stăpînirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobîndească aderenti în rîndul populatiei autohtone, care era majoritar românească si ortodoxă. Pînă în acest moment, natiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, sasii si secuii, românii avînd statutul de tolerati. Noua stăpînire habsburgică, pentru a-si consolida dominatia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor si a întări confesiunea catolică, care - între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană si unitariană - era cea mai slabă. Astfel s-au decis să sporească numărul catolicilor, aducîndu-i pe românii ortodocsi sub influenta Scaunului papal.

Mitropolitul Atanasie, desi ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la Viena si constrîns, a cedat presiunilor iezuite si ale curtii de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, si a semnat actul de unire cu Roma. Iezuitii au venit si cu un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie si protopopii români au acceptat patru puncte de cedare:

a) papa este capul întregii Biserici; b) folosirea azimei la săvîrsirea „missei"; c) introducerea adaosului Filioque în simbolul credintei; d) dogma purgatoriului. În această unire nu a fost la mijloc nici o inspiratie

dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus", cum pretindeau iezuitii, ci numai dorinta de obtinere a unor avantaje pentru români, după cum se vede si din cuvintele episcopului unit Inochentie Micu, care zicea: „Eu si clerul meu ne-am unit sub conditia de a obtine acele beneficii si foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice".

După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocsilor, si de către catolici, si de către unii din episcopii uniti, sprijiniti de trupele imperiale: biserici furate de la ortodocsi si date unitilor - desi unitii erau numai cîtiva fată de marea masă a ortodocsilor -, amenzi, arestări, bătăi, ucideri.În timpul luptelor pentru păstrarea credintei ortodoxe au pătimit si Sfintii Martiri si Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara, preotii Ioan din Gales si Moise Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăus din Săliste, canonizati în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinti.

Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc, dînd multe jertfe pe altarul dreptei credinte, acestea culminînd cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri si schituri (cele de lemn fiind arse, cele de piatră fiind dărîmate cu tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa Maria Tereza pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta a încetat practic viata monahală din Transilvania.

La 1798 s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe, făcîndu-se un memoriu initiat de oameni de seamă ortodocsi si uniti. Memoriul lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani Ignacz din Alba lulia, la guvernatorul Transilvaniei Banffi si la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului, tinînd seama de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor este de folos statului, care poate să-i stăpînească mai usor.Pînă spre sfîrsitul secolului XVIII, cărtile de cult (Liturghierul, Molitfelnicul, Evanghelia, Apostolul, Penticostarul, Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea...) tipărite de uniti, păstrau în întregime rînduielile liturgice ortodoxe. Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-a început tipărirea cărtilor de slujbă si de învătătură cu un continut catolicizant Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante în Biserica Unită din Transilvania.

De pe la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, prigoana unitilor sustinuti de autoritătile catolice asupra ortodocsilor s-a atenuat, ortodocsii si unitii militînd pentru ca natiunea română să-si obtină drepturile ei.

Consecinţele Uniaţiei           În aceste împrejurări, Mitropolia Ortodoxă a

Transilvaniei a fost desfiinţată şi creată Episcopia Unită.           Unirea nu s-a putut generaliza pentru că a

întâmpinat opoziţia populaţiei majoritare româneşti, care dorea cu orice preţ să-şi păstreze fiinţa naţională sub scutul Ortodoxiei. Românii ardeleni au protestat cu energie în diferite ocazii împotriva uniaţiei. Pentru aceste proteste mulţi români au fost întemniţaţi, exilaţi. Alţii au emigrat în Moldova şi Ţara Românească. Când au fost obligaţi să se supună necondiţionat unirii cu Roma, românii ortodocşi şi-au apărat credinţa prin glasurile multor credincioşi, vrednici mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei. Aceştia au plătit de multe ori scump pentru îndrăzneala lor. în această atmosferă se încadrează şi Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan din anul 1784. Tot în acest timp, multe mănăstiri ortodoxe din Transilvania au fost distruse.

Biserica Unită, în octombrie 1948, a revenit la Biserica Ortodoxă Română, Biserica-mamă, din care s-a desprins. După anul 1989, însă, Biserica Unită, puţin numeroasă, şi-a reluat activitatea. Astăzi, Biserica Greco-Catolică din România şi Biserica Ortodoxă Română se află în relaţii de dialog duhovnicesc.

          Şcoala Ardeleană a fost o mişcare a intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică. Ea a fost un curent iluminist, diferenţa faţă de el fiind dată de faptul că ea nu a avut trăsături anticlericale.

Şcoala Ardeleană a contribuit atât la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, cât şi a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate 1-a constituit petiţia „Supplex Libellus Valachorum" (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au luptat să demonstreze că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia.

Realizări ale Şcolii Ardelene: înfiinţarea de numeroase şcoli cu predare în limba română (Gheorghe Şincai înfiinţează 300 de şcoli), tipărirea de calendare, catehisme, manuale, cărţi de popularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în masele populare; introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice: apariţia „Lexiconului de la Buda", un dicţionar colectiv (român, latin, unguresc şi german) care îmbogăţeşte limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini.

Activitatea Şcolii Ardelene a fost îndrumată de operele reprezentanţilor ei de seamă, Samuil Micu. Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, personalităţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi. în scrierile lor, ce au avut un caracter istoric şi filologic, au încercat să demonstreze latinitatea românilor transilvăneni. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai au scris „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae", în care fac o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti; Lucrarea lui Petru Maior, ..Istoria pentru începutul românilor în Dachia", include o „Dizertaţie pentru începutul limbii române", în care afirmă că limba română provine din latina populară; Ion Budai-Deleanu, cel dintâi mare poet român de talie europeană, a creat „Ţiganiada", operă prin care a demonstrat posibilităţile poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o capodoperă.

Andrei Şaguna (1809-1873) : baron, mitropolit, întemeietor al învățământului universitar ortodox din Transilvania

Inchiziţia

Inchiziţia este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.

Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii.

Inchiziția bisericească În timpurile vechi ale creștinismului numai episcopii puteau să ia măsuri

contra ereticilor. În perioada următoare când creștinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinism, au fost urmăriți și condamnați ca eretici. După edictul dat în anul 380 de împăratul roman Teodosiu I (Theodosius cel Mare (347-395), primul condamnat a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385), care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic.

religiei dualiste antifeudale (care amenința scindarea bisericii catolice) propagată de misionarii bogomili, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepții acestei religii fiind urmăriți ca eretici.

Transformarea inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustin de Hipona (354-430) care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică.

Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea și lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca apostolul Pavel (în noul testament).

Alt pretext de condamnare cita spusele lui Isus: „Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sînt strînse, aruncate în foc, și ard” (Ioan: 15, 6). Inchiziția a aplicat aceste cuvinte din biblie cuvânt cu cuvânt, ca atare.

Metodă de schingiuire prin ridicare în aer cu ajutorul scripetelui, metoda era numită Strappado

În perioada timpurie a creștinismului, existau învățături ca „Montanism” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheism”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era impregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserica catolică drept eretice.

În secolul IV la Primul conciliu de la Niceea (325) s-au întâlnit episcopii din lumea creștină pentru a hotărî care învățătură va fi definitiv acceptată, și după controverse intense, se despart unele grupări de învățătura religioasă general acceptată. Pe atunci în afară de excomunicare, biserica nu avea alte posibilități de sancționare.

Împăratul Constantin I (Constantin cel Mare) este cel care face legătura între religie și stat folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei, și printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, numeroși episcopi ortodocși.

La început teologul Augustin de Hipona, care a avut dispute înverșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană), a încercat metoda convingerii, mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Aceste metode ale teologului din perioada antică târzie vor fi preluate de inchiziție. Dintre ele, două argumente ale lui Augustin vor fi mai frecvent utilizate:

1. unuia care s-a rătăcit, arată-i calea cea bună, dacă el refuză să o urmeze, atunci obligă-l ca o dovadă de iubire creștinească a aproapelui tău. Ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin cu toiagul și ciomagul le aduce înapoi în turmă. Tortura este legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.

2. Ereticul are posibilitatea de a alege între: întoarcerea pe calea cea dreaptă, adevărată a bisericii cu dragoste și încredere în Dumnezeu sau cea de schingiuire cu pierderea vieții.

Inchiziția a trecut însă cu vederea o precizare a lui Augustin și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” - „noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui „Johannes Chrysostomos” (Ioan Gură de Aur) „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” această părere este împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

În Evul Mediu a luat naștere, în paralel la Roma și în partea centrală a Franței, o biserică cu caracter organizat. Chiar după împărțirea Franței, regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba, creștinați parțial. De asemenea, până în 1150 are loc botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Prigonirea și executarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale a existat deja în Franța, Germania și Italia cu secole în urmă. Procesul ad-hoc al unui eretic fiind urmarea unei declarații a unui martor. În anul 1184 a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între sec. XI-XIV, pornită din sudul Franței), împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade și care au fost prigoniți sau arși pe rug ca eretici, 1746-1828)

În anul 1224, împăratul Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusămonarhului pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea. Acest edict fiind acceptat de papa Grigore al IX-lea (1167-1241) cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit; astfel, papa refuză să accepte declararea ca eretic a orașului Milano care s-a răzvrătit împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliului din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat. Celor care le ofereau adăpost sau pomană, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile, sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.

Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicat prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235, inchiziția este considerată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație a inchiziției era „chestionarea penibilă” care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Frederic al II-lea ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului al XIII-lea, inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni dinEuropa apuseană.

Scenă dintr-un proces al inchiziției (pictură a lui Francisco de Goya

Webografie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie

http://luptapentruortodoxie.blogspot.ro/2012/01/despre-uniatie.html

http://reliemi.blogspot.ro/2011/04/clasa-xi-uniatia-scoala-ardeleana.html