„Regatul Cuvântului”, An VI, nr. 34, Martie 2016

8/19/2019 „Regatul Cuvântului”, An VI, nr. 34, Martie 2016

1/52


2/52

MEMBRI FONDATORI

N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine. - Iniţiator, prim fondator şi actual

director/redactor-şef al revistei RegatulCuvântului.

- Membru al Academiei

Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.- Director/Redactor-Şef al revistei SferaEonică.

Al.Florin Ţene - Membru al Academiei

Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

ISSN 2286 - O5O9ISSN-L 2286 - O5O9

Parteneri culturali

REGATUL CUVÂNTULUI


3/52

Membri de onoare:Academician Constantin-Bălăceanu StolniciProf. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.)Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, SUA, Director al Revistei “Lumină lină”;Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, Revista „Clipa”, SUAVera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, Revista „Clipa”, SUAMaria Diana Popescu, redactor șef la Revista „Agero” Stuttgart, director la Revista de cultură „Art Emis”, d-rector al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art EmisCristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUAProf.univ.dr. Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea BucureștiProf. dr. Adrian Botez, director fondator al Revistei Contraatac.

Director\redactor-șef: N.N. Negulescu, membru al L.S.R, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

Redactori principali :

Redactor șef-adjunct:Prof. dr. Mihaela Roşu Bînă

Secretar general de redacţie: Cezarina Adamescu, membră a U.S.R

Secretar directorat: Marian Malciu, membru al L.S.R

Critic de artă: Diego Vadillo López, Spania.

Redactori:Prof. Mihaela OanceaDr. Elena-Maria CernăianuProf. Lilia Manole, Republica MoldovaLect.univ. dr. Alina Beatrice CheșcăDr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. RomânLuca Cipolla, ItaliaAny - Mary Dina @ Sarawathi Binduhooshan, India.Jerlăianu Manuela Cerasela, scriitoare

Redactori asociaţi:Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă RomânăQuebeq, Canada, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul NeamţGeorge Roca, editor șef al Revistei Romanian Vip, AustraliaSlavomir Almajan, CanadaCătălina Florina Florescu prof. dr. în literatură comparată, SUASimona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUAMariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK

Redactor principal tehnoredactare:

Ing. Rodica Cernea

Realizator coperta:Ing. Rodica Cernea

Scriitor, jurnalist Eugen Cojocaru, şef departament dramaturgieŞtefan Grosu, bursier doctoral Academia Romana; doctorand la ŞcoalaDoctorală de Filoso e, Univ. Bucureşti; consultant IBN Khaldun CenterFor Research & Studies, Amman- Jordan, trainer de etică aplicată (eticăşi protocol, etică în afaceri, etică medicală, management etic, coduri eticeetică şi resurse umane, responsabilitate morală, branding personal şi cor - porativ) şi formare voluntari Şef Departament Etică, Teologie Didactică Dr. Adriana Mihaela Macsut, (Doctor, Şcoala Doctorală de Filoso e,Univ. Bucureşti cu Teza Doxa în concepţia lui Platon) consultant IBNKhaldun Center For Research & Studies, Amman- Jordan, trainer de eticăaplicată (etică şi protocol, etică în afaceri, etică medicală, managementetic, coduri etice, etică şi imagine, etică şi resurse umane, responsabilitatesocială şi religioasă, branding personal şi corporativ) şi formare voluntariŞef Departament Filoso e, Hermeneutică Creştină.

REGATUL CUVÂNTULUI


4/52

Stelian Gomboş...............................................................pag.5Petru Solonaru.................................................................pag.7Mihaela Roşu Bînă..........................................................pag.9Adrian Botez..................................................................pag.10

Dan Lupescu..................................................................pag.12 N.N Negulescu ..............................................................pag.13

Pop Stelu........................................................................pag.15Marian Hotca.................................................................pag.16 Mihaela Oancea ...........................................................pag.18

Gheorghe Zincescu........................................................pag.19

Cezarina Adamescu.......................................................pag.22

Cornelia Păun Heinzel...................................................pag.25Dorina Stoica.................................................................pag.26Viviana Milivoievici......................................................pag.27Vavila Popovici.............................................................pag.29I.C.R Bruxelles..............................................................pag.31

Fundaţia ACADEMIA DACOROMÂNĂ.....................pag.32Angi-Melania Cristea.....................................................pag.47Elena-Maria Cernăianu..................................................pag.47Ionel Căpiţă ...................................................................pag.51

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul [email protected] poate accesată la adresele:http://www.regatulcuvantului.roe-mail director redactor-șef: [email protected] [email protected] redacţie: 0351. 418. 010Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541

REGATUL CUVÂNTULUI


5/52

Stelian Gomboş Acum, la începutul Sfântului şi Marelui Post – câteva referinţe despreCanonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul…

Din prima zi a Postului Paştilor, cântarea Canonului celui Mare îi oferă credinciosului „cheînţelegerii asprei călătorii pe care o are de parcurs până la Învierea Domnului: pocăinţa, înnoivieţii, întoarcerea la Dumnezeu. Creaţie a Sfântului Andrei - Arhiepiscopul Cretei, Canonul d-

păşeşte prin mărime orice alt canon imnogra c. În acelaşi timp, prin adâncimea ideilor pe carecuprinde, îl cheamă pe credincios să-şi altoiască viaţa spirituală pe drumul lui Iisus Hristos, spGolgota şi spre Înviere, drum pe care se sintetizează destinul umanităţii. Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească spre Înviere. Prin toate slujbele pe care PărinBisericii le-au presărat de-a lungul celor 48 de zile de postire, credinciosul este ajutat să creasspiritual şi să se apropie mai mult de Dumnezeu. Între aceste slujbe, un loc aparte îl ocupă Canocel Mare, alcătuit de Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămânseara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie), când strofele Cansunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile; miercuri în săptămâna a cincea din Post, în cadrul slujbei numite „Canonului celui Mare“, când se cântă integral.

Despre omul - actor pe scena istoriei mânturii Canonul este alcătuit din nouă secţiuni numite „cântări“, compuse, la rândul lor, din strofe (tropare), între care se intercarugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“. Troparul care deschide ecare din cele nouă cântări, numit „irmos“, adică „legătură“, se cântă o dată la început şi se repetă parcurgerea troparelor cântării respective. De ecare dată când se rosteşte rugăciunea „Miluieşte-mă...“, se face şi o metanie - o pciune până la pământ - , rostul metaniilor ind acela de a angaja în rugăciune persoana umană, în integralitatea sa: trup şi sumănăstiri se fac trei metanii pentru ecare din cele aproape 300 de tropare). Canonul este numit „cel Mare“, atât pentru lungimea lui, cât şi pentru înălţimea şi neţea ideilor pe care le cuprinde. Dacanon liturgic obişnuit cuprinde până la 30 de strofe, canonul Sfântului Andrei are peste 250. În privinţa conţinutului, Canonul ceîmpleteşte marile teme bibilice şi scripturistice (Adam şi Eva, raiul şi căderea în păcat, Noe şi potopul, David, pământul făgăduinţeHristos şi Biserica) cu mărturisirea păcatului şi pocăinţa. Mai mult, aşa după cum spune Părintele Alexander Schmemann, în lucrarea sa, „Postul cel Mare“, „evenimentele istoriei sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut, ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tra

păcatului şi a trădării, ca drama mea personală“. Credinciosul care participă la slujba Canonului este luat parcă de mână şi purtat într-o lungă călătorie, care începe cu facereaşi continuă până dincolo de pragul acestei vieţi, în veşnicie; pe parcursul întregii călătorii este invitat să privească şi să cugete la difmomente ale istoriei mântuirii. În cadrul acestui proces, descoperă că nu este un simplu spectator, ci se vede pe sine participând difapte şi întâmplări pe care mai înainte le-ar considerat exterioare, străine lui.

Despre dialogul pocăinţei Rugăciunea credincioşilor adunaţi în biserică nu este un monolog, ci o voce a unui dialog care are loc în adâncurile tainice xistenţelor umane. Credincioşii vorbesc cu persoanele prezente în mod nevăzut alături de ei: Dumnezeu Cel în Treime, Maica DomCuvioasa Maria Egipteanca şi Sfântul Andrei Criteanul însuşi. Iată un exemplu de dialog cu Sfânta Maria Egipteanca: „Cel pe care L-ai iubit şi L-ai dorit, Maică, pe ale Cărui urme ai mers, Acesta te-a a at şi ţi-a dat pocăinţă, ca unul singur Dummilostiv, pe Care roagă-L neîncetat, să ne izbăvească de patimi şi de primejdii şi pe noi“. Despre rostul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, Părintele Alexander Schmemann spune că este „să ne descopere păcaastfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul, nu prin de niţii şi înşiruiri, ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării“.

Ce este un canon? Cuvântul „canon“ este foarte des întrebuinţat în limbajul bisericesc, cu diferite sensuri. În imnogra e, el este o înlănţuicântări, compuse după anumite reguli, în ceea ce priveşte numărul şi măsura lor, alcătuind un întreg de sine stătător, folosit ca atcult. Forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnogra că este alcătuită din nouă grupuri de cântări. Numărul a fost inspirat dnouă cântări pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură (cum ar cântarea lui Moise, a lui Isaia sau cântarea S ntei Fecioare Maria, dI al Evangheliei după Luca), care erau folosite în cultul Bisericii primelor veacuri. Totodată, aminteşte şi de cele nouă cete îngeremajoritatea canoanelor, cea de a doua lipseşte, ind chip al cetei îngerilor căzuţi.

Se deosebeşte Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul, de celelalte creaţii liturgice de acelaşi gen? Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnogra că. El se impune nu nummărimea sa (peste 250 de tropare), ci mai ales prin adâncimea şi frumuseţea modului de a exprima pocăinţa. Sfântul Andrei Critereuşit să adune la un loc nenumărate imagini ale pocăinţei din Sfânta Scriptură, de la căderea lui Adam din rai şi până la Învierea M-itorului, identi cându-se cu ele şi îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru. Fiecare eveniment evocat este prezentat şi ca rea vieţii mele, oferindu-mi ocazia să conştientizez păcatul, să mă pocăiesc şi să nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.

REGATUL CUVÂNTULUI

-5-


6/52

Despre acomodarea noastră cu împărăţia cea cerească şi veşnică Pentru unii, slujba Canonului celui Mare este lungă şi, poate, plictisitoare. De ce se întâmplă acest lucru? Dacă simţim acest lucru, este o dovadă evidentă a faptului că nu ne mai hrănim credinţa din Sfânta Scriptură. Ne plictisimascultăm cântându-se sau citindu-se despre persoane sau evenimente despre care nu ştim aproape nimic. Slujba Canonului este o p-care pentru ecare dintre noi de a redescoperi Sfânta Scriptură şi, mai ales, de a încerca să trăim aşa cum ne îndeamnă ea. Ar trebui să ne dăm seama că acum, în prima săptămână a Postului, Biserica ne oferă o atmosferă diferită de ceea ce trăim d-cei. Venind din agitaţia vieţii noastre de zi cu zi şi intrând la o slujbă a Pavecerniţei mari, unită cu Canonul Sfântului Andrei Critdescoperim o atmosferă liniştită, o cântare domoală, cu lumină puţină, cu „Doamne miluieşte“, repetat parcă la nesfârşit, cu rugăcum este cea a Sfântului Efrem Sirul, pe care nu le poţi asculta indiferent. Este, dintr-o dată, altceva. De fapt, acesta este rostul poşi al slujbelor sale: să ne ajute să devenim altceva, să devenim inţe pascale, adică să „trecem“ de la „omul cel vechi“ la „omul ceŞi dacă această atmosferă ne plictiseşte, nu este vina Bisericii. Ea este, de fapt, chip al împărăţiei lui Dumnezeu, în care lauda Luveşnică. Iar slujbele nu fac altceva decât să ne facă să pregustăm din frumuseţea Împărăţiei şi să ne obişnuim cu ea.

Câteva indicii şi referinţe biogra ce despre autorul Canonului - Sfântul Andrei Criteanul Sfântul Andrei Criteanul s-a născut în Damascul Siriei în jurul anului 660 dHr. Adolescent ind încă, şi-a început viaţa monla Mănăstirea Sfântului Sava din Pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers în Constantinopol ca reprezentant al Patriarhie-salimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales Mitropolit al Gortinei, localitate din insula Creta - GÎn anul 712 la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale a fost în partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare 740 în localitatea Eresso, din insula Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în ecare an la data de 4 iulie. Cu alte cuvinte, autorul Canonului celui Mare este Sfântul Andrei Criteanul sau Cretanul. El s-a născut într-o familie creştini-a oferit o educaţie aleasă. Tradiţia spune că a fost mut până la vârsta de şapte ani, când, adus de părinţi într-o biserică din Ierusa

primind S ntele Taine, a început să vorbească. După moartea părinţilor, s-a călugărit la Mănăstirea „Sf. Sava“ din Ierusalim. Asecretar al Patriahului Ierusalimului. A fost trimis, în anul 685, la Constantinopol, pentru a semna actele Sinodului al VI -lea Ecucare condamnase, în anul 681, erezia monotelită (monoteliţii învăţau că în persoana Mântuitorului Iisus Hristos există numai vdumnezeiască, nu şi cea omenească). Nu s-a mai întors la Ierusalim. Rămas în capitala imperiului, a fost hirotonit diacon, primind însărcinarea de a conduce un orşi o casă pentru bătrâni. S-a remarcat, aşa după cum spun biogra i săi, prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii“ În preajma anului 712, a fost ales Arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. De aici, numele sub care este cunoscut şi acum: -nul sau Criteanul. Deşi semnase actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, cedând presiunilor împăratului Filip Bardanes (711-713), a învăţătura monotelită. În scurt timp însă, s-a dezis de aceasta şi a revenit la învăţătura Bisericii. Cunoscând din propria trăire căîndepărtarea de Dumnezeu, a cunoscut apoi şi adâncul pocăinţei, pentru care motiv a şi fost numit „mistagog al tainei pocăinţei“. A trecut la veşnicele şi cereştile lăcaşuri în anul 740, în oraşul Ieriso din insula Mitilina (Lesbos), pe când se întorcea dintr-o c-rie făcută la Constantinopol. Este înmormântat în cea mai veche biserică din oraş. În afara operei sale clasice - Canonul - Sfântul Andrei a mai scris predici despre Maica Domnului, canoane la Buna Vestînvierea lui Lazăr, la Duminica mironosiţelor, la zămislirea S ntei Ana, precum şi un mic poem în care îşi exprimă adeziunea fhotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Despre mesajul spiritual – duhovnicesc al acestui Canon În altă ordine de idei, după cum am (mai) spus (şi) în rândurile anterioare, în prima săptămână a Postului Mare şi la DenJoia săptămânii a cincea, Biserica noastră dreptslăvitoare ne adună pe toţi în jurul analogului pentru a cânta împreună Canonul celScopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († cca. 740 dHr.) este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşennecesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră…

Câteva indicii şi referinţe despre opera Sfântului Andrei Criteanul Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca orator a scris Omilii la diferite sărbători, prezentând pentru primsistemul sărbătorilor. Însă cea mai importantă specie de poezie creştină pe care a redactat-o a fost canonul, o nouă speţă a poez-sericeşti mult mai lungă în comparaţie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăţi poetice cu structură şi melodie propscris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazăr, la duminica Mironosiţelor, la naşterea Maicii Domnului, la zămislirea S nteetc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris şi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă adela hotărârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.

Canonul cel Mare - monument al imnogra ei creştine răsăritene Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlavie pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsu-nurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept „părintele canoanelor”, ind deci primul alcătucanoane şi iniţiatorul acestei specii imnogra ce în Biserica grecească. Însăşi titulatura de „cel mare” subliniază întinderea acestuia

un poem vast de peste 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii. Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mar-torită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa ecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), prea profunzimii sale devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un pdialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două plsu etul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfuninimii strigă: „Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!” şi cel al inţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă

REGATUL CUVÂNTULUI

-6-


7/52


8/52

Terestro-Galacticului „Așezământ de Crezământ” (complet opus, structural, funcțional și spiritual, „Așezământuluicavalcantic”!) - îi strânse, acolo, pe toți aceiaudaxienisinguratici, hristoșisimplicissimi , singuratici eroi ai erelor cosmice, ai manvantarelor...”(pag.300). Putem a rma că poesia (nu poezia narcisiacă a profanului!), astfel, hermetizează Ermeticul (Ascunsul!). Ea nu certi că, ci doar ase-amănă, intuiește, numind,analogia cu Ființa. Deci, dumirește din drumuri Calea! Cum logica (minții) măsoară cărările gândirii tot așdar mereu în alt fel,aedeinitatea aeduluivede botezător poesia, o chibzuiește metaforic, prin iubire.

Iluzionând înțelesurile, ea înțelege iluzia acestei lumi... Nu întâmplător un model al Marii Poesii este de mult ordonat înUpanishad, ce ar distinge: „a sta lângă Ființă”, a „te asemăna” cu „a ” , însuși misticul obiectiv al acestei autentice arte: a hermeneutiza sensu(Sacrul!) prin a-l numi ca similitudine Omului... Principiul poesiei, încredințat aici deAdrian Botez, este acela că:toarcerea/ înzestra-rea cuvintelor trebuie să e chiar Întoarcere în Cuvânt spre revelația „corespondenței” cu „a ința” a Omului. Mnemo-nomia acesteifaceri, respectând întâia lege a Alchimiei, poartă la: ceea ce este în semn („cuvinte” ) e întocmai cum e în Sens („Cuvânt ”), pentru ademonstra minunea aceleiași lucrări: Facerea.Ea a rmă în continuare: - Fă asemănare dacă vrei să i (Ființa!), anume, consacrând vajunge la Sacru și neuitând că felul cum faci (detașarea!) e mai mult decât ceea ce faci (atașarea, semnătura!). Fericirea poetului e„ase ști ce este” , când sfârșitul revenit la locul începutului său reușește să „se confunde” cu „a ” , adică să privească separarea cuvintelor(ea însăși cauză a Căderii!) dar văzând unicitatea Cuvântului unde inteligibilitatea-i se împletește cu înțelegerea cititorului și unPrim cititor gurează însuși Dumnezeu. Astfel, poetul distinge Sinea sa așezată în fața Frumusețiica ind pe același plan onomaturgicSinelui Cosmic. Căci , de n-ar face așa, s-ar îndepărta deOsialitatea Veșniciei... Citez: ...- Tu nu-ți dai seama că plănuirea universului a stors de înțelepciune absolut toate puterile ierarhiilor cerești, dar nu și pe cele ale Creatorului lor !- care, singur, în ece clipă, creează și re-creează, mereu, forme tot mai minunate, spirite tot mai înălțate și extaziate, în fața Frumosului, a Frumuseții ? De ce nu te închiniFrumuseții? De ce nu te astâmperi în această după-amiază, plină de zumzetul de aur și dulceață, al albinelor văzduhului, de ce nuadmiri, închinându-te, stupul și regina...copacul și oarea...omul și steaua...? Nu ești în stare de nimic, pentru că respingiFrumosul și

Adevărul – adică, înseși Esențele Veșniciei !...”(pag.316).Ce se cuvine să citim în „Cabala Nebunilor” de Adrian Boteze că poesia autentică este o formă golită (vidată) de cuvinte ce ține deSpecia Cuvântului, ea ne ind atributul intelectului, așadar al minții,ci o faptă intuitivă a sapientalei inimi din Inimă ce se „așează” înlucru (în Energie!) și face apel la tăria Sacrului (tăcerea!). Astfel: „Tu nu înțelegi, voi chiar nu pricepeți, de atâta amar de vreme, că taremă doare, mă sfâșie, atâta amânare a iluminării și întoarcerii, din pricina seminței de prostie, pe care voi o botezați„minte ”, și pe care o folosiți numai pentru ca să vă puneți cât mai multe piedici și crime, în calea voastră spre casă, spre odihna luminii și Adevăratei voastre Identități...?...de ce nu vreți să înțelegeți voi că trebuie să vă prețuiți, cu toată puterea și adâncimea înțelepciunii (iar nu cu putregăioasavoastră de minte, care tot iscodește păgubos, smintitor și sinucigaș... spre a vă îndemna la depărtare de rost...și vă sleiește și topeșt puterile de zburare înapoi înspre cuib...?)...”. Iată că în poetizare, paradoxal, locul săgeții este luat de Arcaș (iubirea, metafora divinăarcul e poetul, iar ținta e numirea revelată a Sacrului, poesia (onto-omoiosia, similaritatea cu Unul!). Deși vorbește despre Cale, ea aduceîn prim plan „Carul Ascuns”, Uimitorul, Criptica Celui Singur... În jurul beznei boabelor de nisip, cuvintele ca atare, în felul devotScoici, poetul secretă inspirat lumina sidefului Cuvântului și în modul acesta descoperă în sfântariu-i „omul căutat ”, Perla Sinei! ...Pânăa învăța că a înțelept e a vedea în tine „ce ești ”, simplitatea simplității,Su etul, sineitatea!...Cartea prezentă a luiAdrian Botez, ca meditație despre avatarele stultiției, despre apokalipsa nebuniei într-o nuntă gnostică dinLebăda Înțeleaptă și Mirele Nebun, accentuează în principal că de mii de ani omul se împodobește la exterior, însă nu răzbește a precum Poetul ori Scoica și la interior. Astfel, scrieAdrian Botez: „Lebăda (Mireasa Licornului tainic...), deși simțea că trebuie săînceapă, cât de curând a cânta..., unduia și plutea într-una, și nu scăpa, din ciocu-i delicat, de prințesă a Lumii – Smaragdul...ba, dincând în când, părea că ține, minunat, în ciocul ei de coral curat, două pietre dumnezeiești, deodată: un Smaragd și un Sa r......A devăra-ta Poetă a Apelor Lumii se pregătește de Cântecul Vrăjit Or c, celebrul, de-acum, Cântec al Lebedei. . ..Lângă ea, nimeni, nicio altă pasăre, nicio viețuitoare. Plutește pe valurile eterului dumnezeesc. Poate că numai lianele cele unduioase, și ele unduioase, o însoțesîn plutirea-i... o însoțesc, îngânând-o, din umbra lucrurilor descărnate și chircite ale Lumii Vechi... poate doarCristalul și Amintirea Licornului –Mire îi mai dau putere, să vâslească, lin, printre stelele scăpărătoare, încă... - ...pe sinuozitățile sonore ale ParashabdeiCosmice, Adânc Demiurgice.” ( pag. 281)....Întrucât îndemnul biblic: - „Creșteți și înmulțiți-vă!” nu presupune a odrăsli în re exii și a perpetua umbra, ci a spori în Lumină, prsosind tăcerea adevărată spre Acela...Când toate ard, curg, se vântură și se pulverizează în su ul palpitației cumpănirii între înțeleși nebunie ce are în pază, deodată, vinul de lumină, cunoscându-se că doar cine controlează această balanță are șansa mântuirii... E de clar-viziune și, cu osebire, de clar-acusmație!... Astfel vom confunda mereu pe „ieri ” cu „mâine ”, oglindirile narcisiace ale suprafețeivalurilor (centrifugitatea) cu profundul Ocean al Oglinzii (centripetitatea), regele mort din inima piramidei cu moartea piramidinima regelui...Această carte îmi evocă „Greierele din colivia de aur ”, din Roma horațiană, ce era vândut pentru misteriosul său cântec, întrucât evisează, iată, asupra a ceea ce alegem:vibrația înțelepciunii Greiereluiori poleiala nebuniei de aur a micului bordei de zăbrele?...Altfel zis, a muri nemurind/mistic sau a muri în recluziune/corporal, adică într-un „mormânt gol” ori într-un „mormânt plin”, în in ni-tatea neîncetată sau în limita încetării?... Izvodul este, așadar, pentru cei ce au îngăduința cuminte a lui Iov, cât în athanoru-i ea concentrația că cei sceptici pot înnebuni când dialectica somnului călăuzește la risipire, iarmeta zica trezirii către Unul, știind că „migda-la ” înțelepciunii e mereu a lăuntrului în vreme ce „camforul ” nebuniei rămâne parfumul de afară. Fără smerenie „à la Iov” nimeni nule dobândește când omeneasca lume, ciudat, e doar o unică monedă: ce este pe avers sapiență pe revers e stultiție, gnostie pe-o agnostie pe următoarea, ce-i pe o latură purpurie hlamidă, dincolo e peticărie, iar un singur nod leagă liniștea de neliniște, mărturis

tăgadă, semănatul a-mintei de secerișul minții smintelnice. Eliberarea din una sau prizoneratul în cealaltă ține de magia cunoașteversus, de „cavalcantica” ne-cunoaștere, a identi cării cu absolutul sau a negării diaboleinice.Să ne limpezim cu fața spre cele Șapte Silabe/Răsărișuri ale „Cabalei Nebunilor” și să întrezărim echilibrul între Sapiență și Stultiție

sub imboldul: „Cereți și se va da, bateți și se va deschide!”... Descifrarea zăboveșteîn Ochiul Înțelepciunii, iar gura în iubirea iniminebune, aici și acum, undeAdrian Botez țese o dantelă rară, cu autentice întretăieri și prelungiri, aunei călătorii imaginare în exotiȚară a Stultiției sub semnul tezei conform căreia e dat să dăinuinuiască în memoria noastră o unitate a tuturor potrivniciilor, o cona conotațiilor savorii spirituale. Această țară este și a osebirii cât și a deosebirii, ind ea a Trezirii ce recuperează o absență din vr

REGATUL CUVÂNTULUI

-8-


9/52

Căderii...În ea un „acolo”este adus „aici ”, o falie a lui „a ști ” este apropiată într-un izvor al lui „a ”... În același grad zidirile inimii și, într-o prielnică măsură, surpările minții rămân ca același r ce își întreabă mereu aceeași pânză arhetipală: -„Ubi sunt?” ... Altfel zic, în carteaaici deschisă, proeminent și ascuns Sâmburele își interoghează Floarea, dar nu cea de mâine, ci aceea de azi, subliniind grația similidintre aurora contemplației sapientale și crepusculul re exiei stultiției, cât, mereu, aidoma lui Hypnos, în mâna zeului Nebuniei, „ făclia gata să cadă” e chiar Înțelepciunea, și că prin ea, ne-năruielnică, putem nădăjdui a accede la calea realității sacre, spre revelarea Unu

Mihaela Roşu BînăFuncţia şi dinamica frazei în romanul lui Nicolae Breban

Analiza tipului narativ în opera de maturitate a lui Nicolae Breban, xând din motive ta-onomice această linie de demarcaţie odată cu apariţia excelentului Animale bolnave , impune dis-cutarea planului verbal, cu alte cuvinte, a felului în care raportul dintre narator şi naraţiune, din povestire şi istorie modelează limbajul. Multe dintre reproşurile criticilor, contemporani apariromanelor, vizau impuritatea tipului, implicit a stilului, făcând trimitere la fraza supradimensiotă, redundantă şi anacolutică, cu nenumărate subordonate, incidente, propoziţii eliptice şi dislocsintactice. Dincolo de orchestraţia ideologică a momentului1 , păcătuiau prin scoaterea autorului dincontextul estetic al curentului căruia îi aparţine sau pe care îl pre gurează.Să nu uităm că rom-cierul debutează sub semnul neomodernismului şi face, cu certitudine, prin romanul Bunavestire,trecera la postmodernism. Polifonia vocilor în romanele sale este adeseori derutantă. Tipul nara

din romanele amintite, urmăreşte, în mod obligatoriu, însăşi mişcarea scriiturii, ductilă, maleabcând uidă şi vaporoasă, când abruptă şi pulverulentă,după cum i se cere a deveni de către pre-textul, acel primum-movens în tecăruia se desfăşoară. ÎnConfesiuni violente, dialogurile lui Nicolae Breban cu C. Iftime, romancierul se plasează enunţurile sale, frecveincriminate, în siajul construcţiei proustiene. Fraza pe care Marcel Proust o inventează e o “noutate”, “o imensă descoperire”, aceea redundantă, cu multe subordonate. O lume în care el însuşi se pierde ca în nişte culoare nesfârşite”2 . Şi apoi, referindu-se la propriasintaxă, a rmă “[...] eu am asemenea fraze dintr-un tip de instinct — eu aşa gândesc. Când vorbesc, folosesc stilul acesta redundocolişuri. Şi când vorbesc şi când scriu, la mine e un fel de înaintare cu ocolişuri. E o căutare în mers, o construcţie în mers. […] las în voia acestor meandre, pe care le face stilul meu. Până la urmă el mă duce şi pe mine. Şi poate prin el a u adevărul despre despre mine.”3 Prin aceste observaţii, romancierul readuce în discuţie ideea inseparabilităţii conţinutului de formă. Opera îşi dobânînţelesul şi identitatea unică mulţumită organizării sale verbale. Pe de altă parte, Breban îşi asumă programul estetic al celor două gde la care se revendică, neomodernismul şi postmodernismul: ermetismul expresiei, ambiguizare limbajului până la aparenţa de-sens, impuritatea discursului prin combinarea în acelaşi enunţ a unor registre stilistice şi coduri de comunicare diferite, oximorDin strategiile de seducţie nu lipsesc jongleriile verbale, vârtejurile ameţitoare de fraze. Cufundat în plăcerile propriului text, a

Buneivestiri se autocontemplă cu o voluptate narcisistă. Nicolae Breban ştie, dintr-o adolescenţă oprimată, asemeni lui Flaubert, hârtie poţi dispune după bunul plac de lume, de univers. Această certitudine îl răsplăteşte însutit pentru eşecurile existenţiale. Deminstanţă absolută în text, el potriveşte cuvinte în imagini, prinde viaţa în capcana scrisului, distrându-se nemipomenit “să ţină oamtigaia frazei şi să-i facă să sară ca pe nişte castane.”4

Am ales, spre exempli care, tocmai fragmentul care “rupe” structura iniţială a romanului Bunavestire, pentru a anunţa saltul per -sonajului Grobei într-o altă dimensiunea ontologică . Breşa din existenţa măruntului merceolog provincial este consecinţa intervludice şi ze emitoare a unor zei poznaşi şi discreţionari, contaminaţi de grosolănia muritorilor locuitori ai provinciei. “Se însera încet, oh, foarte încet, doar jos de tot, … sus, sus, pe sus, pluteau norii străvezii, de-un colorit insuportabil, ecuaEra ora la care zeii … zeii nemuritori ieşeau să se plimbe în şaretele lor, trase de caii lor musculoşi, ce asudau magni c în hamurhamurile subţiri, bătute în argint şi nichel … în platină. Peste norii stridenţi, coloraţi strident, ca un evantai colosal din ldeş subţire- parent, cu miniaturi din secolul XV … cu şaretele lor gonind printre statui de marmoră, fără un braţ, fără o coapsă, ei, cei dispreţmuritorii atotştiutori, atei, suspect de siguri pe ei … ei, cei dispreţuiţi de vii care mişunau pe jos, în febrilitatea lor, lipsiţi de religi… vidaţi, goliţi de religiozitate, tâmpi … inteligenţi şi tâmpi …zeii, frumoşi în ghetoul lor, în păgânismul lor, cşi, nemişcaţi ca sîn aparenţa lor, din politeţe luând înfăţişarea zeilor, a supraoamenilor ... acum, când pe cer se rescria istoria scurtă a lumii, când bătălii navale şi aeriene se duceau, concomitent, printre norii strident coloraţi, când atâtea cavalerii, cavalcade coborau spre as nţiînsuşi Sextus Aemilianus ... când ecare din¬tre noi se re ectă acolo sus ... şi mai sus sau ... puţin mai jos de foarte sus ... d... în două, trei copii ... când unul din ei poate, nemuritor (din simplă obişnuinţă) se re ectă, o clipă, în trotuarul de dinaintea pnoştri nehotărâţi ... când vreunul dintre supra-oamenii aceia se apleacă, o secundă, intrigat de mâna Leliei, subţire şi albă, rezemateternitate pe umărul celui al cărui cap, ceafă, nu se vede ... pentru că ei au încă ochi buni şi în infra-secunda care, în care e toată dnoastră, în infra-secunda care e istoria vieţii pe planetă, ei pot deo¬sebi luciul de marmoră al mâinii ei ... al mâinii ei în dupăamiazacând, sătulă de amor, adormise în faţa logodnicului ei ce-o vizita ... pe care îl regăsise la trezirea din somnul abrupt, total, la piciei, zâmbind amabil, răsfoind albumele cu lele groase de car¬ton ... poate ... mai-mult-ca-sigur, cum se spune în pro¬vincie, cdin acei supraoameni, roşcat sau ne¬gru, cu sprâncenele groase, negre, împreunate, se apleacă (s-a aplecat sau se va ... timpurilesunt o goală for¬malitate, un fel de birocraţie) peste balustrada sa de nori, invidios, de-o invidie puerilă, ce cântă ... priveşte curio

curiozitate goală, imbecilă, în la de album, peste pozele acelea care ... şi râde, râde total neplăcut, neinstruit, aşa un ... hă-hă-hă! o dată, vulgar : - Hă-hă-ho-ho-hă-hă ! şi apoi plescăie din buze şi din limbă, ca golanii, sâmbătă după-amiaza în jurul cinema¬tog _______________

1Titus Popovici la Plenara din 28–29 iunie 1977 a CC a PCR.2 Nicolae Breban Confesiuni violente – Dialoguri cu Constantin Iftimie, 1994, Ed Du Style, p 107.3 Ibid , p 108.4Marthe Robert, Romanul începuturilor şi începuturile romanului, Ed Univers, Bucureşti, 1983, p 317.

-9-

REGATUL CUVÂNTULUI


10/52

din cartier, scuipând plictisiţi, expert, pe sânii vreunei Claudia sau Sophia sau Gina sau ... Raquel. Oh, zeii, supra-oamenii iubes-vincia şi îşi pilotează des cvadrigele lor peste străzile ei pestilenţiale ... peste oa¬menii ei naivi, puternici ... cu râsul lor blând, culor blând ... cum spunea răposatul domn Henri Beyle: -La Paris nu e exclus să întâlneşti oameni eleganţi; dar în provincie ai să întcaractere! ... sau aşa ceva, like something ... şi zeii, supra-oamenii, ei înşişi, aspirau să ajungă caractere ... sau indivizi eleganţi, draştie! În provincia lor, hipercelestă ... cu alei de pietriş, cu sta¬tuetele lor ciuntite care reprezentau vreun triton, vreun peştişor ... Bachus mărunt şi burtos, c-un zâmbet amabil, insidios ... şi, deodată, ce stupoare, unul îi scuipă lui Grobei, drept în pagină. Stupo pagina, la aceea de carton îi sări din mînă ...”5 Descrierea se împleteşte cu discursul monologic al unei instanţe superioare, naratorul creditat cu autoritate supremă.Divisupra-olimpică, el ştie ce se întâmplă atât în spaţiul terestru mărunt, provincial, cât şi în cel hipercelest. Apropiat divinităţilor, muritorilor, îşi însuşeşte lexicul adecvat ambelor spaţii.Cuvintele relevante pot puse în două mari clase. Pe de o parte, avem decu provincia olimpiană de nită de cuvinte ca: zei, nemuritori, nori, cer, stele, supraoameni, tritoni, Bachus, adică un întreg repehipercelest, pe de altă parte, muritori, atei, tâmpi, imbecili, trotuar, străzile, provincia, străzile, pestilenţial, vulgar pentru contuniversului mărginit al provinciei terestre. Amestecul ameţitor al acestor două clase sugerează suprapunerea celor două planuricoboară, conducânu-şi cvadrigele pe străzile pestilenţiale ale proviciei pământene, şi se molipsesc cu obceiurile golăneşti ale muriLa rândul lor, pământenii, recte Grobei, se conectează la transcendent, devenind actori zeloşi în farsa imensă pusă la cale. Dispşase unităţi disproporţionate ca întindere, cu nenumărate repetiţii, enumeraţii, dislocări sintactice şi reluări, cele 588 de cuvinte cun vârtej ameţitor, în care sensurile iradiante converg spre revelarea mesajului, după ce, la o primă lectură, impresia de ermetism predominantă. Având o anume dinamică a dispunerii şi a construcţiei, o logică a organizării sintagmatice, ele reverberează în urnoastre printr-o utilizare repetitivă conştientă. Astfel, fraza “redundantă” sau “fraza-melc”6 nu este o simplă marcă a stilului brebanian,ci, deliberat, un vehicul al Ideeii, pe care nu poate să o exprime altfel decât prin această sintaxă specială, care îl de neşte şi care fael un scriitor de autentică valoare literară. Dacă Blaga operează cu metafora revelatorie, la Nicolae Breban identi căm fraza cu avalenţe.

______________ 5 Nicolae Breban Bunavestire, Ed Paralela 45, 2002, pp 216–217.6Laura Pavel Antimemoriile lui Grobei, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004, p 12.

EROS – SABOTORUL LUI THANATOS: „ PUR ŞI SIMPLU ”,de THEODOR RĂPAN

Unul dintre cele mai proaspete volume sonetistice ( „ Pur şi simplu – 154 Contrasonete” 1), din-tre tot mai des repetatele bijuterii ale luiTHEODOR RĂPAN (volum ilustrat,mereu miraculos, de acelaşiDAMIANPETRESCU, dintotdeauna! – de dataaceasta, îmbinarea gra că-scris de mânăredă verbuluito graphein sensul orig-inar... „comunicare urgentă-esenţial-izată”, „criză [expresivă] a su etu-lui”!), nu produce schimbări majore, încontextul viziunii poetice, „ globale”, aautorului, sau al simbolisticii, de care

face uz autorul, în celelalte ale sale precedente volume (dimpotrivă, gradulde ludico-histrionism bene co-vital a crescut, în prezentul volum - simţitorşi manifest!).În schimb, se revelează, mult mai clar (şi la nivel de conţinut, şi la nivel de formă sonetistică), nostalgia după modelul terestru Sa-

cralităţii Sonetistice – WILLIAM SHAKESPEARE. Nu numai că este urmată, del, schema stro că a „ BARDULUI WILL” (4-4-4-2), ci se încearcă (rezultatele sunt extrem de uctuante, valoric!), precum în cazul Vasile Voiculescu, chiar o re-încarnare a Dushakespeare-ian. Cartea lui THEODOR RĂPAN stă sub semnul unui motto declarat-shakespeare-ian – Sonetul CXLVI: „Poor soul, thecentre of my sinful earth...” - „Biet su et, miez în josnica-mi plămadă...”.Şi, în aceeaşi linie, Eros/Amor şi Thanatos redevin FRAŢI CONFUNDABILI (din triada sacro-mistico-fraternăThanatos-Hyp-nos-Eros).

Pentru prima oară, izbitor, apare această confuzie dramatică (extrem-expresivă şi autoritară!), în sonetul răpanian:Iubită-Moarte.Încăde pe Coperta a IV-a:„Cârpaci actor, mi-am încheiat tirada!/Atât de multe vrut-am să-ţi spun, Doamne,/Încât din crud hăitaş ajuam prada/Tâlharilor, ce vor să mă condamne...//(...)Ultimele şoapte/Ofrande sunt pe-altarul nălucirii!//Daimonul tace. Nu merdeparte!/Amor, vicleanul, stă la pândă-n scenă,/Armura-mbrac! Desigur, altă carte/Vom scrie-n doi! Reintru în arenă!//Cortina E iarăşi primăvară! Amoris laus! Plugul minţii ară!”(cf. CLIV, p. 315) .

Discontinuitate-Continuitate, Moarte-Viaţă Reluată Ciclic, Cortină Coborâtă-Cortină Ridicată/Trasă... - ...Renunţare la Luptă/Capitulare-Armură Reîmbrăcată, întru Triumful unor Noi Primăveri-Revelaţii Originaro-Paradisiace! _______________

1-Theodor Răpan, Pur şi simplu – 154 Contrasonete, Editura SEMNE, Buc., 2015.

REGATUL CUVÂNTULUI

-10-


11/52

Histrionism şi contradictorialitate şi în funcţia Eros-ului: pe de o parte, frate cu Thanatos, pe de alta, la modul răpanian, SABOTORŞI PROVOCATOR, ghiduş ( „stil Ariel ”!), al lui Thanatos, ridicând, din nou, MEREU! - cortinele (primăvăratice, întru nou cicluexistenţial!) ale vieţii şi îmbiind, iarăşi, laveghea tăişului brăzdarului „ plugului minţii ”!

Conştient de atingerea pragului de jos al senectuţii(„ Rânjind, în prag, m-aşteaptă bătrâneţea!” – cf. CXXXV, p. 277), sonetistul sa-cer- dotal (care se simte „născut şi crescut” sub zodiile VERII, iar nu sub cele hibernale!) nu capitulează, cinegociază(de pe poziţii „colegiale” , pentru căDumnezeu şi Sonetistul-Sacerdotconlucrează, întru demiurgie!), direct cu divinitatea: „ Şaizeci de veri m-auscris! Bătrân de mine,/Aşez în pragul inimii Sonetul (...)//Ce-ar să faci tu, Doamne, o minune:/Mai naşte-mă o dată, dar nu sp”(cf. II, p. 11).Re-naşterea/re-încarnarea posibil să e dorită, mistic (după atâta în-depărtare, destabilizatoare, me entă şi male că - deIthaca Ori-ginarului: „Nici maluri nu-s, Ithaca se scufundă...” – cf. CXVI, p. 239) ), de către autorul „ Pur şi simplului” (care nu este chiar „pur” , şi, mai cuseamă, nu e deloc „simplu” : Sonetistul Sacedot se vrea a obiectul unei operaţiuni necromantice disimulate şi al unui transfer clandestin de persontate şi Duh!) întru... „shakespeare”-ianitate ...”PURĂ”!THEODOR RĂPANvrea, în mod manifest (bănuim că de la acest gând porneşte şi titlul „Contrasonetelor” – cele1+5+4 =10 /Numărul Lui Dumnezeuşi al Creaţiei Sale!), să se situeze:1-sub semnul Energiei Vitale Veşnic Reiterate (DIONYSIACE), indiferent sub ce formă: „ Bacante, sete, lacrimi, disperare,/Îmi place Iadul! Vreauneodihnire!” (cf. XCVIII, p. 203);2-sub semnul LEBEDEI (...da-da, simbol de trans gurare2 or co-armonică desăvârşită, prin „cuplarea” la dubla valenţă cosmico-autodemiurgică:Thanatos-Eros – dar şi mult doritapuritate...): „O, lebădă, cântând ultima oară,/Din câte ai trăit, ce te-n oară?”(cf. III, p. 13).Faustiana LEBĂDĂ (sub semnul lui „RUHE” – „Tăcere”, „Pace/Împăcare”...”Mi-e sete de repaos”, al Marelui Valah - EMINESCU!) – cea întru-chipată, în hinduism, de Păsările HAMSA (din cartea „ SAUNDARYA LAHARI”-„VALURILE FRUMUSEŢII”!...”Tiptil, tiptil, doar Frumuseţeaştie/Să-şi apere cu dinţii avuţia...” – cf. IV, p. 15 - a rmă, mistico-maiestuos, şiTHEODOR RĂPAN!) esteandroginică, totdeauna: cuplul Ham şi Sa pluteşte în mintea divină, hrănindu-se cu miere din lotusul în orit al Cunoaşterii(numit, laTHEODOR RĂPAN, cu numele lui SOCRATE – cf.CXXXVII,p. 281). La celţi,LEBĂDA era legată atât de cultul solar al zeilorBelanus şi Lugh, cât şi de zeiţaBridgid – patroană aPoeziei şi Cânte-cului...3EROS-ul şi terţeto-cvartetulDon Quijote-Rosinanta-Dulcineea (...”del Toboso” , cum altfel?), plus nelipsitul „raison”-eur Sancho - dezvoltă, în taină, comploturi histrionice, dar de o fermitate şi temeritate pe care numai o conştiinţă autentic-demiurgică ( „dumneze-iască”!), prin Logos-ul Revelat, le poate avea: „Te scoală, Rosinantă (...uneori, numele celebrei mârţoage mistico-solare, CALULPSIHOPOMP, înspre PARADISUL-EROS AGAPÉ!- apare, la THEODOR RĂPAN, ca prescurtare tandru-duioasă: „ROSI”... – „Distinsă ROSI, gloaba mea divină!”- cf. LI, p. 109) , veşnic frate/Mi-e Sancho însuşi! Nu e prima oară...//De dragul tău, în starsunt, priveşte,/Să-l mint pe Dumnezeu, dumnezeieşte!” (cf. X, p. 27).EROS şiFRUMUSEŢEA SACRĂ A ARTEI (...Arta Clăditoare întru Hristică Auto-Jert re- ...valahii o pun sub semnul „ANEI LUI MANOLE ”, din „zidul morţii spre Înviere” – cf. LVII, p. 121), adică, în cazul luiTHEODOR RĂPAN - SONETUL-MÂNĂSTIRECOSMICĂ!- nuntesc androginic (fără a uita, însă, de „ plata sângelui resurecţional hristic” !), întru împlinireanemuririi şi demiur-giei: „Mă-nalţ prin tine şi prin tine sânger,/Pe cât mă-nlănţui, tot mai sus mi-e zborul (...)//Colanul tău îl port pe veci, deci, la v

Slujind Sonetul, vraja ta nu piere!”(cf. XI, p. 29).La acestcomplot alchimic ( „telpizo/vicleano-ludic”...dar, în cele din urmă, „pur”, în sensul de a dezvelit de grosiera materie şi înălţat,cu ultimă decizie şi avânt, deasupra oricărei mreje a borboros- ului!), alEros-ului contra lui Thanatos, este atras cosmosul întreg – dar,cu precădere,LUNA (chiar şi prin simularea/disimularea „ignoranţei”ei, faţă desacrele trans gurări, întrusoteriologic şi resurecţie!) – LUNA cea cu dublă valenţă, funebră şi fertilizantă: „ Ai milă, moarte, gânduri de mărire,/Averi nu am, lăstari îmi cresc într-una, Păzeşte-mi turma stelelor, iubire,/Hotarul meu să nu îl a e luna!” (ibidem).Aceastăoperaţiune alchimică (...umil-discretă, dar fulminantă, ca rezultate: „ În athanor culcuş de mărăcine...” – cf. LV, p. 117),a neutralizării efectelor thanatice - va avea drept consecinţă, logică, şi escamotarea temporalităţii – a Timpului-istorie/”Cerberul Demoniac” -C(H)RONOS, prin EROS şi ARTĂ/ORFISM COSMICO-ARMONIC (re-trezitor la starea de „dimineaţă”!): „Când(...) Cronos nu dă semne să se culce,/ (...)/Atunci iau pana şi-n oresc ghergheful,/În miezul nopţii leoarcă-s de sudoare,/Fădaimonului, nebunul, cheful.../Lăută, să te-arunc? Nicio iertare...//N-ai vrea să-mi dai cu împrumut o viaţă?/Îndură-te! E idimineaţă...” (cf. XII, p. 31).Disimulat sub ludică „milogeală” , este/se înalţăSceptrul Hermetico-Apollinic!Prin acest Sceptru(superior chiar celui jupiterian, care-i ameninţato-fragilizat, mereu, de noile cicluri cosmice! –Poetuldevine Viziona-rul, Profetul VÂRSTEI DE AUR,din Noul Ciclu Existenţial...E drept, însă: în toate este ascunspreţul ( „Zgârcită, moartea vrea răscumpărare...”...”Parşivă pasăre mai este Moartea...” – cf. CX-VII, p. 241 – respectiv cf. CXVIII, p. 242)- Preţul de Duh al Răstignirii-Poartă/UŞĂ - şi Pod către Eternitate: „Văzut-am zeii cumsărută cerul,/Leind cu aur câmpuri, munţi şi ape, Pe culmi regeşti, nu-nţeşegeam misterul, /Cu tine-n gând, cu Dumnezeu aproa(...)În zori aşez pe pajiştea ninsorii/Cuvântul viu! În spate Moartea-l şterge!//(...)Rămasu-mi-a iubire! Cât pot duce,/Hristosuitat demult pe cruce!” (XXXIII, p. 73).Hristoseste, uneori, uitat, dar, pururi (chiar şi inconştient!), este reactualizat funcţional,întru trezirea-revelaţia fundamental-spiri-tuală, a Veghii-Resurecţiei. Nu pentru Sinele Poetic ( „biet su et”...), şi pentruSinea Cosmico-Umană!...Ce aduce, totuşi, nou, acest volum – aliniat (în mare parte!) dramaticei tematici răpaniene ştiute?Chiar dacă alternează ortogra erea numelui ei funcţional (când cu minusculă, când cu majusculă, în funcţie de „adâncimea”de Duh a „renghiului” spiritual, pe care-l pregăteşte/”cloceşte”, într-una, Poetul Soteriologico- „arielic” – „DUŞMANCEI” !) – se observă, pen-tru prima oară în cărţile sale superb-hierogli ce, o renunţare/trezire de Duh (extrem de bene că şi, totdeodată, vehementă - sincertă, liminar pios-mărturisitoare/PURIFICATOARE!), la „penia ” eului terestru (ochii cărnii, ţinând de „bietul su et” !), în favoarea „po-ros” -ului Cosmico-Divin/Sinea Spiritual-Cosmică (Ochii Duhului, prin care se obţineOrbirea Sacro-Vizionară (trans gurarea întru _______________

2-Să nu uităm trans gurareaLEBEDEIandersen-ene, atât în Răţuşca cea urâtă, cât şi în fascinantul basm, despre Eliza şi cei 11 fraţi ai ei –„Lebedele”...!3-La traco-greci,LEBĂDAeste simbol al muzelor, ind dedicată lui Apollon – iar carul Afroditei era tras de lebede...

REGATUL CUVÂNTULUI

-11-


12/52

Marele Orb o săvârşeşte – cine altcineva? – decât Iubirea-Eros, sub chipul Ispăşirii/Eliberării Spirituale: „Ochiţi-mi ochii! Ochii ceriertare:/IUBIREA PENTRU MINE OCHI NU ARE!”(cf. CXLII, p. 291). Sensul de profunzime pare a nu cel aparent: „ Nu se maiuită iubita/Iubirea la mine!” – ci: „Datorită Iubirii, îmi pierd vederea carnală şi preiau Viziunea Spirituală!”

...Dacă va continua să reziste, în Postul său Sacru, de Sacerdot al Sonetului(deci,Vestitor Heraldic al lui „ SÓTERE ” - ...cel extremde apropiat, pentru unii-puţinii!) – datorită luiTHEODOR RĂPAN, s-ar putea să ne trezim, într-o bună dimineaţă,TOŢI, grămadă, înCerul Eternei PURITĂŢI!

Şi să lăsăm iadul...”văduv”şi mult prea...”simpli cat”!

Păi, n-ar chiar aşa de rău... - ... zicem noi! Dar mai rămâne de văzut...şi de chibzuit ( ecare, cu examenul, „pur şi simplu” , al conştiinţeisale!).

Dan Lupescu ....LENI Epilog deschis

Şi, totuşi, subconştientul îmi dă ghes să nu închei acest volum: ,,Leni Pinţea-Homeag. 45 deani pe rug”, înainte de a aduce în lumină încă o corolă de gânduri lăstărite în spaţiul de tainal ultimelor cinci săptămâni: în arcul de lumină ce îngemănează data naşterii poetului fără

pereche,Mihai EMINESCU,

15 Ianuarie 1850 – declaratăZiua Culturii Naţionale

-, cu aceeaa venirii pe lume, la Hobiţa (Peştişani, Gorj), a părintelui sculpturii mondiale moderne,Con-stantin BRÂNCUŞI, la 19 Februarie 1876 – legiferată, şi ea, ca Sărbătoare Naţională. Din învolburarea de trăiri – recapitulative, la capătul scrierii prezentei cărţi – încerc să deca-tez, succint, în acest secundEpilog deschis, câţiva dintre vectorii de forţă ai destinului omuluiLeni Pinţea-Homeag, ai marii tragediene Leni Pinţea-Homeag, ai devotatului rob întru cultutradiţională, cultură majoră şi modernitate a teatrului universal: Leni Pinţea-Homeag –unicvultur, cu tărie de stei şi scânteieri de cremene, ţâşnit din Poarta Carpaţilor Meridionali, din ţaRucărului şi a Branului, a Cheilor Dâmboviţei şi a Grădiştei, acolo unde se înfruntă, prin priv

de foc şi fulgere întemeietoare, Munţii Bucegi şi cei ce poartă numele regal Piatra Craiului. Singuratica, pierduta în negura timpulua Craiului – adică a Dinastului ce va domnit pe aici acum două-trei mii de ani! – ne-ar putea vorbi pe dată, dacă, purtători ai bamagice ind, i-am putea dezlega limba, graiul din piatra nemuritoare. Şi prea frumoasă, ca basmul basmelor (mereu purtat în străfunduri de memoria ancestrală), ar POVESTEA pe care, abia acum,Carpatul, Piatra Craiului s-ar îndura a ne-o murmura. Ne-ar ruga, cu voce şoptită, abia perceptibilă, să nu o mai comparăm pe Leni Pinţea-Homeag, nici cu Sarah Bernhardt, nici c-ria Fillotti, Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Callas ori Katina Paxinou -, cu nimeni să nu o mai punem în cor pentru a nu-i ,,ştirbi” din prestanţă, din farmec şi din decenţă, din bun simţ şi simţ al măsurii, din delicateţea deloc fragilă, deloc efemerului, a Cuminţeniei Pământului,a cărei smerenie ne grăieşte despre măreţia şi fermitatea tâlcurilor străvechi, despre respectarunor coduri morale, cutume şi datini, obiceiuri şi pravile păstrate, respectate, perpetuate cu străşnicie peste veacuri multe. Evidenne-ar pretinde aşa ceva nu poate decât un novice, un ignorant sadea, care nu a auzit de perspectivă istorică, de înscriere în cospeci c al judecăţii de valoare etc. etc.

Am a rma, într-un atare context, cuprinşi de aura miri că a Basmului, că –deşi făurită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu(căruia dăruitu-i-a locaş de rugă şi de închinare la poalele Muntelui, în Moieciu de Jos) -, Doamna Teatrului Românesc şi Mondla cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea: Leni Pinţea-Homeag esteUnica. Aşa după cum ecare inţă umană unică este, chiar dacă,în ADN-ul său interior, în lamura minţii şi inimii sale sunt comprimate codurile matusalemice ale miilor, poate sutelor de mii de

precursoare, pe care le ,,rezumă” şi le înnobilează, urcându-le pe o nouă treaptă, le perpetuează, la capătul unui lanţ tro c pe careştie dacă îl va mai continua cineva...Peste tot pe unde Bunul Dumnezeu i-a rânduit să-şi poarte lumina şi umbrele spiritului său, ale trupului de humă, dar şi ale-

lor energetice şi sacre, cu care este învăluită, ca ecare dintre noi, oamenii -, Doamna Leni a dus cu sine şi a răsădit rădăcinile astrăfunde, stră-stră-vechi ale locului unde a văzut lumina acestei lumi: Bran-Moieciu de Jos, adică a locului în care magia a prinsinclusiv prin naşterea sa. Ori, poate, îndeosebi, prin naşterea sa. A purtat cu sine şi a dus, peste tot, pe Terra,Spiritus Loci. Aşa cum ofăcuseră, mai înainte, George ENESCU şi Constantin BRÂNCUŞI. Luminată permanent de modelul şi de icoana părinţilor săi, Maria şi Nicolae -, Omul Leni, Actriţa Pinţea, Patriotul Homeagşi-au urmat idealurile cu o voinţă de er, s-au perfecţionat şi s-au auto-perfecţionat continuu, cu tenacitate de Inorogşi tărie de ZimbruCarpatin, Zimbru întemeietor, heraldic, pentru ca, sub luminile rampei, să-şi poată împlini impecabil, cu inspiraţie, profesionalismvocaţie UNICE Pasiunea domniei sale de o viaţă:Teatrul, în care a investit, permanent, devoţiunea de nitorie numai pentru un sacerdoadevărat. Într-o permanentă, inepuizabilă luptă cu Timpul, învestită, pare-se, cu valenţe zice de Titan, dar şi cu virtuţi meta zice de Lfăr, mistuită mereu, neîncetat, zi de zi, clipă de clipă pe rugul Iubirii – rug căruia nu i-a îngăduit să o metamorfozeze într-o sear palidă cenuşă, ci, dimpotrivă, ea a fost cea care a ars rugul, printr-o acără cu mult mai puternică, acăra Pasiunii întru om şi Dumnurcată până la treapta supremă:Amor intellectualis Dei, Iubirea Spirituală, de Dumnezeu, Cel în Trinitate întrupat -, Doamna LenPinţea-Homeag şi-a întărit, încet, dar sigur, resorturile lăuntrice, citind cu înfrigurare, studiind cu o dorinţă sălbatică de nestăvilit valori ale culturii româneşti şi universale, clădindu-şi nu numai o vastă cultură umanistă, ci şi un soclu extrem de puternic din asimduhului capodoperelor marilor gânditori. Dacă ar să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim, să receptăm viaţa şi cr

REGATUL CUVÂNTULUI

-12-


13/52

Actriţei Leni Pinţea-Homeag ca pe un templu al Oracolului din Del ori ca pe succesiunea de porţi spre alte şi alte dimensiuni al-tului, din Bucegi -, am conchide, cu siguranţă, că, alături de pilonii îndemnului ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi (însăţi)!”, acest unic făurarde sine, ca inţă complexă, de mare ra nament şi subtilitate adeseori tăcută, această creatoare a peste 90 de roluri, care a susţinu330 de spectacole pe toate continentele Terrei, a purtat, nevăzut, săpată pe frunte, ca o aripă de albatros, şi re ectată, pe frontispiciultemplului care este, cheia de boltă sintetizată de Mihai Eminescu, în însemnarea conform căreia: ,,Când îl citeşti pe Kant, mintea ţi sdeschide ca o fereastră prin care pătrunde lumina unui soare nou”. Numai aşa, credem, cea născută în ziua de 9 aprilie, în valea voievozilor de sub Munţii Piatra Craiului, Doamna Leni Pinţ-meag a găsit forţa destinică de a-şi ciopli – cu frenezie brâncuşiană şi cu siguranţă cuantică, cvasi-demiurgică e gia deVULTUR UNIC,zvâcnit în tăriile cerului, de unde, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, a cucerit aplauzele frenetice ale spectatorilor şi sufragiile unanregizorilor, criticilor şi istoricilor de teatru, de pe toate continentele. Văzând lumina sub geana şi sprânceana Castelului Bran, ale Reginei Maria şi ale Prinţesei Ileana, trăindu-şi vârsta de aur, coîn Ţara Branului (Bran=Brâu/ Curcubeu), Poartă a Carpaţilor, protagonista acestui volum-album probează din plin că:

1. Viaţa, soarta şi zborul său profesional i-au fost mai totdeauna ocrotite de proverbul românesc, semnalat şi cules de Bogdan-ceicu Hasdeu, care grăieşte aşa: ,,Curcubeul este brâul lui Dumnezeu”;

2. Cariera sa n-a fost decât o perpetuă înălţare, o naştere neîncetată întru Lumină;3. Obstacolele, durerile cu care s-a confruntat au întărit-o, i-au dat noi şi noi impulsuri, nu au biruit-o. De ecare dată, gând

zbura spre Dumnezeu şi, după ecare rugăciune, se autoîncuraja, rostind, ca sub hipnoză: „Suferinţele îl întăresc pe om şi sunt unenecesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter” – concluzie de viaţă la care ajunsese BRÂNCUŞI pe la mijlocul vtrecut, dar pe care, cu decenii înainte, o nemurise în ,,Cuminţenia Pământului”, expresie şi simbol al înţelepciunii urmaşilor daco-ge-to-tracilor, a luminii pururi vii din Spiritul Arhaic al stră-românilor de acum 15.000-13.000-8.000 de ani, de când au întemeiat Veche, migrând, concomitent, spre Vestul şi spre Nordul bătrânului continent, radiind, totodată, spre India (în al cărei spirit EMIN

se regăsea profund, sistematic; India unde BRÂNCUŞI mărturisea că se simte Acasă!); 4. În viaţa şi în creaţia emblematice ale Phaedrei-Leni Pinţea rezonează, cu ecouri grave, de clopot patriarhal, inima megdin Carpaţi, în special a Marelui S nx din Bucegi, a Babelor ce i-au străjuit pruncia - ,,altare megalitice” despre care redutabilul a peruan Daniel Ruzo, istoric şi savant de prim rang al planetei, evidenţia, încă din anul 1978: ,,Am cercetat munţii celor cinci contin pe planeta noastră. În Carpaţi am întâlnit monumente unice, dovedind că pe locurile acestea a existat o mare civilizaţie”, cu mult an piramidelor din Egipt ori civilizaţiei Sumerului. Azi, în Sfânta Zi de 19 Februarie – ziua Titanului din Hobiţa, din Craiova şi din Paris, din cele două Americi şi din India:Constan-tin BRÂNCUŞI -, cerem încuviinţarea proniei cereşti de a o boteza pe Leni Pinţea-Homeag cu numele UNIC, de statuară, copleşColumnă a Teatrului. Dacă ar cunoscut-o, EMINESCU i-ar dedicat ,,Rugăciunea unui dac”, iar BRÂNCUŞI ar înălţat-o în tării, cu vibraţii ecla-tante şi energii cosmice de Pasăre în Văzduh.

Adică, dePasăre în Duh Sfânt, în neîncetată Înălţare.Vultur Unic al teatrului de aici şi de pretutindeni.

N.N Negulescu AFORISME

* Prin Cupola Pantocratorului din luminile limpezi se a ă în Înălțare întreaga Biserică.

* Deasupra timpului despărțitor de ferestre sunt Îngerii Eternității în zbor.

* Prin Grația Divinității, su etul este comoara cosmologiei umane.

* Într-o Zi Binecuvântată pe buzele lumii va în ori un nemaiauzit adevăr.

* Viața lumii nu este delimitată de super cialitatea aproximației.

* Ochii su etului nu te lasă singur în fața universurilor.

* Prin necredință se micșorează omul.

* Am fost și noi în visele marilor primitivi dar pentru viitor.

* Evocarea numelor animă orchestrații astrale.

* Rotirea primului punct cosmic cu putere de simbol guvernează în lumi in nirea punctelor.

* Ivocarea Divinității depășește experimentarea noțiunilor mistice.

* Seriile de lumi călătoresc prin universuri sub toate formele.

REGATUL CUVÂNTULUI

-13-


14/52

* Nu veți întâlni viață de risipă la rea gânditoare și cucernică din priviri.

* Omul cu fantasmele lui generează drama subiectivității.

* Între paradoxuri temporale și satisfacții cerebrale se adâncesclabirinte derutante.

* Pe scena terestră sunt judecate imperfecțiunile umane deși, ni-meni nu atinge perfecțiunea adevărului în rătăcirea din lume.

* Vocația poate și pretext de viață în fața originii.

* Un popor se lasă înăbușit în el însuși de servituți amare.

* Ochiul prin raza luminii descoperă.

* Aspirațiile umane sunt călăuzite de o atenție răbdătoare.

* Intransigența con rmă vigoarea consacrării artistice. Ea nu tolerează concesii tentațiilor.

* Enigmele spirituale sunt create de spectre paraontologice.

* Prma valoare ezoterică a universului simbolic stă în imposibili-tatea atingerii lui.

* Trans gurarea realului deschide porțile extazului.

* Sub semnul visului, destinul mistic ne încearcă întâi cu diafa-nități mișcătoare temeinicia credinței pe drumeții ispitite de inspi-rații exotice.

* Picarescul sardonic exacerbează asprimea degradării.

* Printr-o cruzime stăruitoare este frizată insolența.

* De-abia la Locul de împăcare cu Sine se oprește intervertireaîntrebărilor.

* În visul artistului s-au îngemănat Mirii Cuvântului.

* Culminațiile abstracțiilor rămân între păreri și convingeri.

* Un riguros raționament se impune aproximării intuiției.

* Limba vieții a rostit numele drumului.

* Visul nu se reântoarce din adâncul amintirilor.

* Nu trebuie dat un sens peiorativ contrastului dintre bine și răuindcă, el rei că lecția morală.

* Împrejurările existențiale uneori contrariază, alteori au proporțiide simbol.

* Trecutul civilizațiilor nu poate investigat și recompus de spiri-te imaginative cu vederi fragmentare.

* Tot omul îmbătrânește cu presimțirea.

* A nitățile sunt fermecătoare zburdălnicii spirituale.

* Muza severă dă sinteza estetică de grație.

* Entuziasmul liric crește la auzirea gândurilor.

* Un su u luminos poate destăinui funcția misterului.

* Între căutări și certitudini se disting valorile spiritului.

* În poeme sunt mesagerul unei alte vieți ; căutător al esențeiunice.

* Spre lămurirea Justiției : omul contemporan este un produs so-cial.

* Gândirea idealistă exprimă o aspirație.

* Pe întinderea lumii sunt tristeți dar și tăceri locuibile.

* În omul lăuntric trăiește ecoul incantațiilor cosmice.

* Un înalt grad de perfecțiune relevă geniul inventiv.

* Su etul este călăuza marilor pasiuni.

* Dominația propagandei vizuale se obține prin constrângeri psi-hologice.

* O fascinație misterioasă scoate pe poarta rostirii ascunderea dinSine.

* Totul semni că ; chiar și pentru făptura înspăimântată de iluziagolului.

* Doar slujitorii absurdului legitimează pretenția proprietății uni-versale.

REGATUL CUVÂNTULUI

-14-


15/52

Pop Stelu

…un su et de copil în zborul lui de utui, acesta sunt eu-un omsimplu, frumos pe interior prin frumusețea simplității mele, unfăuritor de frumuseți, izvorâte din Su et...

su et de copil în zbor de uturim-am născut din unduirea apei,cu su et plămădit din praf stelar,în visul meu spre libertate,am dat vieţii, tribut, un spirit de icar,în jocul meu cu viaţa şi cu moartea,am învăţat să-adun şi ori, şi spini,din zborul meu spre identitate, păstrez în mine o comoară -

un Su et de copil.viaţa de apoi

Motto:„Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă,m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întindela soare, lăsândla vederea tuturor nu numai corpul, ci şi su etul meu.”

Gabriel Garcia Marquez

apoi,am început o altă viaţă,(rezultatul unei decizii ferme şi unilaterale,ruptă de dincolo de tipare)am purces la primul pas...identi carea nudităţii mele cu natura,

astfel,m-am descătuşat de veşminte,grupându-le pe anotimpuriîn sicrie făurite din abis,(dintr-o mai veche dorinţăa metamorfozării într-un vis)singur am scrijelit mormânt

în plăceri carnale, păstrate doar în gând, peste care timpula trecut rând pe rând...mai apoi,(trecând peste bariere de conduită, etichetă,distorsionând decenţa în falsă pudoare)

mi-am îmbrăcat trupulîn grandoarea nudităţii mele,şi-n eterna chemare a naturii,m-am contopit cu apa şi pământulcu soarele şi luna,de nindu-mă prunc al naturii–mamă,vrednic urmaş al tatălui-univers,mi-am tatuat pe su etAlesul Vers al Iubirii;al iubirii de oameni,al iubirii de sine,al iubirilor trecute,al iubirii care vine…

şi fără să’ncrustez tăcerea pe chipul cioplit,în cele din urmă...vieţii de apoisu etul mi-am răstignit.

în ecare zi… Dor de Eminescu!

din susur de izvor s-adapă Inorogul,în cele patru zări,încornorații cerbi îi cântă Epilogul…

în ecare zi ating cu su etulmunții pioși,câmpuri revărsate în ogoarecu ape tremurătoare,codrii verzi de brad- păduri ce se adăpa din izvoare nevăzute de iubire,

și stele vii,și stele căzătoare,luceferi metamorfozați în noice-și plâng în vreme nemurirea oglindită-n ploi… toate,toate,zi de zi,clipă de clipă…îmi picură în vene

frumusețea rostuită a iubirii eminesciene.

Lumea mea de vise...(dedic aceste versuri, acelora care cred în Iubirea și Prietenia Adevărată)dezbracă-te de gânduri şi tristeţe,şi vino cu mine să ne plimbăm mână în mână, prin grădina mea de vise, prin lumea mea de dor,

i nud, aşa ca mine, şi priveşte:- aici, aici e pădurea- pădurea ce se-mbracă-n verde,

- ei, ei sunt cireşii cei sălbatici, acum în oare -adevărate torţe de albă culoare,

- acolo, acolo e „corola de minuni a lumii”,mă lasă să-ţi împodobesc frunteacu o rază de lumină,să-ţi pun în mână petală din corola minunilor lumii,-acesta, acesta e izvorul uitării şi al iertării,iar lângă el o oare nepreţuită -iubirea mea...

REGATUL CUVÂNTULUI

-15-


16/52

(iubirea scaldată-n lacrima universului,iubirea ce-o ud cu roua dimineţii,şi o sărut cu buzele tristeţii)- iar aici, aici e ogorul unde vom semăna urăşi vom culege iubire,vom arunca tristeţeşi vom aduna zâmbet şi bucurie...- Hai! lasă-te purtată de dor,şi vino-n lumea mea,în lumea mea de vise-în lumea mea de dor...

dansul iubiriiam întâlnit o oare,o oare rară ,o oare cu petale dalbe,ocrotită de lumină,o oare mustind a iubire,și dornică de dăruire,am încercat s-o mângâi,

să-i miros parfumul,şi să-i sorb nectarul,întind mâna spre ea,ea se sperie, fuge,şi se piteşte-n matcă,am vrut, apoi, să-i spun o poveste,o poveste despre tainele nebănuite ale iubirii,am vrut s-o cufund în roua dimineții,s-o alint cu lacrima de lumină,ea s-a evaporat şi a trecut prin mine...am încercat s-o frâng, s-o rup,ea se topește-n palmă...încerc din nou s-o mângâi,ea îmi citeşte gândul simplei mângâieri...şi… încet,încet,încet, începem împreună,dansul tăcut al iubirii.

Marian Hotca

Poeme bilingve româno-engleze de Marian Hotca;Traducere Delia Kollat

anotimp

pietrele au același anotimpindiferența ne curge din cap până-n picioareși drumul în care îmi sprijineam pașii parcă nu se mai termină

în mine și-n tine și-n eiera doar un anotimp recedar nu înghețamdoar ne întindeam nervii

printre semafoareși ochi gigantici ce te spintecau din călcâie

dintr-o datăam îngenuncheat într-o groapă din asfaltși timpul s-a echilibratapoi s-a făcut devreme în mineși a ieșit puțin soareleîntre noi

season

the stones have the same seasonthe indi erence ows through us from head to toeand the road which I have laid my steps onseems endless

in me, in you and in themthere was only a cold season but we didn’t freezewe only stretched our nervesthrough tra c lightsand giant eyes that split you right to your ankles

suddenlyI knelt in a hole in the streetand the time regained its ballanceand then it became ealy inside of meand the sun came out a little

between us

rmituri

în ecare zi adun în minecâte o rmiturădin pâinea amarăa bătrâneții

crumbles

every day I gather inside mea crumbleof the bitter breadof old age

poem în interval

în sodoma noastră mică nu se mai întâmplă nimic interesantnici gazul nu mai miroase a gazemisferele boreale prinse în șuruburi ruginiteau dat ortul popii între stelele chinezeșticontrafăcute pe bandă rulantă

un pește orb alunecă pe trupul tăulăsându-ți pielea o iesle plină de saregangele mirosea a putregai de creiercopilul noe venea de data aceasta pe brahmaputrași-n urma lui o turmă de crocodiliclavirul răsuna mângâietor într-o baltă de sângeiar eu eram o nouă marie magdalenă

REGATUL CUVÂNTULUI

-16-


17/52

poem in interval

in our little Sodoma nothing interesting happens anymorethe gas doesn’t smell like gas anymorethe boreal hemispheres xed in rusty screwshave passed away among the Chinese starscounterfeited in mass productiona blind sh slides on your bodyleaving your skin like a manger full of saltthe Ganges smelt like rooten brains

Noah the child came on the Brahmaputra this timeand behind him there was a bask of crocodilesthe piano sounded soothing from a pool of bloodand I was a new Mary Magdalene

stare

de la un timpne pierdem pașii în același deșertfără culoare

cu sângele stând baltăîn inimăne vărsămîncetul cu încetul respirațiaîn cana cu ceai aburind

și câteodatăintoxicați de cuvintele fără formăne prefacem că murimîntr-o cartecu le albedând un contur nouexistenței

mood

latelywe lose our footprints in the samedull desertwith our blood lying in a poolin our heartswe slowly spillour breathin a cup of steaming tea

and sometimesintoxicated by shapeless wordswe pretend to diein a book with white pagesgiving a new meaningto our existence

gând

fără vise

am doar niște plânsete surdescăldate în constelațiaeterului

fă-mă să visezși ține-mă cu picioarele pe pământ

murdărește-mi fațacu toate zâmbetele din lume

thought

without dreamswe would be only quiet moanings

bathed in a constelationof in nity

make me dreamand keep me with my feeton the ground

dirty my facewith all the smiles in the world

poem în interval

[memoria luminii o vedeam goală

alunecând în toată moartea lucrurilor respir prin toate rănile orilor din fereastrăoboseala unei descompuneri perpetueși-nvăț să alerg înapoi pe nisipul din clepsidrășoaptele alungite făceau praf timpul rătăcea între noi fulgerândam crescut atât de tareîncât su etul nu își mai găsea locul în mine]

poem in interval

[I saw the light’s memory to be emptysliding in the death of thingsI breathe through all the wounds of the owers in the windowthe exhaustion of a countinuous decompositionand I learn to run back on the sand in the hourglasslong whispers raised the dustthe time roamed lightning among usI grew so bigthat my soul didn’t t me anymore]

lumină de toamnă

aceeși lumină uscatătăcerea galbenă curgând în pași de frunzăo toamnă ciudatăse-agită în ziduri de frig

mă cheamă iarbasă-i ascult mustul cum tremură-n rădăcinămă prefac că-l aud șică îl simt mai aproape de su etsufăr în miriști de praf

mai iau cerul și ți-l închid într-o castanăde mâine îmi vor crește spini în piept

și nopțile vor scâncete de piatră

autumn light

the same dry lightthe yellow silence owing in the steps of the leaves

REGATUL CUVÂNTULUI

-17-


18/52

a strange autumnstirrs into walls of coldness

the grass calls meto listen to its sap shivering in the rootsI pretend to listen to it andI feel it closer to my soulI su er in stubbles of sand

I also take the sky and I enclose it in a chestnutthorns will grow in my chest tomorrowand the nights will bestone whimpers

scriere

nu scriu poemele lungiindcă nu vreau

să le prelungesccuvintelor agonia

writing

I don’t write long poems because I don’t wantto prolongthe agonyof the words

Mihaela Oancea

,,Faceți ceva cu inima asta!”

De dimineață alergi cu inima în palme pe la tot felul de medicicare te studiază ca pe o bizarerieîn timp ce picioarele ți se scurtează,ochii se mută pe lateral,mâinile zvâcnesc acoperindu-se cu pene aztece – ,,poate mă transform!” îți zici delirândși greața injectează neobosităspasme la ecare minut.

Ca într-un montagne russe palierele se dau de-a dura, lucescîn lumina uriașelor oarea-soareluice țipă aplecate spre tine:,,Faceți ceva cu inima asta!”

Într-o tăcere apoasă,greața plutește losofânddespre măruntele principii existențialiste.

Copilul se legăna pe-o roată

Copilul se legăna pe-o roată, prinsă de nucul bătrân de pe coastă;

sălta printre ramurile uriașuluicu spice de soare pe creștet,

zâmbea, mai bogat ca oricând,fredona cu cei mai inimoși sitario melodie din timpuri apuse

și nu voia să știedecât că la capătul acestei călătoriisemințele cerului caddoar pentru ca su etul să aibă

propriii lui urmași.

Într-un timp fără maluri

Pentru a nu dilua sensurilesătule de atâtea cristalizări,am ascuns povesteaîn bulbii unei fucsii de apartamentși-am învățat să pictăm totulcu cele șapte degete;

lumea ne-a devenit caleidoscopîn nuanțe de galben, albastru, verde ori roșu -

cam tot de atunci,îndrăgostiții lui Chagall zboară liberiîntr-un timp fără maluri,mereu mână în mână.

Nu se sapă niciun adăpost

Prin locurile pe unde durerile se poartă precum melcii cochiliile,

nu se sapă niciun adăpost pentru bătrânul care obișnuiasă culeagă în dimineți auriisunătoarea -o punea la uscatla umbră, pe bucăți de ziare vechi și,din tinda casei acoperite cu iederă,clipea rar învelind singurătatea în cârpe.

Vaga respirație a mlaștiniighemuite sub biciul ploii

nu se mai simte în ceafă -în ochii pustii ai trestiilor s-a prelins azifrigul lemnului ud.

-18-

REGATUL CUVÂNTULUI


19/52

Gheorghe Zincescu

Dacă un înger aripă ți-ar daPoezii inedite

LAMURĂ

Cine-a plâns pe perna mea – În pustia de batist – Îngerul a toate tristRăsădind o asfodea?

Coborând din stea în steaVreun rătăcitor heruvÎntr-un vis de pisc pleșuvPe brocatul alb, de nea?

Ori a ostenit cumva

În fărădelegi mărunteGrea de țărână o frunteȘi s-a rezemat de ea?

Ci mi-e su etul bolnavInimă de tot amarăPentru-un boț topit de cearăLângă scutecul jilav

Să-l ascund, să nu-l mai văd?Să închid fereastra-n zoriÎntre ochi și trecători,Între jale și prăpăd?

Poate să-l pârăsc la soare,Poate să-l asmut la vânt?Poate trupul de pământLamură în sărbătoare...

CIREȘ

Mânca pe buza șanțului cireșeIar sâmburii îi împușca în cer – Să prindă-acolo pomul fructifer...Să nu rămână Dumnezeu stingher Mânca pe buza șanțului cireșeIar sâmburii îi îngropa în cer

Acuma ninge. Flori prietenoaseRăsfață măguri vineții de ger

Cu alb roz pal bogat și efemer...În mâna care astfel se rugaseAcuma ninge, ori prietenoaseRăsfață măguri vineții de ger

De caldă carnea fructului promisSe tulbură oglinzile a visIar buza șanțului se surpă-n hău – Copil în izbucnirea de luminăȚi-e gura iar de sânge dulce plină,Cireșul crește iar prin trupul tău...

***

Noaptea prinse a bruma-nToamna aceea lungăVântu-n zori încărunțeaPeste lemne-n strungă

Pribegeau în cârduri rareBucurii târzii cocoriiÎși săpau culcuș sub zareRâuri râuri norii

Își cătau zadarnic vatră N-aveau s-o ajungăCa și-a gândurilor șatră-nToamna aceea lungă...

***

Tu ce spui, vine toamnaOri este doar părereAmurgul ăsta-n oameniȘi-n fagurii cu miere

Lumina asta moaleCe stăruie pe lucruriȘi-ai vrea să râzi în hohotDar nu poți să te bucuri

Nici lacrimi nu adunăÎn colțul strâns al pleoapeiȘi ceasul dobândeșteFluiditatea apei

Și-i su etul de cearăTopit și fără vrere...Tu ce spui, vine toamna?Ori este doar părere...

Vânătoare

Prietenul meu vânează leiÎntr-o peșteră foarte adâncă

Iar eu urmăresc pe cerSemnele victoriilor sale

De-atâta vreme dureazăVânătoarea aceastaÎncât nu mai știu de ce leiiHălăduiesc pe sub gresii în stâncă

REGATUL CUVÂNTULUI

-19-


20/52

Din când în când se mai aude un răgetSe-aliniază planetele, răsareTremurătoare ca prin lacrimi o stea –

Nu cumva el se tot îndepărtează Nu cumva tinere are-i iau urma? Nu cumva începe propria mea vânătoare?

Mai

Pe lună curge-un râu – auzi de-aicicum sar din apa rece peștii micinăuci de strălucire și lumină – Plutim domol ținându-ne de mână prin aer ud și greu de liliac – tu spui cuvinte magice eu tacși-ascult cum clipocește o fântână...Poate-am murit și-n urma noastră sunăceva ca o de streșini picurare...Ori poate doar visăm și ni se pare

că-n lună curge-un râu cu unde clarecu pești sărind năuci de strălucireîn aerul arzând de iorgovancât timp plutim – mireasă tu, eu mirescăpărători în cerul de mărgean...

***

Unde fugi potecă urcătoare,râu cu ape limpezi, încotro?nu vă este clipa sărbătoare,magică-n orire-n statu quo?

Somnul gâzei pe un r de iarbăroua pe un pețiol de crin – numai pentru umila mea barbă(Numai pentru prea umila-mi barbă)niciodată nu fu prea puțin?

Vântul răscolind mătăsuri crude peste văi domoale și coline – mânz umpând de goană șesuri nude – ce imbold în vrerea lui îi ține?

Peste iarna colii de hârtieunde fuge mâna care scrie? ***Te uită ce culori au dobânditcămășile pe frânghia de rufe!Făpturi cu trupul nedesăvârșitle-ncearcă și le uită... Între tufe

de liliac, de soc, de lemn câinescse-adună păsări cu penet străindeși cu grai de-al nostru, pământescși sperios ca un ștergar de in

stârnit de vânt ca din neant. Mă tragadânc pe prispa care m-a hrănitîn timp ce stropi grei sfârâie pe prag...

Cu ploaia asta însă suntem chit:tot nu venea – cât mi-ar fost de dragsă plâng pe-un umăr... Iată c-a venit.

Vrăbii

Deodată lumea-i umbră și tăceri – unde zburleau aripi de smalț mai ierigureșe vrăbii sub șuvoiul rece – el însuși guraliv, râzând în soare –

acum un duh al pierderii petrece...Cișmeaua de lumină și răcoarede sine ruptă, dincolo de re, ’șicontemplă inutila risipire...

Unde s-au dus, cine le-a alungatde-i cantul clipei ca de ban zimțattăind în palmă șanțuri de destin?...

Pe lespezi luciul stropilor îngânăo aripă de pasăre străinăfurând din zi puțin câte puțin...

***

Întinde mâna, pipăie pe zareacestă inefabilă ninsoare ce-ți țintuiește clipa în etern – simți cât de cald se ghemuie sub sternvăzduhul depărtării ce ne ține posibili, ca ninsoarea din retine?

Aceeași gheață lin tremurătoare pe chipul tău împurpurat de soare, pe mâna mea sărată sub glazurăne mântuie din vreme ori ne fură?,de strălucim ca nestematul pur tot mai înalt, mai fără de contur...

Tu dincolo de-oglindă – eu aici,în buruiana întâmplării miciorbind ca roua pulberea futilă – Din prea multă iubire, ori din milă?,tu urci în cerul zilei fără vinăiar eu mă sting în propria-mi lumină...

Un plop era Poetului Octavian Doclin...Și m-am uitat - și chiar era un plop.Culcat de vânt, plângând cu depărtareaaproape negre lacrimi. Te uită!,-o să-mi îngrop,mi-am zis, la rădăcina luisingurătatea, visul, disperarea...

Și iarăși m-am uitat – era un calcu totul și cu totul dintr-o smoalăera înșeuat și șeaua goală – am vrut să-l chem și chiar l-am și chemat

L-am uierat ușor, am șuierat,

am spus o vorbă, nu mai știu, mă crezi?,venea așa, domol, peste liveziun nor era, dar cu copite greleși cred că l-am încălecat cumva – ca grindina bătea în trupul cărnii mele...

Și m-am uitat din nou. Un plop era.

REGATUL CUVÂNTULUI

-20-


21/52

În urma mea își apleca înaltulsubtilul trup tremurător și singur și frunze negre-n zare lepădavăzându-mă cum trecși cum mă-ngândur...

***

În câte feluri poate un înger cădea de pe bicicletă -ori, mă rog, de pe cal, de pesnowboard, de pe surf, de pe val saudin ceruri – egal – în lumea aceasta concretăcare mai degrabă râde, discută, disecădecât plânge – astfel încât din genunchiul lui scrijelit idealsă picure sânge?...

Iar sângele-acela să ealbastru ca cerul

mulțimea urlătoare să amuțeascăsă se întoarcă pe arcăși-n liniștea mare astfel instauratăîntre doi stropi de tăcere absolutăsă în orească o puzderie de civilizațiiori măcar un potop cât de mic...

O, porumbelul acela care tânjește în su etul tăusă se oprească în palma meaca pe un alt Ararat!...

***

Dar dacă îngerul ți-ar daaripa lui - așa cum este eacu tot cu omoplatul său – să poți să zbori,să te-nfășori în ea, să te ascunzi – nu ți-ar părea prietenii prea scunzideodată? Nu ai tresărisimțind în piept o inimă de gheațăcare îți zvântă lacrima pe față...

Ziua în preajma ta ar mai murilingându-ți palmele de nodurile tari – iar cerurile-ar la fel de mariși de adânci?Și-ar sparge pieptul valul verde-n stâncila fel? – hrănind cu lapte gurile ămândeale speranțelor nespuse și plăpândeși-nfrigurate-n nerostirea lor...

Dacă un înger aripa ți-ar daai mai tânji cu fața la păretedupă trecuta ziuă de tristețe – de moarte ți-ar mai vreodată dor? – atât de dor încât privighetoridin șoapta sângelui tău greu să-nvețe

să cânte-n zori, să lumineze valeaDacă un înger aripa ți-ar dade unde-ai ști unde începe calea?

***

...Și s-a pus între noio maramă foșnitoare de ploi

borangicul frunzelor fanatecum mai fremăta pe coapsele singurătății

zidurile cetății mereu se surpauși creșteau ca refuzul din sine în zori

la capătul mâinilor tale eu așteptamsă răsară o mlădiță, un vrej

fermecat așteptam – tu treceai cu un tranda r roșu în dinți

sigur, îmi spuneam, șoaptele-aceleadoar ploaia, le poate doar ea tălmăci.

***

Scrii un cuvânt – lângă el

ceilalți vor plânge, vor râdePe câmp vânătorii cu armele frânte pe brațsigur că râd și asmut câinii

Nu trebuie să privești către nordca să vezi cârduri de iluzii plecate-n bejanie

Mereu ai vrut să arunci peste umăr oglinda – zorii acelei copilării sigur că plâng. ***

Îi spun gândului: fugi!, i liber!, zboarăca pasărea-n cer,ca râul dimineața în munțiargintând depărtări la marginea lumiidincolo de păduri seculare,de ultimele amintiri vegetale – iar el se întoarce, mi se ghemuiește la picioareși scheaună ca un cățel: Nu e nimic, nicăieri, scâncește,ești numai tu, milostive,din palma ta doar pot primicele câteva rimituri pentru traiul meu jalnic...

Pe punte las liber, cu inima strânsă, golumbul...Răscoală în jur, guri ca de melițăgăuri îm stratul de ozon încălzire globală foamete planetară – talazuri din cele vineții cresc castele de spumătau orizontul mi-aruncă în față mizeria lumiiși teamă mi-e pentru aripa păsării pentru gușa fragilă, de sticlă – de ce prag înalt sau prea josse va sparge, ce alcătuire uidă-i va frânge avântul? – iar el se întoarce ca un gând neputincios:

Numai tu milostive, numai mâna taare, gângurește, grăunțe

și pace numai aici se poate a a!...Sigur că și-n ochii tăi, ca-n fântânăarunc o torță și mă uit cum se tot duceca și disperarea acestui poem.

***

REGATUL CUVÂNTULUI

-21-


22/52

Decât de sabie să pieridecât să pieri zdrobit de roatămai bine carul cu povericu legănarea lui înceată

Apă și pâine drept plăceriși-un strop de vin câteodatădecât de sabie să pieridecât să pieri zdrobit de roată

Iubire, glorie, averiîn lumea grivă, apostatăla ce s-aduni?, la ce să speri?Mai bine inima curată

decât de sabie să pieri!

***

Om la țărmul mării – amurgul jertfește pe umerii lui neprețuite culori,apa îi sărută unghiile zdrențuite,

păsări fără număr îi ciobesc conturul țipândCu cât te apropii mai multcu cât îl privești mai atentcu atât pieptul lui devine mai transparent – și brusc vezi cum inima i se zbate ca o ciudată jivinălegată cu funii de capetele zării

De foarte aproape vezi, mai întâi tremurat,mai apoi foarte clar,sarea mării zbuciumându-se între lacome

uide tentacule

Marea nu este, la urma-urmei – îți zici – decâto imensă aglomerare de particule videmăcinând muntele de sare alsingurătății...

***Pe Neajlov la Malul RoșPururi strajă un cucoș – Creasta – sânge, clonțul

„Regatul Cuvântului”, An VI, nr. 34, Martie 2016

Documents

Transcript of „Regatul Cuvântului”, An VI, nr. 34, Martie 2016