CREŢU CRISTIAN

Masterat, An I

Românii şi Europa în sec. XVIII-XX

Ţările Române şi Înalta Poartă

Lucrarea Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-

otomane în evul mediu apartine celui mai de seamă osmanist din istoriografia

contemporană română, Mihai Maxim. El îşi propune, de altfel şi reuşind, să facă lumină

într-o problemă care până nu demult era controversată: vechile tratate ale domnitorilor

noştri cu Poarta, aşa numitele “capitulaţii”, şi caracterul lor, fapt de o deosebită

importanţă pentru istoria medievală românescă, şi care a stârnit polemici până în secolul

al XX-lea.

Problema centrală e de fapt continuitatea statală româneasca în evul mediu, faptul

că Ţările Române nu şi-au pierdut identitatea de ţară după ce s-au închinat mult mai

puternicului Imperiu Otoman şi nu au ajuns simple paşalâcuri asemenea statelor

balcanice sau Ungariei. Aceste capitulaţii, ‘ahidnâme în limba turcă modernă, au asigurat

un statut aparte pentru români în relaţia cu Poarta. Autorul demonstrează acest lucru

examinând ce înseamnă statutul de ‘ahd în viziunea otomanilor şi facând apel din plin la

teoria şi practica juridică musulmană, atât de diferită de cea europeană bazată pe dreptul

roman.

Deşi vechile ‘ahidnâme-le au dispărut din arhivele româneşti, ele au fost

reconstituite de boierii care militau pentru cauza naţională cu scopul de a fi prezentate la

Congresul de pace de la Focşani din 1772 pentru susţinerea drepturilor românilor în

raport cu Poarta otomană. Aceste texte au constituit în secolul al XIX-lea drept argument

în perioada redeşteptării naţionale pentru dobândirea autonomiei şi apoi a independenţei.

Deci aceste ‘ahidnâme nu au avut doar o importanţă istoriografică, ci şi una politică.

Această lucrare e rezultatul unei cercetări de două decenii, inclusiv a unor

documente inedite din arhivele turceşti de la Istanbul, deci se bazează pe informaţii de

primă mână, bine argumentate şi susţinute documentar, nu doar simple speculaţii.

Până la unire şi dobândirea independenţei aceste ‘ahidnâme nu au fost puse sub

semnul întrebării nici o clipă şi earu acceptate în lumea diplomatică europeană, chiar şi

de către turci, ca bază pentru revendicările juridico-politice ale românilor în raport cu

Imperiul Otoman. Abia dupa 1880, odată cu apariţia “şcolii critice” în istoriografia

română şi după atingerea principalelor obiective de politică externă, ‘ahidnâme-lele au

început să fie cercetate cu adevărat în mod critic şi pertinent istoric. La începutul

secolului al XX-lea Iorga şi mai ales Constantin Giurescu ( în studiul din 1908

Capitulaţiile Moldovei cu Poarta otomană. Studiu istoric) au demonstrat falsitatea, după

părerea lor, a acestor acte, punându-le pe seama dorinţei românilor de a-şi susţine

drepturile în prima jumătate a secolului al XIX-lea, capitulaţiile fiind reconstituite pe

baza lucrărilor lui Dimitrie Cantemir, dar fără o susţinere istorică reală. În acest fel,

susţine M. Maxim, s-a trecut de la “teză” la “antiteză”, influenţat probabil de dialectica

lui Hegel.

În toată perioada interbelică netemeinicia capitulaţiilor a rămas “literă de lege”,

însă situaţia s-a shimbat radical după descoperirea în arhivele turceşti în 1945 de către

cunoscutul orientalist Aurel Decei a unui tratat de pace între Ştefan cel Mare şi Mehmed

al II-lea, tratat care conţinea chiar cuvântul ‘ahidnâme. Astfel, vechile tratate româno-

otomane apăreau într-o lumină complet nouă, dezvoltată ulterior de progresele

remarcabile ale turcologiei româneşti şi cercetărilor asidui în arhivele din vechiul Imperiu

Otoman.

Mergând la izvoare, M. Maxim arată faptul că, în marea masă de documente

otomane din arhive, nu s-a păstrat decât un singur text de ‘ahidnâme, cel pomenit deja

din1490, pentru Moldova, şi acesta în copie, nu original, şi nici un tratat pentru Ţara

Românescă. Motivul e soarta vitregă a arhivelor româneşti, foarte multe documente fiind

distruse în timpul numeroaselor năvăliri străine sau duse peste hotare de domnii noştri

pribegi. Deja textele vechilor ‘ahidnâme-le nu mai existau în ţară în timpul domniei lui

Nicolae Mavrocordat din 1711-1716. O contribuţie importantă la acest fapt a avut-o şi

dezinteresul vechilor autorităţi otomane pentru păstrarea documentelor de arhivă,

aceastea fiind puse în ordine abia după preluarea puterii în Turcia de către Mustafa

Kemal în 1923.

2

Însă autorul demonstrează în mod clar că existenţa vechilor tratate de tip

‘ahidnâme şi prin analogie cu documente similare date de către Poartă Veneţiei şi mai

ales Raguzei, care a avut mai multe secole un statut politico-juridic asemănător cu cel al

Ţărilor Române. Suzeranitatea asupra Hanatului Crimeii a fost stabilită în 1475 tot

printr-un ‘ahidnâme. Deci acest gen de tratat era o practică curentă pentru Poartă şi

evident că nu putea lipsi din raporturile cu românii. Mai ales că la noi lipsesc cu

desavârşire semnele unei ocupaţii efective a turcilor: impunerea islamului prin construcţia

de moschei sau o guvernare prin paşale numite de sultan. Raporturile Porţii cu Moldova

şi Ţara Românească au fost stabilite prin altfel de aranjamente, care nu puteau fi decât

‘ahidnâme-lele. Acestea erau acte unilaterale de privilegii emise de către sultan, însă, prin

conţinut, erau bilaterale, cu drepturi şi obligaţii reciproce. Treptat însă, datorită

schimbării raporturilor de forţă faţă de Imperiul Otoman, ‘ahidnâme-lele devin tot mai

mult berât-e (“diplomă de investire în funcţie”) şi hatt-i şerif-e (“autograf imperial”),

pastrând însă formulări şi elemente din vechile tratate.

În esenţă, un ‘ahidnâme avea următoarele prevederi: voievodul urma să fie

român, ales de ţară şi apoi confirmat de sultan, ţara urma să-şi pastreze individualitatea,

adică să fie guvernată după legi proprii, iar musulmanii nu aveau drept de a-şi cumpăra

pământ aici sau de a-şi construi moschei, domnul să fie “prieten prietenilor şi duşman

duşmanilor” Porţii, formulare clasică în acea epocă, şi să plătească în schimbul acestor

privilegii un tribut anual.

În continuare, M. Maxim îşi pune o veche întrebare , care a frământat pe istorici şi

nu numai multă vreme: de ce n-au cucerit otomanii Ţările Române? De ce turcii au

preferat să reglementeze raporturile cu ele prin astfel de tratate şi nu printr-o simplă

anexare cum au facut la sud de Dunăre de exemplu? Pentru că n-au vrut sau pentru că n-

au putut? Autorul e de părere că n-au putut, cel puţin pe termen lung. Deşi în câteva

rânduri au ocupat Moldova sau Ţara Românească (1538, 1595), teama de complicaţii în

flancul lor drept în condiţiile în care totuşi marele adversar pentru turci erau totuşi

Habsburgii a determinat Poarta să trateze cu românii şi să le reînnoiască statutul de ‘ahd.

Această teama de complicaţii provenea din capacitatea de rezistenţă dovedită până atunci

de români care au administrat în câteva rânduri înfrângeri usturătoare armatelor otomane.

Spre deosebire de statele balcanice sau Ungaria, românii au facut dovada unei mari

3

solidarităţi interne, şi au facut cu toţii front comun când erau ameninţaţi cu transformarea

în paşalâc. Cel mai elocvent exemplu e după moartea lui Neagoe Basarab, când Mehmed

Bey, înrudit cu Basarabii, a cerut de la sultan tronul Ţării Româneşti, iar boierii şi ţara s-

au grupat in jurul lui Radu de la Afumaţi care a respins cu arma în mână această tentativă.

Alte motive au mai fost centralizarea Ţărilor Române, care le asigura o anumită forţă,

solidaritatea lor, îngrijorarea pe care un prea mare avans otoman la nord de Dunăre îl

putea stârni puterilor vecine (mai ales Poloniei). Mai era de asemenea şi o motivaţie

economică, anume că turcii câştigau mai mulţi bani pe calea tributului (mai ales că acesta

era mărit constant) decât printr-o administraţie directă. Comparativ, din paşalâcul de la

Buda nu scoteau profit, ba chiar trimiteau bani de la Poartă pentru întreţinerea armatei de

aici.

Urmează apoi o largă lamurire asupra a ceea ce înseamna statutul de ‘ahd în

legislaţia musulmană. Conform legii fundamentale a islamicilor, Şeriatul (şeri’ât, “calea

cea dreaptă”), preceptele după care sunt guvernaţi se bazează pe “porunca lui Allah” din

Coran, “porunca Profetului” (sunna), “consensul învăţaţilor”(‘ulamâ’) şi “raţionamentul

prun analogie” (Kiyâs) al juriştilor. Otomanii s-au inspirat în special din textele hanefite (

de la Abu Hanifa din sec. VIII) care puneau accent mai mult pe tradiţiile locale şi mai

puţin pe cele ale stăpânitorilor arabi.

Modelul pentru statutul de ‘ahd a fost dat de însuşi Mahomed care l-a acordat în

632 micii republici creştine a Nadjaranului (în Arabia Saudită de astăzi). Era de fapt o

diplomă care prevedea: conservarea statului şi a organizării sale, neamestecul în treburile

interne, interdicţia pentru musulmani de a se stabili aici, lipsa trupelor de ocupaţie, în

schimbul unor obligaţii materiale (tribut) şi militare (provizii). Actul a fost înnoit, în

aceeaşi termeni, şi de către primul calif, Abu Bakr. Acesta este de fapt în esenţă statutul

de ‘ahd, cum bine subliniază M. Maxim. Acest act emis de Profet a slujit ulterior drept

model pentru relaţiile cu populaţiile din zonele tampon cu lumea nemusulmană, precum

Transoxiana, Armenia, Africa de Nord, Etiopia.

Pentru otomani lumea era împărţită în două: dar al-Islâm (“Casa Islamului”) şi

dar al-harb (“Casa inamicilor Islamului”), iar teoria hanefită nu admitea ceva

intermediar. În practică însă, turcii au trebuit să-şi nuanţeze poziţia datorită complexităţii

situţiilor politico-diplomatice şi să admită o zonă de dar al-‘ahd (“Casa legamântului”),

4

care însemna pamânturi “restituite “ de musulmani vechilor proprietari în schimbul plăţii

unui tribut şi a altor condiţii prevăzute în ‘ahd. Aceasta însemna evident persistenţa

statului cu instituţiile sale. Lucru recunoscut deschis printr-un firman din 1585 de către

sultanul Murad al III-lea in care se spunea ca litigiile din Moldova nu pot fi judecate după

legea islamică pentru că “Moldova nu este dar al-Islâm”. Teoretic, acest statut de ‘ahd

era doar provizoriu, o primă etapă în cucerirea graduală a unui teritoriu, însă condiţiile

istorice îl puteau prelungi chiar şi secole, după cum s-a văzut.

Un alt argument important invocat de autor în sprijinul statului de ‘ahd al Ţărilor

Române e diferenţa dintre situaţia românilor şi cea a supuşilor nemusulmani ( zimmi,

“protejaţi”) din Imperiul Otoman. Statutul zimmi-lor se baza tot pe un act de la

începuturile Islamului, a califului Omar, referitor la aceiaşi nadjaraneni prin care ei erau

transformaţi în simpli supuşi interni, chiar dacă continuau să-şi păstreze credinţa creştină.

Obligaţiile acestor zimmi erau: fiecare bărbat adult să plătească capitaţia sau un impozit

funciar, să manifeste respect pentru religia şi practica musulmană, să nu aibă relaţii cu

femei musulmane, să nu ajute duşmanii Islamului, să poarte semne distinctive pentru a

putea fi deosebiţi, să călărească doar măgari şi catâri, să nu poarte arme. În rest îşi puteau

practica religia şi meseriile, şi se bucurau în general de destulă toleranţă, în ciuda

statutului inferior musulmanilor, spre deosebire de multe ţări europene ale vremii. Însă

“prescripţiile lui Omar” nu s-au aplicat niciodată la nord de Dunăre, nici măcar când

românii mergeu în Imperiul Otoman, o diferenţă radicală între statutul de ‘ahd al Ţărilor

Române şi cel de zimmi al popoarelor din Balcani.

Aceste tratate de tip ‘ahidnâme între români si Poartă au avut de-a lungul timpului

două viziuni diferite: una româneasca, europeană, de tradiţie romană, şi alta otomană, de

factură islamică. Pentru români relaţiile între state au un caracter bilateral, cu drepturi şi

obligaţii reciproce. Între ei şi Poartă nu s-a încheiat un simplu tratat de pace, ci o

reglementare finală a raporturilor între foştii adversari. Nu numai românii trebuiau să

îndeplinească sarcini militare, materiale şi politice, ci şi turcii trebuiau să apere statele

tributare. Această egalitate trebuia să se manifeste sub raportul conţinutului, mai puţin al

formei, care oricum era hotărâtă de sultan. Românii se simţeau efectiv parteneri de

negocieri cu puternicul vecin din sud. Iar mai târziu au ajuns să învinuiască Poarta pentru

5

că nu şi-a respectat făgăduielile, a călcat flagrant treburile lor interne şi nu i-a protejat de

alte ameninţări externe.

Pentru otomani dimpotrivă, un ‘ahidnâme era “unilateral, revocabil şi provizoriu”.

Sultanul se considera deasupra oricărui alt suveran, nu putea avea relaţii de egalitate cu

nimeni. El doar acorda privilegii, pe care le putea retrage oricând, care trebuiau reînnoite

de fiecare nou sultan, iar ţelul suprem rămânea extinderea dar al-Islam la un imperiu unic

musulman. Ca urmare orice tip de înţelegere nu putea fi decât provizorie, o amânare până

când împrejurările vor fi mai favorabile.

În concluzie, statutul Ţărilor Române faţă de Poartă se poate rezuma astfel (pentru

perioada secolelor XIV-XVI):

1- păstrarea domniei creştine, într-o familie autohtonă, domn ales de “ţară” şi confirmat

de sultan

2- autonomia internă, fără vreun amestec otoman

3- plata tributului şi peşcheşurilor către Poartă

4- domnul să fie “prieten prietenilor şi duşman duşmanilor” sultanului, să furnizeze

informaţii şi ajutor militar la nevoie, iar Poarta trebuia să apere ţara de alte agresiuni

5- schimb reciproc de negustori, fugari şi prizonieri

6- un regim vamal obişnuit pentru marfurile otomane, însă unul preferenţial pentru cele

româneşti, mai mici decât cele care veneau în imperiu din dar al-harb.

“Statutul politico-juridic al Ţărilor Române a rămas cazul cel mai tipic de

autonomie statală faţă de Poartă”, cum bine afirma autorul.

Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-

otomane în evul mediu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993

6