Relativ în eterul virtual… (Cristian Dima)

„Occupy Facebook” pare să reprezinte conceptul de exprimare electorală a tinerilor utilizatori. Într-o

premisă majoritară, aproape uniformizată, că sunt mai acătării decât cei care au în față doar

televizorul, abuzează într-un mod haotic de presupusa interacțiune de care cealaltă jumătate a țării ar

părea văduvită. Mulți emit tot soiul de manifeste în speranța că vocea lor va fi ascultată și se aleg cu

„hateri” care încearcă să pună piedică avântului lor revoluționar. Opinia se rezumă la o paletă de „îmi

place” sau „nu-mi place” și o gamă largă de comentarii care mai de care mai lipsite de bun simț sau de

limba română. Nu există obiectivitate în discursurile niciunuia dintre ei și, acaparați de propriile

convingeri, formează un microcosmos relativ mult mai neînsemnat decât micro-campania făcută prin

crâșme ordinare, creionând în eterul virtual, ca și în climatul bahic, iluzii de neînțeles, revoluții fără

ideologii și fără proiecte. Vorbe goale. 

De mult mă străduiesc să înțeleg acest militantism de nișă propagat în mediul online din spatele unei

tastaturi și uneori chiar din spatele unui pseudonim. Nu cred că este nimic mai mult decât o criză

„iconoclastă” și nu în ultimul rând o criză a „autorității”. Spun criză „iconoclastă” referindu-mă de fapt la

infuzia aceasta masivă de icoane publice. S-a creat idea că orice persoană cu acces la un calculator,

utilizator de această media socială, devine dintr-o dată o persoană publică, iar ca un astfel de membru

al societății are datoria să emită ceva, orice, să arate că e activ, unii creionându-și un adevărat „cult” al

propriei personalități, îngrijindu-și până la obsesie imaginea propriei icoane. Dacă, până nu de mult,

apariția publică a imaginii, a icoanei personale, era doar apanajul celor puternici, celor bogați, căci nu

oricine își permitea în antichitate sau în evul mediu să aibă statui sau tablouri în spațiul public, acum,

de la mic la mare, oricine își poate etala, propria imagine, într-un spațiu „public”, virtual. De aici și

nevoia sau dorința utilizatorului de a emana diverse aserțiuni, unele chiar bine argumentate, dar cele

mai multe dintre ele, simple vorbe goale. 

De ce o criză a „autorității”? Toată acestă zbatere cu mină revoluționară apare din deziluzia

cetățeanului virtual. Pe el nu îl mai reprezintă nici o autoritate și oricine s-ar prezenta în fața lui cu un

discurs, i-ar părea fie demagogic, fie unul ideologic, fără a realiza cu obiectivitate diferența, și ar fi

întâmpinat cu un dispreț și un dezgust. Vintilă Mihăilescu spunea, vorbind despre această „criză”, că

omul politic de azi recurge la mașinării electorale, discursul politic nu mai reprezintă pe nimeni, însăși

politicianul nu mai reprezintă pe nimeni și nu înțelege de ce să își mai manifeste în vreun fel

adeziunea sau disprețul. Totuși, independent de asta, omul cetății virtuale, într-un soi febril și

individual, se identifică cu unii sau cu alții, lansându-se în dezbateri fără argumente, doar de dragul

convingerii. Poate și lipsa unei dezbateri politicianiste la televizor îi mână pe aceștia în a deveni peste

noapte, un fel de analiști politici, ignorând intelectualitatea și retorica acesteia, ignorând adevăratele

probleme ale societății, ignorând educația și cultura, căci, așa cum se mai zice uneori în birt: „despre

politică și sport poate vorbi orișicine”. Vorbe goale. 

Schimbarea nu se face în stradă sau pe internet, ci mai întâi, necesită o revoluție în gândirea

oamenilor, iar pentru mine este evident că zbaterile internautice nu sunt decât o campanie într-o

crâciumă, mai la „șosea”. În mai puțin de o lună, s-a reușit să se creeze pentru unii o iluzie într-un

spațiu ce se considera cu mult mai mare, că un candidat ce are un altfel de discurs, lipsit de retorică,

lipsit de ideologie, ar putea, nu doar să ajungă în turul al doilea, ci chiar să ajungă președinte. Eterul

virtual s-a dovedit a fi unul relativ, eșuând, cum bine spune Pleșu, în misticism, ce a dus la

o„retragere în nonacțiune”.