UNIVERSIATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA BUCURESTI

FACULATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICA IN AGRICULTURA SI DEZVOLATREA RURARLA

MASTER- MANAGEMENT SI DEZVOLTARE RURALA

REFERAT LA ORGANIZAREA INTEGRATĂ A TERITORIULUI

TEMA: Regiunile rurale din România între dezvoltare şi subdezvoltare

1

PROFESOR.DR. MASTERAND : PACURARU SANDU

ANUL I

REGIUNILE RURALE DIN ROMÂNIA ÎNTRE DEZVOLTARE ŞI SUBDEZVOLTARE

România se bucură de un potenţial de dezvoltare important,

deși insuficient exploatat. Cu o suprafaţă totală de 238 mii km2 şi o

populaţie de 19,041 milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel

de-al doilea nou stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea

reprezintă 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia

acesteia.

România este unul din statele europene care se bucură de o bună

înzestrare în ceea ce priveşte resursele de teren, apă şi resurse umane. Cu

toate acestea, până în prezent, aceste avantaje au avut doar o influenţă

limitată în ceea ce priveşte generarea unei dezvoltări semnificative şi

restructurări în agricultură şi în zonele rurale.

Zonele rurale dispun de un potenţial de creştere substanţial şi au un rol

social vital.

Conform definiţiei din legislaţia naţională, zonele rurale din România

acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 47,2% din populaţie

(Institutul Naţional de Statistică3), şi anume 8,98 milioane de locuitori

2011 (Sursa: Recensământul populației -rezultate preliminare – INS

2011). Metodologia OCDE pentru noţiunea de ruralitate conduce la cifre

diferite, însă permite comparaţii cu alte state membre. Astfel se constată

că teritoriul României este în conformitate cu această definiţie 59,8%

rural, 39,4% intermediar şi doar 0,8% urban. (Eurostat 2012)

2

Din punct de vedere al distribuţiei în teritoriu, populaţia României are un nivel

de ruralitate mult mai pronunţat, ponderea populaţiei rurale din România

reflectă incidenţa mai mare acesteia faţă de alte ţări din UE, unde aşezările

rurale sunt mai puţin populate şi la scară mai redusă, ca alternativă faţă de

concentrările urbane. Multe dintre aceste comunităţi rurale contribuie, într-o

mică măsură, la creşterea economică, însă îşi păstrează structura socială şi

modul tradiţional de viaţă. In raport cu datele Eurostat din anul 2012, 45,5% din

populaţie este în zona rurală, 43,9% în regiuni intermediare şi 10,6% în zona

urbană. Populaţia rurală nu este distribuită uniform. Există diferenţe

semnificative din punct de vedere al densităţii populaţiei, pe tot teritoriul

României. Majoritatea comunelor cu mai puţin de 50 locuitori/km2 sunt grupate

în partea de vest a ţării și a Deltei Dunării, comparativ cu zonele din est şi din

sud, unde predomină comunele. Astfel, densitatea medie a populaţiei este de

79,88 locuitori/km2 la nivel național și de 43,31 % în zonele rurale. ( Sursa INS

2011)

1.Procesul de îmbătrânire şi scăderea naturală a populaţiei, care decurge

din această situaţie, constituie principalii factori ai declinului populaţiei si

fenomenelor sociopopulaționale la nivel național. Fenomenul este reflectat în

linii mari și în mediul rural mai ales pe termen lung. Deși per ansamblu,

populația rurală are un trend descendent, se observă o ușoară creștere a

populației active în mediul rural, dar determinată de migrarea de rezidență.

Între 2005 și 2011, se constată următoarele: (1) ponderea categoriei de vârstă 0-

14 ani din totalul populaţiei rurale a scăzut; (2) ponderea categoriei de vârstă

15-64 ani a înregistrat o ușoară tendință de creștere începând cu anul 2008,

3

ajungând la 65,06% în anul 2011; (3) ponderea categoriei de peste 65 ani a

înregistrat o tendinţă usor descendentă, față de 2005.

2. Formare profesionala

Un aspect cheie pentru creșterea capacității de adaptare a forței de muncă rurală

este educația și formarea profesională.

Evoluţia şi specializarea în agricultură şi silvicultură necesită un nivel

corespunzător de instruire tehnică, economică şi juridică, inclusiv expertiză în

tehnologii noi ale informaţiei, pentru a corespunde cerinţelor comunitare în

domeniul fitosanitar, bunăstării animalelor, standardelor de calitate, sprijinind

astfel mobilizarea populaţiei rurale şi îmbunătăţirea diversităţii locale în vederea

creşterii atractivităţii zonelor rurale, a diversificării economiei rurale şi a

calităţii vieţii.

Deși constatam faptul ca nivelul de educaţie al populaţiei rurale cu vârsta

cuprinsă între 25 - 64 de ani a înregistrat o tendinţă de creştere a ponderii

persoanelor cu studii medii sau superioare de la 52,1% în 2003, la 74,3% în

2009 datorată parţial creşterii gradului de participare la procesul educaţional sau

de instruire a persoanelor cu vârsta cuprinsă între 25 - 64 de ani, ponderea

fermierilor cu formare profesională de bază sau completă este de 7,4% în

comparație cu 20% media UE 27 (Sursa: Raportul anual statistic DG agri).

Practic o consecință majoră a acestei situații este reflexia faptului că sistemul de

învățământ liceal din sectorul agricol este nefavorabil în sensul în care o serie

de scoli cu profil agricol sau închis, iar numărul acestora per general s-a redus

(în anul 1997 au fost 238 licee agricole si au scăzut la un nr de 44 în 2011, 33 în

silvicultura 33 în 97 și reduse la un nr de 10 în 2011, în plus în 2011 erau 18

4

licee veterinare și 5 licee agromontane (sursa INS, tempo online). In concluzie ,

putem spune că îmbătrănirea și nivelul scăzut de educație sunt probleme majore

ale forței de muncă agricole, stabilind limitele de a extinde rezerva de forță de

muncă rurală. Prin urmare, este necesar ca activităţile de formare profesională,

informare şi difuzare a cunoştinţelor să fie extinse şi la persoanele adulte care

sunt implicate în domenii care au legătură cu agricultura, industria alimentară şi

silvicultura.

3.Ocuparea forţei de muncă.

Rezervele forței de muncă din zonele rurale ale României se micșorează, iar în

structura lor calitativă intervin modificări, atât din punctul de vedere al vârstei,

cât și al educației. Populația ocupată în agricultură, din mediul rural fiind de

cele multe ori un buffer social conduce la creșterea procentului de ocupare în

mediul rural. Astfel rata de ocupare în mediul urban este de 58,2% iar în rural

este de 58,8%. ( Sursa INS 2011).

Forța de muncă în agricultură și silvicultură. Forţa de muncă din agricultură

rămâne mult supradimensionată în comparaţie cu alte state ale UE. Rata de

ocupare în activităţi agricole, forestiere şi piscicole rămâne la un nivel

ridicat - 28,6%, în 2011)6 comparativ cu media europeană (4,7%), iar evoluția

sa în ultimii ani (începând cu 2005 – 31,6%) nu a înregistrat evoluții

spectaculoase.

O parte însemnată a populaţiei ocupate în agricultură este foarte vulnerabilă

social, fiind în acelaşi timp vârstnică şi cu un nivel de educaţie foarte scăzut,

ceea ce face ca în unele zone rurale din România să se instaleze adevărate pungi

de sărăcie, pe fondul capacităţii limitate a comunităţilor rurale de a atrage

investiţii. In anul 2005, în UE-27, o cincime dintre fermieri aveau pregătire în

domeniul agricol, în timp ce în România ponderea acestora a fost de 2,7 ori

mai mică (7,4%)( sursa Studiul Comisiei Naționale de Prognoză ”Consolidarea

5

exploatațiilor agricole”, 2012). Datele RGA 2010 arată înrăutățirea situației și

accentuarea discrepanței față de media europeană (29,4%).

Astfel, doar 2,5 % fermieri (șefi de exploatații), aveau educație de bază sau

completă în domeniul agricol, în timp ce majoritatea dețineau doar experiență

practică agricolă. La nivel regional, ponderea cea mai ridicată a fermierilor cu

pregătire în domeniul agricol se înregistra, în regiunea Centru (3,9%), iar cea

mai scăzută pondere (exceptând regiunea București Ilfov) a fost înregistrată în

regiunea Sud-Vest Oltenia cu 1,9%.

Spre deosebire de majoritatea ţărilor UE, agricultura a fost şi continuă să fie un

sector de primă importanţă în România, atât prin contribuţia sa în economie, cât

şi ca pondere a populaţiei ocupate. Performanţele sectorului agricol românesc

rămân relativ modeste, în contrast cu potenţialul său natural şi cu aşteptările

populaţiei legate de facilitarea finanţării sistemului.

România prezintă discrepanţe semnificative faţă de UE-27 şi în materie de

productivitate a sectorului agricol: chiar şi în anii agricoli favorabili, nivelul

productivităţii se situează sub 50% din media UE-27, situaţie care arată

potenţialul economic nevalorificat al agriculturii şi zonelor rurale româneşti și

care poate fi explicată atât prin structura internă a fermelor româneşti

(dimensiune redusă), utilizarea necorespunzătoare sau defectuoasă a factorilor

de producţie, inclusiv a capitalului uman, dar şi prin cadrul instituţional şi

infrastructura deficitară existentă. În special, lipsa infrastructurii de

marketing/de valorificare a produselor agricole reprezintă un aspect critic pentru

fermele mici.

Factorul primar al subdezvoltării agriculturii României şi al performanţelor

mediocre obţinute, îl reprezintă alocarea precară de capital pentru investiţii

şi de capital de exploatare care are drept consecinţă subperformanţele de

producţie (randamentele medii la hectar şi pe animal scăzute, circa 35-40% faţă

de media UE). Dotarea unui agricultor din exploataţiile agricole româneşti,

6

comparativ cu dotarea unui agricultor din UE 15, este de circa 25–26 de ori mai

mică (9000–9200 € imobilizări corporale în UE; 350 € în România) iar

creditele bancare acordate exploataţiilor agricole româneşti sunt de 15-16 ori

mai mici comparativ cu creditele acordate exploataţiilor agricole europene (110

€/ha în România şi 1.700- 2.000 €/ha în UE). (sursa: Cadrul Naţional Strategic

pentru Dezvoltarea Durabilă a Spaţiului Rural Românesc 2014 – 2020 - 2030

CNS, iulie 2013). Per total agricultură, specificul structural al exploataţiilor din

România (polarizarea), perpetuează o situaţie specială între ţările UE, şi anume

un număr important de exploataţii (31,1% din total exploatații agricole) nu

utilizează tractorul şi 91,1% exploataţii care nu deţin un tractor. La acestă

situație s-a ajuns și datorită faptului că retrocedarea terenurilor a avut ca efect

secundar dependenţa micilor agricultori de serviciile mecanizate ale

deţinătorilor de tractoare, situaţie mai puţin întâlnită în alte țări UE(sursa

Studiul CNP ”Consolidarea exploatațiilor agricole” 2012).

Deși în ultimii ani, capitalul fix brut din agricultura a avut o evoluție pozitivă,

aratând îmbunătățirea investițiilor în capitalul fix din agricultura, cu o rată de

creștere de aprox. 14% pe an (sursa MADR, Raportul strategic de monitorizare

2012), capitalizarea agriculturii românești rămâne în continuare scăzută.

Investițiile în active fixe reprezintă una dintre soluțiile necesare creșterii

competitivității agriculturii românești.

Restructurarea agriculturii, ţinând cont de toate aceste aspecte, va avea un

impact major asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura

continuă să rămână cea mai importantă activitate din spaţiul rural şi o sursă

esenţială de venit pentru gospodării.

Șomajul. Rata şomajului înregistrat în anul 2012 a fost de 7,0% în raport cu

populaţia activă civilă totală. Categoria de vârstă cea mai afectată de fenomenul

7

somajului este cea a tinerilor (15- 24 ani), rata şomajului înregistrată pe această

categorie fiind de 22,7% în anul 2012 (sursa Eurostat)

4. Dezvoltarea economică

Investiţiile şi competitivitatea din România constituie încă elemente care

trebuie îmbunătăţite, pentru a se reuşi o accelerare a creşterii economice şi

asigurarea unei convergenţe a veniturilor cu cele din UE. În anul 2011, România

deţinea puţin peste de 1% din PIB-ul Comunităţii Europene, înregistrând 47% în

2010 la nivel național și 33,4% în rural4 (Sursa Eurostat 2012). Contribuţia

agriculturii la PIB a fost întotdeauna ridicată. Valoarea adăugată brută (VAB) a

agriculturii a reprezentat 6,5% din totalul VAB ( Sursa: Studiu Comisia

Națională de prognoză 2011). Cu toate acestea, ea rămâne scăzută, având în

vedere resursele neutilizate. La nivel național VAB a înregistrat o valoare de

114.744,8 milioane Euro în anul 2012.

(sursa Eurostat).

Sărăcia în zonele rurale. Numărul persoanelor expuse riscului de sărăcie sau

de excluziune socială – persoane sever defavorizate din punct de vedere

material, din România, în anul 2011, era de 29,4% din populaţie, comparativ

cu media UE 27 de 8,8% în 2011, (sursa Eurostat). În 2011, peste 71% din

populaţia săracă din România trăia în localităţi rurale.

5.Utilizarea terenurilor.

Având o suprafaţă agricolă utilizată de 13,3 milioane ha (reprezentând 55,8 %

din teritoriul României) în anul 2010, România dispune de resurse agricole

importante în Europa Centrală şi de Est. Deşi zone semnificative din suprafaţa

agricolă utilizată sunt clasificate ca fiind zone defavorizate, condiţiile

pedologice sunt deosebit de favorabile activităţilor agricole de producţie în

regiunile de sud şi de vest ale ţării. Cea mai mare parte a suprafeţei agricole

8

utilizate este arabilă (8,3 milioane ha), urmată de pășuni și fînețe (4,5 milioane

ha), culturi permanente (0,3 mil. ha) și grădini familiare (0,2 mil. ha). (Sursa:

INS , RGA 2010).

În ceea ce privește modul de folosinţă (”Utilizarea terenului agricol”) și evoluția

sa (de la Recensământul General Agricol 2002 la cel din 2010), pe fondul unei

reduceri constante a întregii suprafețe agricole utilizate, se înregistrează o

ușoară tendință de diminuare a ponderii terenului arabil și a culturilor

permanente în total suprafață agricolă utilizată, concomitent cu o ușoară creștere

a ponderii pășunilor și fânețelor, precum și a grădinilor familiale.

Suprafaţa agricolă neutilizată, înregistrată la Recensământul General Agricol

2010, inclusiv cea a unităţilor care nu au îndeplinit condiţiile de a putea fi

considerate exploataţii agricole, a fost de 896 mii ha, iar suprafaţa agricolă în

repaus a fost de 953 mii ha (sursa INS, Recensământul General Agricol 2010).

9

10