Reglementat de art. 366-368 din Noul Cod, regimul comunităţii convenţionale poate fi activat

pe cale voluntară, prin încheierea unei convenţii matrimoniale, ori de câte ori interesele patrimoniale

ale soţilor reclamă instituirea unor derogări de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Art.

367 prevede în conţinutul său normativ o listă cu caracter limitativ a stipulaţiilor posibile, acest

caracter al enumerării putând fi desprins din ipoteza normativă a art. 366, unde se statuează clar că

derogările de la regimul legal sunt permise „în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune”.

Prin această tehnică de reglementare libertatea de acţiune a soţilor este astfel îngrădită,

stipulaţiile convenţionale trebuind a se circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor. Se impune

totuşi precizarea, că în funcţie de interesele concrete, opţiunea soţilor poate viza una sau mai multe

dintre clauzele prevăzute, ia art. 367 lit. a)-e), fiind permisă aşadar cumularea lor, după cum rezultă

expres din partea introductivă a aceluiaşi articol. Opţiunea restrictivă pe care legiuitorul român a

îmbrăţişat-o în această materie ar fi trebuit compensată, în opinia noastră, de o reglementare mai

consistentă, care să configureze în detaliu fizionomia regimului alternativ al comunităţii convenţionale,

cu toate problemele specifice pe care acest regim le ridică.

Toate aspectele care nu au făcut obiectul unor derogări convenţionale vor fi supuse dispoziţiilor privind

regimul comunităţii legale (reduse la achiziţii), cărora noua reglementare le imprimă astfel un caracter

supletiv.

Clauzele unei comunităţi convenţionale, pe care soţii le pot combina în limitele permise de art.

367 (desigur sub rezerva respectării dispoziţiilor de ordine publică din structura regimului primar

imperativ, vizează compoziţia comunităţii,gestiunea sa, precum şi lichidarea şi partajul său , aspecte

pe care le vom analiza în cele ce urmează.2.Clauze referitoare Ia compoziţia comunităţiiÎn cadrul oricărui regim matrimonial de tip comunitar (fie el legal sau convenţional), o problemă

generală de maximă importanţă este aceea de a stabili structura sau compunerea

(compoziţia) patrimoniului fiecăruia dintre soţi. Aşa cum în cadrul oricărui patrimoniu poate fi decelat

activul şi pasivul, tot astfel, în cadrul regimului matrimonial distingem între:

– activul matrimonial; în cazul regimurilor comunitare interesează cum se constituie, în cadrul

activului patrimonial, masa bunurilor comune şi, respectiv, masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre

soţi, cum se asigură un eventual circuit între acestea, cum operează subrogaţia reală cu titlu universal

care menţine patrimoniul divizat în aceste două mase de bunuri distincte etc;

-pasivul matrimonial; în cazul regimurilor comunitare trebuie stabilite acele criterii în baza

cărora se determină natura datoriilor fiecăruia, dintre soţi ca fiind comune sau proprii şi, în funcţie de

această calificare, în mod subsecvent se vor identifica posibilităţile creditorilor de a urmări în mod

corespunzător bunurile comune sau proprii ale soţilor.

Dacă în cazul regimului comunitar legal determinarea activului şi a pasivului matrimonial se

realizează prin înseşi normele juridice (majoritatea cu caracter imperativ), care intră în structura

regimului, în cazul comunităţii convenţionale legiuitorul le oferă soţilor posibilitatea de a configura, în

anumite limite, compoziţia patrimoniului fiecăruia dintre ei. Astfel, în funcţie de interesele patrimoniale

concrete, de aspiraţiile, mentalităţile ori alte circumstanţe particulare, soţii pot opta pentru o

comunitate de bunuri mai extinsă (b) sau mai restrânsă (c) decât cea legală.

Comunitatea extinsă

Potrivit art. 367 lit. a), convenţia matrimonială poate viza „includerea în comunitate a unor

bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute Ia art. 340

lit. b) şi c)”. Neîndoielnic, se vor supune acestui regim matrimonial alternativ soţii care sunt animaţi de

un puternic spirit comunitar.

Înainte de a purcede la analiza substanţei reglementării art. 367 lit. a), o precizare ni se pare

extrem de importantă. Chiar sub imperiul reglementării din cuprinsul Codului familiei, au existat în

literatura de specialitate autori care au admis ca valabile convenţiile de lărgire a comunităţii dacă  prin

ele nu se aduce atingere drepturilor terţilor, întrucât: potrivii art. 30 alin. 2 C. fam., sunt lovite de

nulitate numai convenţiile care aduc atingere „existenţei efective şiîntinderii minimale a

comunităţii”[1] această dispoziţie nu se opune ca domeniul comunităţii să fie extins, iar contrariul nu

este prevăzut de niciun alt text legal. De asemenea, se invocaşi faptul că „ceea ce se urmăreşte prin

nulitatea edictată de art. 30 alin. 2 C. fam. este oprirea soţilor de a se întoarce prin convenţiile lor la o

separaţie de interese, care sădepăşească limitele statornicite de lege, sau de a institui între bărbat şi

femeie o situaţie contrară principiului deplinei egalităţi între sexe[2]. Mai mult, chiar şi practica

judiciară a recunoscut, pentru o ipoteză particulară, caracterul de bun comun în devălmăşie al

imobilului dobândit înainte de încheierea căsătoriei prin contribuţia comună a viitorilor soţi, cu condiţia

existenţei unei convenţii exprese sau tacite a părţilor în acest sens; o asemenea convenţie,

considerată sub condiţie, determină prin ea însăşi caracterul comun al bunului, dar îşi produce efectele

numai de la data încheierii căsătoriei.

Revenind la soluţia consacrată de art. 367 lit. a) din Noul Cod, mai întâi este necesar a

determina compoziţia activului matrimonial, prin ipoteză mai extins decât în cazul comunităţii legale.

Pe lângă bunurile considerate comune (în devălmăşie) sub imperiul regimului legal în structura

activului se vor regăsi acele bunuri proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cărora

soţii, prin clauzele convenţiei matrimoniale, le-au imprimat o apartenenţă comunitară. Unele precizări

ni se par utile, pentru o corectă delimitare a perimetrului în care libertatea de voinţă a soţilor se poate

manifesta în plenitudinea ei.

În primul rând, după cum se statuează în conţinutul normativ al art. 367 lit. a), îşi vor păstra

caracterul de bunuri proprii acelea prevăzute de art. 340 lit. b) şi c), o derogare de la această regulă

prin convenţie matrimonială nefiind posibilă, faţă de intenţia univocă a legiuitorului. Art. 340 lit. b)

vizează bunurile de uz personal, în vreme ce în ipoteza normativă a lit. c) se face referire la „bunurile

destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care

face parte din comunitatea de bunuri”[3].

În al doilea rând, în cazul liberalităţilor, nu vor putea face parte din activul comunitar

(independent de cele stipulate în cuprinsul convenţiei matrimoniale), acele bunuri cu privire la care

donatorul ori testatorul a prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a solului gratificat. Deşi nu

există o dispoziţie în acest sens, apreciem că soluţia se impune pentru a respecta astfel voinţa

dispunătorului fiind îndeobşte cunoscut că liberalităţile sunt acte juridice intuita personae, făcute în

considerarea persoanei gratificate. În opinia noastră, voinţa dispunătorului de a exclude clin

comunitate bunul respectiv nu trebuie să fie neapărat expresă: ea poate fi şi tacită, dar neîndoielnică.

În al treilea rând, din modul de redactare a art. 367 lit. a), intenţia legiuitorului pare să

fi fost aceea de a elimina din paleta posibilelor opţiuni ale soţilor stipularea unei comunităţi universale,

în accepţiunea întâlnită în alte sisteme de drept, respectiv ansamblul bunurilor mobile şi imobile,

prezente şi viitoare, dobândite de soţi cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Astfel, în ipoteza normativă a

textului se foloseşte adjectivul pronominal nehotărât „unor”,care din punct de vedere semantic

desemnează doar o parte dintr-un întreg, iar nu întregul însuşi. În plus, considerăm că posibilitatea

adoptării unei comunităţi universale ar fi trebuit prevăzută expres, iar nu dedusă pe cale de

interpretare, mai ales în condiţiile în care dispoziţia analizată are un caracter de excepţie, nefiind

aşadar susceptibilă de o interpretare extensivă, potrivit adagiu lui excepţia est strictissimae

interpretationis. În opinia.noastră, comunitatea universală nu ar fi trebuit să lipsească din evantaiul

posibilelor opţiuni ale soţilor, neexistând niciun motiv puternic care să legitimeze o atare excludere.

În cadrul acestor limite mai sus schiţate, soţii au deplina libertate de a decide includerea în

activul comunitar a unor bunuri care sub imperiul regimului legal sunt calificate bunuri proprii; spre

exemplu, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală [art. 340 lit. d)], sumele de bani ori

valorile care înlocuiesc un bun propriu [art. 340 lit. g)], fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)] etc.În

acest context, se impune a fi semnalată o ipoteză specială vizând bunurile mobile dobândite anterior

căsătoriei cu privire la care, chiar în absenţa unei stipulaţii exprese în cadrul convenţiei matrimoniale,

se poate crea aparenţa apartenenţei acestora la comunitate. Astfel, potrivit art. 343 alin. (3), pentru

această categorie de bunuri, înainte de încheierea căsătoriei „se întocmeşte un inventar de către

notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel”, iar în absenţa acestuia se

prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune. Este suficient ca din varii considerente

soţul proprietar exclusiv al unui anumit bun să nu aibă interes ori să fie în imposibilitate de a face

dovada corespunzătoare, pentru ca acel bun să fie considerat comun, ajungându-se astfel la

extinderea, fie şi aparentă, a comunităţii devălmaşe în detrimentul bunurilor proprii ale unuia din soţi.

Această „îmbogăţire” a comunităţii este de altfel posibilă şi potrivit reglementării actuale in materie,

elementul de noutate pe care Noul Cod îl aduce fiind determinat de acel inventar întocmit de notarul

public sau sub semnătură privată.

În ce priveşte pasivul comunitar- corelativul şi totodată dimensiunea negativă a activului

matrimonial – se pune problema identificării acelor criterii de determinare a naturii juridice a datoriilor

asumate de soţi sub imperiul regimului comunităţii extinse. Din păcate, în privinţa acestui aspect

legiuitorul s-a dovedit extrem de lacunar, deşi problemele specifice şi complexe pe care această latură

a regimului matrimonial le ridică, atât în raporturile dintre soţi, cât şi în relaţiile cu terţe persoane, ar fi

impus, în opinia noastră, instituirea unor repere minimale, în lipsa unor dispoziţii exprese, prin apelul la

regulile clasice de interpretare a normelor juridice, precum şi la principiile de drept, două soluţii

posibile par a se contura.

În condiţiile în care aspectele privitoare la datoriile soţilor nu se regăsesc în enumerarea de la

art. 367 lit. a)-e), dat fiind caracterul de excepţie al acestei prevederi, aparent nu ar fi permisă niciun

fel de derogare pe cale convenţională de la dispoziţiile care configurează regimul juridic al datoriilor

soţilor în cadrul regimului comunităţii legale, respectiv art. 351-354. Aşadar, aceste prevederi

imperative ar urma să se aplice şi în situaţia în care, prin convenţie matrimonială, soţii au optat pentru

regimul comunităţii extinse.

Cea de-a doua interpretare posibilă are ca fundament corelaţia logică între activ şi pasiv:

extensia activului comunitar ar trebui să determine sporirea cu aceeaşi proporţie a pasivului

matrimonial, căci ubi emolumentum, ibi et anus esse debet[4]. în privinţa posibilităţii soţilor de a-şi

regla pe cale convenţională modalitatea de determinare şi suportare a datoriilor, nu credem că intenţia

legiuitorului a fost una restrictivă, o atare clauză referitoare la extensia pasivului comunitar neintrând

în sfera de aplicare a art. 359 pentru a fi sancţionată cu nulitatea absolută, ci în perimetrul libertăţii de

voinţă a soţilor.

Apreciem că această din urmă interpretare ar trebui să prevaleze, argumentele pe care se

sprijină fiind mult mai solide şi mai convingătoare. Unele nuanţări se impun totuşi a fi făcute. Astfel,

potrivii art. 335 alin. (2), „convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele

încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei”. Această dispoziţie cu

caracter imperativ, de la care nu sunt admise derogări, presupune că orice clauze din cuprinsul

convenţiei matrimoniale prin care s-ar stipula preluarea în cadrul pasivului comunitar a unei datorii

proprii a unuia dintre soţi anterioare căsătoriei sunt inopozabile creditorilor soţului respectiv, aceştia

păstrându-şi aşadar calitatea de creditor personal; strict din perspectiva creditorului, căsătoria nu va

antrena deci o transforrnare a conţinutului raporturilor patrimoniale în care este implicat soţul debitor.

Norma juridică analizată prezintă un pronunţat caracter de protecţie a creditorilor, intenţia legiuitorului

fiind aceea de a împiedica lezarea intereselor acestora printr-un comportament abuziv şi fraudulos al

soţilor. Dacă în ceea ce priveşte urmărirea bunurilor pentru satisfacerea creanţei -aspect care

interesează raporturile dintre soţi, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte – nu sunt permise

derogări convenţionale, apreciem, că nu există niciun impediment legal ca în privinţa contribuţiei la

suportarea datoriilor – aspect care interesează raporturile dintre soţi – aceştia să indice, în cadrul

convenţiei matrimoniale, că anumite datorii personale, expres prevăzute, vor fi acoperite din masa

bunurilor comune[5].

Comunitatea restrânsă .

Dacă sub imperiul reglementării din Codul familiei opiniile exprimate în literatura de

specialitate sunt unanime în sensul că nu se pot încheia convenţii având ca obiect suprimarea ori

micşorarea comunităţii de bunuri, sancţiunea care intervine fiind nulitatea absolută, art. 367 lit. b) din

Noul Cod permite soţilor stipularea unor clauze convenţionale vizând „restrângerea comunităţii la

bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în

timpul căsătoriei”.

Este practic un regim matrimonial care are vocaţia de a asigura un grad mai pronunţat de coeziune

patrimonială decât regimul separaţiei de bunuri, dar şi o mai mare libertate prin raportare la regimul

comunităţii legale ori acela al comunităţii extinse. Ar putea fi adoptate la acei soţi care urmăresc o

împletire parţială a intereselor lor patrimoniale, fără a sacrifica, decât într-o mică măsură, tendinţele

individualiste, de independenţă ale fiecăruia dintre ei.

În cuprinsul convenţiei matrimoniale este necesar ca bunurile ce vor intra în structura activului

comunitar, potrivit voinţei soţilor, să fie foarte clar determinate: în cazul bunurilor prezente, prin

descrierea elementelor relevante de individualizare a lor; pentru bunurile viitoare, prin precizarea

criteriilor generice care să permită identificarea acestora, evident, la momentul dobândirii, care prin

ipoteză este ulterior datei de încheiere a convenţiei matrimoniale (spre exemplu, soţii pot stipula

intrarea în comunitate a unui fond de comerţ care nu există la momentul instituirii, clauzei).

Neîndoielnic, un rol important va avea notarul public, chemat să autentifice convenţia matrimonială,

menirea lui fiind aceea de a surprinde fidel intenţia soţilor şi de a configura în mod corespunzător toate

aceste clauze.

Pentru considerentele expuse la lit. b), admitem că şi în absenţa unor dispoziţii legale exprese, soţii

vor putea stabili modalităţile de suportare a datoriilor prezente (contemporane încheierii convenţiei

matrimoniale), precum şi a celor viitoare (care urmează a fi asumate în timpul funcţionării regimului

comunităţii restrânse). Invocând acelaşi principiu director al corelaţiei logice dintre activ şi pasiv, o

diminuare a activului comunitar trebuie să conducă la o reducere corespunzătoare a pasivului

matrimonial.

Pentru toate celelalte aspecte care nu au făcut obiectul unor stipulaţii exprese (spre exemplu,

administrarea bunurilor comune, lichidarea comunităţii convenţionale etc), vor fi aplicabile în

completare dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, conform celor statuate la art. 368.3.Clauze de modificare a gestiunii bunurilor

Referitor la gestiunea comunităţii, faţă de cele prescrise în materia comunităţii legale, nu este

la îndemâna părţilor extinderea convenţională a puterilor concurente şi nici a celor exclusive, doar

principiul cogestiunii poate fi amplificat stipulându-se obligativitatea acordului ambilor soţi pentru

încheierea anumitor acte de „administrare” (acte care, în lipsa convenţiei părţilor, ar fi de domeniul

gestiunii concurente, paralele); dacă unul dintre soţi s-ar afla în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa

ori s-ar opune abuziv la încheierea unui act din această categorie, celălalt îl va putea încheia singur,

dar numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă [art. 367 lit. c) NCC]. Actul „săvârşit” cu

nesocotirea cerinţei convenite de soţi este anulabil -cel puţin aşa reiese din art. 368 corob. cu art. 347

NCC.4. Clauze privind lichidarea şi partajul comunităţii

Alături de stabilirea compoziţiei patrimoniului fiecărui soţ şi de gestiunea bunurilor care intră în

structura activului comunitar, o a treia problemă importantă a oricărui regim matrimonial, în special a

celor de tip comunitar, vizează lichidarea şi partajul comunităţii de bunuri (fie ea legală sau

convenţională).Lichidarea regimului matrimonial are loc după încetarea sa ori, în unele cazuri, odată cu

aceasta şi constă în evaluarea şi împărţirea bunurilor soţilor.[6]

Clauza de preciput

Spre deosebire de celelalte stipulaţii convenţionale permise de dispoziţiile art. 367 din

N.C.civ., clauza de preciput este singura care beneficiază de o reglementare mai consistentă(art. 333).

Clauza de preciput oferă soţului supravieţuitor dreptul de a prelua, fără contrapartidă şi înainte

de partajul moştenirii, „unul sau mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în

coproprietate”.

În privinţa bunurilor care pot face obiectul clauzei, este neîndoielnic că această clauză nu poate viza

decât bunuri private ut singuli, ceea ce implică necesitatea individualizării acestor bunuri în cuprinsul

convenţiei -patrimoniale sau, cel puţin, precizarea criteriilor generice care să permită identificarea lor.

În sistemele de drept care reglementează clauza de preciput, în practică, cel mai adesea obiectul ei

este reprezentat de: locuinţa comună a soţilor, un fond de comerţ pe care aceştia îl exploatau

împreună în timpul vieţii sau diverse alte bunuri care, de multe ori, au mai mult o valoare

sentimentală, decât una materială. Se poate remarca faptul că, atunci când poartă asupra

locuinţei,clauza de preciput oferă un grad sporit de protecţie soţului supravieţuitor, prin raportare la

beneficiile minimale pe care acesta le poate extrage din exercitarea dreptului de abitaţie consacrat de

art. 973 din noul Cod civil.

Cât priveşte beneficiarii săi, preciputul prezintă un pronunţat caracter personal, putând fi

stipulat numai în favoarea soţului supravieţuitor. Astfel, clauza va fi activată şi preciputul va produce

efecte numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, eveniment care, ope

legis, conduce la încetarea regimului comunităţii convenţionale: după cum este îndeobşte cunoscut, ca

o consecinţă a caracterului său accesoriu, regimulmatrimonial nu poate supravieţui căsătoriei, fiind

dependent temporal de această instituţie. Prin urmare, clauza de preciput devine caducă ori de câte

ori comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor [art. 333 alin.(4)], prin constatarea nulităţii, anularea

ori desfacerea căsătoriei, precum şi în situaţia în care regimul comunităţii convenţionale îşi epuizează

efectele în timpul căsătoriei (spre exemplu, prin

înlocuirea sa cu regimul convenţional al separaţiei de bunuri).Dispoziţiile art. 333 alin. (4) menţionează

în rândul ipotezelor de caducitate a clauzei de preciput şi cazul în care soţii au decedat în acelaşi timp.

Apreciem că această ipoteză este firească şi cât se poate de logică, în condiţiile în care, fiind vorba de

comorienţi ori de codecedaţi, funcţionează o prezumţie a morţii concomitente,astfel că, deşi soţii au

vocaţie succesorală reciprocă, în situaţia specială analizată niciunul nu va putea moşteni în urma

celuilalt (neavând aşadar calitatea de soţ supravieţuitor), întrucât nu se poate dovedi „existenţa”, deci

capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ.

Efectele preciputului pot fi deduse din conţinutul art. 333 alin. (1): soţul beneficiar

(supravieţuitor) preia, fără contrapartidă şi înainte de partajul moştenirii, bunurile enunţate în

cuprinsul clauzei, după care se va proceda la lichidarea efectivă a comunităţii de bunuri între soţul

supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. De notat că, în practică, cele două operaţiuni la care am

făcut referire, respectiv prelevarea şi partajul moştenirii,pot avea loc la o distanţă temporală

apreciabilă. Întrucât legea nu prevede un termen pentru exercitarea preciputului, apare utilă stipularea

unui astfel de termen în cuprinsul convenţiei matrimoniale.

Neîndoielnic, clauza de preciput este susceptibilă de a procura soţului supravieţuitor un

avantaj, prin raportare la situaţia care ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunităţii legale

combinate cu cele ale dreptului succesoral, protejându-l, în principiu, de rezultatele inechitabile pe

care efectul aleatoriu al partajului le-ar putea produce. Preocupat ca prin mecanismul clauzei de

preciput să nu fie lezate totuşi interesele moştenitorilor rezervatari (în special în cazul căsătoriilor

subsecvente), legiuitorul a prevăzut expres că această clauză este supusă reducţiunii, în condiţiile

legii, (nu însă şi raportului donaţiilor) –art. 333 alin. (2) – ori de câte ori se depăşeşte cotitatea

disponibilă în limita căreia defunctul putea dispune în mod discreţionar. Prin urmare, atunci când soţul

supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori a căror rezervă succesorală este încălcată, clauza de

preciput este asimilată parţial unei liberalităţi, pentru restul ipotezelor ea având natura juridică a unui

act cu titlu oneros.

Preciputul nu poartă decât asupra activului net al comunităţii, aşa cum rezultă de altfel

şi din ipoteza normativă a art. 367 lit. d), ceea ce înseamnă că el nu se execută decât după

satisfacerea creanţelor creditorilor comunitari, aceştia conservând dreptul de a urmări bunurile ce fac

obiectul clauzei – art. 333 alin.(3). Drept urmare, atunci când aceste bunuri au fost vândute la cererea

creditorilor comuni, clauza de preciput devine caducă,potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol.

Deşi putem intui raţiunea care stă la baza instituirii acestei situaţii de caducitate, apreciem că

suficiente argumente pledează în favoarea soluţiei contrare: în condiţiile în care executarea clauzei de

preciput se poate face şi prin echivalent (dacă executarea în natură nu este posibilă),preciputul

stipulat iniţial în natură ar fi convertit într-o prelevare în valoare, urmând să poarte asupra restului

masei comune (evident, dacă mai există un rest). Pentru a preveni potenţiale complicaţii, o utilitate

practică deosebită prezintă stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţilor, precum şi a

reperului temporal la care se va face evaluarea bunurilor ce constituie obiectul clauzei de preciput.

Modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale   –   art. 367 Iii. e)

Potrivit art. 320 teza I, „în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează

potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară” (s.n.). Rezultă, aşadar, că

normele juridice în materia lichidării regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind

permisă, aşa cum prevede şi art. 367 lit. e), stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a

modalităţii concrete în care soţii înţeleg să procedeze la lichidarea comunităţii convenţionale. Paleta de

opţiuni posibile este foarte largă, exemplificativ clauzele putând fi configurate după cum urmează:

– partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor

comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune;

– unul dintre soţi să primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul:

– stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune (spre exemplu,

1/4 şi 3/4); apreciem că stipularea unei asemenea clauze nu aduce atingere principiului egalităţii

soţilor, din moment ce chiar criteriul legal de determinare a cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, consacrat

de art. 357 alin. (2) din Noul Cod, are în vedere contribuţia efectivă a fiecăruia dintre ei, care prin

ipoteză poate fi diferită.

Prin adoptarea acestei clauze de partaj inegal, soţii pot viza, spre exemplu, restabilirea

echilibrului patrimonial rupt de o inegalitate a aporturilor în comunitate”[7]. Drept urmare,

considerăm că o asemenea clauză este în principiu valabilă, cu excepţia situaţiei în care poate fi

dovedită intenţia frauduloasă a soţilor.

Utilitatea practică a stipulării unei astfel de clauze este evidentă, fiind îndeobşte cunoscut că în

general procesele de partajare a bunurilor comune ale soţilor sunt complexe, costisitoare şi de durată.5.Aspecte de drept comparat5.1.Dreptul francezSoţii pot să extindă comunitatea asupra tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. O asemenea

clauză lipseşte din Noul Cod Civil, care permite numai restrângerea comunităţii, fără însă a permite

extinderea acesteia.

De lege ferenda.

Considerăm că, în temeiul respectării aceleiaşi autonomii de voinţă a soţilor, acestora trebuie să li se

dea posibilitatea de a extinde comunitatea, atât asupra unor bunuri individual determinate, cât şi

asupra tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Prin convenţie matrimonială soţii pot să modifice puterile soţilor, prin instituirea obligaţiei de a

exercita toate actele de administrare asupra tuturor bunurilor comune cu consimţământul ambilor soţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 1503 C. civ. fr., soţii pot conveni să instituie o administrare conjunctă

asupra bunurilor comune. Aceasta este singura clauză permisă de lege pe care soţii o pot stipula prin

convenţie matrimonială cu privire la puterile lor asupra bunurilor comune. Orice altă clauză care

derogă de la repartizarea puterilor soţilor prevăzută de statutul imperativ de bază şi de regimul

comunităţii legale este interzisă, deoarece ar aduce atingere principiului egalităţii

soţilor. Administrarea conjunctă stabilită prin convenţia matrimonială are ca obiect toate bunurile

comune, dar numai această categorie de bunuri.Administrarea conjunctă nu va afecta dreptul de

administrare exclusiva al fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor proprii (de art. 225 C. civ. fr.) şi asupra

veniturilor obţinute din profesie (art. 223 din C. civ. fr.).

Adoptarea de către soţi a clauzei de administrare a tuturor bunurilor comune cu

consimţământul ambilor soţi, are ca efect general restrângerea independenţei sotilor. Clauza poate

avea ca efect special şi restrângerea independenţei profesionale a soţilor, atunci când afectează şi

actele de administrare privind bunurile necesare profesiei soţilor, pentru care de obicei soţii

beneficiază de exclusivitate de gestiune.

Ca efect al adoptării clauzei administrării conjuncte, numai actele de conservare vor putea fi

executare de fiecare dintre soţi singur, fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Urgenţa care

caracterizează actele de conservare este incompatibilă cu instituirea obligaţiei de a obţine

consimţământul celuilalt soţ.

Instituirea clauzei privind administrarea conjunctă a bunurilor comune produce mari riscuri de

blocaj în funcționarea regimului matrimonial. Sistemul de gestiune devenit foarte greoi dispune însă de

soluţii judiciare de deblocare.

Astfel, art. 217 C. civ. fr. permite soţului ca, în cazul în care refuzul celuilalt soţ de a da

consimţământul este contrar interesului familiei, să obţină încuviinţarea instanţei de a executa singur

actul de administrare. În cazul soţului împiedicat să-şi exprime consimţământul, art. 219 C. civ. fr.

permite soţului diligent să obţină mandatul judiciar pentru a-l reprezenta pe celălalt soţ la încheierea

actului de administrare necesar intereselor familiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1503 alin. 2 C. civ. fr., datoriile care rezultă din actele de administrare si de

dispoziţie efectuate de ambii soti, îi obligă pe amândoi in mod solidar. Această solidaritate legală se

adaugă celei prevăzute de art. 220 C. civ. fr. care se referă la datoriile casnice, comună tuturor

regimurilor matrimoniale.

Datoriile rezultate din actele de conservare si din actele de administrare efectuate de unul dintre

soţi singur cu încălcarea obligaţiei de a obţine acordul celuilalt soţ, sunt supuse regulilor pasivului din

regimul comunităţii legale. Aceste datorii angajează bunurile comune si bunurile proprii ale sotului

debitor (art. 1413 C. civ. fr.).

În dreptul matrimonial francez clauza de preciput este reglementată în mod diferit. Astfel, în ce

priveşte beneficiarul clauzei, textul citat prevede că beneficiar al clauzei de preciput poate fi unul

dintre soţi,clauza având eficacitate la momentul partajului (în timpul vieţii soţilor) sau la momentul

împărţelii succesorale (la decesul unuia dintre soţi). În ce priveşte obiectul material al clauzei de

preciput, acesta poate fi, alături de unul sau mai multe bunuri comune determinate, o anumită sumă

de bani ori o anumită cantitate dintr-o categorie determinata de bunuri[8].

Art. 1516 C. civ. fr. prevede în mod expres că preciputul nu este o donaţie, ci un avantaj

matrimonial. Atribuirea în favoarea soţului supravieţuitor este o achizitie cu titlu gratuit, un transfer de

bunuri dintr-un patrimoniu în altul.

Clauza de preciput este instituită între vii, deci îşi păstrează efectele în cazul în care comunitatea

încetează în timpul vieţii soţilor. Soţul beneficiar îşi poate exercita dreptul stabilit prin clauza de

preciput în momentul efectuării partajului sau în momentul decesului fostului soţ. Mai mult chiar, soţul

beneficiar poate cere celuilalt fost soţ o cauţiune care să garanteze executarea dreptului său, stabilit

prin clauza de preciput.

Art. 1519 C. civ. fr. prevede că, în cazul în care bunul care formează obiectul clauzei de preciput a

făcut obiectul executării silite la cererea creditorilor comuni, soţul beneficiar are dreptul de a solicita

să primească valoarea bunului din bunurile comune rămase. Dacă valoarea bunurilor rămase este

insuficientă, clauza de preciput devine caducă în măsura acestei insuficiente.

5.2. Dreptul quebecois.

În dreptul provinciei Quebec, ca efect al reformei din 1 iulie 1970, funcţionează ca regim legal

un regim mixt, „societatea de achiziţii”[9], cu numeroase elemente specifice: reprezintă un fel de

„comunitate amânată” care, în ceea ce priveşte gestionarea bunurilor, împrumută caracteristicile

regimurilor de tip separatist, iar în faza lichidării se aproprie de comunitatea de achiziţii. S-a considerat

că această soluţie mixtă are meritul de a realiza o îmbinare a influenţei spiritului de common law

şi a celui francez, ambele prezente în Canada[10].

În ceea ce priveşte întinderea libertăţii de alegere a regimului matrimonial concret aplicabil, C.

civ. Q. se înscrie în rândul legislaţiilor flexibile, art. 431 prevăzând că în contractul de

căsătorie suni permise orice stipulaţii, sub rezerva dispoziţiilor imperative ale legii şi bunelor moravuri.

Ca regimuri alternative puse la dispoziţia soţilor, cu intenţia de a canaliza libertatea lor de acţiune, C.

civ. Q. consacră regimul separaţiei de bunuri (art. 485-487) şi regimurile comunitare (art. 492). O

precizare importantă se impune a fi făcută: un regim matrimonial convenţional nu se poate referi

decât la bunurile excluse din „patrimoniul familial”, instituţie juridică reglementată de art. 414 şi urm.

C. civ. Q. – prevederi cu caracter de ordine publică ce intră în structura regimului primar imperativ.

Acest patrimoniu familial este conceput în dreptul Quebecului ca o masă de bunuri necesare menajului

soţilor, având menirea de a realiza o egalitate economică între aceştia.

Începând din anul 1970, regimul comunităţii de bunuri mobile şi achiziţii nu mai are rangul, de

regim legal al provinciei Quebec, el ocupând un loc marginal în opţiunile celor care încheie o convenţie

matrimonială.Este acesta poate motivul pentru care

C. civ. Q. nu îî consacră decât o reglementare extrem de lacunară, art. 492 alin, 1 prevăzând doar că

atunci când clauzele convenţionale nu reglementează toate aspectele necesare, trimiterea va trebui

făcută la regulile care guvernează societatea de achiziţii, ţinând seama de adaptările care se impun.

Regulile care configurau fostul regim matrimonial legal al comunităţii de bunuri nu şi-au pierdut

însă total interesul practic, în condiţiile în care persoanele căsătorite înainte de 1970, fără a încheia un

contrat de căsătorie, continuă să fie supuse acestor dispoziţii legale, printr-o aplicare ultraactivâ a

lor[11].

Potrivit art. 492 alin. 2 C. civ. Q., acestor soţi le este permis să se prevaleze de regulile regimului

societăţii de achiziţii privitoare la disoluţia şi lichidarea regimului, sub rezerva ca acestea să nu fie

incompatibile cu regulile care guvernează propriul regim matrimonial, respectiv comunitatea de

bunuri.5.3.Dreptul belgian.

Materia regimurilor matrimoniale este reglementată de Codul civil (pe de o parte, drepturile şi

obligaţiile corelative ale soţilor – ari. 212-214; pe de altă parte, regimurile matrimoniale în sensul strict

al termenului – art. 1387 şi urm. C. civ. belg.), o reformă semnificativă în domeniu fiind adusă prin

Legea din 14 iulie 1976.

Prin consacrarea principiilor libertăţii convenţiilor matrimoniale şi mutabilităţii regimului

matrimonial, legislaţia belgiană în materie se înscrie în categoria reglementărilor flexibile. Astfel, sub

rezerva respectării ordinii publice, bunelor moravuri şi dispoziţiilor regimului primar imperativ, soţii pot

alege unul din regimurile alternative prevăzute de lege (regimul comunităţii convenţionale şi cel al

separaţiei de bunuri) ori îşi pot configura propriul regim matrimonial, în funcţie de aşteptările,

mentalităţile şi interesele lor pecuniare.

În sistemul de drept belgian, regimul legal este cel al comunităţii reduse la achiziţii, considerat a fi

regimul cel mai adecvat pentru belgianul de o condiţie medie. În mod frecvent, soţii optează pentru un

regim legal „amenajat”, fiindu-le permis ca pe cale convenţională să deroge de la dispoziţiile care

configurează regimul legal, cu excepţia acelora care reglementează mecanismul gestiunii bunurilor,

dreptul creditorilor de urmărire, principiul recompenselor (nu şi modalităţile), cauzele de dizolvare a

regimului, atribuirea preferenţială etc. Chiar şi cu aceste restricţii, libertatea de voinţă a soţilor se

poate manifesta într-un spaţiu destul de generos. Pentru acele aspecte cu privire la care nu s-au

instituit derogări în cuprinsul convenţiei matrimoniale se vor aplica în completare dispoziţiile regimului

legal, căruia legiuitorul belgian i-a imprimat un caracter supîetiv – art. 1451 in fine C. civ. belg.

În practică, majoritatea modificărilor aduse regimului legal vizează compoziţia activului

patrimonial şi/sau principiul partajului egal în natură consacrat de dispoziţiile art. 1445 şi 1430 C. civ.

belg. Compoziţia activului matrimonial poate fi extinsă prin includerea în masa bunurilor comune a

unei părţi sau a tuturor bunurilor prezente şi viitoare – art. 1452 – putându-se ajunge la o confuziune

aproape totală a patrimoniilor soţilor[12] prin adoptarea regimului comunităţii universale. În egală

măsură, în funcţie de opţiunile concrete ale soţilor, activul patrimonial poate fi diminuat (spre

exemplu, prin excluderea din sfera comunitară a veniturilor bunurilor proprii). Se consideră că

veniturile activităţii profesionale desfăşurate de soţi constituie activul minimal al oricărui regim, de tip

comunitar. Corespunzător extinderii, respectiv restrângerii activului comunitar, pasivul comunitar va

suporta proporţional aceeaşi variaţie, conform dispoziţiilor art. 1452 alin. 2 şi ale art. 1453 alin. 2 C.

civ. belg.

Soţii sunt liberi să stipuleze în cuprinsul convenţiei matrimoniale că soţul supravieţuitor va avea

dreptul de a preleva din patrimoniul comun, înainte de partaj, anumite sume de bani ori bunuri (art.

1457) şi/sau că activul comunitar net nu va fi partajat în cote egale, mergând până la atribuirea

integrală a acestuia soţului supravieţuitor (art. 1461). Aceste clauze de preciput  şi de partaj inegal, a

căror activare este adesea condiţionată de dizolvarea regimului prin decesul unuia dintre soţi, sunt

calificate în principiu drept acte juridice cu titlu oneros -convenţii între soţi – iar nu acte cu caracter

gratuit, conform dispoziţiilor art. 1458 alin. :l şi art. 1464 alin. 1 C. civ. Belg., cu excepţia ipotezelor

prevăzute de art. 1458 alin. 2, art, 1464 alin. 2 si art. 1465.

[1] A se vedea M. Eliescu, Efectele căsătoriei, p. 177.[2] l. Bacaci, Raporturile patrimonialii in dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed, Hamangiu, Bucureşti. 2007, pp, 12-14.[3] Pentru dezvoltări cu privire la criteriile de determinare a celor două categorii de bunuri sub imperiul reglementării din Codul familiei [art. 31 lit. c)], M. Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, pp. 92-94, analize care îşi păstrează pe deplin actualitatea.[4] Spre exemplu, în cazul în care în timpul funcţionării regimului comunităţii extinse unul dintre soţi dobândeşte o cotă parte dintr-o succesiune grevată de sarcini, ar fi total neechitabil ca masa bunurilor comune să sporească, prin efectul aplicării clauzei convenţionale de extindere a regimului comunităţii, în vreme ce datoriile aferente vor apăsa asupra masei bunurilor proprii ale soţului dobânditor. Dacă există acordul soţilor în acest sens, nu vedem raţiunea pentru care datoriile respective nu ar putea fi suportate din masa bunurilor comune.[5] Spre exemplu, rambursarea împrumutului contractat de umil din soţi anterior căsătoriei pentru achiziţionarea unui imobil, care prin efectul convenţiei matrimoniale a intrat în masa bunurilor comune

[6] Pentru unele precizări generale vizând lichidarea regimului matrimonial, a se vedea şi C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 20-21[7] Posibilitatea derogării de la regulile partajului egal este prevăzută expres de art. 1520 C. civ. fr. şi art. 1461 C. civ. belg.[8] A se vedea dispoziţiile art. 1515 C. civ. fr.[9] Regimul a fost reconfigurat prin noul Cod civil din anul 1991, intrai în vigoare în anul 1994.[10] se vedea C. M. Crăciunescu, op. cit., p. 90. M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil (I), în RRDP nr. 6/2007, p. 127.

[11] Este vorba de fostele articole 1272-1425 din Codul civil al Canadei de jos, care, astfel cum au fost amendate prin legile posterioare, continuă să guverneze raporturile patrimoniale dintre

soţii căsătoriţi înainte de 1 iulie 1970, conform art. 66 din Dispoziţiile tranzitorii privind Cartea a Ii-a din C. civ. Q. (1980, capitolul 39; 1982, capitolul 17); pentru consultarea acestor dispoziţii, v. Code civil du Quebec, op. cit., pp. 1691-1696. Unele repere vizând categoriile de bunuri care intră în structura patrimoniului fiecărui soţ căsătorit sub regimul comunităţii de bunuri, regulile aplicabile la momentul dizolvării regimului sunt postate pe site-ul Ministerului Justiţiei al provinciei Quebec; http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/accueil.asp. Ca un element de pitoresc, pot fi amintite două caracteristici ale acestui regim, dispărute din peisajul legislativ contemporan; categoria de bunuri „rezervate” ale soţiei şi administrarea de către soţ a bunurilor comunităţii.[12] singurele bunuri care îşi păstrează natura juridică de bunuri proprii sunt, potrivit art. 1453 C. civ, belg., cele care au un caracter personal şi drepturile exclusiv ataşate persoanei.

http://www.juspedia.ro/13207/regimul-comunita%C8%9Bii-conven%C8%9Bionale-in-reglementarea-noului-cod-civil/