Partea 3. Organizaţii Virtuale

12
1 Partea 3. Organizaţii Virtuale Scopul acestei părţi III, este de a prezenta o nouă modalitate de structurare a unei organizaţii virtuale plecând de la două tipuri de structuri: coaliţia şi structura ierarhică. Această nouă structură intitulată “coaliţie ierarhică” prezintă o posibilă structură a unei organizaţii virtuale cu toate avantajele şi limitele sale. Coaliţia ierarhică este importantă prin faptul că oferă posibilitatea unei noi modalităţi de planificare utilizând organizaţiile ierarhice. O organizaţie virtuală este o combinaţie de persoane sau organizaţii diverse, localizate pe o arie geografică mare, care au în plan atingerea unui scop comun prin contribuţia cu competenţele şi resursele specifice fiecăruia. Partenerii dintr-o organizaţie virtuală se bucură de un statut legal şi depind de conexiuni electronice pentru coordonarea activităţii lor. Un factor critic de succes este infrastructura informaţională sofisticată care conectează companiile membre, dispersate pe distanţe mari. Dacă o sarcină este îndeplinită, structura organizaţională se dizolvă, făcând loc unor noi alianţe. Necesitatea realizării unei astfel de structuri este dată de importanţa creării unor coaliţii care au capacitatea de a integra diferite sisteme independente, cu doctrineproprii, într-un timp cât mai scurt. Capacitatea de a integra sisteme independente fiind necesară pentru a putea face faţă evenimentelor imprevizibile complexe şi pentru a diviza scopul general în sub- scopuri şi distribuirea acestor sub-scopuri sistemelor ce compun această structură. Această parte a cărţii analizează grupul de cerinţe asociate cu dezvoltarea colaborării om-agent, arătând că aceştia pot fi implementaţi, într-un mod unificat, prin ontologii bazate pe constrângeri şi funcţii de legătură. Această parte demonstrează că proprietăţile constrângerilor pot să implementeze concepte colaborative, care pot fi transparente mecanismelor de planificare. Mai mult, folosirea constrângerilor oferă câteva facilităţi pentru a implementa mecanismele adecvate, asociate cu interacţiunea umană. Coaliţiile ierarhice sunt organizaţii a căror componente îndeplinesc diferit planificarea şi planurile activităţilor la fiecare nivel. Unul din obiectivele principale ale instrumentelor bazate pe cunoştinţe pentru coaliţii este să sprijine aceste componente pentru ca ele să poate lucra împreună, fiecare dintre ele în funcţie de planificarea şi de procesul execuţiei. Trăsăturile unui scenariu necesar dezvoltării unei coaliţii sunt: Natura problemei cere un set diferit de abilităţi pentru a duce la capăt sarcinile; Participanţii au nevoia de a colabora deoarece abilităţile şi cunoştinţele lor sunt limitate. Participanţii pot, de asemenea, să colaboreze în timpul procesului de planificare, fiecare dintre ei realizând o parte din plan în care aceştia au cele mai multe cunoştinţe; Organizaţiile necesită o structură de comandă şi control pentru a coordona activităţile participanţilor. Coordonarea este esenţială pentru a evita conflictele şi a îmbunătăţi utilizarea resurselor şi a timpului;

Transcript of Partea 3. Organizaţii Virtuale

Page 1: Partea 3. Organizaţii Virtuale

1

Partea 3. Organizaţii Virtuale

Scopul acestei părţi III, este de a prezenta o nouă modalitate de structurare a unei organizaţii

virtuale plecând de la două tipuri de structuri: coaliţia şi structura ierarhică. Această nouă

structură intitulată “coaliţie ierarhică” prezintă o posibilă structură a unei organizaţii virtuale cu

toate avantajele şi limitele sale. Coaliţia ierarhică este importantă prin faptul că oferă posibilitatea

unei noi modalităţi de planificare utilizând organizaţiile ierarhice.

O organizaţie virtuală este o combinaţie de persoane sau organizaţii diverse, localizate pe o arie

geografică mare, care au în plan atingerea unui scop comun prin contribuţia cu competenţele şi

resursele specifice fiecăruia. Partenerii dintr-o organizaţie virtuală se bucură de un statut legal

şi depind de conexiuni electronice pentru coordonarea activităţii lor. Un factor critic de succes

este infrastructura informaţională sofisticată care conectează companiile membre, dispersate pe

distanţe mari. Dacă o sarcină este îndeplinită, structura organizaţională se dizolvă, făcând loc

unor noi alianţe.

Necesitatea realizării unei astfel de structuri este dată de importanţa creării unor coaliţii care au

capacitatea de a integra diferite sisteme independente, cu “doctrine” proprii, într-un timp cât mai

scurt. Capacitatea de a integra sisteme independente fiind necesară pentru a putea face faţă

evenimentelor imprevizibile complexe şi pentru a diviza scopul general în sub-scopuri şi

distribuirea acestor sub-scopuri sistemelor ce compun această structură.

Această parte a cărţii analizează grupul de cerinţe asociate cu dezvoltarea colaborării om-agent,

arătând că aceştia pot fi implementaţi, într-un mod unificat, prin ontologii bazate pe constrângeri

şi funcţii de legătură. Această parte demonstrează că proprietăţile constrângerilor pot să

implementeze concepte colaborative, care pot fi transparente mecanismelor de planificare. Mai

mult, folosirea constrângerilor oferă câteva facilităţi pentru a implementa mecanismele adecvate,

asociate cu interacţiunea umană.

Coaliţiile ierarhice sunt organizaţii a căror componente îndeplinesc diferit planificarea şi

planurile activităţilor la fiecare nivel. Unul din obiectivele principale ale instrumentelor bazate pe

cunoştinţe pentru coaliţii este să sprijine aceste componente pentru ca ele să poate lucra

împreună, fiecare dintre ele în funcţie de planificarea şi de procesul execuţiei.

Trăsăturile unui scenariu necesar dezvoltării unei coaliţii sunt:

Natura problemei cere un set diferit de abilităţi pentru a duce la capăt sarcinile;

Participanţii au nevoia de a colabora deoarece abilităţile şi cunoştinţele lor sunt limitate.

Participanţii pot, de asemenea, să colaboreze în timpul procesului de planificare, fiecare

dintre ei realizând o parte din plan în care aceştia au cele mai multe cunoştinţe;

Organizaţiile necesită o structură de comandă şi control pentru a coordona activităţile

participanţilor. Coordonarea este esenţială pentru a evita conflictele şi a îmbunătăţi utilizarea

resurselor şi a timpului;

Page 2: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

2

Există problema integrării sistemelor eterogene care fac parte din organizaţii multiple cu

diferite doctrine şi reguli de operare. Această problemă devine şi mai complexă atunci când

sunt formate coaliţii internaţionale unde acţiunile sunt neînţelese sau pierdute în timpul

traducerii;

Ideea principală este luarea în considerare a cerinţelor implementării mecanismelor multiagent

pentru că ele pot să aducă câteva avantaje activităţilor coaliţiei ca de exemplu anticiparea

eşecurilor, alocarea de resurse, identificarea conflictelor şi aşa mai departe.

7 .UTILIZAREA ORGANIZAŢIILOR CA SUPORT

PENTRU STRUCTURILE MULTIAGENT

Ierarhiile au o lungă istorie fiind folosite pentru a coordona (comandă şi control) o structură, ca

de exemplu, în organizaţiile militare. Unul din principalele avantaje ale ierarhiilor este sprijinul

lor pentru conceptul „divide et impera”. Mai mult, folosind ierarhiile pentru care suntem capabili

să specificăm câteva niveluri de luare a deciziilor, participanţii execută activităţi diferite şi

complementare, ocupându-se de sarcinile specifice. Intenţia este de a se justifica alegerea

ierarhiei ca structură organizatorică pentru coordonarea coaliţiilor, avantajele lui şi compararea cu

alte alternative posibile.

7.1 Sistemele suport pentru coaliţii

Coaliţia este o organizaţie în care membrii lucrează împreună pentru a rezolva scopurile comune.

Caracteristica principală a coaliţiei este existenţa unui scop global, care motivează activităţile

tuturor membrilor din coaliţie. Cu toate acestea, membrii obişnuiţi nu sunt direct implicaţi în

deciziile acestui scop, ci doar în subsarcinile în care este divizat scopul global.

Dezvoltarea instrumentelor bazate pe cunoştinţe pentru funcţionarea coaliţiilor ia în considerare

una sau mai multe dintre aceste trăsături în timpul dezvoltării de teorii şi aplicaţii. Proiectul

CoAX prezintă paradigma bazată pe agenţi ca pe o cale potrivită pentru soluţionarea problemelor

tehnice integrate în diferite tehnologii cu rol de suport pentru coaliţii.

În sistemul CoAX componentele eterogene sunt văzute ca un set de agenţi distribuiţi care au

capacitatea să împartă cunoştinţe şi informaţii între ei printr-o infrastructură de calculatoare

Coabs Grid. Proiectul CoAX consideră că activităţile trebuie să se integreze rapid diverse

sisteme, putând fi asamblate în momentul execuţiei. În timpul demonstraţiei CoAX câteva

sisteme (Ariadne Knoblock, Minton, etc.) au fost reunite să sprijine un război internaţional în

această regiune virtuală.

Page 3: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

3

Pe scurt, subiectele curente acoperite de instrumentele bazate pe cunoştinţe pentru a cuprinde

activităţile coaliţiilor sunt:

Teorii inovative şi tehnici pentru formarea coaliţiilor şi suport pentru organizaţiile virtuale similare;

Aplicaţii şi cerinţe pentru planificarea şi managementul coaliţiilor bazate pe cunoştinţe;

Abordarea bazată pe cunoştinţe pentru comandă şi control şi pentru logistica coaliţiei;

Sisteme multiagent şi conceptul de agenţie în coaliţii;

Unelte şi tehnici pentru simularea şi modelarea activităţilor coaliţiei;

Securitatea şi întreţinerea informaţiilor private sau a cunoştinţelor;

Autonomia vs. centrul managerial al activităţilor coaliţiei.

7.1.1 Agenţii asistenţi şi personalizarea lor

În această abordare fiecare participant are un agent ca suport pentru sarcinile sale, furnizând de

exemplu, planificarea informaţiei şi opţiunile pentru îndeplinirea activităţilor. Această abordare

este puternică pentru că în timp ce utilizatorii au abilitatea de a lua decizii, agenţii sunt capabili să

genereze şi să compare un număr semnificativ de opţiuni, pozitive şi negative. Membrii coaliţiei

plasaţi în niveluri ale acestei ierarhii efectuează diferit şi complementar activităţi de planificare.

Cu privire la acest fapt, agenţii care sprijină membrii coaliţiei la diferite niveluri de luare a

deciziei trebuie să fie personalizaţi astfel încât ei să fie capabili să sprijine planificarea

activităţilor aduse de la fiecare nivel. Dintr-o perspectivă practică, această personalizare însemnă

că agenţii trebuie să furnizeze intermediari pentru a sprijini un set specific de activităţi (figura

3.1). Astfel de intermediari sunt utilizaţi la reprezentarea planificării, ca de exemplu, noţiuni de

mediu, timp, resurse, priorităţi, activităţi, stări, etc.

Figura 3.1 Relaţiile dintre cerinţele, reprezentările şi mecanismele planificării

Când agenţii execută o parte a unei coaliţii, complexitatea proceselor planului sporeşte datorită

numărului de cerinţe care trebuie să fie luat în considerare. Cerinţele asociate colaborării,

planificarea distribuită, coordonarea şi interacţiunea utilizatorului sunt intermediate şi proiectate

astfel încât unul să îi poată influenţa pe ceilalţi agenţi. Astfel implementarea de soluţii

independente pentru fiecare set de cerinţe nu este o bună practică.

7.1.2 Principalele limitări ale planificării

Arhitectura planificării multiagent (MPA) poate fi o opţiune la sistemele suport pentru coaliţii

pentru că ea este un cadru de integrare a diferitelor tehnologii într-un sistem capabil să rezolve

Page 4: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

4

probleme care nu pot să fie rezolvate de sistemele independente. MPA este utilizată pe scară

largă la planificarea aplicaţiilor, ca de exemplu operaţiile coaliţiilor.

Agenţii MPA sunt organizaţi pe baza conceptului de planificare a celulelor. Fiecare celulă are un

agent de management care realizează planificarea celulei de la un grup de agenţi disponibili şi

distribuind sarcinile printre agenţii planificatori selectaţi. Partajarea informaţiilor, generate pe perioada

procesului de planificare, este păstrată de un plan central şi fiecare agent al celulei le poate accesa.

MPA este o abordare interesantă pentru integrarea diferitelor soluţii de planificare. Această

integrare prezintă limite pentru dezvoltarea sistemelor suport pentru coaliţii, ca şi orice altă

abordare care încearcă să încorporeze instrumentele existente şi posibilităţile într-un cadru

simplu. Motivul principal este colaborarea dintre rezolvarea problemei pe diferite componente şi

necesitatea de a fi proiectate în sisteme de la început. Problema este cum să se încorporeze

cerinţele colaborative într-o distribuţie de planificare a proceselor, astfel încât planificarea

legăturii finale să nu fie doar o sumă de planuri independente.

Considerând că cea mai importantă dintre funcţiile instrumentelor bazate pe cunoştinţe este

sprijinul utilizatorilor umani, noi de asemenea trebuie să înţelegem cum interacţionează ei în

planificarea procesului de colaborare. De menţionat este ceea ce nu luăm în considerare, aspecte

de interfaţă care ar putea să îmbunătăţească interacţiunea om-agent.

7.1.3 Principalele probleme

Ideea principală este că putem să reunim grupurile, asociate cu dezvoltarea coaliţiilor ierarhice

suport pentru agenţi, printr-un cadru unitar cu o ontologie bazată pe constrângeri şi de funcţiile

aferente. Putem să argumentăm că acest cadru aduce câteva avantaje cum ar fi: un mediu bine

cunoscut pentru a reprezenta şi construi planuri; un mod transparent pentru a integra concepte

colaborative care completează abilităţile de planificare; oportunităţi pentru a dezvolta

mecanismele om-agent; şi suport pentru personalizarea intermediarilor. Bazându-ne pe această

afirmaţie, putem să formulăm probleme specifice. Astfel de probleme sunt:

Formalizarea coaliţiilor ierarhice astfel încât să putem folosi caracteristicile structurale ale

acestui mod de organizare pentru dezvoltarea mecanismelor de comandă şi control;

Investigaţiile şi clasificarea cerinţelor care au influenţe în dezvoltarea modelelor şi proceselor

utilizate de agenţii operaţionali în structurile ierarhice;

Specificarea unei reprezentări unificate de planificare şi colaborare care permite o uşoară

personalizare a intermediarilor de activităţi;

Dezvoltarea de aplicaţii practice care demonstrează avantajele reale ale acestei abordări şi

astfel forţând generalizarea lui.

Dezvoltarea activităţilor colaborative într-un mod ierarhic poate fi criticat în special în relaţiile

master-slave dintre membri. Întrebarea este dacă la consensurile despre “ce să facă?” şi “cine să

facă?” trebuie să se ajungă prin negociere într-o echipă egală, sau dacă ei pot să fie pur şi simplu

impuşi ca membri ai echipei. Organizaţiile ierarhice sunt capătul acestei ultime opţiuni. Este

Page 5: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

5

important să se arate că noţiunea de colaborare nu s-a pierdut în interiorul organizaţiei ierarhice

chiar, din contră, ea poate să ia câteva din avantajele acestei structuri. O abordare unitară permite

configurarea sistemelor suport pentru coaliţii în diferite domenii. Pe măsura ce colaborarea a fost

proiectată ca şi procese de planificare, evităm specificaţia din planurile adiţionale domeniului

specific, care ar putea să aibă nevoie de asigurarea colaborării echipei. De menţionat că aceste

teorii principale care au investigat această idee a colaborării pot fi puse în practică doar luând în

considerare abordările pentru sistemele multiagent.

7.1.4 Exemple de coaliţii

O coaliţie poate fi dezvoltată în orice domeniu numai dacă va conţine caracteristicile discutate în

prima parte. Oricum exemplele pot fi cu uşurinţă refolosite de ceilalţi, ca de exemplu coaliţiile

din domeniul de preîntâmpinare a dezastrelor naturale şi coaliţii din domeniul economic care pot

fi văzute în figura 3.2.

Dezastrele naturale (figura 3.2.a) necesită unirea agenţilor care sprijină activităţile pentru căutare şi

salvare. Agenţii sunt reprezentaţi de brigăzile de pompieri, ambulanţe, poliţie, unităţile de pompieri,

centrul de ambulanţe, comisariatele de poliţie şi un centru de comandă de căutare şi salvare.

În figura 3.2.b este descrisă o coaliţie din domeniul economic. Necesitatea unei coaliţii în acest

domeniu poate apărea atunci când mai multe întreprinderi nu au capacitatea de a realiza un

produs nou decât împreună, astfel îşi unesc resursele pentru a-şi îndeplini scopul.

Agenţii sunt reprezentaţi de centrul operaţional, de întreprinderi şi departamente.

Figura 3.2 Exemple de coaliţii: a) de dezastre naturale; b) economice

Page 6: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

6

7.2 Ierarhia ca structură de coordonare

Coordonarea poate fi definită ca un proces la care agenţii iau parte pentru a asigura acţiunile

echipei într-un mod coerent, evitând conflicte unul cu celălalt şi comportându-se ca un tot unitar.

Coordonarea sistemului multiagent este tratată ca un model sofisticat de interacţiune, împreună

cu negocierea şi colaborarea, şi câteva moduri au fost propuse ca de exemplu folosirea de

sistemele de tip tablă.

Există trei motive principale pentru care acţiunile membrilor de coaliţie multipli trebuie să fie

coordonate: a) există dependenţe între acţiunile lor, pentru că apare posibilitatea interacţiunilor

dăunătoare dintre membri; b) bineînţeles că membri având o vedere globală a întregii coaliţii,

fiecare din ei are vederi locale, scopuri şi cunoştinţe care să poată interacţiona cu ceilalţi; c) în

general, nici un membru independent nu are informaţie suficientă, competenţă sau resursele

pentru a rezolva o problemă întreagă;

Folosirea ierarhiilor uşurează desfăşurarea mecanismelor de coordonare pentru că mecanismele

de asemenea pot să exploateze structura organizaţiei ierarhice, defineşte responsabilitatea

agenţilor, posibilităţile şi conectivitatea. Ierarhiile au următoarele avantaje:

Ele sunt compatibile cu ideea “divide et impera”. Procesul de divizare a problemei în

problemele mici este repetată la fiecare nivel;

Nivelurile ierarhice pot să se ocupe de diferite niveluri de fragmentare ale cunoştinţelor

astfel încât pentru fiecare nivel nu este necesar să se deţină toate detaliile despre problemă.

Pe de altă parte, există de asemenea critici pentru folosirea ierarhiilor pentru coordonarea

echipelor. Prima, membrii superiori au voie să exercite mai mult control asupra acţiunilor

subordonate şi deci asupra procesului deliberativ. Acest fapt atenuează câteva beneficii ale

inteligenţei artificiale distribuite (DAI), ca de exemplu concurenţa şi strangularea minimă.

Cea de-a doua, presupune ca cel puţin un agent să aibă o vedere globală a întregii coaliţii, în

termenii planurilor, condiţii şi capacităţi. Această limitare poate fi relaxată dacă luăm în

considerare că fiecare membru are o vedere completă despre el şi despre rolurile sale, dar numai

o vedere parţială despre ceilalţi.

În cele din urmă, proiectanţii ar trebui să garanteze că divizarea ierarhică este suficient

fragmentată pentru a compensa cheltuielile suplimentare care rezultă din distribuirea şi

comunicarea scopurilor.

Alte abordări posibile în coordonarea coaliţiilor ar putea fi: arhitectura de tip tablă, contractarea

protocolului de reţea presupunând descentralizarea structurii de piaţă, sau negociere.

În arhitectura de tip tablă membrii expediază şi citesc de la o tablă generală. În această metodă nu

există nici o comunicare directă de la membru la membru, rezultând o ştrangulare periculoasă.

Într-un protocol de reţea un manager anunţă o sarcină la un set de părţi contractante. Fiecare parte

contractantă licitează pentru sarcină şi managerul acordă ca premiu sarcina părţii contractante cu

Page 7: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

7

oferta cea mai bună. Această abordare este în special limitată pentru că nu are în vedere membri

cu cererile contradictorii.

De fapt, un avantaj interesant al ierarhiilor, această putere se împarte pe niveluri logice de luare a

deciziilor. Trebuie să reţinem că acest gen de decizie luată cu echipe egale trebuie să fie

importantă în cadrul fiecărui nivel. Figura 3.3 ilustrează acest scenariu:

Figura 3.3 Echipele egale în cadrul nivelurilor ierarhice de luare a deciziilor

Conform cu figura, echipele egale ar putea să fie organizate în cadrul fiecărui nivel ca să se

înţeleagă asupra soluţiilor înainte de a emite comenzile la niveluri inferioare.

7.3 Procesul de planificare

Procesul de planificare de-a lungul ierarhiilor include paşii planului individual. La nivelurile

superioare sau la nivelurile mult mai abstracte, fiecare pas al planului realizează mai multe efecte

decât un pas al planului la nivel inferior. Baza unei ierarhii este compusă de paşii primitivi ai

planului, acestea sunt activităţile pe care un agent poate în mod direct să le execute.

Pentru a evita problema creării planurilor la nivelurile inferioare, planificarea în ierarhii urmează

centralizarea sau modul distribuit. În modul centralizat, agenţi superiori primesc toate planuri

parţiale de la subalternii lor. În schimb, în modul distribuit ideea este să furnizeze fiecărui

membru al ierarhiei un model membrilor planului. Astfel membri trebuie să comunice în ordine

pentru a construi şi actualiza planurile lor independente şi modelele lor cu alţii până când toate

conflicte sunt eliminate.

Independent abordarea folosită la planificarea proceselor de-a lungul ierarhiilor, trebuie să ia în

considerare acei membri ai coaliţiei, plasaţi la diferite niveluri ierarhice, ocupându-se de diferite

activităţi pentru a le crea subplanuri independente. Pe această cale, aici este necesară

personalizarea suportului planificării conform cu astfel de activităţi. Primele intervenţii în această

direcţie sunt la caracterizarea genului de activităţi ce se realizează la aceste niveluri. O opţiune

Page 8: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

8

este analizarea fiecărui nivel prin intrări, ieşiri, prelucrări şi cunoştinţe necesare pentru astfel de

procese (figura 3.4).

Figura 3.4 Caracterizarea unui nivel prin intrări, ieşiri, prelucrări şi cunoştinţe necesare

Elementele figurii pot fi definite astfel: intrările – sunt sarcini sub formulă de comenzi, scopuri

sau activităţi pe care un nivel le primeşte şi necesită discutarea pe îndelete, ca unele genuri de

reacţii să poată fi generate. De obicei intrările reprezintă mecanismul declanşator al proceselor;

ieşirile – sunt rezultatele proceselor, reprezentând activităţile primitive sau cererile pentru

realizarea activităţilor complementare; cunoştinţele – sunt setul de fapte de care are nevoie

nivelul pentru a sprijini procesele. În general nivelurile au o cunoaştere predefinită despre

domeniul lor; prelucrările – sunt mecanismele raţionamentului care se comportă conform cu

intrările şi foloseşte cunoştinţele nivelului pentru a crea ieşirile.

7.4 Nivelul de luare a deciziilor

Bazată pe figura 3.4, această secţiune analizează un caz particular a unei organizări ierarhice, care

identifică trei niveluri de luare a deciziei (figura 3.5): strategic, operaţional şi tactic. Această parte

scoate în evidenţă nevoia de personalizare a planificării proceselor fiecăruia dintre aceste niveluri.

Figura 3.5 Conceptul unei organizaţii ierarhice pe trei niveluri

Page 9: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

9

7.4.1 Nivelul strategic

Nivelul strategic descrie planurile de dezvoltare într-un nivel înalt de abstractizare sau planurile

“Ce să fac?”. Cu alte cuvinte nivelul specifică ce trebuie făcut, dar nu dă detalii despre cum

trebuie făcut. Tabelul 3.1 însumează trăsăturile acestui nivel.

Tabelul 3.1 Trăsăturile nivelului strategic

Trăsături Descriere

Intrări În majoritatea cazurilor un complex de sarcini abstracte

Ieşiri Cererea pentru îndeplinirea planurilor “ce sa fac?”

Timp Scopuri pe termen lung

Influenţă Întreaga coaliţie este afectată de deciziile sale

Cunoştinţe Global, diversificat şi nontehnic

Procese Analiza problemelor, definirea direcţiilor şi priorităţilor

7.4.2 Nivelul operaţional

Nivelul operaţional este folosit pentru perfecţionarea planurilor efectuate la nivelul strategic, mai

ales asigurând resursele logistice pentru aceasta folosind operaţiile de planificare a resurselor şi

echilibrarea solicitărilor. Astfel, cunoştinţele despre mediul operaţiilor sunt mai detaliate şi

grupuri de coaliţii limitate vor fi afectate de decizii.

Tabelul 3.2 Trăsăturile nivelului operaţional

Trăsături Descriere

Intrări Planurile “ce sa fac?” şi posibile restricţii în performanţa lor

Ieşiri Pretinderea performanţei pentru sarcini specifice

Timp Scopuri pe termen mediu

Influenţă Una sau mai multe subcoaliţii sunt afectate de deciziile lor

Cunoştinţe Mai specializaţi, în principal pe mediul operaţional şi resurselor

Procese Sinteza planurilor, alocarea resurselor, încărcarea sarcinilor

7.4.3 Nivelul tactic

Nivelul tactic este acolo unde execuţia operaţiilor are loc într-adevăr. Din acest motiv gradul

cunoştinţelor al componentelor tactice sunt foarte specializate pe domeniile pe care operează şi

deciziile lor sunt luate în general pe seturi de activităţi atomice. Tabelul 3.3 rezumă trăsăturile

nivelurilor tactice.

Tabelul 3.3 Trăsăturile nivelurilor tactice

Trăsături Descriere

Intrări Sarcini specifice şi restricţii posibile asupra performanţei lor

Ieşiri Operaţii primitive(activităţi atomice)

Timp Scopuri pe termen scurt

Page 10: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

10

Influenţă Deciziile în mod ideal nu ar trebui să aibă influenţe asupra altor niveluri

Cunoştinţe Foarte specializate

Procese Deschizător de drumuri, patrula, proceduri reactive, partajarea cunoştinţelor

7.5 Descrierea coaliţiilor ierarhice

Definiţia ierarhiilor ca structuri organizaţionale pentru coaliţii este primul pas favorabil

definiţiei cadrelor de planificare ale legăturilor om-agent. Cu toate acestea, o descriere oficială

a unor asemenea structuri este important să fie utilizată ca bază pentru discuţiile viitoare astfel

încât conceptele relatate pot fi introduse printr-o perspectivă identică. Figura 3.6 ilustrează

ideea unei ierarhii generale.

Agenţii care formează o ierarhie sunt reprezentate prin µi, unde i este o valoare întreagă de la 1 la

n. Putem defini următoarele funcţii ale elementelor ierarhice:

NIVELUL (µi) întoarce nivelul lui µi. Conceptul nivelurilor este introdus prin ideea că

elementele de aceeaşi profunzime aparţin aceluiaşi nivel ierarhic;

RELAŢIA(µi, µj) întoarce relaţia (ex: superior, inferior sau egal) lui µi referitor la µj. Dacă

asemenea elemente nu au o relaţie, funcţia întoarce o valoare nulă.

Figura 3.6 Exemple de descriere a coaliţiilor ierarhice

Utilizând asemenea funcţii putem deduce câteva proprietăţi iniţiale. Prima, considerând două

elemente diferite µi şi µj, dacă µi este egal cu µj atunci ei sunt la acelaşi nivel. Cu toate acestea,

reciproca însă nu este adevărată pentru că elementele din acelaşi nivel pot avea relaţii nule.

Agenţii pot stabili relaţii doar cu elementele nivelurilor lor sau cu nivelurile adiacente. Această

proprietate poate fi exprimată ca:

µi, µj (i j) RELATIE(µi,µj) = egal

NIVEL(µi) = NIVEL(µj)

Page 11: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

11

În acelaşi fel putem deduce pentru cazurile unde µi are o relaţie superioară sau subordonată cu µj.

În acest caz µi şi µj trebuie să fie la niveluri adiacente.

µi,µj (i j) RELATIE(µi,µj) = superioară

NIVEL(µj) - NIVEL(µi) = 1

µi,µj (i j) RELATIE(µi,µj) = subordonată

NIVEL(µi) - NIVEL(µj) = 1

Presupunem că agenţii pot avea relaţii cu alţi agenţi la acelaşi nivel sau la nivelurile adiacente.

Astfel, diferenţa dintre aceste niveluri este 0 sau 1:

µi,µj (i j) RELATIE(µi,µj) nulă

| NIVEL(µj) - NIVEL(µi) | 1

Relaţiile din interiorul unei coaliţii sunt întotdeauna între două elemente. Fiecare relaţie de

asemenea defineşte un canal de comunicare între componente astfel încât ei pot schimba mesaje

folositoare pentru a îmbunătăţi planurile lor. Mesajele pot fi reprezentate cu tupuri < µi, µj,

conţinut >, unde µi şi µj sunt expeditorul şi respectiv destinatarul mesajului, şi conţinut ar putea fi

instanţele comenzii, scopul activităţii, feedback-ul, fapte şi aşa mai departe. Tipul de relaţii dintre

µ1 şi µ2 are influenţă asupra acestei comunicări, permiţând sau evitând trimiterea unor astfel de

tipuri de mesaje. De exemplu, elementele care au o relaţie de la egal la egal ar putea să nu fie

capabile să schimbe comenzi între ele.

O opţiune pentru a descrie o coaliţie ierarhică Θ este să se considere Θ o compoziţie de

subcoaliţii. Până la capăt, putem utiliza tupluri <µi,S[1..m]>, unde µi este un agent superior şi S[1..m]

este un set de subordonate care pot fi formate din elementele (µ[1..m]) sau subcoaliţii(Θ [1..m]). În

acest ultim caz fiecare coaliţie Θi poate fi descompusă recursiv în elementele sale sau în

subcoaliţii. De exemplu pentru a reprezenta ierarhia din figura 3.6 avem:

Θ = < µ1,[Θ1, Θ2, Θn ] >

= < µ1, [<µ2,[µ3, µ4, µ5 ]>, <µ6,[Θ3, Θ4]>,<µm,[…]>] >

= < µ1, [<µ2,[µ3, µ4, µ5 ]>, <µ6,[< µ7[µ9, µ10] ]>,< µ8,[…]>]>,< µm,[…]>]>

O altă cale practică de reprezentare a subcoaliţiilor este să se utilizeze conceptul zonelor de

interacţiune. Fiecare zonă de interacţiune Φi defineşte un grup de agenţi care prezintă o

comunicare directă între ei. De exemplu în figura 3.6 putem defini şase zone de interacţiune cu

respectivii agenţi: Φ1= { µ1, µ2, µ6, µm }, Φ2= { µ2, µ3, µ4, µ5 }, Φ3= { µ6, µ7, µ8}, Φ4= { µ7, µ9,

µ10}, Φ5= { µ8, …}, Φ6= { µm,… }.

De menţionat că seturile de agenţi în fiecare zonă Φi sunt întotdeauna reprezentate de un superior

şi unul sau mai mulţi subordonaţi. În acest fel, tuplurile <µi,S[1..m]> pot fi aplicate să reprezinte

asemenea seturi precum subcoaliţiile. Având în vedere această idee, avem următoarele subcoaliţii

pentru fiecare zonă de interacţiune: ΘΦ1= <µ1,[ µ2, µ6, µm ] >, ΘΦ2= <µ2,[ µ3, µ4, µ5 ] >, ΘΦ3= <µ6,[

µ7, µ8]]>, ΘΦ4= <µ7,[ µ9, µ10]>, ΘΦ5= <µ8,[ … ] >, ΘΦ6= <µm,[ … ] >. Pe scurt o regulă generală

pentru coaliţia Θ = <µi, S[1…m]> este:

IF S[1...m] =µ[1...m] ΘΦ=<µi,[ µ1,…, µm]>

IF S[1...m] =Θ [1...m] ΘΦ=<µi,[ Superior(Θ1),…, Superior(Θm)]>

Page 12: Partea 3. Organizaţii Virtuale

PARTEA III. Organizaţii Virtuale

12

Utilizând o asemenea definiţie putem considera că o coaliţie are un număr de subcoaliţii

interconectate care sunt ele însele structurate ierarhic. Fiecare subcoaliţie este o formă intermediară

stabilă şi poate în majoritatea timpului să acţioneze fără ajutor de la structura complexă. În acest

moment putem aplica următoarea funcţie pentru a reîntoarce planurile de la o (sub)coaliţie:

PLAN(Θi, p), reîntoarce (sub)planul unei (sub)coaliţii Θi la o propoziţie p. Aceeaşi funcţie

poate fi aplicată să înapoieze planul unui element µi.

Planurile sunt unite complex la ideea nivelurilor astfel încât elementele de pe acelaşi nivel îşi

împart un grad comun de abstractizare a planurilor.