ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

SECOLUL XX

Curs introductiv

1

Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea

ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes -

internaţional.

Relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. După ce naţiunile au ajuns în

faza istorică de state-naţiuni, relaţiile dintre naţiuni suverane se pot numi relaţii

internaţionale, având un caracter oficial.

Relaţiile internaţionale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o

dezvoltare după primul război mondial (I RM) şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă

mai cu seamă după ce de-al doilea război mondial. Primele catedre de relaţii

internaţionale (r.i ) au luat fiinţă după primul război mondial, din dorinţa de a se evita

o asemenea tragedie. Principala preocupare a relaţiilor internaţionale era de a se evita

războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relaţiile

internaţionale trebuiau să se bazeze ştiinţe sociale, să-şi poată construi explicaţiile.

Într-o a doua etapă, relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile

reciproce, politice şi militare, dintre state, sau ca studiul relaţiilor externe dintre state,

dar nu este de ignorat faptul că acestea sunt influenţate, mai ales din punct de vedere

economic, de deciziile interne ale statelor, în condiţiile globalizării economice

accentuate din ultimele decenii.

Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se

limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane:

fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile economice.

1

Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945,

relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca efect al mondializării

schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce

se petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Aşadar,

subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea sa,

motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate în acest curs, actorii

principali fiind statele şi organizaţiile guvernamentale.

De fapt prezentul curs îşi propune o iniţiere în istoria relaţiilor internaţionale.

Cele mai importate teme sunt: relaţiile internaţionale interbelice, tratatele de pace,

naşterea şi confruntarea unei lumi bipolare, coexistenţa paşnică, destinderea, noul

război rece, sfârşitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini mondiale.

Datele alese sunt doar repere relative, nu nişte graniţe fixe, deoarece, odată cu

intrarea lumilor extra-europene în relaţiile internaţionale, care erau până la jumătatea

sec. al XX-lea privilegiul naţiunilor europene, aceste cicluri diferă.

De aici rezultă şi eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în

istoria umanităţii. Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-

a impus limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se

afla în occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale. După sfârşitul celui

de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei.

Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei.

Relaţiile internaţionale sunt din ce în ce mai puţin influenţate de lumea europeană şi

din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.

2

SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-

1920)

2

În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a

consacrat pacea pe continentul european şi în lume. Lucrările s-au deschis la 18

ianuarie 1919 şi au ţinut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27

3

de ţări, fiind compuse din experţi militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc.

Este important de reţinut care au fost principiile care au stat la baza tratatelor de pace.

Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au

avut la bază anumite fundamente teoretice şi principii. Acestea au fost transpuse în

documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariţiei noilor state pe

ruinele imperiilor defuncte. Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza

teoretică a noii organizări a lumii de către puterile Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa,

Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial. Documentele programatice care

au impus acest deziderat de drept internaţional, au fost:

Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd)

recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la autodeterminare şi formarea de state

independente.

Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii,

Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor

la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele

din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918,

preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor

naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-

Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare

(Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918,

Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor

Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în

centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state

noi, aşa-numitele state succesorale.

4

Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute

pe teritoriile fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor

anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre acestea:

convenţii de pace publice; libertatea navigaţiei pe mări, desfiinţarea barierelor

economice; reducerea armamentelor naţionale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia

unei dezvoltări autonome (pe baza principiului autodeterminării); garanţii de

independenţă politică, economică, integritate teritorială; o asociaţie generală de naţiuni

va trebui să fie constituită prin convenţii speciale, pentru a da garanţii mutuale de

independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii. În timpul tratativelor

secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte.

Americanii au fost siliţi să renunţe la principiul libertăţii mărilor, obţinând sprijin

englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.

Au existat dispute violente între învingători şi învinşi şi a fost marcat un amestec

tot mai puternic al SUA în problemele europene.

Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale;

– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu

Thomas Masaryk;

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în

frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

– Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu preşedintele Joseph

Pilsudsky;

– Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918;

–România:

– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România

– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România

– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan

juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

5

– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut

statele baltice şi Polonia;

– Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a

recunoscut existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria – stat

naţional;

– Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine):

reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut

unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi

Ungaria – stat naţional;

– Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să

recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace;

tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

– Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre

statele succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;

– Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o

parte, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, de cealaltă parte, a recunoscut

unirea Basarabiei cu România;

- Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri şi-au

împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit

statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în

zonă.

6

Relaţiile internaţionale: 1921-1924

3

Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat

sistemul tratatelor de organizare a lumii după primul război mondial. Noul raport

de forţe pe scena politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi

acţiuni diplomatice.

Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)

A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema

Pacificului. Au fost 9 ţări participante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia,

Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile

europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia şi-a

întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului. Administraţia americană a

preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună

7

principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea

tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la

ordinea zilei era şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.

La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA,

Anglia, Japonia şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în

Pacific.

La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la

îngrădirea cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era

reglementat astfel:

- SUA şi Anglia - 525.000 tone

- Japonia – 315.000 tone

- Franţa şi Italia 175.000 tone.

Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi

a fost semnat de SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Olanda,

Portugalia şi China. Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea,

independenţa şi integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a

avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul posibilităţilor egale

pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Tratatul

reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei

peninsula Shantung.

Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul

Orient prin colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-

deschise”. Absenţa URSS de la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării

comuniste chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile,

fragile şi temporare.

Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru

rezolvarea crizei economice europene. A eşuat din cauza absenţei SUA: scopul

fusese de a restabili comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise

8

nişte principii în această privinţă. Guvernele aliate căutau să obţină de la

sovietici:

1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai

ales faţă de Franţa;

2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care

investiseră mari capitaluri în întreprinderile ruseşti, naţionalizate de sovietici.

Vroiau să obţină un regim special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a

înfiinţa întreprinderi comerciale acolo. De asemenea, vroiau să împartă petrolul

rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie prin adoptarea de către

URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a avut totuşi o

consecinţă neaşteptată. Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus

acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare

economică, politică şi militară între cele două state revizioniste.

Tratatul de la Rappalo (1922)

Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să

stabilească raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe

piaţa sovietică şi procurarea de materii prime.

La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania

şi Rusia Sovietică. Cele două state renunţau reciproc la datoriile de război şi la

reparaţii pentru pagubele militare pe care şi le datorau. Relaţiile diplomatice şi

consulare trebuiau imediat restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în

raporturile economice clauza naţiunii celei mai favorizate. Importanţa tratatului:

URSS ieşea din izolarea economică şi politică, iar Germania era primul mare stat

occidental care stabilea relaţii normale cu statul sovietic. Ruşii încercau să

beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii să deturneze

Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise şi

9

antrenându-şi personalul să le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate

tratatul, adresând o notă Germaniei şi acuzând-o că a încălcat Convenţia de la

Cannes.

După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în

Europa:

– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii

teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de

Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi

Sud-Estul Europei;

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a

frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică

era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria.

Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două

tendinţe şi politici.

Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace

şi crearea unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale diplomatică:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica

războiul de agresiune drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor

Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională. Se punea

problema securităţii colective, care era legată de dezarmare.

Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii

erau adepţii dezarmării imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau

că superioritatea forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al

păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea

stării de securitate, dar aceasta însemna o reformă a S.N., care implica

10

arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi, pe de altă parte, crearea unei

armate internaţionale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui

proiect, prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneş

(Protocol pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau

Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul

obligatoriu. Diferendele internaţionale trebuiau supuse fie Curţii

Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi

fost refuzat, în caz de război exista o prezumţie de agresiune. Acelaşi lucru

se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului

internaţional, caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi

militare. Consiliul S.N. se adăuga semnatarilor Pactului în cazul aplicării

sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate să urmeze aceste directive.

Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă internaţională

pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai avut

însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A

fost un eşec pentru sistemul de securitate colectivă.

Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de

refacere a economiei germane.

Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor

de război ale acestui stat şi inaugurarea politicii de „appeasement”

(conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în favoarea

Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes

s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie 1924.

Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor

învingătoare (16 iulie – 16 august 1924). Dezbătând raportul Dawes (după

numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea

Comitetul internaţional de experţi în problema reparaţiilor de război ale

11

Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a acestor obligaţii.

Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la

Londra, raportul de forţe s-a schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-

a înlăturat contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit.

Înviorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-

german. Planul Dawes a avut un rol important în refacerea potenţialului

economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929, Republica de la

Weimar a primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de

miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea

politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi

egale de înarmare cu celelalte state.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

4

Conferinţa şi tratatele de la Locarno

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman,

ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact

de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis

guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre

Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno

(5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politiceşte planul

12

Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul

de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie

1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună

menţinerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre

Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa. Germania şi Franţa se obligau

ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una

împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi

care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa

neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia.

Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau

la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările

diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o

nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de

Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca

mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe

negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a

pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război

pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca

instrument de politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor

13

la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la

legitimă apărare.

Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze

situaţia Franţei în lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al

Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea

unui pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile

dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, şeful

Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care menţiona că

ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi

multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a

putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de

Germania, Japonia, Italia, Polonia şi Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au

manifestat rezerve. Mica Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menţinerii

tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar şi-a exprimat acordul.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România,

URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu

anticipaţie a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic

internaţional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenţia Franţei

de a-şi găsi un aliat puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu

prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Problema dezarmării

Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare,

ceea ce a stârnit o vie nelinişte în sânul opiniei publice. În acest context,

Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în

care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a început

14

lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a

expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală şi completă,

care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a

Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această

situaţie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de

reducere parţială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state.

Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta

a împărtăşit soarta celor precedente.

Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război

Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice

internaţionale. Sprijinite substanţial de oameni politici din SUA, cercurile

conducătoare din Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi

pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparaţiilor.

Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul

s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în

cele din urmă, la un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei

financiare, Owen Young). Diplomaţia occidentală se preocupa numai de

reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau

implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii micilor state

au fost total nesatisfăcuţi de conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua

conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei

fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa

germană. Prin acest plan, reparaţiile datorate de Germania erau reduse la 38 de

miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă

stabilită de Comisia reparaţiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost

desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra căilor ferate şi a

unor întreprinderi germane.

15

Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă,

preşedintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Preşedintele

american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor

reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia,

Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald, a avut iniţiativa

convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea majoritate au

adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea

oricărei plăţi.

Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost

nevoit să-şi exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci

aur, în măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic

anularea datoriilor germane. Anularea acestora a dus şi la anularea reparaţiilor

orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea problema datoriilor de război

contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunţe la

plata datoriilor de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru

încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în octombrie 1932

guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA,

exemplul acestuia fiind urmat şi de celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.

Conferinţa dezarmării de la Geneva

În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru

dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8

februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de

rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de

majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte

propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având

16

obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a

fost respinsă.

În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit

contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.

a) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate

internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de

„poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost

posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece

la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei

şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării

radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă.

c) Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte

ţări în materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru

reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă

şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea

lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în

continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte

state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea

guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10

decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa

guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o

rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce

a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea

de-a doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe

ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea

17

armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de

agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea

lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14

octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus

transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii,

idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la

Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

EŞECUL POLITICII DE SECURITATE COLECTIVĂ

(1931-1939)

5

18

Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea

război mondial. Între 1931-1939, în fiecare an au izbucnit crize, care au pregătit

triumful dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului şi, de

aceea, înclina să-l accepte. În afara Manciuriei şi Etiopiei, crizele acestei perioade

au fost europene. Ele au pus în cauză principalele clauze ale tratatelor de la

Versailles. Un prim mare fenomen în această perioadă l-a constituit eşecul

Societăţii Naţiunilor.

Criza Manciuriană (China)

Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea

război mondial a arătat paralizia Societăţii Naţiunilor.

Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată

Manciuria pentru a garanta securitatea obiectivului de apărat.

Lovitura de forţă a japonezilor viola 3 documente diplomatice:

1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922);

2. Pactul Briand-Kellogg;

3. Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).

China, ca membră a Societăţii Naţiunilor, a denunţat acţiunea Japoniei. Lumea

spera că reacţia Societăţii Naţiunilor va fi dură şi eficace, dar nu a fost nimic de acest

gen. Japonia, care cunoştea disfuncţionalităţile Societăţii Naţiunilor, a refuzat să

evacueze trupele sale din Manciuria, la apelul forumului internaţional.

În faţa neputinţei Societatea Naţiunilor, japonezii au creat statul marionetă

Manciuko (martie 1932), plasând în fruntea acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea

5 ani când a fost detronat în 1912) Pouy, şi vor transforma ţara în protectorat japonez.

Se crea un precedent, când o mare putere smulgea o bucată din teritoriul unei alte

puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniţia un şir lung de violări ale dreptului

internaţional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând egoismul unei mari

19

puteri şi paralizia ce lovea Societatea Naţiunilor atunci când era obligată să

reacţioneze.

Cele trei crize ale anului 1936

a. Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)

Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost introdus

serviciul militar obligatoriu la 16 martie 1935 şi anunţată sporirea efectivelor la 36 de

divizii, fapt încurajat şi de recunoaşterea „dreptului la egalizare” a potenţialului

militar.

În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca şi banda

lată de pe malul său drept, trebuiau demilitarizate (adică armata germană nu putea

staţiona aici). Hitler a considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol

pentru securitatea Reichului şi a decis să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanşat o

acţiune temerară: a dat instrucţiuni şefilor militari să intre în zonă şi, dacă vor

întâmpină din partea francezilor o reacţie energică, să-şi ceară scuze şi să se întoarcă

înapoi.

Hitler reuşea o lovitură şi îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la

recidivă. Acest fapt demonstra dictatorilor neputinţa democraţiilor occidentale.

Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reuşise nu numai să apropie un teritoriu dorit,

dar a rupt şi frontul de la Stressa (locul unde se făcuse alianţa italo-franco-engleză),

din aprilie 1935, care garanta independenţa Austriei. „Metoda denunţării unilaterale”

a tratatelor, utilizată de Germania, a fost condamnată. Coincidenţa crizei renane şi a

războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes: detaşarea lui Mussolini din frontul

anglo-franco-italian şi ataşarea acestuia la interesele lui Hitler.

b. Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)

20

Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să

includă Etiopia în imperiul său colonial aflat în formare, dar înfrângerea catastrofală a

italienilor la Adua a amânat planul italian, iar sentimentul umilinţei s-a transformat în

dorinţă de răzbunare.

Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit

de un pretext (incidentul din 5 decembrie 1934, de la frontiera dintre Eritreea şi

Etiopia) pentru a ataca Etiopia. Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Naţiunilor,

Italia a întreprins concentrări de trupe în Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între

incident (5.12.1934) şi declanşarea ostilităţilor (3.10.1935).

Reacţia altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Naţiunilor a

desemnat Italia ca responsabilă pentru agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise

sancţiuni împotriva Italiei: interzicerea comerţului cu ea, să nu i se vândă produse

strategice (cărbune, petrol), în faţa eventualităţii unei victorii italiene totale în Etiopia.

Marea Britanie şi Franţa au încercat să limiteze dezmembrarea ţării. Două treimi

din Etiopia ar fi trebuit anexate la Italia, care era de acord să-i acorde statului etiopian

mutilat acces la mare. Mussolini se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Hitler, de

agresor, rămânea doar să se facă pasul final care să marcheze apropierea dintre duce şi

führer, care are loc în 1936, marcând formarea Axei Berlin- Roma.

Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia

criză: războiul civil din Spania.

c. Războiul civil din Spania

Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relaţiilor inter-europene, ca

şi în evoluţia internă a numeroase ţări.

Naşterea Frontului Popular sau Spania Populară

21

În iulie 1936, generalul Franco şi alţi generali, nemulţumiţi de guvernul

republican, au trecut la acţiune, intenţionând să ridice la revoltă garnizoanele ţării, ca

să măture echipa guvernamentală de la putere şi regimul republican apărut după

retragerea regelui Alfons al XIII-lea (1931). Garnizoanele nu s-au ridicat toate şi

eşecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al războiului civil.

Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchişti sau naţionalişti, formaţi din

armata de uscat, ierarhia catolică, aristocraţia, o parte a burgheziei şi, pe de altă parte,

pe republicani sau guvernamentali. În tabăra guvernamentalilor se aflau marina,

muncitorimea, o parte a ţăranilor naţionalişti, basci, Biserica Catolică din ţara bascilor

şi catalani. În urma luptelor din 1938 şi 1939, franchiştii, superiori din punct din

vedere material, susţinuţi de Germania şi Italia au ocupat Barcelona şi apoi Madridul,

Spania democratică încetând să existe.

Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcţie de opţiunea ideologică,

de partea uneia sau alteia din cele două tabere. Războiul din Spania a luat

dimensiunile unei înfruntări mondiale devenind periculos pentru pacea internaţională.

Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eşecul Frontului Popular, iar

dictaturile au triumfat. Alături de războiul din Etiopia, războiul civil din Spania are ca

şi consecinţă directă, în relaţiile internaţionale, formarea Axei Roma-Berlin. În

octombrie 1936, Ciano semna o declaraţie de prietenie şi de comunitate de vederi

asupra principalelor probleme internaţionale. Mussolini a sărbătorit, într-un discurs

faimos, apariţia Axei Roma-Berlin. Democraţiile occidentale erau slăbite, relaţiile lor

cu Europa Centrală şi Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.

22

Scena politică internaţională în ajunul celui de-al doilea război mondial

6

Anschluss-ul

Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu

Germania, Anschluss-ul, o anexare, în adevăratul înţeles al cuvântului, a Austriei.

Condiţiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În

Austria exista un partid nazist, care constituia un stâlp al influenţei naziste.

Hitler se temea însă de reacţii violente din partea străinătăţii. Cancelarul Austriei,

care ţinea mult la independenţa Austriei, a anunţat un plebiscit naţional pentru

ratificarea deciziei dorite de Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938, dar

23

n-a mai avut loc. La 13 martie 1938, Hitler, care nu dorea consultarea populară, a

pătruns cu trupele germane în Austria. Anschluss-ul, interzis prin tratatul de la

Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ţinut în Austria şi Germania va da o imensă

majoritate fuziunii. Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu au

avut succesul scontat.

Criza cehoslovacă şi conferinţa de la Műnchen (30 septembrie 1938)

Între 1919-1936, problema sudetă (sudeţi=germanii din Ceholovacia) nu a fost

sesizabilă. Dimpotrivă, ea a devenit acută din momentul în care Hitler a decis să-i

adune pe toţi germanii într-o mare patrie. În septembrie 1938, Hitler a declarat că

soluţia autonomiei era depăşită şi că singura ieşire din impas era ataşarea regiunii

sudete Reichului.

Marile puteri, Franţa şi Anglia, s-au manifestat ca adepte ale principiului că este

mai necesară salvarea păcii decât salvarea aliatei. Guvernul englez, cu deosebire, a dus

o politică conciliatoare, al cărei principiu era să tolereze acţiunile lui Hitler, să încerce

să le controleze, pentru a nu declanşa crize iremediabile.

Astfel, la München, în 30 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania au

decis, fără să consulte Cehoslovacia, amputarea teritoriului său naţional, în favoarea

Germaniei. Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat şi în lunile următoare, părţi din

teritoriul acesteia fiind anexate de Ungaria şi Polonia. În final, la 15 martie 1939,

Cehoslovacia a fost invadată de trupele germane şi ungare şi ştearsă de pe harta

Europei.

Guvernele francez şi englez au încercat, prin garanţiile unilaterale date la 13

aprilie 1939 României şi Greciei, şi la 31 martie Poloniei, să-şi manifeste prezenţa în

sud-estul Europei, fără a împiedica însă expansiunea germană în această zonă.

Garanţiile au avut doar un caracter moral, teoretic şi nici o eficienţă practică.

24

Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov:

Moscova, 23 august 1939) Prevederile pactului:

- cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;

- se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele;

- să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri;

- să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.

Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole

principale:

1. plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub influenţă

germană;

2. fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga

faptul că necesitatea de a menţine un stat polonez independent nu putea fi

determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi că, în orice caz, cele două

guverne vor rezolva chestiunea printr-o înţelegere amicală;

3. art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are

nici un interes în această zonă.

25

CONSTITUIREA O.N.U.

7

După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema

creării unei organizaţii mondiale complet nouă, profitând de experienţa

Societăţii Naţiunilor, care a eşuat în misiunea sa interbelică. În Charta

Atlanticului (14 august 1941), preşedintele F.D. Roosevelt a trasat

principiile fundamentale ale unei noi ordini internaţionale. Aceasta

prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit pe baze mai

largi”.

La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi

Roosevelt, au adoptat o Declaraţie a Naţiunilor Unite, prin care acestea se

angajau să pună în scenă, imediat după sfârşitul războiului împotriva Axei,

un sistem de pace şi securitate. În cadrul conferinţelor din timpul

războiului - de la Moscova (19-30 oct. 1943- s-a afirmat principiul „egalei

suveranităţi a tuturor statelor paşnice”), Teheran (8 nov. - 2 decembrie

1943, unde au convenit să pună pe picioare această organizaţie),

Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) şi Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele

viitoarei organizaţii. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să ţină o

conferinţă constitutivă în aprilie-iunie 1945.

Conferinţele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie

1944) care s-a desfăşurat în etape, între anglo-saxoni şi ruşi şi între anglo-

saxoni şi chinezi, puneau bazele viitoarei organizaţii. Părţile s-au pus de

acord asupra unui număr de chestiuni:

26

- Organizaţia Naţiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare

Generală, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte

Internaţională de Justiţie şi un Consiliul Economic şi Social.

- Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului şi cea a admiterii

celor 15 republici componente ale URSS ca entităţi separate.

Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina şi Bielorusia, ca

membre ale Organizaţiei, iar votul ţărilor membre în Consiliul de Securitate

urma să aibă efect în toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în

proiectul lor, dispoziţii care garantau menţinerea preeminenţei lor.

Societatea Naţiunilor a fost paralizată de principiul unanimităţii. Noua

organizaţie era condusă de un directorat al marilor puteri, membre

permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei

mari au căzut de acord ca să convoace o conferinţă la San Francisco pe 25

aprilie 1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizaţii.

ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco,

semnată la 26 iunie 1945, de către 50 de state. Era vorba de a se crea o

organizaţie eficace, realmente reprezentativă şi dotată cu largi competenţe.

Adunarea Generală încarnează democraţia la scara internaţională,

limitată în exercitarea puterii de către membrii permanenţi, cu condiţia ca

să rămână solidari sau să ajungă la un compromis.

Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizaţii:

Consiliul celor trei Mari puteri şi Consiliul celor cinci miniştri de externe

(creat la Potsdam).

Carta Naţiunilor Unite (sau Constituţia ONU)

27

Carta conţine 19 capitole şi 111 articole, în care sunt definite

principiile şi scopurile Organizaţiei, apoi sunt descrise diferitele organe şi

funcţionarea lor.

Scopul esenţial era acela de a menţine pacea şi securitatea

internaţională, prin măsuri comune eficiente. Pacea nu este unicul scop,

semnatarii proclamând credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în

demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi între

bărbaţi şi femei, precum şi între naţiunile mari şi mici; ei sunt adepţii

libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau

religie. Era reafirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.

Pentru ca libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze

progresul social şi să instaureze condiţii mai bune de viaţă, într-o libertate

mai mare”, cea mai bună metodă fiind cooperarea internaţională pentru

rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social,

intelectual sau umanitar.

Erau declarate membre ale Naţiunilor Unite:

1. toate statele participante la Conferinţa de la San Francisco (adică,

cele care declaraseră război Germaniei şi Japoniei);

2. toate celelalte state care acceptă obligaţiile cartei.

La 10 ianuarie, cu prilejul şedinţei inaugurale, Adunarea Naţiunilor

Unite cuprindea 51 de membri.

Organismele:

- Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate (rol politic)

- Consiliul Economic şi Social (însărcinat cu cooperarea, în toate

domeniile, referitoare la nivelul de viaţă material şi cultural al

oamenilor)

28

- Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea şi supravegherea

teritoriilor aflate sub mandate ale Societăţii Naţiunilor, unele teritorii

desprinse din statele ex-inamice).

- Curtea Internaţională de Justiţie.

- Secretariatul.

TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI

DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

29

8

Pacea în Europa

După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor

născute din conflict şi asigurarea păcii în lume, prin crearea unui organism

internaţional. Dar noua ierarhie mondială n-a însemnat şi reîntoarcerea la o

adevărată pace, datorită neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari

(SUA şi URSS).

Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui

organism numit Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din

reprezentanţii celor cinci puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a

reunit în mai multe reprize: în aprilie 1946 la Paris, în noiembrie –

decembrie 1946 la New York, în martie aprilie 1947 la Moscova, în

decembrie 1947 la Londra.

Tratatele de pace

Conferinţa de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis

învingătorilor să elaboreze tratatele cu foştii sateliţi ai Germaniei (Italia,

România, Ungaria şi Finlanda).

Italia În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi

(susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani,

s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul

liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit

viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948,

30

reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii

au refuzat şi statutul a fost menţinut.

România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de

URSS, dar recupera teritoriul Transilvaniei de Nord, care fusese sub

administraţie horthystă în perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieşire

la Marea Neagră.

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul

Dobrogei.

Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de

Nord, Rutenia subcarpatică, anexată de Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei,

în profitul Cehoslovaciei.

Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km2 Uniunii Sovietice,

căreia trebuia să-i plătească grele reparaţii.

Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria şi Japonia au fost

mult mai dificile.

Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente şi

contradictorii. Tutela asupra Germaniei, cea din iunie 1945, era comună

celor patru puteri, implicând existenţa unei autorităţi supreme : Consiliul

de Control, compus din patru Comandanţi Şefi. Sediul său, Berlin, era

împărţit în patru sectoare, dar o autoritate interaliată de guvernământ,

Kommandatura, subordonată Consiliului de Control, asigura

administrarea oraşului. Tutela comună presupunea înţelegere asupra unei

politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privinţa obiectivului final,

extirparea naţional-socialismului şi asigurarea victoriei democraţiei în

Germania, foştii aliaţi erau în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte

probleme.

La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei.

Anglo-americanii doreau să reintegreze Germania în concertul naţiunilor,

31

prin unificarea economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei

(zona americană unificată cu cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de

unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute toate exigenţele lor de securitate.

Regimului de tip marxist (naţionalizarea, laicizarea regimului şcolar şi

reforma agrară radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei puteri

occidentale i-au opus renaşterea instituţiilor politice şi economice liberale

în zonele pe care le controlau. Neputinţa loveşte organizarea cvadripartită

la nivelul Consiliului de Control, cum era Kommandatura. Tribunalul

interaliat de la Nűrnberg este ultimul act de solidaritate a aliaţilor în ceea ce

priveşte problema germană.

NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE

perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

9

Primele fricţiuni (1946)

Între aliaţi nu mai domneşte încrederea. Voinţa lui Stalin de a

constitui o zonă de securitate în jurul Uniunii Sovietice era evidentă. W.

Churchill evoca „cortina de fier”, desemnând pericolul care ameninţa

lumea: tirania sovietică.

Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că

primul imperativ al diplomaţiei americane cu privire la Uniunea Sovietică

este de a „stopa, cu răbdare, fermitate şi vigilenţă, tendinţele sale

expansioniste” (politica de containement).

Spiritul Rigăi (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era

cel al împăcării. Trecerea de la o atitudine la alta a fost simbolizată de

demisia secretarului de stat James Byrnes. Succesorul său, numit la 9

32

ianuarie 1947, a fost generalul Marshall. Astfel, la câteva luni de la

terminarea războiului, învingătorii erau dezbinaţi în scopul lor, acela de a

construi o lume nouă, realţiile internaţinale îndreptându-se spre „războiul

rece”.

Dezbinarea aliaţilor

Tensiunea era în creştere între cele două blocuri care se vor naşte,

care se opun în toate domeniile. Această confruntare condusă de SUA şi

URSS şi este gata să degenereze într-un conflict deschis şi generalizat. Ea a

fost numită „războiul rece”.

Războiul rece (1947-1955)

Pactul de la Bruxelles

Europa, în cazul în care rămânea dezbinată, se temea de un nou război.

Nici un tratat nu lega Franţa şi Marea Britanie, divizate din cauza

intereselor contradictorii cu privire la Orientul Apropiat şi Germania. După

tergiversări, Georges Bidault şi Ernest Bevin au semnat un tratat de alianţă

la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea internaţională i-a dus pe

francezi şi englezi la o înţelegere cu Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu care

au semnat un tratat de alianţă: Uniunea Occidentală. Pactul de la

Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianţă îndreptată nu

numai împotriva Germanei, ci împotriva oricărui agresor.

Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa şi-i determină pe

europenii neputincioşi să se întoarcă spre americani, ca aceştia să-i

protejeze de pericolul sovietic.

De fapt, ameninţarea sovietică este simbolizată prin „blocada

Berlinului” din anii 1948-1949. Astfel, problema germană este în centrul

„războiului rece” din 1948 până în 1953.

33

Constituirea a două state

Reprezentanţii aleşi din 11 landuri au elaborat un proiect de

Constituţie pentru Germania, care a fost acceptat în mai 1949. Scopul era

de a da Germaniei toată autonomia compatibilă cu ocupaţia aliată.

Apărarea şi Afacerile externe rămâneau exclusiv în mâinile aliaţilor.

Germania nu putea semna nici un tratat decât cu acordul lor şi trebuia să

rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită de o

Înaltă Comisie Aliată (SUA, Franţa şi Marea Britanie).

Constituţia Germană - de natură federală

- Republica Federală era o federaţie de 11 state, fiecare dintre ele având

o constituţie proprie.

- Conducătorul Partidului Creştin Democrat (CDU), Konradt Adenauer,

a ieşit victorios în alegeri. Astfel s-a născut Republica Federală

Germană.

La 7 octombrie, URSS replică - făcând în propria sa zonă- o

Republică Democrată Germană (RDG), cu o constituţie centralizatoare.

Începând cu acest moment, divizarea Germaniei este instituţionalizată.

Cele două tabere faţă în faţă

Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru

lumea liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. Participanţii

la Pactul de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Benelux) au constatat

neputinţa lor vis-à-vis de diviziile Armatei Roşii şi au cerut SUA să adere

la Pact şi să le dea un sprijin militar. La 4 martie 1948, Georges Bidault,

ministrul de externe al Franţei, i-a scris lui George Marshall, secretarul

Departamentului de Stat, pentru a-l invita să reia colaborarea între lumea

veche şi cea nouă pe teren politic şi militar.

34

De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască

comunismul, au crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB

în 1952, ţinând forţele lor în alertă şi creând o centrală de informaţii (CIA).

Dar, în SUA orice tratat internaţional trebuie să fie, conform Constituţiei,

aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi ratificat. Guvernul american

a estimat că este mai înţelept să facă Senatul să voteze o rezoluţie

prealabilă autorizând puterea executivă să încheie alianţe în timp de pace.

Astfel, s-a ajuns la rezoluţia Vandenberg (numele senatorului american

republican, preşedintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la

11 iunie 1948. A fost vorba de o adevărată revoluţie în politica externă

americană, care până atunci n-a făcut alianţe decât pe timp de război.

Pactele vor deveni un instrument privilegiat al securităţii naţionale în timp

de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianţei atlantice, negociate la

sfârşitul anului 1948 şi începutul anului următor.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),

Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie

1949 în Washington, de reprezentanţii a 12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa,

Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi

Portugalia). Uniunea Europei Occidentale era practic golită de substanţa

sa, mai multe din organismele sale au fost de altfel absorbite de către

NATO.

Grupul permanent, compus din reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi

Franţei, care avea sediul la Washington, este însărcinat cu direcţia

strategică a Alianţei.

NATO este în acest moment o organizaţie foarte suplă, care afirmă că

un atac împotriva unuia dintre aliaţi din Europa, sau împotriva unei insule

din Atlantic, echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest

ajutor militar nu este automat şi fiecare ţară îşi păstrează propriul

35

comandament şi propria armată. NATO a plasat Europa Occidentală sub

protecţie americană. Pactul a fost violent combătut de Uniunea Sovietică,

care considera că este îndreptat împotriva ei. În acest pact, comuniştii văd

un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA.

Evenimentele din Extremul Orient, şi în particular războiul din

Coreea, au modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea

integrării militare.

Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, şi lupta

împotriva comunismului se face prin propagandă şi mobilizare ideologică.

În SUA, senatorul Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă

(9 februarie 1950), care se transformă într-o veritabilă „vânătoare de

vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toţi cei care sunt suspectaţi de

activităţi anti-americane.

În noiembrie 1952, republicanii au câştigat alegerile prezidenţiale.

Generalul Eisenhower a fost ales preşedinte. El a criticat, în campania sa

electorală, politica administraţiei republicane, care a constat în a opri

comunismul (containement) şi a preconizat o politică de fermitate şi de

respingere a comunismului (roll-back). În fapt, noua administraţie a

renunţat curând la această politică, care risca să ducă la un război

generalizat. Noua înfăţişare a politicii americane se rezumă la un aspect

diplomatic: pactomania, şi la un aspect strategic: doctrina represaliilor

masive.

Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă

atomică în 1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict

limitat, sângeros, impopular şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii

americani adoptau, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei

formule: represalii masive (masive retaliation), riposta imediată (instant

retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA vor

36

răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit.

Aşa estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele

mai puţin ridicate.

Sistemul alianţelor

În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului

chinez şi de a duce la eşec „teoria dominoului”: atunci când o ţară cade sub

dominaţia comunismului, vecinele riscă să fie şi ele antrenate.

- În anul 1951 a fost perfectat tratatul militar între Australia, Noua

Zeelandă, SUA (A.N.Z.U.S.).

- Deja aliate în Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelandă şi Japonia,

SUA a semnat tratate de apărare cu Coreea de Sud (1953), Pakistan,

China naţionalistă şi Vietnamul de sud (1954).

- Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat

Organizaţia Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.), la 8

septembrie 1954. SUA, Franţa, Marea Britanie, Australia, Noua

Zeelandă, Filipinele, Pakistanul şi Thailanda se angajau să dea o ripostă

colectivă la un atac împotriva unuia dintre teritoriile lor şi la sud de

paralele de 21, 30 grade, ceea ce includea Indochina, dar nu şi

Taiwanul, legat printr-un tratat defensiv chino-american (2 decembrie

1954) şi subiectul unei vii tensiuni între 1954-1955.

- În Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie

1955) regrupa Turcia, Iranul, Irakul, Pakistanul şi Marea Britanie,

creând un cordon protector la frontierele sudice ale URSS (face legătura

cu SEATO şi NATO).

37

- În America latină, SUA a încercat să atragă statele de aici într-o

cruciadă împotriva comunismului (Conferinţa de la Caracas, martie

1954) şi de a întări coeziunea Organizaţiei Statelor Americane

- Japonia a jucat un rol limitat şi subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin

articolul 9 al Constituţiei din 3 mai 1947, i s-a impus un pacifism

instituţional, prin care Japonia renunţă la recurgerea la forţă şi la

întreţinerea oricărui potenţial militar. Dar, de la începutul războiului

împotriva Coreei, America i-a solicitat reînarmarea şi încheierea

tratatului din 1951. Japonia şi-a construit o forţă defensivă. Japonezii au

cerut sovieticilor insulele Kurile şi sudul insulei Sahalin şi, mai

important decât orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia,

Sikotan). În ciuda impasului asupra contenciosului continental,

japonezii şi sovieticii au semnat o declaraţie comună, punând capăt

stării de război în octombrie 1956 permiţând restabilirea relaţiilor

diplomatice normale. Japonia a fost admisă în ONU la 18 decembrie

1956.

Tabăra estică şi primele semne ale dezgheţului Est-Vest

Coerenţa estului se manifestă printr-o unitate ideologică, al cărui

simbol a fost Kominformul. El a denunţat imperialismul american, vinovat

de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii

genialului Stalin şi îl acuză pe Tito. Opozanţii sunt peste tot vânaţi.

Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea şi pe

colectivizarea agriculturii. În replică la constituirea OECE, statele Europei

de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea

38

Sovietică, urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au

regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

(C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în

profitul URSS.

Pe plan militar, Uniunea Sovietică a semnat cu democraţiile populare

şi cu China tratate de asistenţă bilaterale. Izolat de lumea occidentală,

blocul de est s-a aliniat „marelui frate”. Ca urmare a intrării Germaniei în

NATO, el a creat, la 14 mai 1955, pactul de la Varşovia. Această alianţă

regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate ale ţărilor Europei

de est, cu excepţia Iugoslaviei.

După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcţiune o

conducere colectivă cu Hruşciov, ca prim secretar al Partidului Comunist

A fost inaugurată o perioadă numită a „dezgheţului”, după un termen dintr-

un roman al lui Ilya Ehrehburg. Dezgheţul intern, amnistia, reducerea

pedepselor şi începutul perioadei destalinizării a provocat, în acelaşi timp,

o perioadă de agitaţie: tulburări în Cehoslovacia (iunie, 1953), o adevărată

revoltă în Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot în democraţiile

populare asistăm la o separare a funcţiilor între primul ministru şi primul

secretar al partidului.

Dezgheţului URSS, în politica externă, i-au urmat alte demersuri

internaţionale specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953, relaţiile

întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a fost semnată Convenţia de Armistiţiu în

Coreea. Uniunea Sovietică a acceptat propunerea lui Churchill de a se ţine

o reuniune a celor patru miniştri de externe la Berlin, dar acest obiectiv n-a

fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus încheierea unui

pact de securitate europeană. Şi-a adus o contribuţie în ce priveşte

Conferinţa de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954). La 11

octombrie 1954, forţele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie

39

1955, URSS a pus capăt stării de război cu Germania. În primăvara anului

1955, URSS a promis să-şi retragă trupele din Austria, cu condiţia ca

această ţară să-şi păstreze neutralitatea. Un tratat devenea posibil. La 15

mai 1955, cele patru mari puteri au semnat la Viena tratatul prin care se

punea capăt ocupaţiei Austriei, care se obliga să rămână neutră şi să

respingă orice uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU şi să

intre în organizaţiile nonmilitare. Spiritul destinderii a permis ţinerea la

Geneva a unei conferinţe la vârf, în 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe

preşedintele Eisenhower, mareşalul Bulganin, însoţit de Hruşciov,

premierul britanic Eden, preşedintele Consiliului de miniştri francez Edgar

Fauré. Dezacordul asupra Germaniei a fost total, dar „spiritul Genevei” a

lăsat loc speranţei că destinderea va lua locul războiului rece. De fapt,

deschiderea sovietică faţă de Germania s-a concretizat prin călătoria lui

Adenauer la Moscova (9-13 septembrie 1955) şi stabilirea relaţiilor

diplomatice între RFG şi URSS.

Problema germană n-a mai fost principalul pol al tensiunii între est şi

vest. URSS a reacţionat cu vigoare la eventualitatea creării unei Comunităţi

Europene a Apărării, cu unităţi militare germane, şi la elaborarea unei

Uniuni a Europei Occidentale (UEO), care a urmat eşecului Comunităţii

Defensive Europene (CED). URSS a înmulţit apelurile la dezarmare şi

securitate în Europa şi a convocat la Moscova o conferinţă (29 noiembrie-

2 decembrie 1954), la care au participat numai democraţiile populare.

Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de

la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii

populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria,

Albania, Ungaria). Tratatul de la Varşovia era un tratat de prietenie,

cooperare şi asistenţă mutuală, care avea un comandament militar unic,

40

încredinţat unui mareşal sovietic. El conferea blocului estic o structură

solidă şi îşi asumă de acum înainte rolul de gardian al blocului.

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de

Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o

vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS

recunoştea diversitatea căilor care duceau la socialism. În acelaşi timp

competiţia est-vest s-a mutat în afara Europei, unde Uniunea Sovietică

exploata voinţa de emancipare colonială, care se răspândea în lumea a treia.

1955-1962

Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârşitul lumii bipolare, născută după

cel de-al doilea război mondial. Această perioadă intermediară, care a

însemnat trecerea lumii de la confruntarea a două blocuri la destindere, a

fost plasată sub semnul co-existenţei paşnice. Aceasta a însemnat un nou

mod de relaţii Est-Vest şi o consecinţă a „naşterii lumii a treia”. Primei

faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel african. La

Bandung, în aprilie 1955, în absenţa marilor puteri, statele recent

decolonizate şi-au proclamat voinţa lor de independenţă şi de coexistenţă

paşnică şi la Suez, în 1956, două mari puteri coloniale europene au avut

parte de o replică diplomatică din partea unui stat din Orientul Apropiat,

Egiptul.

Urmare a mişcărilor de decolonizare s-a născut un ansamblu de ţări

situate în Asia şi în Africa, care aveau în comun subdezvoltarea economică

şi au cunoscut o importantă creştere demografică: este „Lumea a Treia”

(expresie creată de Alfred Sauvy, în 1952). Aceasta a luat cunoştinţă de

existenţa sa în timpul conferinţei de la Bandung. Ea a repurtat o victorie

diplomatică la Suez. Într-un timp de 4 ani, statele lumii a treia s-au înmulţit

şi au transformat ONU.

41

Lumea a III-a şi-a proclamat mai mult sau mai puţin paşnic intenţiile

sale de a nu mai fi tratată ca un obiect al relaţiilor internaţionale. Dintr-o

dată, ea a complicat şi îmbogăţit relaţiile internaţionale, raporturile de forţe

Est-Vest. Competiţia economică, cursa înarmărilor şi a spaţiului se

substituie puţin câte puţin confruntării ideologice. Opoziţia ideologică face

imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face improbabil războiul,

după formula lui Raymond Aron: „Pace imposibilă, război improbabil”.

Între cele două blocuri, coexistenţa paşnică triumfă, chiar dacă crize

violente (Berlin, Cuba) au punctat această perioadă. Chiar şi în interiorul

blocurilor linii de ruptură apar, mai ales în blocul estic, unde, ca urmare a

destalinizării, au urmat crizele din Polonia şi Ungaria şi fisurile din alianţa

chino-sovietică. În blocul occidental, ţările europene, ieşite din

reconstrucţie, se organizează puţin câte puţin.

Reculul diplomatic anglo-francez în criza canalului de Suez a deschis

porţile Orientului Apropiat pentru cele două superputeri care vor duce de

acum înainte o luptă pentru impunerea influenţei proprii, fără a se înfrunta

întotdeauna. Ţările nealiniate au fost „recuperate” de diplomaţia sovietică,

în timpul Conferinţei de solidaritate afro-asiatică de la Cairo (decembrie

1957) şi la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din 1960.

Naţiunile Unite

Între mişcarea de decolonizare şi evoluţia O.N.U., interacţiunile sunt

evidente. O.N.U., prin dezbaterile sale privitoare la decolonizare,

accentuează necesitatea independenţei coloniilor. A trebuit totuşi să se

aştepte anul 1961, pentru ca Naţiunile Unite să voteze o declaraţie conform

căreia toate coloniile trebuie să-şi câştige independenţa.

42

Pe de altă parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii

diplomatice internaţionale, în particular a O.N.U., unde apariţia noilor state

a zguduit o majoritate tradiţional inspirată de SUA în Adunarea Generală.

Noile state s-au servit de Adunarea Generală ca de o tribună unde poziţiile

occidentale erau puse în discuţie.

Evoluţia blocurilor

Puţin câte puţin, cele după blocuri au început să-şi înţeleagă

raporturile ca netinzând să ducă în mod necesar la un război deschis.

Primele semne ale „dezgheţului” au apărut după moartea lui Stalin

(Congresul al XX –lea al P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor

care au apărut în blocul estic. În blocul occidental un nou pol de putere era

în curs de a se naşte în jurul pieţei comune. Coexistenţa paşnică n-a

însemnat sfârşitul tensiunilor, s-a instalat un sistem de echilibru al terorii,

zguduit de crize (Berlin şi Cuba).

Limitele coexistenţei paşnice

După moartea lui Stalin s-a constatat un dezgheţ în relaţiile

internaţionale. Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea

lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii

externe sovietice.

Factorii esenţiali au fost afirmarea lumii a treia şi echilibrul terorii. În

Asia şi în Africa s-au născut state care vroiau să trăiască în pace. Un nou

actor – Lumea a Treia – tulbura echilibrul bipolar. Pe de altă parte,

ameninţarea atomică, echivalentul distrugerii totale n-a mai fost monopolul

unei singure puteri. Ea este bilaterală şi echilibrată, pe scurt: s-a neutralizat.

Pe plan mondial, criza Ungariei şi a Suezului au demonstrat că super

puterile nu vroiau să se confrunte. Sovieticii, în mod particular Hruşciov au

43

fost mai rapizi decât americanii. Adaptându-şi politica la această evoluţie,

în raportul său, din 31 octombrie 1959, Hruşciov a abandonat ideea unei

confruntări militare inevitabile între sistemul capitalist şi comunist. Chiar

dacă victoria comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competiţia

trebuie să se limiteze pe teren economic şi ideologic.

Între ’55 şi ’62 s-a schimbat stilul din relaţiile internaţionale,

conducătorii sovietici şi-au înmulţit vizitele în străinătate. Hruşciov l-a

întâlnit pe Eisenhower în SUA, în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franţa

în 1960, pe Kennedy la Viena, în iulie 1961. El a încurajat de acum înainte

competiţia economică cu SUA, predicând că, în 1980, Uniunea Sovietică

va depăşi SUA în materie de producţie. Victoria comunistă trebuie să se

facă pe tărâm economic.

Dar războiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul,

Berlinul, iar începând din 1958 s-a întins în Africa cu ocazia conflictelor de

decolonizare, în America Latină cu criza cubaneză şi în Asia; în

strâmtoarea Formosa, în care comuniştii chinezi au bombardat insulele

Chinei naţionaliste Quemoy şi Matsu (22-23 august 1958).

Echilibrul terorii

Diplomaţia sovietică a ştiut să profite de jocul ameninţărilor nucleare,

ameninţând Franţa şi Anglia, în momentul crizei Suezului, cu folosirea

armelor nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spaţiu.

Lansarea primului satelit artificial Sputnik de către sovietici la 4

octombrie 1957 şi primul zbor al omului în spaţiu, sovieticul Gagarin la (12

aprilie 1961), au reprezentant câştiguri ştiinţifice importante şi au dovedit

că Uniunea Sovietică dispunea de rachete cu rază lungă, care puteau atinge

teritoriul american. SUA a luat cunoştinţă de întârzierea lor în acest

domeniu. Ele au decis să întreprindă un efort gigantic pentru a depăşi

URSS. Kennedy a recunoscut public sfidarea şi a cerut Congresului, la 25

44

mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spaţiului. A fost

începutul unei noi curse a înarmărilor, destinată nu ştergerii de pe faţa

pământului, ci mai degrabă să-i insufle teamă în arătarea superiorităţii.

SUA şi-a remodelat strategia ei.

Riposta graduală americană

SUA şi-au remodelat strategia lor. Noul preşedinte, democratul J.F.

Kennedy, a afirmat dorinţa SUA de a proteja lumea liberă, dar sub impulsul

secretarului apărării, Robert Mac Namara, democraţii au înlocuit ”doctrina

represaliilor masive” cu cea a „ripostei graduale”. Aceasta a proporţionat

riposta cu ameninţarea şi miza pusă în joc, urmând o escaladare savantă,

care mergea de la conflictul convenţional la războiul nuclear. Noua

strategie implica posesia tuturor categoriilor de arme şi, în special, întărirea

armamentului convenţional american, dezvoltarea noilor mijloace de

ripostă, cum erau noile rachete Polaris. În ciuda neliniştilor americane, în

privinţa avansului sovietic în domeniul rachetelor, URSS era, în realitate, în

mare întârziere în cursa armamentelor strategice. În 1962, Moscova

dispunea de 75 de rachete intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol

şi fabricau 25 pe an. SUA posedau deja 294 de rachete intercontinentale şi

fabricau 100 pe an. Superioritatea americană este şi mai zdrobitoare în

domeniul rachetelor submarine şi a bombardierelor intercontinentale.

Primele negocieri pentru dezarmare

O altă consecinţă a „echilibrului terorii” a fost relansarea dezarmării.

Uniunea Sovietică s-a făcut campionul ideii, sprijinind planul Rapacki, de

denuclearizare a Europei Centrale (1957 – 1958), şi a declarat un moratoriu

asupra testelor nucleare. În 1958 s-au deschis negocieri între cele trei puteri

cu arsenal atomic, cu scopul de a se ajunge la un acord privind încetarea

experienţelor nucleare în atmosferă. Paralel cu aceste convorbiri,

45

guvernele sovietic şi american au decis să reia negocierile într-un nou

organism, „comitetul celor 18”, format din reprezentanţii puterilor vestice,

estice şi ai ţărilor nealiniate. În timpul întâlnirii la vârf de la Viena (3-4

iunie 1961), Hruşciov i-a cerut lui Kennedy ca negocierile asupra

experienţelor nucleare să fie replasate în cadrul mai general al dezarmării.

În septembrie 1961, negociatorii american şi sovietic şi-au asumat un

obiectiv ambiţios, dezarmarea generală şi completă. Realizarea sa urma să

fie progresivă, pe etape, de durată, echilibrată. În fapt, convergenţa

americano-sovietică va antrena abandonul perspectivei unei reduceri

generale a armamentelor. Cele două superputeri au preferat, de acum

înainte, negocieri pentru acorduri parţiale şi selective.

46

D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975)

Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere şi cooperare.

Reglementarea afacerii rachetelor din Cuba, care corespunde sfârşitului

crizei Berlinului, a pus bazele destinderii. Consecinţele au fost imense. Pe

de altă parte, în cursul anilor ’60 se constată bipolarizarea crescândă a vieţii

internaţionale şi o eroziune a monolitismului celor două blocuri. Coeziunea

NATO şi a Tratatului de la Varşovia au slăbit, şi o schismă a apărut între

URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un dialog care

viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a

făcut din aceşti actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat în

conflictele locale din Asia, Africa şi Orientul apropiat. Ordinea bipolară,

contestată la Conferinţa de la Bandung, de către naţiunile lumii a treia,

părea consolidată de convergenţa relativă a intereselor celor doi mari, şi

ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul celor două blocuri şi în

interiorul lumii a treia. Ţările lumii a treia, cu toată slăbiciunea lor

economică şi militară, exercitau o influenţă crescândă, din simple mize ale

47

confruntării Est – Vest ele devenind, puţin câte puţin, agenţi ai politicii

mondiale.

Bipolarismul americano-sovietic

Evoluţia acestei perioade este marcată de voinţa de pacificare a celor

doi mari, care au renunţat la o strategie a tensiunii şi s-au angajat pe calea

destinderii.

Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan

strategic şi economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în

emisfera occidentală.

Din partea sovietică, după căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru

eşecurile în politica agricolă dar, de asemenea, în politica externă a început

o lungă perioadă de guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie

1982). Echipa Brejnev a înregistrat una din marile succese pe terenul

politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism extern contrastant cu

imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind integrarea

„ţărilor frăţeşti” şi mai ales obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au

sfârşit prin a le recunoaşte puterea.

Destinderea n-a însemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui

creşteri considerabile a armamentelor, cu deosebire în tabăra sovietică, care

a făcut un enorm efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul

armamentelor strategice, deoarece în 1962 Washingtonul dispunea de o

netă superioritate. A avut loc o cursă a înarmărilor, mai ales în domeniul

rachetelor cu rază medie (2000-4000 km) I.R.B.M. (Intermediate Range

Ballistic Missile), la rachete cu rază lungă de acţiune (10.000 km) I.C.B.M.

(Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete lansate de pe submarin

S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la

sfârşitul anilor ’70, la acumularea unui arsenal impresionant.

48

Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor

limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se

menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să

găsească un modus vivendi.

Avansul american în domeniul tehnologic

După ce a luat un avans ştiinţific şi militar (Sputnik 1957, Gagarin

1961), Uniunea Sovietică a acumulat întârzieri în domeniul tehnologiei de

vârf. Americanii au fost primii care au ajuns pe Lună (21 iulie 1969) şi ei

au lansat primul laborator spaţial în 1973. În competiţia mondială, meritele

socialismului n-au triumfat uşor. Şi din punct de vedere american există

probleme de dezvoltare a capitalismului. Îndoiala înlocuieşte încrederea pe

motivul menţinerii zonelor de sărăcie, de segregaţie rasială, războiul din

Vietnam şi scandalurile politice.

Reducerea tensiunilor internaţionale

Anii ’60 au fost marcaţi de reluarea tratativelor între USA şi Uniunea

Sovietică. Perioada ’69 – ’73 este faza cea mai fecundă a destinderii. Ea

corespunde venirii la putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon

şi a consilierului său pentru securitate naţională, Henry Kissinger, care au

manifestat convingerea despre necesitatea dezangajării. SUA se consideră

prima putere mondială, dar nu vor să mai conducă singuri. Ei acceptă

paritatea nucleară cu URSS şi în curând se va ajunge la o diplomaţie

triunghiulară, ceea ce explică atât acordurile privind domeniul ştiinţific şi

comercial, cât şi în domeniul militar. Un fel de înţelegere, de acceptare, s-a

stabilit între americani şi sovietici, care a dus la apariţia unei co-gestiuni a

afacerilor internaţionale: fiecare din cei doi mari recunoaşte dreptul

celuilalt de a face să domnească ordinea în tabăra sa şi să evite cu grijă

49

orice confruntare directă. Războiul din Vietnam este un exemplu

remarcabil al unui conflict în timpul destinderii care priveşte o ţară din

tabăra socialistă, Vietnamul, susţinută de Moscova. În cele mai grele

momente ale angajamentului militar aici, Moscova a menţinut şi întărit

raporturile sale cu Washington-ul. Intervenţia sovietică în Cehoslovacia n-a

mai afectat procesul destinderii.

Acordurile de limitare a armamentelor

De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea

Antarcticii. După criza din 1962, convergenţa intereselor sovieto-americane

a apărut şi mai clar.

Tratatul de la Moscova

O altă măsură a fost simbolică, chiar dacă nu este vorba de o

dezarmare propriu–zisă. Din 1958 se pune problema interzicerii testelor

nucleare în atmosferă, încercare care a făcut obiectul unui moratoriu,

întrerupt în septembrie 1961. Ca urmare a crizei cubaneze, SUA şi URSS

au ajuns la un punct final, după ani de negocieri. Ele au fost iniţiatorii

Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100

de ani, care interzice experienţele nucleare în atmosferă. Franţa şi China,

care şi-au pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să adere. În

realitate, Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi

mari, care au conservat, fără posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe

care le sporeau. Acestor puteri atomice nu li se interzicea mare lucru, în

schimb ele invitau alte ţări să adere la el, privându-le de mijloace de a

poseda ele arme nucleare. Însemnătatea militară a tratatului este nulă, dar

cea politică este imensă. El concretizează o schimbare de climat între cei

50

doi mari, care încheie un acord ce respinge cu indignare China din tabăra

estică şi Franţa din tabăra occidentală.

Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice

Întâlnirea dintre preşedintele Johnson şi preşedintele Consiliului de

Miniştri Kosîghin, la Glassboro (New Jersey), în 23 -25 iunie 1967,

permite încheierea, în iulie 1968, a unui Tratat asupra non-proliferării

armelor atomice, semnat de SUA, URSS şi Marea Britanie, respins din nou

de Franţa şi China, care experimentează bomba cu hidrogen în 1967-1968

şi refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul atomic.

Coeziunea NATO şi a Tratatului de Varşovia au slăbit, şi o schismă

s-a dezvoltat între URSS şi China populară. Cele două superputeri au

început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era

destinderii. Această acomodare a făcut din aceşti actori adversari-parteneri.

Confruntarea a continuat în conflictele locale din Asia, Africa şi Orientul

Apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la Bandung, de

naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa relativă a

intereselor celor doi mari şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul

celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia.

Politica controlului armamentului

Mai întâi americanii şi sovieticii au convenit să stabilească un contact

direct pentru a evita escalada fatală. S-a creat (anunţată la 20 iunie 1963) o

legătură între Washington şi Moscova (a apărut telefonul roşu).

La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spaţiului, a lunii

şi a corpurilor celeste şi interdicţia de a lansa pe orbită armele nucleare.

51

14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea

unei zone libere de arme nucleare în America Latină. Există un comitet al

ONU, format din 18 membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a

marilor (11 februarie 1971) şi o convenţie de interzicere a armelor

biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din aceste acorduri sunt

încheiate pe baza filosofiei „controlului armamentului”. Nu e vorba de

dezarmare, ci de fixarea limitelor asupra înarmării.

Limitarea armamentelor strategice

Statele Unite şi URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai

perfecţionate şi erau îngrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor

antibalistice (Antiballistic Missile sau ABM). ABM, al căror cost este

considerabil, sunt capabile să oprească în zbor rachetele inamice înainte să-

şi atingă obiectivul. Sovieticii le-au construit în jurul Moscovei şi

americanii în jurul Washingtonului. Se repunea în discuţie „echilibrul

terorii”, apărând riscul ca prima lovitură să ducă la declanşarea unui

conflict nuclear. Al doilea progres a fost apariţia rachetei cu capete

multiple sau MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle),

care permitea atingerea mai multor obiective o singură dată.

Acordurile SALT I

În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice,

SALT (Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al

preşedintelui Nixon, Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în

noiembrie 1969, ca urmare a nenumăratelor reuniuni, permiţându-i lui

Nixon şi Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT. Era

compus din două părţi: un acord provizoriu şi un tratat. Acordul consistă

din îngheţarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea

52

construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele

intercontinentale şi a lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM).

Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru

sovietici, pentru SLBM, de 650 pentru americani şi 950 pentru sovietici.

Tratatul a limitat la două poziţii sistemele de apărare antirachetă (ABM), în

jurul Moscovei şi Washingtonului. Logica echilibrului terorii era aceea ca

insistenţa în a descuraja să ducă la împiedicarea izbucnirii războiului.

A fost pentru prima dată când cele două puteri, depăşind problema

controlului, au încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic

de la alte ţări. Acordul limita producţia la anumite tipuri de arme. În sfârşit,

este un acord care recunoaşte accesul la paritate pentru URSS, ceea ce

constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii Sovietice i s-a recunoscut o

superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri economice.

Întâlnirile între cei doi mari

Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea

dintâi vizită oficială a unui preşedinte american în URSS, s-a semnat o

declaraţie comună, în 12 puncte, care a „definit bazele raporturilor

reciproce între SUA şi URSS”, un veritabil cod de conduită. Acest acord

întăreşte bipolarismul americano-sovietic şi apropie două sisteme politice

în care raţiunea de stat prevalează asupra exigenţelor ideologiei. În mai

puţin de 3 ani, conducătorii celor două ţări s-au întâlnit de patru ori.

În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă

instituţionalizează dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma

acordul provizoriu într-un tratat definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei

lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi acorduri, convenţii sau

declaraţii au fost semnate, care angajau cele două ţări să prevină războiul

53

nuclear, nu numai între ele, ci şi între ele şi alte ţări. Prin aceasta, cele două

ţări îşi acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care riscă să

degenereze.

A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon şi

Brejnev diferite acorduri privitoare la limitarea experienţelor nucleare

subterane. Întâlnirea Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974,

este ultima întâlnire la vârf a destinderii. El prevedea, pentru ambii, un

plafon de 2400 lansatoare (focoase) de rachete (ICBM şi SLBM), care

trebuiau să servească de cadru pentru viitorul tratat SALT 2. Dar

negocierile destinate să pregătească un acord definitiv s-au împotmolit

după aceasta.

Destinderea în Europa şi Östpolitikul

Întreaga problematică a destinderii rezidă în reglementarea problemei

germane şi îmbunătăţirea relaţiilor între Germania de Vest şi statele

Europei de Est.

Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului

rece: situaţia teritorială moştenită din război, statutul Berlinului şi existenţa

a două entităţi politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG.

Reglementarea problemei teritoriale. Până în anul 1969 politica

externă a RFG, condusă de cei trei cancelari creştin-democraţi (Konrad

Adenauer -1949-1963; Ludwig Erhard -1963-1966 şi Kurt Kissinger 1966-

1969) a fost cea definită de cea a cancelarului Adenauer, fondată pe

alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relaţiile diplomatice cu URSS şi a

început o apropiere prudentă faţă de Polonia, dar greutăţile politice, cea a

refugiaţilor şi a repatriaţilor, au constrâns-o la o mare prudenţă şi a

imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane. Această politică

54

este fondată pe două principii contradictorii. Voinţa de a ancora RFG la

Occident şi, în particular, ancorarea în construcţia europeană şi, în acelaşi

timp, revendicarea unei Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i

reprezenta pe toţi germanii. Doctrina Hollstein (după numele secretarului

de stat la afaceri externe) consistă în a ameninţa cu ruperea relaţiilor

diplomatice cu toate statele care recunoşteau regimul din Pankow (Berlinul

de Est).

Östpoltikul (politica pentru est)

Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică şi politicii

pentru est a generalului de Gaulle, RFG, care profită de pieţele Europei de

est, s-a deschis pentru est. Östpolitikul, schiţat din 1966, de guvernele

„marii coaliţii” (înţelegând aici pe creştin-democraţi, social-democraţi şi

liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy Brandt, care iese

învingător în alegeri în fruntea unei coaliţii restrânse a social-democraţilor

şi a liberalilor. El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a

făcut preşedintele de Gaulle şi Nixon.

Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la

Erfurt, la 19 martie 1970 şi de la Kassel, la 21 mai 1970, între Willy Brandt

şi prim-ministrul est-german Willy Stoph.

Acordul RFG-URSS

Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la

acordul de la Moscova, din 12 august 1970. Părţile au declarat că obiectivul

cel mai importat al lor este pacea şi destinderea, recunoscând

55

inviolabilitatea frontierelor europene şi menţinând drepturile celor patru

puteri asupra Berlinului.

Recunoaşterea frontierelor germano-poloneze

Au avut loc discuţii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe

care Germania federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Finalmente,

tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere.

Imaginea cancelarului W. Brandt, îngenuncheat în faţa monumentului

ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varşovia, dă o dimensiune

umană reconcilierii germano-poloneze.

Statutul Berlinului

Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de

acces în Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3

septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând

menţinerea drepturilor celor patru puteri ocupante şi un nou statut.

Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un land al RFG.

Căile de acces au fost reglementate cu minuţiozitate.

.

Recunoaşterea celor două Germanii

Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii

diplomatici. Până în acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor

două Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaşte explicit că nici

unul din cele două state n-au suveranitate în afara frontierelor actuale.

Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21

56

decembrie 1972. Una din consecinţele esenţiale ale acestui tratat a fost de a

obţine recunoaşterea RDG de către numeroase state occidentale şi

admiterea celor două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea

separaţiei juridice a celor două state germane şi ostpolitikul au meritul de a

umaniza condiţia populaţiei germane separate; dar faptul de a ajunge la

viaţa internaţională a consolidat structurile statului est-german.

Urmările conferinţei de la Helsinki asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale

Conferinţa de la Helsinki a fost punctul de maximă importanţă al

destinderii, chiar dacă a existat o anumită ambiguitate a Actului final.

URSS era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din

război, cerând o conferinţă asupra securităţii europene. Occidentalii, care n-

au acceptat formal situaţia de fapt a Europei după conferinţa de la Yalta şi

cortina de fier, au pus condiţiile lor, în special încheierea unui acord asupra

Berlinului, la care să participe SUA şi Canada. Destinderea a dat ocazia de

a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972

până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, în sfârşit din

septembrie 1973, în iulie 1975.

Această conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa

(C.S.C.E.), la care erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1

august 1975 un act final semnat de numeroşi şefi de state şi guverne, între

care Leonid Brejnev şi Gerald Ford. Subîmpărţit în trei capitole sau

„coşuri”, Actul final consacră marile principii: egalitatea statelor, ne-

amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea

popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi renunţarea la recurgerea la

forţă pentru reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperării

57

economice, ştiinţifice şi tehnice. În sfârşit, garanta apărarea drepturilor

omului şi, în special, noţiunea de liberă circulaţie a persoanelor şi ideilor.

Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare

(C.S.C.E.) în Europa au marcat profund relaţiile internaţionale, vorbindu-se

de o Europă până la conferinţa de la Helsinki şi o Europă după Conferinţa

de la Helsinki. Ea a fost legată în mod direct de procesul destinderii, care a

fost confirmat şi întărit. Spiritul de colaborare şi de compromis au prevalat.

În interiorul blocului sovietic s-au creat condiţiile apariţiei unor revendicări

ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste în teorie. Acest

fapt va încuraja vocile dizidenţilor. Actul final mai este considerat şi ca o

Cartă a relaţiilor intereuropene, în condiţiile destinderii relative, care

prevala pe continent la începutul anilor ’70.

O lume destabilizată (1979 - 1989)

Cu toată criza anului 1973, destinderea a continuat până în anul

1975, considerat ca un punct de echilibru într-o lume în evoluţie.

În 1975, Conferinţa de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial

al Europei şi participanţii au afirmat voinţa de a aprofunda destinderea.

Dar, sub efectul crizei petroliere, a dezordinii monetare şi a înmulţirii

tensiunilor, destabilizarea s-a făcut simţită în toate domeniile. Căderea

Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică terminarea războiului de 30 de

ani, dar şi părăsirea politicii americane de îndiguire. Puterea americană

părea condamnată la doliu, pierzându-şi toată influenţa în Indochina, dă

înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această pierdere a

prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi,

58

cum au fost: creşterea integrismului islamic, revoluţia iraniană,

aventurismul Libiei lui Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din

America Latină şi Africa, sunt manifestări ale acestei destabilizări.

Caracteristicile acestei perioade sunt creşterea problemelor în sud,

apariţia tensiunilor în părţi ale planetei cunoscute pentru calmul lor.

Antagonismul între Nord şi Sud, fondat pe schimburile de materii prime şi

produse industriale, s-a exacerbat. Accentul s-a deplasat de la problemele

Est-Vest la problemele Nord-Sud şi mai ales Vest-Sud.

Diferitele aspecte ale crizei

Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii

dolarului, adevărat etalon monetar, minat de decizia luată de preşedintele

Nixon de a detaşa dolarul de aur, la 15 august 1971.

Şocurile petroliere

Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate

de ţările arabe producătoare de petrol în 16 şi 17 octombrie 1973 asupra

embargoului vânzării de petrol spre anumite state, reducerea producţiei şi,

mai ales, creşterea preţurilor. Factorii unei crize sunt prezenţi de mult timp.

Cel mai important dintre toate este creşterea enormă a utilizării petrolului

ca sursă de energie şi voinţa producătorilor de a trage cele mai mari

beneficii posibile.

Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este

remarcabilă. În 1950 el reprezenta 37,8% faţă de 55, 7% pentru cărbune. În

anul 1967 petrolul şi gazul reprezentau 64,4% din total. Aşadar, petrolul a

urcat la 64,4%, adică de la o treime la două treimi, în condiţiile în care

consumul de energie anuală s-a triplat.

59

Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de

petrol de a obţine cele mai mari avantaje. Până spre anul 1960 exploatarea

zăcămintelor de petrol era dreptul marilor companii petroliere, care, în

schimbul concesionării exploatărilor, vărsau statelor anumite drepturi în

bani. Mexicul şi Iranul s-au debarasat de acest ascendent în 1951. Cu

excepţia SUA şi URSS, cea mai mare parte din ţările industrializate nu

produceau sau produceau foarte puţin petrol. În Europa Occidentală

producătoare erau numai Marea Britanie şi Norvegia iar în extremul Orient

Japonia.

În vest producţia este concentrată în Venezuela şi Nigeria, în

Indonezia şi mai ales în Golful Persic,în Arabia Saudită, Iran, Irak,

Behrein,Kuweit şi Qatar. Concentrarea are implicaţii politice şi strategice.

Cea mai mare parte a producţiei trece prin strâmtoarea Ormuz, de unde şi

importanţa Golfului Persic şi a Oceanului Indian pe plan geostrategic,

deoarece producătorii îşi pot concentra eforturile mai uşor. Cinci dintre

aceştia: Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudită şi Kuweit au creat, la 15

septembrie 1960, la Bagdad, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol

(O.P.E.C.), la care au aderat treptat alte state. De acum îniante ţările din

OPEC au căutat an de an să obţină avantaje în ce priveşte drepturile lor şi

apoi naţionalizarea totală a producţiei de petrol. Iniţiativa a aparţinut

Algeriei şi Libiei. Statele din sud, producătoare de materii prime, altele

decât petrolul, cresc preţurile şi iau controlul sectoarelor economice

deţinute până acum de companiile străine. Semnele bulversării ordinii

mondiale existau încă înainte de octombrie 1973.

La 16 octombrie 1973, ţările din OPEC decideau ca preţul barilului

de petrol să treacă de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producătorii arabi au

făcut un embargou împotriva ţărilor care ajutau Israelul, în special SUA şi

Olanda. Ele decid, de asemenea, să reducă producţia, în raport cu cea din

60

septembrie, de la 15 la 20% şi apoi cu 5% până când Israelul va elibera

teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost abandonat. În martie 1974,

preţul petrolului se mărise de patru ori.

În timp ce efectul primului şoc se atenua, efectul cererii de petrol

provoca un al doilea şoc, marcat prin dublarea preţului în 1979, de

revoluţia iraniană urmată de o a treia dublare datorată războiului dintre Iran

şi Irak. Preţul petrolului a ajuns la 34 de dolari pe baril la sfârşitul anului

1981.

Consecinţele crizei

Au fost grave mai ales asupra ţărilor industrializate, ele remodelând

fizionomia planetei.

Ameninţate de penurie, Europa Occidentală şi Japonia, ale căror

economii se bazau pe petrol, au fost cuprinse de panică. S-a accentuat

inflaţia, combătută în unele ţări (SUA, Germania şi Japonia), prin planuri

de austeritate, care au provocat scăderea producţiei şi a nivelului de trai.

Creşterea PIB a fost negativă în ţări ca SUA, Marea Britanie şi Germania.

Între efecte se mai pot adăuga dificultăţi pentru întreprinderi, falimente,

şomaj în creştere. Ţările subdezvoltate n-au fost afectate în aceeaşi măsură

de criză. De exemplu, Arabia Saudită a devenit o nouă ţară industrială,

PIB-ul său crescând la 250%, într-un an. Pentru ţările sărace, care nu erau

producătoare de petrol, preţurile importurilor au devenit insuportabile.

Criza raporturilor sovieto-americane

Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor

internaţionale atât din cauza crizei economice, cât şi a dificultăţilor din

raporturile dintre SUA şi URSS. A avut loc o eroziune a influenţei

americane în lume. Afacerea Watergate, traumele provocate de războiul din

61

Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o parte, la

pierderea influenţei şi la o criză de conştiinţă a politicii externe americane.

În 1973 şi 1974, obsedaţi de ideea de a evita orice nouă intervenţie,

americanii par să fi renunţat la exerciţiul responsabilităţii în lume.

Mijloacele lor de influenţă s-au erodat. Retragerea diplomatică este

generală, cu excepţia Orientului Apropiat, cu privire la care preşedintele

Carter semnează acordul de la Camp David, în 17 septembrie 1978.

Divergenţele echipei de la putere şi voinţa moralizatoare a preşedintelui

Carter, care pune pe primul plan apărarea drepturilor omului şi renunţarea

la fabricarea armei neutronice, întăreşte impresia unei Americi nesigure şi

aflată în declin. Schimbarea de orientare a intervenit în timpul lui Carter,

care a prevenit, în ianuarie 1980, că orice tentativă a unei ţări de a-şi

asigura controlul asupra golfului Persic va fi considerată ca un atac lansat

împotriva intereselor vitale ale SUA.

Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea

Americii din nou ca lider al lumii libere, decis să se redreseze, pentru a se

reînarma masiv şi a restabili autoritatea SUA în lume, în faţa ameninţărilor

Uniunii Sovietice, „imperiul răului”.

Cursa înarmărilor

Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete

multiple (MIRV). Între altele, sovieticii au pus la punct o rachetă cu rază

medie de acţiune 4-5000 de km, este SS 20, care putea lovi orice punct din

Europa occidentală.

La începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere militară din

punct de vedere nuclear şi al armelor convenţionale de pe glob. URSS, a

instalat în Europa de Est, începând cu 1977 o reţea de 330 de rachete SS

62

20. Forţa de lovire a URSS şi SUA era uriaşă, împreună puteau să distrugă

de câteva zeci de ori întreaga viaţă de pe pământ.

Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile.

În ciuda tuturor acestor împrejurări nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-

18 iunie 1979), Tratatul SALT 2. Brejenv şi Carter au semnat un acord

care prevedea limitarea numărului la 2250 şi a tipului de rachetă (maximum

1320 de rachete cu capete multiple, dintre care 820 ICBM sol-sol)

lansatoare nucleare pentru fiecare ţară. Tratatul n-a redus cursa înarmărilor,

ci doar a încetinit progresul acesteia.

Din cauză ca acordurile au fost văzute ca fiind prea favorabile

URSS, Senatul american a refuzat să-l ratifice. Nici negocierile pentru

reducerea forţelor în Europa (Mutual Balanced Forces Reduction),

angajate la Viena, în octombrie 1973, cu participarea a 12 state NATO şi

şapte ale tratatului de la Varşovia, nu s-au soldat cu rezultate efective. Nici

întâlnirile pe tema forţelor nucleare cu rază intermediară (FNI), care s-au

angajat la Geneva (30 nov. 1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv.

Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), începute la 20 iunie

1982, la Geneva, au ajuns repede în impas. Problema euro-rachetelor era

mai gravă.

Euro-rachetele (SS 20)

Instalarea progresivă a euro-rachetelor SS 20 în Europa de Est a dus

la alarmarea europenilor. Ele ameninţau direct Europa şi nu intrau în

calculele militare ale armelor strategice, deoarece raza lor de acţiune era

mai mică de 5500 de km.

NATO denunţă instalarea rachetelor SS 20 şi ia, în decembrie1979, o

dublă decizie: să facă negocieri cu URSS sau în absenţa sa, să întărească şi

să modernizeze armamentul NATO în Europa. Până în acest moment,

63

armele tactice americane erau interpuse între statele europene, neputând

atinge teritoriul URSS. Americanii însă au instalat rachete cu rază medie de

acţiune în Europa de vest, Pershing II, cu o singură ogivă şi o rază de

acţiune de 1800 km şi 464 rachete de croazieră de 2500 de km, expunând

teritoriul sovietic la o lovitură nucleară din apropiere. În această situaţie,

americanii au lansat ideea opţiunii zero, propusă de Reagan la 18 nov. 1981

( îndepărtarea rachetelor sovietice SS20 în contrapartidă cu îndepărtarea

celor americane Pershing şi Cruise). Între 1981-1983 un val de pacifism s-a

afirmat în întreaga Europă dar, ca urmare a victoriei CDU şi aliaţilor ei,la

alegerile din martie 1983, primele rachete Pershing II au fost instalate în

Germania de Vest. Uniunea Sovietică s-a retras din toate negocierile pentru

dezarmare şi a anunţat o masivă creştere a arsenalului său nuclear. A urmat

o perioadă de confruntare, cursa înarmărilor fiind reluată. Prezentată ca un

mijloc de a pune capăt echilibrului terorii, ea a fost relansată de SUA, sub

numele de „războiul stelelor” (star wars).

Iniţiativa de Apărare Strategică (IDS), anunţată în 23 martie 1983 de

preşedintele Reagan, a constat într-un proiect de instalare a unui scut

spaţial de protecţie împotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera

SUA de teama nucleară şi de depăşirea de către umanitate a riscului atomic.

Ideea era de a crea un sistem defensiv care trebuia, în anul 2000, să facă

ineficiente armele nucleare ofensive sovietice, interceptându-le şi

distrugându-le înainte de atinge solul SUA. Programul cu un cost uriaş (26

de miliarde de dolari), şi inovaţia tehnologică, aveau un caracter

destabilizator al raporturilor dintre cei doi mari şi constituia un risc în plus

de decuplaj între defensiva SUA şi cea a Europei şi apărea ca o înfrângere a

URSS. Conducătorii URSS vor cere, fără încetare, renunţarea SUA la

iniţiativa de apărare, în acelaşi timp cu reluarea negocierilor cu privire la

dezarmare.

64

Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare

fiind în 1981 de 450 de miliarde de dolari. Vânzările de arme au fost

afacerea cea mai importantă în comerţul mondial. SUA şi URSS singure

aveau 72% din această afacere, în timp ce Franţa şi Marea Britanie doar

18%. Cumpărătorii cei mai importanţi erau ţările din Orientul Mijlociu

(57% din vânzări), 13% Africa şi 12% America Latină.

Este o perioadă foarte dificilă în raporturile sovieto-americane.

Influenţa celor doi mari descreşte pe fondul afirmării noilor puteri avide de

responsabilitate: China, Japonia şi Comunitatea Europeană, ţările

exportatoare de petrol, cele nealiniate. Dintr-o dată, marile puteri n-au mai

controlat conflictele periferice, actorii regionali şi terorismul internaţional.

65

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE (prăbuşirea comunismului)

Preşedintele Nixon, mai ales datorită unora dintre consilierii săi

(Henry Kissinger), a urmărit crearea unei relaţii aparte între SUA, China şi

URSS. Unele dintre consecinţe au fost în perioada războiului rece: sfârşitul

războiului din Vietnam, acordul care garanta accesul în Berlinul divizat,

reducerea influenţei sovietice în Orientul Mijlociu şi începutul procesului

de pace arabo-israelian, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în

Europa. Destinderea dăduse o nouă eficienţă diplomaţiei europene, care

fusese „îngheţată” timp de două decenii. SUA interpretau însă diferit rolul

relaţiilor internaţionale în era destinderii. Diplomaţia comunistă a început

să fie tratată ca adversar şi colaborator în acelaşi timp. Cu toate acestea,

începutul anilor ’80 nu a însemnat renunţarea la bipolarism şi dispariţia

conflictelor.

Războiul din Afganistan, un eşec al strategiei militare sovietice, a

anulat efectul înţelegerii SALT 2, de neproliferare a armelor atomice,

semnată la Viena de către preşedinţii Brejnev şi Carter, neratificată de

Senatul american.

Cele două personalităţi care au marcat relaţiile internaţionale şi

diplomaţia sfârşitului de secol XX au fost preşedintele sovietic Mihail

Gorbaciov şi preşedintele american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a

înţeles că Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul

preşedinte american de după război care a preluat ofensiva pe plan mondial

atât ideologic, cât şi geostrategic. Gorbaciov a elaborat un program

puternic de reforme – glasnostul şi perestroika. Glasnostul a însemnat

66

deschidere spre negocieri şi discuţii, reexaminarea critică a fiecărui capitol

din istoria U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea – a avut efectul unei a

doua revoluţii din 1917, îndreptând regimul sovietic spre democratizare.

Diplomaţia sovietică nu a înţeles la timp că reformarea comunismului în

URSS nu era posibilă de realizat. Democratizarea a însemnat începutul

prăbuşirii unui sistem osificat, care nu putea supravieţuit decât prin teroare.

O urmare a fost aceea că în republicile din marele imperiu roşu au început

mişcări de secesiune.

La rândul lor, statele satelite au intrat pe noul făgaş, renunţând la

trecutul comunist. Polonia a fost liderul mişcării protestatare din blocul est-

european, fiind urmată de toate ţările din acest spaţiu, unde au izbucnit

mişcări de contestare, unele dintre ele chiar violente. Izolarea regimului

Ceauşescu a devenit totală; printre altele, în 1988, s-a renunţat la clauza

naţiunii celei mai favorizate, care oferea României o relaţie economică

privilegiată cu SUA.

Anul 1989 a fost cel al prăbuşirii comunismului. Deşi conducătorii

sovietici nu şi-au dorit acest lucru, prin liberalizare regimului, încercată de

Gorbaciov, s-a dat semnalul începutului sfârşitului utopiei comuniste prin

reforme (Polonia, Ungaria), revoluţii de catifea (Cehoslovacia) sau mişcări

sociale sângeroase în România (decembrie 1989). Căderea comunismului

aici a antrenat şi căderea comunismului în Uniunea Sovietică şi

dezmembrarea acesteia. Blocul politic şi militar occidental s-a întărit.

Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat în 1991. Căderea Zidului Berlinului,

simbol al comunismului şi al dominaţiei sovietice în Europa, a fost

semnalul prăbuşirii definitive a regimurilor comuniste.

Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi preşedinţi

Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, a marcat un fapt împlinit – sfârşitul

„războiului rece”. Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice.

67

Colapsul Uniunii Sovietice a adus schimbări radicale în relaţiile economice

şi politica internaţională. La 12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat

de miniştrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie

şi Franţa), Tratatul asupra reglementării definitive privind Germania.

Printr-un tratat s-a reglementat între Germania unită şi U.R.S.S., condiţiile

şi duratei prezenţei armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. şi al

Berlinului, retragerea acestora până cel târziu în 1994. Puterile ocupante

(SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei) prin miniştrii lor de externe au

semnat, la New York, declaraţia prin care erau suspendate drepturile şi

obligaţiile acestor ţări (puteri de ocupaţie) privind Berlinul, şi Germania în

ansamblul ei.

Anul 1990 a adus schimbări cruciale în Uniunea Sovietică, unde

republicile care formau uniunea s-au opus monopolului Moscovei în

domeniul economic şi politic, după ce a fost înlăturat la monopolul puterii

de către partidul comunist:

- În martie 1990, Lituania a fost prima republică care şi-a

proclamat independenţa, dar prezenţa Armatei Roşii a stopat

procesul de eliberare.

- În 1991, Estonia şi-a cerut independenţa. Puciul din august

1991 nu a putut opri procesul de cucerire a independenţei

republicilor baltice şi al Ucrainei precum şi democratizarea

sistemului

- În septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut

independenţa celor 3 republici baltice, iar în decembrie

1991, la referendumul din Ucraina, 90 % au votat pentru

independenţă

68

- În septembrie, liderii Rusiei, Ucrainei şi Belarusului s-au

întâlnit şi au afirmat că Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi

a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente.

Prăbuşirea sistemului sovietic a însemnat şi sfârşitul „războiului

rece”, marcat prin summitul sovieto-american din iulie 1991, între

Gorbaciov şi George Bush. Cele două puteri au pus bazele unui parteneriat

sovieto-american, care a funcţionat în cazul războiului din Golf, SUA

căutând să menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a văzut decăzută de la

statutul de super putere. Războaiele apărute după căderea comunismului au

deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura

superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte

ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. Noua lume era mai liberă, dar

mult mai instabilă, iar SUA, care în secolul al XX-lea au oscilat între

izolaţionism şi implicare, şi-au asumat, pentru a treia oară, după primele

două războaie mondiale rolul de lider la scara planetară.

Statele din Europa centrală şi de est şi-au dobândit independenţa şi în

politica externă.

- În 1991 s-a autodizolvat CAER, care, în ultimii ani ai

comunismului, se transformase într-un organism

nefuncţionabil.

- Din martie 1991, miniştrii de externe ai statelor membre ale

Tratatului de la Varşovia au decis încetarea existenţei

acestuia în mod oficial.

- Vidul lăsat de dispariţia acestor organisme a fost „umplut”

de alianţe regionale, în principal, cu statele occidentale.

După căderea sistemului comunist şi destrămarea Uniunii Sovietice,

SUA au început să se implice tot mai accentuat în problemele ONU.

Evenimentele din anii 1989 – 1990 au adus Naţiunile Unite, după decenii

69

de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale. Noua strategie a

NATO în relaţiile internaţionale a fost adoptată în 1991 la summitul

alianţei de la Roma, când a fost adoptată Declaraţia de pace şi cooperare.

Hotărârile de la Roma au deschis un nou capitol în istoria organizaţiei

transatlantice, NATO devenind o alianţă deschisă, o sursă de stabilitate şi

un garant al securităţii internaţionale, cu o nouă strategie.

Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din

centrul şi răsăritul Europei, ţări invitate să participe la întâlnirile alianţei şi

cărora li se acordă expertiză în domeniile politic, militar, economic şi

ştiinţific.

Diplomaţia sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui

Boris Elţîn, s-a lovit de procesul de destructurare definitivă a U.R.S.S.,

făcând mari eforturi de consolidare a Comunităţii Statelor Independente.

În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii

unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie –

decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995).

Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi

Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în

1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după

negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost

ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

Diplomaţia a fost pusă în faţa unor diverse schimbări şi provocări pe

plan internaţional în ultimele două decenii ale secolului XX, când,

70

concomitent cu apariţia şi dezvoltarea fenomenului globalizării, s-a

accentuat criza comunismului în întreaga lume şi, în special, în Uniunea

Sovietică şi Europa de est.

Aspectul care a influenţat semnificativ relaţiile internaţionale a fost

prăbuşirea regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei,

destrămarea Uniunii Sovietice, care a decăzut din statutul de super putere.

În Orientul Mijlociu, conflictele s-au adâncit. Un fenomen nou,

globalizarea, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei economice, politice şi

militare a statelor lumii. Acestea erau provocări pentru diplomaţie.

Globalizarea (mondializarea) din ultimele două decenii ale secolului al XX-

lea a însemnat realizarea unui sistem economic şi informaţional unic,

context în care diplomaţia părea depăşită. Se prefigura apariţia unui sistem

mondial unipolar, cu SUA drept lider, care ar fi avut puterea de decizie.

Unii se puteau teme de impunerea principiilor, valorilor şi modului de viaţă

american. Metamorfoza relaţiilor internaţionale s-a concretizat în

dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important revine

organismelor internaţionale, care stabilesc regulile diplomatice şi

supraveghează respectarea lor: ONU, OSCE, NATO, Uniunea

Europeană. În jurul lor s-au închegat relaţiile internaţionale, prin

sprijinirea, la începutul secolului XXI, a instrumentelor diplomatice

tradiţionale – tratatele, convenţiile, înţelegerile existente pe plan mondial.

ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Tribuna de la

care statele membre, mari sau mici, îşi puteau spune cuvântul, trebuia

făcută funcţională. Disputele S.U.A. şi U.R.S.S. din Consiliul de Securitate

au dus, în timp, la pierderea credibilităţii organizaţiei. Trebuia să renască şi

să joace rolul reprezentativ în relaţiile internaţionale, pentru care fusese

creată.

71

CSCE, care era o alianţă regională, europeană, s-a adaptat repede la

noile realităţi de după căderea comunismului şi s-a transformat într-un

organism regional de securitate, redenumit Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, după 1995, cooperarea cu

toate statele lumii.

SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi

economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă

acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor

din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). Eficienţa NATO a constat în

alianţele sau tratativele cu marii actori ai relaţiilor internaţionale – Uniunea

Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană. Procesul de lărgirea a NATO,

prin primirea statelor din centrul şi sud-estul Europei, a avut ca rezultat

extinderea sferei sale de acţiune.

Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea

Europeană, dezvoltând o nouă perspectivă în relaţiile sale cu statele

Europei centrale şi de sud-est, dar şi cu state din alte părţi ale lumii.

Realizând neputinţa sa de a interveni eficient în Balcani, U. E. a început să-

şi construiască „braţul militar”, care să-i permită să joace un rol mai activ

în timpul conflictelor. O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea că

avem de-a face cu un nou sistem internaţional, marcat de globalizarea

relaţiilor economice şi de diverse modificări pe scena politică

internaţională.

72

BIBLIOGRAFIE:

I. Specială şi generală:

1. x x x, Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, 1971,

coordonatori Alexandru Vianu, Constantin BUŞE; cota III

2112; III 3947

2. x x x, Istoria contemporană universală, vol I, coordonatori

Alexandru Vianu, Constantin BUŞE, Ed. Did. Şi Ped.,

Bucureşti, 1975

3. Mircea POPA, Primul război mondial, Bucureşti, 1979

4. Emilian BOLD, De la Versailles la Lausanne, (1919-

1939), Iaşi, 1973

5. Idem, Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), Iaşi,

1983

6. Camil MUREŞAN, Alexandru VIANU, Preşedinte la

Casa Albă, Editura Politică, Bucureşti, 1974, 669 p.

7. Leonida LOGHIN, Mari conferinţe internaţionale 1939-

1945, Bucureşti, 1989

8. Constantin BUŞE, Nicolae DASCĂLU, Diplomaţie în

vreme de război, Ed. Univ. Bucureşti, 1995

9. André FONTAINE, Istoria războiului rece, vol. I-IV,

Bucureşti, Editura 1992-1994

10.Allan M. WINKLER, Eseuri şi documente despre

America de după cel de-al doilea război mondial, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 423 p.

11.Henry KISSINGER, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti,

1998, 807 p.

73

12.Pascal BONIFACE, Relaţiile est-vest (1945-1991),

Institutul European, 1998, 75 p.

13.Sergio ROMANO, 50 de ani de istorie mondială, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, 253 p.

14. Martin MACCAULEY, Rusia, America şi războiul rece

1941-1991, Iaşi, Editura Polirom, 1999

15.Camil MUREŞAN, Downing Street 10, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1984

16.Camil MUREŞAN, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică,

Buucreşti, 1967, cota II 4692

17.Alan FARMER, Marea Britanie: Politica externă şi

colonială 1919-1939, Ed. All, Bucureşti, 1996

18.C. Bogdan, Eugen PREDA, Sferele de influenţă, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, cota II 19.064

19.Stefano GUZZINI, Realism şi relaţii internaţionale,

Institutul european, Iaşi, 2000

II. Colecţii de documente:

Relaţii internaţionale în acte şi documente, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976, vol II cota II 11218

74

III. Enciclopedii şi dicţionare:

1 British Encyclopaedia Bibl. Univ. Oradea ( B.U.O.) ( presă), Bibl. Jud.

„Gh Şincai” (Sala cataloage)

2. Il mondo contemporaneo, B.U.O. cota II 13.362

3. Marcel POPA., Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, 1993;

BUO cota II 22.269

4. The new american encyclopedia, BUO, cota II 13.362

5. xxx, Istoria lumii în date, BUO, cota II 12.243

6. J. Parrish, Enciclopedia războiului rece, Bucureşti, 2003

75

Listă personalităţilor politice ale secolului XX

- prima parte –

(SEMINAR- Relaţii internaţionale)

1. Woodrow WILSON

2. Georges CLEMENCEAU

3. Lloyd GEORGE

4. Aristide BRIAND

5. Gustav STRESSEMAN

6. Winston CHURCHILL

7. Benito MUSSOLINI

8. Adolf HITLER

9. Ioachim von RIBBENTROP

10.Miklos HORTHY

11.Iosif Vissarionovici STALIN

12.Viaceslav MOLOTOV

13.Maxim LITVINOV

14.Nicolae TITULESCU

15.Neville CHAMBERLAIN

16.Mahatma GHANDI

76

17.Thomas MASARYK

18.Eduard BENEŞ

19.MAO ZE DUN

20.Cian KAI ŞI

21.HIROHITO

22.Charles de GAULLE

77