Născută in vremuri de restrişte, cand invaziile saxonilor păreau de neoprit, când datorită retragerii

armatelor romane , lipsa unui conducător era necesara, a apărut ceea ce trebuia ca să susţină moralul popular.

Legenda Regelui Arthur si a Cavalerilor Mesei Rotunde reprezinta unul dintre cele mai vechi mituri

britanice . Arthur a fost considerat regele etern , care si-a aparat glorios poporul de saxoni , legenda subliniind

promisiunea facuta de acesta ca se va intoarce din mormantul sau de pe insula Avalon pentru a apara Britania , în

cazul în care ţara ar fi fost din nou ameninţatăde invazia străină .

Cu rădăcini in realitatea istorică, suficiente cât sa alimenteze fantezia trubadurilor itineranţi, legenda se

răspândeşte şi ia amploare!

“Autenticitatea istorică a regelui Arthur este de mult timp obiectul unei dispute între specialiști. O tabără,

bazându-se pe referințe din Historia Brittonum și Annales Cambriae, îl vede ca o figură istorică obscură, un

conducător romano-briton luptând cu anglo-saxonii invadatori undeva pe la sfârșitul secolului al V-lea sau începutul

secolului al VI-lea. Historia Brittonum ("Istoria britonilor"), o compilație istorică în limba latină din secolul al IX-

lea atribuită clericului galez Nennius, dă o listă de douăsprezece bătălii la care a luat parte Arthur, culminând cu

Bătălia de la Mons Badonicus, unde se spune că a omorât singur 960 de oameni. Annales Cambriae din secolul al X-

lea ("Analele galeze"), datează această bătălie în anul 516, și menționează de asemenea Bătălia de la Camlann, în

care Arthur și Mordred au fost ambii uciși, datată în 537. Niciun text nu îl numește pe Arthur rege, deși acest lucru

nu ar putea avea mare importanță, întrucât adesea se referă la regi fără a le menționa titlul. Historia Brittonum îl

numește dux bellorum sau "dux (duce, comandant) în bătălii (războaie)".1 Istoricul John Morris a plasat domnia

ipotetică a lui Arthur la sfârșitul secolului al V-lea, însă nu a descoperit multe informații despre el, ci doar ideea de

rege, între contemporani precum Vortigern, Cunedda, Hengest și Coel Hen. Morris afirmă că centrul regatului lui

Arthur ar fi fost în zonele celte din Țara Galilor, Cornwall și sud-estul Angliei, sau în "Vechiul nord" britonic, care

se întindea peste Anglia de nord și Scoția de sud de astăzi.2

O altă tabără afirmă că Arthur nu a avut o existență istorică reală. Nowell Myres a scris, la publicarea cărții lui

Morris, Age of Arthur că "niciun personaj de la granița dintre mitologie și istorie nu a mai irosit vreodată atât de

mult timpul unui istoric3 Gildas, în polemica sa din secolul al VI-lea De Excidio Britanniae ("Despre ruina

Britaniei"), scrisă la scurt timp după Bătălia de la Mons Badonicus, menționează această bătălie, dar nu și pe

Arthur.4 Unii susțin că ar fi fost inițial o zeitate celtă pe jumătate uitată, care a evoluat într-un personaj istoric,

bazându-se pe paralele cu presupusa evoluție a zeului mării regele Lear, zeii-cal ai Kentului Hengest și Horsa, care

au fost istoricizați în perioada relatării lui Bede și care au primit un rol important în cucerirea anglo-saxonă a estului

Britaniei, personajul fondator al Caer-fyrddin, Merlin (galeză Myrddin), sau semizeul nordic Sigurd sau Siegfried,

care a căpătat valoare istorică în Cântecul nibelungilor prin asociere cu o bătălie din secolul al V-lea dintre huni și

burgunzi. Unii susțin o posibilă etimologie a numelui lui Arthur din galezul arth, "urs", și consideră că regele-urs gal

este precedentul pentru legendă, deși venerarea lui Artio nu e atestată în Britania.

1 Historia Brittonum; Annales Cambriae2 John Morris, The Age of Arthur: A History of the British Isles from 450–650, 19733 "no figure on the borderline of history and mythology has wasted more of the historian's time" - Myres, J.N.L., The English Settlements", OUP, 1989, ISBN 0-19-282235-7, p 164 Gildas, De Excidio Britanniae

Documentele istorice din acea perioadă sunt puține, așa că un răspuns definitiv pare improbabil. Mai multe locuri au

fost identificate ca "arthuriene" începând cu secolul al XII-lea,5 dar arheologia nu poate descoperi nume decât prin

intermediul inscripțiilor. Așa numita "Piatră a lui Arthur" descoperită în 1998 între ruinele de la Castelul Tintagel

din Cornwall, o așezare importantă din Britania post-romană, a creat pentru scurt timp senzație. Nu există alte

dovezi arheologice pentru Arthur.

Mai multe persoane reale din istorie au fost propuse ca reprezentând baza istorică a legendei arthuriene, de la Lucius

Artorius Castus, un ofițer roman din Britania secolului al II-ea la împărați romani uzurpatori ca Magnus Maximus și

conducători britoni post romani ca Riothamus, Ambrosius Aurelianus,6Owain Ddantgwyn și Athrwys ap Meurig.7

Originea numelui Arthur este ea însăși subiect de dispută. Unii consideră că provine din numele de

familie latin Artorius, însemnând "plugar" (varianta "Arturius" este cunoscută din inscripții). Alții consideră că ar

proveni din galezul arth (mai înainte art), însemnând "urs", sugerând că art-ur, "omul-urs", este forma inițială.

Numele lui Arthur apare ca Arturus în textele arthuriene timpurii în latină, niciodată Artorius, deși este posibil ca

formele din latina vulgară ale lui Artorius, pronunțate în limbile celtice, să dea atât Arthur cât și Arturus.

Toby D. Griffen de la Southern Illinois University leagă numele Arthur de Arcturus, cea mai strălucitoare stea din

constelația Boötes, în apropiere de Ursa Mare (Ursa Major - Marele urs). Arcturus din latina clasică ar fi devenit

Arturus în latina vulgară, iar strălucirea sa și poziția pe cer i-ar fi făcut pe oameni să o considere "paznicul ursului"

și "conducător" al celorlalte stele din Boötes. Griffin susține că "Arthur" nu e un nume personal, ci un nom de

guerre, un epitet dat omului care i-a condus pe britoni împotriva saxonilor,, pe care atât vorbitorii de latină, cât și

vorbitorii de britonă l-ar fi asociat conducerii și ferocității de urs. 8O variantă a teoriei nom de guerre este că numele

combina cuvintele galez și latin pentru "urs": art și ursus.9 Numele Arthur și variantele sale au fost folosite ca nume

de persoane de cel puțin alți patru conducători care au trăit după datele presupuse ale bătăliilor lui Arthur, sugerând,

după Griffin și alții, că a fost folosit ca nume de persoană după ce "primul" Arthur l-a făcut faimos.”10

Versiunea povestită a lui Alexandru Mitru11 legenda ne spune că “Într-un castel întunecat, aşezat pe un promontoriu

stâncos ce se ridică din mare, Igrayne aşteaptă întoarcerea soţului ei Gorlois, duce de Cornwall. Însă în acea seară nu

acesta pătrunde în iatacul ei, ci Uther Pendragon, regele Angliei, care, ajutat de vrajitorul Merlin, ia înfăţişarea lui

Gorlois pentru a-şi satisface pasiunea neîngăduită pentru Igrayne. Este conceput un copil. Astfel începe povestea

legendarului rege Arthur, o poveste ce a inspirat nenumăraţi scriitori şi artişti şi a stăpânit imaginaţia oamenilor

vreme de secole.

Copilul născut de Igrayne este răpit în mod miraculos de Merlin şi dat bunului Sir Ector spre a-l creşte ca pe propriul

său fiu. Deşi regele nu are alţi copii, Igrayne şi Gorlois sunt binecuvantaţi cu trei fiice, dintre care două sunt

căsătorite cu alţi regi, iar a treia este hărăzită mănăstirii. Această fiică, Morgana le Fay, reuşeşte să dobândească

talente vrăjitoreşti, iar, în final, ajunge să joace un rol crucial în destinul fratelui său vitreg.

5 "Tintagelul din evul mediu timpuriu: Un interviu cu arheologii Rachel Harry și Kevin Brady", Epoca eroică, 19996 Green, Thomas (2006). „The Historicity and Historicisation of Arthur”. Arthurian Resources. 7  Mike Ashley, The Mammoth Book of King Arthur, Robinson Books, London, 2005.8 Griffen, Toby D. (8 aprilie 1994). „Arthur's Name”. Celtic Studies Association of North America. Există o versiune arhivată9 Graham Phillips și Martin Keatman, King Arthur: The True Story, Arrow Books, 199310 https://ro.wikipedia.org/wiki/Regele_Arthur11 Alexandru Mitru, “Din marile legend ale lumii “, Editura Junimea, 1976

Î alte versiuni , abia după moartea regelui, când Arthur atinge vârsta de 16 ani, Merlin îi dezvăluie adevărata

paternitate şi aceasta numai după ce reuşeşte să smulgă o sabie înţepenită într-o nicovală aşezată pe o lespede de

marmură din grădina unei biserici. Toţi cei care încercaseră nu reuşiseră, căci numai „regele legitim al întregii

Anglii“ putea să treacă proba. De asemenea, Merlin povesteşte despre vraja pe care ursitoarele din Avalon, tărâmul

de mister, au aruncat-o asupra pruncului. Arthur va fi cel mai bun dintre toţi cavalerii şi cel mai mare dintre regi, el

va trăi „mai mult decât va gândi orice om“. În timp ce oamenii îngenunchează jurând credinţă noului suveran,

arhiepiscopul îi aşază coroana pe cap.

Într-o epocă a spiritului cavaleresc, sub domnia benefică a lui Arthur, Anglia se bucură de 12 ani de pace, vreme

în care cavalerismul ajunge la apogeu. La castelul său din Camelot, Arthur îi convoacă pe curajoşii şi credincioşii

cavaleri ai regatului său precum Lancelot, Gawain, Percival şi mulţi alţii şi îi aşază în jurul unei enorme mese

rotunde, pe ale cărei scaune sunt gravate în aur numele fiecăruia dintre ei.

Cei aşezaţi astfel sunt instruiţi de către Merlin să se abţină de la crime, cruzimi şi viclenie, să evite trădarea,

minciuna şi necinstea, să fie miloşi şi, mai presus de toate, să respecte şi să protejeze femeile. Cavalerii părăsesc

Camelotul pentru a se lupta cu dragoni, giganţi şi pitici şireţi, iar întâlnirile lor cu forţele răului au loc de obicei în

castele bântuite de fantome, păduri întunecate sau grădini fermecate. Mândri de realizările lor, ei se întorc acasă

pentru a-şi povesti aventurile la Curte.

Tot la Camelot, Arthur o aduce pe frumoasa Guinevere spre a-i fi regină. În momentul în care Lancelot nu mai poate

rezista pasiunii vinovate pentru Guinevere, nepotul lui Arthur, Mordred, fiul Morganei le Fay, dă la iveală secretul

îndrăgostiţilor, forţându-l pe Arthur să-şi condamne soţia la ardere pe rug. Lancelot o salvează pe regină şi cei doi

fug împreună în Franţa. Înainte de a porni în fruntea armatei sale în căutarea cuplului, Arthur lasă regatul în grija lui

Mordred, care se foloseşte de absenţa regelui pentru a da o lovitură de stat. Întorcându-se în Anglia, Arthur îl

înfruntă pe Mordred într-o bătălie; în luptă, spada regelui pătrunde pe sub scutul nepotului său, înfigându-i-se în

trup. Totuşi, înainte de a-şi da ultima suflare, Mordred îl răneşte mortal pe rege. Slujitorii credincioşi îl aşază pe

regele muribund într-o barcă ce pluteşte pe mare, printr-o ceaţă albă, îndreptându-se spre Avalon.

„Liniştiţi-vă“, le strigă Arthur cavalerilor săi îndureraţi de pe mal. „Nu vă îndoiţi că mă voi întoarce din nou când

pământul Angliei va avea nevoie de mine.“”12

“Considerat zeu celt demult uitat sau semizeu nordic, conducator viteaz, Arthur intra in legenda.

Avand in vedere raspandirea si perenitatea povestii lui Arthur, era inevitabil ca oamenii de ştiinţă să caute, în cele

din urmă, să dea la o parte frumuseţea literară şi să stabilească adevărul din spatele legendei.

In 1965, a fost format Comitetul de Căutare a Castelului din Camelot, fondatorii acestuia propunându-şi să

descopere Masa Rotundă şi Sfântul Graal. După cinci ani de săpături la Somerset, arheologii comitetului au

identificat ruinele castelului Cadbury, din apropiere de Glastonbury, drept Camelot. Fortificat în perioada pre-

romana şi folosit în timpul ocupaţiei romane, castelul părea a fi cel potrivit.

Dar cea mai senzaţională descoperire a fost găsirea unor obiecte de ceramica ce sugerau ca situl fusese folosit, in

jurul anului 500, de catre o căpetenie britanică – deci după retragerea romanilor şi înainte de cucerirea saxona.

12 https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/04/in-cautarea-regelui-arthur/

În  ceea ce priveste cavalerismul atat de elogiat al lui Arthur, trebuie spus ca el a domnit într-o   perioada de lupte

crunte pentru apararea integritatii teritoriale şi a independenţei politice”13

Nu putem încheia fără ai prezenta pe cei “12 cavaleri ai Mesei Rotunde.

Lancelot – omul de încredere al regelui, neînfricat în lupta. Este cel care provoacă divizarea curţii regale, din cauza

dragostei lui pentru Guinevere.

Galahad – fiul lui Lancelot, unul dintre cei trei cavaleri care au ajuns la Sfântul Graal.

Tristan – nepotul regelui Mark, din Cornwall, trimis de catre acesta să-i aduca logodnica din Irlanda, pe Isolda,

îndragostindu-se de aceasta.

Gawain – fiul surorii lui Arthur, viteaz şi loial familiei. Îi sprijină pe cavalerii tineri care au nevoie de îndrumare şi îi

apară pe cei nevoiaşi.

Percival – unul dintre cei trei cavaleri care au pornit catre Sfântul Graal.

Bors – cunoscut datorită faptului că, după moartea părinţilor săi, a fost crescut de către Prinţesa Lacului. Este al

treilea cavaler plecat după Sfântul Graal, singurul care s-a şi întors acasă.

Geraint – regele din Dumnonia, luptător neinfricat. Istoricii nu au căzut de acord asupra veridicităţii existentei sale.

Gareth – fiul surorii lui Arthur, soseşte la Camelot deghizat, acompaniat de un pititc pe nume Melot. Participă la

eliberarea prinţesei Lyonesse, cu care se şi căsătoreşte.

Kay – fratele vitreg al lui Arthur, foarte răutăcios şi prost crescut. Câteva legende îl numesc unul dintre cei dintâi

cavaleri.

Lamorak – considerat al treilea cavaler în merite, imediat dupa Lancelot si Tristan, recunoscut pentru forţa lui.

Gaheris – în mare parte răspunzător de declinul frăţiei dintre cavaleri. Este unul dintre cei mai răzbunatori cavaleri ai

Camelotului.

Bedivere – cavalerul caruia Arthur îi cere, în momentul morţii, să o returneze pe Excalibur Prinţesei Lacului. Are

postul de maresal al regelui şi, deşi are doar o mâna, este un războinic excepţional.”14

13 http://www.descopera.org/regele-arthur-si-cavalerii-mesei-rotunde/

14 http://www.ticataca.ro/2009/08/legenda-regelui-arthur/