Actualitatea modelului empirist standard

O problemă foarte importantă în experiență este accea semnificației acesteia în zilele noastre în comparație cu sensul dat de Aristotel, în schimb aria sa de aplicabilitate în științele culturii este destul de vastă. Științele culturii ce vorbesc despre emprism sunt cele sociale, pshilogice ce reflectă spre deosebire de cele exacte cunoașterea fenomenelor în substratul lor natural. Acest lucru este bineînteles posibil datorită capacității științelor naturale de a reda fenomenele asa cum se realizează ele în societate. Susținătorii unor științe sociale centrate pe întelegere pentru care exemplele remarcabile sunt psihanaliza lui Freud și concepți de sociologie a lui Max Weber obișnuiesc să sublinieze și în acest caz, într-un stil hermeneutice existența unor programe de cercetare la domeniul pe care-l investighează. Empirismul tradus din greacă ca "test", "încercare" este doctrina filozofică a testării, a experimentării, și a luat înțelesul mai specific conform căruia toată cunoasterea umană provine din simțuri și din experiența. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei înnăscute, sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiența. Empirismul contrastează cu raționalismul continental, lansat de Rene Descartes. Potrivit raționaliștilor, filozofarea trebuie să aibă loc prin introspecție și prin raționament deductiv aprioric. Empiristii susțin cș la nastere intelectul este o tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experienţa ii poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel dobândim idei care nu au corespondent în experiența, cum ar fi ideile matemetice de punct sau de linie. Nume asociate cu empirismul includ Toma de Aquino, Aristotel, Thomas Hobbes, Francis Bacon, John Locke (care a dezvoltat inițial aceasta doctrină în secolul XVII şi începutul de secol XVIII), George Berkeley, și David Hume. Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne, potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație mai degrabă decât pe intuiție sau credinţa; adică, cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori mai degrabă decât logica deductivă pură. Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la ştiinţă, atât științe naturale cât și științe sociale, care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi infirmate folosind observația sau experimentul (cu alte cuvinte prin experiența). Într-un alt sens, empiric are în știința același sens cu "experimental". În acest sens, un

rezultat experimental este o observație empirică. În acest context, termenul de "semi-empiric" sau "semiempiric" se folosește pentru a califica metode teoretice care folosesc parțial axiome de bază sau legi științifice postulate și rezultate empirice (experimentale). Asemenea metode sunt în contradicție cu metode teoretice ab initio care sunt pur deductive și se bazează pe un set de afirmații care sunt consistente una cu alta. Această terminologie este importantă mai ales în chimia teoretică.Empirismul are la baza un fundamentalism a ceea-ce-este-dat in perceptie, dar putem afla de Kant, insa ca experienta nu poate fi redsa la intuitie si perceptie deoarece ea contine presupozitii a priori care pot fi puse in special pe seama activitatii noastre de gandire. In gandirea filosofilor ce mai dorec la apararea empirismului de gandirea moderna, Quine le-a numit ”dogmele empirismului”, iar Donald Davidsona adăugat și o a treia dogmă. Prima dogmă se referă la ideea mult acceptată a lui Kant ce susține că putem împărți judecățile noastre în analitice și sintetice: în cele analitice explicăm ceea ce deja ști, cele sintetice sunt cele prin care extindem ceea ce deja deja știm. Astfel judecățile analitice cuprind ceea ce știm din ceea ce ține de limbaj și ele sunt a priori. În schimb judecățile sintetice ne înfațisează ceea ce știm despre lume și ele sunt a posteriori. Cea de-a doua dogmă susține că putem reduce tot ceea ce știm empiric despre lume la propoziții dce observație simple , adică la propoziții care consemnează ca într-un protocol doar observații. A treia dogmă susține în mod plauzibil dependența conținuturilor experiențelor noastre de schema conceptuală actuală, de schema după care ne raportăm la lume. Pentru a respinde prima dogmă, Quine a a construit o demonstrație conform căreia nu există nici o modalitate de defini analiticitatea fără a folosi o metodă circulară. Cea de-a doua dogmă nu are o bază stabilă din pricina ca, atunci când nu există nici o modalitate de a distinge univoc între judecăti analitice și sintetice, nu poate exista nici o modalitate clară de distinge baza la care se reduce empiricul. Chiar dacă prin aceste demostrații Quine se constantementine pe ”tărâmul” conventionalismului lui Duhem și Neurath respingând ceea-ce-este-dat, el se menține pe poziții empiriste. În celebrul său studiu ” On the Very Idea of a Conceptual Scheme”, Donald Davidson arata că însuși Quine ar putea să mai apere empirismul cel puțin sub o altă formă. Forma care presupune că în știință este deonstrabilă între schema conceptuală actuală și materialul empiric, care este ordonat și primește lumină în schema respectivă. Însă înlăturând concepțiile analitico-sintetice de la reducționism și relativism, toate schemele sale conceptuale sau dogme cum am mai putea denumi acest empirism o știință? Qiune și Davidson cred că filosoful german, Kant, nu pune la baza examinării critice a rațiunii distincția dintre judecățile analitice și empirice, ci adaugă cel puțin reducționismul sub forma unei diferențe a elementelor a priori și din ceea-ce-stim. Despre un relativism inspirat de ideea de schemă conceptuală nu poate fi încă vorba la Kant, deoarece, după el, formele pure ale intiuției și categoriile își au temeiul în natura umană, în structurile fundamentale ale ”conștiinței în genere”. Dar, între el și noi se plaseaza istorismul, adică o filosofie care trasează a priori-ul kantian drept un rezultat al devenirii istorice, drept ceva supus schimbării. Atunci când s-a vorbit despre o legatură indisolubilă între rațiune si limba naturală, mai ales datorită faptului că limba naturală este schimbătoare și este rodul unei deveniri istorice, s-a văzut limpede că ideea naturii veșnic imuabile a rațiunii umane este o ficțiune.

Sub presiunea cercetărilor de istoria științei, în filosofia modernă a științei, acest punct de vedere a câștigat teren: ideea ca știința asa cum o percepea curentul principal al filosofiei științei, cel puţin de la Bacon încoace, pe baya unor metode şi standarde constante, care se presupune că au fost deduse din ratiunea însăşi. Mai mult decât atât, istoria ştiinţei a pus în evidenţă o serie de ”paradigme” cât se poate de diferite, în funcție de care se pot decide ce anume este un mod anume cu sens de a pune probleme, care sunt procedurile recunoscute în rezolvarea de probleme și care sunt rezolvările exemplare de probleme. Din această perspectivă nu se poate face o comparație între fizica lui Newton și cea a lui Aristotel, deoarece, având modalități diferite de formare a conceptelor și metodogiilor, investighează domenii cu obiecte complet diferite; ceeqa ce trece drept natură ”ca atare” este diferit de la o paradigmă la alta. Din punctul de vedere al ideii de schemă conceptuală, materialul empiric stă fata în față materialul empiric, de care este precedat și care –i oferă o interpretare conceptuală. Însă critica acestui punct de vedere nu repune materialul empiric în vechile sale drepturi. Totuși vorbind de un adevăr al propozitiilor suntem conștienți că acest lucru este relativ la limbaj, ceea ce înseamnă că noi cuprindem lumea numai în orizontul limbii, dar acesta nu este un gem de relativism, deoarece ceea ce nu se poate transpune, cel puțin în principiu și nu poate fi identificat de către noi drept limbă, este un singular colectiv. Problema este însă ce mai înseamnă ”obiectiv”, daqca nu se cade sa vizăm o lume în sine, independentă de limbaj, care poate fi înfățișată in chip cât se poate de diferit, în functie de schema conceptuală in limbi diferite. Astfel ne putem întreba cum se poqate realiza un contact ne-imediat cu obiectele asa ioncât sa ne dăm seama dacă realitatea percepută este veridică sau falsă? Răspunsul la această întrebare este deja dat din punct de vedere pragmatic de către Bacon și Kant. După ei experienta are loc în contexte acționale, pe care Bacon le concepe în termenii concepuți metodologicde experentia ordinata, iar Kant în termenii de actiune de sinteză ale conștinței în domeniul puterii de-a imaginației productive și ale gândirii care formulează judecăți. În special pragmatismul a arătat cât este de puternic angajată experiența științifică în procesele ce implică acțiuni reale. Când tranformam un fapt natural într-un obiect de studiu, il concepem nu ca pe ceva ce trebuie înțeles, ci drept ceva ce trebuie descris, clasificat și explicat. Desigur nimic nu ne interzice să procedăm astfel și faptele de ordin cultural. Dar, în acest caz, le transformăm în obiecte de studiu care nu sunt precum faptele de orrdin cultural. Astfel, pe viitora nu ne rămâne decât să sperâm și să căutăm, realitatedintre faptele culturale si cele științifice, dar mai ales sa sperăm în gasirea unei soluții definitive între aceste puncte de vedere, chiar dacă un r4ezultat final este putin probabil spre a fi găsit.

Bibliografie:

- BERTRAND, Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol II, Editura Humanitas,

București

- BRUN, Jean, Europa filosofică, Editura Pandora, București, 2002,

- SHAND, John, Introducere în filosofie occidentală, Editura Univers Enciclopedic,

București, 1998