Regiuni, organizaţii regionale şi instituţii internaţionale Regiuni, organizaţii regionale...
-
Upload
alinutzaecd -
Category
Documents
-
view
113 -
download
4
description
Transcript of Regiuni, organizaţii regionale şi instituţii internaţionale Regiuni, organizaţii regionale...
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Capitolul 2
Regiuni, organizaţii regionale şi instituţii internaţionale
2.1. Regiuni şi organizaţii regionale2.1.1. UE, un nou pol de putere pe harta lumii
In noul context al globalizării, a se vorbi despre regionalizare este un obicei la
modă, dar şi o realitate de care trebuie să se ţină cont. De aceea, ne-am propus şi noi ca, în
continuare, să analizăm cele mai importante regiuni economice ale globului pentru a
scoate în evidenţă atât capacităţile de care dispun, cât şi modul în care interacţionează
între ele şi cu restul economiei mondiale.
În condiţiile în care schimburile internaţionale ocupă o pondere însemnată în totalul
schimburilor unei ţări, este firesc să se pună problema maximizării avantajelor rezultate
de aici. Soluţiile la o asemenea dilemă nu au întârziat să apară, diversificându-se şi
dezvoltându-se vertiginos, mai ales, în a doua jumătate a secolului XX. Întrebarea ce s-a
născut, în mod inevitabil, este care e calea cea mai bună pentru a ajunge la rezultatul
optim: liberalizarea schimburilor internaţionale sau constituirea unor blocuri regionale de
comerţ (desigur, fără ca una să excludă în mod automat pe cealaltă)? În favoarea
liberalizării au pledat, în special, ţările dezvoltate care au reuşit să dobândească o serie de
avantaje competitive de-a lungul timpului şi care trebuiau exploatate.
Primii paşi în direcţia liberalizării mediului internaţional datează din secolul XIX,
încă din 1846, când Marea Britanie a anulat celebra Lege a Cerealelor, o lege
64
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
protecţionistă care-şi atrăsese nenumărate critici atât pe plan intern cât şi în exterior. Un
pas înainte a fost făcut în 1860 prin Tratatul Comercial anglo-francez în care a apărut,
pentru prima dată stipulată într-un act oficial, clauza naţiunii cele mai favorizate.
Eforturile de impunere a acestei clauze în cadrul tuturor tratatelor comerciale au continuat
mai intens după primul război mondial. Alături de Liga Naţiunilor, Anglia a continuat să
creadă că doar prin înlăturarea barierelor protecţioniste şi discriminatorii se putea ajunge
la un nivel global de bunăstare, în consens cu cerinţele epocii moderne ce se deschidea
odată cu încheierea păcii. Însă, din păcate, iniţiativa a eşuat, lumea fiind divizată în
blocuri comerciale, dar nu numai, precum Commonwealth-ul britanic, Europa Centrală
etc.1 După cel de-al doilea război mondial SUA, care considerau că practicile de comerţ
discriminatorii se făcuseră vinovate în bună parte de amplificarea crizei din anii ’30, au
insistat ca principiul clauzei naţiunii cele mai favorizate să constituie primul articol din
regulamentul noii organizaţii înfiinţate, GATT (Acordul General de Tarife şi Comerţ).
Dar, chiar de la început, GATT a acceptat excepţii, mai ales în ceea ce priveşte
constituirea uniunilor vamale, în cadrul cărora se permitea înlăturarea restricţiilor şi
barierelor de orice fel, fără extinderea măsurilor şi spre statele ce nu făceau parte din
uniune. Rezultatul s-a concretizat în înfiinţarea unui număr ridicat de uniuni vamale. Spre
exemplu, numai între 1948 şi 1994 GATT a înregistrat 124 de acorduri regionale de
comerţ2 iar după 1994, OMC a mai înregistrat mai mult de 100 de tratate de liber schimb.
Însă acesta nu a fost decât un pas intermediar, pentru că noua tendinţă merge înspre
constituirea unor blocuri comerciale mult mai mari, având ca principiu vecinătatea
geografică. Se conturează pentru secolul XXI existenţa a trei mari blocuri continentale:
Europa, Asia-Pacific şi America.
În 1991, cu un an înaintea realizării practice a Pieţei Unice Europene, Paul
Krugman lansa o dezbatere legată de oportunitatea creării blocurilor regionale de comerţ.
Încercând să păstreze neutralitatea, a adus argumente pro şi contra în egală măsură,
ajungând într-o primă fază la concluzia că “o lume cu trei blocuri regionale este
protecţionistă”3 şi că aceasta ar fi „soluţia optimă de neperformanţă” în schimburile
internaţionale, mai nefericită decât orice extremă, adică existenţa unui singur bloc sau
existenţa unui număr mare de blocuri regionale de comerţ. Argumentul forte pe care l-a
folosit vine dinspre teoria monopolistă, considerând că puterea de negociere şi impunere a
unei uniuni de state este mult mai mare decât cea a unuia singur. În condiţiile în care un 1 Frankel, J., Regional Trading Blocs, University of Chicago Press, 1997, p. 22 Idem, p. 43 Krugman, Paul, Currencies and crises, MIT Press, Cambridge, 1992, p. 2-15
65
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
singur stat ar impune unilateral restricţii tarifare, cererea pentru produsele acesteia ar
scădea vertiginos, ţările partenere având posibilitatea relativ facilă de a apela la
importurile de substituire. Însă, când un bloc comercial recurge la aceeaşi măsură, puterea
de piaţă mult mai mare pe care o are îi dă posibilitatea să încline termenii schimbului în
favoarea sa. Reacţia celorlalte blocuri nu se va lăsa aşteptată, aprecia Krugman,
realizându-se astfel un echilibru instabil, în care fiecare bloc va impune bariere
discriminatorii faţă de celelalte.
Figura 1: Constituirea principalelor blocuri comerciale continentale
Mergând însă mai departe cu studiul, într-o a doua abordare, Krugman ajunge la
concluzia opusă că, deşi nu este benefică, ”o lume cu trei blocuri regionale de comerţ
este naturală ”. Argumentul adus pleacă de la constatarea că, chiar şi în condiţiile
inexistenţei acestor înţelegeri, ţările se angajează în schimburi cu vecinii geografici, în
principal datorită costurilor de transport mai scăzute. De aceeaşi opinie au fost şi o serie
de alţi economişti: Summers, Balassa, Wonnacott şi Lutz. Au apărut şi critici precum cele
ale lui Bergsten şi Bhagwati care consideră că o concentrare şi o regionalizare a
schimburilor vor duce la diminuarea fluxurilor la nivel mondial şi la o creştere a preţurilor
mărfurilor datorită imperfectei substituibilităţi a acestora.
Însă, realitatea imediată arată că cea de-a doua opinie a lui Krugman este
adevărată. Tendinţa de constituire a unor forme de asociere la nivel internaţional este
determinată, în primul rând, de principiul vecinătăţii. Spaţiul economic european cuprinde
astăzi 15 state, cu iminenţa lărgirii cu încă 10 state în 2004 şi alte state până în 2007,
66
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
aproape toate având graniţe comune. De cealaltă parte a Atlanticului, NAFTA tinde să
cuprindă toate statele din emisfera vestică, formând un spaţiu economic american unic.
Peste Pacific, în Asia, ASEAN-ul şi-a lărgit şi el graniţele prin admiterea de noi membri
precum Vietnamul şi alte ţări din Indochina şi probabil că se va lărgi în continuare cu alte
state precum China.
Cea mai reuşită şi, în acelaşi timp, cea mai avansată experienţă este cea a Europei.
Este o experienţă şi în acelaşi timp un model de integrare economică, în care
predominante sunt aspectele pozitive, dar care a suferit şi eşecuri şi a generat nemulţumiri
interne şi externe. Procesul de unificare a Europei este departe de a se fi încheiat. Cum e
şi firesc, atunci când sunt aduse laolaltă atâtea interese şi orgolii, apar divergenţe şi semne
de întrebare. Sistemul comunitar de întrajutorare solicită mult, mai ales, ţările cele mai
dezvoltate, Germania, Franţa şi Anglia. Ele trebuie să susţină financiar cea mai mare parte
a costurilor integrării. Acest lucru nemulţumeşte pe de o parte şi se pune problema
costului de oportunitate: noi ce câştigăm de aici, făcând asemenea eforturi? Se aşteaptă a
se câştiga putere. Putere de negociere economică şi politică pe scena internaţională. Şi
atunci când unele ţări integrate sau în curs de integrare coalizează cu adversarul,
identificat cel mai adesea ca fiind SUA, apar semne de întrebare. Pentru că Uniunea
Europeană se bazează pe solidaritatea statelor membre. La bază stă principiul
muşchetarilor lui Dumas: toţi pentru unul, unul pentru toţi. Dacă acesta nu funcţionează,
întreg edificiul se prăbuşeşte. Pentru a înţelege mai bine modul de funcţionare a Uniunii,
este necesar să apelăm la istorie.
2.1.1.1. Originile Europei Unite
Ideea unei Europe Unite este veche. Plecând de la dezideratele unor personalităţi
culturale precum Victor Hugo, Anatole Leroy-Beaulieu, R. Coudenhove-Kalergi, Gaston
Riou, proiectul a început să prindă contur după cel de-al doilea război mondial.
Beneficiind de contribuţia remarcantă a unor personalităţi politice precum Jean Monnet,
Robert Schuman, Konrad Adenauer, Charles de Gaulle, Alcide de Gasperi, se trece la
înfăptuirea celei mai grandioase organizaţii suprastatale benevole care a existat vreodată.
Dacă ideea este veche, necesitatea imperioasă a apărut în a doua jumătate a
secolului XX. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat apariţia unor
probleme şi a unor costuri legate de reconstrucţia ţărilor sfâşiate de război, ce depăşeau
67
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
capacitatea guvernelor naţionale de a le rezolva. Aflat în faţa unui plan de recuperare
economică pentru Franţa, Jean Monnet realizează în 1945 că ţara sa nu poate face faţă
singură efortului de reconstrucţie. De aceea, în faţa imposibilităţii unor organizaţii precum
Consiliul Europei şi OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică) de a
realiza un acord european concentrat, lansează ideea Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului. Impresionat de ideile îndrăzneţe şi vizionare ale lui Monnet, R. Schuman,
ministrul francez al Afacerilor Externe, caută soluţii concrete de realizare a acestora în
cadrul unui plan ce avea să-i poarte numele. La 24 iunie 1950 au început negocierile
pentru a crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului, prima organizaţie dintr-
un şir ce aveau să-i urmeze, care urma să funcţioneze ca o autoritate supranaţională,
independentă de guvernele ţărilor membre. Statele îşi delegau o parte din propria
suveranitate în folosul unei cauze comune. Rezultatul a fost încurajant, pe plan politic
fiind rezolvată prin aceasta problema franco-germană iar pe plan economic fiind
liberalizată circulaţia unor materii prime primordiale în refacerea economiilor europene.
După câteva alte iniţiative eşuate de a purta mai departe paşii integrării, la 25 martie
1957, la Roma, a luat naştere Comunitatea Economică Europeană care cuprindea şase
state (RFG, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda) şi care realiza o uniune vamală
industrială şi o politică agricolă, comercială şi concurenţială comună. Consecinţele în plan
economic ale constituirii CEE s-au transpus în rezultatele economice excelente din anii
’60, Europa unită devenind o mare putere comercială, contrabalansând astfel supremaţia
Statelor Unite şi constituind o alternativă performantă a blocului comunist.
Însă, pentru a se putea vorbi cu adevărat de o Europă unită, ea ar fi trebuit să
cuprindă toate ţările aflate în afara blocului comunist. Mai ales că unul din factorii
determinanţi ai sprijinului american pentru unificarea Europei a fost ameninţarea
bolşevismului dinspre sud-estul continentului4. Ca urmare, în decembrie 1969 are loc
summit-ul de la Haga unde s-a luat decizia extinderii şi a continuării desăvârşirii uniunii
pe plan economic şi monetar. Pe 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles tratatele de
aderare a Danemarcei, Marii Britanii, Irlandei şi Norvegiei. Din păcate pentru actul de
extindere, populaţia nu ratifică tratatul în Norvegia, CEE rămânând la 9 membri.
Pierderea este compensată de aderarea în anii următori (1981-1986) a încă trei state,
Grecia, Spania şi Portugalia. Anii ’90 au adus schimbări majore pe scena europeană.
Căderea blocului comunist a modificat abordarea faţă de ceea ce înseamnă Europa Unită,
4 Vezi Ignat, I, Uniunea Europeană de la Piaţa Unică la moneda unică, Editura Economica, Bucureşti, 2002, p. 13-27
68
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
apărând pe lângă candidaţii previzibili, şi o serie de state foste comuniste sau aflate în
sfera de influenţă a URSS-ului. În 1994 mai aderă trei noi state (Austria, Finlanda şi
Suedia), spaţiul unic european cuprinzând astfel 15 state relativ omogene din punct de
vedere al gradului de dezvoltare dar şi al consolidării democraţiei şi a economiei de piaţă.
Se poate spune că se încheie o primă etapă în realizarea visului lui Jean Monet. Deşi nu se
poate afirma că parcursul a fost lin, fără greutăţi, totuşi voinţa politică a determinat, de
cele mai multe ori, înlăturarea barierelor. Se pare însă că o mare provocare, dar şi o mare
problemă, o constituie viitoarea extindere a UE înspre Europa Centrală şi de Est, care
cuprinde ţările foste comuniste în care valorile democraţiei şi ale economiei concurenţiale
au fost practic anihilate de cei cincizeci de ani de dominaţie comunistă. Chiar dacă la
nivel de voinţă există o disponibilitate remarcabilă din partea acestor ţări de a reveni la
marea familie europeană occidentală, există piedici care vor ridica serioase probleme
stabilităţii economice şi politice ale viitoarei alianţe.
2.1.1.2. Spaţiul unic european din perspectivă americană
Ce înseamnă la ora actuală spaţiul unic european? Este o comuniune de
cincisprezece state integrate economic: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Finlanda, Suedia, Marea Britanie
şi Islanda, dintre care 12 sunt integrate şi monetar (excluzând Marea Britanie, Suedia şi
Danemarca), regăsindu-se sub titulatura Uniunea Economică şi Monetară sau Zona Euro.
Comparaţiile care se realizează fac în general referinţă la indicatorii specifici zonei euro,
aceasta atingând gradul cel mai înalt de integrare şi, drept urmare, constituind nucleul a
ceea ce înseamnă uniune economică şi monetară. Dacă, din punct de vedere economic,
UE poate aspira la un statut privilegiat de lider pe anumite sectoare, din punct de vedere
politic şi militar relaţiile internaţionale sunt dominate în mod clar de către Statele Unite.
Uniunea Europeană, luată ca entitate, mai are mult de lucru asupra celor două domenii,
existând speranţa că succesul integrării economice sub toate aspectele ei va conduce la o
omogenizare a opiniilor şi atitudinilor vis-a-vis de ceea ce ar trebui să reprezinte o
adevărată comuniune de interese. Acest lucru ar depinde, în opinia specialiştilor
americani, de modul în care vor şti europenii să găsească un numitor comun în
diversitatea ce caracterizează la ora actuală statele Europei.
69
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Există multe reţineri, mai ales în mediul academic american, în ceea ce priveşte
acest aspect. Se consideră că istoria se opune ideii de unitate în Europa. M. Feldstein
aprecia într-un studiu de-al său:“Conflictele de politici economice şi interferenţele între
suveranităţile naţionale pot reactualiza vechile animozităţi bazate pe istorie, naţionalism
şi religii.” 5 Drept urmare, susţine autorul, SUA trebuie să se aştepte pe viitor la o
creştere a conflictelor în Europa. De altfel, atitudinea Statelor Unite după 11 septembrie
degajă o tendinţă de neglijare a ceea ce părea a fi o cooperare puternică în cadrul NATO.
Datorită divergenţei de opinii în ceea ce priveşte războiul împotriva terorismului, lansat
de G.W. Bush, americanii preferă la ora actuală o alianţă mai restrânsă cu Marea Britanie,
în detrimentul unei alianţe mai largi, şi tocmai din această cauză mai slabă, cu restul
ţărilor din NATO. De fapt, din perspectiva americană, opinia acestor ţări nu mai contează
prea mult, atâta timp cât ele pun sub semnul întrebării unele acţiuni cum ar fi invadarea
Irakului. Sloganul sub care a fost lansat războiul împotriva terorismului spune clar: cine
nu este cu noi este împotriva noastră. E un avertisment politic tranşant în ceea ce priveşte
opoziţia ţărilor vestice. Există şi un revers pozitiv al medaliei. O cauză comună, sub
forma unei disidenţe comune faţă de atitudinea SUA, poate apropia politic aceste ţări,
lucru absolut necesar în vederea evoluţiei viitoare a UE.
Americanii leagă adeseori parteneriatul economic de celelalte paliere ale puterii,
militar şi politic. De fapt, forţa economică este folosită în unele cazuri ca un instrument de
manipulare politică. “Moneda europeană poate avea succes numai în contextul uniunii
politice şi natura acestei uniuni politice poate determina viitorul cooperării nord
atlantice”6 Acest lucru era spus de consilierul american H. A. Kissinger, într-un context
apropiat cu cel de astăzi, respectiv războiul din fosta Yugoslavie. Avertismentul este, şi de
această dată, cât se poate de clar. Suportul economic şi politic pentru moneda unică va fi
acordat condiţionat de atitudinea Vestului faţă de acţiunile Statelor Unite. Politicul poate
afecta atât economicul cât şi militarul. De altfel, pe ansamblu, americanii consideră că
Europa se grăbeşte în planul integrării şi că evenimentele au devansat cu cinci până la
zece ani situaţia reală. Acest scepticism este indus de momentul alegerii introducerii
monedei unice, pe fondul existenţei unor divergenţe la nivel european în ceea ce priveşte
politicile comune, a contextului economic internaţional defavorabil (crizele financiare şi
perspectiva unei redresări greoaie) şi a lipsei de consistenţă a cadrului instituţional din
interiorul uniunii.
5 Feldstein, M., EMU and International Conflict, 1997, Foreign Affaires, nov.- dec., p. 72.6 Kissinger, H.A., A New Union in Europe, Washington Post, May, 12, 1998, p. A19
70
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Unul dintre marii adversari ai integrării monetare europene este R. Dornbusch.
Scepticismul său pleacă de la supoziţia că reglarea tensiunilor dintre monedele naţionale,
ce nu se mai realizează prin intermediul ajustării ratelor de schimb, se va realiza pe viitor
prin intermediul forţelor pieţei, acest lucru având un efect dezastruos asupra bunăstării
sociale în Europa. “Că UEM a fost de la început o idee rea devine acum o realitate.
Efortul de realizare a Uniunii Monetare în formula de la Maastricht poate fi amintit ca
una din multiplele bătălii inutile din istoria Europei. Costurile realizării sunt mari,
beneficiile economice sunt minime şi fac obiectul unei mari dezamăgiri.”7 Este adevărat
că, după introducerea monedei unice, s-a înregistrat o creştere a preţurilor în regiunile mai
puţin dezvoltate, precum Spania, Portugalia sau sudul Italiei. A fost totuşi vorba doar
despre un puseu care a condus la o autoreglare a raportului cerere – ofertă. La ora actuală,
preţurile s-au stabilizat, devenind repere sigure în luarea deciziei economice. Nu s-a
întâmplat, aşa cum a presupus Dornbusch, ca nivelul de bunăstare să scadă. Dimpotrivă,
s-a observat o creştere a nivelului de viaţă, determinată de o multitudine de factori, printre
care şi reducerea dificultăţilor legate de cursurile de schimb. Moneda unică a contribuit la
fluidizarea schimburilor, la o mai bună circulaţie a capitalurilor şi la o apropiere a
nivelului preţurilor factorilor de producţie.
În general, se consideră că uniunea monetară ar fi trebuit să fie o rezultantă
firească a unei integrări politice. Lipsa de unitate politică va dăuna intereselor economice
şi monetare, afectând stabilitatea nu numai în spaţiul european ci la nivelul întregii
economii mondiale. Este o opinie frecvent împărtăşită în literatura americană. Se
apreciază că oricare ar fi soarta uniunii monetare, interesele americane vor fi oricum
afectate. O Uniune Monetară slabă poate destabiliza pieţele financiare internaţionale şi
poate afecta interesele firmelor americane în Europa iar o monedă europeană prea
puternică ar putea compromite rolul de unică monedă internaţională de schimb de care se
bucură dolarul.
Există însă şi opinii favorabile continuării procesului de integrare. Laureatul Nobel
R. Mundell este de părere că dacă UEM va funcţiona, ea va aduce o serie de beneficii
considerabile comunităţii economice internaţionale. “Membrii UEM pot avea nu doar o
monedă comparabilă cu dolarul şi dreptul de a împărţi dominaţia internaţională a
acestuia, ci şi o mare influenţă în funcţionarea sistemului monetar internaţional. Restul
lumii va avea astfel o alternativă la dolar pentru constituirea rezervelor internaţionale şi
7 Dornbusch, Rudi, Euro Fantasies, Foreign Affaires 75, Octomber 1996, p.110
71
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
o monedă stabilă ce poate fi folosită ca reper în stabilirea ratelor de schimb. SUA poate
primi ajutor în eventualitatea instabilităţii dolarului ca monedă internaţională.”8
Venind cu o perspectivă a cooperării internaţionale, Mundell reuşeşte să inducă o
notă optimistă asupra viitoarelor relaţii între Europa şi SUA. O monedă unică ar contribui
enorm şi la fluidizarea fluxurilor comerciale cu Europa, eliminând o serie de costuri
suplimentare. O atitudine optimistă o au şi R.N. Cooper, J. A, Frankel şi C. Fred Bergsten.
În ceea ce priveşte atitudinea oficială a americanilor, se poate spune că este uşor
reţinută spre favorabilă. Chiar şi în timpul crizei din 1992-1993, opinia oficialilor
americani nu a fost ostilă continuării fazelor integrării. Specialiştii Trezoreriei americane
s-au situat pe o poziţie de aşteptare până în 1996 când, pentru ca tăcerea să nu fie
interpretată ca ostilitate, au luat atitudine. Prin vocea secretarului Robert E. Rubin 9 s-a
afirmat diplomatic că SUA sunt direct interesate ca Europa să prospere. Dacă europenii
consideră că uniunea monetară este bună pentru ei, atunci este bună şi pentru americani.
În 1997, Lawrence H. Summers a elaborat într-o formă concretă opinia americană
sub titlul EMU: An American View of Europe, ce a fost prezentată la Euromoney
Conference, pe 30 aprilie 1997. Se afirma aici că Statele Unite sprijină integrarea
europeană, considerând că este în interesul tuturor ca Europa să fie mai stabilă politic şi
mai dezvoltată economic. Suportul oficial al americanilor faţă de moneda unică nu trebuie
privit însă ca unul necondiţionat. Europa trebuie să continue procesul de liberalizare a
pieţelor şi moneda unică trebuie să fie un mijloc pentru realizarea acestui deziderat.
Totodată Europa trebuie să facă faţă nenumăratelor probleme de natură politică şi
economică, pentru că există pericolul ca interesul prea mare pentru planul monetar să
distragă atenţia de la implementarea politicilor structurale.
În prima zi de lucru după introducerea monedei unice, pe 4 ianuarie 1999,
preşedintele american de atunci, Bill Clinton, saluta evenimentul declarând: “O uniune
monetară de succes ce contribuie la o dinamizare a Europei este în interesul nostru pe
termen lung. SUA este avocatul pe termen lung al integrării europene.”10
Concluzionând, poziţia oficială favorabilă a americanilor ascunde în spate unele
interese proprii:
O uniune monetară conferă un plus de stabilitate în zonă deoarece această
uniune este gestionată mai atent şi mai unitar decât o uniune politică;
8 Mundell, R., The Case for Euro II, Wall Street Journal, March 25, 1998, p A229 Departament of the Treasury, Press Briefing, september 29, 199610 Washington Post, January 5, 1999, p. A12
72
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Plusul de stabilitate poate fi în favoarea capitalului american, ţinând cont că
există aproape 400 miliarde dolari investiţi în zonă;
Succesul integrării monetare va încuraja extinderea către Europa Centrală şi
de Est, reducând astfel costurile intervenţiei americane în zonă în perspectiva
extinderii Alianţei Nord Atlantice. Îndeplinirea criteriilor de aderare de către
ţările din Estul Europei ar duce la eliminarea unor tensiuni sociale, politice şi
militare cu potenţial exploziv. Securizarea acestei zone ar putea reduce
costurile accesului american la petrolul caspic în perspectiva exacerbării
conflictului în zona arabă.
2.1.1.3. UE ca forţă economică
Vorbind despre Uniunea Europeană ca despre o entitate economică, se poate
afirma, fără riscul unei erori, că indicatorii săi de performanţă îi dau dreptul să aspire la
rolul de copartener alături de SUA în gestionarea fluxurilor economice la nivel mondial.
Bazându-se pe o industrie şi o agricultură performante şi pe un sector al serviciilor bine
dezvoltat, UE îşi concentrează atenţia spre implementarea unor politici de coeziune care
să omogenizeze spaţiul economic european pentru a-i conferi un surplus de performanţă.
Oricum, chiar şi în condiţiile actuale, performanţele Uniunii Europene în întregime sau ale
Zonei Euro sunt comparabile la nivel internaţional cu cele ale principalelor două state
dezvoltate, SUA şi Japonia. Sub aspect sectorial, principalele dimensiuni ale forţei
economice a UE sunt trasate de industrie, agricultură şi comerţul cu bunuri şi servicii. De
asemenea, UE este o forţă şi în ceea ce priveşte investiţiile străine directe.
2.2.1.3.1.Analiză sectorială
Industria reprezintă unul dintre sectoarele performante ale economiei europene.
Beneficiind de suportul unor state puternic industrializate precum Germania, Italia,
Franţa, Anglia ş.a., industria europeană este dezvoltată mai ales pe o serie de sectoare
precum cel energetic, metalurgic, chimic, maşini şi utilaje, construcţii navale şi aeriene,
electronic, etc.
Sectorul energetic este extrem de bine dezvoltat, dată fiind şi vechimea
preocupărilor în acest domeniu. Prima fază instituţională a integrării a avut ca obiect chiar
acest sector. Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului, creată în aprilie 1951, îşi
73
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
propunea printre altele o reglementare a producţiei şi comerţului de cărbune între Franţa şi
Germania. Succesul acestui demers a încurajat oficialii şi un al doilea pas important a fost
făcut în 1957 când, o dată cu semnarea tratatelor de constituire ale Comunităţii
Economice Europene, ia fiinţă şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Rezultatul
a constat într-o bună coordonare la nivel comunitar a sectorului energetic. Punerea în
comun a resurselor a condus la o mai bună gestionare a acestora, ceea ce a permis ca, deşi
relativ săracă în resurse energetice, UE să devină exportator de energie. Având capacităţi
foarte bune de prelucrare şi transport, ţările UE şi-au dezvoltat o structură energetică
performantă, furnizând la această dată energie multor ţări dezvoltate şi în curs de
dezvoltare. Exporturile nete de energie numai spre Statele Unite se ridicau în anul 2000 la
8,835911 mld. euro. Cu toate acestea, UE a rămas cel mai mare importator net de energie,
cu o creştere medie de 2,1% pe an după 1985.
Consumul de energie ridicat se datorează atât creşterii PIB ( după 1990 PIB mediu a
crescut cu 1,9% iar consumul de energie cu 1,1%) cât şi dezvoltării unor industrii mari
consumatoare, mai ales a industriei oţelului. Abia după restructurarea acestui sector,
după 1997, consumul de energie a rămas constant în condiţiile unei creşteri a producţiei
de 2,6%.12 Reforma sectorului metalurgic era absolut necesară, în condiţiile în care UE
este primul mare producător de oţel, acoperind 19,5% din producţia mondială. Producţia
de oţel contribuie cu 1,8% la valoarea net creată şi ocupă aproximativ 1,5% din forţa de
muncă comunitară. Reforma a fost impusă şi de rezultatele Rundei Uruguay, care
prevedeau ca până în 2004 să se liberalizeze complet comerţul cu oţel. Dată fiind poziţia
de lider în producţia mondială, UE a declanşat o serie de măsuri de retorsiune împotriva
Statelor Unite, ca urmare a încercărilor de protejare a producţiei interne americane,
contrar regulilor OMC.
Ramura textilelor şi îmbrăcămintei este de asemenea importantă pentru
industria europeană, UE fiind cel mai mare exportator din cadrul OMC, cu un volum al
exportului de 110 mld. euro. Statele Unite rămân principala destinaţie cu un total de 4,4
mld. în anul 199813. Deocamdată aflată la adăpostul Acordului Multifibre, implementat în
1995, care protejează ramura textilă prin bariere tarifare, industria textilă comunitară
trebuie restructurată în vederea liberalizării pieţei specifice din anul 2005, când ţări mari
producătoare de textile precum India, Pakistan, Thailanda sau Chile vor avea acces liber
la piaţa europeană.11 Eurostat database, www.europa.eu.int/comm/eurostat12 European Commision, 2001 – Anual Energy Review, January 2002, p. 1-1013 Eurostat, idem
74
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Industria de autovehicule este una de vârf pentru economia europeană. Este una
dintre cele mai globalizate industrii, existând o multitudine de relaţii contractuale,
comerciale, juridice şi de altă natură între firmele europene, americane, japoneze şi
coreene ce deţin supremaţia pe piaţa autovehiculelor la ora actuală.
La producţia de autovehicule, UE este unul din cei mai importanţi producători, cu
peste 17 mil. de autovehicule în valoare de 307 mld. euro. Cu un volum de 62,65 mld.
euro, UE rămâne unul dintre cei mai mari exportatori, situându-se la mică distanţă faţă de
Japonia (67,92 mld. euro), dar poziţionându-se într-o poziţie mai avantajoasă decât SUA
care exportă o producţie de 51,69 mld. euro. Exporturile nete în 1999 au fost de 14,8 mld.
euro. Nu este însă mai puţin adevărat că cifrele seci nu conferă neapărat o ierarhie exactă
mai ales în această ramură extrem de globalizată. Într-un excelent exemplu dat în cartea sa
Munca Naţiunilor, Mancur Olson găsea că atunci când un american îşi cumpără o maşină
de 20000$ de la General Motors, 6.000$ merg în Coreea de Sud pentru operaţiile de
asamblare, 3500$ merg în Japonia pentru componentele principale (motor, partea
electronică, etc.), 1500$ revin Germaniei pentru design, 800$ pentru componentele mici
merg în Taiwan, Singapore şi Japonia, 500$ merg în Marea Britanie pentru reclamă şi
marketing, 100$ în Irlanda şi Barbados pentru prelucrarea datelor şi numai 8000$ rămân
în SUA.14 Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu maşinile produse de Renault sau Mercedes
în Europa. Mai mult de jumătate din importurile şi exporturile ce se realizează la ora
actuală în lume sunt transferuri de bunuri şi servicii în cadrul companiilor multinaţionale
despre care, la rândul lor, se ştie doar unde-şi au sediile, dar nu şi naţionalitatea
capitalurilor pe care le utilizează. Aşa cum afirma acelaşi autor menţionat mai sus, “
aceste reţele globale se deghizează în ce costum naţional li se pare mai convenabil”15.
Aşa încât, probabil că la ora actuală contează mai puţin cifrele contabilizate de economia
naţională şi mai mult externalităţile pe care le produc firmele respective, ocuparea forţei
de muncă, nivelul salariilor, aportul la bugetul de stat prin impozitele şi taxele plătite,
aportul de tehnologie sau investiţiile străine directe care se reflectă în totalitatea lor în
nivelul de viaţă al cetăţenilor ţării gazdă.
Sectorul construcţiilor navale rămâne o piatră de încercare pentru industria
europeană, fiind absolut necesară restructurarea sa. Trebuind să facă faţă unei concurenţe
acerbe din partea Japoniei şi Koreei de Sud, şantierele navale europene nu se mai pot
ascunde mult timp la adăpostul barierelor tarifare şi a acordurilor de schimb. Cele două
14 Reich, R., Munca naţiunilor, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 10115 Idem, p. 103
75
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
ţări concurente ocupă deja peste 60% din piaţa internaţională, cota de piaţă a UE scăzând
sub 20%. Însă, chiar şi în aceste condiţii, industria navală rămâne unul din simbolurile
industriei europene.
Producţia industriei aeronautice civile este împărţită între Statele Unite şi UE.
UE este al doilea mare producător, cu un output de 59 mld. euro. Fiind un sector strategic,
în care două mari firme ( Airbus şi Boeing) deţin mai mult de 50% din piaţă, există o serie
de acorduri între UE şi SUA care reglementează atât relaţiile de schimb cât şi gradul de
susţinere a industriilor respective din fonduri publice. Datorită evenimentelor de la 11
septembrie, această industrie trece printr-o perioadă de criză, producţia scăzând dramatic
cu aproximativ 30 de procente.
În sectorul industriei chimice, farmaceutice şi de cosmetice UE este cel mai mare
producător mondial, cu o producţie de 106,91 mld. euro, urmată de SUA cu 69,12 mld.
euro şi Japonia cu 28,07 mld. euro (1998)16. Majoritatea producţiei este orientată spre
piaţa internă, piaţa externă fiind dificilă datorită barierelor tarifare şi nontarifare existente.
În subramura farmaceutică, cu o forţă de muncă de 500.000 de lucrători ce produc 23%
din totalul producţiei chimice, UE deţine 40% din piaţa mondială.
Construcţia de maşini şi utilaje rămâne pentru UE unul din cele mai importante
sectoare industriale. Datorită înaltei competitivităţi, a experienţei şi a unui bun renume,
UE rămâne un exportator net de maşini şi utilaje. Exporturile au depăşit 148 mld. euro în
1998, fiind mai mari cu 28,6 mld.17 decât cele ale competitorului direct, SUA.
În industria electronică, UE deţine 26% din producţia mondială. Din păcate,
schimburile din acest sector sunt dominate de importuri, importându-se mai mult de 50%
din tehnica de calcul necesară. Supremaţia netă deţinută de SUA şi Japonia este rezultatul
unei slabe orientări şi susţineri a acestui sector. Pentru a înlătura aceste decalaje mari au
fost create o serie de organisme comunitare care au ca obiectiv susţinerea ramurilor de
înaltă tehnologie:
ESPRIT - programul strategic european pentru dezvoltarea informaţiei. Acest
program trebuia să ajute UE să reducă decalajul tehnologic faţă de concurenţa străină în
domeniul tehnologiei informaţiei. El poate fi considerat ca un model pentru alte acţiuni
interesând şi vizând în acelaşi timp domeniul tehnologiilor de vârf. Programul a permis
UE să finanţeze (în general cu 50%) lucrările de cercetare-dezvoltare efectuate în comun
de către întreprinderi, universităţi şi institute de cercetări din cel puţin două ţări
16 The EU Economy: Investing in the Future, no. 73, 2001, European Comision, Statistical Annex17 Idem
76
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
comunitare. Domeniile vizate au fost: microelectronică de vârf, circuite cu grad ridicat de
integrare, tehnici de prelucrare avansată a informaţiei, echipamente de birou, producţia
integrată prin ordinator etc. Din păcate programul nu şi-a atins obiectivele. Ramurile de
înaltă tehnologie nu reuşesc la ora actuală să facă faţă concurenţei americane şi japoneze;
RACE - cercetare-dezvoltare în domenii avansate ale tehnologiei telecomunicaţiilor.
Acest program, completat de activităţi în domeniul standardizării şi infrastructurii, trebuia
să ajute UE să-şi menţină locul în domenii de vârf ale telecomunicaţiilor. Obiectivul
principal: punerea la punct a tehnologiilor necesare reţelelor de fibre optice cu bandă largă
sau debit mare, susceptibile de a transmite vocea, imaginea şi datele informaţionale,
permiţând astfel multiplicarea noilor servicii integrate de telecomunicaţii. Într-o primă
fază era vorba de a elabora un model comun de referinţă, de a defini specificaţiile
funcţionale ale reţelelor, terminalelor şi serviciilor, care ar fi putut fi puse la dispoziţia
întreprinderilor şi a marelui public până în 1995 şi de a explora mijloacele tehnice de
realizare a lor;
BRITE- cercetări de bază în domeniul tehnologiilor industriale. Acest program
realizat şi finanţat după modelul ESPRIT, urmărea să favorizeze dezvoltarea şi difuzarea
noilor tehnologii, noile procedee de fabricaţie şi noilor produse în sectoarele “tradiţionale”
care asigură circa trei pătrimi din totalul locurilor de muncă din industria ţărilor
comunitare. Programul comportă două direcţii: prima este consacrată tehnologiilor de
bază care interesează mai multe sectoare, tehnici de ambalaj, ameliorarea fiabilităţii
produselor, reducerea uzurii şi a deteriorărilor, noi metode informatizate de încercări,
tehnologia membranelor şi particulelor etc.; a doua direcţie se referă la realizarea de
produse şi materiale moderne folosite mai ales în sectorul textilelor, al confecţiilor şi
pielăriei;
EUREKA este un alt program ce asigură, în fapt, cadrul unei cooperări lărgite cu noi
parteneri, fiind dotată cu noi forme de finanţare şi gestiune. Se apreciază că acest program
poate completa în mod util pe cele în vigoare, abordând în special teme noi de cercetare şi
încurajând cooperarea industrială, pentru punerea la punct a unor produse noi de înaltă
tehnologie, capabile să reziste concurenţei începutului de secol XXI.
Realizarea unei UE a tehnologiei implică o coordonare puternică a politicilor
naţionale şi în domeniul cercetării-dezvoltării, cât şi în cadrul programului EUREKA. Ea
cere, de asemenea, o majorare însemnată a mijloacelor financiare pe care UE poate să le
consacre ştiinţei şi tehnologiei.
77
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Preocuparea pentru sectoarele de vârf constituie un element cheie pentru succesul
viitor al industriei şi nu numai. De aceea, ar fi nevoie de o atenţie mai mare acordată
dezvoltării tehnologiei, nu atât prin
înfiinţarea unor organisme
birocratice care să gestioneze
ineficient fondurile comunitare, cât
prin acordarea de sprijin şi asistenţă
firmelor private pentru dezvoltarea
compartimentelor de cercetare, după
modelul american. Calea instituţional
centralizată nu este cea mai potrivită
pentru a susţine un sector atât de
dinamic cum este cel al tehnologiei.
Purtătorii de tehnologie sunt agenţii
economici şi nu statul sau organismele suprastatale. Prin urmare, dacă e nevoie de o
strategie în domeniu, atunci ea trebuie să vizeze crearea de facilităţi şi acordarea de
susţinere agenţilor economici şi nu apariţia unor instituţii birocratice care să gestioneze
programe de cercetare sau să implementeze tehnologie. Astfel de acţiuni sunt sortite
eşecului din aceleaşi cauze pentru care orice proiect public birocratic nu poate reuşi:
eficienţă scăzută în administrarea resurselor, alocarea acestora după alte criterii decât cele
strict economice, inerţie mare şi slabă adaptare la cerinţele pieţei.
Pe ansamblu, performanţele industriale ale UE sunt notabile. Βeneficiind de o
productivitate a muncii ridicată şi de o forţă de muncă bine pregătită, industria contribuie
cu 31% la realizarea Produsului Intern Brut. În multe din ramurile industriale indicatorii
macroeconomici plasează UE pe primul loc în rândul ţărilor dezvoltate.
78
Figura 1. Evoluţia producţiei industriale în UE
Sursa: The Euro Area, Euro Papers no. 46, 2002, p.4
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Agricultura. Constituind baza dezvoltării oricărei economii, oricât de avansată ar
fi ea, agricultura s-a bucurat şi se bucură de o atenţie deosebită din partea politicilor
economice. Furnizând hrana necesară populaţiei dar şi materii prime pentru multe din
industriile cele mai importante, agricultura rămâne în permanenţă un reper fundamental în
alcătuirea comparaţiilor internaţionale. Agricultura joacă un rol important în dezvoltarea
sustenibilă atât pentru statele dezvoltate cât şi pentru cele în curs de dezvoltare prin
contribuţia la protejarea mediului, asigurarea hranei şi sănătăţii populaţiei şi susţinerea
dezvoltării zonelor rurale.
Cu toate că aportul său direct la crearea PIB-ului este adesea neglijabil, coborând
sub 3% în statele dezvoltate iar forţa de muncă ocupată de această ramură este la fel de
scăzută (sub 5%), interesul pentru agricultură face ca produsele sale să constituie obiectul
unor reglementări foarte stricte în cadrul OMC şi a unor complexe negocieri între
principalii exportatori, SUA şi Uniunea Europeană. Începute în 2000, aceste negocieri au
ca obiectiv o reformă complexă a sectorului agricol pentru reducerea şi înlăturarea
ajutoarelor publice şi a protecţionismului practicat şi pentru o liberalizare a schimburilor
la nivel mondial.
79
Figura 17: Situaţia comparativă a agriculturii pentru UE, SUA şi Japonia (sursa: Eurostat)
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Trebuie remarcat faptul că un asemenea deziderat este extrem de benefic pentru
ţările în curs de dezvoltare, a căror economie se bazează într-o măsură mai mare pe
aportul agriculturii la realizarea PIB-ului şi ale căror produse nu sunt actualmente
concurenţiale pe pieţele externe tocmai datorită lipsei subvenţiilor din partea statului.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre cele trei centre de putere pe tărâmul agriculturii,
trebuie specificat de la început că Japonia este neglijabilă sub acest aspect, resursele sale
agricole extrem de sărace eliminând-o din start din orice încercare de a dezvolta vreo
ramură agricolă. Aşa cum se observă din figura 17, Japonia deţine doar 1,2% din terenul
agricol pe care-l are SUA şi 3,7% din cel al UE. Sub acest aspect, Statele Unite sunt în
mod clar cele mai favorizate, beneficiind de peste 425 mil. hectare de teren agricol, de
peste trei ori mai mult decât UE. Acest lucru, alături de investiţii masive în infrastructura
agricolă i-au permis să dezvolte o producţie extrem de performantă bazată pe exploataţii
mari, cu o medie cuprinsă între 150 şi 250 ha.
Agricultura UE a beneficiat de masive investiţii de capital, însă determinarea
geografică şi demografică a făcut ca numărul exploatărilor să fie extrem de ridicat, astfel
încât media unei parcele agricole să fie între 15 şi 20 ha, cu repercusiuni negative asupra
productivităţii. De altfel şi numărul celor care lucrează în agricultură reflectă
productivitatea mai slabă din agricultura europeană. 6,988 milioane de comunitari sunt
angajaţi în agricultură, contribuind cu doar 1,7% la realizarea PIB, în timp ce în SUA sunt
ocupaţi în acest sector doar 2,172 milioane, adică mai puţin de 2,7% din populaţia
ocupată.
Există pericolul ca, judecând în ansamblu, să extragem concluzia că agricultura
europeană este mult în urma celei americane, lucru de altfel neadevărat. Nu trebuie uitat
că informaţiile statistice despre UE se calculează ca o medie a tuturor statelor membre, nu
întotdeauna omogene din punct de vedere al dezvoltării. Există state membre în care
productivitatea în agricultură este extrem de ridicată, comparabilă cu cea din SUA sau
chiar superioară (Germania, Olanda, Franţa, Spania), după cum există şi ţări cu o
productivitate sub medie, aspect ce influenţează negativ imaginea de ansamblu. Evoluţiile
recente din economia europeană demonstrează însă că sub impactul concurenţei şi a
liberalizării totale a schimburilor există o tendinţă de apropiere-egalizare a productivităţii
în agricultura UE.
80
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Tabel 1: Producţia agricolă a UE18
Comparaţiile între cele două agriculturi, europeană şi americană, pe categorii de
produse, conduc la concluzia că există o sensibilă apropiere ca volum al producţiei. Dacă
în ceea ce priveşte cerealele în ansamblu, Statele Unite se află în avantaj, cu o producţie
de 122,891 mil. t, situaţia se inversează când este vorba de principalul produs, grâul, unde
UE este net superioară cu peste 38 mil. tone. Superioritatea se păstrează şi la producţia de
fructe. În sectorul zootehnic cifrele sunt chiar şi mai apropiate, existând aproape o strânsă
alternanţă pe categorii de produse.
Import19(2000)
(1000$)
UE UE
(+ comerţul
intracomunitar)
SUA Japonia
Cereale 1.613.040 6.503.488 946.366 3.742.580
Alimente şi animale 34.423.529 120.658.425 29.113.870 25.497.727
Carne şi preparate 3.433.547 18.724.822 4.011.915 8.548.803
Total producţie agricolă 54.767.113 171.995.490 44.949.426. 36.153.814
Export(2000)20
(1000$)
UE UE
(+ comerţul
intracomunitar)
SUA Japonia
Cereale 56.412.079 175.226.055 56.479.900 1.560.385
Alimente şi animale 33.123.633 120.203.278 37.154.993 968.504
Carne şi preparate 4.226.338 20.177.699 7.547.594 17.756
Total producţie agricolă 54.412.079 175.226.055 56.479.900 1.560.385
Tabel 2: Importurile şi exporturile de produse agricole, situaţie comparativă
Comerţul cu produse agricole şi zootehnice poate oferi şi el un argument pentru a
demonstra echilibrul între UE şi SUA.
Se observă că dacă se exclude comerţul intracomunitar, procedură de altfel perfect
justificată în condiţiile în care analizăm Uniunea Europeană ca o entitate distinctă în
cadrul economiei mondiale, există un echilibru aproape perfect între cele două superputeri
18 Eurostat, http://europa.eu.int/comm/eurostat19 Sursă: FAOSTAT, http://faostat.fao.org/20 Idem
Produs (2001) UE SUA Japonia
Cereale (mil. t) 202,424 325,315 12,27
Grâu (mil. t) 91,7 53,3 0,7
Oleaginoase 13,9 89,9 -
Fructe (mil. t) 58,603 29,862 4,284
Vite (capete) 81.414.884 92.277.000 4.530.000
Carne (mil. t) 35.862.543. 37.741.100 2.960.272
Ouă (mil. t) 5.303.441 5.080.000 2.526.000
Lapte (mil. t) 125.930.335 75.025.000 8.450.000
81
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
în ceea ce priveşte ponderea la export, unele diferenţe semnificative apărând doar la
importuri, unde UE prezintă un deficit de aproximativ 10 miliarde dolari . În privinţa
schimburilor bilaterale UE-SUA, categoriile de produse ce fac obiectul tranzacţiilor sunt
amănunţit reglementate prin intermediul acordurilor bilaterale şi, de obicei, există
egalitate între cantităţi. Aflate sub impactul unei concurenţe acerbe, agricultura şi
zootehnia rămân domenii care necesită alocaţii bugetare atât pentru subvenţionarea
produselor cât şi pentru cercetare şi dezvoltare. Doar reglementările OMC vor putea să
determine o oarecare diminuare a alocaţiilor bugetare şi o orientare mai categorică spre
găsirea unor soluţii de piaţă pentru creşterea performanţelor.
Agricultura rămâne domeniul cel mai controversat al integrării economice europene.
Făcând obiectul unor numeroase negocieri, ca urmare a deselor nemulţumiri ale ţărilor
membre, agricultura comunitară continuă să absoarbă cea mai mare parte a fondului de
coeziune. Datorită creşterii deosebite a productivităţii în acest sector, UE se confruntă cu
un excedent de producţie care nu poate fi eliminat prin exporturile către ţările dezvoltate,
datorită barierelor tarifare şi nontarifare extrem de severe, ci doar prin compensaţii şi
plafoane impuse producătorilor agricoli din ţările membre. Producţia totală agricolă la
nivelul anului 2000 era de 274,768 mld. euro, din care 146,426 mld. euro21 constituie
valoare adăugată. Producţia agricolă contribuia cu 1,7% la realizarea PIB, ocupând 4,3%
din forţa de muncă disponibilă. La nivelul aceluiaşi an, exporturile agricole se ridicau la
58,194 mld. euro, ceea ce reprezenta 25% din piaţa mondială de profil.
Cele mai importante categorii de produse agricole exportate sunt vinul (41% din
piaţa mondială), produsele lactate (20,2%) şi cereale (14%). Franţa este cea mai mare
producătoare şi exportatoare de produse agricole, atingând în 2000 un excedent al
schimbului de 11,805 mld. euro. În ceea ce priveşte însă rezultatele schimbului, este
depăşită de Olanda care, cu o producţie mult mai mică, de doar 19,202 mld. euro a avut
un excedent de 18,603 mld. euro. La polul opus, cei mai mari importatori sunt Marea
Britanie, cu un deficit net de 12,7 mld. euro şi Germania cu un deficit de 12,479 mld.
euro.
Investiţiile străine directe (ISD). O rezultantă a proliferării şi dezvoltării
firmelor multinaţionale este şi creşterea exponenţială a volumului investiţiilor străine
directe. Libera circulaţie a capitalurilor şi nevoia identificării permanente de surse de
profit au condus la căutarea de noi destinaţii pentru capitalurile disponibile. Şi cum în
ultimele două decenii economia europeană, ajunsă la faza de maturitate, a dat dovadă de o
21 Idem
82
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
oarecare suprasaturare a oportunităţilor de afaceri generatoare de profit pe termen scurt şi
mediu, s-a ajuns la situaţia în care Europa a devenit unul dintre cei mai mari exportatori
neţi de capitaluri.
În ultima perioadă UE a devenit cel mai mare exportator net de capitaluri. Cu
evoluţii pozitive până în 1999 şi după ce în anul 2000 s-a ajuns la un maxim istoric de 164
mld. euro, în 2001, datorită crizei economiei mondiale, ISD nete au scăzut la 105 mld.
euro. Majoritatea statelor membre au înregistrat aceste scăderi. Singurele ţări care au
înregistrat variaţii pozitive atât la intrări cât şi la ieşiri de capitaluri au fost Germania şi
Grecia. Cu 60 mld. euro, mai mult de 30% din totalul brut al UE, Germania a fost cel mai
mare investitor european în restul lumii, urmat de Belgia şi Luxemburg cu 40 mld. şi
Olanda cu 36 mld.. Şi la investiţii nete tot Germania a ocupat prima poziţie, cu 51 mld.
euro, urmată de Franţa cu 26 mld. euro.22
Pe ansamblu, investiţiile au fost reorientate în parte în interiorul continentului spre
ţările candidate, mai ales Polonia, Ungaria şi Cehia. Cea mai importantă destinaţie
rămâne şi la acest capitol continentul nord american, respectiv SUA. Stocul investiţiilor
europene directe în SUA se ridica în 2000 la aproximativ 597 mld. euro, reprezentând
aproximativ 53,5% din totalul investiţiilor sale. Procentul a crescut la 55% în 2001, după
ce media scăzuse în perioada 1996 –1999 ca urmare a apariţiei unor oportunităţi noi de
investiţii în America Latină în urma liberalizării pieţelor în această zonă. Deoarece stocul
investiţiilor americane în UE este de doar 399 mld. euro., UE a devenit unul din
principalii investitori neţi în economia americană.
Principalele domenii în care sunt atrase aceste investiţii sunt sectorul financiar, al
maşinilor şi echipamentelor de transport şi al energiei. Mai ales în cea de-a doua jumătate
a anilor 90, investiţiile nete europene în SUA au crescut cu o medie de 1% din PIB anual,
având drept cauze:
Revigorarea puternică a firmelor europene, dar care, în acelaşi timp, pot sugera
o mai mică încredere a acestora în performanţele acestei economii pe termen
mediu şi lung;
Puternica ascensiune a economiei americane din anii 90 ce a contribuit şi ea la
realizarea acestor fluxuri de investiţii;
Legislaţia europeană în ceea ce priveşte protecţia mediului şi normele severe
stabilite în acest sens au contribuit de asemenea la o reconsiderare a politicii
firmelor multinaţionale ce s-a concretizat printr-o concentrare a domeniilor de
22 Sursa: Eurostat, www.eurostat.org
83
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
interes şi a zonelor geografice de acţiune şi o dezvoltare pe verticală în
detrimentul extinderii pe orizontală. De altfel, se poate observa că investiţiile
realizate în Statele Unite sunt orientate spre un număr restrâns de sectoare de
activitate. Pe ansamblu, UE este un investitor net , chiar dacă se resimte în
ultimii anii o diminuare a investiţiilor străine nete (cu 37% în 2001) datorită
unei înrăutăţiri a mediului de afaceri mai ales în Asia de SE şi în America
Latină.
Comerţul reprezintă un element cheie pentru sănătatea unei economii, motiv
pentru care furnizează repere importante în efectuarea analizelor macroeconomice şi a
comparaţiilor internaţionale. Politicile comerciale europene reprezintă un domeniu
complex, avansat din punct de vedere al integrării, şi care se bucură de o atenţie deosebită.
Înlăturarea barierelor intracomunitare şi liberalizarea schimburilor a condus la o
dezvoltare remarcabilă a acestora atât la nivel comunitar cât şi extracomunitar. De altfel,
UE joacă un rol important în cadrul Organizaţiei Mondiale de Comerţ, promovând o serie
de acorduri şi norme care au contribuit în mod determinant la fluidizarea şi liberalizarea
schimburilor internaţionale.
Pentru zona euro, evoluţia schimburilor a fost mai mult decât favorabilă în ultima
perioadă, chiar şi în condiţiile în care, din 1994 până în 2002, termenii schimbului s-au
înrăutăţit cu aproximativ 0,2%, pe când, spre exemplu, pentru SUA s-au îmbunătăţit cu
0,9%.23 În condiţiile în care UE realizează 20,2% din PIB-ul mondial (circa 7000 mld $),
ponderea în volumul comerţului mondial este de 39,2% la export şi de 37,5% la import
(datele includ comerţul intraeuropean).24
Indicatorii demonstrează enorma forţă comercială pe care o are UE, net superioară
oricărui alt concurent. În sume absolute, valoarea exporturilor ţărilor UE în anul 2000 a
fost de 2503,5 mld. euro iar a importurilor de 2513,9 mld. euro25. Cea mai mare parte a
acestor mărfuri şi servicii s-au tranzacţionat în interiorul graniţelor UE, adică un procent
de 62% la export şi 59% la import. Ţara membră cu cea mai mare contribuţie este
Germania (597,5 mld euro exp., 538 mld. euro imp.) urmată de Franţa, Marea Britanie şi
Italia. Principalul partener extern rămâne şi de această dată SUA, care atrage 9% din
exporturile europene (232,5 mld. euro)26.
23 European Commission, European Economy, Spring Forecasts for 2001-2002, p. 8124 Idem, p. 18825 Eurostat26 Idem
84
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Ponderea cea mai importantă, atât la importuri (55,7%) cât şi la exporturi (66,6%),
o au produsele industriale (maşini şi utilaje, produse chimice, farmaceutice şi cosmetice,
textile şi îmbrăcăminte, electronice. Cel mai important sector industrial, ca volum al
exportului, este cel al industriei producătoare de maşini şi utilaje. Cu firme de renume ca
Bosch, Krupp, Saab, etc, UE exporta la nivelul anului 1999 o producţie de 148,62 mld.
euro, cu 28 mld. euro mai mult decât SUA şi cu 72,22 mld. euro mai mult decât Japonia.
Beneficiind de avantajele recentelor restructurări şi retehnologizări, acest sector rămâne
unul de bază în industria europeană. Chiar şi în sectorul produselor electronice UE este un
producător puternic având firme de renume în domeniu : Phillips, Thompson, Grunding,
Nokia, Siemens, Erricson, etc. Dezvoltarea sa este extrem de importantă pentru
majoritatea celorlalte sectoare industriale, componentele electronice regăsindu-se în
proporţie de aproximativ 20% în produsele industriale finale. Din păcate însă, balanţa de
schimb pentru produsele electronice este net defavorabilă în faţa SUA şi Japoniei. Tot
legat de industria constructoare de maşini şi utilaje este industria oţelului. UE este cel mai
mare producător de oţel, cu 159 mil. tone. Exporturile sale se ridică la 19,5 mld. euro
(exclusiv comerţul intracomunitar), în timp ce Japonia exportă în valoare de 16,1 mld.
euro iar SUA 6,9 mld. euro. Concurenţa între oţelul european şi cel american este extrem
de puternică mai ales pe pieţele europene, născând controverse ce fac obiectul unor
negocieri dure în cadrul OMC.
85
Tabel 3. Fluxurile comerciale ale UE în anul 2000
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Pe poziţia secundă sunt serviciile (transport, turism, financiare, etc) cu 22,5% la
import şi 24,3% la export. Diferenţe mari la importuri faţă de exporturi apar la energie,
dat fiind că UE este o mare importatoare de produse petroliere şi gaze naturale. La
producţia agricolă, UE este un importator net, exporturile totalizând în 2000 circa 937,921
mld. euro iar importurile 1026,841 mld. euro, cu un deficit al balanţei comerciale de
88,92027 mld. euro. Principalele poziţii deficitare în balanţa comercială sunt citricele,
cafeaua, ceaiul şi oleaginoasele, în schimb UE fiind un exportator net de băuturi alcoolice,
produse dietetice şi hrană naturală şi preparate vegetale.
2.2.1.3.2. Careul magic
Privind economia Uniunii Europene prin prisma indicatorilor macroeconomici
sintetici care formează aşa numitul « careu magic » ies la iveală o serie de probleme
structurale şi conjuncturale de rezolvarea cărora depinde stabilitatea viitoare a zonei.
Creşterea economică, deşi nu spectaculoasă, a urmat un trend ciclic ascendent în
ultimii douăzeci de ani. Acest lucru demonstrează că în UE se poate vorbi despre o
creştere susţinută, bazată pe o economie dezvoltată.
1984-
1993
1994-
2003
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Lume 3,3 3,6 3,7 3,6 4,0 4,2 2,8 3,6 4,7 2,5 2,8 4,0
UE 2,4 2,5 2,8 2,4 1,7 2,6 3,0 2,7 3,4 1,7 1,5 2,9
27 Idem
86
Figura 18: Fluxurile comerciale ale UE pe sectoare ale economiei (sursa: Eurostat)
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Tabel 3: Ratele anuale de creştere ale PIB real (sursa: Eurostat)
Totuşi, din moment ce între anii 1984-1993 creşterea reală medie a fost de 2,4% în
timp ce creşterea outputului la nivel mondial a fost de 3,3% iar între 1994-2002 creşterea
în UE a fost de 2,5% iar în lume de 3,6%, există motive de îngrijorare asupra
performanţelor economiei europene.
Structura relativ învechită a unor industrii, printre care se regăsesc industria
metalurgică, industria constructoare de maşini şi industria textilă şi lipsa de investiţii
majore în restructurarea şi modernizarea acestora în anii ’80 a condus la o stagnare a
potenţialului de creştere şi la scăderea competitivităţii acestor industrii la nivel mondial.
Ajustările succesive din anii ’90 determinate de implementarea unui cadru instituţional şi
legislativ unic în ceea ce priveşte protecţia mediului, normele de calitate etc au contribuit
şi ele la creşterea costurilor.
În mod implicit, a avut loc o scădere a încrederii investitorilor în potenţialul acestor
industrii de a genera profit, acest fenomen generând o scădere a nivelului investiţiilor
private faţă de anii ’70. Cheltuielile publice suplimentare necesare efortului de integrare
au dus la o diminuare a investiţiilor publice contribuind astfel la scăderea pe ansamblu a
nivelului investiţiilor. Abia spre sfârşitul anilor ’90 investiţiile private au început din nou
să crească, determinate de revigorarea ciclului de afaceri după criza din ’92-’93.
Tabel 4:. Indicatori macroeconomici pentru Euro 1228
Estimări 2002
28 Sursa : European Commision, European Economy, Autumn 2001 Forecasts for 2001-2002, p. 1
87
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
1997 1998 1999 2000 2001 2002
Creşterea economică 2,6 3,0 2,7 3,4 1,7 1,5
Investiţii de capital 6,2 9,8 6,7 8,1 0,7 1,2
Nivelul angajării 1,0 1,7 1,9 1,2 1,2 0,2
Rata şomajului 10,6 10,8 9,9 8,9 8,3 8,6
Inflaţia 1,7 1,2 1,1 2,4 2,1 1,8
Balanţa publică
(% PIB)
-2,4 -2,2 -1,3 0,3 -1,1 -1,4
Debitul Public (%PIB) 71,1 73,7 72,7 70,2 68,8 68,4
Balanţa contului curent
(%PIB)
1,4 0,9 0,4 -0,1 0,4 0,4
Primii ani ai mileniului trei au găsit economia europeană situată pe un trend
descrescător sub impactul unei diminuări a creşterii la nivel mondial determinată de o
serie de factori :
Creşterea preţului petrolului – a determinat o creştere a preţurilor la produsele
de bază şi, implicit, o scădere a consumului privat;
Creşterea preţului alimentelor a fost specifică doar pentru Europa, contribuind
şi ea la scăderea puterii de cumpărare a europenilor;
Criza sectorului ICT – ce a condus la o diminuare generală a indicilor de
creştere bursieri cu severe consecinţe asupra activităţii de finanţare a activităţii
marilor corporaţii şi la creşterea ratei şomajului;
Diminuarea volumului schimburilor internaţionale ca urmare a crizei din 2001 –
2002;
Atacurile teroriste de la 11 Septembrie;
Creşterea substanţială a ratei de schimb euro/dolar cu efect negativ asupra
exporturilor.
Şomajul. Reducerea pe ansamblul ultimelor două decenii a înclinaţiei spre
investiţii, concomitent cu o creştere continuă a productivităţii totale a factorilor de
producţie (PTF) a condus la o creştere a nivelului neocupării. Începând cu anii ’80,
ţările Uniunii Europene au trebuit să facă faţă unor nivele din ce în ce mai ridicate ale
şomajului. Dacă rata şomajului în perioada
1971-1980 a fost de doar 4,0%, deceniul
următor a adus o creştere a nivelului
neocupării la 9%, făcând din şomaj o
88
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
problemă gravă ce s-a cronicizat, deoarece în anii 1991-2000 nivelul a crescut la 9,9%29.
Reformele structurale declanşate în anii 1997 – 1998 în sectoarele cheie au determinat la
începutul noului deceniu o reducere a ratei şomajului la circa 8%. Ţările cu cele mai
mari ridicate rate ale şomajului sunt Spania (13%), Grecia (10,1%), Italia (9,6%)
Finlanda (9.4%) şi Franţa (9,2%).
La ora actuală, gradul scăzut de ocupare constituie una din principalele probleme
ale economiei europene. Pentru rezolvarea ei este necesară nu numai voinţă ci şi o politică
mai lejeră în ceea ce priveşte deficitele bugetare pentru creşterea investiţiilor publice şi un
cadru legislativ mai favorabil atragerii şi menţinerii investiţiilor în spaţiul comunitar.
Politica deflaţionistă rigidă ce a precedat introducerea monedei unice se face şi ea
vinovată într-o oarecare măsură de dimensiunea şomajului.
Inflaţia. Ratele reduse ale inflaţiei au fost obţinute printr-o politică monetară
restrictivă şi prin diminuarea drastică a cheltuielilor publice. În mai 2002 rata inflaţiei în
zona euro era de doar 2,0 %. Această stabilitate a monedei unice europene a determinat
o îmbunătăţire substanţială a încrederii consumatorilor europeni în moneda proprie şi a
contribuit la o reorientare a tranzacţiilor dinspre dolar înspre euro.
Balanţa comercială. Cu toate că, începând cu a doua parte a anului 2000, balanţa
comercială a început să se deterioreze, având ca principale motive atât starea economiei
29 Sursa : Eurostat
89
Figura 21: Evoluţia preţurilor în UE Sursa: The Euro Area, Euro Papers no. 46, 2002, p6
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
mondiale cât şi puternica apreciere a euro în faţa dolarului, UE rămâne principala forţă
comercială a lumii, balanţa comercială înregistrând an de an excedente substanţiale (49,7
mld $ în 2001) care dovedesc pe ansamblu că economia europeană, deşi are anumite
dezechilibre, este o economie performantă, stabilă şi cu potenţial de creştere.
Din perspectivă internaţională, scepticii integrării europene au toate motivele să-şi
revizuiască atitudinea în faţa succesului major pe care l-a avut, cel puţin până la ora
actuală, procesul de integrare europeană. Dacă la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial ţările Europei se vedeau nevoite să accepte un rol secundar în cadrul economiei
mondiale, jucând rolul de outsideri între două superputeri precum SUA şi URSS, astăzi,
printr-un efort comun, Europa Unită stă pe poziţii apropiate cu Statele Unite într-un
parteneriat mutual dar şi într-o concurenţă continuă, de altfel şi ea benefică ambelor părţi.
Aşa cum am văzut până acum, există domenii în care Uniunea Europeană a devenit lider,
după cum există altele în care provocarea din partea celorlalte state superdezvoltate, SUA
şi Japonia, implică un efort concertat din partea sa şi a statelor membre care să conducă la
o mai puternică afirmare pe scena internaţională. Care este astăzi rolul Uniunii Europene
pe harta economică a lumii şi cum se plasează ea faţă de celelalte concurente, aceasta este
o întrebare la care vom încerca să răspundem în continuare.
2.1.1.4. UE în rândul marilor puteri economice
90
Figura 22: Soldul balanţei comerciale a UE Sursa: The Euro Area, Euro Papers no. 46, 2002, p7
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Odată cu dispariţia URSS-ului de pe harta lumii a avut loc o reaşezare şi o
redimensionare geostrategică, politică şi economică la nivel mondial. Modelul multipolar
pe care se bazase economia mondială în ultimul sfert de veac a fost înlocuit în anii ’90 cu
unul tripolar construit pe rivalitatea între trei puteri, SUA, UE, Japonia. Aflate într-o
perioadă de căutări şi restructurări, ultimele două, UE şi Japonia, au pierdut din ritm, sub
aspect economic, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX. Dar chiar şi în aceste
condiţii, ele au reuşit să-şi păstreze într-o oarecare măsură statutul de superputeri
economice care contrabalansează cel puţin în domeniul economic ascensiunea americană
la nivel global.
Care sunt resursele de care dispune la ora actuală UE, comparativ cu ale SUA şi
Japoniei?
Întindere şi populaţie. Cu toate că populaţia şi aria geografică de întindere sunt
criterii secundare de ierarhizare a ţărilor, ele nu pot fi neglijate datorită potenţialului de
dezvoltare pe care-l conferă. Este adevărat, există ţări cu populaţie redusă dar cu un output
mai mare decât ţări cu populaţie de câteva ori mai numeroasă (de exemplu Japonia are o
populaţie de 10 ori mai mică şi un PIB de cinci ori mai mare faţă de China), dar nuanţările
asupra evoluţiilor viitoare trebuie să ţină cont şi de cei doi indicatori. Pentru că pot exista
ţări cu un grad de dezvoltare ridicat dar în care ritmurile de creştere economică sunt
extrem de reduse datorită îmbătrânirii populaţiei. Totodată trebuie ţinut cont că unul din
cei mai importanţi factori care au determinat în sec XVI – XVIII ascensiunea unor ţări
precum Olanda şi Anglia a fost factorul demografic.
Cu o populaţie de 378 mil. locuitori, UE ocupă o întindere de 3191 mii km2, de 3
ori mai mică decât Statele Unite (9809 mii km2), dar mult mai mare faţă de Japonia
(370 mii km2).
Densitatea populaţiei de 118 loc/km2 este mult mai ridicată decât în SUA (29
loc/km2), dar mai mică decât în Japonia, care are una dintre cele mai mari densităţi de
populaţie la nivel mondial (334 loc/km2). Rata mică de creştere a populaţiei, de doar
0,3%, a determinat o îmbătrânire a populaţiei, piramida vârstelor având o bază îngustă,
fenomen ce poate afecta pe viitor potenţialul uman de dezvoltare economică. Marea
majoritate a populaţiei este concentrată în zona urbană (80% în UE, 77% în SUA şi 79%
în Japonia), aceasta fiind o rezultantă directă a gradului de industrializare a ţării sau
regiunii respective.
91
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Figura 23: Date comparative pentru SUA, UE15 şi Japonia la nivelul anului 200130
Resursele naturale constituie un element important pentru dezvoltarea unei
economii. De modul în care are loc aprovizionarea cu materii prime şi materiale depinde
în bună parte calitatea şi cantitatea outputului obţinut. În condiţiile în care o economie
nu-şi poate acoperi într-o pondere satisfăcătoare necesarul de materii prime, va fi extrem
de vulnerabilă la oscilaţiile de pe pieţele specifice mondiale, ceea ce va afecta în mod
30Sursa: US Department of Commerce. Bureau of Economic Analysis, Survey of Current Business, September 2002.
92
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
negativ costurile de producţie şi va diminua în mod direct sau indirect puterea de
cumpărare a consumatorilor.
UE SUA Japonia
Cărbune (kg/loc) 1341 3317 80
Minereu de fier (kg/loc) 7,6 213 -
Gaze naturale (Gj/loc) 19 78 0,7
Petrol (t/loc) 252 1336 -
Sursa : V. Nechita, op. cit, p. 235
Tabel 5: Înzestrarea cu resurse naturale
Din punct de vedere al resurselor naturale, UE se află în aceeaşi poziţie de mijloc,
fiind relativ săracă în materii prime şi mai ales în resursele petroliere care stau la baza
oricărei industrii. Urmările acestei stări de fapt se resimt periodic în economia europeană
extrem de sensibilă la variaţiile preţului petrolului de pe pieţele internaţionale. Spre
deosebire de Statele Unite care-şi asigură 40% din necesarul de petrol din resurse proprii
şi deţine resurse enorme în conservare, UE nu-şi poate satisface decât 20% din nevoi prin
resursele proprii.
La cărbune, SUA realizează o producţie pe cap de locuitor de 2,5 ori mai mare decât
UE şi de 5731 ori mai mare decât Japonia. Situaţia nu se redresează când e vorba de
minereurile feroase, producţia SUA fiind de 28 ori mai mare iar a Japoniei neglijabilă. La
gaze naturale SUA are o producţie pe cap de locuitor de 4 ori mai mare decât UE.
Produsul Intern Brut. Unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru
efectuarea de comparaţii internaţionale este PIB. Redând volumul valoric al tuturor
bunurilor şi serviciilor create într-o anumită economie pe o anumită perioadă de timp de
agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul acelei ţări, PIB-ul oferă o
imagine de ansamblu a capacităţilor productive ale ţării respective.
Din punct de vedere al
outputului realizat, UE ocupă
aceeaşi poziţie de mijloc în cele mai
multe cazuri. Cu un PIB de
6430,372 mld. euro la nivelul anului
2000, Zona Euro se află puţin
înaintea Japoniei (5145,362 mld.
euro) dar semnificativ în urma SUA
(10.708,897 mld. euro)32 . Dacă luăm în considerare Europa celor 15, situaţia este
31 Idem32 Eurostat Yearbook 2002, Economy and Finance Section, p. 4.
93
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
substanţial mai bună, PIB-ul crescând la 8524,371 mld. euro în preţuri curente, ceea ce
demonstrează că în perspectiva lărgirii Uniunii Monetare, Europa se apropie semnificativ
de performanţele economiei americane.
UE15 SUA JAPONIA CHINA1 RUSIA1
Populaţia (mil) 378 275 127 1261 146
Creşterea populaţiei 0,3 0,9 0,2 0,9 0,5
Pop. Urbană (% total) 80 77 79 32 73
Suprafaţă(mil. km2) 3,24 9,37 0,38 9,56 17,08
Densitate (Loc/km2) 118 29 334 132 9
PIB nomin. (Mld euro) 8524,371 10708,897 5145,362 1055 173
Cresterea PIB(2001) 1,5% 1,2% -0,5%
PIB/loc 22535 38888 40593 836 1184
PIB/loc PPS $ 20800 35724 26483 - -
PIB/loc PPS (UE=100) 100 153,8 111,1 12 30
Rata inflatiei (2001 HICp) 2,0% 1,6% -0,7%
Export
Mld. euro
942,12
2503,5
1019 439 233 71
Import
Mld euro
1033,52
2513,9
1301 368 202 38
Cota la export2 18,2 16,3 10,15 - -
Cota la import2 18,4% 24% 7,3% - -
1Datele sunt valabile pentru 1999 2Exclusiv comerţul intracomunitar
Tabel 6: Principalii indicatori economici comparativi în anul 2000 (sursa: Eurostat)
În raport cu economia mondială, se poate spune despre Euro12 că reprezintă o
adevărată forţă, o populaţie ce reprezintă doar 5% din populaţia lumii reuşind să producă
15,9% din PIB-ul mondial. Informaţia este şi mai interesantă când se vorbeşte despre
UE15: acesta produce 20,2% din PIB-ul mondial, cu doar 2,1 puncte procentuale mai
puţin decât SUA şi cu 12,3 puncte procentuale mai mult decât Japonia.
O informaţie mai completă asupra nivelului de viaţă şi a standardelor de dezvoltare
o conferă PIB pe cap de locuitor. Calculat la preţurile pieţei, pe primul loc se situează
Japonia cu 40.593 euro/loc, urmată îndeaproape de SUA cu 38.888 euro/loc şi la o
distanţă apreciabilă de UE cu 22.523 euro/loc. Trebuie remarcat însă că media scăzută
pentru Uniunea Europeană este o consecinţă a faptului că există diferenţe destul de mari
între statele membre ale Uniunii.
94
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Figura 25: Evoluţia comparativă a PIB/loc calculat la PPS, UE=100%33
Preţurile pieţei nu sunt deosebit de relevante pentru a determina indicatorii pe cap de
locuitor ai unei ţări, existând o serie întreagă de diferenţe care fac irelevante asemenea
demersuri. Aducând la acelaşi numitor produsul intern brut pe cap de locuitor, calculându-
l prin prisma parităţii puterii de cumpărare standard, ierarhia se modifică sensibil între
primele două clasate, SUA şi Japonia.
Se poate spune că, pe cap de locuitor, americanii produceau în 2000 cu 53,8% mai
mult decât europenii iar japonezii cu 11,1%. De această dată situaţia este mult mai
apropiată de adevăr.
Privit prin prisma ratelor de creştere a PIB, ce arată starea economiei la momentul
respectiv şi care pot oferi informaţii despre trendul activităţii economice din ţara
respectivă, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX Statele Unite au avut cea mai
dinamică creştere, cu o rată medie de 3,3%, urmată de UE cu 2,1% şi la distanţă mare de
Japonia aflată în criză, cu 1,3%.34
Primii doi ani ai mileniului trei au adus o
modificare de ierarhie, SUA intrând într-o
perioadă de criză accentuată, după mai bine de
10 ani de creştere susţinută. Această criză a
atras după sine şi economia mondială,
determinând o recesiune la nivel global. Astfel,
în 2002, pentru UE este previzionată o creştere
de doar 1,4%, pentru SUA de doar 0,5% iar
pentru Japonia o creştere negativă de –0,9%.35
33 Sursa: Eurostat, 200334 European Commission, European Economy, 2001, p. 29235 Idem
95
Figura 26: Evoluţia PIB-ului real
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Ponderea în schimburile internaţionale. Mercantiliştii considerau că bogăţia unei
ţări este direct legată de volumul mărfurilor exportate. Chiar dacă teoriile moderne au
revizuit această opinie, adăugând şi alte elemente care contribuie la bogăţia unei ţări,
schimburile externe rămân extrem de importante pentru o ţară. Volumul exportului net
este un indicator care, alături de alţi indicatori, poate exprima nivelul de dezvoltare şi
competitivitatea economiei respective. Totodată, de nivelul exportului depinde rezerva
valutară a statului respectiv. De nivelul importurilor depinde calitatea şi gradul de
aprovizionare a pieţelor interne cu materii prime dar şi cu produse finale. În contextul
specializării internaţionale, comerţul internaţional a cunoscut o amploare deosebită.
Aşadar, volumul său poate oferi informaţii şi despre gradul de specializare internaţională.
Figura 27: Participarea la comerţul mondial calculată ca total fluxuri (importuri +
exporturi)36
Europa exportă o mare parte din produsele sale, ocupând o pondere de 39,2% din
totalul exporturilor la nivel global37. Din acest punct de vedere, UE se situează net în faţa
Statelor Unite (cu doar 13,6% din total exporturi) şi a Japoniei (cu 6%). Se poate afirma
din acest punct de vedere că UE este cea mai mare putere comercială a lumii. Chiar şi în
condiţiile în care se elimină schimburile intracomunitare, UE îşi păstrează o poziţie
privilegiată, deţinând 18,8% din volumul schimbului cu bunuri şi 23,8% din volumul
schimbului cu servicii, părăsind însă primul loc în favoarea Statelor Unite.
Cum se explică totuşi paradoxul că, deşi ca nivel al producţiei se află în urma
SUA, exportă pe ansamblu mult mai mult decât aceasta?
În primul rând este vorba de producţia firmelor multinaţionale, multe dintre ele
având capital american sau japonez, a căror producţie finală este reorientată
către pieţele dezvoltate ale ţărilor de origine a capitalurilor;
36 Idem37 IMF, World Economic Outlook, Aprilie 2002, p. 149
96
Comertul cu bunuri - 2000
4%9,3%
17,8%
16,3%
4,1%8,8%
20,8%
18,8%
SUA
UE
Japonia
T. Candidate
ASEAN excl. Jap
Restul Lumii
America Latinaexcl. MexicCanada + Mexic
Comerţul cu servicii - 2000
21,2%
23,8%
8,2%
11,2%
23,7%
3,2%4,9%
3,8%
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
În acelaşi timp, dacă se ia în considerare şi valoarea adăugată netă a
exporturilor europene, diferenţa nu mai este atât de semnificativă. În timp ce
produsele americane şi japoneze exportate au o valoare adăugată ridicată,
incluzând tehnologie de vârf, exporturile nete ale UE sunt axate într-o pondere
însemnată pe produse agricole, energie, textile şi îmbrăcăminte etc, adică
produse cu un grad mai scăzut de prelucrare;
Mai poate fi vorba şi de puterea de cumpărare, care este cu aproximativ 50%
mai mare în SUA decât în Europa;
Trebuie ţinut cont şi de faptul că o bună parte a schimburilor au loc la nivel
intracomunitar. În viitor va fi necesar să se renunţe la contabilizarea
schimburilor intracomunitare, care vor apare doar ca fluxuri interne, la fel cum
apar în SUA, atunci cînd e vorba de acte de vânzare-cumpărare între statele
membre. Exporturile extracomunitare ale UE sunt mai mici decât cele ale SUA;
Ca argument final, deşi balanţa comercială a zonei euro arăta în 2001 un
excedent net de 105 mld. dolari, venitul net a avut un sold negativ, de 22,1 mld
dolari. Şi situaţia aceasta se perpetuează în mod constant de-a lungul ultimului
deceniu.38 Aşadar, chiar dacă europenii exportă o cantitate mai mare de mărfuri,
valoarea lor adăugată este mai scăzută, şi deci avantajul net poate fi de partea
americanilor.
2.1.1.5. Dimensiunea monetară a puterii economice a Uniunii Europene
Formarea Uniunii Monetare a contribuit fundamental la definirea Uniunii Europene
ca pol de putere pe harta economică şi politică a lumii. Nu puţine au fost cazurile în care
specialiştii au considerat că UME este “cea mai importantă transformare a sistemului
monetar internaţional de la tranziţia la ratele de schimb flexibile din anii 70, conferinţa
de la Bretton Woods din 1944, înlocuirea lirei sterline cu dolarul ca monedă universală
de schimb în perioada interbelică şi consolidarea etalonului aur din secolul XIX” (C.
Randall Henning).39
Constituind ultimul pas al integrării pe linie economică, moneda unică a trebuit să
facă faţă unor piedici pe multiple planuri. Plecând de la teoria spaţiului optim al monedei
a lui R. Mundell, ajungem la concluzia că oficialii europeni au trebuit să facă faţă unei 38 Idem, p. 19439 Henning, C Randall, Padoan, P. Carlo, Transatlantic Perspectives on the Euro, ECSA, 2001, p. 1
97
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
alegeri extrem de dificile în a promova dezvoltarea comerţului şi a cooperării la nivel
microeconomic între statele membre în defavoarea stabilităţii macroeconomice generate
de eliminarea variaţiei ratelor de schimb şi a ratelor dobânzilor. Creşterea gradului de
liberalizare a condus însă la o intensificare a schimburilor favorabilă evoluţiei monedei
unice, promovând-o în postura de monedă internaţională. La ora actuală, euro îndeplineşte
toate cerinţele unei monede internaţionale, fiind frecvent folosită atât în sectorul oficial
cât şi în cel privat.
Funcţia Sectorul privat Sectorul oficial
Unitate de cont Mijloc de facturare Monedă de referinţă în regimul
ratelor de schimbMijloc de contare
Intermediar al schimbului Mijloc de plată Monedă de intervenţie
Monedă vehicul
Conservare a valorii Monedă de finanţare Monedă de rezervă
Monedă de investiţii
Tabel 7: Funcţiile monedei internaţionale40
Chiar dacă, în continuare, dolarul rămâne cea mai importantă monedă internaţională,
trebuie remarcat faptul că euro a devenit în numai câţiva ani a doua monedă ca importanţă
în schimburile internaţionale. Ce anume ne determină să afirmăm acest lucru?
În primul rând factorul cantitativ:
Dimensiunea spaţiului economic ce foloseşte euro ca monedă de schimb. El
contabilizează 15,9% din PIB-ul mondial, ceva mai puţin decât principalul
rival, SUA (22,3%), dar mai mult decât dublu faţă de Japonia (7,9%);
Ponderea pe care o are zona euro în cadrul comerţului mondial, unde UE
contabilizează 18,8% din comerţul cu bunuri şi 20,8% din comerţul cu
servicii, faţă de 20,8% la bunuri şi 21,2% la servicii pentru SUA şi 8,8% la
bunuri şi 8,2% la servicii pentru Japonia;
Ponderea zonei euro în fluxul de investiţii străine directe, unde în anul 2000
deţinea 47% din totalul ieşirilor, faţă de cele 19,6 ale SUA şi 4,6% ale
Japoniei.
Un al doilea factor extrem de important care face din euro o veritabilă monedă
internaţională este stabilitatea, care se reflectă în performanţele principalilor indicatori
macroeconomici şi mai ales în rata redusă a inflaţiei corelată cu creşterea economică
stabilă.
40 Idem, p. 32
98
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Al treilea factor îl reprezintă integrarea pieţelor financiare europene care face din
euro o monedă cerută pe pieţele financiare internaţionale.41
Folosirea monedei europene de către sectorul privat a beneficiat de o creştere
continuă începând cu anul 2000. Înainte de introducerea la 1 ianuarie 2002 a bancnotelor
şi monedelor în circulaţie, ponderea euro în intermedierea tranzacţiilor internaţionale era
estimată la circa 17% din total. După 1 ianuarie 2002, această pondere a crescut
semnificativ mai ales datorită dispariţiei monedelor naţionale în spaţiul unic. Acelaşi
fenomen s-a înregistrat şi în privinţa folosirii euro ca mijloc de plăţi şi mijloc de raportare
a plăţilor. Dacă în octombrie 2000 doar 24% din tranzacţiile internaţionale ale agenţilor
rezidenţi erau denominalizate în euro, după 1 ianuarie 2002 ponderea a crescut la peste
53%. În domeniul finanţărilor şi al investiţiilor internaţionale, cota euro în
denominalizarea instrumentelor financiare era, în septembrie 2001, între 22% şi 34%, în
funcţie de instrumentul folosit, faţă de doar 19% în perioada 1994-1998. Centralizând
aceste informaţii într-o concluzie, reiese că folosirea monedei unice de către sectorul
privat la nivel internaţional a cunoscut o creştere semnificativă şi continuă după anul
2000, aducând euro în poziţia secundă la nivel mondial.
În ceea ce priveşte sectorul oficial, în 2003 cincizeci şi şase de state din afara
spaţiului euro foloseau euro ca monedă de referinţă în determinarea ratelor de schimb.
Printre aceste state se numără, în special, ţările candidate la aderare şi ţările din Europa şi
Africa ce au intense legături comerciale cu UE. Euro a devenit şi o importantă monedă de
rezervă. Raportul anual al FMI pe anul 2000 arată că euro este a doua monedă ca
importanţă, după dolar, în constituirea rezervelor internaţionale, cu o pondere de 12,5%,
faţă de 66,2% pentru dolar şi 5,1% pentru yenul japonez.42
Pe ansamblu, atât pentru sectorul privat cât şi pentru cel oficial, moneda europeană
ocupă locul secund, după dolar. Există însă încă un mare decalaj între ponderile în care
cele două monede sunt folosite în cadrul tranzacţiilor internaţionale, fapt ce poate conduce
într-o analiză statică la concluzia că raportul de forţe nu justifică pretenţiile euro de a fi
privită ca un concurent veritabil pentru rolul jucat de dolar în sistemul monetar
internaţional. Într-o analiză dinamică însă, evoluţiile pozitive al monedei unice europene
sunt în măsură să alimenteze optimismul oficialilor europeni şi speranţele unei alternative
viabile la supremaţia incontestabilă a dolarului.
Relaţia viitoare între euro şi dolar trebuie privită biunghiular, din două perspective:
41 European Commision, Euro Papers, July 2002, p. 39-4242 ECB, Review of the International Role of the Euro, 2001, p. 5-20
99
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Una pe termen mediu, ce se întinde de-a lungul fazei de tranziţie şi
acomodare a economiei europene la moneda unică şi care nu va fi marcată de
răsturnări spectaculoase de situaţie la nivel internaţional. De-a lungul acestei
etape, dolarul va juca în continuare rolul principal în spectacolul financiar
internaţional. De atitudinea pe care o vor adopta oficialităţile americane faţă
de UEM va depinde, în bună măsură, ascensiunea economiei europene şi
implicit a monedei unice în cadrul economiei mondiale. O eventuală rigiditate
a SUA faţă de această ascensiune ar naşte stări conflictuale nebenefice pentru
nici una din părţi. SUA trebuie să conştientizeze faptul că trebuie să facă unele
concesii faţă de UE şi că o Europă puternică din punct de vedere economic nu
reprezintă un pericol ci un stimulent pentru economia americană.
Una pe termen lung, analizată într-un context monetar bipolar, în care moneda
euro va putea fi aşezată pe picior de egalitate cu dolarul, atât la nivelul
sectorului privat cât şi al celui oficial şi, implicit, în cadrul organismelor
financiare internaţionale, dominate incontestabil la ora actuală de către puterea
dolarului. În contextul crizelor ce au dominat scenele financiare în ultimul
deceniu, un parteneriat între cele două monede ar putea conduce la o mai mare
stabilitate a pieţelor financiare internaţionale şi implicit la diminuarea
fluctuaţiilor din economia mondială, actualmente extrem de sensibile la
oscilaţiile economiei americane. Fenomenul de contagiune a economiei
mondiale la problemele economiei americane ar putea fi diminuat sau chiar
stopat în situaţia în care ar exista o monedă euro puternică şi stabilă care să
preia efortul de echilibrare a pieţelor internaţionale în cazul destabilizării
dolarului.
Considerăm că relaţiile viitoare dintre SUA şi UE vor fi marcate de o creştere a
cooperării pe plan economic şi monetar, deoarece introducerea monedei unice conduce la
o creştere a costurilor unor eventuale stări conflictuale. Ambele regiuni vor încerca să
întărească şi să extindă cooperarea regională. Întărirea euro va determina o accentuare a
dolarizării economiei sud americane şi va accelera procesul de integrare a continentului
nord american în cadrul NAFTA, deoarece dolarul, aşa cum am văzut din cifrele
prezentate mai sus, îşi pierde în bună parte sfera de influenţă în Europa, trebuind să
compenseze printr-o presiune mai mare în alte regiuni.43
43 Vezi în acest sens C. Randall. Henning, Carlo Padoan, op. cit, p 108 -111
100
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Un rol foarte important în intensificarea conlucrării între cele două părţi îl vor juca
firmele multinaţionale, cu extinse interese la nivel global şi care nu-şi pot permite să
piardă datorită unor stări ostile între două regiuni şi două monede atât de puternice.
Presiunea pieţei va conduce la o disipare a tensiunilor născute din raporturile de forţă şi va
impune necesitatea apariţiei compromisului de ambele părţi.
2.1.1.6. Concluzii
Plecată de la stadiul de vis şi dorinţă, parcurgând o serie de paşi uneori şovăielnici,
alteori rapizi şi siguri, Uniunea Europeană a reuşit să devină astăzi realitate. Formarea,
etapă cu etapă, a structurii actualei Uniuni Economice şi Monetare a presupus o serie de
negocieri şi compromisuri din partea statelor membre, dar şi la nivel extracomunitar, mai
ales cu Statele Unite.
Pe plan intern, găsirea unor puncte comune de interes şi atingerea unor criterii de
coeziune, uneori extrem de severe, pentru un număr relativ mare de state (actualmente 12,
sau 15 dacă este vorba despre UE, dar în perspectivă 27) între care au existat de-a lungul
timpului dispute majore, a presupus un efort complex ce s-a manifestat pe multiple
paliere, dar mai ales pe cel economic. Plecându-se de la un organism incipient precum
CECO şi evoluând până la Uniunea Monetară, integrarea europeană constituie
actualmente un model de conlucrare internaţională la nivel macroeconomic şi de
liberalizare la nivel microeconomic, extrem de benefice pentru viitorul economiei
mondiale. Succesul integrării economice este reliefat astăzi de poziţia pe care o are
economia europeană în cadrul celei mondiale. Ajunsă principala putere comercială a
lumii, dacă se iau în considerare şi fluxurile intracomunitare, UE a devenit un partener pe
măsura SUA, ce trebuie tratat de pe picior de egalitate şi de care trebuie ţinut cont în
luarea deciziilor. Chiar dacă, pe plan monetar şi financiar, UE nu a atins încă acel grad de
maturitate care să-i permită revendicarea coparteneriatului în cadrul organismelor
financiare, previziunile optimiste ale evoluţiilor viitoare, alături de poziţia pe care o ocupă
în cadrul economiei mondiale, o îndreptăţesc să aspire la o reconsiderare a rolului pe care
trebuie să-l aibă în cadrul ordinii financiare mondiale.
Accelerarea procesului de integrare din ultimii ani şi conjuctura internaţională
favorabilă, generată de reculul economic al SUA şi al Japoniei, au determinat o
ascensiune remarcabilă a poziţiei Uniunii Europene pe scena economică mondială. Privită
101
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
chiar şi de scepticii integrării ca o realizare notabilă, Uniunea Europeană se află astăzi în
postura de a-şi negocia recunoaşterea puterii sale economice. De altfel ce înseamnă putere
fără recunoaştere? Deşi face parte din toate organismele internaţionale prin intermediul
statelor membre, UE revendică, de pe o poziţie perfect justificată, acceptarea importanţei
şi rolului pe care-l joacă în economia mondială ca entitate omogenă, coordonată unitar.
Conform articolului 111 din Tratatul CE, Consiliul Europei este obligat ca, odată cu
definirea etapei a treia de integrare monetară, să decidă asumarea unui rol important în
cadrul organismelor financiare şi monetare internaţionale. Ca urmare, începând cu 1999,
se poartă tratative pentru definirea poziţiei UE în cadrul FMI, G7, OCDE, OMC şi a
altor organisme asemănătoare. Actualmente, UE are statut de observator în cadrul board-
ului FMI prin intermediul organismului său specific, Banca Centrală Europeană. Acelaşi
statut îl deţine şi în cadrul G7 care, actualmente, poate fi denumită foarte bine G3, prin
închegarea poziţiilor celor 4 state comunitare, Franţa, Germania, Anglia şi Italia.
Restructurarea ordinii financiare mondiale va constitui probabil un pas decisiv în
recunoaşterea Uniunii Europene ca un actor extrem de important pe scena economiei
mondiale. Relaţiile pe care UE le are actualmente cu celelalte două superputeri, SUA şi
Japonia, sunt în ansamblu amiabile şi dominate de o concurenţă reglementată prin
intermediul acordurilor bilaterale sau internaţionale. Chiar dacă în deceniile trecute
evoluţia economiei europene a fost eclipsată de o remarcabilă ascensiune a Japoniei şi de
un răspuns pe măsură din partea Statelor Unite, fenomen ce a determinat, pentru două
decenii, transferul centrului de greutate al economiei mondiale din zona Atlanticului în
cea a Pacificului, succesul integrării europene şi atingerea limitelor economiilor asiatice
au reaşezat fluxurile economice pe traseul tradiţional, transatlantic.
Evoluţia viitoare a UE nu trebuie însă privită printr-un optimism exagerat. Europa
mai are încă multe probleme pe care trebuie să le rezolve, începând chiar cu cea a unei
creşteri economice prea încete, cu problema îmbătrânirii populaţiei, cu ratele ridicate ale
şomajului, cu extinderea şi culminând cu cea mai spinoasă problemă a UE şi anume
găsirea consensului politic. Viitorul Uniunii depinde de acest consens politic şi de reuşita
lărgirii sale la un număr de încă zece sau, să sperăm, douăsprezece state, cu mari
probleme structurale şi cu un nivel economic mult mai redus decât al fruntaşelor,
Germania şi Franţa.
102
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
2.1.2. Regiunea Asia Pacific
Pentru o lungă perioadă din istoria omenirii, Orientul Îndepărtat şi-a avut propria
evoluţie, în mare parte separată de restul lumii civilizate, deşi aici îşi au originile unele
dintre cele mai interesante şi importante culturi şi civilizaţii. În ciuda afirmaţiilor că
Extremul Orient se alătură economiei mondiale abia în secolul XX, starea de facto
demonstrează o dezvoltare paralelă cu Occidentul a acestei zone. O succesiune de mari
imperii a dus la armonizarea dar şi diversificarea culturală, religioasă, economică şi
politică a întregii regiuni. Începuturile datează din jurul anului 221 îHr când, preluând
iniţiativa, statul Ch’in unifică cele şapte state existente în zonă, dând naştere Imperiului
Chinez. Imediat se trece la construcţia Marelui Zid care va izola Asia de S-E de regiunile
nordice considerate a fi barbare. Era cam aceeaşi perioadă în care, pe continentul
european, Imperiul Roman a ajuns la apogeul său. Trecând prin perioade de înflorire (aici
trebuie remarcată perioada dinastiei Han, ce va acoperi ca sferă de dominaţie geografică
bună parte din China de astăzi, Mongolia şi Coreea, adică în jur de 57 milioane de
oameni) şi decădere, China – Imperiul Celest – îşi va lăsa amprenta asupra evoluţiei
regionale până în secolul XIX când, datorită factorilor interni şi externi nefavorabili, va
intra într-un con de umbră şi umilinţă în faţa Occidentului şi a Japoniei. Nu trebuie uitat
că, pentru o scurtă perioadă istorică (de la 1206 la 1405), a Imperiului Mogul, regiunea
sud-est asiatică a devenit centrul continentului Euroasiatic, heartland-ul asiatic, aşa cum
aveau să-l definească experţii în geopolitică.44
La începutul secolului XX, Japonia, o altă putere zonală, a avut aspiraţii imperiale
bazate pe forţă şi cucerire militară ce vor culmina cu atacul asupra SUA de la Pearl
Harbour, cea mai mare greşeală de strategie pe care o putea face Japonia în cel de-al
doilea război mondial. Privind însă cu detaşarea firească trecerii vremii, probabil că
această eroare plătită scump în plan uman şi material avea să creeze, într-un ciudat joc al
istoriei, premisele dezvoltării extraordinare pe care o va cunoaşte Japonia în anii următori.
Revenind la regiunea denumită generic astăzi Asia – Pacific, ea este formată din
16 state diferite atât ca dimensiune cât şi cultură şi grad de civilizaţie şi dezvoltare: China,
Indonezia, Burma, Thailanda, Japonia, Vietnam, Malaezia, Phillipine, Laos, Cambodgia,
44 Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 24-28
103
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Coreea de Nord, Coreea de Sud, Taiwan, Brunei, Hong Kong (actualmente regiune
chineză) şi Singapore. Diferenţele de întindere geografică şi de populaţie sunt enorme în
această regiune. Pe lângă un colos cum este China, cu un teritoriu echivalent cu cel al
SUA dar cu o populaţie de aproximativ 1,3 miliarde, Bruneiul ce are doar 300.000 de
locuitori apare ca un grăunte de nisip pe o plajă întinsă. State mici, sub 20 milioane de
locuitori sunt şi Malaezia, Cambodgia, Laos şi Singapore. Pe ansamblu, întreaga regiune
are peste 2 miliarde de locuitori. Statele componente sunt deosebit de eterogene în ceea ce
priveşte componenţa etnică şi religioasă. Religiile predominante sunt budhismul,
shintoismul, confucianismul şi taoismul, dar importante sunt şi religia islamică şi cea
protestană. Liniile de demarcaţie religioasă, etnică şi lingvistică au creat de-a lungul
timpului multe probleme în găsirea unităţii naţionale. Interesele de grup au marcat mult
timp politicile economice şi sociale ale guvernelor în ţări precum Malezia, Taiwan,
Indonezia etc.45
Deşi există multe elemente care diferenţiază ţările ce fac parte din regiunea Asia-
Pacific, există totuşi o serie de trăsături şi valori comune care tind să omogenizeze
imaginea pe care observatorul o poate surprinde. Vom încerca în paginile ce urmează să
evidenţiem elementele care diferenţiază dar şi pe cele care apropie statele componente ale
regiunii, punând apoi accentul, în capitolul următor, pe cele mai reprezentative modele de
dezvoltare, respectiv cel japonez şi cel chinez. În egală măsură extrem de interesante,
aceste două ţări ne-au oferit prilejul unor aprecieri legate de existenţa unor trăsături
distincte, relativ uşor observabile dar greu cuantificabile. Având şi o serie de elemente
comune, determinate de desele perioade din istorie în care au intrat în contact strâns, dar
fiind mai ales individualizate de anumite evoluţii independente în perioada modernă, cele
două ţări oferă spre analiză două modele de dezvoltare diferite şi oarecum contradictorii.
Pentru că, deşi ne-am aştepta ca la baza creşterii economice japoneze să fi stat tehnologia
şi dezvoltarea factorului uman ca factori determinanţi, vom vedea că de fapt nu e deloc
aşa. Mai mult, paradoxal, aceştia sunt factorii care stau, alături de investiţiile străine, la
baza evoluţiei intempestive a Chinei de astăzi. Japonia, cea care oferă produse tehnologice
de o înaltă calitate, s-a bazat totuşi pe investiţii în capital fizic ca principal motor al
creşterii. China, recunoscută mai ales prin produsele de proastă calitate, îşi dezvoltă
economia, culmea ironiei, pe o creştere exponenţială a contribuţiei factorilor endogeni,
inovaţie şi educaţie. Însă, pentru un privitor mai atent, evoluţiile empirice tind să certifice
45 Simone, Vera,. Thompson Feraru, A , The Asian – Pacific, Longman, New York, 1995, p.4-7
104
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
studiile teoretice. Produsele chinezeşti cele mai abundente sunt, aşa cum am mai spus,
cele de proastă calitate, a căror principal atu este preţul deosebit de scăzut. Însă cine
desface un calculator sau orice produs electrocasnic, aparatură medicală sau cine ştie,
poate chiar echipament spaţial, va găsi din ce în ce mai multe componente pe care scrie
Made in China. Este un semnal a ceea ce se întâmplă acolo. Investiţiile în oameni şi în
tehnologie încep să dea roade. Şi, la o asemenea creştere a prezenţei produselor
chinezeşti de înaltă tehnologie pe pieţele internaţionale, ne putem aştepta la o evoluţie la
fel de bună a economiei în anasamblul ei.
În afară de Japonia şi China, în regiune există o serie de alte state care, în perioade
relativ scurte de timp, au reuşit să-şi depăşească statutul de ţară slab dezvoltată sau în curs
de dezvoltare şi să atingă niveluri economice apropiate de cele ale ţărilor vestice. Fiecare
în parte reprezintă un model care însă, în diferite proporţii, imită modelul de dezvoltare
japonez. Vom încerca în continuare să surprindem elementele care dau numitorul comun
al zonei Asia-Pacific, scoţând în evidenţă însă şi diferenţele, urmând ca în capitolul
următor să analizăm economia japoneză ce reprezintă practic a doua putere economică
mondială, dacă vorbim doar de ţări. Apoi, pentru că din ce în ce mai multe voci afirmă că
China, cu evoluţia ei spectaculoasă, emite deja pretenţii la statutul de mare putere, vom
analiza cât adevăr se ascunde în spatele unor astfel de afirmaţii, care este starea actuală a
economiei chineze şi ce potenţial de creştere are.
2.1.2.1. Sisteme economice şi politice în regiunea Asia – Pacific
Sistemele economice şi politice asiatice contemporane reprezintă, în proporţii
diferite, o îmbinare între tradiţiile precoloniale şi elemente de influenţă occidentală, dar nu
numai. Ţări precum China, Coreea de Nord, Vietnam şi Laos au cedat în secolul trecut în
faţa influenţei vecinului de la vest, URSS-ul, însuşindu-şi nonvalorile comunismului
bazate pe unipartidism, centralism şi planificare. Dintre ele, China a fost într-o continuă
căutare, la ora actuală dând semnale clare de orientare spre economia de piaţă.
Japonia şi Filipine au un sistem de organizare democratic, bazat însă pe un număr
redus la două sau trei partide puternice. Din punct de vedere economic, aceste două ţări
105
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
sunt organizate după principiile unei economii de piaţă dublate de un parteneriat cu statul.
Coreea de Sud şi Taiwanul, de asemenea ţări cu economie de piaţă, sunt conduse
actualmente de guverne democratice, autoritare şi care până în 1992 au fost militarizate.
De altfel, influenţa militară se simte şi în ţări precum Indonezia, Thailanda, Myanmar
(Burma) şi Filipine.
Singapore este organizat ca un oraş stat, în care democraţia este îngrădită pentru a fi
posibilă adoptarea unor măsuri rapide şi performante pe plan economic. Thailanda şi
Cambodgia sunt monarhii, iar Malaezia şi Brunei sunt organizate după principiul statelor
islamice.
Într-o încercare de clasificare după criterii economice şi politice, aceste ţări au fost
împărţite o bună perioadă de timp în patru mari grupe46:
Japonia
Grupul noilor ţări industrializate (NIC) cuprinzând “cei patru tigri”: Coreea
de Sud, Taiwan, Singapore şi Hong Kong
Grupul noilor ţări exportatoare (NEC): Indonezia, Malaezia, Thailanda
(ţările ASEAN) plus Filipine
Grupul ţărilor marxist-leniniste : China continentală, Coreea de Nord,
Vietnamul şi Laos.
În general, specialiştii consideră că există în zonă patru modele de organizare a
economiilor. Primul este modelul occidental, al economiilor de piaţă. Bazat pe teoria
clasică a liberului schimb, acest tip de economie a avut un succes remarcabil în Hong
Kong. Organizarea privată a producţiei după criterii de eficienţă, fără intervenţia statului,
alături de dezvoltarea unui cadru concurenţial ce a permis înlăturarea lipsei de
performanţă, au dus la o dezvoltare rapidă şi stabilă. Fiscalitatea redusă, lipsa birocraţiei şi
a îngrădirilor de natură politică au atras în zonă capitaluri imense ce au indus un suflu nou
industriei şi serviciilor. Principalul criteriu al alocării resurselor a fost maximizarea
profitului, astfel încât întreprinzătorii au fost motivaţi în găsirea soluţiilor necesare pentru
îmbunătăţirea rezultatelor. În lipsa barierelor vamale produsele au putut să circule liber,
fluxurile externe devenind în scurt timp dominante.
Modelul economiei planificate este indus în zonă de experienţa sovietică,
orientându-se după principii marxiste de organizare şi desfăşurare a activităţii. Statul are
un control cvasitotal asupra factorilor de producţie, alocarea acestora făcându-se după
criterii sociale, politice şi clientelare. Lipsind motivaţia individuală, a maximizării
46 Magstadt, Thomas A., Nations and Governments, McHill, London, 1991, p. 93
106
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
profitului, rezultatele economice au fost mai mult decât slabe. Împins la extrem în unele
ţări precum Coreea de Nord şi Vietnam sau adoptat cu unele rezerve şi particularităţi
regionale în China, acest model de economie a dus la apariţia unor decalaje negative
majore, greu de surmontat chiar şi în condiţiile unor eforturi considerabile, ca în cazul
Chinei de astăzi.
Prezenţa sufocantă a statului în toate etapele alocării, producţiei şi repartiţiei a fost
în măsură să creeze grave dificultăţi de supravieţuire, ca în cazul Coreei de Nord. Izolarea
internaţională a dus la restrângerea potenţialului de finanţare a activităţii în aceste
economii, astfel încât în prezent ele se confruntă cu serioase probleme de detehnologizare
a industriei, randamente scăzute în agricultură şi lipsa oricăror facilităţi de confort pentru
populaţie.
Modelul economiei mixte presupune o combinare, o simbioză între gestionarea
după criterii de piaţă a întreprinderii la nivel microeconomic şi planificarea indicativă a
activităţii la nivel macroeconomic. Este specific în special Zonelor Economice Speciale
din China şi Coreei de Sud. Proprietatea privată este dublată de proprietatea de stat.
Totuşi, la nivel microeconomic, şi sectorul de stat se orientează tot după principii de piaţă,
teoretic aflându-se în competiţie cu firmele private în atragerea consumatorilor şi
desfacerii producţiei. Însă, în practică, statul îşi alocă monopolul în acele domenii care-l
interesează, astfel încât, de obicei, nu este nevoit să facă faţă unei concurenţe reale.
Rezultă de aici o slabă performanţă a întreprinderilor de stat şi o slabă eficienţă a alocării
resurselor.
Modelul statului propulsor al creşterii47 presupune o prezenţă autoritară a statului
în luarea deciziilor economice, fără ca acesta să fie nevoit să aloce resurse bugetare
excedentare în acest scop. Acest lucru a fost posibil datorită unei tradiţii paternaliste
specifice regiunii asiatice. Recunoaşterea statului şi a instituţiilor sale nu a fost ceva
forţat, ca în cazul modelului comunist, ci a venit de la sine în virtutea unei tradiţii
culturale mai vechi.
În literatura de specialitate sunt identificate patru elemente structurale caracteristice
dezvoltării statelor după acest model:
Autonomia sectorului administrativ faţă de cel politic, ce a ferit statul de
ingerinţa politicului în luarea deciziilor economice;
47 În original termenul este “developmental state” şi este introdus de Chalmers Johnse în cartea sa Miti and the Japanese Miracle, Stanford Univ. Press, NY, 1982
107
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Strânsa colaborare între sectorul public şi cel privat sub directa îndrumare a
unor agenţii de planificare (de exemplu MITI);
Atenţia deosebită acordată educaţiei de masă şi politicii de asigurare a
distribuţiei echitabile a veniturilor;
Folosirea sistemului stimulentelor şi penalizărilor în sprijinirea procesului de
orientare a activităţii economice şi păstrarea limitelor de piaţă în intervenţia
statului.
De fapt, aşa cum aprecia un autor de origine niponă, statul, în interiorul acestui
model, “este actualmente mai redus în termenii veniturilor, cheltuielilor şi proprietăţii
decât în multe din statele occidentale”48. Cu toate acestea, prezenţa orientativă a statului
în economiile unor ţări precum Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan este mai puternică decât
în oricare altă economie occidentală. Diferenţa între statul “propulsor al creşterii” şi statul
“paznic de noapte” este că primul nu intervine numai în corectarea neajunsurilor pieţei, ci
şi în asigurarea creşterii economice şi a competitivităţii internaţionale, fără a lăsa şansa
exprimării depline a forţelor de autoreglare ale economiei în aceste domenii. De aceea,
identificarea priorităţilor economice naţionale cade în sarcina instituţiilor statului. O serie
de instituţii de planificare şi prognoză au rolul de a monitoriza atent evoluţia economiei şi
de a construi adevărate “planuri cincinale” cu rol orientativ. Nu suntem nici pe departe
susţinători ai unui stat paternalist care să-şi asume un rol ocrotitor şi uşor despotic în ceea
ce priveşte dezvoltarea economică. Ştim din atâtea experienţe nefericite că, odată
declanşat acest joc de-a mama şi de-a tata, se ajunge uşor la un control cvasitotal al
pârghiilor pieţei. Iar din momentul în care piaţa nu mai are pârghii autoreglatoare, precum
preţuri libere, concurenţă sau proprietate privată, dispare orice sursă de eficienţă. Există
momente când economia pare dezorientată, incapabilă să-şi regăsească singură calea cea
mai bună. Şi probabil că atunci unii ar fi tentaţi să spună că cineva trebuie să intervină.
Întrebarea care se ridică, în mod firesc, e cât de capabil este statul, cu organismele sale
birocratice, să inducă cea mai bună alegere în orientarea economică? Cine garantează că
soluţia aleasă este cea optimă şi că, lăsată singură, economia nu va descoperi printr-un
mecanism intrinsec, de autoevoluţie, drumul cel bun? Cine garantează că, în cazul unui
eşec la nivel macroeconomic, statul va fi capabil apoi să repare ceea ce a greşit? Când e
vorba de asumarea responsabilităţilor, organismele publice, dominate de funcţionari sau
politicieni, îşi derogă atribuţiile. Când e vorba de succese toţi vor să îşi asume meritele,
când e vorba de eşec, nimeni nu doreşte să apară ca responsabil. Ba mai mult, dacă totuşi
48 Okimoto, Daniel I., Between MITI and the Market, Stanford Univ. Press, NY, 1989, p. 2
108
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
cineva îşi asumă responsabilitatea şi vrea să rezolve situaţia, inerţia aparatului birocratic
este foarte mare şi măsurile luate, chiar dacă s-ar dovedi bune în intenţie, ajung să se
finalizeze prost. Şi totuşi, aşa cum afirma Popper, că orice afirmaţie, pentru a fi adevărată,
trebuie să poată fi contrazisă cel puţin sub unul din aspectele sale, şi neîncrederea noastră
poate fi contrazisă de evoluţiile postbelice din Asia Centrală şi de Est.
Succesele modelului statului propulsor al creşterii şi a economiei de piaţă în faţa
celorlalte două modele din perioada postbelică, în regiunea asiatică, au reuşit să elimine o
serie de întrebări ce începuseră să apară în jurul anilor ’60-’70 în ceea ce priveşte
potenţialul societăţii capitaliste de a găsi soluţii în faţa unor probleme cum ar fi dotarea
inegală cu resurse şi adâncirea decalajelor economice între statele dezvoltate şi cele
subdezvoltate. Noile ţări industrializate asiatice au demonstrat prin reuşita lor că
insuficienţa resurselor (cazul Japoniei) şi decalajele în dezvoltare (cazul “tigrilor asiatici”)
pot fi surmontate printr-o politică economică bazată pe identificarea avantajelor
competitive naţionale. “Tigrii asiatici”, în frunte cu Japonia, au demonstrat că teoriile
subdezvoltării sunt total nefondate şi că, uneori, ceea ce acestea aduc în prim plan ca
handicapuri se poate transforma în avantaje nete.
Spre exemplu, momentul angajării în cursa dezvoltării a fost adesea folosit ca
pretext în explicarea imposibilităţii unor state subdezvoltate de a ajunge din urmă
naţiunile dezvoltate. Dar ceea ce pare un avantaj permanent pentru acestea din urmă
constituie, de fapt, un obstacol important. Efortul de dezvoltare pe care l-au făcut anumite
ţări în secolele XV-XIX a epuizat în bună parte resursele interne. Am văzut cum ţări
precum Olanda, Portugalia, Marea Britanie, cândva mari centre de putere în economia
mondială, au încetinit ritmul în favoarea unor state mai tinere şi mai dinamice, capabile să
asimileze progresul statelor mai dezvoltate dar să şi inducă inovaţia şi progresul tehnic.
Ţările cu o lungă perioadă de dezvoltare ajung să acumuleze şi să deţină ramuri
industriale învechite, slab performante, ce coexistă cu ramuri de vârf, purtătoare ale
noului. Drept urmare, pe ansamblul economiei productivitatea şi performanţele sunt
diminuate. Statele ce-şi dezvoltă economiile mai târziu pot beneficia de industrii dinamice
bazate pe tehnologiile moderne importate din ţările dezvoltate, fără a fi împovărate cu
structuri învechite şi depăşite, generatoare de pierderi şi randamente scăzute. Desigur, aici
se pune problema resurselor financiare necesare unui asemenea demers, dilemă ce poate fi
rezolvată însă uşor prin atragerea investiţiilor străine. Nu degeaba afirma Mises că
investiţiile străine au reprezentat “cel mai important eveniment din istoria secolului al
109
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
XIX-lea”49 şi, am extrapola noi, afirmaţia este valabilă şi pentru Asia secolului XX.
Întrebat care ar fi cele trei monstruozităţi pe care ţara sa nu le-ar suporta, o înaltă
oficialitate din Singapore identifica “hippies, băieţii pletoşi şi criticii corporaţiilor
multinaţionale”.50Nu lipsită de umor, afirmaţia ascunde în spatele ei importanţa colosală
pe care oficialii asiatici o atribuie contribuţiei capitalurilor străine la dezvoltarea
economică a zonei.
Nici explicaţia care se bazează pe lunga perioadă de ocupaţie colonială nu mai poate
fi folosită ca o scuză a subdezvoltării, din moment ce “tigrii asiatici” au fost, în dese
rânduri, supuşi unor regimuri de ocupaţie şi totuşi au reuşit să se dezvolte mai rapid decât
multe ţări ce nu s-au aflat niciodată în această situaţie. Chiar şi acest aspect a fost
transformat într-un avantaj pe care cel mai bine îl explică Mancur Olson: “Ţările care au
avut cea mai lungă perioadă de libertate democratică în organizare, fără revolte sau
invazii, au cel mai mult de suferit datorită organizaţiilor şi alianţelor care se opun
dezvoltării.”51 Şi exemplul cel mai concludent este al Marii Britanii. Încercările de
reformă ale premierului Margaret Tacther s-au lovit de ample manifestări de forţă ale
sindicatelor. Tentativele de reformă economică au întâmpinat rezistenţă din partea
organizaţiilor şi alianţelor profesionale şi chiar, uneori, a firmelor. Prin contrast, “ţările
ale căror coaliţii de distribuţie au fost vlăguite sau abolite de o guvernare autoritară ori
de ocupaţie străină trebuie să se dezvolte rapid după instaurarea unei ordini legale libere
şi stabile. Astfel se explică “miracolul economic” postbelic al unor naţiuni învinse în cel
de-al doilea război mondial – mai ales Japonia şi Germania occidentală”52.
Dacă ar fi să facem o paralelă între statele ce au adoptat modele de creştere diferite,
plecând de la grade identice de dezvoltare, putem analiza cazul Taiwanului şi Chinei.
Despărţite în 1949, Taiwanul se lansează în cursa dezvoltării adoptând modelul economiei
de piaţă, în timp ce China se înscrie pe linia marxistă a economiei planificate. Drept
urmare, cu o rată medie de creştere de 8,7% pe an, Taiwanul ajunge să aibă în 1989 un
PIB/locuitor de 7500$, în timp ce China atingea în acelaşi an, înainte de a opta parţial
pentru economia de piaţă, doar 350$/locuitor. Comparaţia poate fi extinsă şi la cazul celor
două Corei. PNB-ul pe cap de locuitor în Coreea de Sud a ajuns în 2000 la 10.400$ iar în
Coreea de Nord la circa 1.038$. În nici unul din cazurile economiilor de piaţă creşterea nu
s-a făcut în detrimentul echităţii sociale, aşa cum acuză analiştii de stânga. Ca argument,
49 Mises, L. Von, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 8650 Fukuyama, F., Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 199251 Olson, Mancur, Creşterea şi declinul naţiunilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 10952 Idem, p. 106
110
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
raportul între veniturile maxime şi cele minime în Taiwan şi Coreea de Sud a ajuns să fie
de doar 4,5% în 1980, spre deosebire de anul 1952 când el era de 20/1.53 Cifrele sunt
îndeajuns de edificatoare pentru a demonstra superioritatea şi capacitatea economiilor de
piaţă de a oferi condiţiile cele mai bune de afirmare, indiferent de nivelul dotării cu
resurse sau de gradul de dezvoltare de la care s-a plecat.
Din păcate pentru teoreticienii liberali, cazul Asiei de SE nu poate fi însă oferit ca
un exemplu pentru argumentarea modelelor de creştere. Dacă imediat după al doilea
război mondial mimetismul economic a funcţionat şi în cazul Asiei, încercându-se
reproducerea modelului anglo-american sub toate aspectele, de la organizarea producţiei
până la modelul de democraţie, în anii următori influenţele confucianiste ale culturii
regionale şi-au pus amprenta, rezultând un hibrid al economiei de piaţă ce poate oferi tot
atâtea argumente şi adepţilor dar şi adversarilor pieţei libere şi ai democraţiei, pentru că
este bazat pe un anumit grad de autoritarism şi intervenţionism. Concluziile desprinse ar
putea fi chiar periculoase pentru adepţii pieţei libere dacă judecata de valoare s-ar face în
termenii izolării modelului economic de orice influenţă istorică, socială şi religioasă. Din
fericire, argumentele de natură culturală au putut fi oferite fără ca demersul să pară a fi
forţat. Oricum, individualismul clasic a căpătat în Asia un nou nivel de percepere,
transformându-se într-un individualism al grupului. Asiaticul se identifică pe sine însuşi
în funcţie de grupul căruia-i aparţine. Eu-l este extins la nivelul colectivităţii din care face
parte: familie, organizaţie, firmă. Fiind mai importantă afirmarea grupului decât afirmarea
individuală, toate eforturile vor fi concentrate în direcţia asigurării succesului entităţii
integratoare.
Modelul tradiţional paternalist de organizare a societăţii asiatice a permis
transpunerea principiilor de supunere şi devotament faţă de conducătorul familiei în
cadrul firmei şi chiar la scară mai largă, la nivelul statului. De aceea, confruntarea
democratică la nivelul societăţilor din această zonă este mai diminuată decât în Occident.
În general, există unul sau două partide politice puternice ce asigură stabilitatea politică,
beneficiind de un larg consens naţional. Necesitatea psihologică a păstrării armoniei i-a
determinat pe asiatici să adopte un regim democratic formal, în care liderii exercită un
autoritarism moderat, fără ca acest lucru să fie considerat de către cei în cauză drept o
ameninţare la adresa siguranţei şi libertăţii individului. Dimpotrivă, fermitatea intervenţiei
statului în înlăturarea unor probleme ale lumii contemporane precum accentuarea sărăciei,
53 Cf. F. Fukuyama, op. cit., p. 109
111
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
a analfabetismului şi a infracţionalităţii de orice tip, chiar dacă aceasta se face în
detrimentul libertăţilor individuale, sporeşte starea de confort a asiaticului. O caracterizare
excelentă a acestui mediu o face N. Gardels. Referindu-se în particular la Singapore, el
afirma că “este un loc unde mi-aş creşte copiii dar aş ezita să trăiesc ca adult”.54
Desigur, pentru un occidental crescut în spiritul afirmării personalităţii individuale ar fi
greu să se supună, la maturitate, paternalismului pe care a fost nevoit să-l accepte în
perioada copilăriei. Dar succesele înregistrate în ţări precum Japonia, Taiwan, Singapore,
Coreea de Sud atrag atenţia şi chiar împing la meditaţie asupra reidentificării priorităţilor
în societăţile moderne. În viziunea lui Fukuyama, viitorul are două posibile tendinţe
pentru Asia: una ţine cont de cosmopolizarea şi asimilarea valorilor occidentale, ceea ce
ar însemna un succes deplin al democraţiei, în timp ce cea de-a doua cale ar presupune o
revenire la valorile tradiţionale autoritariste în detrimentul sistemului liberal – democratic,
în contextul în care Occidentul îşi va demonstra inferioritatea în ceea ce priveşte valorile
sociale fundamentale precum ocrotirea familiei, păstrarea identităţii naţionale, etc, arătând
că “succesul Asiei se datorează mai mult propriei culturi decât celor importate.”55 Există
multe afirmaţii în acest sens, considerându-se că, deşi pentru restul lumii cele mai bune
valori sunt cele liberal-democratice, pentru Asia trebuie acceptat un sistem care să îmbine
modelele occidentale cu cele tradiţionale.
În opinia noastră însă, nu se poate vorbi despre experienţe mixte care să reuşească
pe termen lung. Chiar dacă ele pot cunoaşte anumite succese pe perioadă scurtă, cum a
fost cazul Japoniei, sau cum e cel al Chinei de azi, credem că lipsa de opţiune clară pentru
economia liberă de piaţă, cu toate pârghiile sale, proprietate privată, concurenţă, liber
schimb, dereglementare, conduce înspre apariţia de tensiuni care vor avea ca rezultat
erodarea economică şi socială. Capitalismul se construieşte prin consolidarea unor
instituţii liber acceptate. În momentul în care apare impunerea sau arbitrariul, întreg
edificiul se prăbuşeşte. De aceea, şi în regiunea asiatică, la fel ca în orice altă parte a
globului, viitorul trebuie să aparţină economiei de piaţă şi democraţiei. Suntem adepţii
păstrării unor influenţe locale, dar nu atunci când este vorba despre pilonii principali:
proprietate privată, concurenţă, liber schimb.
54 Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale, editura Antet, Bucureşti, 1998, p. 23155 Fukuyama, Francis, op. cit., p. 236
112
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
2.1.2.2. Natura creşterii
Avântul extraordinar pe care l-a înregistrat regiunea Asia Pacific în cea de-a doua
jumătate a secolului XX a fost în măsură să surprindă şi să entuziasmeze lumea ştiinţifică.
Ratele de creştere, uneori de-a dreptul extraordinare, au atras atenţia, crezându-se că poate
exista o reţetă, un model ce ar putea fi imitat şi aplicat şi altor regiuni şi ţări în curs de
dezvoltare. Aşa numitul “model asiatic” a apărut ca o nesperată soluţie ce ar fi putut
rezolva problema inegalităţilor în cadrul economiei mondiale. Concluzia lui Kuznets
(1971) conform căreia diferenţele de dezvoltare rămân relativ constante de-a lungul
timpului a apărut în acest context desuetă. Mult mai plauzibilă părea a fi ipoteza
rămânerii în urmă şi a convergenţei lansată de profesorul A. Gerschenkron de la
Universitatea Harvard conform căreia, datorită posibilităţilor ţărilor din eşalonul doi şi trei
de a beneficia de tehnologiile din ţările avansate, decalajele în dezvoltare tind să dispară
iar economiile converg spre ceea ce el numea frontiera tehnologică. Împrumutul de
tehnologie poate determina depăşirea rapidă a anumitor etape ale dezvoltării pe care
statele actualmente avansate le-au parcurs. Însă posibilitatea asimilării, a imitaţiei
tehnologice, poate fi destul de limitată în condiţiile în care nu există anumiţi factori
endogeni care să o favorizeze. Ar fi inutil importul de tehnologie într-o ţară în care nu ar
exista forţa de muncă specializată în folosirea ei, după cum ar fi imposibilă procurarea
tehnologiei dacă nu ar exista resursele necesare.
De-a lungul ultimilor cincisprezece ani au existat o multitudine de autori care au
emis diverse teorii care să explice “miracolul asiatic”. (Amsden 1989, Kim şi Lau 1994,
Krugman 1994, Pack şi Westphal 1986, Rodrick 1994, Westphal, Kim şi Dahlman 1985,
World Bank Team 1993, Young 1993, Krugman 1996, Bosworth şi Collins 1996, King şi
Rebelo 1993, Romer 1996, Robertson 1998, Prescot 2002 etc). Deşi toate aceste abordări
evidenţiază rolul pe care l-au jucat investiţiile şi dezvoltarea capitalului uman, există
diferenţe care se pot prezenta în trei grupe distincte:
Un grup care pune accentul pe acumulare, strâns în jurul aşa numitei teorii a
acumulării, ce aşează la baza creşterii ratele înalte ale economisirii şi nivelul
ridicat al investiţiei;
Al doilea grup care evidenţiază rolul imitaţiei tehnologice şi care dezvoltă o
teorie a asimilării, conform căreia investiţia în capital este necesară dar nu şi
suficientă dacă nu este însoţită de know how –ul ţărilor avansate.
113
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Teoriile agnostice, care pun accentul pe factorii culturali, istorici, tradiţionali
etc.
Teoria acumulării. Conform reprezentanţilor acestui curent (Krugman, Young, Kim
şi Lou), nu există nimic miraculos în ceea ce înseamnă dezvoltarea est asiatică, ba chiar
mai mult, nu există un aşa numit “model asiatic”. Într-un articol intitulat Mitul
miracolului asiatic, pe care Krugman l-a publicat în 1994, se afirmă că apariţia crizelor
din anii ‘90 din Asia demonstrează că nu există nimic superior în modelul asiatic.
Creşterea asiatică a fost rezultatul aceloraşi factori care induc creşterea pretutindeni: rata
ridicată a investiţiilor, rata înaltă a economisirii, o îmbunătăţire rapidă a nivelului de
educaţie şi transferul forţei de muncă dinspre agricultură spre industrie şi servicii. Într-o
paralelă dură, Krugman compară modelul creşterii din unele ţări asiatice (în special
Singapore) cu cel al creşterii din Uniunea Sovietică din anii ’20 – ’60. Ratele mari de
creştere au în ambele cazuri aceeaşi explicaţie: o creştere rapidă a inputurilor posibilă
datorită unei înclinaţii ridicate spre investiţie. Datorită acestui motiv, între 1966 şi 1990
Singapore a cunoscut rate de creştere medii de 8,5%, de trei ori mai mari decât ale SUA.
În aceeaşi perioadă, venitul pe cap de locuitor a crescut în medie cu 6,6% pe an, aproape
dublându-se la fiecare 10 ani. Concluzia pe care o extrage autorul este că dezvoltarea s-a
bazat mai mult pe transpiraţie decât pe inspiraţie. Mobilizarea resurselor a fost, într-
adevăr, formidabilă, lucru care, afirmă ironic Krugman, l-ar fi făcut invidios chiar şi pe
Stalin. Rata ocupării a crescut de la 27% la 52%, în timp ce nivelul de educaţie a crescut
continuu. Dacă în 1966 jumătate dintre lucrători nu aveau decât un nivel de pregătire
primară, în 1990 două treimi dintre ei aveau deja un nivel de pregătire medie. Rata de
economisire a crescut de la 11% la mai mult de 40% în aceeaşi perioadă. Ei bine, tot acest
efort complex a fost în măsură să inducă o creştere puternică, dar nu miraculoasă şi de
lungă durată. Legea randamentelor descrescânde sugerează că, într-un proces de
producţie, în momentul în care unul dintre factori creşte mai rapid decât ceilalţi, există un
punct dincolo de care, dacă se trece, randamentele încep să devină descrescătoare. În
cazul ţărilor asiatice această lege a funcţionat. Creşterea capitalului uman a continuat, dar
într-un ritm mai scăzut. Dacă în 35 de ani mai bine de jumătate din populaţie a căpătat un
nivel de pregătire medie, adică o creştere de mai mult de cincizeci la sută, în următorii 35
de ani păstrarea aceleiaşi rate de creştere a nivelului de pregătire pare foarte puţin
probabilă. Această încetinire a îmbunătăţirii nivelului de pregătire, asociată cu o
micşorare a ritmului de intrare a forţei de muncă în industrie şi servicii au condus la o
creştere mai rapidă a volumului capitalului.
114
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Ţara Capital Muncă Productivitatea
Totală a
Factorilor
Output
China(1) 2,3 1,9 2,6 6,8
China(2) 4,0 2,1 4,6 10,7
Hong Kong 2,8 2,1 2,4 7,3
Indonesia 2,9 1,9 0,8 5,6
Korea 4,3 2,5 1,5 8,3
Malaesia 3,4 2,5 0,9 6,8
Philipine 2,1 2,1 -0,4 3,8
Singapore 4,4 2,2 1,5 8,1
Taiwan 4,1 2,4 2,0 8,5
Thailanda 3,7 2,0 1,8 7,5
Tabel 8: Sursele creşterii (China1 este China fără Taiwan şi Hong Kong)56
Raportul K/L s-a modificat, fapt ce a determinat creşterea randamentului forţei de
muncă. În condiţii de echilibru, factorii de producţie sunt plătiţi la nivelul valorii
productivităţii lor marginale, ceea ce, în cazul nostru, a dus la o creştere a salariului de
echilibru. Au fost grevate astfel costurile de producţie, fenomen ce a avut ca rezultat
diminuarea randamentului capitalului. Rezultă deci o încetinire a ritmului creşterii şi, în
final, apariţia stagnării economice.
Într-un studiu pe care Solow l-a întreprins în 1949 asupra economiei SUA, pentru
perioada de la 1800 până în 1948, găsea că peste 80% din creşterea venitului pe cap de
locuitor în această ţară s-a datorat progresului tehnic şi doar douăzeci la sută investiţiilor
de capital, concluzia fiind că progresul tehnic se face “vinovat” de cea mai mare parte a
creşterii în economiile dezvoltate. Se sugerează astfel că factorul care poate oferi o
creştere susţinută şi de durată este progresul tehnic.
Doar noile tehnologii care reuşesc să mărească volumul outputului cu acelaşi
consum de resurse permit evitarea stării staţionare, în care creşterea economică nu mai
este posibilă datorită rarităţii factorilor de producţie. Însă, susţin acumulaţioniştii, în cazul
majorităţii ţărilor asiatice acumularea capitalului a fost cel mai important motor al
creşterii. Se observă din tabelul cu factorii creşterii că în cazul Singapore mai bine de 50%
din creştere s-a bazat pe creşterea factorului capital. Datele au rezultat în urma aplicării
modelului Collins-Bosworth (1996), cu excepţia Hong Kong-ului pentru care cifrele au
rezultat prin aplicarea modelului Young (1995).
56 Sarel, Michael, What we can and what we cannot infer, IMF Studies, sept. 1996
115
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Modelul lui Alwyn Young încearcă să analizeze contribuţia distinctă a factorilor
muncă şi capital prin componenta extensivă, măsurată prin ratele de acumulare, şi prin
componenta intensivă, măsurată prin ratele de creştere a productivităţii totale a
factorilor (PTF57). Concluzia la care ajunge este că cea mai mare parte a creşterii nu se
datorează creşterii PTF, cu alte cuvinte nu progresului tehnic, ci ratei ridicate a
acumulării. Ba mai mult, el demonstrează că rata de asimilare a progresului tehnic în
cazul tigrilor asiatici a fost mai redusă decât în alte state dezvoltate, iar în cazul
Singapore-lui ea a fost egală cu zero. Rezultatele au fost mai mult decât surprinzătoare, în
contextul în care, în general, se acceptă că productivitatea factorilor este cel mai important
element în explicarea ciclurilor de afaceri. Alte modele asemănătoare (Kim şi Lau, 1994)
sunt ceva mai prudente în afirmaţii, acceptând o oarecare influenţă a factorului
productivitate. Comparând sursele creşterii pentru “tigrii asiatici” cu cele ale unor ţări
dezvoltate precum Germania, Franţa, Japonia şi Anglia, cei doi afirmă că “cea mai
importantă sursă a creşterii în aceste ţării (tigrii asiatici, nn) este acumularea de capital,
contabilizând între 48 şi 72 de procente din total creştere, în contrast cu grupul celor
cinci ţări industrializate în care progresul tehnic a jucat cel mai important rol,
contabilizând între 46 şi 72% din creşterea economică.”58 În consecinţă, ratele
formidabile de creştere nu mai pot fi perpetuate în perioada următoare datorită limitelor
impuse de raritatea factorilor de producţie. Aşa cum remarca şi Krugman, este aproape
imposibil de crezut că populaţia va mai putea susţine rate atât de înalte ale economisirii
care să permită niveluri din ce în ce mai ridicate ale acumulării.
Teoriile endogene ale asimilării. Abandonând maniera exclusivistă a
reprezentanţilor primului curent, o serie de cercetători ai fenomenului asiatic (King şi
Rebelo 1993, King şi Levine 1994, Robertson 1998, Sarel 1997 etc) se opresc cu mai
multă atenţie asupra rolului pe care l-a jucat progresul tehnic în obţinerea performanţelor
din Asia de Est. Folosirea capitalului şi a muncii în proporţii din ce în ce mai mari duce,
într-adevăr, la un moment dat la apariţia randamentelor descrescânde dar numai în
condiţiile în care inovaţia nu-şi face apariţia. Fără factorul inovator, creşterea este
limitată. Lunga perioadă de dezvoltare continuă a economiilor asiatice nu ar fi putut fi
susţinută doar de dezvoltarea extensivă a factorilor muncă şi capital. Este adevărat că
ratele de acumulare au fost ridicate şi chiar mai mari decât în majoritatea statelor
57 Creşterea PTF = creşterea outputului pe cap de locuitor – creşterea inputului pe cap de locuitor58 Kim J. , Lau, L.J., The sources of economic growth of the Est Asian Newly Industrialized Countries, Journal of the Japanese and International Economies, vol. 8, 1994, p. 235 –271
116
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
dezvoltate, dar acest proces poate fi explicat prin nivelul de la care s-a plecat, fără a fi
perceput neapărat ca o performanţă. Într-un studiu întreprins în 1994, analizând rata medie
de creştere a venitului pe cap de locuitor în 41 de ţări între anii 1960 şi 1985, Dani
Rodrick ajunge la concluzia că ţările sărace, dar cu o educaţie bună a populaţiei şi
inegalităţi mici în distribuirea venitului şi a avuţiei, s-au dezvoltat mai rapid de-a lungul
acestei perioade. Explicaţia fenomenului poate ţine de legea randamentelor descrescânde
a lui Ricardo, conform căreia primele resurse atrase în utilizare sunt cele cu randamentul
cel mai ridicat. Cu cât sunt folosite mai multe resurse, cu atât calitatea şi randamentul
acestora scade, generând în acelaşi timp costuri mai ridicate. De aceea nu este nimic
spectaculos în startul bun pe care l-au luat ţările asiatice. Aceeaşi lege a lui Ricardo poate
explica de ce la ora actuală în Asia de Est nu se mai regăsesc ratele de creştere din anii
’60 – ’90 decât în cazul Chinei care a decolat, ca să folosim un termen ce-i aparţine lui
Sarel, relativ recent.
Asimilarea rapidă a progresului tehnic poate justifica ratele mai rapide de creştere
faţă de alte state aflate în aceeaşi situaţie. Din graficele de mai jos se poate vedea că, spre
deosebire de cele afirmate de susţinătorii fenomenului acumulării, există şi o contribuţie
însemnată a creşterii productivităţii totale a factorilor.
117
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Figura 28: Contribuţia factorilor la natura creşterii59
În graficele 1-4 din figura 28 sunt comparate ratele de creştere a participării
factorului muncă la realizarea venitului pe cap de locuitor (fig. 2) cu ratele de creştere ale
outputului pe cap de locuitor. Primele patru coloane sunt atribuite tigrilor asiatici pentru
două perioade distincte (1960 –1975 şi 1975 – 1990), cea de-a cincia coloană reprezintă
situaţia pe un eşantion de 100 de ţări (restul lumii) iar a şasea coloană reprezintă media
restului lumii plus o deviaţie standard de 1,96. Ratele de creştere din primele patru
59 Sursa: Michael Sarel, What we can and what we cannot infer, IMF Studies, sept. 1996
118
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
coloane pot fi considerate înalte dacă sunt între nivelul maxim ale coloanelor cinci şi şase,
foarte înalte dacă sunt comparabile cu nivelul maxim al coloanei şase şi excepţionale dacă
depăşesc această valoare.
În tabelul 9 sunt surprinse schematic ratele de creştere a outputului pe cap de
lucrător şi a folosirii forţei de muncă determinate prin metoda convenţională a extrapolării
de către M. Sarel (1996) pe baza rezultatelor lui Young (1994).
Hong Kong Coreea Singapore Taiwan
y L y L y L y L
1960-1975 F înalte Înalte F înalte Înalte Excepţ. Excepţ. F înalte înalte
1975-1990 Excepţ. Înalte Excepţ. Înalte F înalte Înalte excepţ înalte
Tabel 9: Metoda Sarel de determinare a outputului/lucrător şi folosirii muncii60
În tabelul 10 sunt surprinse ratele de creştere ale capitalului pe cap de lucrător şi a
productivităţii totale a factorilor.
1975-1990 Hong Kong Coreea Singapore Taiwan
K Înalte Excepţ. F înalte F înalte
PTF Excepţ. F înalte Înalte Excepţ.
Tabel 10: Ratele de creştere ale capitalului/lucrător şi a productivităţii totale a factorilor61
Figura 4 compară ratele de creştere a progresului tehnic între 1975 şi 1990 pentru
cei patru tigri asiatici cu ţări dezvoltate precum Japonia şi SUA. Se observă că în cazul
tuturor celor patru tigri creşterea productivităţii totale a factorilor a fost mai mare decât în
cazul celor două state dezvoltate în timp ce creşterea PTF ca procent din creşterea
outputului pe cap de lucrător a fost mai mare doar în cazul Hong Kong-ului şi Taiwanului
şi relativ apropiată dar mai mică în cazul celorlalţi doi tigri.
Din rezultatele grafice rezultă că toţi cei patru tigri asiatici au avut rate de acumulare
şi creştere a folosirii forţei de muncă mult mai mari decât media economiei mondiale.
Însă, al doilea grafic demonstrează că factorul progres tehnic a jucat şi el un rol deloc de
neglijat. Cel puţin în cazul Hong Kong-ului, Coreei şi Taiwanului, conform cifrelor
deduse de Sarel, ratele de inducere a inovaţiei au fost mai ridicate decât ratele de creştere
a outputului. Doar în cazul Singapore-lui critica teoriei acumulării este parţial îndreptăţită.
Din datele analizate mai sus se poate extrage concluzia că dezvoltarea tigrilor
asiatici s-a bazat în egală măsură pe factori intensivi şi extensivi. Însă, nu este mai puţin
adevărat că actualele crize din zonă demonstrează că dezvoltarea extensivă a ajuns la un
60 Idem61 Idem
119
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
moment de criză, singura cale ce ar putea permite continuarea dezvoltării în zonă fiind
accelerarea procesului de inducere a inovaţiei şi progresului tehnic.
În ceea ce priveşte grupul noilor ţări exportatoare (Indonesia, Malaesia, şi
Thailanda) creşterea s-a bazat pe un proces de imitaţie a modelului noilor ţări
industrializate. Conform studiilor realizate pentru ţările respective, ca membre ASEAN
pentru perioada 1978 – 1996, se poate afirma că ratele de creştere datorate inducerii
progresului tehnic au fost foarte apropiate faţă de cele ale tigrilor asiatici: Thailanda 2%,
Malaesia 2% şi Indonesia 1,2% şi mult mai bune decât în cazul SUA spre exemplu, unde
rata de creştere PTF a fost de doar 0,3%62.
În opinia noastră, disputa provocată de cele două modele prezentate mai sus ţine mai
mult de subtilităţi metodologice şi de estimări statistice decât de realitatea pe care o
prezintă. Deşi centrul discuţiei se plasează conflictual în jurul factorului care a avut cea
mai importantă contribuţie în dezvoltare, teoriile acumulării şi asimilării au mai multe
elemente în comun decât ar dori fiecare în parte să accepte. Cadrul competiţional şi o
piaţă liberă sunt fundamentale pentru a se putea vorbi de performanţă economică şi de rate
înalte de creştere. Competiţia este cea care a stimulat agenţii economici să adopte măsuri
care au vizat reducerea costurilor şi creşterea nivelului outputului. Fără posibilitatea
adoptării corecte a deciziei în cadrul pieţei, rezultatele ar fi fost denaturate şi, implicit, ar
fi dus la reducerea drastică a performanţelor. Aici toată lumea este de acord. Dezacordul
apare în momentul în care se încearcă identificarea surselor de creştere a productivităţii.
În timp ce asimilaţioniştii consideră că în regiunea Asiei de Est creşterea productivităţii
s-a făcut pe baza inducerii progresului tehnic, acumulaţioniştii consideră că explicaţia ar
sta în ratele mari de acumulare a capitalului. În schimb, când vine vorba de capitalul
uman, ambele tabere sunt de acord că fără o evoluţie rapidă a nivelului de pregătire şi fără
modificarea structurii pregătirii forţei de muncă nu s-ar fi putut vorbi de un succes asiatic.
Există şi câteva opinii aparent separate în ceea ce priveşte capitalul uman. În timp ce
teoria acumulării pleacă de la premisa neoclasică în care progresul tehnic este o constantă
universală ce acţionează în egală măsură asupra forţei de muncă şi asupra capitalului,
teoria asimilării pune un accent aparte pe rolul jucat de educaţie, învăţământ, sistem de
angajare, specializarea continuă etc.
Acord există şi în ceea ce priveşte rolul important jucat de stimularea exporturilor, e
adevărat că din motive diferite. Acumulaţioniştii consideră că ele au permis dezvoltarea
62 Sarel, Michael, Growth and productivity in ASEAN countries, Working Paper, IMF, aug. 1997, p. 32
120
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
randamentelor de scară şi specializarea producţiei pe câteva ramuri importante,
competitive la nivel internaţional. În ceea ce-i priveşte pe asimilaţionişti, schimburile
internaţionale sunt un motor pentru asimilarea continuă a inovaţiei necesare pentru
păstrarea avantajelor comparative.
În cadrul ambelor teorii acţiunea se petrece în jurul sectorului privat ce generează
performanţă şi unde deciziile pot fi luate prin asumarea riscului fundamentat pe criterii
economice. În ceea ce priveşte statul, toată lumea este de acord că nu trebuie să-şi asume
rolul de agent economic. Spre deosebire de curentul neoclasic, asimilaţioniştii consideră
în schimb că statul a jucat un rol deosebit de important în promovarea progresului tehnic
şi crearea unor structuri naţionale de cercetare şi dezvoltare purtătoare ale inovaţiei şi
informaţiei.
Teoriile agnostice. Aceste teorii pleacă de la premisa că succesul ţărilor din zona
Asiei de Est nu poate fi explicat fără a ţine seama de anumite elemente care nu pot fi uşor
percepute şi implicit nici imitate de către alte naţiuni. Fiecare ţară a avut parte de un
model propriu de dezvoltare şi este forţată găsirea unui numitor comun al întregii regiuni.
Spre exemplu, politicile publice au fost departe de a fi omogene. Rodrick (1994) remarca
faptul că în cazul Japoniei şi Coreei a fost vorba de strategii puternic intervenţioniste în
timp ce în Hong Kong şi Thailanda prezenţa statului a fost extrem de redusă. În cazul
Malaesiei creşterea economică a fost însoţită de o puternică politică de redistribuire a
veniturilor, fenomen aproape absent în celelalte ţări. În Indonesia şi Thailanda
clientelismul a fost ridicat la rangul de politică de stat pe când în Japonia, Coreea şi
Singapore autoritatea statului a fost mai presus de orice interes de grup. Unele ţări precum
Coreea şi Japonia au dezvoltat marea întreprindere în timp ce în altele (Taiwan, Hong
Kong) au fost dezvoltate firmele mici şi mijlocii. Lista poate continua, concluzia pe care o
deduc reprezentanţii acestui curent sugerând că încercarea de identificare a unor explicaţii
simple şi unitare pentru miracolul asiatic poate fi zadarnică.
Fiecare model aduce o contribuţie în identificarea factorilor creşterii din regiunea
Asia-Pacific. Chiar dacă de la ţară la ţară au existat elemente de diferenţiere, în medie
putem afirma că principalul determinant al creşterii a fost şi rămâne capitalul uman. Cu un
grad mediu de pregătire bun, dar mai ales cu o înclinaţie spre muncă extraordinară, ce
rezultă din trecutul istoric dar şi din religie, cu respect faţă de instituţii şi faţă de ierarhie,
asiaticii au reuşit să ofere o imagine de stabilitate şi de seriozitate în tot ceea ce fac. A fost
semnalul potrivit pentru atragerea investiţiilor străine, ce au fost purtătoarele know-how-
ului şi a tehnologiei. Dacă, la început, ţările asiatice au fost importatori neţi de tehnologie,
121
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
la ora actuală ele exportă tehnologie către ţări dezvoltate iar produsele pe care le oferă
integrează un nivel foarte ridicat de inovaţie.
Fiecare ţară asiatică în parte a înţeles că, pentru a face faţă concurenţei
internaţionale, trebuie să ofere pe piaţă produse competitive şi de valoare adăugată mare.
Acest lucru nu e posibil, decât prin efortul susţinut al firmelor şi implicarea statului în
ceea ce priveşte investiţiile în educaţie. Fără o forţă de muncă pregătită, receptivă la
schimbare şi capabilă să absoarbă inovaţia, randamentele ar fi trecut rapid în faza
descrescătoare. Dacă există un factor capabil să menţină în permanenţă randamente
crescătoare, acela este capitalul uman şi aici s-a acordat mare atenţie. Chiar dacă, în cazul
Japoniei, am afirmat că cel mai important factor au fost investiţiile în capital fizic, aceasta
nu înseamnă că nu a existat o influenţă mare a dezvoltării capitalului uman. Atâta doar că
s-a investit foarte mult în capital fizic. Dacă vorbim despre China sau Coreea, creşterile
PTF sunt semnificative, mai ales în acea componentă ce reflectă calitatea factorului uman:
abilităţile, cunoştinţele şi priceperea forţei de muncă. Nu este întâmplător acest lucru,
deoarece ambele ţări au dezvoltat adevărate programe naţionale de educaţie şi
culturalizare, în Coreea de Sud bazate pe resurse private, în China pe resurse publice.
Eficienţa, aşa cum e de bănuit, a fost mai ridicată în Coreea de Sud, dar nu e de neglijat în
China.
2.1.2.3. Concluzii
Rezultatele remarcabile obţinute de marea majoritate a ţărilor din regiunea Asia-
Pacific în ultima jumătate de secol au atras atenţia şi au stârnit pasiuni şi controverse
legate de factorii care au determinat apariţia succesului. Aflate sub o continuă
monitorizare din partea specialiştilor şi a instituţiilor financiare internaţionale, statele
asiatice şi-au croit drum în economia mondială răsturnând multe dintre concepţiile clasice
asupra creşterii economice şi dezvoltării. Fără îndoială, principalul model şi motorul
întregii regiuni a fost economia japoneză. Beneficiind de un excepţional capital uman, de
resurse financiare, de un stat care a ştiut întotdeauna cât şi cum să intervină, Japonia a
construit în mai puţin de cincizeci de ani o economie solidă, bazată în special pe industrie,
dar şi pe servicii mai ales de natură financiară. Afectată de crize financiare începând cu
anii ’90, Japonia şi-a încetinit ritmul creşterii, intrând într-o fază de noi căutări, de
restructurare şi readaptare la noile condiţii impuse de evoluţiile la nivel mondial. Însă
122
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
perioada de stagnare pe care o cunoaşte această ţară la ora actuală este cu siguranţă un
prag ce va fi depăşit. Evoluţia economică a Japoniei a fost una sănătoasă, având la bază
dezvoltarea unor sectoare puternice, capabile să suporte şocurile financiare şi monetare.
Este adevărat că, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, Japonia nu va mai atinge acele
rate ridicate de creştere, dar probabil că nici nu mai are neapărată nevoie de aşa ceva,
putându-şi permite să se adapteze unor rate moderate dar stabile de creştere. Ocupând
unul din primele trei locuri în cadrul economiei mondiale, Japonia începe să
conştientizeze că şi-a atins limitele şi să-şi canalizeze eforturile spre noi obiective, nu
neapărat de natură economică. Perioada evoluţiilor spectaculoase a trecut, în parte pentru
că s-a diminuat considerabil tocmai acel element care a permis japonezilor să fie altfel
decât toţi ceilalţi şi pe care-l vom analiza în subcapitolul următor: este vorba despre
caracteristica de ţară. Această pierdere trebuie judecată în costuri de oportunitate.
Opţiunea noilor generaţii pentru o implicare mai dinamică a Japoniei pe palierul politic şi
militar la nivel mondial şi afirmarea ca una din principalele puteri economice ale lumii au
condus la o asimilare a valorilor “globale” în detrimentul celor naţionale, net superioare
din punctul de vedere al japonezilor. Oricum, Japoniei şi japonezilor nu le poate nimeni
lua înapoi, în condiţii normale, bunăstarea şi gradul de dezvoltare pe care le-au atins.
În ceea ce priveşte China, ea reprezintă încă un semn de întrebare în regiune. Startul
formidabil pe care l-a luat în anii ’90, odată cu promovarea politicii uşilor deschise,
asociat cu potenţialul extraordinar pe care-l are această ţară, pot conduce la ipoteza că,
pentru perioada următoare, vom asista la o puternică afirmare la nivelul economiei
mondiale. Reţinerea pe care o avem este legată de modul în care liderii de la Beijing vor
reuşi să păstreze în continuare stabilitatea politică, în condiţiile în care libertăţile
individuale vor căpăta consistenţă odată cu consolidarea pieţei libere. Este prea puţin
probabil ca socialismul să fie compatibil cu economia de piaţă. Această dilemă
schumpeteriană pune sub povara îndoielii dezvoltarea viitoare a Chinei, strâns legată de
stabilitatea politică şi socială. În rest, se pare că chinezii ştiu ce au de făcut, lucru
demonstrat de media ratelor de creştere de peste 8,5 procente din ultima decadă. Jucând
cartea investiţiilor străine, China nu are cum să piardă. Atâta timp cât costul cu forţa de
muncă rămâne derizoriu, beneficiind de un cadru legislativ favorabil şi de coerenţă
politică şi legislativă, investitorii vor continua să vină, aducând cu ei capitalurile de care
China duce lipsă, tehnologia şi cunoştinţele atât de necesare unei dezvoltări moderne.
Considerând că cele două modele analizate, China şi Japonia, sunt reprezentative
pentru regiunea Asia-Pacific, nu dorim să lăsăm impresia că evoluţia celorlalte state şi în
123
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
special a “tigrilor asiatici” nu ne interesează. Însă, aşa cum am precizat în prima parte a
lucrării, aceste ţări şi-au bazat în bună parte evoluţia sub amprenta modelului japonez şi
beneficiind de capitalurile japoneze. În general, căile urmate de Coreea de Sud, Taiwan,
Singapore şi Hong Kong au fost ceva mai speculative, sărind peste anumite etape care
le-ar fi oferit o mai mare stabilitate. Angajând economiile lor în împrumuturi pe termen
scurt şi mediu, au devenit destul de vulnerabile în faţa oscilaţiilor de pe pieţele financiare.
Drept dovadă stă puternicul impact al crizei din 1998, care a provocat o destabilizare
puternică în întreaga regiune printr-un efect de propagare pe linie financiară. Cu anumite
particularităţi, “tigrii” au stat în permanenţă în umbra Japoniei, beneficiind de imaginea de
prosperitate pe care aceasta a oferit-o lumii.
Pe ansamblu, putem afirma că dezvoltarea ţărilor asiatice poate oferi soluţii pentru
alte regiuni ale lumii. Este adevărat, ele nu pot fi în întregime imitate, existând factori ce
ţin de cultură, religie, tradiţie, care nu se regăsesc în altă parte. Dar, în bună parte, reţeta
este imitabilă: creşterea intensivă şi extensivă a inputurilor, prin dezvoltarea capitalului
uman şi rate de acumulare înalte, creşterea productivităţii şi progresul tehnic. Toate aceste
elemente sunt strâns legate de atragerea investiţiilor străine.
2.1.3. Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA)
Dacă despre Uniunea Europeană spuneam că a apărut dintr-o convergenţă de
interese atât europene cât şi americane, definite de dorinţa a crea pe continentul european
o forţă economică şi politică cu valori democratice şi economie de piaţă, care să fie un
partener solid de dialog pe toate planurile pentru SUA, nu acelaşi lucru putem afirma
despre Acordul Nord American de Liber Schimb. Apariţia şi evoluţia NAFTA este strâns
legată de evoluţia procesului de integrare şi de afirmare europeană. De fapt, reprezintă un
răspuns, o replică la succesul înregistrat în Europa, născut din dorinţa, unii ar spune
psihoza, de a păstra poziţia de lider a Statelor Unite, ameninţată de o afirmare prea
puternică şi prematură a unei noi forţe economice capabilă, ipotetic, să detroneze pe
termen lung supremaţia americană.
Europa unită, născută dintr-o dorinţă comună, a reuşit să fie iubită atâta timp cât s-a
aflat, ca şi un copil, în faza în care putea fi manipulată cu uşurinţă. Odată ajunsă la faza
124
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
adolescenţei, a afirmării proprii şi a definirii personalităţii, este evident că sentimentele de
simpatie din partea americanilor au început să dispară. Pentru că spiritul de nestăpânit,
specific tinereţii, a condus către o ieşire de sub tutela americană şi către luarea unor
decizii aflate de multe ori în contradicţie cu interesele americane. Atunci când au
contribuit moral şi material la naşterea unei Europe unite, Statele Unite au pierdut din
vedere un aspect esenţial, ce avea să-i coste într-o oarecare măsură: europenii sunt mult
prea orgolioşi pentru a se lăsa conduşi de către o naţiune atât de tânără, de dinamică şi de
atipică. Şi că va veni momentul în care vor trebui să considere Europa un partener absolut
egal atât pe plan economic, cât şi politic şi militar.
Din momentul în care europenii şi-au construit instituţiile comune de luare a deciziei
şi au trecut de faza de uniune vamală, lucrurile au devenit din ce în ce mai dificile pentru
americani. Nevoia de întărire a Europei s-a transpus în dese încercări de protejare a
economiei sale, de ridicare a unor bariere tarifare şi netarifare, de acordare a unor
subvenţii în diferite sectoare şi, mai ales, în cel agricol, care au avut ca efect îngustarea
pieţei de desfacere pentru produsele americane. În condiţiile în care economia americană
a cunoscut rate susţinute de creştere, acest lucru a ridicat o nouă problemă, a găsirii unor
noi pieţe de desfacere mai sigure şi care, pe viitor, să nu ridice problemele pe care le-au
provocat europenii.
Nu dorim să aruncăm doar asupra europenilor „povara” creării NAFTA. Începând
cu anii şaptezeci, piaţa americană a ajuns să fie invadată de produsele asiatice mai ieftine
şi cel puţin la fel de bine adaptate cerinţelor. Dacă pe plan intern s-a putut face apel la
sentimentul şi mândria de a fi american şi de a consuma produse americane, a fost destul
de greu pentru firmele americane să-şi păstreze cotele de piaţă în ţări vecine precum
Canada şi mai ales Mexic, unde nivelul de trai relativ mai scăzut a dat câştig de cauză
produselor asiatice, mai ieftine şi îndeajuns de competitive calitativ. Şi cum nicăieri nu-i
mai bine ca acasă, ideea construirii unei pieţe comune pe continentul nord-american a
prins contur. Având la bază câteva acorduri comerciale mai vechi ale Statelor Unite şi
Canadei (1989) şi Statelor Unite şi Mexicului (în domeniul agricol), noul acord a fost
negociat şi parafat în 1993, intrând în vigoare de la 1 ianuarie 1994, când au fost eliminate
o serie de bariere tarifare, urmând ca într-o perioadă între cinci şi cincisprezece ani să fie
eliminate total orice tip de bariere tarifare şi netarifare.
Ce înseamnă NAFTA, în câteva cifre? Un teritoriu de 21,3 milioane km2 cu peste
400 de milioane de locuitori, ce realizează un produs brut de peste 12.000 miliarde dolari.
Potenţialul este enorm. Resursele naturale abundente şi calitatea factorului uman vin să
125
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
completeze o imagine favorabilă acestui demers de constituire a unei comunităţi
regionale. Însă, fundamentale pentru existenţa NAFTA nu sunt nici resursele, nici
teritoriul. Cel mai important stimul este interesul american de a crea o piaţă continentală,
care să constituie o supapă de siguranţă pentru momentele tensionate din economia
mondială şi pentru subconsumul intern. Încă de la începutul secolului nouăsprezece, SUA
îşi propuneau prin doctrina Monroe să-şi orienteze eforturile spre interior şi spre ţările
vecine de pe continentul american. Probabil că NAFTA este o încercare de realiniere la
acest interes, într-un context internaţional în care graniţele nu mai constituie bariere în
faţa liberei circulaţii a factorilor de producţie. Prin NAFTA, americanii vor să răspundă
unei nevoi acute de extindere confortabilă şi de înlăturare a unor concurenţi mai
competitivi sub raportul preţului şi care, fără a fi opriţi de graniţe şi acorduri, pot pune
mari probleme economiei americane.
Crearea unui bloc regional reorientează fluxurile comerciale spre interiorul zonei,
eliminând o serie de costuri suplimentare legate de transport, taxe vamale, perioade lungi
de negociere, fluctuaţii ale ratelor de schimb etc. Această orientare este în beneficiul
membrilor blocului şi ridică obstacole pentru cei ce nu fac parte din el. Drept dovadă stau
statisticile, care arată că, de la crearea NAFTA şi până în prezent, schimburile comerciale
între cele trei ţări componente au crescut substanţial, de la 306 mld. dolari în 1993 la 621
mld. dolari în 2003. Aşa cum e uşor de bănuit, cele mai avantajate în aceste schimburi
sunt SUA, ale căror exporturi către Canada şi Mexic au crescut de la 142 mld. dolari la
263 mld. dolari63 în aceeaşi perioadă, însă nici Mexicul nu a pierdut, dacă ţinem cont că
exporturile sale către SUA au crescut cu 242 procente.
2.1.3.1. Structura organizaţională
NAFTA este o organizaţie construită după principii mult mai pragmatice decât UE.
Ea este în special orientată spre piaţă, criteriile de integrare fiind preponderent economice
şi mai puţin birocratice. De aceea şi numărul instituţiilor este semnificativ redus, structura
instituţională şi mecanismele fiind mai uşor adaptabile schimbărilor generate de
dinamismul relaţiilor de colaborare:
Comisia de liber schimb
Comitetul NAFTA ce conţine diverse grupuri de lucru
63 Office of the United States Trade, Brieffing Press, November 2003, www.ustr.gov
126
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Secretariatul NAFTA
Comisia pentru muncă
Comisia pentru mediu
Banca de Dezvoltare a Americii de Nord (NADBANK) şi BECC (Comisia de
Cooperare Transfrontalieră)
Comisia de liber schimb este organismul central, cuprinzând ministerele de comerţ
din cele trei ţări. Nu este o instituţie în adevăratul sens al cuvântului, întrunindu-se doar
atunci când este necesar sau pentru pregătirea întâlnirilor anuale la vârf. Urmăreşte în
activitatea ei două obiective majore: supervizează activitatea NAFTA şi procesul de
implementare a acordurilor până în 2008, prin intermediul comitetelor şi grupurilor de
lucru, şi în al doilea rând asistă în rezolvarea eventualelor dispute ce apar între statele
membre.
Comitetul NAFTA şi grupurile de lucru se ocupă de urmărirea şi implementarea
efectivă a acordului. Există peste douăzeci şi cinci de comitete trilaterale, grupuri de lucru
ce sunt conduse de către un reprezentant din fiecare ţară şi formate din reprezentanţi ai
diverselor agenţii şi ministere, în funcţie de domeniul de activitate.
Secretariatul NAFTA este o instituţie permanentă ce asistă Comisia în activitatea sa
de urmărire a implementării acordului de liber schimb şi de rezolvare a disputelor şi
conflictelor apărute. În mod expres, conform satutului său, secretariatul se ocupă de
administrarea procesului de rezoluţie a conflictelor legate de capitolele 11,14, 19 şi 20.
Comisia pentru muncă, formată dintr-un Consiliu Ministerial şi un Secretariat, este o
organizaţie internaţională creată în cadrul NAALC ( North American Agreement on
Labor Cooperation). Se ocupă de problemele legate de ocrotirea dreptului la muncă, de
rezolvarea conflictelor legate de muncă, de promovarea intereselor lucrătorilor. Pentru
aceasta au fost create o serie e mecanisme de cooperare şi consultare interguvernamentală
între cele trei ţări. Totodată a fost impusă condiţia înfiinţării unui oficiu administrativ în
fiecare ţară membră care să rezolve şi să colaboreze cu NAALC în rezolvarea
problemelor legate de forţa de muncă. Americanii acordă o importanţă sporită acestui
aspect legat de integrare deoarece diferenţele mari de nivel de viaţă şi de salarizare dintre
SUA şi Mexic au creat şi creează probleme cu imigraţia.
Comisia pentru mediu a fost creată în cadrul NAAEC (North American Agreement
for Environmental Cooperation). Are ca principal obiectiv rezolvarea problemelor legate
de protejarea mediului şi de alinierea statelor membre la normele extrem de restrictive ale
127
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
protecţiei mediului din Statele Unite. Mexicul ridică şi aici probleme datorită gradului
scăzut de dezvoltare şi lipsei unei legislaţii corespunzătoare în domeniu.
NADBANK şi BECC au fost create ca instituţii separate, dar actual sunt unite de
efortul comun de ocrotire şi creştere a bunăstării pentru rezidenţii transfrontalieri în
special de la graniţa dintre Mexic şi SUA. Nadbankul finanţează proiecte propuse şi
gestionate de BECC ce privesc îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de mediu pentru
comunităţile de imigranţi sau de indieni.
Agricultura este unul din sectoarele principale ce face obiectul reglementărilor
Acordului. Evoluţia schimburilor agricole între SUA şi celelalte două ţări este în măsură
să aducă argumente în favoarea NAFTA, deşi există un număr de studii care, folosind o
serie de metode de disociere a efectelor, arată că această creştere ar fi avut loc în multe
cazuri şi fără existenţa acordului. Oricum, este de apreciat că, de la înfiinţarea
organizaţiei, schimburile agricole ale SUA cu Mexic şi Canada s-au dublat.
Figura 29: Schimburile agricole ale SUA în cadrul NAFTA
Dacă urmărim trendul rezultat din dinamica schimburilor evidenţiată în graficul de
mai sus, se remarcă o accentuare a sa începând cu momentul intrării în vigoare a acordului
trilateral în anul 1994. Privite din perspectiva Statelor Unite, schimburile s-au dublat. Mai
mult, în anul 2001, 29% din exporturile agricole ale SUA aveau ca destinaţie Canada şi
Mexic şi peste 38% din importurile din aceeaşi categorie aveau aceste ţări ca sursă, în
condiţiile în care în 1990 procentele erau de doar 17% la exporturi şi 25% la importuri.
Aşa cum am spus, nu trebuie puse pe seama avantajelor NAFTA toate aceste evoluţii. Au
existat şi alţi factori ce au avut o contribuţie importantă la dinamica schimburilor, spre
exemplu modificarea ratelor de schimb. Aprecierea dolarului american faţă de cel
128
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
canadian după 1992 a scumpit produsele americane, dar a favorizat exporturile canadiene
către SUA. Dimpotrivă, aprecierea monedei mexicane faţă de dolar după 1995 a avut ca
efect creşterea exporturilor către Mexic, lucru care i-a incomodat pe fermierii mexicani.
Pe ansamblu, efectele au fost pozitive pentru toate ţările participante, ajungându-se la o
mai bună specializare internaţională şi la o creştere a competitivităţii, datorită întăririi
concurenţei şi a difuziunii tehnologiei agricole americane extrem de performante prin
intermediul investiţiilor directe în agricultură şi alimentaţie, care s-au dublat după
implementare.
Industria şi comerţul. Ca şi în cazul agriculturii, deşi după 1994 schimburile
industriale ale SUA cu Mexic şi Canada au crescut semnificativ, trebuie ţinut cont în
analiză şi de alţi factori ce au influenţat consistent această dinamică. Este vorba atât
despre evoluţia ratelor de schimb cât mai ales de creşterea economică deosebită pe care au
avut-o Statele Unite în această perioadă. În aceste circumstanţe este greu de măsurat la
nivel sectorial care a fost influenţa implementării acordului de liber schimb. Modificări
deosebite ale fluxurilor le-au cunoscut industria auto, textilele şi îmbrăcămintea. După
cum se observă din tabelul 11, importurile SUA din cadrul NAFTA au crescut simţitor.
Soldul balanţei comerciale cu Mexicul a devenit unul negativ după implementarea
acordului de liber schimb. Faptul se explică nu printr-o creştere extraordinară a
competitivităţii industriei mexicane, ci prin migrarea operaţiunilor întreprinderilor
americane în Mexic, unde au găsit o forţă de muncă mult mai ieftină. Aşadar, în bună
parte, aceste importuri nu sunt altceva decât mărfuri de origine americană produse cu
mâna ieftină de lucru din Mexic. De altfel, un studiu recent al Economic Policy Institute64
arată că SUA au pierdut 766.000 de locuri de muncă în industrie datorită acestui fenomen
de migrare transfrontalieră a industriilor. Pentru noi nu există nici cea mai mică urmă de
îndoială că cifrele nu reflectă o înrăutăţire a termenilor de schimb a SUA cu Mexicul, ci o
mişcare de strategie a firmelor americane. Pentru că, ce poate explica un deficit comercial
al SUA cu Mexicul în ramura producătoare de autovehicule (import 32,83 mld. $, export
7,46 mld. $, deficit 24,37 mld.$), unde Statele Unite deţin un avantaj competitiv mai mult
decât evident, sau în industria IT ( importuri 10,12 mld. $, exporturi 4,25 mld. $, sold
negativ 5,87 mld. $), unde SUA sunt lider mondial? Doar aparent economia americană a
avut de pierdut.
64 Economic Policy Institute Briefing Paper, NAFTA at Seven: Its Impact on Workers in All Three Nations, 2001
129
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Tabel 11: Balanţa comercială a SUA cu NAFTA, pe categorii de produse industriale
Criticii nu au întârziat să apară, punând recentele probleme cu şomajul şi deficitul
comercial pe seama NAFTA. Însă, la o analiză mai atentă, cauzele neajunsurilor sunt
altele. Liberul schimb, mai ales pentru o ţară dezvoltată, nu are cum să dăuneze.
Avantajele rezultate din acesta sunt multiple. Cel mai avantajat a fost cumpărătorul
american ce a reuşit să cumpere mai ieftin automobilul Ford ale cărui componente sunt
produse mai ieftin în Mexic, deţine îmbrăcăminte americană mai ieftină deoarece stofa
din care este făcută e produsă la un preţ mai mic în aceeaşi ţară, etc. În ceea ce priveşte
problema şomajului, şi aceasta este una falsă. O serie de studii, altele decât cele critice,
arată că ceea cei ce şi-au pierdut pe termen scurt locurile de muncă datorită mutării
130
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
activităţii unor firme în Mexic şi-au găsit loc de muncă în alte domenii, datorită
expansiunii economiei americane.
O analiză cu rezultate critice în privinţa impactului liberalizării din cadrul NAFTA
asupra economiei americane este dezvoltat de David. M. Gould.65 Plecând de la studiul
unor indicatori precum PIB real, deflatorul PIB, ratele reale de schimb şi a unor fluxuri
comerciale între anii 1980 şi 1996, ajunge la concluzia că, după primii trei ani, NAFTA a
stimulat exporturile agregate ale SUA către Mexic, însă nu şi importurile din Mexic. În
acelaşi timp, schimburile bilaterale SUA – Canada şi Canada – Mexic nu au fost
influenţate de existenţa NAFTA. Mai mult chiar, deşi în general existenţa unei zone de
liber schimb are efect de inhibare a schimbului ţărilor membre cu alte blocuri comerciale,
autorul a constatat empiric că nu s-a întâmplat acest lucru în schimburile cu Asia de Est.
Studiul lui Gould este, probabil, cel mai pesimist din cele pe care le-am găsit. În ceea ce-o
priveşte pe Anne O. Krueger66, de la National Bureau of Economic Research, studiind
volumul schimburilor pe o perioadă mai lungă de existenţă a NAFTA, adică până în anul
2000, ajunge la o serie de rezultate mai încurajatoare, dar nu extrem de optimiste. Astfel,
statisticile arată o îmbunătăţire a relaţiilor de schimb în cadrul NAFTA de-a lungul anilor
’90. Însă, deşi au fost căutate, n-au fost găsite evidenţe empirice ale scăderii importurilor
din restul lumii in favoarea creşterii schimburilor interne. Tarifele diferenţiate ale SUA cu
Mexic, faţă de SUA cu Asia de S-E, nu au contribuit încurajator la modificare balanţei în
favoarea Mexicului. Nici în cazul evoluţiei exporturilor Mexicului nu s-a simţit o
reorientare spre SUA sau Canada în defavoarea restului lumii. Creşterile exporturilor au
avut loc pe baza liberalizării unilaterale a schimbului de către Mexic şi a devalorizării
monedei naţionale. Credem totuşi că, în studiul său, Anne Krueger nu a ţinut cont de
faptul că, de la înfiinţarea NAFTA, exporturile Mexicului către restul lumii au crescut
simţitor şi că aceste evoluţii pozitive au avut loc mai ales în domeniile în care au fost
investite capitalurile americane transfrontaliere. Cu alte cuvinte, o parte din exporturile
mexicane sunt realizate de filialele din Mexic ale firmelor americane, care au considerat
avantajos ca, datorită avantajelor create de intrarea în vigoare a uniunii vamale, să-şi
deplaseze bazele productive peste graniţă, în ţara vecină.
65 Gould, David M, Has NAFTA Changed North American Trade?, Ferderal Reserves Bank of Dallas, Economic Review, First Quarter, 1998, p. 12 - 2366 Krueger, Anne O, NAFTA s Effects: A Preliminary Assesment, The World Economy 23, 2000, p. 761 - 775
131
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Un alt studiu, realizat în 2001 şi intitulat Impactul NAFTA asupra Statelor Unite67,
ce urmăreşte problemele macroeconomice şi ajustările structurale rezultate din
implementarea NAFTA, ajunge la concluzia că acordul de liber schimb a favorizat în mod
cert industria mexicană de componente auto, ce se afla în impas înainte de 1994. La fel s-a
întâmplat şi în cazul industriei textile şi a îmbrăcămintei, unde se observă o reorientare
intrabloc în defavoarea Asiei de Est. Rezultatele sunt dublate de un alt studiu, NAFTA
Trade With East Asia68, ce scoate în evidenţă pierderile pe care Japonia şi alte ţări asiatice
le-au suferit datorită implementării NAFTA.
Mergând pe un ton apreciativ, doi cercetători de la Universitatea Claremont, Arndt
şi Huemer au dezvoltat o analiză grafică a modului în care, după implementarea NAFTA,
oscilaţiile cursului de schimb al dolarului au influenţat exporturile şi importurile SUA cu
Mexicul, Canada şi Japonia. Se observă din prelucrările modelului dezvoltat de cei doi
că, după 1994, Mexicul a luat locul Japoniei ca a doua mare piaţă de desfacere pentru
exporturile SUA, în timp ce piaţa canadiană a rămas constantă. În ceea ce priveşte cota
Mexicului în total importuri SUA, aceasta a crescut de la 8% în 1994 la 12% în 2001 în
timp ce Japonia a cunoscut o descreştere de la 18% la 12%. Industriile cele mai dinamice
au fost cele de motoare şi componente auto, televizoare, textile şi îmbrăcăminte. Totodată
a avut loc o creştere a exporturilor SUA de componente şi a importurilor sale de produse
finite graţie unor efecte combinate ale eliminării tarifelor discriminatorii şi a relocalizării
şi reorganizării producţiei marilor companii americane în Mexic. La o concluzie
asemănătoare ajunge şi Romalis într-un studiu intitulat Nafta s Impact on North American
Trade.69
Toate studiile de mai sus au un numitor comun, chiar dacă unele dintre ele sunt
depreciative, găsind că NAFTA nu a contribuit la creşterea fluxurilor comerciale ale
statelor membre: NAFTA a contribuit şi contribuie în mod substanţial la reorientarea
acestor fluxuri în interiorul regiunii nord americane mai ales în detrimentul Asiei de Est.
Aşadar, cel puţin unul din obiective, oprirea ofensivei produselor asiatice pe piaţa
americană a fost atins. Însă nu este îndeajuns. Rolul oricărei organizaţii de acest tip nu
este de a discrimina anumite regiuni sau anumite firme în a avea acces la pieţe, ci de a
crea prosperitate pentru membrii săi. Aici opiniile în ceea ce priveşte efectul asupra
67 Burfisher, Mary E, Sherman Robinson, Karen Thierfelder, The Impact of NAFTA on the United States, Journal of Economic Perspectives 15, 2001, p. 125 – 144,68 James, William E. şi Masaru Umemoto, NAFTA Trade with East Asia: Rules of Origin and Market Access in Textiles, Apparel, Footwear, and
Electrical Machinery, ASEAN Economic Bulletin 17, 2000, p. 293-309.
69 Romalis, John, Nafta s Impact on North American Trade, WP, University of Chicago, 2001
132
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
economiei SUA sunt împărţite, aşa cum am menţionat la început, cei mai mulţi
considerând că, pe ansamblu, pe termen scurt, SUA au avut de pierdut locuri de muncă şi
fonduri importante, ce au fost alocate ajustărilor structurale şi politicilor macroeconomice
contra inflaţiei şi şomajului etc. Cu certitudine, Mexicul a avut de câştigat, nu numai prin
investiţiile străine directe realizate, ci şi prin aportul de tehnologie şi know-how al
firmelor americane, prin găsirea unei pieţe imense de desfacere pentru produsele agricole,
prin o mai bună circulaţie a forţei de muncă, prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de
trai datorită exigenţelor normelor americane şi canadiene în domeniu. Nu ştim exact ce a
avut de câştigat Canada. Investiţia sa în această structură numită NAFTA pare mai
degrabă una cu efecte pe termen lung.
Dacă ducem analiza noastră pe termen lung şi în cazul SUA, putem afirma că
această organizaţie de liber schimb va crea avantaje legate de dimensiunea pieţelor, de
oportunităţi de afaceri, de abundenţa factorilor de producţie şi de diminuarea costurilor.
Chiar dacă, la ora actuală, costurile integrării sunt suportate mai ales de SUA, nu trebuie
uitat că miza jocului este pe termen lung şi ceva mai mare: crearea unei structuri care să
facă faţă ofensivei europene şi, probabil, uneia asiatice care să aibă ca nucleu o Chină din
ce în ce mai puternică. Citind cărţile strategilor de la Casa Albă, precum Brzezinski,
Huntington, Kissinger sau Fukuyama, aflăm că americanilor le place să întocmească
planuri pe termen lung. Şi că, deşi pe de o parte doresc să aibă parteneri puternici de
negociere şi de parteneriat, această dorinţă provine mai ales din nevoia de dispersie a
costurilor şi mai puţin a rezultatelor. America nu poate concepe deocamdată o lume în
care ea să joace un rol secundar. Odată obişnuiţi cu puterea, americanii au devenit
dependenţi de ea, în cel mai argumentat mod cu putinţă. Spre exemplu, acumularea unei
datorii externe uriaşe nu îngrijorează deloc Trezoreria americană. Pentru că, atâta timp cât
dolarul rămâne principala monedă de schimb pe plan mondial, această datorie nu este
altceva decât un credit uriaş acordat pentru statul american, al cărui termen de scadenţă
este pe termen foarte lung. Nici devalorizarea continuă a dolarului în faţa principalului său
concurent, euro, nu creează îngrijorare. În ochii oficialilor americani, aceasta nu e decât o
strategie pe care o aplică pentru a rentabiliza exporturile. Această devalorizare poate fi
suportată atât timp cât atractivitatea monedei americane pe pieţele financiare se păstrează.
Şi nu am văzut îngrijorare în acest sens. Şi exemplele ar putea continua.
Prin urmare, această dependenţă de putere determină SUA să caute în permanenţă
soluţii alternative la care să apeleze în caz de necesitate. Iar NAFTA pare a fi asul din
mânecă ce va fi scos şi activat la maximă capacitate atunci când va fi nevoie.
133
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
2.2. Organizaţii şi instituţii internaţionale
Am afirmat încă de la începutul acestui capitol că evoluţia modernă a economiei
mondiale implică o anumită delegare a unor atribuţii, ce altădată erau apanajul statului
naţional, înspre anumite structuri internaţionale. Totodată, la nivel internaţional, datorită
extraordinarei evoluţii şi intensificări a fluxurilor comerciale şi financiare, a apărut
necesitatea unor reglementări care să impună o anumită conduită şi să rezolve eventualele
probleme sau divergenţe. Am mai afirmat, în acelaşi timp, că la baza apariţiei acestor
instituţii a stat, în principal, iniţiativa americană, existând două posibile explicaţii: pe de o
parte, ca urmare a unei încercări de asumare a rolului de lider şi implicit de gestionare
eficientă a sistemului pe care-l administrează, iar pe de altă parte, ca urmare a necesităţii
de a maximiza avantajele proprii prin crearea unor pârghii legitime de acţiune la nivel
internaţional. Nu va fi greu de observat, atunci când vom arăta care este participarea SUA
la apariţia şi gestionarea acestor instituţii, că aproape în fiecare caz în parte, americanii
deţin cel mai mare număr de voturi şi, ca un bonus, dreptul de veto. Aceste avantaje
derivă atât din statutul de fondator cât şi din participaţia cu fonduri la constituirea
capitalului.
Cu alte cuvinte, Statele Unite au încercat să creeze un sistem de instituţii şi
organisme internaţionale care să facă posibilă reglementarea cadrului internaţional după
modelul american. Exportarea acestui model este în măsură să aducă avantaje legate atât
de compatibilitate, cât mai ales de controlul anumitor pârghii de acţiune ce au fost
experimentate îndelung înăuntrul sistemului american.
Realiştii afirmă că starea naturală a relaţiilor internaţionale este cea de conflict. De-a
lungul timpului au existat nenumărate exemple care să justifice o astfel de opinie. Secolul
XX a fost caracterizat, de la începutul şi până la sfârşitul său, de conflicte de mare
anvergură, cum ar fi cele două războaie mondiale sau Războiul Rece. De aceea, dincolo
de orice critică ce se poate aduce iniţiativei americane, suspectată la ora actuală de mulţi
nemulţumiţi că ar fi părtinitoare în propriul avantaj, credem că este de apreciat acest efort
de a stabiliza mediul internaţional prin intermediul unor organisme democratice, la baza
acţiunii cărora stau, în primul rând, instrumente de negociere, de exercitare a componentei
134
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
soft a puterii. Criticile care se aduc vis-a-vis de egoismul unui astfel de demers sunt în
bună parte tendenţioase. Atunci când o acţiune este întreprinsă de către cineva sau ceva
anume, este normal ca aceasta să vizeze în primul rând interesul propriu. Există puţine
exemple de altruism, de sacrificiu în favoarea altora şi acestea sunt, în general, întâmplări
biblice. Cu atât mai puţin putem cere ca, la scara unei naţiuni, acţiunile acesteia să fie
orientate în primul rând pentru deservirea binelui internaţional.
Problema trebuie abordată într-o altă manieră: cât din obiectivele şi nevoile naţiunii
americane sunt comune celorlalte naţiuni? Aceasta este întrebarea firească ce se poate
naşte şi la care trebuie găsit răspuns. În acelaşi timp, o astfel de întrebare poate da o
explicaţie plauzibilă la insistenţa pe care o au americanii în universalizarea propriului
sistem politic şi economic. În momentul în care acesta ar deveni cu adevărat global, atunci
ar exista, aşa cum e de aşteptat, un numitor comun între aşteptările Statelor Unite şi cele
ale restului lumii. Este mult mai uşor pentru un lider să gestioneze un sistem bazat pe
valori comune, pe organisme comune şi pe acţiuni comune şi mai ales dacă toate acestea
sunt rezultatul unui cadru democratic bazat pe libertăţile fundamentale. Aceasta este, în
opinia noastră, natura explicaţiei pentru care politica americană este atât de insistentă
când este vorba despre abaterile de la linia aşteptată. Nu contrazicem în nici un fel ceea ce
este evident: că la ora actuală problemele internaţionale sunt gestionate de către Statele
Unite. Considerăm că este un lucru firesc ca, indiferent de dimensiunea structurii despre
care se discută, cineva să-şi asume rolul de lider. Ştiinţa managementului a demonstrat că,
atunci când există coordonare şi un set de reguli care să fie respectate, costurile negocierii
şi ale tranzacţiilor se reduc substanţial. Observaţia este valabilă şi pentru mediul politic şi
economic internaţional. Şi atunci apare întrebarea: ce se contestă în fapt, existenţa unui
lider sau faptul că acest lider este SUA?
Tindem să credem că ceea ce se critică este americanismul şi nu leadershipul.
Explicaţii care ar justifica o astfel de atitudine sunt multe, unele fiind îndreptăţite, altele
având ca fundament doar reacţii ilogice, pătimaşe, capabile însă să exacerbeze conflicte
de altfel minore. O departajare clară între cele două categorii nu este posibilă, însă vom
încerca să identificăm motivele care le-au provocat:
Ar putea fi vorba, în primul rând, de eşecul implementării modelului
american în anumite regiuni ale globului. Susţinerea duplicitară, la anumite momente de
timp, a unor anumite forţe sau anumite personaje care apoi s-au întors împotriva Americii
a amplificat reacţiile. Exemple ar putea fi multe: susţinerea lui Sadam Hussein în
ascensiunea sa la putere şi în războiul împotriva Iranului, susţinerea afganilor în războiul
135
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
împotriva Uniunii Sovietice, susţinerea israelienilor împotriva lumii arabe etc. Aceste
susţineri şi finanţări au avut la bază dorinţa de a aduce la putere oameni sau organizaţii
care să simpatizeze şi să faciliteze implementarea unor sisteme democratice. Ele s-au
finalizat în adevărate dezastre pentru naţiunile respective;
Alegerea nepotrivită a momentului în care s-a intervenit. Există o anumită
coerenţă istorică în dezvoltarea unei naţiuni. Deşi se poate sări peste anumite etape, aceste
salturi se fac prin sacrificii mari de natură economică sau chiar umană. De aceea,
insuficienta maturitate şi pregătire a organismelor receptoare a modelului a generat reacţii
de respingere datorită efortului şi costurilor mult prea mari. Aici putem da ca exemplu
chiar situaţia României de după 1989 unde, deşi iniţial populaţia şi-a dorit în mod aproape
unanim adoptarea unui sistem democratic şi a economiei de piaţă, datorită costurilor
ridicate s-a născut o reacţie de adversitate, din fericire nu majoritară, dar importantă
pentru a complica situaţia;
Neadaptarea sau chiar incompatibilitatea modelului promovat cu realitatea
locală. Lipsa de atenţie şi pretenţia de universalitate a modelului au condus către o
abordare uneori prea dură, insensibilă la capacitatea şi nevoile naţiunii respective.
Exemplul cel mai potrivit şi de actualitate îl constituie Irakul în care administraţia
americană trebuie să se recunoască depăşită de evenimente şi unde se pune problema unui
transfer prematur al puterii către forţele locale;
Tendinţa naturală, psihologică, de a respinge intervenţia străină, de orice
natură ar fi ea. Este cazul fostei Iugoslavii unde forţele de păstrare a păcii au fost adeseori
prinse la mijloc, cerându-li-se insistent de către părţile beligerante retragerea.
Trebuind să facă faţă atâtor probleme şi provocări, era de aşteptat ca politica
americană de administrare a mediului internaţional să fie supusă unor critici dure. Se ştie
că, de câte ori au intervenit într-o anumită zonă a globului, Statele Unite au încercat să-şi
legitimeze acţiunea prin intermediul organismelor internaţionale, fie că a fost vorba de
ONU, FMI, NATO etc. Au fost rare cazurile în care ele au acţionat fără o astfel de
cooptare la nivel internaţional. De aceea, de cele mai multe ori, reacţiile născute în urma
intervenţiei, de orice natură ar fi fost ea, umanitară, financiară, militară sau politică, au
avut ca ţintă atât SUA cât şi instituţia internaţională implicată. Urmarea firească, în timp,
a unei astfel de situaţii, a fost asimilarea imaginii instituţiei respective cu cea a Statelor
Unite. Drept urmare, la ora actuală există multe reţineri în ceea ce priveşte caracterul
neinteresat al acţiunii acestor organisme. Au apărut din ce în ce mai multe voci care cer
136
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
reformarea lor după noi principii, în care ponderea americană să fie contrabalansată de o
influenţă sporită a celorlalte ţări sau regiuni, mai ales a Uniunii Europene.
Vom încerca în continuare să prezentăm câteva din instituţiile internaţionale ce
influenţează mediul economic mondial şi care, prin componenţa sau prin resursele şi
mijloacele de care dispun, reuşesc să determine actorii internaţionali, fie că este vorba
despre state sau corporaţii multinaţionale, să acţioneze într-o anumită manieră dorită.
Realitatea arată că, de cele mai multe ori, fie că le place sau nu, guvernele sau
transnaţionalele se conformează voinţei acestor instituţii. Şi, conform definiţiei noastre
asupra puterii, atunci când o entitate este manipulată în luarea deciziei de către o alta,
atunci între cele două se nasc relaţii de putere.
2.2.1. Organizaţia mondială de comerţ
Organizaţia mondială de comerţ (OMC) este o instituţie economică internaţională ce
promovează libertatea schimbului. Ea este moştenitoarea unei altei organizaţii, Acordul
general de tarife şi comerţ sau GATT pe scurt, înfiinţată în 1948 şi a cărei reformă s-a
produs în urma unor lungi negocieri în cadrul Rundei Uruguay (1986 – 1994). La ora
actuală, însăşi OMC este angajată într-o nouă rundă de negocieri iniţiate în 2001 la Doha.
Având sediul la Geneva, organizaţia cuprinde un număr de 146 state membre, având
un buget anual de 154 milioane franci elveţieni şi un staf permanent de 550 de angajaţi70.
Principalele funcţii îndeplinite de OMC sunt:
administrarea acordurilor de schimb;
forum de negociere;
gestionarea disputelor comerciale;
monitorizarea politicilor de schimb naţionale;
asistenţa tehnică şi consultanţă pentru ţările în curs de dezvoltare;
cooperarea cu alte organizaţii internaţionale.
Puterea pe care o are această instituţie este întărită de faptul că regulile sale au fost
acceptate prin negociere şi acord de un număr foarte mare de guverne şi, prin urmare, este
de aşteptat ca ele să fie respectate, conferindu-se astfel transparenţă în schimburile
70 www.wto.org
137
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
internaţionale şi facilitând o mai bună circulaţie a mărfurilor şi serviciilor. Principiile ce
stau la baza sistemului gestionat de OMC sunt:
nediscriminarea – o ţară nu poate fi defavorizată faţă de partenerii de
schimb (clauza naţiunii cele mai favorizate) şi, în acelaşi timp, nimeni nu poate
face discriminare între produsele interne şi cele străine (national treatment);
liberalizarea – vizează îndepărtarea barierelor comerciale de orice tip,
vamale şi nevamale, în vederea fluidizării schimbului internaţional;
predictibilitatea – participanţii la schimb şi guvernele trebuie să fie
conştienţi că regulile nu se schimbă arbitrar. Orice modificare trebuie să fie
rezultatul negocierilor din cadrul OMC.
creşterea competitivităţii – are în vedere descurajarea practicilor incorecte,
cum ar fi acordarea de subvenţii la export sau practicarea dumpingului;
încurajarea dezvoltării şi a reformelor economice prin acordarea de
beneficii sporite pentru ţările slab dezvoltate, ce constau în posibilitatea
menţinerii unor bariere şi privilegii excepţionale până când economiile lor
devin competitive.
Activitatea GATT, precursorul OMC, a avut un succes remarcabil în liberalizarea
schimburilor internaţionale. În anii ’50 şi ’60 tarifele de schimb s-au redus continuu, cu o
rată medie anuală de 8%, fapt ce a contribuit în mod consistent la intensificarea
comerţului mondial şi la accentuarea ratelor de creştere economică. Reuşita a fost
recunoscută în mod implicit prin aderarea de noi membri în cadrul rundei Uruguay. Este
adevărat că oportunitatea existenţei GATT a fost uneori pusă sub semnul îndoielii. Criza
economică din anii ’70 şi începutul anilor ’80 a determinat guvernele ţărilor membre să
găsească noi forme de protejare a economiilor naţionale în faţa concurenţei străine. Chiar
şi susţinătorii cei mai importanţi ai organizaţiei, SUA şi statele vest europene au recurs în
acea perioadă la măsuri ce contraveneau principiilor GATT, ceea ce a aruncat un con de
umbră asupra eficienţei şi credibilităţii acesteia. De aceea a fost nevoie de o reformă a
instituţiei, în vederea reajustării sale la noile cerinţe ale realităţii economiei internaţionale
şi a întăririi autorităţii sale. Acest lucru s-a întâmplat în cadrul Rundei Uruguay, începută
în 1986 şi care a durat nici mai mult nici mai puţin de şapte ani şi jumătate. Aşa cum era
de aşteptat, negocierile cele mai dure au avut loc între Statele Unite şi noul pretendent la
statutul de mare putere economică, Uniunea Europeană.
Puterea Organizaţiei Mondiale de Comerţ se exercită mai ales în componenta sa
soft, adică prin argumente de natură logică, prin negociere şi mediere. În cea mai mare
138
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
parte, disputele se rezolvă pe cale amiabilă, părţile ce se află în dispută recurgând la OMC
doar ca forum de discuţie. Din cele peste 300 de cazuri apărute din 1995 şi până la
sfârşitul lui 2003, doar pentru o treime a fost necesară parcurgerea întregii proceduri de
rezolvare. Aceasta este formată din şase etape de rezolvare şi una de apel ce se întind în
timp pe o perioadă de un an şi trei luni. Dacă soluţia finală nu va fi respectată de una
dintre părţi, atunci se recurge la componenta hard a puterii instituţiei, adică la aplicarea de
sancţiuni ce vizează în special limitarea cotelor de export dar care pot culmina cu
excluderea.
OMC este, în aprecierea noastră, instituţia care demonstrează cel mai bine că, la
nivel internaţional, pot exista reguli care să fie respectate în mod echitabil de către toate
statele, fără a exista acţiuni care să favorizeze naţiunile dezvoltate în defavoarea celor mai
slab dezvoltate. Celor care susţin că toate organismele internaţionale sunt influenţate în
activitatea lor de interesele SUA le putem da exemplul a nenumărate cazuri în care
acestea au pierdut dispute cu state mult mai puţin dezvoltate. În 1995 Venezuela s-a plâns
către OMC că Statele Unite au aplicat un tratament discriminatoriu la importurile de
benzină din această ţară. Folosindu-se de existenţa unor norme de calitate şi de protecţie a
mediului pentru produsele chimice, guvernul SUA a interzis importurile de benzină din
Venezuela. Venezuelenii au reclamat faptul că, deşi normele aplicate sunt corecte,
benzina americană nu respectă aceste standarde şi, ca atare, s-a aplicat un tratament
discriminatoriu pentru produsul important, violându-se astfel principiul national
treatment. Parcurgând toate etapele, OMC a dat câştig de cauză Venezuelei, obligând
SUA să accepte la import produsele petroliere ale acestei ţări. Într-un alt caz, India,
Malaesia, Pakistan şi Thailanda au reclamat decizia Statelor Unite de a interzice importul
de crevete din aceste ţări care şi-au bazat decizia pe o serie de legi de protecţie a unor
specii din apele sale teritoriale. Deoarece legile de protecţie vizau doar spaţiul propriu, iar
creveţii erau pescuţi în apele internaţionale, americanii au fost obligaţi la anularea
restricţiei.
Dar rolul OMC nu este doar de a rezolva conflicte comerciale. Aşa cum reiese din
obiectivele prezentate, organizaţia îşi propune să ajute ţările slab dezvoltate în
îndepărtarea handicapului faţă de ţările dezvoltate. Aici efortul său este limitat doar la
acţiuni de reglementare a unor condiţii excepţionale de schimb pentru aceste state,
neavând autoritatea şi nici fondurile necesare pentru a interveni în implementarea unor
reforme structurale. În acest sens colaborează cu alte instituţii internaţionale, în special
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
139
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
2.2.2. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială
Cele două instituţii fac parte din marea familie a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Decizia înfiinţării lor a fost luată la celebra Conferinţă de la Bretton Woods, desfăşurată
în New Hampshire, SUA, în iulie 1944 şi a fost rezultatul unor preocupări legate de
evoluţia economică la nivel mondial, după terminarea războiului, şi de nevoia gestionării
reconstrucţiei ţărilor distruse de conflagraţie. Banca Mondială a avut stabilit ca obiectiv
principal promovarea dezvoltării economice pe termen lung şi reducerea decalajelor dintre
statele lumii, prin acordarea de asistenţă tehnică şi susţinere financiară. FMI a avut trasat
un obiectiv mult mai contestat ulterior, şi anume de a asigura stabilitatea financiară
internaţională, de a fi practic ”gardianul” economiei mondiale, supraveghind promovarea
comerţului liber şi păstrarea unor rate stabile de schimb, în cadrul unui sistem bazat pe un
etalon adesea criticat, etalonul aur. Statutar, FMI îşi propunea să promoveze cooperarea
monetară internaţională şi să furnizeze consultanţă şi asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările
în construirea şi menţinerea unor economii puternice. De asemeni, Fondul trebuia să
acorde împrumuturi şi să ajute guvernele în redactarea şi implementarea politicilor de
echilibrare a balanţei de plăţi. Resursele de care dispunea fondul proveneau din cotele de
contribuţie ale statelor membre.
Obiective măreţe până aici, ce nu ar putea fi contestate foarte uşor la acest nivel
decât de către cineva care nu agreează ideea unei prosperităţi mondiale bazate pe ordine
financiară şi ajutorare reciprocă. Sau de către pesimiştii care, deşi ar agrea o frăţie
universală de care să se bucure laolaltă şi cei mai bogaţi, şi cei mai săraci, consideră totuşi
că, la nivel mondial, relaţiile între state sunt ostile şi marcate de obiective antagoniste.
Noi nu ne raliem la nici una din aceste opinii şi totuşi, aşa cum se va vedea în continuare,
contestăm modul în care cele două instituţii, dar mai ales FMI-ul, căruia-i vom acorda
atenţia principală, au înţeles să-şi promoveze obiectivele de-a lungul timpului.
Indiferent dacă suntem admiratori sau critici vehemenţi la adresa celor două
instituţii, interesul pe care-l stârnesc ele prin acţiuni şi prin rezultate ne atestă faptul că nu
le putem neglija în studiul nostru asupra centrelor de putere din economia mondială.
Asupra răspunsului la întrebarea dacă FMI-ul şi Banca Mondială respectă cele trei condiţii
pe care noi le-am impus pentru ca un actor internaţional să fie pol de putere, adică resurse,
140
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
voinţă şi abilitate, credem că nu există prea multe de comentat, evenimentele produse de
acţiunile lor influenţând, la un moment sau altul, în mod decisiv, conjunctura economică
internaţională. Ar fi îndeajuns să pomenim aici, contabilizând la capitolul succese,
stabilitatea conferită economiei mondiale de către Sistemul Financiar de la Bretton Woods
până la începutul anilor ’70, iar la capitolul insuccese, intervenţiile dezastruoase în crizele
din America Latină în anii ’80 sau Asia de sud-est în anii ’90. Aşadar, din moment ce au
influenţat, într-o măsură importantă, mediul internaţional şi pe cel naţional al unor ţări
membre, nu se poate contesta faptul că aceste organizaţii deţin putere. De unde provine
această putere?
Resursele monetare sunt constituite în principal din cotele de participaţie ale ţărilor
membre, cote ce au fost stabilite pe baza unor criterii legate de ponderea acestora în
comerţul internaţional, de nivelul produsului naţional, de rezervele valutare, de
disponibilitatea contribuţiei cu fonduri şi a altor criterii negociate la Bretton Woods. Cum
aceste resurse nu sunt suficiente pentru acţiunile fondului, se recurge şi la împrumuturi. În
ceea ce priveşte cotele părţi, ele sunt subscrise în momentul aderării şi revizuite o dată la
cinci ani pentru corelarea cu criteriile decise de Consiliul Guvernatorilor. Subscripţiile se
fac în proporţie de 75% în monedă naţională şi 25% în DST sau alte valute forte.
Capitalul este redimensionat la fiecare cinci ani, deşi există multe state care se pronunţă
împotriva unei astfel de practici ce implică un proces birocratic costisitor.
Revenind la împrumuturi, ele sunt absolut necesare deoarece fondurile efectiv
operaţionale sunt mult mai mici decât capitalul subscris de aproximativ 200 miliarde
dolari datorită faptului că, în bună parte, acest capital este vărsat în monede naţionale
neconvertibile şi practic utilizabile doar pentru ţările ce le-au subscris. Astfel încât dacă
la un moment dat, într-o situaţie de criză globală, majoritatea ţărilor ar apela la resursele
fondului cu mai mult de 100% din suma subscrisă, lucru posibil prin mecanismul de
tragere, atunci nu ar exista posibilitatea onorării solicitărilor. De aceea, FMI-ul a recurs la
împrumuturi, în special în perioada crizelor petroliere, acţiune ce i-a atras multe critici
datorită creşterii gradului de risc şi de dependenţă faţă de alte organisme financiare. A fost
constituit şi un fond de urgenţă, cunoscut sub numele de „Acordul general de împrumut”
la care participă ţările G7 plus Olanda, Belgia şi Suedia, cu o valoare de 18,5 miliarde
DST. Acest fond s-a dovedit insuficient în anii ’90, când au fost acordate împrumuturi
imense Mexicului (12,1 miliarde dolari) şi Rusiei (7 miliarde dolari). Astfel încât, în 1996
sumele acordului au fost dublate.
141
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Aşa cum era şi de aşteptat, SUA este membrul ce mai important în cadrul FMI-ului,
ce deţine un număr de 371.743 de voturi, din totalul de 2.168.501, contribuind cu 17.14 %
din totalul fondurilor71. Acest număr de voturi îi conferă o anumită forţă de negociere în
cadrul board-ului şi în stabilirea priorităţilor acestuia. Chiar dacă nu dispune de o
majoritate care să-i permită luarea unilaterală de decizii, opinia generală este că SUA
reuşeşte cel mai adesea să promoveze cu succes propriile interese prin intermediul FMI-
ului. De aceea se nasc în permanenţă reacţii dure la acţiunile acestei organizaţii, mai ales
în rândul ţărilor ce au o anumită atitudine de respingere faţă de ofensiva globală
americană. Însă, nu trebuie uitat faptul că mai există un număr de patru state ce au un rol
foarte important în gestionarea FMI-ului: Japonia, ce deţine 130.378 voturi, participând cu
6,15% la constituirea resurselor, Germania, cu 130.332 voturi şi 6,01%, şi Franţa şi
Anglia, la egalitate, cu 107.635 voturi fiecare şi 4,96% contribuţie la fond72. Acestea sunt
ţările ce au reprezentanţi direcţi şi care asigură alternativ directoratul. În rest, celelalte
state participante sunt grupate şi-şi aleg reprezentanţii prin vot.
Abilitate. Mecanismul de decizie din cadrul FMI-ului este complex, ţinându-se cont
de faptul că instituţia nu este una independentă, după modelul băncilor centrale. Ea este
purtătoarea unor interese ale ţărilor membre. Organismul suprem este Consiliul
Guvernatorilor, format din miniştrii de finanţe sau guvernatorii băncilor centrale din
ţările membre. Se întruneşte, de regulă, o dată pe an, având ca agendă de lucru analiza
activităţii Fondului şi luarea de decizii majore, precum revizuirea statutului sau admiterea
de noi membri. Consiliul de administraţie este instituţia permanentă ce se ocupă de
funcţionarea curentă, cei 24 de administratori fiind numiţi, în general, în urma unui proces
electiv pe anumite „circumscripţii”, excepţie făcând cinci ţări, SUA, Japonia, Germania,
Franţa şi Anglia, ce au proprii reprezentanţi, ca o recunoaştere a importanţei acestor ţări la
nivelul economiei mondiale. Acest consiliu se ocupă de gestiunea curentă a activităţii
instituţiei ce priveşte supravegherea politicilor de schimb, acordarea de sprijin,
consultanţă, execuţia bugetului etc. Deciziile în acest consiliu sunt luate prin majoritate
calificată. La conducere se află un director general, ales pe o perioadă de cinci ani.
Comitetul interimar e format din 24 de membri, miniştri sau guvernatori, ce se
întrunesc de două ori pe an, propunând Adunării Generale liniile de orientare ale
activităţii fondului. Acest comitet este dominat de grupul celor şapte, în cadrul căruia se
iau deciziile cele mai importante. Deşi are rol consultativ, de cele mai multe ori adunarea
71 www.imf.org72 http://www.imf.org/external/about.htm
142
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
generală respectă indicaţiile primite de la acesta. Comitetul de dezvoltare are şi el tot rol
consultativ, fiind format din 27 de membri cu rol de consilieri pe lângă guvernatorii FMI
şi ai Băncii Mondiale, analizând în special problemele ţărilor în curs de dezvoltare.
Aşa cum am specificat mai sus, în cadrul FMI-ului sistemul de vot este diferenţiat,
fiecare ţară primind la aderare un număr de 250 de voturi, plus câte un vot suplimentar
pentru fiecare sută de mii de DST subscrisă. De cele mai multe ori se aplică regula
majorităţii simple (50% +1), majoritatea calificată (70% +1) fiind necesară doar în
deciziile importante. Doar deciziile care privesc restructurarea Fondului se iau cu o
majoritate de 85%. Aici este absolut necesar acordul SUA, care deţin 18% din totalul
voturilor.
Abilitatea fondului de a-şi exercita puterea la nivelul economiei mondiale este legată
şi de mecanismele complexe de finanţare de care dispune. Tragerile ordinare constau în
dreptul fiecărei ţări membre de a obţine de la fond devize convertibile sau DST în
schimbul monedei naţionale subscrise. Tragerile au loc în cadrul tranşei de rezervă,
acestea fiind automate şi necondiţionate, şi în cadrul tranşelor de credit, condiţionate de
epuizarea tranşei de rezervă şi în limita a 125, 150, 175 şi maxim 200% din cota parte.
Fiecare etapă este marcată de impuneri şi condiţionări din ce în ce mai dure, implicând şi
dobânzi sporite. Acordurile stand-by sunt ceva mai flexibile, bazându-se pe două
documente, un document cadru în care se regăsesc scopul, durata, suma, dobânzile,
comisioanele şi alte clauze asemănătoare şi un al doilea document, scrisoarea de intenţie
sau memorandumul, ce este un fel de angajament în care sunt specificate politicile de
restructurare ce urmează a fi aplicate. Drepturile speciale de tragere (DST) sunt unităţi
de cont cu rol de instrument de plată şi de rezervă. Pot fi folosite doar în cadrul
operaţiunilor fondului şi doar de către guverne. DST se exprimă pe baza unui coş valutar
în care intră principalele devize, dolarul, euro, yenul şi lira sterlină. Aceste unităţi de cont
dau dreptul achiziţionării unor cantităţi de monedă de la celelalte state membre. Deşi
iniţial s-a vrut ca DST-ul să ocupe o pondere importantă în rezervele Băncilor Centrale şi
să se transforme într-un instrument oficial de schimb important, acest lucru nu s-a
întâmplat datorită reticenţelor băncilor centrale în a-şi modifica portofoliul de devize la
cererea unor state terţe, în general state slab dezvoltate. Drept urmare, DST-ul nu
reprezintă la ora actuală mai mult de 3% din rezervele oficiale ale ţărilor membre. În afară
de cele prezentate până acum, mai există şi alte mecanisme ce au funcţionat sau
funcţionează în operaţiunile FMI-ului: mecanismul de finanţare compensatorie,
mecanismul de finanţare a stocurilor regulatoare, mecanismul lărgit de credit, facilitatea
143
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
de ajustare structurală şi facilitatea de ajustare sistemică. Prin toate aceste mecanisme şi
instrumente, Fondul reuşeşte să-şi promoveze, mai mult sau mai puţin eficient, mai mult
sau mai puţin interesat, propriile obiective.
Voinţa de a acţiona în atingerea obiectivelor impuse de statutul său a existat, chiar
în exces, am spune noi. Într-un raport73 asupra activităţii şi rolului avut de FMI de-a
lungul timpului, staff-ul acestuia scotea în evidenţă următoarele:
FMI s-a dezvoltat şi a devenit o organizaţie deschisă şi transparentă;
A întreprins acţiuni de promovare şi întărire a guvernării economice, prin
aplicarea unui ansamblu de standarde şi coduri ce privesc managementul
financiar şi economic;
FMI-ul apără stabilitatea şi integritatea sistemului financiar internaţional;
Încurajează promovarea reformelor structurale în ţările membre prin
intermediul condiţiilor ce însoţesc asistenţa acordată;
FMI-ul este o organizaţie dispusă să „asculte şi să înveţe” nu doar de la
guvernele membre ci şi de la organizaţiile societăţii civile, în concordanţă cu
„fundamentele morale pentru acţiunea colectivă”.
Luându-ne după aceste autoaprecieri, am putea crede că FMI-ul şi, prin răsfrângere,
Banca Mondială, sunt organizaţiile perfecte pentru promovarea cerinţelor de bunăstare
generală şi de nediscriminare economică, fără a fi interesate în nici un fel în nuanţarea
acestora în funcţie de interesele mai puţin subtile ale principalilor lor membri. Aici apar
cel mai adesea criticele ce desfiinţează practic toate punctele enunţate mai sus în cadrul
raportului amintit. Din punctul nostru de vedere, în activitatea FMI-ului, pentru că la el ne
referim în special, există două perioade distincte. Prima, cea benefică şi legitimă, acoperă
primii douăzeci şi cinci de ani de existenţă, până la renunţarea la etalonul aur-devize prin
încetarea convertibilităţii dolarului în 1971.
În această perioadă FMI-ul a reuşit, în bună măsură, să-şi atingă obiectivele
principale, cu accent pus pe principalul scop, de a menţine ratele de schimb stabile, atât de
necesare pentru intensificarea schimbului internaţional. Însă, odată cu prăbuşirea
sistemului de rate stabile de schimb, fondul şi-a pierdut principala justificare a existenţei
sale, eveniment ce l-a forţat în a identifica noi obiective care să-i argumenteze activitatea.
Drept urmare, şi-a reorientat atenţia asupra asistenţei ţărilor aflate în dificultate. Şi de aici,
au apărut principalele probleme şi semne de întrebare asupra eficienţei şi oportunităţii
organizaţiei. Dacă ne aruncăm o privire asupra destinaţiei fondurilor şi a situaţiei în care
73 Globalization: A Framework from IMF Involvment, by IMF Staff, Martie 2002, IMF Briefs
144
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
se află economiile respective la ora actuală, identificăm cu greu exemple care să
argumenteze un eventual randament pozitiv al intervenţiei.
Sunt răsunătoare eşecurile politicilor de redresare promovate de FMI în cazul
Argentinei, Braziliei, Mexicului sau Coreei, nemaivorbind de imposibilitatea de a
schimba cumva lucrurile în ţări precum Pakistan, India sau Rusia.
Figura 30: Sumele alocate de FMI în cadrul asistenţei ţărilor aflate în criză în perioada 1947 - 200374
Criticile se păstrează sau chiar se accentuează când vine vorba de asistenţa acordată
ţărilor central şi est-europene în perioada de după 1989. Din câte se observă din graficul
de mai jos, doar Polonia a reuşit să aibă o creştere economică faţă de anul 1989, toate
celelalte economii urmând rate de descreştere accentuate, în unele cazuri de peste 70% pe
întreaga perioadă analizată.
Nu susţinem că aceste colapsuri au fost provocate de către FMI. Însă, prezenţa
acestei organizaţii cu fonduri şi cu specialişti ar fi trebuit să inducă o evoluţie mai
bună economiilor respective, lucru care nu s-a întâmplat. Principalul motiv ar fi acela al
incapacităţii FMI-ului de a aplica politici flexibile, adaptate pentru fiecare caz în parte. S-
a încercat întotdeauna aplicarea unui şablon de politici monetare, de liberalizare
accentuată şi de inconsistenţă în susţinerea cu fonduri a acestor acţiuni.
74 International Monetary Fund, IMF Lending Arrangements, at www.imf.org/external/np/tre/tad/extarr1.cfm;
145
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Figura 31: Evoluţia PIB-ului în ţările foste comuniste, asistate de FMI (100% - 1989, perioada
curentă 1997)75
S-a plecat de la principiul că liberalizarea imediată, fără o analiză de fond a
posibilităţii realizării sale, este bună pentru orice economie. Specialiştii FMI-ului au
considerat că dacă economiile dezvoltate funcţionează bine după un anumit sistem de
economie de piaţă, atunci experimentul nu are cum să nu reuşească în ţările foste
comuniste.
Numai că realitatea a fost mult mai dură decât ceea ce sperau strategii FMI. Şi
oricum, ceea ce în ţările dezvoltate s-a construit în perioade lungi de timp din punctul de
vedere al stabilităţii instituţiilor economiei de piaţă, nu se putea realiza în ţări fără
experienţă în acest domeniu într-o perioadă de câţiva ani decât doar printr-o ruptură
categorică, ce ar fi trebuit să distrugă din temelii fostele instituţii sociale, economice şi
politice ce aparţineau regimurilor comuniste. Ori acest lucru nu a fost acceptat, în
majoritatea cazurilor, de către forţele politice şi economice interne. Ceea ce pentru
occidentali părea a fi la fel de uşor ca un exerciţiu de simulare, paşii de parcurs fiind clari,
restructurare, liberalizare şi privatizare, pentru structurile naţionale vizate şi pentru
oamenii ce au format şi formează aceste structuri a fost extrem de dificil. Costurile sociale
ridicate, teama de a nu provoca reacţii sociale dure care să determine pierderea puterii
politice de către anumite formaţiuni sau persoane, interese obscure legate de privatizarea
sectorului de stat, toate acestea au constituit frâne puternice în implementarea valorilor
capitalismului.
75 Stiglitz, J, Whither Reform: 10 Years of the Tranzition, Speach on WB Conference, aprile 1999
146
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Dacă FMI-ul ar fi plecat de la premisa că pentru fiecare ţară există un ritm anume de
asimilare a noilor valori, că experienţa sa anterioară nu putea face faţă noilor cerinţe, o
astfel de tranziţie de la economii aproape complet centralizate la economii de piaţa
nemaiavând loc anterior, atunci ar fi fost mai atent la particularităţile fenomenelor din
aceste ţări, reuşind poate să inducă trenduri pozitive. Dar nu s-a întâmplat aşa. Din dorinţa
de a grăbi lucrurile, dorinţă alimentată şi de o nevoie acută de refacere de imagine după
insuccesele din America Latină, Fondul Monetar a menţinut o presiune continuă asupra
guvernelor ţărilor foste socialiste în vederea aplicării pas cu pas a şabloanelor sale.
Această presiune a fost nejustificată, cu atât mai mult cu cât susţinerea financiară a
programelor nu a fost corespunzătoare solicitărilor. Rezultatul a fost dezastruos în cele
mai multe cazuri, economiile vizate parcurgând dezechilibre grave tocmai în punctele
esenţiale urmărite de acţiunile FMI: inflaţie, balanţe de plăţi deficitare, privatizare şi
economie de piaţă funcţională.
Drept urmare, imaginea proastă pe care o acumulase organizaţia a fost amplificată
de aceste noi eşecuri, fapt ce a condus la o creştere substanţială a cerinţelor de
restructurare. Vocile care se pronunţă vehement împotriva instituţiei au sporit în volum şi
în intensitate. Ele se încadrează într-un spectru ideologic larg, venind atât dinspre stânga,
cât şi dinspre dreapta.
Criticile stângiste au în vedere mai ales insuccesul pe care l-au înregistrat FMI-ul şi
Banca Mondială în implementarea politicilor de dezvoltare în ţările sărace, pe de o parte,
şi cerinţele de liberalizare şi de deschidere spre comerţul internaţional impuse de fond
ţărilor asistate, pe de altă parte. Mai mult, cele două organizaţii sunt acuzate că ar fi
purtătoarele unor intenţii destabilizatoare ce aparţin unui aşa numite „imperialism
american” sau unor „oligarhii financiare” internaţionale ce au de câştigat de pe urma
destabilizării ţărilor sărace. Curios este că uneori astfel de opinii vin şi din rândul unor
specialişti occidentali. Profesorul american Michael Chossudovsky afirma de curând că
există o legătură strânsă între acţiunile FMI, BM şi NATO, în sensul că atunci când o ţară
refuză politicile FMI şi BM, NATO îşi face apariţia, făcând trimitere clară la fosta
Iugoslavie. În opinia noastră, un astfel de scenariu este fantezist, funcţionarea unei
asemenea conspiraţii nefiind posibilă datorită divergenţelor de opinii şi interese ce
caracterizează mediul internaţional. Este extrem de greu ca doi participanţi să se pună de
acord asupra unei decizii comune. Cum pot atunci să ajungă la un asemenea consens,
periculos şi riscant, mai mulţi participanţi, care se presupune că au un cuvânt important de
147
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
spus în cadrul acestor organizaţii şi care trebuie să împartă atât eventualele câştiguri cât şi
costurile acţiunii?
Din studierea modului în care se iau deciziile vizibile la nivel internaţional, cu
negocieri îndelungate şi compromisuri greu acceptate, rezultă că, de obicei, nu se
acţionează după principiul junglei, în care cei puternici sar asupra celor slabi şi fiecare ia
ce poate şi pleacă mai departe. Se stabilesc criterii clare de acţiune, se împart
responsabilităţi şi costuri, se semnează acorduri, tratate şi contracte. Toate acestea nu pot
rămâne atât de secrete încât să presupunem doar că există. Prin urmare, ipotezele de
conspiraţie şi manipulare grosolană de natura celor enunţate de Chossudovsky76, şi nu
numai, în favoarea unor indivizi sau a unor state sunt inacceptabile. Există fără nici o
îndoială interese financiare ce pot influenţa într-o anumită măsură acţiunile organismelor
internaţionale, dar nu credem că ele pot fi atât de imorale încât să apeleze la instrumente
precum războiul sau terorismul statal.
O altă critică se referă la regimul de austeritate impus de către programele de
asistenţă ale FMI-ului şi Băncii Mondiale în ţările ce se confruntă cu crize financiare.
Susţinătorii afirmă că aceste acuze sunt neîndreptăţite, pentru că austeritatea este impusă
de gestionarea crizei şi nu de pretenţiile celor două instituţii. Este, spun ei, ca şi cum am
acuza doctorul de regimul pe care trebuie să-l urmeze pacientul. Mai mult, austeritatea
generalizată este inexactă, aducându-se ca exemplu cazul ţărilor asiatice cărora li s-a
recomandat în 1998 menţinerea deficitelor bugetare, la fel procedându-se în 2002 cu
Mongolia şi Ecuador şi cu Guyana în 2003. Adevărul este însă undeva la mijloc. Este
adevărat că gestionarea unei crize financiare trebuie să aibă în vedere şi limitarea
cheltuielilor bugetare. Ceea ce nu este normal însă este ca aceste reduceri să se facă
oricum şi oricând. Aici revine aceeaşi acuză la adresa FMI-ului, de lipsă de flexibilitate în
adoptarea unor programe de criză adaptate pentru fiecare caz în parte. Un critic vehement
al acestei rigidităţi este chiar fostul economist şef al FMI-ului şi laureat al Premiului
Nobel, Joseph Stiglitz77. Conform opiniei sale, reducerea cheltuielilor bugetare provoacă
şomaj, fenomen care este amplificat de o altă politică FMI, de gestionare a inflaţiei prin
creşterea dobânzilor bancare. Sunt astfel afectate atât sectorul public, cât şi cel privat,
investiţiile totale diminuându-se considerabil. Creşte în final presiunea socială asupra
bugetului, revenind în fapt la problema iniţială. Argumentul FMI-ului că acordă sume
importante pentru reorientare profesională şi recalificare este anulat de realitatea de la faţa 76 Chossudovsky, Michel, The Globalisation of Poverty, Impacts of IMF and World Bank Reforms, Penang and Zed Books, London, 1997, p 48 - 7377 Stiglitz, Joseph, Globalization and Its Discontents, W.W. Norton and Company, London, 2002, p.28-36
148
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
locului. Sumele se scurg cel mai adesea spre destinaţii obscure datorită corupţiei ce
însoţeşte adesea astfel de crize.
Critica lui Stiglitz este legată şi de o altă practică a FMI-ului, aceea de a liberaliza
în orice condiţii schimburile internaţionale, aruncând astfel economiile aflate în criză şi
insuficient maturizate în vâltoarea fluctuaţiilor de pe pieţele mondiale de mărfuri şi de
capital. Subscriem acestei opinii, plecând de la premisa că, pentru a face faţă concurenţei
externe, în economia internă trebuie să apară anumite avantaje comparative cu
străinătatea. Se ştie că, în diverse etape, toate ţările dezvoltate au practicat politici
protecţioniste ce au permis dezvoltarea internă a unor domenii performante ce au putut
ulterior să penetreze pieţele externe. Ba chiar şi astăzi, atunci când apar crize de
productivitate, guvernele ţărilor avansate recurg la măsuri protecţioniste. Odată
liberalizate fluxurile de mărfuri şi de capital în ţări incapabile să obţină avantaje
comparative şi competitive, este de aşteptat ca, în faţa concurenţei străine, agenţii
autohtoni să dea faliment.
Nu ar fi o mare tragedie dacă multinaţionalele nu ar fi atât de mobile atunci când
este vorba de identificare a surselor de profit. Ele sunt agenţi economici şi nu agenţi
sociali şi, de aceea, vin şi pleacă în funcţie de propriul interes şi nu de nevoia unei naţiuni.
Rezultatul unei dispariţii a interesului economic faţă de o anumită zonă poate consta în
rate ridicate a şomajului, creşterea preţurilor şi în final colaps economic. În ceea ce
priveşte liberalizarea completă a fluxurilor de capital în ţările în curs de dezvoltare aflate
în criză este la fel de periculoasă. Influxurile de capital străin într-o ţară insuficient
pregătită pentru acest lucru poate conduce la o creştere a riscului datorită volatilităţii
deosebite a fluxurilor financiare şi a pieţelor de capital. Un exemplu în acest sens este
creşterea dobânzilor în Argentina în 1998, datorită crizei economice din Rusia.
Rezultatul? Criză economică şi în Argentina.
Acest exemplu este legat şi de o altă critică la adresa împrumuturilor FMI. Ele sunt
acuzate de încurajarea „hazardului moral”, mai exact de un anumit comportament
neglijent al altor instituţii financiare care, urmând îndeaproape decizia fondului de
acordare a unui credit unei ţări aflate în criză şi bazându-se pe calculele de risc ale
acestuia, acordă la rândul lor împrumuturi sau investesc în acea ţară, suportând în final
pierderi nesustenibile. Acest lucru s-a întâmplat în Rusia în 1998 când companiile străine,
amăgite de împrumutul de şapte miliarde de dolari acordat de FMI, au venit cu încredere
să investească în această ţară, suportând în final pierderi însemnate. Puţini au sesizat că
împrumutul Fondului era acordat având la bază, mai degrabă, criterii politice decât
149
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
economice. Pe de altă parte, hazardul moral este asumat şi de guvernele receptoare, ele
antrenându-se uneori în împrumuturi riscante pe pieţele de capital, ştiind că pot beneficia
ulterior de ajutoarele fondului în caz de necesitate.
Împrumuturile pe care le contractează o ţară pot fi o resursă de ieşire din criză. Însă,
dacă dezechilibrul nu se rezolvă imediat şi situaţia se prelungeşte, se apelează la noi
împrumuturi, cu dobânzi din ce în ce mai ridicate, contribuind astfel la creşterea datoriei
externe şi la frânarea creşterii pe termen lung. Aici apare o nouă critică, apreciindu-se că
FMI-ul obstrucţionează reducerea datoriei ţărilor slab dezvoltate. Acordarea de noi
împrumuturi şi girul dat ţării respective în contactarea altor credite măresc gradul de
îndatorare al acestor state. De obicei, fondul răspunde unor astfel de acuze prin acţiuni
concrete de reducere a datoriei externe pentru un număr de 26 de state şi prin crearea
unui fond de asistenţă, Official Development Assistance, la care ţările dezvoltate
contribuie cu 52 de miliarde iar fondul cu încă 15 miliarde, ce are ca obiectiv diminuarea
deficitelor de cont curent. Totodată, în cadrul Rundei Doha, ţările industrializate s-au
angajat în deschiderea pieţelor proprii în favoarea acestor state slab dezvoltate în vederea
diminuării deficitului balanţei comerciale.
Prin toate acţiunile sale, FMI-ul este un important promotor al fenomenului
globalizării. De aceea, adversarii globalizării sunt, de obicei critici vehemenţi ai
organizaţiilor financiare internaţionale şi mai ales ai FMI-ului. Aici suntem dispuşi să fim
avocaţii acestui mesaj globalist. La fel ca orice acţiune, globalizarea are părţile sale bune
şi rele. Pe ansamblu însă, nu poate fi decât un pas important în depăşirea discrepanţelor
care există în nivelurile de dezvoltare şi în promovarea continuă a creşterii economice.
Libera circulaţie a factorilor de producţie, extinderea globală a pieţelor, industrializarea şi
dezvoltarea sunt atât instrumente cât şi obiective care sunt capabile să asigure rezolvarea
unor blocaje apărute mai ales la nivelul ţărilor mai puţin dezvoltate. Rămânem constanţi
când e vorba de modul şi momentul în care se face liberalizarea, aici impunându-se
precauţii şi adaptări în funcţie de fiecare caz în parte. Pe termen lung însă, aceste
fenomene sunt inevitabile dacă se doreşte construirea unei lumi mai puţin frământate de
tulburări.
În sfârşit, cea mai importantă critică adusă FMI-ului şi Băncii Mondiale este cea
legată de „subordonarea” acestora intereselor unui grup de ţări, incluse în grupul celor
cinci, şi în special intereselor Statelor Unite. Analiza structurilor şi acţiunilor fondului vin
să confirme, în mare, acest lucru. Aşa cum am afirmat încă de la începutul acestui
subcapitol, adeseori FMI-ul este un instrument necesar pentru legitimarea acţiunilor
150
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Statelor Unite în plan financiar. Mulţi sunt revoltaţi de acest lucru. Este dificil de înţeles
de ce, lăsându-i la o parte pe cei ce văd pretutindeni conspiraţii, exploatare şi rea intenţie.
Ce valori promovează americanismul la ora actuală? Globalizare, liberalizare, democraţie,
stabilitate, conlucrare, restructurarea pieţelor financiare şi a factorilor de producţie. Câte
dintre acestea nu ni le dorim şi noi? Nu putem contesta vehement nici una dintre ele. Şi
atunci de ce să considerăm că acest cvasicontrol al Statelor Unite asupra instituţiilor
financiare este neapărat malefic? Atât timp cât cineva promovează aceleaşi valori pe care
noi înşine le acceptăm ca fiind bune, asumându-şi anumite riscuri ce rezidă întotdeauna
dintr-o acţiune de exercitare a unei componente a puterii, nu există un motiv întemeiat
pentru a ne opune. Cea mai bună soluţie este cea de conlucrare, pentru amplificarea
efectelor şi corijarea eventualelor deviaţiuni ce se pot produce printr-o decizie unilaterală.
În concluzie, deşi ne-am pronunţat uneori împotriva FMI-ului, am făcut-o nu pentru
că nu suntem de acord cu existenţa unei asemenea instituţii, ale cărei obiective sunt, la
urma urmei, benefice. E nevoie de un organism care să ajute ţările aflate în momente de
criză şi care să ia măsurile necesare prevenirii pe viitor a unor astfel de situaţii. Ceea ce
am criticat noi a fost modul în care Fondul a înţeles să intervină, rigiditatea sa în aplicarea
unor şabloane standard, ceea ce a dus la apariţia unor eşecuri răsunătoare. Deşi are
specialişti buni, orientarea înspre rezolvarea crizelor şi nu către preîntâmpinarea lor a
condus înspre rezultate slabe. Este nevoie de o regândire şi o readaptare a instrumentelor
de lucru şi de o sporire a resurselor în vederea unor intervenţii mai promte şi mai eficiente
în cazurile de necesitate. Este necesară o îmbunătăţire a metodelor de asistenţă a ţărilor cu
dificultăţi financiare, punându-se accent pe prevenirea crizelor şi nu pe gestionarea lor.
Specialiştii Fondului ar trebui să vadă că dincolo de politicile de tip monetarist mai există
şi alte instrumente de lucru şi că ratele ridicate ale dobânzilor şi constrângerile bugetare
nu sunt soluţii universale.
Probabil că, până la urmă, din ce în ce mai multele luări de poziţie în favoarea
restructurării FMI-ului şi a Băncii Mondiale vor fi luate în seamă de către oficialii
instituţiilor şi cei care le potenţează, încât în final să nu aibă câştig de cauză cei ce se
pronunţă împotriva raţiunii existenţei unor astfel de instituţii.
2.2.3. Grupul celor opt
151
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Spre deosebire de instituţiile prezentate anterior, G8 este organismul cel mai puţin
instituţionalizat şi, totuşi, cu cea mai mare putere de influenţare a economiei mondiale.
Creat în 1975 sub titulatura G5 cu intenţia de a fi un forum de discuţii la cel mai înalt
nivel în vederea analizării unor probleme economice acute, precum crizele petroliere, el a
reunit la început cinci state: SUA, Germania, Japonia, Anglia şi Franţa, apoi fiind atrase
Italia şi Canada. În 1998 Rusia a fost acceptată în acest grup, ca o recunoaştere a
progreselor făcute de această ţară din punct de vedere al democraţiei şi ca un semnal
politic al normalizării relaţiilor internaţionale, deşi la ora actuală această ţară este departe
de statutul de putere economică.
La ora actuală G8 reprezintă principalul organism internaţional. El constituie, prin
reunirea liderilor celor mai puternice economii ale lumii, nucleul de emanaţie a celor mai
importante decizii ce privesc economia mondială şi influenţează într-o măsură decisivă
activitatea celorlalte instituţii prezentate de noi în acest capitol. Pe ordinea de zi a
discuţiilor acestui forum stau problemele cele mai importante ale momentului:
dezechilibrele financiar – monetare, creşterea economică şi dezvoltarea, crizele
economice, crizele energetice şi de materii prime, şomajul, inflaţia şi alte blocaje
macroeconomice, libera circulaţie a factorilor de producţie, crearea de locuri de muncă,
comerţul liber, protecţionismul şi stabilitatea ţărilor în curs de dezvoltare, înlăturarea
decalajelor de dezvoltare, respectarea drepturilor de proprietate, securitatea umană,
terorismul şi corupţia, protejarea mediului, reducerea traficului de arme, droguri şi
substanţe radioactive etc.
Această listă lungă ce poate continua atestă faptul că, implicându-se în toate
aspectele ce privesc stabilitatea şi securitatea economică, politică şi socială a lumii, G8
întruneşte oarecum rolul unei preşedinţii mondiale. Unitatea deciziilor ce se iau în cadrul
dezbaterilor a fost rareori zdruncinată de anumite evenimente conjuncturale, cum ar fi
războiul din Irak. În cea mai mare parte există o coeziune ce demonstrează că este posibilă
o cooperare internaţională fructuoasă atunci când este vorba de promovarea unor valori
comune, cum sunt democraţia, economia de piaţă, respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, prosperitatea sau liberul schimb.
În timp, forumul a căpătat mai multă substanţă prin organizarea unei reţele de
întâlniri ministeriale, denumite „sherpas” (după numele călăuzelor din Himalaya), care să
pună în aplicare deciziile luate la fiecare summit. Miniştrii economiei, finanţelor şi
mediului formează grupuri de lucru ce se ocupă de detaliile acestor puneri în practică.
Totodată, există o programare clară a întâlnirilor, stabilită prin decizia ca ţara care ocupă
152
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
preşedinţia G8 în anul respectiv să se ocupe de întreaga organizare. Organizaţia nu are un
sediu anume, ţara gazdă punând la dispoziţia participanţilor toată logistica necesară.
Analiza asupra G8 ca centru de putere în economia mondială presupune evidenţierea
celor trei caracteristici ale puterii: resurse, voinţă şi abilitate. Trebuie precizat de la
început că instituţional, organizaţia nu dispune de resurse financiare. Singurele resurse
sunt cele conferite de imagine, prin faptul că aici se întrunesc cei mai importanţi oameni
politici ai lumii, reprezentanţii celor mai puternice ţări. Indirect însă, resursele de punere
în practică a deciziilor sunt furnizate din două direcţii: pe de o parte, la nivelul fiecărei ţări
participante, de către forţa economiilor respective, iar pe de altă parte, la nivel
internaţional de către instituţii precum FMI sau Banca Mondială. Cuantificate astfel,
resursele apar a fi extrem de mari, o acţiune comună a acestor surse dominând covârşitor
orice altă încercare de contrabalansare.
Voinţa de a acţiona nu trebuie nici ea pusă la îndoială. Însăşi dovada existenţei
organizaţiei şi periodicitatea întrunirilor arată că există o dorinţă de stabilire a unor linii
comune de acţiune şi de rezolvare a unor probleme acute ale omenirii. Deşi iniţial
acţiunile vizau doar latura economică, la ora actuală ele urmăresc rezolvarea unor
probleme colaterale ce influenţează viaţa economică. O statistică a comunicatelor G8 pe
marginea problemelor discutate la momentul Okinawa, ne oferă o imagine a domeniilor
de interes: economie mondială: 1, tehnologie, informaţie: 3, dezvoltare: 15, datorii: 5,
stabilitate: 15, comerţ: 4, diversitate culturală: 2, droguri şi criminalitate financiară: 18,
ageing: 6, biotehnologie, securitate alimentară: 3, genom uman/mediu: 11, prevenirea
conflictelor: 3, dezarmare, controlul înarmării: 7, terorism: 4, arhitectura financiară
internaţională: 4, îndatorarea ţărilor sărace: 4, abuzuri ale sistemului financiar global: 3,
securitatea nucleară: 2. Aşadar, deşi dominante sunt problemele economice, există interes
şi pentru cele sociale, securitate şi mediu.
Abilitatea de a exercita puterea rezultă din evoluţiile pe care le-au avut anumite
evenimente sau probleme după ce au fost pe agenda de lucru a summiturilor G8. Să
analizăm evoluţiile de după summitul de la Napples din 1994:
restructurarea considerabilă a principalelor instituţii financiare după summitul de
la Halifax, 1995, unde s-a discutat asupra structurii financiare internaţionale;
Lyon, 1996, se pune problema ţărilor puternic îndatorate. Drept urmare, în 1997
FMI creează Official Development Assistance, un fond de asistenţă pentru
aceste ţări, cu resurse de peste 67 miliarde dolari;
153
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Denver, 1997: este stabilită admiterea Rusiei în organizaţie. În 1998, FMI acorda
acestei ţări un împrumut de şapte miliarde de dolari;
1999: se ia decizia scutirii de la plata unor datorii a ţărilor sărace. Punerea în
practică a costat bugetul ţărilor G8 peste 37 miliarde dolari;
Okinawa, 2000: se discută problema eradicării maladiilor infecţioase şi
promovarea tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiei. Ulterior, organismele
internaţionale şi guvernele ţărilor membre alocă fonduri însemnate în această
direcţie.
Genova, 2001: se creează Fondul Global Împotriva SIDA, Tuberculozei şi
Malariei;
Kananaskis, 2002: se lansează Parteneriatul global împotriva armelor şi
materialelor de distrugere în masă şi se discută relaţiile din Orientul Apropiat.
Ulterior se declanşează o ofensivă comună împotriva terorismului.
Evian, 2003: se stabilesc obiectivele pentru runda de negocieri Doha din cadrul
OMC, ce privesc în primul rând o nouă reformare a organizaţiei.78
Iată că, în ciuda tuturor protestelor ce însoţesc în permanenţă aceste summituri, G8
continuă să-şi pună în practică hotărârile, influenţând în mod hotărâtor evoluţia la nivel
mondial a economiei şi politicii mondiale. Deşi este cel mai nebirocratic organism
internaţional oficial, G8 reuşeşte performanţa de a fi cel mai bun exemplu pentru o
viitoare structură de guvernare mondială.
2.2.4. Concluzii
Am prezentat în acest capitol cele trei regiuni ale globului în care se concentrează, în
fapt, peste 80% din activitatea economică mondială. Ele reprezintă, laolaltă şi fiecare în
parte, componente determinante şi indispensabile stabilităţii mondiale la nivelul fluxurilor
economice. Deoarece dispun la ora actuală de un avans economic şi tehnologic foarte
mare faţă de restul regiunilor, este greu de crezut că în perioada următoare vor interveni
modificări. Singura schimbare poate surveni ca urmare a destabilizării politice sau, în
cazul fericit, ca urmare a unei acţiuni comune de susţinere a regiunilor slab dezvoltate.
La ora actuală, în economia mondială nu este greu a se observa că există două
tendinţe majore, pe care noi le-am subliniat încă de la început:
78 Baine, Nicholas, Promoting conflict Prevention and Human Security, wp, London School of Economics, 2003
154
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
1. Una de regionalizare, în cadrul unor blocuri de comerţ, dintre cale cele mai
reprezentative sunt UE, NAFTA şi Regiunea Asia-Pacific. Ele sunt o rezultantă firească a
unor încercări de rentabilizare economică a schimburilor, prin reducerea costurilor de
transport şi telecomunicaţii şi o redimensionare a graniţelor pe alte principii decât cele ale
statului naţional: comerţ liber, cultură, religie, trecut comun. Pe de altă parte, şi acest
aspect priveşte în mod direct lucrarea de faţă, regionalizarea reprezintă o încercare de
reorganizare a unor spaţii cu scopul de a stabili o anumită ierarhie la nivel mondial, bazată
nu pe forţă militară ci pe putere economică. Un observator mai cinic ar putea spune că
este vorba despre o renaştere a vechilor imperii. Există totuşi o serie de elemente care
aruncă o lumină favorabilă asupra evoluţiei curente a organizaţiilor economice regionale:
sunt formaţiuni constituite pe baza acordului reciproc;
vizează maximizarea avantajului economic pentru toţi participanţii;
sunt gestionate pe baza principiului democratic al majorităţii;
se dezvoltă iniţial în jurul unei uniuni vamale, uniunea politică şi militară
fiind ultimul pas vizat;
sunt constituite pe criteriul vecinătăţii, din care pot rezulta avantaje
economice;
nu elimină instituţiile naţionale, creând doar mecanisme de colaborare între
acestea.
Aceste elemente distinctive pot conduce la concluzia că acest fenomen al
regionalizării nu exclude, ci dimpotrivă, se constituie într-o componentă a unui fenomen
mai larg, cel al globalizării.
2. Globalizarea este cel de-al doilea trend dominant al evoluţiei actuale la nivelul
economiei mondiale. Având ca actori nu numai statele, ci şi organizaţiile regionale,
organismele internaţionale şi chiar firmele multinaţionale, fenomenul globalizării produce
în derularea sa o serie de efecte pozitive care-l fac acceptat în ansamblu atât de ţările
dezvoltate cât şi de cele mai puţin dezvoltate. Există, bineînţeles, şi critici care au ca ţintă,
în special, influenţa marcantă a economiei şi politicii americane asupra sa. Indiferent însă
dacă este vorba de acceptare sau dezavuare, globalizarea este resimţită de toţi ca o
realitate a secolului XXI. Iar regiunile analizate de noi în acest capitol nu fac altceva decât
să fie purtătoarele intereselor globale ale firmelor şi să faciliteze un mai bun acces al
acestora la pieţele internaţionale. Sunt de fapt o scenă mai largă, pregătitoare, pentru
confruntarea în condiţii de concurenţă la nivel global. Sunt o etapă intermediară în
155
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
vederea unei integrări mult mai largi, a întregii lumi, într-o entitate bazată economic pe
liber schimb şi politic pe valori democratice universale.
Din derularea cifrelor şi comparaţiilor pe cele trei zone distincte, am putut observa
că aceste blocuri regionale sunt un bun instrument pentru a se realiza ceea ce economiştii
liberali numesc convergenţa gradului de dezvoltare. Libera circulaţie a factorilor şi mai
ales a capitalurilor contribuie la răspândirea know-how-ului şi a tehnologiei, factori
esenţiali ai performanţei în lumea modernă. Totodată, regionalizarea permite atenuarea
unor conflicte şi eliminarea unor tensiuni de natură politică ce au apărut ca urmare a
acţiunii statului naţional în secolele trecute. Cel mai bun exemplu este cel al Franţei şi
Germaniei care, prin prisma rolului pe care l-au jucat în formarea Uniunii Europene, au
reuşit să dea uitării dispute teritoriale vechi de sute de ani. Şi nu este singurul caz.
În sfârşit, pentru a puncta exact scopul analizei noastre, din comparaţiile efectuate a
rezultat că, cel puţin deocamdată, Statele Unite îşi menţin rolul lor de lider al NAFTA şi
al economiei mondiale, fiind puţin probabil ca, în absenţa unor rupturi decisive de genul
revoluţiilor sau războaielor, această poziţie să fie ameninţată de instabilitate economică.
Uniunea Europeană a reuşit în ultima perioadă o performanţă greu de bănuit a se atinge,
devenind principala putere comercială a lumii. Atractivitatea sa pentru investiţiile străine,
stabilitatea politică şi puterea mare de cumpărare au fost principalele atuuri. O altă
performanţă notabilă a fost cea a implementării cu succes a uniunii monetare, în ciuda
scepticismului american şi chiar a nemulţumirii propriei populaţii. La ora actuală, euro a
devenit o monedă puternică, ce poate constitui o alternativă la un dolar ceva mai slab şi
mai puţin acceptat. Regiunea Asia-Pacific continuă să fie surprinzătoare. Dacă în anii
’60-’70 a uimit prin ascensiunea Japoniei, apoi în anii ’80 prin evoluţia spectaculoasă a
tigrilor asiatici, la ora actuală ea se află din nou în centrul atenţiei prin ritmul extrem de
alert de creştere pe care-l are China. Cu toate acestea, în ansamblu, regiunea are probleme
legate de atingerea randamentelor descrescătoare şi de succesiunea crizelor financiare.
Atâta timp cât Japonia, a doua putere economică a lumii, nu reuşeşte să depăşească criza
în care se află de peste un deceniu, zona asiatică stagnează. Legăturile strânse ale
economiilor tigrilor asiatici cu economia niponă a antrenat criza la nivelul întregii regiuni.
Deşi creşterea chineză este o supapă şi o alternativă de siguranţă pentru firmele asiatice,
pe termen mediu şi această evoluţie poate fi ameninţată de instabilitatea Japoniei.
La nivel global, fluxurile comerciale şi financiare se derulează în mod covârşitor
între cele trei regiuni, adevăraţi poli de putere ai căror centre sunt SUA în cazul NAFTA,
Japonia în cazul Regiunii Asia-Pacific şi triada Germania-Franţa-Anglia în cazul Uniunii
156
REGIUNI ŞI ORGANIZAŢII REGIONALE
Europene. Drept urmare, în capitolul următor vom studia aceste cinci state, la care vom
adăuga China din considerentul că ea constituie un punct de interes la ora actuală şi un
potenţial viitor centru de putere.
În ultima parte a acestui capitol am abordat o serie de organizaţii şi instituţii
internaţionale care, în opinia noastră, joacă un rol important, deşi nu întotdeauna pozitiv,
în derularea schimburilor dar şi în rezolvarea unor probleme ce ţin de nivelul de
dezvoltare, de mediu, de apărarea drepturilor, dezarmare etc. Am considerat că aceste
organisme sunt capabile să exercite relaţii de putere asupra tuturor actorilor internaţionali,
fie ei state sau firme. Mai mult, buna desfăşurare a schimburilor comerciale sau
noncomerciale depinde în mod substanţial de reglementările acestor instituţii şi că, alături
de organizaţiile regionale, pot constitui o structură de funcţionare a unei viitoare guvernări
mondiale echilibrate, democratice şi bazată pe valorile capitalismului, fără existenţa unei
dominaţii clare din partea unei puteri hegemonice sau a unor grupuri neinstituţionalizate
de interese. Însă, pentru a se putea ajunge la un astfel de deziderat, este nevoie de o
regândire a modului de funcţionare şi de acţiune a unora dintre aceste organizaţii, mai ales
a FMI-ului şi Băncii Mondiale, pentru ca acestea să-şi recupereze din deficitul de
imagine, deteriorată de eşecurile şi nerealizările din ultimele decenii de funcţionare.
Nimeni nu pleacă la un drum lung şi dificil cu parteneri bolnavi, care să arunce serioase
urme de îndoială asupra reuşitei finale. Este de aşteptat ca cel mai dificil punct al
constituirii unui cadru internaţional reglementat să fie cel al sectorului financiar. La ora
actuală volatilitatea capitalurilor este atât de mare, încât e greu de controlat traseul pe
care-l parcurg, sursele de provenienţă şi destinaţiile finale. Aceste capitaluri creează
probleme, şi s-a văzut ce a însemnat pentru Asia, în criza din anii ’90, orientarea prea
mare spre astfel de surse de finanţare. Prin urmare, este de aşteptat ca în viitorul apropiat,
dacă se doreşte cu adevărat o construcţie mondială serioasă, capabilă să rezolve o bună
parte din problemele actuale, să se accepte reajustarea principiilor de funcţionare a
instituţiilor financiare.
În ceea ce priveşte celelalte două organizaţii analizate, OMC şi G8, credem că ele se
încadrează în aşteptările adepţilor guvernării mondiale. Nu sunt instituţii perfecte, dar
reuşesc, în mare parte, să impună respect şi să fie eficiente. Funcţionarea OMC-ului a
condus către o fluidizare şi o normalizare a schimburilor comerciale, în condiţiile în care
acestea s-au intensificat la un nivel extrem de ridicat. G8 funcţionează ca o preşedinţie
comună a lumii, bazată pe leadership, în care cei capabili să ia şi să pună în practică
decizii importante ajung la consens prin metode nebirocratice, flexibile şi rapide.
157