1.Dezvoltarea ataşamentului

“Poţi vedea bine doar cu inima.

Ceea ce este esenţial rămâne invizibil pentru ochi!”

Antoine de Saint - Exupery

Prima relaţie pe care o formează copilul (de obicei cu mama) are o semnificaţie

particulară din mai multe privinţe. În primul rând, ea este mai importantă pentru starea de bine a

individului decât orice altă relaţie următoare, prin faptul că determină protecţie, iubire şi

securitate şi se răspândeşte astfel asupra întregii funcţionări, fizice şi psihice, a copilului. În al

doilea rând, este în general o legătură durabilă, care continuă să joace un rol central de-a lungul

copilăriei şi care este o sursă de confort chiar şi în adolescenţă şi după aceea. În plus este

considerat de mulţi ca fiind un prototip pentru toate celelalte relaţii apropiate pe care le va forma

individual, chiar şi în perioada adultă.

Faptul că bebeluşul este capabil deja de un lucru atât de complicat precum formarea unei

relaţii cu o altă persoană este o realizare remarcabilă. Relaţiile sunt fenomene extrem de

complexe; ele depind de caracteristicile ambilor indivizi implicaţi, necesitând aşadar amestecarea

acestor caracteristici într-un singur curs comportamental, precum şi schimburi şi management

reciproc al emoţiilor, uneori foarte intense, care apar în interacţiune. Toate relaţiile, inclusiv cele

primare dintre părinte şi copil implică o serie de dimensiuni; totuşi dimensiunea ataşamentului

este cea care a primit cea mai mare atenţie în ultimele decenii şi despre care am învăţat cel mai

mult. Acest lucru se datorează în mare parte scrierilor lui John Bowbly (1969/1982, 1973, 1980),

a cărui teorie despre ataşament a devenit abordarea dominantă în înţelegerea dezvoltării sociale

timpurii şi a determinat un număr mare de cercetări ştiinţifice despre formarea relaţiilor

apropiate ale copiilor.

Caracteristicile şi funcţiile ataşamentului

Ataşamentul poate fi definit ca legătura emoţională, de lungă durată cu un anumit

individ. Astfel de legături sunt caracterizate prin următoarele trăsături:

Sunt selective, adică sunt centrate pe indivizi specifici care solicită comportamentul

de ataşament într-o manieră şi într-o măsură care nu se regăsesc în interacţiunile cu

alţi indivizi.

Ele presupun căutarea proximităţii fizice, adică se depune efort pentru a menţine

apropierea de obiectul ataşamentului.

Ele oferă confort şi securitate, acestea fiind rezultatul proximităţii.

Produc supărare la separare atunci când legătura e ameninţată şi când nu se poate

obţine proximitatea.

După Bowlby, aceste legături au o bază evoluţionistă şi o funcţie biologică. Ele apar

deoarece în istorica îndepărtată a omenirii, atunci când animalele preistorice reprezentau un

pericol real, era necesar un mecanism prin care copiii puteau să stea aproape de părinţii lor şi să

obţină în acest mod protecţie, sporindu-şi şansele de supravieţuire. Ca rezultat al selecţiei de-a

lungul evoluţiei, bebeluşii sunt aşadar echipaţi cu modalităţi de atragere a atenţiei părinţilor lor

(cum e plânsul), de menţinere a atenţiei şi interesului (cum sunt zâmbetul şi vocalizarea), de

câştigare sau menţinere a proximităţii (cum sunt urmărirea sau apucarea). Cu alte cuvinte,

bebeluşii sunt predispuşi genetic să stea aproape de indivizii care sunt susceptibili să îi protejeze

şi să semnalizeze cerând atenţie şi ajutor în momentele de distres. Diferitele comportamente de

ataşament utilizate în acest scop există în repertoriul de răspunsuri ale copilului din primele luni;

ele funcţionează la început în mod automat şi stereotip în relaţie cu un număr mare de adulţi, dar

pe parcursul primului an devin focalizate doar pe unul sau doi indivizi şi se organizează în

sisteme de comportament mult mai flexibile şi sofisticate, putând fi planificate. Funcţia biologică

a ataşamentului este supravieţuirea; funcţia psihologică este dobândirea securităţii. Acest lucru

funcţionează desigur doar dacă părinţii răspund mutual la comportamentul copilului – de aici,

dezvoltarea unui sistem parental al ataşamentului, care a apărut în mod similar în cursul evoluţiei

şi care asigură programarea părinţilor pentru a răspunde semnalelor copilului.

Ataşamentul funcţionează, după Bowbly, ca un sistem de control, respectiv aproximativ

ca un termostat. El este făcut să asigure menţinerea unei stări de echilibru, şi anume rămânerea

ăn proximitatea părinţilor. Atunci când această stare este atinsă, comportamentul de ataşament

este silenţios; copilul nu trebuie să plângă sau să se prindă şi poate să urmărească alte scopuri,

cum sunt jocul şi exploatarea. Atunci când această stare este ameninţată, de exemplu, prin

dispariţia mamei din câmpul vizual sau prin apropierea unui străin, snt mobilizate răspunsurile de

ataşament şi copilul depune un efort activ pentru a recâştiga starea iniţială. Felul în care copilul

realizează acest lucru se modifică odată cu vârsta şi cu sporirea competenţelor cognitive şi

comportamentale: în timp ce copilul de 6 luni doar va plânge, cel de 3 ani îşi va chema mama, o

va urma şi o va căuta în diferite locaţii. El se modifică, de asemenea, şi în raport cu condiţia

copilului: dacă e bolnav sau obosit răspunsurile de ataşament sunt activate mult mai repede,

deoarece nevoia de proximitate faţă de mamă este mai mare. În mod similar, se modifică şi

datorită situaţiei externe: în medii familiare, toleranţa copilului faţă de absenţa mamei este mai

mare decât într-un mediu străin. Totuşi, oricum ar fi exprimat, ataşamentul este compus dintr-o

reţea de acţiuni, cogniţii şi emoţii, care are scopul de a promova cea mai bazală nevoie a omenirii

şi anume supravieţuirea.

Cursul ontogenetic

Stabilirea unei relaţii cu o altă persoană este o abilitate foarte complexă şi nu e de mirare

că este nevoie de mare parte din primul an de viaţă pentru ca relaţia de ataşament să se dezvolte.

Comportamentul de atenţie selectivă faţă de feţele umane şi vocilor, abilitatea de a recunoaşte

indivizii familiari, răspunsul prin zâmbet sau plâns până când se rezoolvă disconfortul prin

hrănire sau legănat – toate acestea sunt pietre de temelie ale legăturii de tip ataşament, însă nu

trebuie considerate ca fiind legătura de sine. Chiar şi atunci când apar, acest lucru se întâmplă

într-o formă nesofisticată, care va necesita mulţi ani ca să atingă maturitatea. Bowbly a propus

un model cu patru stadii pentru această dezvoltare, arătând modul în care caracteristicile

ataşamentelor se dezvoltă gradual, pe măsură ce comportamentul devine tot mai organizat,

flexibil şi intenţional. Cele patru stadii (rezumate în tabelul 1) sunt descrise mai jos.

Tabelul 1. Fazele dezvoltării ataşamentului

Fază Vârsta (în luni) Trăsături principale

Pre-ataşament 0 – 2 Răspunsuri sociale nediscriminative

Ataşament în formare 2 – 7 Învăţarea regulilor de bază ale

interacţiunilor

Ataşament evident 7 – 24 Protest la separare; îngrijorare la

apariţia străinilor; comunicare

intenţională

Parteneriat orientat spre scop de la 24 Relaţii mai clar bidirecţionale; copii

înţeleg nevoile părinţilor

Securitate-insecuritate

Dacă experienţele copiilor cu relaţiile impersoanle timpurii sunt cruciale pentru

dezvoltarea lor psihologică, trebuie să înţelegem în ce fel experienţele diferite produc rezultate

diferite. Ataşamentele au faţete multiple şi pot afecta copiii în variate moduri; totuşi, există mai

ales un aspect care a fost scos în evidenţă, şi anume, felul în care copiii dobândesc din acea

relaţie un sentiment al securităţii. Acest lucru se datorează în mare parte cercetărilor lui Mary

Ainsworth şi ale colegilor ei (1978), care au dezvoltat atât o modalitate de a evalua securitatea

ataşamentului cât şi o schemă de clasificare pentru a descrie diferite paternuri de securitate.

Evaluarea este bazată pe o procedură cunoscută sub numele de Situaţia străină, care

constă dintr-o serie de episoade scurte, standardizate, care au loc într-un laborator de observaţie

nefamiliar copilului şi care include: a fi cu mama, a fi confruntat cu un străin adult, a fi lăsat cu

străinul de către mamă, a fi lăsat singur şi a fi din nou cu mama. Stresul inerent unei astfel de

situaţii activează comportamentul de ataşament la copii şi, după Ainsworth, va scoate în evidenţă

modul în care ei utilizează mama ca sursă a securităţii. De aceea, poate fi folosită ca instrument

standardizat pentru evaluarea naturii ataşamentelor timpurii şi evidenţierea felului în care copiii

mici diferă din perspectiva tipului de ataşament pe care l-au format cu mama.

Aceste diferenţe au fost clasificate în patru paternuri de ataşamente de bază (vezi tabelul

2 pentru detalii). Se consideră că acestea reprezintă diferenţe fundamentale privind modul de

stabilire primară a relaţiilor sociale şi indică gradul de securitate inerent modelului de lucru

intern format în legătura primară. Cei mai mulţi copii aparţin categoriei ataşamentului

securizant; ca rezultat al experienţelor iniţiale pozitive, ne putem aştepta ca ei să formeze relaţii

de încredere cu adulţii şi cu alţi copii, dezvoltându-şi de asemenea o imagine de sine confidentă,

care, în schimb, îi va poziţiona în situaţii bune de rezolvare a sarcinilor cognitive de tipul celor

întânite la şcoală sau în joc. Celelalte trei grupuri de ataşament non-securizant nu au acest

avantaj; relaţiile viitoare ale copiilor sunt în pericol, iar adaptarea lor la numeroase sfere ale vieţii

nu are aceeaşi bază sigură ca şi în cazul celor cu ataşament securizant. În particular, numărul mic

de copii care aparţin categoriei dezorganizat este considerat a fi cel mai supus riscului de a

dezvolta patalogie mai târziu în viaţă. Dacă astfel de predicţii se adeveresc, clasificarea

paternurilor de ataşament timpuriu este într-adevăr de încredere.

Tabelul 2 Tipuri de ataşament

Tip Comportament în Situaţia străină

Ataşament securizant Copilul manifestă un nivel moderat de căutare a

proximităţii cu mama; este supărat din cauza plecării ei;

o întâmpină pozitiv atunci când se întoarce

Ataşament anxios: evitativ Copilul evită contactul cu mama, mai ales la reuniunea

după separare; nu este foarte supărat atunci când este

lăsat cu străinul

Ataşament anxios: rezistent Copilul este foarte supărat datorită separării de mamă; la

întoarcere ei este dificil de consolat, amândoi caută

confort şi îi rezistă

Dezorganizat Copilul nu manifestă un sistem coerent de adaptare la

stres; prezintă comportamente contradictorii faţă de

mamă cum ar fi căutarea proximităţii urmată de evitare,

indicând confuzie şi teamă în privinţa relaţiei

Modelele interne de lucru

Dezvoltarea Situaţiei străine ca instrument de evaluare a focalizat atenţia mult

timp aproape exclusiv pe manifestările comportamentale ale ataşamentului la copiii mici. Doar

recent, noile metode de evaluare au făcut posibilă extinderea focusului la vârste mai mari,

incluzând adulţii, şi, ca urmare, cel mai promiţător concept al lui Bowbly, cel de model interne

de lucru, a dobândit proeminenţă.

Aşa cum am menţionat deja, Bowbly a sugerat că astfel de modele sunt structuri mentale

bazate pe experienţa anterioară a copilului cu figurile de ataşament. Prin intermediul lor, copilul

poate să îşi reprezinte intern atributele pertinente ale fiecărei figuri de ataşament şi tipul relaţiei

dezvoltate cu acea persoană. Începând cu finalul primului an de viaţă, copiii devin tot mai

capabili să îşi reprezinte mental lumea sub formă simbolică, respectiv pot să gândească la

figurile de ataşament, la ei şi la relaţiile dintre ei şi cealaltă persoană. Faptul că sunt capabili să

plângă după mama absentă semnifică faptul că, deja, comportamentul lor este ghidat de un model

intern al mamei, iar în timp aceste modele exercită o influenţă tot mai mare asupra acţiunilor

copilului. Astfel, experienţa unei mame calde şi înţelegătoare va conduce la formarea unui model

de lucru intern la copil care o va înfăţişa pe aceasta ca sursă de securitate şi sprijin; ca urmare,

copilul va avea încredere în disponibilitatea acesteia în orice moment în care va avea nevoie şi o

va “utiliza” ca refugiu de siguranţă. Mai mult, modelul copilului despre sine însuşi va reflecta

relaţia construită cu mama: dacă relaţia este trăită ca una satisfăcătoare, copilul se va simţi

acceptat ţi în siguranţă, având o probabilitate mai mare să-şi formeze o imagine de sine pozitivă;

o relaţie abuzivă va duce la o imagine de sine negativă, care poate să aibă repercursiuni negative

pentru comportamentul viitor al copilului. Modelele iniţiale pot să se generalizeze apoi la alţi

oameni şi la alte relaţii: copiii care se văd ca fiind demni de a fi iubiţi au o probabilitate mai mare

de a aştepta interacţiuni pozitive cu ceilalţi; aceia care se consideră respinşi vor aborda probabil

orice nouă relaţie cu aşteptări negative. Aşadar, pe de o parte, modelele interne de lucru sunt

reprezentări ale trecutului; pe de altă parte, ele sunt folosite pentru a ghida comportamentul în

contextul viitoarelor relaţii apropiate. Modelele nu sunt deloc inflexibile şi impermeabile la

schimbare în urma unei noi experienţe; cu toate acestea, Bowbly credea că cele mai timpurii

modele vor fi cele mai persistente, în mare parte datorită faptului că acestea tind să existe în afara

conştiinţei şi de aceea nu sunt uşor de accesat. Tabelul 3 prezintă un rezumat al celor mai

importante caracteristici ale modelelor interne de lucru.

Tabelul 3. Caracteristici ale modelelor interne de lucru

Modelele interne de lucru sunt reprezentări mentale care nu sunt doar “imagini”

ale celeilalte persoane şi ale relaţiei; ele se referă de asemenea şi la sentimentele

trezite de acea relaţie.

O dată formate, modelele există în cea mai mare parte în afara conştiinţei.

Dezvoltarea lor e modelată de experienţele copilului de căutare a proximităţii şi

de modul de satisfacere a lor.

Există diferenţe bazale în ceea ce priveşte natura modelelor de lucru între indivizi

ale căror încercări de căutare a priximităţii din copilărie au fost acceptate în mod

consistent şi aceia a căror căutare a proximităţii a fost blocată sau acceptată în

mod inconsistent.

În cursul dezvoltării, modelele de lucru devin stabile, dar nu sunt impermeabile la

influenţa relaţiilor viitoare.

Funcţia acestor modele este de a oferi individului reguli care să ghideze atât

comportamentul, cât şi sentimentele în relaţie cu alte persoane semnificative. Ele

fac posibilă prezicerea şi interpretarea comportamentului celorlalte persoane şi,

deci, planificarea propriului comportament de răspuns.

Aceste modele accentuează faptul că ataşamentul este un fenomen întîlnit pe tot parcursul

vieţii şi nu limitat doar la primii ani de viaţă. Totuşi, în timp ce manifestările externe ale

ataşamentelor pot fi observate cu uşurinţă, accesul la astfel de fenomene interne este mai dificil.

Au fost realizate o serie de încercări pentru a dezvolta tehnici potrivite pentru diferite grupe de

vârstă, mai ales pentru adulţi (vezi Crowell & Treboux, 1995), iar dintre acestea Interviul de

ataşament pentru adulţi (AAI – Adult Attachement Interview) este astăzi cel mai utilizat.

Acesta constă într-o serie de întrebări adresate în timpul unui interviu semi-structurat, cu scopul

de a afla experienţele de ataşament timpurii ale individului şi modalitatea în care el consideră că

aceste experienţe afectează dezvoltarea ulterioară şi funcţionarea prezentă. Ceea ce e considerat

semnificativ nu este atât conţinutul acestor amintiri cât modalitatea în care sunt exprimate, în

special coerenţa şi deschiderea emoţională. Prin intermediul unei serii de scoruri se ajunge la o

clasificare care rezumă atitudinea individului privind ataşamentul. Clasificarea conţine

următoarele patru categorii:

Autonom: indivizii clasificaţi astfel discută despre experienţele din copilăria lor

deschis şi coerent, prezentând atât evenimentele şi emoţiile pozitive cât şi pe cele

negative. Ei pot fi consideraţi ca având ataşament sigur, spre deosebire de celelalte

trei grupuri care urmează.

Evitativ: astfel de indivizi par să se rupă de natura emoţională a copilăriei lor, negând

mai ales experienţele negative sau evitându-le semnificaţia.

Preocupat: aceşti indivizi sunt mult prea implicaţi în amintirile lor şi par atât de

copleşiţi încât devin incoerenţi şi confuzi în timpul interviului.

Nerezolvat: adulţii sunt clasificaţi astfel atunci când declară faptul că nu au reuşit să-

şi reorganizeze viaţa mentală după experienţele dureroase din copilărie care includ

pierderi şi traume.

Datele preliminare sugerează că aceste patru categorii se află în legătură cu clasele

identificate pentru relaţiile de ataşament ale copiilor mici, respectiv cu ataşamentul securizant,

evitativ, rezistent şi dezorganizat. Cu alte cuvinte, mamele care sunt într-o anumită categorie au

o probabilitate mai mare de a avea copii care sunt în categoria corespunzătoare. Dacă aşa stau

lucrurile, înseamnă că modelele intrne de lucru construite de mamă în timpul copilăriei ei vor

afecta modul în care aceasta interacţionează cu copilul ei, iar ca urmare copilul va forma un

anumit tip de ataşament cu ea. Avem aşadar dovada continuităţii dintre generaţii. Există şi indicii

care arată că un anumit grad de continuitate se menţine de-a lungul a trei generaţii, adică bunici,

mame şi copii (Benoit & Parker, 1994).

3.Ataşamentul în societatea contemporană

Niels Rygaard, lucrând cu copii si familii in care exista probleme de atasament, considera

ca o mare parte din aceste tulburari se datoreaza si societatii actuale. Astfel, el afirma faptul ca

“omenirea a avut nevoie de cateva milioane de ani pentru a imbunatati relatia timpurie dintre

mama si copil si doar de 15 ani pentru a o distruge”. Schimbarile sociale care s-au produs in

lume de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial au avut consecinte importante asupra

familiei, atat in sens pozitiv cat si negativ. Vorbim aici, in primul rand, de patrunderea pe piata

muncii a unui numar din ce in ce mai ridicat de femei, consecinta fiind reducerea timpului zilnic

pe care acestea il petrec cu copiii lor. Acest fenomen inseamna pe de o parte, cresterea nivelului

de trai si a stabilitatii materiale a familiei, dar si modificari in ceea ce inseamna convingerile

religioase, modelele de familie, obiceiurile alimentare, numarul de copii din familie, etc, precum,

in multe cazuri si un nou tip de atasament intre mama si copil.

A crescut foarte mult si numarul mamelor care nasc copiii in spital, fata de cele care nasc

acasa. Desigur, acest lucru prezinta numeroase avantaje: o nastere asistata de doctori, reducerea

mortalitatii infantile precum si reducerea numarului femeilor care mor in timpul nasterii.

Problema pe care o reprezinta nasterea in cadrul unui spital pentru atasamentul dintre mama si

copil il reprezinta faptul ca primul contact fizic al copilului nou-nascut nu a mai fost, in multe

cazuri, cu unul dintre parintii sai, ci cu unul dintre membrii personalului medical. Aceasta

separare a copilului foarte mic de mama sa nu are efecte negative doar asupra copiilor ci si a

mamelor lor. Mamele care sunt separate de nou-nascutii lor, chiar si pentru perioade foarte scurte

de timp, traiesc de multe ori sentimente intense si de lunga durata de frica irationala, tind sa se

simta instrainate si detasate fata de copil, si se simt incompetente si nesigure in incercarile de a

interpreta semnalele transmise de copil si nevoile acestuia, devenind nesigure cand trebuie sa se

decida cum trebuie sa se comporte cu copilul. Acest lucru, produce, in timp, un sir de

neintelegeri si de nevoi nesatisfacute intre mama si copil. Probleme de atasament exista, de multe

ori, si intre tata si copil, daca acesta este exclus din experienta nasterii si a primului contact cu

copilul, trebuind sa invete sa iubeasca un copil care vine din spital, la mult timp dupa nastere.

Al doilea rezultat al schimbarilor in modelul societatii il reprezinta numarul ridicat de

divorturi, mai ales in tarile vestice. Cresterea nivelului de trai pare ca a dus, in unele cazuri, la

dezbinarea multor familii si nu la reinnoirea stilului de viata, asa cum se prevazuse. In multe

familii , a disparut treptat si influenta bunicilor, care de multe ori fie nu sunt interesati sa se

implice in viata unui nepot sau sunt “indepartati” de parintii copilului.

Stiinta ne spune ca un copil nou-nascut, se poate atasa pana la varsta de 3 ani de 4-5

persoane si sa se dezvolte normal, sanatos. Centrele de zi sunt, deci, extreme de utile pentru a

complete eforturile parintilor, dar trebuie sa ne facem griji pentru copiii foarte mici, care petrec o

mare parte din timp intr-o institutie, alaturi de alti copii si de foarte putini specialisti. Un studio

realizat de NICHD in 2003 a aratat faptul ca aceste centre pot avea grija de copii si sunt in multe

cazuri un ajutor pentru parinti, dar cu toate acestea, copiii mai mici de 2 ani care petrec mult timp

in cadrul acestor centre au tendinta de a dezvolta mai multe problem de comportament.

Una dintre metodele propuse pentru a incuraja formarea si dezvoltarea atasamentului

intre copil si mama ar fi asigurarea unui concediu prelungit al mamei dupa nasterea copilului,

prin metode multiple si mai putin costisitoare de ingrijire a copiilor cat timp parintii sunt la

munca, si cursuri de formare si reorientare profesionala dupa ce mama se intoarce din concediul

de maternitate. Acest lucru este foarte important mai ales in tarile industrializate, in care multe

mame muncesc mult, majoritatea fiind insa, inca, prost platite. Si mai important ar fi sa se ofere

informatii mamelor sau viitoarelor mame despre formarea si dezvoltarea unui atasament normal

si sanatos cu copiii lor.

O ipoteza asupra numarului crescut de familii in care exista probleme de atasament si a

numarului din ce in ce mai mare de copii cu tulburari de atasament este faptul ca nu natura

acestor schimbari sociale sta la baza acestor tulburari (multe culture, de exemplu, isi cresc copiii

in comun, timpul petrecut de acestia cu proprii parinti fiind destul de redus, cu toate acestea nu

prezinta un numar mai ridicat de tulburari de atasament decat ceilalti copii) ci viteza cu care

aceste schimbari s-au petrecut in tarile industrializate, nexistand posibilitatea de adaptare treptata

la noile conditii de viata.

Un exemplu despre modul in care schimbari bruste in modul de functionare al unei

societati poate afecta viata membrilor sai si atasamentul din cadrul familiei il reprezinta triburile

de eschimosi din Groenlanda. Ei au avut la dispozitie mii de ani pentru a se adapta vietii in

grupuri mici de vanatoare, avand traditii bogate, inclusive in ceea ce priveste cresterea copiilor.

In jurul anilor 1960, guvernul danez, pentru a-i integra, i-a “convins” sa paraseasca grupurile

mici in care traisera pana atunci pentru a locui in orase noi, largi. In doar 15 ani, in cadrul tinerei

generatii se puteau observa un numar foarte mare de personae neadaptate, alcoolice, cu problem

de identitate si o rata in crestere a suicidului.

Acelasi process poate fi observant, intr-o mai mare sau mai mica masura, si in cadrul

fostelor tari comuniste, unde colapsul brusc al structurilor societatii, a produs o multime de copii

abandonati care supravietuiesc in gasti, iar in momentul in care unii dintre acestia sunt adoptati,

isi “frustreaza” parintii adoptive care cred ca dragostea lor ar trebui sa vindece toate ranile,

facandu-si in acest mod, rau lor insilor cat si copiilor.

La celalalt capat al scalei schimbarii in raport cu traditia gasim comunitatile de tip Amish

care au abandonat idea de dezvoltare in favoarea stabilitatii si a unei comunitati stranse. Acestea,

avand un mod de viata stabil, nu au membrii care sa sufere in mod vizibil de tulburari de

comportament sau de alte tipuri de tulburari de personalitate. Chiar daca, avand in vedere

regulile statistice, stim faptul ca psihopati trebuie sa existe si in acest tip de societate, acestia sunt

prinsi in traditii si in reguli de comportament social foarte puternice.

Intalnim, mai ales in tarile dezvoltate, multe familii formate prin adoptia unui copil.

Schore afirma faptul ca o persoana care a experimentat abuz sau neglijenta din partea parintilor

in copilarie, este posibil sa invete greu sa isi controleze emotiile, si exista un risc mai mare sa

utilizeze violent sau abuzul de substante in momentul in care se simte speriat sau amenintat. De

aceea, parintii adoptive trebuie sa fie pregatiti sa ajute copilul sa invete sa controleze sentimente

puternice, mai ales daca aceste sentimente sunt evocate de pierderea, trauma sau abuzul

experimentat.

Conform teoriei atasamentului, este clar faptul ca parintii adoptive trebuie sa isi fi

rezolvat, ei insisi, cel putin intr-o anumita masura, propriile sentimente provocate de trauma sau

pierdere in propriile vieti pentru a putea ramane disponibil emotional pentru un copil pe care il

iau in ingrijire. Hughes (2003): “Adultii care intentioneaza sa asigure unui copil un sentiment de

securitate psihologica, suficient pentru a rezolva si integra experientele asociate pierderii si

traumei, trebuie sa fi rezolvat intai experientele similare din propriul lor trecut, pentru a putea fi

prezenti din punct de vedere cognitive si emotional pentru copil in momentul in care amintiri ale

acestor experiente reapar”

Este important pentru un viitor parinte adotiv sa exploreze circumstantele care i-au

determinat sa isi doreasca sa adopte un copil. Daca, de exemplu, acest lucru se datoreaza faptului

ca acestia nu au putut avea un copil biologic, ei trebuie sa inteleaga si sa rezolve propriile lor

sentimente legate de infertilitate. In caz contrar, exista pericolul ca acel copil biologic imaginar

sa fie idealizat de catre parinti, iar copilul adoptive sa nu se poata ridica niciodata la asteptarile

pe care acestia le au.

Inainte de a se decide daca unei familii ii va fi acordat spre adoptie un copil, este de dorit

sa incerce sa afle ce rol isi imagineaza familia respective ca acel copil il va avea. S-a constatat in

cadrul unor interviuri cu personae care vor sa adopte un copil faptul ca multi isi doresc acest

lucru pentru a consolida relatia dintre cei doi parteneri, pentru a “inlocui” un copil pe care acestia

nu il pot avea, pentru a “completa” o familie, sau pentru ca un copil pana atunci singur la parinti

sa aiba un frate/sora mai mica. De multe ori, rolul pe care viitorii parinti adoptive vor ca acest

copil sa il joace in viata lor nu este realist (de exemplu sa “salveze” o relatie intre parteneri in

care exista probleme). In momentul in care parintii realizeaza ca acel copil nu poate juca rolul pe

care ei I l-au atribuit, exista pericolul ca el/ea sa devina “tapul ispasitor” pentru toate problemele

cu care parintii se confrunta sis a fie respins.

De asemenea, experienta pierderii unui copil (inainte sau dupa nastere) trebuie luata in

considerare capacitatea lor de a facilita crearea unei relatii de atasament securizant cu copilul. In

anumite cazuri, trebuie sa se aiba in considerare, in cazul in care femeia care vrea sa adopte

copilul a avut in trecut unul sau mai multe avorturi, ca dorinta de a adopta un copil sa nu fie

rezultatul unor sentimente de rusine sau vinovatie, iar copilul adoptat sa fie perceput ca o

modalitate prin care persoana sa repare acele greseli- sentimente care vor impiedica formarea

atasamentului intre viitoarea mama si copil.

Rolul de părinte este pentru cei mai mulți dintre noi, unul dintre cele mai importante

roluri pe care le întreprindem la un moment dat în viață. Majoritatea ființelor umane doresc să

aibă copii și doresc, de asemenea, ca acești copii să crească sănătoși, fericiți și încrezători în

sine (Bowlby, 1988). Așa cum spune și promotorul teoriei atașamentului, John Bowlby, pentru

acei părinți care reușesc să-și dezvolte un stil de parentaj în conformitate cu valorile de viață,

recompensele sunt mari; însă cei care eșuează în a-i crește sănătoși, fericiți și încrezători în sine

pot ajunge să plătească un preț foarte mare, dezvoltân probleme de sănătate mintală (anxietate,

depresie) și emoții greu de gestionat (rușine, vină, etc.).

Astfel angajamentul față de rolul de părinte presupune o capacitate de adaptarea și

prezență psihologică aparte. Mai mult, deoarece educația și creșterea eficientă sunt esențiale

pentru echilibrul socio-emoțional al copilului, este important ca părinții să cunoască cât mai

multe informații despre psihologia copilului dar și despre factorii care reprezintă protecție sau

riscuri pentru sănătatea fizică și emoțională a acestuia. Un astfel de factor care poate să

reprezinte protecție dacă este asigurat sau risc dacă lipsește este iubirea părintească. În cele mai

multe teorii și studii care descriu atașamentul dintre copii și adulți, persoana adultă cel mai

frecvent amintită este mama, și această idee nu este surprinzătoare atâta timp cât mama este cea

care poartă copilul în pântece și asigură venirea acestuia pe lume. Însă, în 1981 o echipă de

specialiști interesați de analiza relației copil adult, coordonată de Main și Weston, extind

această idee studiind relația dintre copilul mic și mamă, iar mai apoi relația dintre același copil și tată. Una dintre descoperirile studiului a fost că, atunci când erau studiați ca grup, tiparele de

atașament manifestate față de tați semănau foarte mult cu tiparele manifestate față de mame.

Însă o a doua descoperire a fost și mai surprinzătoare. Atunci când tiparele de atașament ale

fiecărui copil au fost studiate individual, nu a fost descoperită nicio corelație între tiparele

manifestate față de un părinte în comparație cu tiparele manifestate față de celălalt părinte.

Astfel un copil poate să aibă o relație bazată pe siguranță și încredere cu mama, dar nu și cu

tatăl, în timp ce un altul poate să aibă o relație securizantă cu tatăl, dar nu și cu mama, un alt

copil poate avea o astfel de relație cu ambii părinți, în timp ce un al patrulea copil poate să nu

aibă o astfel de relație cu niciunul dintre părinți. Acei copii care au relații securizante cu ambii

părinți par să fie cei mai încrezători și competenți; iar cei care nu au cu niciunul dintre părinți o

relație de siguranță și încredere sunt cei mai nesiguri.

Tot cercetările din sfera teoriile atașamentului, sunt cele care au demonstrat faptul că

tiparul de atașament pe care un copil sănătos la naștere îl dezvoltă cu mama lui reprezintă

rezultatul modului în care mama l-a tratat (Aisworth et al., 1978), existând o mare probabilitate

ca, într-un mod similar, tiparul de atașament pe care copilul îl dezvoltă cu tatăl lui să nu fie

altceva decât modul în care tatăl lui l-a tratat. Aceste studii subliniază faptul că prin implicarea

tatălui în viața copilului acesta devine o figură de atașament pentru copil, ceea ce înseamnă că

un tată ar putea să îndeplinească un rol care să semene de îndeaproape cu cel îndeplinit de mamă

(Bowlby, 1988). Chiar dacă aceste informații erau deja cunoscute la sfârșitul anilor optzeci, în

majoritatea culturilor tații îndeplineau acest rol mai puțin frecvent decât mamele, cel puțin

atunci când copiii sunt încă foarte mici. Pentru a genera o schimbare semnificativă se pare că a

fost nevoie de aproximativ încă două decade pentru ca aceste idei să capete contur în familiile

din lumea întreagă.

Aparitia tulburarilor de atasament

Conform lui Niels Rygaard “in conditii stabile, toate fiintele vii au tendinta sa isi

organizeze elementele in modele si mai complexe, dezvoltand posibilitatile codului lor genetic,

conditiile fizice si mediul ambient”

Diferite tipuri de stres sau anumite evenimente pot intarsia sau stopa insa aceasta

evolutie. Un anumit eveniment nu este insa neaparat distructiv. Astfel, anumite substante pot

avea consecinte grave asupra dezvoltarii fatului, dar sunt inofensive pentru un adult. Daca un

copil nou-nascut este separate de mama mai mult de 14 zile acest lucru afecteaza dezvoltarea

creierului, dar o astfe de despartire este normal pentru un copil de 11 ani, etc.

Nu se cunoaste exact mecanismul dezvoltarii tulburarilor de atasament, acestea sunt inca

in curs de studiere. Multi specialist sustin faptul ca in cazul unui mic numar de copii, factorii

genetici ar juca un rol important in aparitia acestor tulburari de atasament.

Se stie insa faptul ca in cazul in care nevoile copilului, fizice si emotionale, sunt neglijate

si ignorate de catre parinti, copilul isi foloseste energia de care dispune nu pentru a se dezvolta

sau juca ci pentru a supravietui. O anumita doza de frustrare este necesara pentru ca un copil sa

devina independent, in cazul unor copii insa, acestia au fost nevoiti sa faca fata unor nivele

intolerabile ale frustrarii.

Studiile arata faptul ca exista anumite trasaturi specifice ale mamelor ai caror copii sufera

de tulburari de atasament. Acestea sunt sensibilitatea scazuta fata de nevoile copilului, lipsa de

empatie, si inabilitatea de a mentine un ritm zilnic al copilului (de exemplu, ritm de somn sau de

mancare). Copiii cu tulburari de atasament utilizeaza eschivarea si apararea, in timp ce cele doua

mecanisme de adaptare descries de Piaget- asimilarea si acomodarea se deterioreaza. Acesti copii

nu reusesc sa se adapteze schimbarilor din mediul inconjurator, si incearca sa modifice conditiile

de mediu. In cazul unor copii cu tulburari de atasament, acestia nu reusesc sa inteleaga mediul in

care traiesc, si il vor distruge agresiv daca se simt amenintati. In cazul altor copii cu tulburari de

atasament, acestia devin pasivi, lasandu-I pe altii sau evenimentele sa decida in locul lor.

La baza metodei terapeutice a constelatiilor familiale se afla ideea ca anumite evenimente

traumatice se pot transmite peste generatii, chiar daca persoana nu este constienta de evenimentul

respectiv, prin transmiterea sentimentelor de vinovatie, frica, rusine, sentimentul pierderii de la

cei care au traversat respectiva trauma (daca aceasta nu a fost rezolvata) urmasilor lor. Uneori,

efectele acestor traume pot fi regasite chiar si dupa doua sau trei generatii (de exemplu, cazul

unor supravietuitori ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, ai caror parinti, datorita traumei

experimentate, fie au fost reci si distanti, fie au fost marcati de anxietate in relatia cu copiii lor.

In anumite cazuri, acestia vedeau in copil o ruda care a murit in acele timpuri sau vedeau in copil

o metoda de a restabili onoarea familiei. Copiii, la randul lor, simteau si incercau sa reduca

suferinta parintilor, preluand in mod inconstient experientele parintilor si identificandu-se cu

soarta acestora. Unele studii realizate asupra supravietuitorilor Holocaustului arata faptul ca

exista probleme de atasament in cadrul familiilor chiar si la a treia generatie, unii dintre copiii

celor care au supravietuit adoptand un model similar cu cel al parintilor lor in cresterea copiilor,

desi ei insisi declara faptul ca nu au avut o relatie buna cu parintii lor, datorita traumei prin care

acestia au trecut).Efectele unei traume se pot manifesta prin: sinucidere, alcoolism, depresie,

chiar boli fizice sau mentale, uneori fara sa existe o legatura constienta cu ceea ce s-a intamplat

cu generatii in urma.

Exemple de traume care pot avea consecinte de lunga durata, nu doar asupra persoanei

respective dar si asupra generatiilor urmatoare:

-experiente in cadrul razboiului, deportari, victime ale violentei

-moartea unui copil sau un alt membru apropiat al familiei daca nu i se poarta doliu sau daca

despre acest eveniment nu se vorbeste niciodata

-violente de natura sexuala, incest, viol

-atunci cand o relatie extraconjugala este ascunsa, iar copilul conceput este atribuit sotului.

-copiii care au fost avortati sau nascuti morti si nu li se poarta doliu sau nu se vorbeste despre ei

Un exemplu in acest sens, care a fost studiat de psihologi si sociologi mai ales in ultimii

30-40 de ani, datorita amplorii fenomenului il reprezinta fetele provenite din familii destramate

sau disfunctionale. S-a constatat faptul ca acestea, intr-un procent mai mare devin mame la cand

ele insele sunt inca adolescente. Unele dintre acestea incearca sa uite experientele avute in

propria familia, iar prin nasterea unui copil doresc sa isi intemeieze propria familie, sanatoasa si

de multe ori, idealizata. Datorita insa varstei, faptului ca in aceste cazuri exista uneori si o

dependenta de alcool sau droguri, dupa nasterea copilului multe dintre aceste fete sunt bulversate

de nevoile copilului, de responsabilitatea pe care acesta o implica si careia nu ii pot face fata,

rezultatul fiind in multe cazuri, neglijarea sau chiar abuzul copilului, si implicarea serviciilor de

protectie a copiilor. Unori, acesti copii sunt respinsi de mame in momentul in care, dupa nastere,

acestea realizeaza ca acel copil nu poate sa le vindece trauma din familia de origine si nici nu

„reuseste” sa aduca in realitate imaginea idealizata a unei vieti de familie perfecte.

Chiar daca acest lucru nu se intampla si isi doresc sa le ofere copiilor lor o viata

sanatoasa si sa creeze un atasament securizant cu acestia, de multe ori, ele nu le pot transmite

insa un sentiment clar al dragostei, al relatiilor sociale normale sau in privinta relatiilor sexuale,

deoarece nu pot include propriile lor experiente din cadrul copilariei in educatia copiilor, acestea

fiind traumatizante si prea dureroase.