REGATELE ANGLO-SAXONEAlexandru Țîrdea, anul I, grupa D

Începând din secolul al III-lea, Imperiul roman este amenințat de o întreită criză:

economică, religioasă și militară. Capitalismul roman supusese unei exploatări

neprevăzătoare bogățiile provinciilor, iar lupta dintre păgânism și creștinism îi dezbinase

pe împărați și cetățeni, în vreme ce puterea militară a Romei se prăbușise. Sistemul

frontierei neîntrerupte dăduse greș, dar în Britania metoda păruse ceva mai eficace decât

în alte părți, pentru că frontiera de apărat era destul de scurtă.1 Pe continent, liniile

fortificate au fost înlocuite de trupe mobile, dar legiunile romane nu puteau face față

asalturilor repetate ale barbarilor călăreți. Armamentul roman era depășit în fața vitezei și

mobilității barbarilor. Curând, spada și sulița vor trebui să facă loc lanciei, arcului, iar

victoriile goților antrenați în stepele Rusiei de astăzi vor prevesti înlocuirea apropiată a

legionarului prin oșteanul călare. Astfel, pentru a-și alcătui o cavalerie performantă,

imperiul a angajat mercenari barbari. La început ei fac parte din trupele auxiliare, apoi

pătrund în legiuni, iar mai târziu vor forma ei legiunile.

Datorită distanței față de continent și din cauza lipsei mijloacelor de transport,

cavaleria barbară nu a putut pătrunde în Britania, astfel că pacea romană durează mai

mult aici decât pe continent. În acest spațiu, prima jumătate a secolului al IV-lea

reprezintă apogeul culturii romane, dar aici, ca și în alte părți, armata încetase să mai fie

romană. Prima cohortă dacică (e vorba de Cohors I Aelia Dacorum), înființată de

împăratul Hadrian și atestată de pe la anul 146 AD) a rămas acolo timp de două secole.

Cu timpul, soldații au devenit coloni, iar pe vreme ce anii au trecut, legiunile britane vor

uita legăturile cu Roma, iar într-o bună zi își vor proclama un împărat propriu, care se va

duce să lupte pe continent cu pretendenții veniți din alte provincii.

Incursiunile picților și scoților în nord erau, în Britania, calamități vechi și

acceptate. Spre sfârșitul secolului al treilea apare pentru prima dată un nou pericol:

invadarea de catre barbarii franci și saxoni. Deși exista o flotă romană care veghea paza

coastelor britanice, în Marea Nordului și Canalul Mânecii (Classis Britannica), cu

siguranță aceasta nu făcea față, mărturie în acest sens fiind numirea, pe la 280, a unui nou

1 Andre Maurois, Istoria Angliei, ediție actualizată de Michel Mohrt, trad. Radu Joil, Editura Orizonturi, București, 2006, p. 46.

1

amiral, Carausius, care primește misiunea specială de a respinge incursiunile anglo-

saxone. Acuzat că e mai aprig la jefuirea jefuitorilor decât în apărarea provinciei,

Carausius se revoltă și își angajează mercenari din Galia, punându-și trupele să îl

proclame împărat. Din 286 pana in 293, protejat de trupele sale, Carausius a domnit în

Britania și o parte a Galiei. Acesta a ramas o figură interesantă a istoriei, punând sa se

bată monedă cu efigia Britaniei si alte monede în onoarea Romei eterne. Succesul

escapadei sale dovedește slăbiciunea imperiului.

După ce Dioclețian a restabilit ordinea în Britania, a împărţit puterea între trei

oameni: un guvernator civil, un comandant şef (Dux Britanniarum) şi un comes littoris

saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei şi nu de

guvernatorul Britaniei. Această rânduiala a dat rezultate bune de-a lungul primei jumătăţi

a secolului al IV-lea şi invaziile încetară.2

Sfârşitul stăpânirii romane în Britania coincide cu o adevărată dezlănţuire de

tulburări şi răscoale militare, cu atât mai de neiertat cu cât imperiul se afla atunci într-un

moment de mare pericol. Prin 384, legiunile din Britania l-au proclamat împărat pe

valorosul lor general Maximus. Acesta a lăsat în Britania numai garnizoana zidului şi a

plecat cu toţi soldaţii în Galia pentru a-l ataca pe împăratul Gratian. Îl învinge, dar nu mai

poate face faţă şi încleştării cu împăratul Theodosius al Constantinopolului. Maximus a

fost decapitat, iar trupele sale nu s-au mai întors niciodată în Britania, născând o serie de

valoroase legende populare în Britania.3

Când a început marea invazie a Romei, în 410, Stilicon, copleşit de vandali şi

burgunzi, cere întăriri Britaniei. Oștenii care au răspuns apelului şi au părăsit insula nu

erau romani, ci britoni, astfel că insula a rămas fără apărare. Profitând de această situaţie,

pictii şi scoţii au devenit mai îndrăzneţi, iar pentru a-i putea combate, Vortigern ar fi

cerut ajutor saxonilor Hengest şi Horsa, oferindu-le nişte teritorii. Aceştia, văzându-se

ajunşi pe insulă, s-au întors împotriva patronului lor. Atraşi de acest teritoriu bogat şi slab

apărat, năvălitorii germani au devenit din ce în ce mai numeroşi.4

Cu privire la anul 418, citim în Cronica anglo-saxonă: „În anul acela romanii

strânseră toate avuţiile care se aflau în Britania. O parte le ascunseseră în pământ, restul îl

2 Andre Maurois, op. cit., p. 48.3 Ibidem.4 Ibidem, p. 50.

2

luară cu ei în Galia.” Arheologii au dezgropat o mare parte a acestui tezaur. Toate

descoperirile efectuate de arheologi, referitoare la această perioadă, dovedesc că întreaga

ţară a fost atunci cuprinsă de groază. Villele şi casele distruse poartă urme de incendiu.

De asemenea, se găsesc numeroase schelete fără morminte. Beda Venerabilul descrie

astfel invaziile: „Edificiile publice şi particulare au fost doborâte, preoţii ucişi în fața

altarelor. Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinşi în munţi şi masacraţi; alţii,

înfometați, s-au predat şi, dacă nu erau omorâţi pe loc, deveneau sclavi. Iar alţii, cu inima

îndurerată, au fugit peste mări. Ultimii rămaşi au dus o viaţă nenorocită printre stânci şi

munţi.” Cei mai mulţi dintre celţi s-au refugiat în regiunile muntoase din vest. Saxonii le-

au dat numele de Welsh (ger. străini).5 Alţi celţi emigrară spre Armorica, una dintre cele

mai pustii provincii ale Galiei şi au fondat Mica Britanie.

Cucerirea insulei a fost lentă, iar apărarea ei curajoasă, existând câteva

evenimente care ne îndreptățesc să afirmăm această idee.6 În anul 429, sfântul Germanus,

episcopul de Auxerre, a sosit în Britania pentru a opri erezia pelagiană, dovadă că, în

ciuda situaţiei tensionate, încă exista preocuparea pentru teologie. În timpul şederii lui

Germanus, saxonii şi picții au pornit un atac asupra oraşului Verulanium, iar episcopul a

preluat comanda trupelor şi a organizat o ambuscadă care a condus la victoria creştinilor.7

În secolul al VI-lea, un anume rege Arthur (saur Artorius), miticul suveran care

avea să inspire legende populare din spaţiul britanic, a repurtat victorii împotriva

năvălitorilor. Cu toatea acestea, în acele timpuri se poate vorbi de faptul că anglii şi

saxonii stăpâneau insula britanică, în special teritoriile bogate.8

În momentul venirii anglo-saxonilor, fiecare trib nou care debarca avea şeful sau

regele său, iar supuşii erau legaţi prin jurământ de acesta. Cu timpul, prin cuceriri,

mariaje şi defrişări de terenuri s-au creat formaţiuni statale mai mari. În secolul al VII-lea

existau şapte regate în insula britanică. În secolul al VIII-lea mai întâlnim doar trei

regate: Northumbria, la nord, Mercia, în centru şi Wessex, situat la sud de fluviul Tamisa.

Acest din urmă regat va subzista, regăsindu-l şi în secolul al IX-lea.

5 Andre Maurois, op. cit., p. 50.6 Ibidem, p. 51.7 Ibidem, p. 51.8 Ibidem, p.52.

3

În fiecare formaţiune politică, regele descinde întotdeauna din aceeaşi familie

sacră, dar consiliul înţelepţilor (Witan) se poate opune alegerii unui rege minor în vreme

de război şi, de asemenea, poate înlătura de la putere un conducător incapabil.9

Regatul era împărţit în shires, de unde numele comitatelor engleze (Wilshire,

Oxfordshire etc.). Limitele comitatelor din vechime corespund aproape pretutindeni cu

cele ale comitatelor de astăzi. Regele avea să fie reprezentat în shire de un sheriff, în

vreme ce guvernarea pe plan local era realizată de un ealdorman, care avea şi atribuţiile

unui şef militar şi de judecător.10

Justiţia era distribuită de o adunare, curtea shire-ului, în opoziţie cu sistemul

roman, unde un magistrat reprezenta puterea judecătorească. Nu se cunoaște felul în care

îşi pronunţa adunarea hotărârile, dar, fără îndoială, aveau loc discuţii şi se forma apoi,

într-un fel oarecare, o majoritate. Infracţiunile cele mai neobişnuite erau omuciderea,

furtul cu mâna înarmată şi certurile violente. Infracţiunile erau considerate mai grave

dacă violau pacea regelui, dacă erau comise în preajma regelui sau în vecinătatea

acestuia. Sistemul nu presupunea aducerea de probe pentru susţinerea nevinovăţiei, ci

punea în balanţă jurăminte. Acuzatul trebuia să aducă în sprijinul său oameni dispuşi să

jure pentru nevinovăţia sa. Valoarea unui astfel de jurământ era proporţională cu

suprafaţa proprietăţii martorului. Inculpatul trebuia să producă jurăminte în valoare de o

sută douăzeci de hides pentru a se disculpa de o acuzaţie de furt în bandă, de exemplu. În

zilele noastre, această practică poate părea ciudată, însă trebuie să luăm în calcul faptul că

sperjurul era rar într-o vreme în care tradiţiile ancestrale erau puternic înrădăcinate în

mentalul oamenilor, iar cei care erau cunoscuţi în colectivităţile lor drept persoane cu

apucături rele, nu găseau martorii necesari pentru a fi absolviţi de vină. În lipsa

jurămintelor, se recurgea la judecata prin apă sau la cea cu fierul roşu.11

Nivelul economic al societăţii anglo-saxone după colonizare constituie obiectul

unei dezbateri între specialişti. Întrebarea pusă este legată de hiatusul pe care îl remarcă

arheologii în ceea ce priveşte descoperirile de tezaure numismatice, care aproape că

lipsesc pentru a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea,

când apar monedele merovingiene. Conform descoperirilor, în acest spaţiu s-ar fi ajuns la

9 Andre Maurois, op. cit., p. 56.10 Ibidem.11 Ibidem.

4

un stadiu premonetar, dar istoricii sunt de părere că o asemenea ruptură nu ar fi avut cum

să se producă, deoarece anglo-saxonii ar fi putut prelua cu uşurinţă tehnicile de realizare

a monedei de la britoni, care nu au dispărut brusc. Alţi istorici îmbrăţişează teoriile emise

de arheologi, susţinând că această criză a fost profundă şi prelungită.12

Întemeierea regatelor a fost urmată de o lungă perioadă caracterizată de lupte

pentru supremaţie. Centrul de greutate s-a mutat, rând pe rând, din partea centrală şi de

sud, care aparţinea Kentului, apoi în Northumbria, al cărei rege, Edwin (cca. 600-

632/632), a ieşit victorios din luptele dintre regatele anglo-saxone. Northumbria avea să

piardă această poziţie privilegiată, iar în secolul al VIII-lea Kent, Wessex şi Mercia

continuă disputele politico-teritoriale, aceasta din urmă având să domine istoria insulei

britanice în următoarele decenii, avându-l în frunte pe Aethelbald (716-757).13 Mercia îşi

atinge apogeul sub succesorul lui Aethelbad, Offa (757-796). În timpul domniei sale,

majoritatea regiunilor în care locuiau anglo-saxoni au fost aduse sub sceptrul său, dar

după moartea sa şi a succesorului său, Mercia a început parcurgerea unei căi de

decădere.14

În anul 787, Cronica anglo-saxonă descrie prima debarcare în Anglia a trei

corăbii cu bărbaţi veniţi din „țara hoţilor”. Este vorba despre o debarcare a vikingilor,

care vor juca un rol important în desfăşurarea procesului de consolidare a puterii politice

din cadrul regatelor anglo-saxone. Începând din 793 încep să apară numeroase note

privind relatări referitoare la incursiuni ale danezilor, care jefuiesc mănăstiri şi ucid

călugări şi preoţi.15 Aceştia nu puteau fi opriţi de populaţia locală, vikingii deţinând

supremaţia pe mare, în vreme ce anglo-saxonii nu făcuseră eforturi pentru a-şi construi o

flotă pe măsură. Scandinavii şi-au creat baze navale pe micile insule din jurul Britaniei,

fiind capabili să atace în orice moment ţărmurile anglo-saxone.16 Populaţia de pe insulă

nu putea opune rezistenţă, în special din cauză că vikingii loveau mai multe puncte, iar

veştile circulau foarte greu. Un rege saxon putea convoca fyrd-ul, adică poliţia oamenilor

liberi, o masă de oameni înarmaţi cu ţepuşe şi furci, care nu puteau rămâne sub arme

12 Lucien Musset, Invaziile, trad. Ecaterina Lung, Editura Corint, București, 2002, p. 300.13 Laurențiu Rădvan, Regatele anglo-saxone, în O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 76.14 Ibidem.15 Andre Maurois, op. cit., p. 74.16 Frederic Durand, Vikingii, trad. Ovidiu Cristea, editura Corint, București, 2003, p. 46.

5

multă vreme, din cauza muncilor agricole. Singurii care puteau să se lupte cu vikingii

erau membrii suitei regale, dar aceştia erau puţini la număr. Saxonii erau dezbinaţi, astfel

că scandinavii au cucerit relativ repede teritoriile britanice, asta după ce Irlanda fusese

supusă prima.17

Invazia daneză a avut efecte benefice pe termen lung: formarea unei pături de

militari de profesie în Anglia saxonă. Un alt efect, poate cel mai important, a fost cel al

atenuării rivalităţilor dintre regii anglo-saxoni. Presiunea externă oferă popoarelor de

aceeaşi origine, dar dezbinate, sentimentul unităţii. De altfel, din această perioadă unii

regi încep să se intituleze regi ai întregii Anglii, denumiţi cu un singur cuvânt:

bretwalda.18

Concluzia pe care o putem formula urmărind istoria formării şi consolidării

regatelor anglo-saxone este aceea că asistăm la un proces lung şi anevoios, caracterizat

prin lungi perioade de disensiuni şi lipsa unui sentiment de coeziune la nivelul acestor

formaţiuni. A fost nevoie de intervenţia unui factor extern periculos pentru că aceste

teritorii să se coaguleze şi să pună bazele a ceea ce în câteva sute de ani, după alte

procese istorice importante, va fi Anglia.

17 Andre Maurois, op. cit., p. 75.18 Ibidem, p. 76.

6

BIBLIOGRAFIE

1. DURAND, Frédéric, Vikingii, trad. Ovidiu Cristea, editura Corint, București, 2003.

2. MAUROIS, André, Istoria Angliei, ediție actualizată de Michel Mohrt, trad. Radu Joil, Editura Orizonturi, București, 2006.

3. MUSSET, Lucien, Invaziile, trad. Ecaterina Lung, Editura Corint, București, 2002.

4. RĂDVAN, Laurențiu, Regatele anglo-saxone, în O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, Iași, 2010.

7