Terminologia sacrului la romani

A. InauguratioInauguratio regem/flaminem – ceremonie prin care se asigura, luându-se auspiciile, că noul rege sau noul preot al cultului oficial era agreat de către zei.

B. Consecratio1. Act religios prin intermediul căruia un particular, un preot consacra un obiect sau un amplasament divinității. În acest sens, consecratio se distinge de dedicatio întrucât se supune unor reguli mai puțin severe și pentru că dreptul la consecratio era exercitat și de către simpli particulari. Pentru a consacra un amplasament, după consultarea augurului (inauguratio), se săpa în centru o groapă (mundus) unde erau aruncate boabe de grâu și fructe. Se trasa împrejur o incintă (pomoerium). Astfel se consacra locul unde se ridica un templu.2. Aplicat în cazul persoanelor, acest cuvânt însemna:a) condamnarea civilă și religioasă (consecratio capitis)Consecratio capitis et bonorum, reprezenta o ceremonie prin care un individ era lăsat la răzbunarea zeilor. El devenea sacer și putea fi ucis fără ca făptașul să fie pedepsit, dar de obicei după această ceremonie era aruncat de pe Stânca Tarpeiană. Bunurile acestuia deveneau sacra. Cel care atenta la inviolabilitatea tribunilor era sacer prin însăși fapta sa. Fiul care-și lovea tatăl, clientul sau patronul care nu își respecta angajamentele, vecinul care muta borna erau sacri după ancheta pontifilor, sentința adunării poporului și pronunțarea consecratio de către pontifi.b) eroizarea anumitor persoane, apoteozarea împăraților și a membrilor familiei imperiale (consecratio sau deificatio; gr. apotheosis). După moartea lui Augustus, ritualul a fost definitiv reglementat. După funeralii, timp de 7 zile, o imagine de ceară reprezentându-l pe împărat era expusă în fața palatului pe un pat de paradă, supravegheată de senatori și de femeile nobile. Din când în când, medicii se apropiau de statuia din ceară și afirmau că starea lui se va înrăutăți. În a șaptea zi se anunța moartea sa. Senatorii și cavalerii duceau patul în vechiul forum, pe o estradă ale cărei niveluri erau ocupate de coruri de tineri și tinere nobile, cântând imnuri de doliu. De aici cortegiul parcurgea Câmpul lui Marte unde se înălța o imensă construcție din lemn compusă din patru camere suprapuse, dar de o mărime inegală, în așa fel încât formau o piramidă. Trei dintre camere erau umplute cu vreascuri și plante aromatice. Cel de-al doilea etaj, bogat ornamentat, adăpostea patul funerar. Cei din ordinul ecvestru se adunau în jurul rugului, executând o paradă militară. Apoi defilau carele purtând persoane îmbrăcate în purpură și avînd măști care înfățișau marile personalități și marii împărați romani. În timpul defilării, moștenitorul tronului dădea foc rugului, iar din camera cea mai de sus un vultur își lua zborul către cer, care se presupunea că purta sufletul împăratului în înălțimi. Împăratul devenea de atunci o persoană divină, asemenea zeilor, divus. El nu era un zeu, deus, ci doar asemenea divinității. Fiecare divus își avea flamenul său, iar fiecare diva își avea flaminica sa, cel puțin la Roma. Sodales Augustales s-au alăturat cultului.

C. DedicatioReprezenta un act prin care un magistrat special desemnat pentru această ceremonie oferă un anumit lucru zeilor. Dedicatio este una dintre ceremoniile care fac obiectul unei res sacra.

D. VotumAvea înțelesul de promisiune din partea dedicantului de a mulțumi zeilor într-o manieră extraordinară în cazul acordării unui anumit privilegiu pe care îl imploră. Vota publica erau pronunțate de către magistrați și redactate cu ajutorul pontifilor: ei implorau anumite binefaceri în folosul statului. În fiecare an, la 1 ianuarie, noii consuli, după ce sacrificau viței albi, făceau un votum pro reipublicae salute pe Capitoliu. Mai era în plus, în timpul perioadei imperiale, pe 2 sau 3 ianuarie în fiecare an un votum pro incolumitate principis. Ceremoniile publice se numeau nuncupatio votorum.

E. FanumDesemna atât amplasamentul pe care pontifii îl limitau și îl încredințau zeilor prin consecratio, cât și edificiul ridicat pe un asemenea amplasament.

F. ProfanatioÎnsemna introducerea lucrurilor sacre către o utilizare profană; această ceremonie era inversă celei denumite consecratio.

G. ImpietasOfensă adusă în mod intenționat zeilor: autorul acestei ofense era numit impius întrucât, în opinia pontifilor, nicio ceremonie de ispășire nu l-ar fi putut purifica.

H. Pom(o)erium

Fâșie de teren împrejurul Palatinului, care constituia o incintă inaugurată, zona sacră a Romei. Magistrații nu își exercitatu autoritatea decât în incinta pomerium-ului, deoarece era un domeniu limitat în care auspiciile se perpetuau. Poemerium a fost succesiv extins de către Servius Tullius, Sulla, Claudius, Nero, Vespasian, Traian și Aurelian.

I. TemplumReprezenta un loc descoperit (locus liber) delimitat, orientat și subdivizat de augur prin intermediul unei lituus (cârjei quirinale) în cadrul ceremoniei numite inauguratio. Templum este orientat prin cardo maximus, care îl împărțea de la nord la sud prin pars sinistra (la est) și pars dextra (la vest) și de decumanus maximus, care îl diviza de la est la vest în pars antica (la sud) și pars postica (la nord). Magistratul augurant, plasat la punctul de intersecție dintre cardo și decumanus, se întorcea către Miazăzi. Augurul asistent se întorcea către Răsărit, latura favorabilă. Auspiciile erau pentru cel căruia îi aparținea terenul pe care se trasa acel templum.

J. Adoratio

În sensul cel mai general, acest cuvânt desemnează toate practicile cultului, îndeosebi mișcările corpului destinate celebrării divinității. În sens propriu, reprezintă salutul adresat divinității sau prezentat în fața unui monument funerar. Forma cea mai simplă a acestui tip de salut consta din îndoirea mâinii stângi, așezând degetul mare pe cel de-al doilea deget ducând mâna la gură și apoi retrăgând-o ca și cum ai trimite un sărut (iacere oscula). Se atingea cu mâna dreaptă obiectul venerat. Corpul era ușor înclinat. Cei mai devotați se prosternau. Atunci când obiceiurile orientale au pătruns în lumea romană, adorarea împăraților consta din îndoirea picioarelor, așezarea în genunchi și prosternarea prin îmbrățișarea picioarelor (proskynesis).

K. SacerdosEra termenul generic pentru preot. La începuturile Romei, preoții publici (sacerdotes publici) cei mai importanți erau rex, flamines Dialis, Martialis et Quirinalis și pontifex maximus. Urmau apoi Salii, Arvali, Luperci, Fetiales și dintre preotese Vestales. În timpul Republicii, trei categorii de preoți au dobândit o importanță deosebită, fiind considerate a conferi celor ce posedau această calitate o influență politică. Ele au devenit treptat accesibile și plebeilor. Este vorba despre pontifices, quindecemviri și augures. Acestor collegia summa sau amplissima li s-au adăugat alte două colegii: septemviri epulones în 196 î.Hr. și sodales Augustales în timpul lui Tiberius. Numirea preoților în cadrul colegiilor se făcea prin cooptatio. Acești preoți aveau locuri de cinste la jocuri, erau scutiți de efectuarea serviciului militar, de îndatoririle publice și de impozite și primeau donații funciare. În principiu, la Roma preoții nu făceau decât să execute ordinele Senatului, adesea sugerate și întotdeauna transmise de magistrați: ei nu aveau inițiativa actului religios, ci jucau doar rolul de experți, își exprimau opinia asupra posibilității efectuării unui act și îl îndeplineau în urma unui ordin oficial. Preoții purtau în general o cunună în cadrul sacrificiilor. Era din frunze de măslin, din aur sau din spice de grâu (corona spicea). Uneori aveau pe cap doar infula sau vitta.

Sacrificium. Ritus. Sacra

A. Sacrificiuma) Sacrificium. Era o ceremonie religioasă în cadrul căreia se ofereau zeilor fie produse din agricultură, fie din industria casnică, fie animale. Sacrificiul era însoțit de rugăciuni (preces). Sacrificiile erau consultative, și în acest caz erau urmate de examinarea măruntaielor (exta), sau de ispășire (piaculum). Actul capital al tuturor sacrificiilor era immolatio. Sacrificiul putea fi oferit fie după ritus Romanus, fie după ritus Graecus. O persoană privată, pentru a putea fi admisă să aducă un sacrificiu, trebuia să întrunească anumite condiții fixate de lex templi și să plătească o contribuție (merces).b) Hostia. Se distingeau două tipuri de victime: victimae sau armenta (vite mari) și hostiae (vite mici) sau pecudes. Victimele erau denumite maiores atunci când aveau două rânduri de dinți (bidentes). Înainte ca sacrificiul să se producă, victima era supusă unui examen (probatio). Se numea hostia praecidanea o victimă (de regulă o scroafă) care era sacrificată înaintea sacrificiului principal, pentru a obține clemența zeilor pentru greșelile care ar fi putut fi comise în timpul sacrificiului propriu-zis.

c) Immolatio. Victima, de îndată ce era adusă la altar, se presăra deasupra capului său făină și sare (mola salsa); aceasta însemna propriu-zis immolatio. Apoi se vărsa deasupra capului și o cupă cu vin. În cadrul sacrificiilor publice, victima era ucisă nu de către preoți, ci de către asistenți sau servitori, denumiți victimarii, ministri, culturarii sau popae.d) Piaculum. Sacrificiu expiatoriu sau de ispășire în cinstea unei divinități care fusese tulburată, de exemplu de lipsa de regularitate în săvârșirea sacrificiilor anterioare sau a cărei mânie, fără a fi cunoscute cauzele, se manifesta prin intermediul prodigiilor. În anumite sacrificii de ispășire nu se examinau exta, ci se ardeau în întregime.

B. Ritusa) Ritus. Reprezenta maniera de a oferi un sacrificiu. Se pot distinge îndeosebi:- ritus Romanus, duă care se sacrifica având capul acoperit, fără un alt acompaniament decât cel al unui flaut care era destinat nu producerii unui efect muzical specific, ci prevenirii oricărei tulburări, împiedicând perceperea cuvintelor inoportune;- ritus Graecus, în virtutea căruia sacrificantul avea capul descoperit, purta o cunună de lauri, iar sacrificiul era însoțit de muzică.b) Camillus. Copil provenit dintr-o familie liberă, având încă mamă și tată (patrimus et matrimus). Camilli ajutau preoții la sacrificiile celebrate după modelul roman (ritus Romanus). Adesea, ei le succedau preoților pe care îi asistaseră. Dimpotrivă, în cadrul sacrificiilor celebrate după ritus Graecus, servitorii puteau fi fii de liberți și nu era nevoie ca ei să fi fost nici patrimi, nici matrimi.

C. Sacra. Sacrificiile propriu-zise erau de diferite tipuri:a) Sacra gentilicia. Reprezentau sacrificii efectuate de către membrii unei anumite ginți (gens) sau constituiau cultul privat al acesteia și era celebrat pentru ginta în cauză sau era alăturat cultului public, iar statul îl încredința în sarcina membrilor unei anumite gens și erau astfel oprite pentru popor: Astfel, gentes Potitia et Pinaria erau însărcinate cu cultul lui Hercules.b) Sacra publica. Sacrificii oferite în numele statului de către preoții oficiali sau de magistrați.c) Sacra popularia. Sacrificii celebrate în întregime de popor, dar împărțite într-un anumit număr de fracțiuni.d) Sacra privata. Sacrificii oferite (1) de un individ pentru sine însuși; (2) de un tată pentru familia sa; (3) de gentiles pentru gens. Îndatorirea de a oferi sacra privata pentru familie se transmitea moștenirea tatălui, cât și a bunurilor acestuia; după cum arată și proverbul hereditas sine sacris, obligația de a asigura sacra era o îndatorire a moștenitorului. Nu se putea debarasa de această obligație decât prin intermediul unei renunțări solemne la cultul familiei, renunțare ce trebuia ratificată de curii la propunerea marelui pontif (alienatio, detestatio sacrorum).

Collegia et sodalicia

A. Collegium

Prin collegia erau desemnate acele asociații constituite pentru ceremonii religioase sau pentru orice altă utilitate, publică sau privată, destinate să dureze și după moartea membrilor lor. Lui Numa Pompilius i se atribuia fondarea a 9 collegia opificium, sau asociații cu scop lucrativ. În timpul perioadei imperiale, asociațiile politice (collegia sodalicia) au fost protejate. Asociațiile funerare (collegia funeratricia) au fost permise. Toate celelalte colegii trebuiau să primească o aprobare specială din partea Senatului roman și a împăratului.

B. SodalitasUn termen cu înțeles mai restrâns, prin care erau denumite confreriile sau asociațiile religioase înființate pentru celebrarea sacrificiilor sau a meselor sacre în anumite sanctuare. Unele dintre aceste confrerii au căpătat un caracter politic și s-au compromis datorită anumitor intrigi. Aceste ultime asociații au dispărut în vremea Imperiului.

C. Augustales1. Sodales Augustales reprezentau un colegiu de preoți creat în anul 14 d.Hr., fiind dedicat cultului ginții Iulia. Era compus din 20 de membri obișnuiți, trași la sorți dintre cei mai de seamă oameni ai statului și patru membri onorifici din cadrul familiei imperiale. Numărul membrilor s-a mărit ulterior la 28. Trei alte sodalitates au fost create pentru a asigura cultul Flavienilor, al lui Hadrian și al lui Antoninus Pius.2. Seviri Augustales. Pe lângă cultul oficial al împăratului, a existat și o inițiativă a anumitor orașe de provincie de a crea un cult al lui Augustus, care a devenit rapid foarte important. Mai întâi, el a fost asigurat de seviri Augustales, adică de magistrați anuali proveniți din rândul oamenilor liberi (ingenui) și al liberților, însărcinați cu celebrarea divinității lui Augustus (numen Augusti) prin intermediul sărbătorilor, jocurilor, banchetelor/ ospețelor, care aveau un caracter public. După ieșirea din funcție, cei care puteau îndeplini funcții municipale (adică doar cei născuți liberi, ingenui) și care mai devreme sau mai târziu puteau intra prin urmare în ordo decurionum, își luau pur și simplu titlul de sevirales. Cei care nu puteau aspira la așa ceva, adică liberții, formau o categorie intermediară între plebe și decurioni, un ordo Augustalium, având titulatura de Sevirales et Augustales. Cei care erau doar simpli membri, fără să fi exercitat seviratul nu erau decât Augustales. Aceasta era cel puțin regula generală. Seviri erau însărcinați cu practicarea cultului lui Augustus (mai târziu și al succesorilor lui), de unde și titlulaturi precum Seviri Augustales, Seviri Augustales et Claudiales, Seviri Neroniani, Seviri Flaviales. Autoritățile centrale, văzând în acest cult un mijloc de a inspira oamenilor obișnuiți respectul față de puterea imperială, iar pentru liberți un mojloc de a desfășura o activitate în mod onorabil, a favorizat și reglementat această instituție. Titlurile de Seviri, Sevirales, Sevirales et Augustales erau conferite prin decret al decurionilor. Pentru Seviri, după îndeplinirea acestor funcții anuale, era o cinste de a fi înscriși în fruntea listei de augustali, de a fi considerați ca duplicarius, de a primi o rație dublă din distribuirile publice și îndeosebi de a obține ornamenta duoviralicia, aedilicia, quinquennalicia. Cu toții aveau dreptul la praetexta ca îmbrăcăminte, la doi lictori, un loc la teatru și o sella particulară. Începând din timpul lui Antoninus, aveau o casă privată (denumită arca), funcționari financiari (quaestores, curatores, quinquennales). Ei formau astfel o veritabilă corporație (corpus Augustalium). Această instituție a persistat până în perioada Imperiului Târziu.

3. Magistrivicorum Augustales. Categorie de preoți instituiți la Roma de către Augustus, în număr de 4 pentru fiecare regiune (în anul 7 î.Hr.), pentru a se ocupa de cultul larilor de la răspântii (Lares compitales), numiți și Lares Augusti atunci când acest culta fost asociat cu cel al geniului lui Augustus (Genius Augusti). În provincii, magistri Augustales Larum Augustorum, deși îndeplineau aceleași funcții, erau probabil diferiți de Augustales.

Structura și atribuțiile colegiilor sacerdotale

A. Cele 4 mari colegii (summa/amplissima collegia)1. Pontifices (colegiul pontifilor). Era compus din 8 membri începând din 300 î.Hr. (5 plebei și 4 patricieni). Numărul lor a crescut la 15 în timpul lui Sulla. Membrii săi au fost cooptați de către colegiu până la apariția legii Domitia (lex Domitia) și apoi în timpul lui Sulla până în 63 î.Hr. Alteori erau aleși din rândul a 17 dintre cele 35 de triburi, pe baza numirilor membrilor deja existenți ai colegiului.Șeful colegiului era pontifex maximus, cel care vorbea în fața Senatului în numele colegiului, alegea și asigura ordinea în rândul celorlalți membri.Ceilalți membri: (1) cei trei flamines maiores (flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și 12 flamines minores (care se ocupau de cultul lui Ceres, Vulcan, Flora, Pomona, Carmentis, Falacer, Furrina, Palatua, Portunes, Volturnus și a altor două divinități); (2) un rex Sacrorum, magistratură pe viață exercitată de către un patrician; (3) cele 6 vestale, alese la vârsta de 6 până la 10 ani, care aveau obligația de castitate pentru o perioadă de 30 de ani.Atribuții: (1) ofereau răspunsuri Senatului în privința problemelor referitoare la res sacra; (2) sfătuiau populația în legătură cu legea sacră, inclusiv în ceea ce privea cutumele de înmormântare; (3) supervizau alte probleme privind dreptul familial (adopții, moșteniri etc.); (4) păstrau arhivele.2. Augures (colegiul augurilor). Numărul lor similar cu cel al pontifilor, fără alți membri. Dobândirea funcției se făcea prin alegere sau cooptare, ca și în cazul pontifilor. Atribuțiile îndeplinite se rezumau la supravegherea și acordarea de sfaturi privitoare la ritualuri și proceduri legate de auspicii.3. Duo-/decem-/quindecemviri sacri faciundis (colegiul quindecemvirilor). Inițial erau în număr de 2, apoi 10 din 367 î.Hr. și 15 după Sulla. Erau selectați prin alegere sau cooptare, ca și în cazul pontifilor.Atribuțiile lor se rezumau la protecția și păstrarea Cărților Sibiline, iar atunci când Senatul solicita în mod expres, la consultarea acestora.4. Tres-/septemviri epulones (colegiul epulonilor). Colegiu alcătuit din 3 membri în 196 î.Hr. Numărul lor a crescut la 7 în timpul lui Sulla. Deveneau membri prin alegere sau cooptare, ca și pontifii.Atribuțiile lor constau în supravegherea jocurilor regulate la Roma.

B. Grupuri sacerdotale consultate uneori de Senat1. Fetiales (colegiul fețialilor). Era compus din 20 de membri. Aveau atribuții referitoare la relațiile cu alte state: războaie, declararea păcii și a stării de război, tratate bilaterale etc.

2. Haruspices (colegiul haruspiciilor). Într-o perioadă mai târzie avea 60 de membri. Inițial nu era un colegiu roman, cel puțin până în perioada Republicii.Atribuții: erau specialiști în divinația etruscă, prodigii, interpretarea apariției fulgerelor etc. sau alte tipuri de divinație, precum și experți în interpretarea voinței divine în funcție de dispunerea, aspectul și forma măruntaielor victimelor.

C. Grupuri sacerdotale care nu au fost niciodată consultate de Senat1. Salii (colegiul salienilor). Se constituiau în două grupuri a câte 12 membri fiecare. Atribuții: dansuri și cântece rituale înterpretate la festivitățile anuale din martie și din octombrie.2. Luperci (colegiul lupercilor). Organizați în două grupuri. Numărul lor e necunoscut.Atribuții: în timpul sărbătorii Lupercalia alergau prin cetate și loveau trecătorii cu bice făcute din piele de capră.3. Fratres Arvales (colegiul fraților Arvali). Erau implicați în cultul imperial după reformele augustane. Atribuții: menținerea cultului zeiței dea Dia într-o pădurice din apropierea Romei.

Atribuțiile membrilor colegiilor sacerdotale

A. Cele 4 mari colegii. Pontifices. Flamines

1. Pontifices1.1. Pontifexa) Pontifex sau pontiful era un membru al unuia dintre cele patru colegii religioase de la Roma, cel ale cărui atribuții erau cele mai extinse. Avea ca însemne vasul pentru libații (simplum), securea (dolabra), cuțitul (secespita), pămătuful (aspergillum) și, când înlocuia un flamen, apex-ul. Pontifii aveau următoarele atribuții: (1) supravegherea cultelor private și publice și, la nevoie, a celor care au căzut în desuetudine; (2) conservarea doctrinei legate de tradiție sau dreptul pontifical (ius pontificale). Ei erau în număr de 9 și se recrutau din rândul patricienilor prin cooptatio. Plebeii au fost admiși în cadrul colegiului prin lex Ogulnia în 300 î.Hr. Popularii au obținut în 104, prin lex Domitia, ca anumite comiții restrânse să indice colegiului candidații ce trebuiau cooptați. Această lege a fost abolită de Sulla, dar repunsă în funcțiune imediat după acesta. Sulla a ridicat numărul pontifilor la 15, iar Caesar la 16. Pontifii erau supuși autorității absolute a lui pontifex maximus, un fel de preot-magistrat care locuia în palatul regilor (regia) și era considerat succesorul lor în apropierea vetrei orașului. În timpul Imperiului, acest titlu era atribuit împăratului. În calitate coordonator și supraveghetor al cultului, pontifex maximus numea și îi conducea pe cei 15 flamines, pe rex sacrorum, pe vestale și supraveghea activitatea asociațiilor însărcinate cu cultul arhaic al orașelor distruse, precum Alba. El intervenea în anumite acte ale cultului privat, precum căsătoria prin confarreatio (prin încrucișarea mâinilor soților), abjurarea cultelor private și în orice act care interesa transmiterea cultelor domestice sau gentilice. Era îndeosebi însărcinat cu cultul Vestei și al Penaților Romei, trebuia să asigure numărul slujitorilor din colegiu pentru vechile culte naționale. Juca un rol preponderent în cadrul cultului lui Iupiter Capitolinul.

Jocurile de origine romană erau reglementate prin ritualul pontifical. Pontifii erau în egală măsură însărcinați cu „procurarea prodigiilor”, adică de a indica mijloacele prin care se puteau îndepărta aceste efecte, de a consacra edificiile religioase, în privința cărora existau anumite liste complete. Ei sunt cei care au creat calendarul roman, distincția între zilele faste și nefaste, între sărbători (feriae stativae și indictivae). Pentru păstrarea arhivelor pontifilor și a analelor existau Libri prontificii. În timpul Imperiului, colegiul pontifical era prezidat de împărat, care avea titlul de pontifex maximus și era suplinit de un protomagister.b) Libri pontificii. Erau arhive păstrate în Regia care conțineau:- album pontificium, lista cronologică a pontifilor;- acta pontificium, procesele-verbale ale actelor profesionale ale pontifilor;- formulele de rugăciune (vezi mai jos: Preces și Indigitamenta);- prescripțiile privitoare la rituri;- commentarii pontificum, cuprinzând diverse documente adresate de pontifi fie magistraților (decreta), fie particularilor (responsa) relativ la interpretarea legilor;- Fasti;- Fasti consulares;- Annales maximi, cronica în care pontifii relatau evenimentele din fiecare an.c) Preces. Acestea erau rugăciunile folosite în cadrul cultului public și erau conținute în ritualul pontifilor. Aceste formule au rămas invariabile până la sfârșitul păgânismului: litaniile conținute în Carmen saliare au încetat să mai fie înțelese, dar ele au continuat să fie recitate. O schimbare a unui cuvânt anula rugăciunea. Pronunțate cu o voce joasă, rugăciunile erau spuse preces mutae. Trebuia să se vorbească tare atunci când un anumit lucru era pus pe altar. În cadrul ritus Romanus rugăciunea se făcea ținând mâinile pe altar. Când rugăciunea era terminată, se ducea mâna la gură: acest ultim act era denumit adoratio. După ritus Graecus, se prosternau în fața imaginii zeului, erau îmbrățișați genunchii, apoi pavimentul templului: acest ansamblu de ceremonii era numit supplicatio.d) Indigitamenta. Era o culegere de formule de invocație, alcătuite de Numa și completată de pontifi: ea indica rugăciunile eficace la adresa puterilor supranaturale care ghidau omul în cele mai mărunte detalii ale vieții.e) Regia. Astfel era denumită locuința regelui Numa situată pe via Sacra. Mai târziu a devenit edificiul care servea ca loc de întrunire pentru anumite ceremonii religioase și îneosebi ca sediu al marelui pontif.

1.2. Rex sacrorum. După expulzarea Tarquinilor, cea mai mare parte a atribuțiilor religioase ale Regalității a trecut în seama pontifilor. Totuși, unele – îndeosebi conducerea anumitor ceremonii și sarcina de a prezida comitia calata pentru factio testamenti – au rămas între atribuțiile unui părsonaj numit rex sacrorum. Comitia calata era o adunare convocată pentru actele religioase legate de consacrarea unui anumit preot sau comunicarea verbală a testamentelor. Rex sacrorum era numit de marele pontif și inaugurat de auguri în comițiile respective. Această sarcină, incompatibilă cu orice funcție politică, a fost foarte curând puțin solicitată.

1.3. Vestales. Vestalele erau preotese ale zeiței Vesta, fiind în număr de 6. Vestala intra în serviciul zeiței la o vârstă cuprinsă între 6 și 10 ani. Trebuiau să treacă 10 ani pentru a învăța

chestiunile legate de sacerdoțiu, alți 10 pentru a-l exercita și încă 10 pentru a iniția pe noile membre. Ulterior, vestala putea fie să rămână în funcție, fie să reintre în viața civilă. Vestalele erau recrutate în două moduri: fie erau oferite de către părinți în serviciul zeiței, fie pontifex maximus desemna douăzeci de fete dintre care viitoarea vestală era trasă la sorți. Vestalele se sustrăgeau autorității părinților lor. Ele intrau în puterea divinității, reprezentată prin pontifex maximus. Acesta le putea îngropa de vii dacă ele nu își țineau jurământul de castitate. Le putea pedepsi dacă își neglijau atribuțiile. Acestea contau în a întreține pe rând focul sacru în vatra situată în templul circular al Vestei și de a-l reînnoi de ficare dată la 1 martie. În schimb, vestalele se bucurau de mari privilegii: lictori, locuri de cinste la jocuri, dreptul de a grația un condamnat pe care îl întâlnea. Aveau capul acoperit cu o vitta (fâșie de pânză așezată deasupra capetelor preoților și a vestalelor în timpul sacrificiilor). Virgo Vestalis Maxima era cea mai importantă dintre preotesele de la Roma, chiar și decât flaminica Dialis și regina sacrorum, întrucât acestea din urmă dețineau funcțiile respective doar ca membre ale unui anumit cuplu. Atrium Vestae, sediul vestalelor, o clădire cu trei niveluri, se afla la poalele Palatinului, lângă forum.

1.4. Flamines a) Flamen. Flaminii erau preoți sacrificatori. Nu exista un colegiu separat al flaminilor întrucât fiecare flamin slujeau unui anumit zeu. Cei trei mari flamini (flamines maiores), al lui Iupiter, Marte și Quirinus, erau numiți de pontifex maximus și inaugurați de către comitia calata. Trebuiau să provină dintre patricieni. Flamenul lui Iupiter, flamen Dialis, era considerat, împreună cu locuința sa, proprietate a zeului, și purta întotdeauna în public, ca însemne specifice, o manta (laena) și un pileus prevăzut cu un apex (un fel de baghetă înfășurată cu o appicula din lână, specifică flaminilor și salienilor). El nu trebuia să atingă nimic impur, nu putea să lipsească de la locuința sa mai mult de două ori pe an, fiindu-i necesară autorizarea lui pontifex maximus. Nu putea accepta funcțiile publice urbane decât începând din 199 î.Hr. La sfârșitul Republicii, funcția de flamen Dialis a rămas vacantă timp de 75 de ani, atât de dificile erau exigențele impuse. Flamenul se căsătorea prin confarreatio. Atunci când autoritatea (manus) rezultată dintr-o asemenea căsătorie a început a fi privită de către femei ca o tiranie insuportabilă, printr-un Senatus consultum din timpul lui Tiberius s-a hotărât ca soția flamenului să se sutragă acestui manus în tot ceea ce privește funcțiile religioase. În timpul Imperiului, pentru fiecre împărat divinizat era numit un anumit flamen care trebuia să aducă sacrificiile.b) Flaminica. Era soția și ajutoarea flaminilor. Atunci când ea murea, flaminul era obligat să se retragă din funcție. Cultul divae-lor era asigurat de către flaminice. Voalul de purpură pe care-l purta flaminica și tânăra soție în timpul ceremoniei căsătoriei se numea flammeneum.

2. Auguresa) Augurii formau unul dintre cele mai importante colegii sacerdotale. Augurii aveau două atribuții fundamentale: (1) de a lua auspiciile; (2) de a inaugura preoții, regii și templele. La prima dintre aceste funcții se mai adăuga și obnuntatio, adică dreptul de a amâna o adunare, anunțând că un eveniment/faptă/acțiune era interpretată ca un semn rău (de rău augur). Augurul își exercita obnuntatio comunicând președintelui adunării: Alio die („Într-o altă zi”).

b) Auspicia ex avibus avea înțelesul de observare a semnelor date de păsări. Cu ajutorul unui lituus, augurul trasa o linie de la nord la sud (cardo), apoi o alta de la est la vest (decumanus). Locul în care acesta se afla (decussis) era punctul de intersecție al acestor două linii. El mai adăuga două linii paralele la cele deja trasate și forma astfel un careu numit locus effatus sau templum. Se denumea, de asemenea, templum și partea vizibilă a cerului corespunzătoare acestei suprafețe de teren delimitate. În mijlocul acestui templum, de jur-împrejurul lui decussis era ridicat un tabernaculum, ca punct de observație. Trebuia ca natura să fie de o liniște absolută. Magistratului solicita augurului: Dicito si silentium esse videbitur; augurul răspundea: silentium esse videtur. În acest din urmă caz, augurul aștepta anumite semne, ca răspunsuri la problemele sau întrebările adresate zeilor. Alites (vulturul, acvila etc.) dădeau semnele după modul în care zbura; oscines (corbul, coțofana etc.) după cum croncăneau; anumite păsări care erau de rău augur erau denumite dirae. Păsările care dădeau semne favorabile erau numite sinistrae aves, căci aceste semne se produceau la răsărit și augurul, întors către sud, le percepea în stânga sa. Erau denumite dextrae aves păsările care dădeau semne defavorabile. Magistratul solicita dacă păsările sunt favorabile (spunând: dicito si addicunt, si admittunt). Augurul răspundea: aves addicunt, admittunt sau, dacă păsările erau defavorabile, alio die.c) Auspicia ex tripudiis erau prevestiri luate de auguri în funcție de apetitul păsărilor și îndeosbi al puilor sacri (auspicia pullaria): aceste prevestiri erau aproape singurele la care se recurgea în taberele militare. Era vorba despre tripudium solistinum, atunci când puii lăsați să cadă se reîntorceau în grabă către firmiturile de hrană, acesta fiind un semn foarte favorabil. Un auspicium explicat devenea augurium.

3. Decemviri sacris faciundisa) Tarquinius Superbus a încredințat paza Cărților sibiline unui număr de doi preoți, ei devenind în 367 î.Hr. 10, iar începând cu Sulla, 15. Funcțiile lor erau următoarele: (1) păstrarea și interpretarea Cărților sibiline: ele erau ținute în secret, copiate în caz de nevoie, consultate din ordinul Senatului și interpretate; (2) conducerea cultelor străine, dintre care primele au fost introduse de Cărțile sibiline: cultul lui Apollo și jocurile aferente (Ludi Apollinares, Ludi Saeculares), cultul Mamei Zeilor, al zeiței Ceres, al Bellonei și a lui Esculap.b) Libri sibyllini. Tarquinius Superbus a cumpărat trei cărți oraculare care mai rămăseseră dintr-o colecție alcătuită la început la Gergis de sibila din Hellespont și culese rând pe rând de sibila din Erythreea și cea din Cumae. Aceste trei cărți, depuse pe Capitoliu, au ars în 83 î.Hr. Senatul le-a reconstituit cu ajutorul oracolelor culese din Erythreea, Ilion, Samos, Sicilia, Africa și Italia. Augustus a revizuit această colecție, iar un manuscris definitiv a fost așezat în templul lui Apollo Palatinul, sub protecția quindecemvirilor. Se căutau îndeosebi în Cărțile sibiline modalități de ispășire în caz de semne nefavorabile (prodigia) și de calamități extraordinare: cultele lui Apollo, lui Dis Pater, al Mamei Zeilor (Magna Mater), Venus de pe muntele Eryx, Esculap au fost introduse la Roma ca devoțiuni expiatorii, la sfatul interpreților cărților sibiline. Această culegere a deschis deci religia romană către credințele străine și practicile exotice.c) Carmen Marciana. Era o culegere de origine necunoscută care conținea oracole analoage celor din Cărțile sibiline. Descoperită în 213 î.Hr., această colecție a fost atribuită fraților

Marcii, declarată demnă de crezare și încredințată decemvirilor. Ca și Cărțile sibiline, ea dădea recomandări privitoare la cultul lui Apollo.

4. EpulonesÎn 196 î.Hr. pontifii au încredințat sarcina pregătirii epulum Iovis unui număr de 3 epuloni. Acesta era un ospăț public organizat pe Capitoliu în fiecare an pe 13 noiembrie, cu ocazia jocurilor plebeiene, destinată celebrării celor trei zei capitolini, adica Iupiter, Iunona și Minerva. Numărul epulonilor a fost ridicat ulterior la 7, apoi la 10 în timpul lui Caesar. În timpul perioadei imperiale, Senatul a făcut adesea uz de dreptul său de a institui ospețe publice pe banii statului, ius publice epulandi. Epulonii au avut de atunci înainte destul de mult de lucru.

B. Grupuri sacerdotale consultate uneori de Senat

1. Fetialesa) Colegiul fețialilor era alcătuit din 20 de membri numiți pe viață, care se recrutau prin cooptare. Atribuțiile lor erau de două tipuri: (1) își exprimau opinia asupra formalităților ce trebuiau îndeplinite pentru încheierea sau denunțarea unui foedus sau pentru declararea războiului; (2) cereau sau dădeau satisfacțiile necesare (adică reparau o ofensă) pentru menținrea stării de pace (clarigatio), declarau războaiele si încheiau tratate (foedera). Fețialii au fost creatorii dreptului internațional (ius fetiale). În timpul Imperiului, importanța lor s-a diminuat mult, în măsura în care relațiile internaționale au pierdut caracterul religios.b) Clarigatio. Fețialii cereau satisfacție (res repetere), mergeau la granița teritoriului inamic și solicitau să le fie dat autorul insultei sau obiectul în dispută: acest act se numea clarigatio. Formulările solemne ale cererii erau adresate de către unul dintre fețiali, însărcinat cu acest demers (pater patratus). Fețialii puteau acorda un răgaz de 33 de zile (condictio), după care era declarat războiul.c) Belli indictio. În cazul în care clarigatio nu era îndeplinită după 33 de zile, pater patratus era trimis de Senat la frontiera inamică. În prezența a cel puțin 3 persoane, el pronunța declarația de război și arunca în teritoriul inamic o lance însângerară (hasta ferrata sau sanguinea). Mai târziu, în perioada războiului înpotriva lui Pyrrhus, a fost identificat un mijloc ingenios de desfășurare a ceremoniei, care nu mai necesita deplasarea fețialului: o bornă înălțată în fața templului Bellonei (columna bellica) a fost considerată simbol al teritoriului dușman. Fețialul arunca sulița în direcția acelei borne, apoi era declarată starea de război, la frontiera adevărată, de către comandantul armatei.d) Foedus. În acest caz este vorba despre un tratat care reglementa alianța a două cetăți independente. Pentru Roma nu a existat vreun foedus fără ratificarea comițiilor. Toate aceste tipuri de tratate între Roma și alte cetăți erau însoțite de ceremonii reglementate după dreptul fețial (ius fetiale) și îndeplinite de către acești preoți. Poporul roman era reprezentat de către pater patratus. Partea adversă era reprezentată fie de către un pater patratus, fie de către un mandatar, potrivit uzanțelor naționale. Se încheia un pact, pater patratus sacrifica un porc (foedus ferire), iar fiecare parte lua cu sine o copie a tratatului gravată pe o placă din aliaj de bronz pe care fiecare o punea sub protecția propriilor zei. Atunci când Roma purta războaie

cu popoare prea îndepărtate, era suficient să fie ratificate tratatele care erau încheiate de către generali, iar ceremonia avea loc la Roma.

Roma a cunoscut două tipuri de tratate: aequum foedus și iniquum foedus. În cazul lui aequuum foedus, cele două orașe contractante își păstrau autonomia, iar obligațiile reciproce erau egale. În cazul lui iniquum foedus, orașul care încheia contractul cu Roma pierdea o parte din independența sa. Atunci când Roma i-a învins definitiv pe latini (340-338 î.Hr.), tratatele încheiate cu ei erau iniqua. Aceste tratate îi privau pe latini de ius commercii, ius conubii și de dreptul de a ține concilia. Acest sistem a fost aplicat ulterior tuturor cetăților denumite civitates foederatae.

2. Haruspicesa) Haruspicii erau preoți de origine etruscă. La fel ca și preoții romani, ei se ocupau cu examinarea măruntaielor vitimelor (exta), cu obținerea fenomenelor extarordinare (prodigia), cu explicarea și aducerea fulgerelor. Dar, pentru a exercita aceste atribuții recurgeau doar la știința divinatorie. Haruspicii nu au fost vreme îndelungată bine văzuți la Roma. Senatul nu îi consulta decât rar. În timpul Imperiului ei au format un colegiu distinct de summa collegia.b) Exta erau părțile victimei care trebuiau examinate de haruspicii, adică ficatul, fierea, plămânii și membrana care acoperea intestinele. Examinarea exta se numea inspicere, consulere exta. Obținerea de semne favorabile din partea zeului prin intermediul acestei examinări se numea litare. Atunci când examinarea dădea rezultate satisfăcătoare se fierbeau sau se prăjeau aceste exta, se stropeau cu vin, sare și făină și se aduceau ca ofrande la altar (exta porricere). Exta astfel preparate se numeau prosecta, întrucât erau împărțite în prealabil în mai multe bucăți (prosecare exta).c) Prodigium era un eveniment extraordinar pe care pontifii îl considerau ca un semn al nemulțumirii divine. Pentru a domoli această nemulțumire se dădea zeilor o anumită satisfacție, ceea ce era denumit în mod comun procurare prodigium. Aceste satisfacții erau indicate de ritualul lui Numa, pontifii fiind cei care îl îndeplineau. Atunci când evenimentul miraculos era nelămurit, pontifii rugau Senatul să încredințeze interpretarea către quindecemviri sacris faciundis.

C. Grupuri sacerdotale care nu au fost niciodată consultate de Senat

1. Saliia) Existau două grupuri de preoți salieni:- Salii Palatini, care îl celebrau pe Marte pe Palatin;- Salii Agonales sau Collini, care îl celebrau pe Quirinus pe colina Quirinalului.Fiecare dintre aceste colegii aveau un președinte (magister), un șef al dansurilor și un profet (vates). Demnitatea aceasta era una viageră și rezervată patricienilor. Salienii erau însărcinați cu paza scuturilor sacre (ancilia): ei le purtau în martie în cadrul procesiunilor însoțite de dansuri, pentru deschiderea anului militar (adică saltationes, de unde și numele lor de salii). În octombrie, pentru închiderea anului militar, înapoiau solemn scuturile în sanctuarele lor. Carmen Saliare, imnul salienilor, se mai păstra încă în timpul Imperiului în forma sa inițială. Ulterior au fost introduse și numele împăraților și ale membrilor familiei imperiale care trebuiau onorate.

b) Saltatio era denumirea generică pentru dans. În Antichitate, dansurile făceau adesea parte din ceremoniile religioase: la Roma, cele mai de seamă personalități și femeile de viță nobilă luau parte la aceste sărbători. De altfel, dansurile religioase constau mai degrabă din marșuri lente și cadențate, însoțite de mișcări ritmice, decât din dansuri propriu-zise. Dansul preoților salieni era o succesiune de salturi și sărituri cu o aparență dezordonată.c) Ancila era un scut alungit, rotunjit la capătul de sus și cel de jos, răscroit de ambele părți. Conform tradiției, unul dintre aceste scuturi căzuse din cer în timpul lui Numa. Scuturile sacre erau încredințate pazei salienilor: în cazul unui pericol public, aceste scuturi se clătinau de la sine pentru a profetiza.

2. LuperciExistau trei tipuri de luperci: încă de la origini, Luperci Fabiani și Luperci Quintiliani erau însărcinați cu celebrarea lui Faunus și obținerea, prin sărbătorile pastorale și ceremoniile de ispășire (Lupercalia, la 15 februarie), a fertilității solului, a turmelor și a femeilor. Ceremonia cea mai interesantă era cea legată de fuga preoților împrejurul pomoerium-ului. Ei biciuiau femeile pe care le întâlneau cu curele din piele, pentru a le asigura fecunditatea. Un al treilea grup, Luperci Iulii, a fost creat în onoarea lui Caesar în 44 î.Hr. În timpul Imperiului, din rândul lupercilor făceau parte îndeosebi cei din ordinul cavalerilor.

3. ArvalesCei 12 frați Arvali, a căror instituție se spunea că datează din timpul lui Romulus, aveau ca atribuție principală sacrificiile în onoarea zeiței Dea dia, întreținerea crângului sacru al acestei zeițe, situat la 5 mile distanță de Roma. În timpul perioadei imperiale ei celebrau în mod frecvent sărbători în cinstea împăraților.

Ludi. Feriae. Fasti

A. Ludi (jocuri)a) Se disting două categorii de jocuri romane: (1) Ludi privati, oferite de particulari, fiind vorba în general despre lupte de gladiatori; (2) Ludi publici, celebrate în numele statului, în cinstea anumitor divinități. Inițial, ele erau cu titlu extraordinar, apoi au devenit anuale și la date fixe. În timpul lui Caesar erau 65 de zile de jocuri pe an. Aceste jocuri cuprindeau curse de cai și de care (ludi circenses) și reprezentații (ludi scenici). Cele care s-au alăturat cultului național depindeau de pontifi, cele care se alăturau cultelor străine depindeau de quindecemviri sacris faciundis. Aceste jocuri erau prezidate de magistrați, care le făgăduiau în fiecare an divinităților respective și care măreau prin contribuțiile proprii sumele oferite de stat. Dar, încetul cu încetul, organizarea aproape a tuturor jocurilor (cura ludorum) era lăsată în seama edililor curuli, apoi, după 22 î.Hr., în cea a pretorilor. Principalele jocuri erau:- Ludi Apollinares, instituite în 212 î.Hr. în cinstea lui Apollo în urma unei preziceri care pretindeau că romanii nu-i vor izgoni pe cartaginezi din Italia decât dacă vor institui jocuri în onoarea lui Apollo. Ele durau de la 5 sau 6 iulie până pe 13, fiind puse sub președinția pretorului urban. Începeau prin jocuri scenice și se terminau prin jocuri de circ.- Ludi Capitolini, insituite în cinstea lui Iupiter după expulzarea galilor.

- Ludi Florales, jocuri foarte licențioase celebrate la începutul lunii mai în onoarea Florei, începând din 238 î.Hr.- Ludi Magni, făgăduite de consuli și celebrate pentru prima dată în 491 î.Hr.; constau în curse de care în circ.- Ludi Megalenses, instituite în sec. II î.Hr. în cinstea Mamei Ideene a Zeilor (Kybele).- Ludi Plebeii, jocuri publice instituite pentru perpetuarea amintirii victoriei obținute de plebe după secesiunea de pe Aventin. Ele durau de la 4 la 7 noiembrie, fiind plasate sub președinția edililor plebei. În general, erau asociate cu ludi Romani.- Ludi Saeculares, instituite la începutul Republicii în conformitate cu Cărțile sibiline, aceste jocuri se repetau la intervale de timp variind între 100 și 110 ani. Erau în mod deosebit celebrați Pluto, Proserpina, Apollo și Diana. Aceste jocuri durau 3 zile și 3 nopți. Cu ocazia acestei celebrări, în vremea domniei lui Augustus, poetul Horatius a compus Carmen Saeculare (Cântul secular).

B. Feriae (sărbători)Sărbătorile publice (feriae publicae) erau fixe sau mobile. (1) Sărbătorile fixe (feriae stativae) erau menționate în calendar, iar pontifii erau cei care le făceau cunoscute. (2) Sărbătorile mobile (feriae imperatae, indictae, conceptivae) erau indicate de magistrați. Cele mai importante erau Feriae latinae: magistrații, înainte de a intra în atribuții, sacrificau boi albi pe muntele Albanus lui Iupiter Latiaris, iar apoi avea loc o cursă de care la Roma, pe Capitoliu. În timpul cât dura această sărbătoare, un praefectus urbis feriarum Latinarum, de obicei o persoană mai tânără, guverna Roma lipsită de magistrați.

C. Fasti (liste cronologice)Fasti indicau zilele în care se puteau efectua actele religioase, afacerile civile sau procesele. Ele marcau mai întâi zilele numite nundinae: a opta zi din fiecare săptămână care purta acest nume; era și o zi de târg și, în timpul primelor zile ale Republicii, nu se țineau adunări în această zi. Fastele mai diferențiau și anumite zile din an precum: (1) dies fasti, când pretorul putea pronunța decizii judiciare; (2) dies nefasti, cand acest lucru îi era interzis din rațiuni religioase; (3) dies intercisi, în timpul cărora procesul nu putea fi judecat decât în cea de-a doua treime a zilei, între ora la care victima era ucisă și cea la care exta sau măruntaiele sale erau oferite; (4) dies comitiales, acele zile faste în timpul cărora se puteau ține adunările; (5) feriae publicae; (5) dies religiosi, adică zilele care aminteau de un eveniment nefavorabil (dies altri) sau cele care urmau imediat după calende, none și ide (dies postridiani) și în timpul cărora nu se întreprindea nicio afacere. Atunci când avea loc un proces, trebuia cunoscut acest calendar complicat. Mult timp doar pontifii erau depozitarii acestuia; acest privilegiu le conferea tagmei lor o foarte mare putere. În 304 î.Hr., edilul curul Cn. Flavius a publicat fasti, el fiind considerat un binefăcător al plebeilor. Întrucât calendarul conținea și o listă a magistraților eponimi, s-a ajuns de asemenea ca prin fasti să se denumească și catalogul magistraților (fasti consulares, fasti praetorii).

Religia privată

Penates. Lares. Lemures

1. Penatesa) Penații erau percepuți de obicei ca protectori ai penus-ului și implicit ai căminului. Aveau ca altar vatra casei, erau în număr de doi, fiind reprezentați sub forma unor genii care dansau și ridicau un corn de băut. Însă Penații mai puteau fi întâlniți și sub forma de zei protectori ai statului (Penates publici). Se făcea diferența între penații romani, așezați în atrium Vestae de la Roma, și Penații Ligii Latine al căror sanctuar, situat la Lavinium, era vizitat în fiecare an de către preoți, precum și de magistrați atunci când își intrau în atribuții, dar și atunci când terminau de exercitat funcția. Aceștia din urmă erau considerați a fi cei care au fost aduși de Enea de la Troia.b) Penus sau Cella penaria era camera proviziilor, care conținea obictele înmagazinate pe toată durata anului. Era o încăpere diferită de cămară (cella promptuaria), care adăpostea alimentele necesare consumului de zi cu zi. Penus, în vechile case romane, era așezată lângă atrium; mai târziu a fost plasată în spatele casei. Se numea de asemenea penus Vestae un loc închis unde se găseau diverse obiecte sacre.

2. Laresa) Larul era venerat fondatorul familiei, devenit geniul casei, zeul protector care împiedica familia să se stingă. Fiecare casă se considera că are un Lar și avea în sacrarium sau lararium o imagine de-a sa, reprezentat de obicei cu o tunică scurtă, cu o patera și un rhyton. Pe de altă parte, se numea penus Vestae locul închis din templul Vestei unde se găseau diverse obiecte sacre. După mărturia lui Plinius cel Bătrân (Naturalis historia, 14, 52), Larii erau și ocrotitori ai viilor și dătători ai prosperității. Răspântiile aveau și ele zeii lor protectori, numiți Lares compitales. Cei care protejau orașul Roma erau Lares praestites.b) Lararium. Sub această denumire se putea desemna un spațiu al casei unde erau venerați Penații și Larii. Lararium-ul se găsea inițial în atrium. Mai târziu, el se învecina cu bucătăria sau sala de mese, în spatele casei. Conținea vatra unde erau aduse alimente pentru Lar și pentru Penați. După bătălia de la Actium, în fiecare lararium se adora de asemenea și geniul lui Augustus (genius Augusti). În familiile mai înstărite, lararium era o capelă mică unde erau adunate, pe lângă imaginile zeilor Lari, și cele venerate în casă.c) Compitum. Era răspântia, punctul de întâlnire al mai multor drumuri, fie la oraș, fie la țară. Compita aveau aproape întotdeauna propriii Lari și zei protectori (Lares compitales) cărora le era consacrat un mic templu, o capelă sau un mic altar. Chiar în acest mic edicul, numit adesea el însuși compitum, se celebra sărbătoarea compitalia. Răspântiile erau locuri de adunări populare și, în momentul sărăbătorilor, locul de desfășurare a bâlciurilor și jocurilor de toate tipurile (ludi compitales).d) Compitalia era sărbătoarea Larilor numiți Lares compitales. Data era variabilă și trebuia fixată în fiecare an de către un preot sau un magistrat. Ea se celelbra la mijlocul iernii, cu puțin timp înainte de Saturnalii. Țăranii veneau să facă sacrificii la compitum, depuneau pe altar cadouri, prăjituri, bentițe, articole de îmbrăcăminte și atârnau juguri rupte, simbol al muncii împlinite. Această sărbătoare, a cărei instituire a fost atribuită lui Servius Tullius, pare

să fi fost una dintre cele care au persistat cel mai mult dintre vechile rămășițe ale vieții primitive din Latium.

3. Lemuresa) Lemurii erau considerate în general sufletele neliniștite ale morților. Cel mai adesea lemures erau confundați cu larvae, iar pentru a îndepărta aceste stafii, tatăl familiei, în nopțile de 11 și 13 mai (lemuria), străbătea casa aruncând boabe negre și bătând dintr-un talger de bronz.b) Larva era denumirea generică pentru fantomă sau spectru, adică sufletele celor care au comis vreo crimă însemnată în timpul vieții și care erau condamnate să hoinărească în permanență. Ei îi tulburau pe cei vii, dar nu le puteau face nimic celor inocenți.