Europa Si Statele U.E (Sinteze)

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”Facultatea de Geografie şi Geografia TurismuluiDisciplina: EUROPA ŞI ŢĂRILE UNIUNII EUROPENEAnul universitar 2008-2009, semestrul II SINTEZĂTitular de curs: conf. univ. dr. Nicu I. Aur

I EUROPA ŞI STATELE U.E. – ELEMENTELEGEOGRAFICE DE BAZĂ

1. Spaţiul european şi spaţiul U.E.

Ideea de Europa a apărut în Antichitate, în arealul grecesc ca urmare a unor diferenţe culturale, socotite ca superioare faţă de alte locuri vecine. Vechii greci, pornind de la termenul fenician ereb ("apus de soare"), au denumit Europa regiunea din vestul Mării Egee.

Naşterea Europei¹ este adeseori considerată ca datând din Evul Mediu (500-1050), odată cu apariţia unei civilizaţii comune, bazată pe creştinism, având Roma drept capitală spirituală şi latina ca limbă de educaţie.

Identitatea europeană a început să capete sens odată cu apariţia unei scindări între ramurile apuseană şi răsăriteană ale creştinismului, cu expansiunea puterii francilor dintr-o zonă în care se află astăzi Belgia şi Olanda şi ca urmare a dezvoltării unei identităţi teritoriale mai puternice în faţa ameninţărilor externe, mai ales a celor venite dinspre Orientul Mijlociu.

Retragerea europenilor din calea expansiunii asiatice a atins punctul culminant în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, odată cu avansarea forţelor arabe în nordul Africii, în Spania şi în sudul Franţei. Arabii au fost opriţi doar în 732 după bătălia de la Poitiers, câştigată de francii conduşi de Charles Martel.

Termenul de "european" a fost folosit de cronicarii medievali pentru a numi trupele de sub comanda lui Martel, dar nu a devenit un termen utilizat pe scară mai largă până în anul 800, când Charlemagne a fost încoronat ca Sfântul Împărat Roman de către papă şi a fost înfăţişat în poeme ca fiind regele şi părintele Europei.

Imperiul Franc peste care a stăpânit el, acoperea mare parte din teritoriul unde se află acum Elveţia, Austria, sudul Germaniei şi ţările ce alcătuiesc Beneluxul. (Aşa cum le plăcea susţinătorilor unităţii europene să sublinieze în anii ′50, acesta era în corelaţie strânsă cu teritoriul celor şase state membre fondatoare ale Comunităţii Economice Europene).

Modul de abordare a spaţiului european diferă de la cel al statelor, uniunilor statale şi al altor continente datorită rangului său continental şi specificităţii sale. Europa are o anumită delimitare geografică, politică, o evoluţie istorică, economică, culturală diferită de a altor continente.

Uniunea Europeană este, în mod fundamental, o asociaţie politică între state suverane, bazată pe voinţă. Construcţia europeană se situează pe planul relaţiilor dintre state – mai exact – dintre state – naţiuni. Aceasta nu este singura dimensiune a Europei, dar are un caracter unic în spaţiul şi istoria lumii. U.E. este, fără rezerve, calea cea mai solidară pe care au găsit-o până astăzi statele continentului, conducătorii lor, cetăţenii lor de a-şi confrunta interesele particulare şi de a le apăra.

Construcţia europeană este, până astăzi, unica asociere existentă, prin care un grup de state naţionale au decis să-şi unească sectoare întregi ale suveranităţii lor, implicând în aceasta numai ţări democratice, să renunţe la război şi, parţial la frontiere. Tocmai aceasta ne permite să sperăm că europenii se află în avangarda spaţiului mondial. 1. John McCormick – un britanic rezident în SUA (Să înţelegem Uniunea Europeană)

1

Europa este un continent cu o covârşitoare contribuţie la evoluţia omenirii din Antichitate până astăzi; a fost forţa care a dominat lumea de la mijlocul secolului al XV-lea până în pragul secolului al XX. Europa este leagănul ideologiilor şi revoluţiei industriale, al sistemelor sociale care a schimbat lumea, focarul de civilizaţie în care s-au instaurat conceptele de democraţie, toleranţă, naţiune, dar şi de totalitarism.

Europa este spaţiul în care se aplică şi trăieşte astăzi cea mai avansată experienţă de integrare sub deviza "unitate în diversitate".

În Europa a apărut în urmă cu aproape şase decenii o organizaţie deschisă către celelalte ţări europene cu scopul de a garanta o pace durabilă. Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare, extindere şi integrare între ţări europene.

Tot Europa, în ultimele două decenii, a cunoscut cea mai bulversantă metamorfoză dintre toate continentele şi cea mai profundă din ultimele secole la scara întregului continent.

Din cele 34 de state ale Europei anului 1989, o treime aparţineau unui sistem totalitar. Înainte de 1989, pe circa 70% din suprafaţa Europei şi peste circa 50 % din populaţie fusese instaurată dictatura comunistă.

Concomitent şi după căderea comunismului s-au produs dislocări şi reaşezări de frontiere; un nou contur al hărţii au 17 din 46 de state europene dintre care, unele, nici nu cunoscuseră anterior o existenţă statală suverană.

Europa, pe hartă, apare ca o peninsulă mare a Asiei cu care face corp comun, fiind denumite împreună Eurasia.

Europa este înconjurată pe trei părţi de ape marine şi oceanice, are ţărmuri dantelate a căror lungime este mai mare cu 7000 km faţă de cea a ţărmurilor Africii – continent mai mare de trei ori decât Europa.

În timp, limitele Europei au fost variabile: pe vremea Imperiului Roman, Europa se confrunta cu extinderea puterii imperiale şi a culturii greco-romane, iar în timpul Imperiului Otoman – reprezenta lumea creştină. În secolul al XVIII-lea un cartograf rus a trecut pe hartă graniţa de est a Europei la Munţii Ural (şi aceasta ca să demonstreze că Rusia este europeană).

În secolul al XVII-lea cronicarii români apreciau că Europa, în est ajunge până la Don, în sud până la Marea Mediterană şi Dardanele, în nord până în Suedia; Constantinopolul fosta capitală a Imperiului Bizantin era inclus în Europa.

Începând cu marile descoperiri geografice şi terminând cu modelul european de viaţă, spre Europa s-au îndreptat gândurile şi faptele întregului mapamond.

Limitele geografice actuale ale Europei² sunt următoarele (deşi nu sunt unanim admise): în est, limita convenţională o formează Munţii Ural şi râul Ural dincolo de care, în Siberia, peisajele geografice se schimbă semnificativ; în vest, limita este impusă de ţărmul Atlanticului, Marea Norvegiei, iar râul Kura-Tbilisi, Marea Mediterană, în sud.

Limitele politice³ Datorită unor procese politice, aceste limite ridică probleme încă nerezolvate: Groenlanda este mai apropiată spaţial de America de Nord, dar aparţine statal de Danemarca, nordul Atlanticului dintre Groenlanda, Islanda şi Norvegia este denumită pe unele hărţi – Marea Nord-Europeană (Marea Norvegiei), Arhipelagul Britanic şi Irlandez se consideră a fi parte din Europa (Eurotunelul franco-britanic a legat Anglia de Europa, în pleistocen, Arhipelagul Britanic era unit, în fapt, de Europa). Tot în N şi NV, Islanda se consideră europeană şi solicită intrarea în U.E. În N şi NE discutabile sunt problemele privind arhipelagurile Spitzbergen (Norvegia) şi Franz Josef (Rusia), sau cu insula Novaia Zemlea (Rusia) care prelungeşte Uralul spre nord. Georgia care se extinde şi spre versantul sudic al Caucazului Mare, Kazahstanul care are teritoriul extins la vest de râul Ural, iar Rusia se extinde în mare parte în Asia – toate aceste aspecte sunt discutabile, dar diferite una faţă de celelalte.2. Posea Grigore şi colab., (2007) – Geografie – Europa – România – Uniunea Europeană. Probleme fundamentale, Editura C. D. Press, Bucureşti, pag. 9-103. Idem, pag. 11

2

Din punct de vedere geopolitic, Europa, în toată existenţa ei a fost împărţită în imperii, tratate, axe, blocuri diferite, frecvent cu interese şi tendinţe opuse. Pot fi amintite rivalităţile dintre Imperiul Otoman cu Imperiul Rusesc şi cu Imperiul Austro-Ungar, dintre Franţa şi Germania, dintre NATO şi Tratatul de la Varşovia ş.a.

Europa "colonială" care a ocupat prin forţă teritorii din alte continente, a exploatat locuitorii lor şi resursele, a trasat graniţe arbitrare, a deportat o parte a populaţiei pe care, uneori, a transformat-o în sclavi etc.

După primul război mondial, zece state s-au născut în Europa Orientală în urma dispariţiei Imperiului Otoman, Austro-Ungar şi Rus. Cel de-al Doilea Război Mondial a făcut posibilă apariţia unui anumit număr de state – Croaţia, Slovacia - , dar şi dispariţia altora – ţările baltice.

Anii ′70 vor vedea crearea a peste 20 de microstate, aflate sub tutela Marii Britanii, după ce în anii ′60, fusese rândul domeniilor coloniale europene din Africa – francez, englez, spaniol-, care au dus la crearea a mai mult de treizeci de state; a urmat decolonizarea definitivă a domeniului portughez, care a dat naştere la cinci state. În anii ′90 au dispărut sistemele sovietic şi iugoslav în urma cărora au apărut zece noi state în Europa şi Asia.

Astăzi, Europa este tot mai unită, acreat U.E., a promovat căderea cortinei de fier, a Tratatului de la Varşovia, prăbuşirea URSS, schimbarea sistemului social-politic în Europa de Est şi în fostele republici sovietice, extinderea U.E. şi a NATO.

După 1989 s-a impus o nouă definire a Europei sub majoritatea aspectelor; acum, spaţiile statale ale continentului sunt de mărimi foarte diferite şi s-au constituit prin modificări şi rectificări continui, mai ales în urma războaielor, sau a unor înţelegeri de culise între marile puteri ale timpului.

Cele mai multe state sunt o moştenire a istoriei (Franţa, Germania, Rusia etc.); altele au fost determinate de fizionomia geografică (Anglia, izolată pe un arhipelag, Spania, Italia, Grecia – în parte pe câte o peninsulă, iar altele, Norvegia şi Suedia sunt separate de Munţii Scandinaviei, România ocupă spaţiul carpato-danubiano-pontic, Elveţia situată în mare parte în Munţii Alpi ş.a).

Din totalul de 46 state ale Europei 27 sunt membre ale Uniunii Europene.

1.1. Componentele geografico-fizice definitorii ale Europei

Ca poziţie geografică Europa este situată în totalitate în emisfera boreală, prezintă un litoral fragmentat în nord, sud şi vest şi o întrepătrundere între apă şi uscat. În general, Europa este continentul câmpiilor şi al podişurilor joase (altitudinea medie, 320 m) şi se caracterizează prin lipsa deşerturilor.

Europa este intim legată printr-o serie de caractere ale cadrului natural atât de Asia cât şi de Africa: caracterul tectono structural al unor unităţi de relief din Europa sudică este asemănător celui din Africa de Nord, zonalitatea naturală manifestă similitudini în Europa şi Asia.

Masa continentală unitară este de numai 66% din uscatul continentului, la aceasta adăugându-se 27% peninsule, 7% insule (cele mai multe fiind mici, cu excepţia Arhipelagului Britanic şi a Islandei). Platforma continentală se adaugă uscatului ţărilor riverane (care cuprinde mări şi golfuri, mările aferente Mediteranei – acestea deţinând 23% din totalul suprafeţei continentului. Nici un alt continent nu prezintă o repartiţia procentual apropiată a uscatului.

3

Luând în consideraţie latitudinea diferită la care se află, structura geologică şi evoluţia morfologică şi acţiunea celorlalţi factori geografico-fizici, ţărmurile Europei cunosc o mare varietate ca geneză şi peisaj, fiind în categoria ţărmurilor înalte:

– la latitudinile arctice o parte a insulelor au ţărmuri glaciare, înalte;– mai la sud sunt ţărmurile cu fiorduri (frecvente pe faţada atlantică a Novegiei,

Anglia, Scoţia, Islanda);– ţărmul cu estuare (Tamisa, Elba, Sena, Tejo) legate de fenomenul mareic şi

spălarea continuă a gurilor de vărsare;– ţărmul cu riass (Galicia din Peninsula Iberică);– ţărmul vulcanic ( în insulele Lipare);– ţărmul dalmatic (în estul Mării Adriatice).A doua categorie o formează ţărmurile joase, dintre care menţionăm:– ţărmul cu plaje şi cordoane (întâlnit în regiunile: Mării Baltice, Mării Nordului,

Mării Negre);– ţărmul cu delte (Volgăi, Dunării, Padului, Ebrului, Tibrului, Rhinului, Vistulei,

Peciorei);Evoluţia ţărmurilor depinde de un alt factor important – platforma continentală (mai

extinsă în jumătatea nordică a continentului). Mările Nordului, Baltică şi Mânecii sunt situate în totalitatea lor pe platforme continentale situate la mică adâncime; în alte mări, platforma continentală este restrânsă (ex. Marea Ionică, Marea Norvegiei).

În acest context amintim strâmtorile care au un rol geostrategic (Bosfor, Gibraltar, Kattegat), golfurile (Biskaia, Lyon, Botnic, Finic, Riga, Bristol, Genova, Veneţia, Gdansk, Salonic, Taranto ş.a.).

Europa prezintă două mari unităţi structurale:– unitatea de platformă (Europa precambriană, caledoniană şi hercinică);– unitatea de geosinclinal (Europa alpină).A. Europa de platformă este mai veche, mai subţire, dar mai rigidă, ocupă 2/3 din

continent şi s-a format în trei ere tectonice. De aici deducem că Europa s-a întregit în patru mari etape şi a crescut mereu de la nord spre sud. Evoluţia Europei de platformă a început în prepaleozoic cu Scutul Baltic (pe care se află astăzi estul Peninsulei Scandinavia şi Finlanda); această veche platformă este şi fundamentul marilor câmpii din estul şi centrul Europei (iar în ţara noastră, fundamentul Moldovei, Dobrogei de Sud şi Câmpiei Române). Scutul Baltic este similar cu nucleele vechi ale altor continente (Scutul Canadian, Scutul Siberian). Scutului Baltic i s-a alipit Europa caledonică (orogenele din paleozoicul inferior, peneplenate ulterior); dintre acestea, astăzi se mai păstează: Alpii Scandinaviei, Munţii Scoţiei şi Ţării Galilor.Europa hercinică (paleozoicul superior) care, astăzi, se păstrează în fundamentul unor câmpii, în masive joase şi oarecum izolate; acestea sunt pe două direcţii: nord-sud (Munţii Ural) şi alta pe direcţia vest-est formând două aliniamente (Cornwall, Armorican, Morvan, Masivul Central Francez, Renan, Vosgi, Pădurea Neagră, Podişul Boemiei, Lysa Gora, Dobrogea de Nord, Iaila, Meseta Iberică, Corsica, Sardinia. Alpii Scandinaviei şi masivele datând din paleozoicul superior au fost, la început, nivelate de eroziune şi transformate în peneplene. Nuclee hercinice se găsesc încorporate şi în sistemul alpin (Pirineii Orientali, fie dispuse între lanţurile muntoase, cum este cazul Messetei spaniole).

B. Unitatea europeană de geosinclinal (Europa Alpină) cuprinde partea sudică a continentului, include peninsulele de la Atlantic la Marea Neagră. Din acest sistem fac parte Munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Apenini, Dinarici, Balcani, Crimeei, Caucaz inclusiv depresiunile închise între culmile acestor munţi (Panonică, Padului, Transilvaniei). Cutările

4

care au generat aceste edificii au început în mezozoic şi au continuat până în pleistocen; cutările au fost însoţite de vulcanism.

Începând din pleistocen s-au produs prăbuşiri în limitele Mării Mediterane se răceşte clima şi se instalează calota glaciară care acoperă continentul până la sud de Londra, Berlin şi Moscova, cursul superior al Peciorei, înaintând şi retrăgându-se în trei faze: Elster, Saale, Vistula sau în Alpi, Günz, Mindel, Riss, Würm.

Odată cu retragerea calotei a început definitivarea continentului Europa, iar în holocen s-a definitivat Marea Baltică, au loc modificări în bazinele mărilor: Neagră, Nordului şi Caspică.

● Relieful Europei are o altitudine medie de 320 m fiind mai mică decât a celorlalte continente. Ponderea treptelor morfologice este următoarea:

0-200 m = 57 %;200-700 m = 33 %;

Peste 700 m = 10 %Prin urmare, Europa este în proporţie de 90% un continent cu altitudini joase, de

câmpii, podişuri şi dealuri. Dispunerea spaţială a acestor trepte este diferenţiată: partea central-nordică (cu excepţia Munţilor Scandinaviei şi Munţilor Ural este o mare câmpie cu fragmente de podişuri joase, partea sudică este montană, alpino-carpatică (foarte fragmentată).

● Relieful major • Câmpiile Europei au cea mai mare extindere la vest de Munţii Ural şi de

Marea Caspică, ajung în sudul Finlandei, ocolesc Basarabia, trec pe la nord de Carpaţi, până în nordul Poloniei şi Germaniei, sudul Suediei, Danemarca, Belgia şi Olanda, vestul Franţei până la Pirinei. Principalele diviziuni sunt: Câmpia Europei de Est, Câmpia Finlandei, Câmpia Germano-Poloneză, Câmpia Franceză; încadrate de munţi sunt câmpiile: Panonică, Padului şi Română.

• Podişurile şi dealurile deţin 30% din suprafaţa Europei. Dealurile se află pe suport orogenic, iar podişurile pe fundament de platformă (inclusiv hercinic). Unele podişuri joase, pe areale mici, se află în Câmpia Europei (Pod. Central Rus, Doneţului, Podolic, Volgăi ş.a.).

Celelalte podişuri sunt resturi ale unor platforme vechi situate în apropierea regiunilor alpine (Podişurile Prebalcanic, Dobrogei, Moldovei ş.a.), iar unele sunt situate pe socluri hercinice uşor înălţate în orogeneza alpină (Masivul Central Francez, Meseta Iberică, Podişul Boemiei).

• Munţii din sistemul alpin al Europei au altitudinea maximă de 4808 m, au depresiuni interioare, sunt puternic fragmentaţi şi sunt situaţi în partea sudică a continentului. Munţii din acest sistem, pe ansamblu, aparţin la două tipuri tectonice: al Alpilor şi al Carpaţilor.

Alpii au culmi înalte, creste, şariaj, circuri, văi glaciare, fiind supuşi modelării glaciare. Carpaţii prezintă văi transversale, sunt arcuiţi, mai joşi, fragmentaţi, cu suprafeţe de eroziune.

În privinţa dispunerii spaţiale a reliefului major în Europa predomină dispunerea est-vest, cu o mare câmpie estică-nord-estică şi centrală, iar în sud predomină lanţul muntos alpino-carpatic cu prelungiri printre mările secundare ale Mediteranei.

●Relieful mediu şi minor. Alternanţa climatelor glaciar-periglaciare şi interglaciare a impus o morfogeneză intensă care a dat naştere unui relief mai nou, diversificat şi depozitelor glaciare şi periglaciare (dezagregări, grohotişuri, scoarţa de dezagregare şi alterare, alunecări de teren, retragerea versanţilor, cantităţi mari de aluviuni, lunci largi şi terase etc.

Datorită climatelor temperate, suportului iniţial al solurilor (loessuri, scoarţă de alterare), pe întregul continent există o aşa-numită moştenire cuaternară.

5

● Clima Europei este influenţată de o serie de factori dintre care amintim: întinderea în latitudine (de la subtropical, până la cercul polar, dezvoltarea uscatului către est, vecinătatea Oceanului Atlantic şi Curentul Golfului, dispunerea marilor linii orografice care permit sau nu deplasarea în teritoriu a unor mase de aer cu origini: arctice, temperate, tropicale, maritime şi continentale; influenţele centrelor barice marginale (anticiclonii Azorelor şi Ruso-Siberian, ciclonii Islandez şi Central Asiatic (în Iran), care transportă aer umed de la vest la est şi, uscat în sens invers; schimbul de aer rece arctic şi polar cu cel tropical; alţi factori genetici (regionali şi locali) sunt reprezentaţi de larga deschidere a Câmpiei Europene de la Ural la Atlantic şi de la orientarea vest-est a Mediteranei.

● Elementele meteorologice, temperatura, precipitaţiile şi vântul au o repartiţie şi evoluţie proprie latitudinii cu toată gama de fenomene şi procese. • Temperatura medie a lunii ianuarie este de 10°C pe ţărmul Mediteranei şi ajunge la 0°C în estul Islandei şi sudul peninsulei Kola. Media lunii iulie de la sud la nord (de la 25-20°C) în nord la sub 10°C în tundră.• Precipitaţiile medii anuale ating valori de 500-1000 mm şi scad de la vest spre est. Cele mai scăzute precipitaţii se înregistrează începând din nordul Crimeii, nordul Mării Caspice şi Uralul sudic (sub 500 mm/an), iar cele mai mari ating 3000-4000 mm în vestul Norvegiei, Alpii înalţi, 2000 mm în vestul Angliei.• Vânturile dominante sunt cele de vest. Iarna, anticiclonul Ruso-Siberian aduce aer rece şi uscat. Există şi vânturi locale, îndeosebi cele de tip főhn.Europa de Sud se caracterizează prin lungi perioade de secetă estivală, precipitaţii cu o mare neuniformitate spaţială şi temporală, iar în Europa de Est cantităţile de precipitaţii sunt, de regulă, sub 500 mm, cu maxime în sezonul cald. • Regiunile (tipurile) climatice 5. În spaţiul european se conturează 6 regiuni sau tipuri de climat temperat: oceanic, de tranziţie, semicontinental, continental, rece şi mediteranean; la acestea, în nord, se adaugă climatul polar arctic.

● Hidrografia • Fluviile se află în estul Europei, în regiunea de câmpie. În această parte a

Europei se află bazinele celor mai lungi fluvii: Volga şi Uralul care se varsă în Marea Caspică, Niprul şi Donul în Marea Neagră, Peciora şi Dvina în Arctica.

În partea centrală, în vestul şi sudul Europei sunt: Vistula care se varsă în Marea Baltică, Elba şi Rhinul – în Marea Nordului, Sena – în Marea Mânecii, Ronul, Tibrul şi Padul – în Mediterana.

● Dunărea, ca lungime şi bazin este al doilea fluviu, iar sub aspect economic şi geopolitic este cel mai important; formează o diagonală singulară în cadrul hidrografiei continentului.

Încă din Antichitate, Dunărea a avut un rol geopolitic, fiind cale comercială, militară, având rol de graniţă, impunând chiar şi o conturare a hărţii politice. Rolul geopolitic este argumentat de numeroasele acorduri, comisii internaţionale care reglementau şi supravegheau navigaţia pe Dunăre şi care erau impuse mai ales de puteri nedunărene (Anglia, Franţa, Rusia şi URSS).

După ce au fost construite canalele Dunăre – Main – Rhin şi Dunăre – Marea Neagră, Dunărea a devenit un mare coridor fluvial european între Rotterdam şi Constanţa şi, va fi cea mai mare zonă de circulaţie fluvială între regiunile de vest, centrală şi estică, cu axe nord-sud, spre Baltica şi Mediterana, va ajunge totodată, o axă de coeziune economică şi politică a U.E.

5. Ibidem, pag. 18-20

6

• Lacurile din Europa au mărimi şi geneze diferite, iar în raport cu alte continente sunt numeroase.Lacurile din câmpiile morenice situate în jurul Mării Baltice sunt urmate ca număr de lacurile glaciare montane din Alpi şi Pirinei. Cele mai mari lacuri glaciare de calotă sunt Ladoga şi Onega. Cele mai numeroase cuvete lacustre sunt în Finlanda (peste 4500). Alte lacuri sunt carstice (Alpii Dinarici), vulcanice, lagune, limane, de terasare, antropice.În Europa au fost construite numeroase canale de legătură: Canalul Nordic (între Baltică şi Marea Albă, din Volga spre Baltica, Don şi Moscova, Dunăre – Marea Neagră, Dunăre – Rhin, Rhin-Ron, cele din Irlanda, Anglia ş.a. 6

● Învelişul biopedogeografic cuprinde vegetaţia, fauna şi solurile aflate în strânsă interdependenţă; învelişul este variabil zonal – regional – local în raport cu clima, relieful şi factorii regionali-locali.

• Zona arctică şi de tundră se află în nordul continentului între Capul Nord şi Munţii Ural. Vegetaţia de tundră joasă, cu muşchi şi licheni, mai spre sud cu arbuşti de salcie, azalee, merişor, mesteacăn pitic (silvotundră). Fauna este sărăcăcioasă, formată din vulpi polare, urşi, peşti, foci, fito şi zooplancton; vara ajung turme de reni, păsări şi insecte. Solul este sărac, scheletic.

• Zona taigalei începe din estul Alpilor Scandinaviei şi se extinde până la Munţii Ural; în sud ajunge până la Stockholm, Sankt Petersburg şi Moscova; este formată din molid, pin, zadă (conifere) şi mesteacăn. Fauna este bogată în mamifere, lup, vulpe roşcată, urs brun, castor, râs, insecte şi diferite păsări.

Solurile sunt de tip podzolic şi se formează sub pădurile de foioase; pe areale mlăştinoase se formează turba; se găsesc şi soluri gleico-podzolice de tundră cu culoare aproape neagră, bogate în materie organică.

• Zona pădurilor de foioase şi de amestec se găseşte din sudul Scandinaviei, până în vestul continentului şi în cele trei peninsule din sudul continentului, în centrul Europei, la nord de Kiev, până în sudul Uralului.

Vegetaţia este formată din păduri de fag, stejar şi fag, de stejar asociat cu tei, frasin, ulm, carpen, arţar. Fauna a devenit săracă din cauza defrişărilor şi a vânatului; animalele din aceste păduri, în număr din ce în ce mai redus sunt: jderul, lupul, veveriţa, mistreţul, cerbul, căprioara, pisica sălbatică şi diferite păsări.

• Zona stepelor include stepele cu ierburi mai înalte (pusta ungară, bărăganul românesc, Dobrogea de Sud şi stepa pontică, din apropierea Mării Caspice – stepă deşertică. Pe unele areale, stepa apare în Peninsula Iberică; pe margini apare silvostepa, iar pe văi – pădurile de luncă.

Fauna este alcătuită din rozătoare (şoareci, iepuri, popândăi, hârciogi), carnivore (lup, vulpe), păsări (ciori, dropii), reptile. Stepele sunt aproape în întregime cultivate.

• Zona mediteraneană. Defrişările periodice au schimbat vegetaţia: în locul pădurilor de stejari veşnic verzi, pin, cedru ş.a. au apărut asociaţii numite maquis, garriga. Fauna este alcătuită din: şacal, scorpion, reptile. Solurile sunt de tip castaniu – maronii, roşcate şi terra rossa formate pe calcare în condiţiile unui climat cald şi secetos. Au o fertilitate medie. Se mai găsesc şi soluri maro-cenuşii de stepe sub învelişul vegetal reprezentat prin tufărişuri tip garriga.

6. În perspectivă europeană se preconizează şi sunt posibile noi canale şi legături către: Elba (Hamburg, la Marea Nordului), Oder (spre Marea Baltică), Vistula (prin intermediul Prutului), Sava (spre Trieste – Adriatica).

• Regiunile montane au o vegetaţie etajată. Fauna este specifică etajelor de pădure, cu adaptări la mai multe etaje, sau cu pendulări anotimpuale. În stepa alpină pot fi întâlnite: capra neagră, ţapul pirineic, muflonul, zăganul ş.a.

7

Solurile sunt etajate: argiloiluviale, cambisoluri, brune-acide, rendzine, andosoluri.

II. Elementele de geografie politică ale Europei şi ale statelor U.E.

2.1. Harta politică a Europei este rezultatul unei multimilenare evoluţii istorice, de la închegarea primelor arii (regiuni) centrale, până la apariţia formaţiunilor prestatale şi statale. Evoluţia hărţii politice a Europei este dată de succesiunea marilor evenimente istorice care au marcat lumea începând cu civilizaţiile care au înflorit în Antichitate. Într-un fel, istoria hărţii politice a Europei este evoluţia statelor, a disputelor dintre ele, a frontierelor. Totodată, harta politică este unul din elementele fundamentale ale geografiei politice contemporane.

2.1.1. Harta politică a Europei în perioada antică şi medievală

În stare incipientă, primele state, au apărut încă din mileniile VI-V î. H., având o bază economică pastorală (agricolă) şi comercială. În Europa Sudică a apărut primul regat (micenian) şi apoi cetăţile greceşti Atena, Sparta, Milet, fiind urmate de expansiunea elenistică în spaţiul bazinului mediteranean.

Expansiunea elenistică a stimulat comerţul, fenomenul urban şi a constituit o matrice pentru civilizaţia romană de mai târziu, iar ulterior, pentru alte civilizaţii europene. În aceeaşi perioadă, expansiunea feniciană a afectat sudul Peninsulei Iberice (Abdera) şi Sicilia (Siracuza, Erix) şi, a depăşit strâmtoarea Gibraltar.

Alexandru Macedon a străfulgerat istoria umanităţii, a creat cel mai mare imperiu. La sfârşitul secolului al III–lea î. H. din acest imperiu, în Europa rămăsese regatul Macedonia (în Peninsula Balcanică).

În secolul al II–lea î. H. , în spaţiul european se remarcă migraţia celţilor (Cultura La Tène ocupa o mare parte din Europa Centrală şi de Vest); celţii au migrat în Peninsula Iberică, Arhipelagul Britanic, Peninsula Italică şi spre Europa de Est. În spaţiul european se afirmă popoare şi state: italicii (cea mai mare parte din peninsulă), sciţii (la est de Nistru), daco – geţii, tracii, ilirii, macedonenii ş.a.

Imperiul Roman s-a consolidat în mai multe etape (de la primul război punic, până la moartea lui Caesar în anul 44 î. H.), în secolul al II–lea după Hristos s-a extins în întregul bazin al Mării Mediterane, iar expansiunea maximă a fost pe vremea împăratului Traian (98 – 117 d. H.). După anul 395, s-a divizat în: Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma şi Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol.

Limita nordică a Imperiului Roman era dată de Caledonia (Arhipelagul Britanic), Rhon, parţial Dunărea, Carpaţii Maramureşului, cetatea Thyras şi Marea Neagră; limita sudică se situa în deşertul saharian (unind Mauritania, Cyrene şi Egipt), în est, Marea Roşie, Deşertul Arabic, Mesopotamia, Armenia, până la Marea Neagră. În urma anexării Daciei se realizează procesul complex de etnogeneză a poporului român (sec. VIII–X) şi, ulterior, de apariţie a formaţiunilor prestatale şi statele româneşti.

Europa a cunoscut în secolele III–VI migraţiile populaţiilor din stepele Asiei Centrale (ostrogoţii, hunii, vandalii, saxonii, goţii ş.a.), iar în secolele VI-X au fost migraţiile anglo-saxonilor, avarilor, bulgarilor, nomazilor, arabilor, ungurilor, cumanilor, tătarilor ş.a.

În secolele VI–VIII apar unele state mici, iar după secolul al VIII–lea, se produce expansiunea arabă în sudul Europei. De menţionat este şi faptul, că din secolul al XIII–lea până în secolul al XIX–lea s-a manifestat organizaţia statală a turcilor şi tot în Europa secolelor XIV–XVII apare şi se dezvoltă industria cu influenţe semnificative asupra societăţii, culturii şi religiei.

8

Statul modern a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XIII – lea şi începutul secolului al XIV – lea, după care, alte etape importante, au lăsat amprente decisive, până la configuraţia actuală.

Evenimentele produse în Europa în această perioadă au avut o serie de consecinţe geopolitice: formarea statelor romanice, răspândirea civilizaţiei îndeosebi urbane, dezvoltarea economică, dar şi consecinţe etnice şi religioase. Expansiunea arabă a determinat o nouă configuraţie a hărţii politice în Peninsula Iberică şi în Peninsula Balcanică.

Configuraţia hărţii politice a Europei a fost influenţată de Imperiul Carolingian (secolele IX – XI), Imperiul Romano – German (până în secolul al XV – lea), Polonia şi Lituania (până în secolul al XV – lea), Regatul Ungariei, statul Kievean şi altele.

Cruciadele au avut o semnificaţie complexă în configurarea hărţii politice în Peninsula Balcanică. Europa secolelor XIV – XV era dominată de formaţiuni statale mari (Regatul Romano – German, Marele Cnezat al Lituaniei, Marele Cnezat al Moscovei, Hanatul Kazan, Hanatul Astrahan, Regatul Franţei, Regatul Spaniei, Regatul Ungariei, Imperiul Otoman care ajunsese din Asia Mică până la sudul Dunării ş.a.), alături de formaţiuni statale mijlocii şi mici (stătuleţele din Peninsula Italică, statele româneşti Moldova până la Nistru, Ţara Românească, Voievodatul Transilvaniei ş. a.).

Consolidarea statelor feudale europene s-a realizat prin unirea diverselor provincii, proces care s-a realizat cu dificultate (statul feudal englez (sec. IX – XV), statul francez (sec. IX – XV), Regatul Serbiei, Ţaratul Bulgariei, Despotatul Epirului, Croaţia, în estul Europei – statul Moscovei (1300 – 1462), hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeei); începe expansiunea statului Moscovei spre Marea Caspică, Marea Neagră, gurile Dunării şi spre centrul Europei.

Marile descoperiri geografice au generat formarea imperiilor coloniale dominate de Franţa, Spania, Marea Britanie, Portugalia, Ţările de Jos etc.; sub impactul conchistadorilor europeni vor dispare statele americane precolumbiene (Maya, Teotihuacan, Toltec, Zapotec ş.a).

În pragul secolului al XV – lea, în plin feudalism, dar şi în Renaştere, rolul marilor state pe de o parte şi, sentimentul descoperirii identităţii naţionale a statelor mici, pe de altă parte, sferele de influenţă ale marilor puteri (spre exemplu: statele româneşti între Imperiul Otoman, Austro–Ungar şi Ţarist), au generat alte tendinţe în legătură cu harta politică a Europei ca urmare a conflictelor generate de cauze multiple şi evoluţiei frontierelor.

2.1.2. Harta politică a Europei în perioada modernă (1648 – 1917)

Punctul de referinţă al acestei perioade este Pacea de la Westfalia (1648); timp de două secole, orizontul geografic al lumii vechi se lărgise considerabil datorită marilor descoperiri geografice.

După pacea de la Westfalia ies tot mai mult în evidenţă marile puteri pe harta politică a Europei: Imperiul Otoman, Imperiul Romano – German, Regatul Franţei, Regatul Spaniei, Imperiul Rus, Regatul Angliei, Regatul Norvegiei, Regatul Danemarcei, Imperiul Habsburgic, Lituania, Ucraina, statele mijlocii şi mici dominate de acestea (printre care Valahia şi Moldova sub suzeranitate otomană, Transilvania sub influenţa Imperiului Habsburgic).

Ca urmare a epocalelor descoperiri geografice s-a recurs la împărţirea Lumii Noi şi s-au conturat nucleele viitoarelor imperii coloniale. În secolele XVIII – XIX şi în prima jumătate a secolului al XX – lea a fost atins apogeul imperiilor coloniale (imperiul colonial britanic se întindea pe 35 mil. km² şi a concentrat o populaţie de 530 mil. loc., iar imperiul colonial francez cu o suprafaţă de 11 mil. km² şi o populaţie de 65 mil. loc.).

Spaţiul colonial a fost o sursă inepuizabilă de materii prime, de forţă de muncă ieftină şi o piaţă de desfacere pentru produsele manufacturate la începuturile industrializării.

9

Ţările metropole: Anglia, Franţa, Spania, Olanda, Portugalia ş. a., cărora li s-au adăugat ulterior SUA, Rusia, Japonia, au avut un rol important în ansamblul geopoliticii mondiale – fiind centre de putere regională.

Imperiul Otoman s-a format şi s-a extins între secolele XIV şi XVII pe trei continente; în Europa, Imperiul Otoman ocupa în întregime Peninsula Balcanică, Ungaria şi ajunsese până la porţile Vienei, Podolia şi hanatul Crimeii. Ţările Române, cu excepţia unei perioade – Transilvania, s-au aflat în raporturi de vasalitate, dar niciodată ocupate de turci datorită unei diplomaţii inteligente şi a unor politici externe extrem de flexibile.

Imperiul Rus, în pragul revoluţiei burghezo – democratice din anul 1789, se consolida şi se extindea spre Marea Neagră şi Europa Centrală printr-o serie de anexiuni teritoriale în defavoarea Lituaniei şi Finlandei (pentru a avea acces la Marea Baltică), a Poloniei şi Ucrainei, a Hanatului Crimeii (în 1778 Rusia ajunsese la Bug), fiind o ameninţare pentru Basarabia până la Gurile Dunării.

În Europa Centrală se formase Regatul Prusiei din partea centrală a Germaniei, nordul Poloniei actuale până spre statele baltice de astăzi, Kőnigsbergul (Kaliningradul de astăzi, în Federaţia Rusă) era unul din marile oraşe prusace ale vremii.

Între 1772–1795 Polonia a fost împărţită între Prusia (care şi-a adjudecat Pomerania de Est, Polonia Mare şi Silezia) şi Rusia (care şi-a alipit Mazovia, Varşovia, Volînia şi Podolia), iar Austria a ocupat sudul Poloniei (Polonia Mică, Galiţia şi Lodomeria). Graniţele Imperiului Rus erau în 1689 (în partea europeană) pe linia Petersburg – Nipru – nordul Mării de Azov – Marea Caspică, între 1689–1795 anexase o vastă centură între Marea Baltică şi Marea Neagră, pe linia râurilor Niemen – Nistru –, Rusia devenind vecină cu Polonia, Imperiul Austro–Ungar şi Moldova. Între 1795–1914, Rusia a anexat Finlanda (1809), mare parte din Polonia şi Basarabia (1812) şi ajunge la Gurile Dunării.

În urma unor strălucite campanii (1796–1812) sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, influenţa Imperiului Francez creşte considerabil (anexează Confederaţia Rhinului, Regatul Italiei, Republica Helvetică, Statul Papal, Regatul Neapolelui, Olanda, Provinciile Ilirice şi Marele Ducat al Varşoviei). Campania franceză din 1812 până la Moscova s-a încheiat cu un eşec (pentru Napoleon Bonaparte).

Imperiul Otoman, în Europa, avea limita nordică pe valea Dunării şi a Savei, iar Ţările Române se aflau sub suzeranitate otomană. Moldova a pierdut între 1812–1918, Basarabia în favoarea Rusiei. Centrul Europei era dominat de Austro-Ungaria. Congresul de la Viena (1815) a stabilit expansiunea ruşilor în defavoarea Poloniei, Moldovei, Finlandei, consolidarea Ţărilor de Jos, autonomia Serbiei faţă de Imperiul Otoman, desprinderea Danemarcei de regatul comun cu Norvegia şi formarea Regatului Suedo–Norvegian (1815 – 1905); după Congresul de la Viena, harta politică a Europei s-a modificat.

Ca urmare a revoluţiilor burgheze din 1848–1849 din numeroasele ţări europene se manifestă evident tendinţa de dezintegrare a Imperiului Otoman (Serbia capătă autonomia), se extinde influenţa Imperiului Austro-Ungar în Croaţia şi Coasta Dalmatică (prin anexare), Muntenegru îşi capătă independenţa, iar Grecia de Sud – autonomia.

Se intersectează sferele de influenţă ale Imperiilor Otoman şi Austro–Ungar (în Balcani), în regiunea Alpilor ale Franţei şi Austriei, iar în Polonia ale Rusiei, Prusiei şi Imperiului Austro–Ungar.

În Ţările Române în perioada postrevoluţionară se va realiza Unirea Principatelor (1859), se va obţine independenţa de sub turci (1877), apar premisele realizării statului naţional unitar (în graniţele sale etnice). În ţările europene mişcările revoluţionare au generat sentimente şi regăsirea identităţii naţionale – fapte care vor produce mari prefaceri.

Menţionăm mai sus că s-a produs unificarea Germaniei şi a Italiei. Unificarea Germaniei s-a produs în câteva etape: după Uniunea vamală germană din 1834, au fost anexate Westfalia şi Provincia Rhinului (1850), Hessa, Statele Thuringiene şi Regatul

10

Saxoniei, în 1871 Statele Sudice (Baden, Palatinat, Wurtenberg şi Bavaria şi, în 1872, provinciile Alsacia şi Lorena.

Unificarea Italiei a avut loc astfel: în 1859 a fost anexat Regatul Sardiniei, în 1860 Toscana, Parma şi Modena se unesc cu Sardinia. Tot în 1860 Regatul celor două Sicilii se unesc cu Regatul Sardiniei, în 1869 Statul Papal se alipeşte Sardiniei; în 1866 Veneţia şi Roma în 1870.

După războiul din 1877–1878 dintre Rusia, România şi Imperiul Otoman, Principatele Unite, Serbia şi Bulgaria au dobândit independenţa naţională consfinţită prin Tratatul de la Berlin (1878). Tot prin acest Tratat, Bulgariei i-au fost alipite Rumelia şi Macedonia, Serbiei regiunea Niş, României i-a fost alipită Dobrogea, Greciei provincia Tesalia; Bosnia şi Herţegovina au fost ocupate în 1878 de Austria, Muntenegru obţine independenţa, iar Albania, enclava dintre Adrianopole şi Constantinopole rămân în componenţa Imperiului Otoman.

Situată în mijlocul Europei Centrale, Austro–Ungaria a cunoscut o perioadă de dualism (1867), după care a avut loc desprinderea Austriei; aceasta avea teritorii dependente: Boemia, Cracovia, Moravia şi o parte a Bucovinei; de Ungaria depindeau: Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia şi nordul Serbiei. Puternicele tensiuni şi conflictele multietnice, religioase şi complexe din punct de vedere istoric – au făcut ca din acest spaţiu să izbucnească Primul Război Mondial care va modifica puternic harta politică a Europei.

După războaiele balcanice, prin Pacea de la Bucureşti (1913), s-au consfinţit următoarele modificări teritoriale: Albania devine independentă, Bosnia – Herţegovina, Croaţia, Slovenia rămân în interiorul graniţelor Austriei (până în anul 1918 când vor forma Jugoslavia), Greciei i s-au anexat teritoriile nordice de la Ianina până la Salomia şi Kavala, Serbiei - cea mai mare parte a Macedoniei - Bulgaria primeşte sudul Rumeliei până la Marea Egee, iar România obţine Cadrilaterul.

Intervalul 1914 – 1917 s-a caracterizat prin împărţirea sferelor de influenţă prin conflicte militare şi modificări substanţiale pe harta politică a Europei datorită Primului Război Mondial. S-au format două blocuri militare şi economice, Puterile Centrale/Tripla Alianţă (Germania, Austro–Ungaria şi Italia) şi Antanta/Tripla Înţelegere (Franţa, Marea Britanie şi Rusia).

2.1.3. Harta politică a Europei în perioada interbelică (1918 – primăvara anului 1941)

Dezvoltarea economică inegală a marilor puteri (Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia la care se adăugau din spaţiul extraeuropean SUA şi Japonia), necesitatea surselor de materii prime din colonii şi piaţa produselor manufacturate – fapt ce necesita împărţirea sferelor de influenţă - au impus realizarea prin conflicte militare – adică au generat Primul Război Mondial (în care au fost atrase numeroase popoare din Europa, iar câteva din alte continente).

În urma Primului Război Mondial, pe harta politică a Europei apar şi alte modificări:– apare primul stat comunist din istorie;– se prăbuşeşte Imperiul Austro – Ungar;– unirea slavilor de sud sub conducerea sârbească;– autonomia teritorială slovacă (contopită forţat în Statul Cehoslovac);– Transilvania care fusese înlănţuită cu forţa în 1848 şi în 1868 în Regatul

Ungar, împreună cu părţile dinspre Tisa şi Banat s-au încorporat prin voinţa a peste ⅔ din populaţie în Regatul României;

11

– Regatul Ungar a rămas să stăpânească teritoriul său etnic originar; graniţa cu România a fost cât mai exactă şi a corespuns hotarului lingvistic, stabilită prin recensământul unguresc din 1910, fiind prin urmare o frontieră etnică recunoscută de numeroşi savanţi de specialitate (Atlasul Etnic Românesc, 1940);

– în 1918 s-a format statul naţional român, după alipirea la Regat a Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, prin voinţa populară şi certificat prin Pacea de la Trianon;

– s-au format statele federale: Cehoslovacia şi Jugoslavia, statele naţionale: Austria şi Ungaria, s-a conturat statul polonez (cu un coridor îngust la Marea Baltică – Danzig – Gdansk de astăzi);

– Germania a cedat Franţei provinciile Alsacia şi Lorena, Belgiei şi Danemarcei (restrânse teritorii de graniţă), Poloniei (Poznania, o parte din Silezia şi coridorul Vistulei inferioare); coloniile Germaniei au fost împărţite de Franţa, Marea Britanie şi Japonia;

– în 1918 Austria devine republică, urmată în 1919 de Ungaria şi Germania;– tot în Europa, în 1918, Estonia devine independentă, urmată în 1920 de Letonia şi

Lituania; – în Germania şi Italia se impune fascismul care, împreună cu comunismul au

declanşat cel de-al doilea război mondial:– în 1938 se formează axa fascistă Berlin – Roma – Roma – Tokyo cu consecinţe grave

pentru pacea Europei şi a lumii.– până în 1941, Hitler şi Stalin şi-au satisfăcut doar parţial poftele revizioniste,

revanşarde şi anexioniste pe seama vecinilor dintre care amintim:• în 1939, tratatul sovieto–german şi anexele secrete, a favorizat Germaniei

hitleriste pornirea pe calea Drang nach Osten (drumul spre răsărit), a spaţiului vital, iar URSS – pornirea consecventă în aplicarea imperialismului funciar al ţarilor ruşi, la care se adaugă internaţionalismul proletar al ideologiei bolşevice – acestora adăugându-se fără rezerve Ungaria şi Bulgaria care au participat la fragmentarea unor state suverane şi independente vecine, apărute după 1918 (Cehoslovacia şi Jugoslavia), sau care îşi desăvârşiseră uniunea statală (România);

• prin forţă armată, Germania, cu sprijinul Ungariei dezmembrează Cehoslovacia în 1939 şi, tot în acelaşi an, după Blitzkriegul german, Polonia dispare de pe harta Europei – fiind ocupată de trupele germane şi sovietice;

• în 1941, prin anexiuni, Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria dezmembrează şi ocupă Jugoslavia şi după aceasta, Germania şi Italia ocupă părţi din Grecia;

• România care avea 295049 km² şi o populaţie de 20050000 locuitori a fost constrânsă prin ameninţare militară să cedeze URSS, în 1940, Basarabia (44442 km² cu o populaţie de 3200000 locuitori), nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (6000 km² şi 596000 locuitori); din teritoriul României, ca urmare a arbitrajului imperialist de la Viena (august 1940) al Germaniei hitleriste şi al Italiei mussoliniene, prin care răsplăteau Ungaria Hortystă pentru ataşamentul la politica de revanşă şi de revizuire teritorială, îi oferă nord – vestul Transilvaniei (43492 km² şi 2667000 locuitori), iar sudul Dobrogei (7726 km² şi 425000 locuitori), în septembrie 1940, judeţele Durostor, Silistra şi Caliacra – Cadrilaterul, Bulgariei. Bilanţul acestor sfârtecări ale teritoriului României depăşeau 100000 km şi aproape 7 milioane de locuitori – un tablou cutremurător înaintea celui de-al Doilea Război Mondial;

• URSS ocupa teritoriul finlandez dintre Golful Finic şi Lacul Ladoga, Estonia, Letonia şi Lituania, mai mult de jumătate din Polonia, Bucovina de Nord, regiunea subcarpatică Tisa (unde se întâlneau graniţele dintre România, Polonia şi Cehoslovacia), Basarabia, Ţinutul Herţa, ajungând până la Delta şi Gurile Dunării;

12

La rându-i, Germania anexase, prin invazie, jumătate din Polonia, Cehia, Austria, Ţările de Jos, iar Italia, unele teritorii de pe coasta Dalmaţiei. În companiile din 1939 – primăvara anului 1941 Germania deschide mai multe fronturi:

– frontul germano – polonez (a dus la cotropirea Poloniei în 1939);– frontul spre teritoriile nordice (soldat cu cucerirea Danemarcei şi Norvegiei – aprilie

1940);– frontul vestic (cotropirea Olandei, Belgiei, Luxembourg-ului şi a circa ⅔ din Franţa

în mai – iunie 1940);– frontul din Balcani (soldat cu înfrângerea Jugoslaviei şi Greciei) la care au participat

şi Italia, Ungaria, Bulgaria);Doar Elveţia, Portugalia şi Finlanda, la jumătatea anului 1941 îşi păstraseră

neutralitatea, iar Marea Britanie continua să reziste atacurilor germane.

2.1.4. Harta politică a Europei după al Doilea Război Mondial (1945 – 1989)

Prin destrămarea vechilor imperii coloniale şi victoria asupra fascismului, harta politică a Europei dobândeşte noi valenţe. Prin Tratatul de Pace de la Paris (1947) se legitimează noile realităţi geopolitice (în spaţiul european):

– Germania a fost împărţită în patru zone de ocupaţie militară: americană, britanică, franceză şi sovietică, Berlinul având acelaşi regim cvadripartit;

– Germania retrocedează zona sudetă Cehoslovaciei, pierde Prusia Orientală (în favoarea Poloniei) şi abandonează teritoriile poloneze situate la est de Oder – Neisse;

– Italia retrocedează Greciei, Dodecanezul şi Insula Rhodos;– Zona Valea d′Aosta a revenit Franţei;– Albania devine stat independent;– Austria redevine independentă, dar va fi ocupată militar până în 1955, Cehoslovacia

revine la frontierele din 1938, dar pierde Rutenia în favoarea URSS;– Polonia redevine stat independent, graniţa de vest rămâne pe Oder – Neisse,

primeşte o parte din Pomerania şi Silezia, obţine sudul Prusiei Orientale, cordonul Danzig (Gdanskul actual), dar cedează teritorii semnificative în est, în favoarea URSS;

– Ungaria revine la graniţele din anul 1938; teritoriile luate de la Cehoslovacia, România şi Jugoslavia au fost retrocedate, iar Rutenia a fost încorporată URSS;

– Finlanda pierde regiunea frontalieră din Carelia, portul Petsamo, oraşele Turku şi Parkalla. Aceste două oraşe au fost pierdute pentru scurt timp. Celelalte teritorii au fost înglobate URSS –ului;

România a pierdut a doua oară Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa care au fost incluse în URSS – în conformitate cu anexa la Pactul Ribentrop – Molotov şi cu acordul tacit al celorlalte puteri; pierde Cadrilaterul în favoarea Bulgariei, iar Transilvania de NV revine la teritoriul naţional.

Jugoslavia a revenit la hotarele din perioada interbelică şi câştigă de la Italia, Dalmaţia, Peninsula Istria şi Fiume.

Bulgaria cedează provincia Thracia, Greciei şi Jugoslaviei, teritorii ocupate din Macedonia şi câştiga Cadrilaterul de la România. Grecia revine la frontierele din 1940.

În Europa Centrală şi de Est se instaurează comunismul de către URSS, formându-se: R. P. Albania, R. P. Bulgaria, R. P. Polonă, R. P. Română, R. S. Cehoslovacia, R. P. Ungară, R. D. Germană cu capitala la Berlinul de Est, R. S. F. Jugoslavia, (stat federal alcătuit din: R. S. Serbia, R. S. Croaţia, R. S. Slovenia, R. S. Muntenegru, R. S. Bosnia şi Herţegovina, R. S. Macedonia).

13

Astfel, în Europa, apar două blocuri politice, militare şi economice: sistemul capitalist (vechile democraţii europene) şi sistemul comunist (creat de URSS şi ţările satelitare), despărţite de cortina de fier (după expresia lui W. Churchil, 1949).

A crescut rolul SUA în Europa de Vest (planul Marshall de ajutorare şi cooperare economică). A urmat constituirea celor două blocuri militare antagoniste (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi între acestea, o zonă tampon (alcătuită din Finlanda, Austria şi Jugoslavia), apoi anii războiului rece (formă de conflict politic între cele două sisteme).

În anii războiului rece se acutizează confruntarea dintre cele două superputeri prin apariţia zidului Berlinului (1961) şi prin criza rachetelor din Cuba care au determinat o accentuată cursă a înarmărilor cu efecte catastrofale asupra economiei centralizate a blocului comunist şi cedarea în faţa sfidării americane a războiului stelelor.

Până în anii ′90 concepţia geopolitică, care a dominat lumea postbelică a fost echilibrul terorii.

După război a urmat decolonizarea, crearea în 1948 a statului Israel pe teritoriul Palestinei, războaiele locale: Cipru – Marea Britanie (1955 – 1960), confruntarea din Cipru între Grecia şi Turcia (1974) şi conflictele din Grecia (1945 – 1949).

În Europa, pe fondul acumulării unor tensiuni negative în sistemul comunist s-au manifestat mişcări anticomuniste şi antisovietice: în Berlin (1953), Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), Polonia (1970; 1980), România (1987). Tensiunile acumulate ca urmare a problemelor economice cu care s-au confruntat statele comuniste şi a unor factori internaţionali favorabili – comunismul se prăbuşeşte, are loc reunificarea Germaniei şi, rând pe rând, asemănător jocului de domino, au loc mişcări revoluţionare în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi România – astfel se revine la denumirea iniţială şi la înlăturarea comunismului.

2.1.5 Harta politică a Europei după 1990

În perioada 1990 – 1992, din URSS se desprind şi obţin independenţa fostele republici unionale, dispare de facto URSS, deşi au fost încercări nereuşite de refacere a imperiului sovietic sub forma C.S.I.

Tot în plan geopolitic remarcăm dezmembrarea Cehoslovaciei (în două state independente Cehia şi Slovacia, 1993), a Jugoslaviei (formându-se Croaţia, Slovenia, Macedonia în 1991, Bosnia şi Herţegovina şi Jugoslavia alcătuită din Serbia şi Muntenegru în anul 1992).

Şi totuşi, în Europa, pe lângă conflictele armate legate de divizarea fostei Jugoslavii şi din fosta Uniune Sovietică (Transnistria, Cecenia) se menţin surse de conflicte, de luptă autonomistă, de tensiune politică, de revendicare autonomistă activă, dar nonviolentă, de tensiune comunitară, lupte pentru recunoaşterea drepturilor fundamentale ale minorităţilor diferende frontaliere sau teritoriale, au avut şi au loc negocieri de pace în curs sau finalizate, după cum urmează:

– în Ţara Bascilor spaniolă şi franceză, Catalonia, Corsica, Bretagne, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord, Flandra şi Valonia, minoritatea slavonă din sudul Austriei, Lombardia, Veneţia, minoritatea albaneză din Macedonia, minoritatea greacă din Albania, între Grecia şi Turcia privind delimitarea maritimă a platoului continental egeean , ocuparea nordului Ciprului de către armata turcă, minoritatea turcă din Bulgaria şi Tracia Occidentală (Grecia), Transnistria, Găgăuzia, minoritatea maghiară din Slovenia, Ucraina, Voievodina şi România, populaţia rusofonă din Ucraina Orientală, minoritatea poloneză şi rusă din Lituania, minorităţile ruse din Estonia şi Letonia, problema Kaliningradului, cele din nordul Caucazului (Ciscaucazia) sau din Abhazia.

14

– al Doilea Război Mondial, căderea comunismului, reunificarea paşnică a Germaniei şi dezintegrarea Jugoslaviei cu apariţia a noi state, desprinderea paşnică a Cehiei şi Slovaciei, a crescut puternic influenţa SUA în Europa şi în lume – după încetarea războiului rece – fiind singura superputere mondială.

În concluzie, în perioada modernă, Europa a fost adevăratul centru al lumii, întrucât s-a aflat la cârma procesului de dezvoltare care a lansat principalele curente culturale şi ştiinţifice, a inaugurat modele de dezvoltare, a inventat parlamentarismul – fiind la originea mai tuturor achiziţiilor ştiinţifice importante din secolele XVIII şi XIX.

În secolul al XX- lea Europa a încetat să mai fie adevăratul centru al lumii, a străbătut o perioadă de decădere, a devenit obiect de dispută, dar a revenit în bună măsură după reunificarea paşnică a Germaniei.

Divizarea Europei a fost exprimată cu fidelitate de divizarea celei mai puternice ţări a continentului – Germania (această ţară simbolizează sfâşierea Europei). Germania a însemnat schimbarea geopolitică europeană la sfârşitul "războiului rece".

Tot în Europa a apărut şi se consolidează o formaţiune supranaţională – Uniunea Europeană. Ţara fanion a U.E. este Germania (asigură puterea de înaintare a acestei regiuni, U.E., oferă un model de integrare supranaţional şi stimulează relaţiile comerciale cu alte ţări.

15

III. Populaţia Europei şi a statelor UE – caracteristicile geomorfologice

3.1. Evoluţia numerică a populaţiei

Populaţia Europei, prezintă o mare varietate, fapt datorat diversităţii condiţiilor de mediu şi a îndelungatei sale evoluţii. Evoluţia numerică a populaţiei a fost în strânsă legătură cu soldul natural, cu migraţia din şi spre alte continente cu revoluţia industrială, cu războaiele, condiţiile de mediu, exploatarea resurselor, cu calamităţile naturale şi cu nivelul asistenţei medicale.

Evoluţia populaţiei a fost foarte lentă; ritmul s-a intensificat abia în a doua jumătate a secolului al XVIII –lea, când erau 160 de milioane locuitori (reprezentând 20 % din populaţia globului).

Se apreciază că la începutul secolului al XIX – lea trăiau în Europa 195 de milioane loc., în anul 1900 circa 422 mil. loc., în anul 1950 era de 552 mil., iar la începutul anului 2007 ajunsese la peste 732,9 mil. loc., 370 mil. loc în 1930 – reprezentând 12 % din populaţia Terrei, (fiind depăşită de Asia, Africa şi America).

Tabelul nr. 1Evoluţia numerică a populaţiei pe Glob, în Europa şi pe celelalte continente

între 1985-2025 (mil. loc.)Regiunea 1985 1995 2005 2015 2025

Glob 4843 5692 6475 7219 7905Europa 706 727 728 721 707

-Europa de Est 303 309 297 283 267-Europa de Nord 90 92 95 98 101-Europa de Sud 140 144 195 150 148-Europa de Vest 171 180 185 188 189

Asia 2887 3430 3905 4351 4728America de Nord 269 299 330 360 388America de Sud 269 323 375 424 466

Africa 553 722 905 1115 1344Oceania 24 28 33 36 40

Sursa: United Departement of Economic and Social Affairs Population, Division World Population Prospects, The 2004 Revision, volume I, Comprehensive tables

Peste 67 % din locuitorii Europei (circa 490 de milioane sunt cetăţeni ai Uniunii Europene.

Dinamica populaţiei Europei a fost determinată, în principal, de trei procese importante:

– revoluţia agricolă (creşterea randamentului terenurilor, ameliorarea raselor la animale);

– revoluţia industrială (progrese tehnologice, inovaţii, invenţii);– revoluţia sanitară (introducerea vaccinurilor, utilizarea antibioticelor, creşterea

performanţelor medicale etc.);Au frânat creşterea numerică a populaţiei:– conflictele militare, destul de frecvente în Europa;– scăderea fertilităţii feminine;– modificarea mentalităţii, creşterea nivelului cultural;– noile priorităţi apărute în cadrul familiilor;

16

– migraţia în America de Nord şi pe alte continente (mai ales în perioada 1870 – 1930 şi după al Doilea Război Mondial).

Ca urmare a primului război mondial şi emigraţiei, în 1930, populaţia Europei ajunsese la 370 de milioane locuitori.

Mişcarea naturală a intervenit în mod direct în modificarea evoluţiei numerice a populaţiei continentului. În Europa natalitatea este cea mai scăzută de pe glob, dar diferă (în cadrul continentului de la o regiune la alta: dacă până în anii ′80 Europa de Est avea o natalitate mai ridicată, treptat, după 1990 a scăzut ca să înceapă redresarea ei după 2004 – 2005; în Europa de Nord în ultimii 5 ani se menţine la 11‰, etapă în care, natalitatea pe glob este de două ori mai mare.

Tabelul nr. 2

Evoluţia natalităţii pe glob, în Europa şi pe mari regiuni continentale între 1975 şi 2020 (‰)Regiuni 1975-1980 1985-1990 1995-2000 2005-2010 2015-2020

Glob 28,1 26,9 22,5 20,3 18,5Europa 14,8 13,7 10,2 10,1 9,7

- Europa de Est 16,8 15,5 9,2 10,2 9,5- Europa de Nord 13,5 13,7 12,0 11,0 11,4- Europa de Sud 15,9 11,7 10,1 9,9 8,7- Europa de Vest 11,9 12,2 10,9 9,8 9,8America de Nord 15,1 15,7 14,1 13,5 12,6America de Sud 32,0 27,0 22,6 19,7 16,9

Africa 45,8 43,1 38,7 36,3 32,1Oceania 21,2 20,2 18,8 16,2 15,5


Fertilitatea în Europa are valori mai mici decât mediu pe glob şi în raport cu celelalte continente.

Tabelul nr. 3

Evoluţia fertilităţii pe glob, în Europa şi pe celelalte continente între anii 1975-2020(nr. de copii pentru o femeie)

Regiuni 1975-1980 1985-1990 1995-2000 2005-2010 2002-2015Glob 3,92 3,38 2,79 2,55 2,38

Europa 1,97 1,83 1,40 1,43 1,53- Europa de Est 2,07 2,10 1,28 1,31 1,41- Europa de Nord 1,81 1,84 1,68 1,67 1,78- Europa de Sud 2,25 1,56 1,32 1,39 1,49- Europa de Vest 1,65 1,57 1,52 1,56 1,64Sursa: United Departement of Economic and Social Affairs Population, Division World Population Prospects, The 2004 Revision, volume I, Comprehensive tables

În Europa, fertilitatea este relativ scăzută faţă de alte continente şi nu asigură rata de înlocuire a generaţiei actuale, dar în ţările nordice este influenţată de politicile sociale prin care familiile tinere primesc un sprijin material, mai consistent pentru creşterea copiilor, iar în Bosnia şi Albania, fenomenul este puternic influenţat de religie şi de modul de viaţă tradiţional.

17

Mortalitatea. Factorii economici, biologici, demografici, nutritivi şi medicamentoşi, igienico-sanitari, ambientali şi de politică sanitară influenţează atât morbiditatea, cât şi mortalitatea generală.

Tabelul nr. 4

Evoluţia mortalităţii generale pe glob, în Europa şi pe celelalte continenteîntre anii 1975 şi 2020 (‰)

Regiunea 1975-1980 1985-1990 1995-2000 2005-2010 2015-2020Glob 10,8 9,7 9,1 8,9 8,8Europa 10,4 10,6 11,5 11,9 12.4- Europa de Est 10,4 11,1 13,5 14,6 14,8- Europa de Nord 11,4 11,1 10,8 10,2 10,2- Europa de Sud 9,1 9,1 9,5 10,2 11,2- Europa de Vest 11,1 10,5 10,0 10,9 10,9Asia 10,3 8,9 7,9 7,5 7,5America de Nord 8,5 8,7 8,2 8,3 8,5America de Sud 7,2 6,8 6,4 6,3 6,5Africa 17,2 14,8 15,0 14,8 12,6Oceania 8,9 8,2 7,7 7,4 7,6Sursa: United Departement of Economic and Social Affairs Population, Division World Population Prospects, The 2004 Revision, volume I, Comprehensive tables

Din cauza îmbătrânirii populaţiei, mortalitatea în Europa este în creştere; în Europa de Est se adaugă politicile sociale şi sanitare deficitare şi nivelul de trai mai scăzut. În toate ţările dezvoltate economic, aceste valori se află sub media europeană – fapt ce explică şi durata mai mare a vieţii (Norvegia, Franţa, Germania, Suedia, Marea Britanie, Italia).

Mortalitatea infantilă reflectă gradul general de dezvoltare social-economică şi este influenţată îndeosebi de nivelul condiţiilor igienico-sanitare.

Pe glob, valoarea medie a mortalităţii infantile atinge 52,0‰, pentru perioada 2005-2010, dar a avut şi nivelul de 87‰ în perioada 1975-1980.

În Europa, valori mai mari cuprinse între 16 – 28 ‰ se regăsesc în Albania, R. Moldova, România, Macedonia, Federaţia Rusă, Ucraina, Bosnia-Herţegovina, iar valori foarte mici în Belgia, Anglia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Norvegia, Suedia.

Speranţa de viaţă la naştere şi excedentul naturalTabelul nr. 5

Evoluţia speranţei de viaţă pe glob, în Europa şi pe celelalte continente între anii 1975-2020Regiunea 1975-1980 1985-1990 1995-2000 2005-2010 2015-2020Glob 59,9 62,9 64,6 66,5 68,9Europa 71,5 73,1 73,2 74,3 76,0Asia 58,6 62,3 65,7 68,8 71,4America de Nord

73,3 74,0 76,7 78,2 79,4

America de Sud

62,6 66,4 69,9 72,7 73,7

Africa 48,7 51,5 49,9 49,8 53,9Oceania 67,4 70,4 72,5 75,1 77,1Sursa: United Departement of Economic and Social Affairs Population, Division World Population Prospects, The 2004 Revision, volume I, Comprehensive tables

18

Dintre toate continentele, Europa deţine supremaţia prin numărul ţărilor cu valori mari ale acestui indicator demografic, având diferenţe între populaţia feminină şi masculină mai mici de 3-4 ani: Suedia, Islanda, Elveţia, Franţa, Italia, Spania şi Norvegia au în etapa 2005-2010 o durată a speranţei de viaţă la naştere de peste 80,0 ani.

În ţările din Europa Centrală şi de Est, speranţa de viaţă în puţine cazuri depăşeşte vârsta de 70-71 de ani. În regiunea mediteraneană valorile sunt mai mari datorită mediului natural favorabil şi unei alimentaţii mai sănătoase.

Tabelul nr. 6

Valorile speranţei de viaţă la naştere în ţări din Europa, între anii 1995-2020Europa 1995-2000 2005-2010 2015-2020

Suedia 79,3 80,8 82,2Islanda 79,2 79,4 82,7Elveţia 79,4 81,1 82,3Franţa 78,5 80,0 81,3Italia 78,8 80,6 81,8Spania 78,4 80,1 81,4Norvegia 78,2 80,2 81,5


Excedentul natural (sporul natural)Tabelul nr. 7

Evoluţia excedentului natural pe glob, în Europa şi pe celelalte continente între anii 1975-2020 (‰)

Regiunea 1975-1980 1985-1990 1995-2000 2005-2010 2015-2020Glob 17,2 16,1 15,2 11,5 9,2Europa 4,6 2,7 -0,5 0,9 1,0Asia 20,4 18,6 15,7 13,5 11,1America de Nord

7,8 7,9 5,9 5,4 4,8

America Latină

25,4 21,7 17,1 16,5 14,2

Africa 28,6 30,5 27,7 23,5 19,6Oceania 13,1 12,4 11,3 10,7 9,3Sursa: United Departement of Economic and Social Affairs Population, Division World Population Prospects, The 2004 Revision, volume I, Comprehensive tables

Valori mai reduse, dar pozitive, cuprinse între 3,5 – 1,2 ‰ se află în Belgia, Finlanda, Franţa, Portugalia.

Deficit de populaţie, datorat valorilor negative, se manifestă în Bulgaria, Estonia, Cehia, Federaţia Rusă, Grecia, Georgia, Italia, Republica Moldova (Basarabia), Letonia, Lituania, România, Slovacia, Ucraina, Ungaria.

Fenomenul este un indicator al tranziţiei demografice, exprimă o etapă istorică care conduce la o modernizare a proceselor demografice.

Din acest punct de vedere Europa se încadrează în tipul de evoluţie matur (care în prima parte a secolului al XX era specific Europei de Nord şi de Vest.

19

3.2 Mişcarea migratorie a populaţiei europene

După cum se ştie multe populaţii din Asia Centrală au migrat în Europa şi spre alte regiuni – determinându-i pe alţii să se deplaseze în vestul continentului. Vizigoţii, goţii, vandalii au fost determinaţi de huni să ocupe teritoriile de azi ale Franţei, Germaniei, Spaniei şi Portugaliei.

La rândul lor, slavii au migrat spre partea centrală şi sudică a Europei – reuşind slavizarea popoarelor al căror teritorii l-au ocupat.

Din Africa de Nord, popoarele arabe au ajuns în sudul Europei, iar în timpul marilor descoperiri geografice, fluxuri semnificative de englezi, irlandezi, germani, francezi s-au îndreptat spre America de Nord, portughezi, italieni, olandezi – spre Africa şi Asia.

Mari deplasări de europeni s-au produs după 1800 spre Americi:– în etapa 1835-1845 fluxurile migratorii pornesc din Franţa, Anglia, Scoţia,

Irlanda spre SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă;– între 1847-1880, pe măsura creşterii şomajului, pe seama reducerii populaţiei

rurale, migraţii masive se produc din Europa spre America de Nord şi după aceea spre America de Sud;

– semnificative sunt migraţiile definitive din Europa Centrală şi de Est în America de Nord în etapa 1880-1914;

– în etapa 1914-1940 au loc migraţii etnice şi religioase ale grecilor şi turcilor (din Asia Mică spre Grecia şi din ţările Peninsulei Balcanice spre Turcia), din Europa Centrală şi de Vest spre SUA, Canada, Argentina şi Brazilia, precum şi din Asia, Africa de Nord spre Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Spania;

– între 1945-1989, fluxurile migratorii pornesc din Africa spre Franţa, Spania, Portugalia, din Turcia spre Germania, din Asia de Sud spre Marea Britanie şi din ţările Europei ocupate de URSS spre Europa Occidentală, SUA, Canada;

– după 1990 migraţia europeană din fostele ţări socialiste se orientează spre SUA şi Canada, din Rusia spre Israel.

Cauzele migraţiei populaţiei europene în interiorul şi în exteriorul continentului sunt de natură economică (inegalităţile dintre areale, zone regiuni, şomajul, sărăcia), de natură socială (mărimea familiei ş.a.), factorii politici, culturali, naturali, religioşi ş.a.

Formele de mobilitate sunt destul de diversificate: de la deplasările în raport de timp (navetism, munci agricole, concedii), sau de spaţiu (interne, internaţionale).

Politicile migratorii diferite în timp, datorită intereselor şi nevoilor statelor. În ansamblu, sunt mai multe categorii de migranţi: pentru muncă, pentru întregirea familiei, refugiaţi, pentru educaţie şi instruire, azilanţi, diaspora, migranţi ilegali ş.a.

• Astăzi, cea mai activă zonă de migraţiune o formează Europa de Vest, unde se concentrează puternice fluxuri migratorii. Comisia Europeană încearcă să limiteze migraţia ilegală şi să rezolve problemele de siguranţă şi securitate ale populaţiei. O puternică migraţie se produce şi spre Europa de Sud, precum şi spre Europa de Nord.

20

Tabelul nr. 8Migraţia internaţională pe Glob, în Europa şi în regiuni europene (mil. în 2005)

Nr. crt.

Regiunea Nr. migranţi (milioane)

Pondere din total populaţie

Nr. refugiaţi (2004)

Rata migraţiei nete (‰)

Observaţii *

1. Glob 190,6 3,0 13,5 2,2 * cifre rotunjite2. Europa 64,1 8,8 2,1 1,5

3. Europa de Est 22,4 7,5 0,23 - 9,34. Europa de Vest 22,1 11,9 1,22 1,95. Europa de Nord 8,95 9,3 0,5 2,46. Europa de Sud 10,7 7,2 0,33 4,1Sursa: United Departement of Economic and Social Affairs Population, Division World Population Prospects, Buletin Statistic, march, 2006

Unele ţări europene de circa 15 ani deţin supremaţia în privinţa valorilor ridicate, a imigranţilor (Germania, Franţa, Marea Britanie, Spania), iar altele în fluxurile de emigranţi (F. Rusă, Ucraina).

În statele europene care atrag un număr mare de migranţi aceştia sunt pentru muncă, studii şi specializare profesională. Unele ţări europene au încercat să limiteze şi să controleze numărul imigranţilor – căutând să stăvilească reţelele ilegale, fenomenul muncii la negru, traficul ilegal de persoane.

• Analiza populaţiei europene după grupele de vârstă arată următoarea situaţie:

Tabelul nr. 9

Evoluţia ponderii grupelor de vârstă, pe Glob şi în Europa, între anii 1975-2015 (%)

Regiunea şi grupele de vârstă

1975 1985 1995 2005 2015

Glob0-14 ani 38,8 33,5 31,5 28,5 25,915-65 ani 27,2 28,3 27,5 28,3 38,9peste 65 ani 5,7 5,9 6,5 7,4 8,4peste 80 ani 0,8 0,9 1,1 1,3 1,7Europa 0-14 ani 23,7 21,3 19,2 15,8 15,215-65 ani 32,8 32,3 33,0 34,6 34,9peste 65 ani 11,4 11,9 14,0 15,9 17,4peste 80 ani 1,8 2,4 3,1 3,5 4,6Sursa: United Departement of Economic and Social Affairs Population, Division World Population Prospects, The 2004 Revision, volume I, Comprehensive tables

• În ţările dezvoltate economic ale Europei se remarcă valori mici ale grupei 0-15 ani datorită natalităţii şi valori mai mari ale populaţiei de peste 65 ani. Ponderea cea mai mare a populaţiei tinere din Europa, între 25-16% se află în Albania, Islanda, Irlanda, Macedonia, Norvegia, Serbia, Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia, iar populaţia de peste 65 ani deţine valori între 22-16% în Spania, Monaco, Germania, Italia, Austria, Elveţia, Olanda.

21

Cu siguranţă rata de dependenţă vârstnici–adulţi va creşte mai accentuat în Europa de Vest şi de Nord, ceea ce va induce mutaţii certe în structura forţei de muncă şi o reformare radicală a sistemului de asigurări sociale şi de sănătate.

• În structura populaţiei pe sexe, unele diferenţe sunt date de relaţia dintre nivelul de dezvoltare socio-economică, standardul de viaţă atins, care determină modul de ocupare a forţei de muncă şi nivelul de concentrare a unor activităţi economice în mediul urban sau rural. Un rol major în ponderea populaţiei pe sexe o conferă şi valorile de morbiditate şi mortalitate înregistrate în timp, care pot conduce la valori mai ridicate pentru femei sau bărbaţi.

Tabelul nr. 10

Evoluţia ponderii populaţiei pe sexe, la nivelul globului şi a Europei, în perioada 1975-2015 (%)

Regiunea 1975 1985 1995 2005 2015GlobMasculin 50,2 50,3 50,3 50,2 50,1Feminin 49,8 49,7 49,7 49,8 49,9Rata de pers. de sex masculin la 100 de femei

101,0 101,2 101,4 101,0 100,8

EuropaMasculin 47,7 47,9 48,1 48,3 48,0Feminin 52,3 52,1 51,9 51,7 52,0Rata de pers. de sex masculin la 100 de femei

91,5 92,9 92,9 92,7 92,5


În Europa surplusul de populaţie feminină se înregistrează în urma conflictelor militare. După al Doilea Război Mondial în Federaţia Rusă, Ucraina, Germania, Polonia, Franţa, Italia au existat puternice dezechilibre între numărul de femei şi bărbaţi care sunt evidente şi astăzi.

Aceste fenomene sunt evidente şi în fosta Jugoslavie. • Creşterea productivităţii în agricultură, industrializarea, multiplicarea serviciilor,

dezvoltarea transporturilor ş.a. reprezintă factor de modificare a populaţiei pe medii de viaţă.Dacă în 2005 ponderea populaţiei urbane a planetei era de 49,2%, în Europa, populaţia

urbană era de 73,3%.

22

Tabelul nr. 11Evoluţia ponderii populaţiei urbane şi nivelul ratei de creştere

a populaţiei urbane pe glob şi în Europa

Regiunea Ponderea populaţiei urbane în 2005 (%)

Ponderea populaţiei urbane în 2030 (%)

Rata anuală de creştere în urban

2000-2005Glob 48,7 59,9 2,0

Europa 72,2 78,3 0,1Europa de Est 68,4 73,7 -0,5

Europa de Nord

83,7 87,7 0,4

Europa de Sud 66,3 74,3 0,7Europa de Vest 77,0 82,6 0,4

Sursa: World Urbanization Prospects, The Bulletin, 2005, UN.

În Europa, un procent ridicat al populaţiei urbane, se prezintă astfel: San Marino, Monaco, Islanda, Andora, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Marea Britanie, Suedia; populaţia rurală (între 35-50% în 2005): Republica Moldova, România, Slovacia, Albania, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Croaţia, Portugalia, Slovenia.

● În Europa, majoritatea statelor deţin diverse grupuri etnice (cu un număr important de populaţie): în Belgia, flamanzi şi valoni, în Finlanda, laponi şi ruşi, în Franţa, francezi, arabi, basci, în Marea Britanie, englezii anglo-saxoni, galezi şi scoţieni, în Spania, catalani, basci, în România, unguri, lipoveni, ucrainieni, în Rusia, armeni, başchiri, careli, ciuci, germani, polonezi, tătari, uzbeci etc.

• Europa este un continent creştin. Ortodoxismul, teritorial, se află în Europa de Est şi Sud-Est (Federaţia Rusă, Belarus, Bulgaria, România, Serbia, Grecia, Cipru), ortodoxismul de rit vechi, se află în Ucraina, Macedonia, Grecia, Bulgaria, Cipru.

Catolicismul este preponderent în Franţa, Germania, Italia, Spania, Belgia. Cehia, Slovacia, Austria, Ungaria, Slovenia, Marea Britanie.

Protestantismul se găseşte în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, nordul şi estul Germaniei, Marea Britanie, Irlanda. În strânsă legătură cu structura etnică apare islamismul (Albania, Bosnia-Herţegovina, sudul Bulgariei, nord-vestul Greciei, Turcia europeană).

23

IV. Diviziuni regionale şi organizarea spaţiului geografic în U.E.

4.1. Conceptul de regiune

Susţinerea progresului economic şi social, echilibrat şi durabil, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale a ţărilor membre este unul din obiectivele Uniunii Europene. Un rol semnificativ în acest proces este acordat regiunilor, care sunt considerate spaţii, întinderi mai apropiate de cetăţeni.

Carta Comunitară a Regionalizării defineşte regiunea „ca un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social şi economic”.

La nivelul Consiliului Europei este acceptată ideea de regiune ca unitate administrativ-teritorială situată imediat sub nivelul statului-unitar, federal etc – care are o autoritate aleasă a administraţiei publice şi mijloace financiare de susţinere a acestei autorităţi. Acest concept este de natură să determine comunităţile locale să participe în procesele de organizare şi amenajare optimă a teritoriului, impune o dezvoltare locală mai eficientă şi mai rapidă, folosirea şi gestionarea eficientă şi durabilă a resurselor locale, punerea în valoare a patrimoniului natural, cultural şi istoric, echilibrarea dezvoltării centrelor urbane etc.; toate acestea se realizează într-o viziune comună europeană şi, drept urmare, regiunea devine un instrument al identităţii europene.

Prin urmare, regiunea reprezintă un nivel administrativ situat în ierarhia administrativă pe o poziţie imediat inferioară nivelului central. Ideea potrivit căreia colectivităţile locale trebuie să administreze în mod liber problemele locale s-a impus în mod progresiv în statele europene care sunt şi astăzi, state unitare în marea lor majoritate. Concepţia de regiune, ca entitate politică şi administrativă, este de dată recentă, chiar dacă luăm în considerare faptul că mişcările regionale din secolul al XIX-lea (acestea nu au avut o continuitate directă).

În acest caz, statele federale prezintă excepţia: în Elveţia şi Germania federalismul a reprezentat modul prin care s-a realizat proiectul politic naţional în secolul al XIX-lea. În Austria federalismul a fost introdus prin Constituţia din 1920, o dată cu transformarea landurilor în state federale, iar în Belgia, s-a caracterizat, începând cu 1993, printr-o amplă dezvoltare a regionalismului, care îşi pune astăzi amprenta asupra funcţionării instituţiilor. Italia a fost singura ţară în care Constituţia prevedea instituirea regiunilor, iar în celelalte state europene regiunea nu exista decât ca un cadru de acţiune economică a puterii centrale. Spania, pe baza Constituţiei din 1978, a recunoscut drepturile istorice ale anumitor regiuni. În ultimul deceniu, regiunile şi regionalizarea s-au impus în statele europene şi reprezintă inovaţia cea mai evidentă a sistemelor de administrare teritorială.

4.2. Regionalizare, regionalism

Pentru a soluţiona conflicte născute sau accentuate prin excesiva centralizare a administraţiei, pentru a combate birocraţia şi corupţia, a reduce distanţa dintre factorii de decizie şi cei ale căror interese se cer a fi înţelese corect şi tratate adecvat – a apărut termenul de regionalizare.

Procesul de regionalizare are scopul de a realiza instituirea unei capacităţi de acţiune autonomă, al cărei obiectiv este promovarea unui teritoriu infranaţional sau supralocat prin

24

mobilizarea mecanismului său economic şi dacă este cazul, a resorturilor de solidaritate locală sau regională, precum şi a dezvoltării potenţialului său.

Acest proces se poate realiza fie prin intermediul instituţiilor preexistente, fie prin realizarea unei noi împărţiri teritoriale destinate să răspundă mai bine obiectivelor. Crearea şi organizarea regiunilor după modelul colectivităţilor teritoriale reprezintă de fapt o trăsătură particulară a acestui proces.

Regionalismul este un termen întâlnit în discursul politic, a cărui finalitate poate conduce la federalizare (ansamblu teritorial construit pe baze istorice şi culturale, care dobândeşte competenţe în materie de politici publice – este cazul landurilor germane), în timp ce regionalizarea este o acţiune administrativă care vizează crearea de spaţii mai mari de cooperare şi, nu în ultimul rând, definirea unor noi unităţi administrativ-teritoriale.

4.3. Tipuri de regionalizare

Termenul de regiune şi cel de regionalizare, din punct de vedere juridic, acoperă realităţi politice şi administrative¹ extrem de diferite în statele europene.

Se cunosc mai multe tipuri de regionalizări:• regionalizarea administrativă;• regionalizarea prin intermediul colectivităţilor locale;• descentralizarea regională;• regionalizarea politică sau autonomie regională (regionalism instituţional);• regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale².

Se cuvin şi alte menţiuni.• regionalizarea poate avea pe teritoriul uni stat mai multe forme în raport de

problemele la care trebuie să răspundă şi de particularităţile care se impun a fi luate în considerare; (în Marea Britanie se regăsesc astăzi trei forme diferite de regionalizare);

• un stat poate avea, în mod succesiv, mai multe tipuri de regionalizare (în Franţa a existat o regionalizare administrativă înaintea introducerii descentralizării regionale actuale; alte state din Europa Centrală şi de Est ar putea avea o evoluţie asemănătoare). Formele pe care le cunoaşte regionalizarea într-un stat nu depind numai de probele mele de ordin social-economic ci şi de alţi factori specifici fiecărei ţări: concepţia despre stat, circumstanţele politice, gradul de integrare naţională. Totodată, se cuvine să menţionăm că regionalizarea implică limite şi riscuri care variază de la o ţară la alta şi care pot fi apreciate în mod diferit;

• regionalizarea nu trebuie să conducă la omiterea rolului pe care îl joacă statul în dezvoltarea regională.

1. Gerard Marcou (2004) – La régionalisation en Europe, Parlament Européen, L. – 2929, Luxembourg, pag. 17-342. Federalismul nu reprezintă o formă de regionalizare; statul federal este acel mod de organizare în care structurile şi sistemul său de funcţionare pot fi afectate de regionalizare sub diferite forme.

25

4.3. 1. Regionalizarea administrativă

În Luxembourg, stat mic, cu o suprafaţă de 2586 km² şi o populaţie de 474.413 (estimată la 1 iulie 2006), guvernul a delimitat patru regiuni care, tocmai datorită suprafeţei mici, nu fac necesară înzestrarea acestora cu instituţii proprii.

În Franţa a existat, mai întâi, o regionalizare administrativă, instaurându-se prefecturile de regiune. Pe lângă prefectul regiunii funcţionau comisii consultative care reprezentau colectivităţile locale şi interesele lor economice şi sociale.

După anii ′70 , o dată cu evoluţia economică, s-a efectuat reforma administrativă. Prefectul regiunii a funcţionat în continuare, care avea şi atribuţii privind punerea în practică a politicii naţionale şi comunitare privind dezvoltarea economică, socială şi amenajarea teritoriului.

În Germania, stat federal, landurile sunt frecvent asimilate regiunilor, totuşi, vorbindu-se de o regionalizare administrativă internă a landurilor cele mai întinse.

În cadrul Uniunii Europene regionalizarea administrativă caracterizează: Grecia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Ungaria, Slovacia, Estonia şi Lituania.

În Grecia sunt 13 regiuni de administraţie al Casei Regionale de Dezvoltare.În Scoţia şi Ţara Galilor, regionalizarea este administrativă; în anul 1994 au fost

introduse nouă birouri regionale ale guvernului cărora, din aprilie 1999, li s-au adăugat nouă agenţii de dezvoltare regională.

În Suedia, un guvernator are atribuţii în domeniul dezvoltării regionale; interesele locale sunt reprezentate în consiliul de administraţie care îl asistă.

În Ungaria, teritorial, funcţionează opt regiuni administrative prin divizarea introdusă în 1990 şi abandonată în 1994. Atribuţiile regiunilor au fost preluate la nivel provincial de biroul administrativ public (al provinciei); în 1999 a crescut rolul provinciilor şi al colectivităţilor locale în materie de dezvoltare regională – fapt ce corespunde în fapt descentralizării.

În Slovacia, prin reforma din 1996, teritoriul a fost împărţit în opt regiuni şi a crescut numărul circumscripţiilor administrative de la 26 la 79. Birourile administrative regionale coordonează activitatea colectivităţilor locale în domeniul dezvoltării regionale.

În Portugalia, încercarea de a crea regiunile administrative ca noi colectivităţi teritoriale a fost respinsă prin referendumul din 1998; funcţionează însă cinci comisii regionale de coordonare care pun în aplicare planul de dezvoltare regională sub autoritatea ministrului echipamentelor, amenajării şi administrării teritoriului.

În ceea ce priveşte Lituania, punerea în aplicare a politicii de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare regională este condusă de un guvernator la nivelul unităţilor administrative superioare (provincii/departamente).

Şi în Estonia, politica de dezvoltare regională nu a modificat organizarea teritorială a ţării, dar în 1995 au fost create două organisme centrale: Consiliului consultativ de politică regională şi Agenţia Estoniană de Dezvoltare Regională. În practică, politica statului, este aplicată la nivelul a 15 circumscripţii de către un guvernator.

În Slovenia au fost înfiinţate Consiliul de dezvoltare regională care acţionează pe lângă guvern şi Agenţia de dezvoltare regională.

4.3. 2. Regionarea prin intermediul colectivităţilor locale

Această reformă de regionalizare se înfăptuieşte prin intermediul instituţiilor descentralizate care acţionează într-un cadru propriu.

• În Ungaria, legea din 1996 privind amenajarea teritoriului a acordat provinciilor responsabilitatea dezvoltării regionale.

26

Dezvoltarea regională poate să dea naştere unei cooperări voluntare între provincii.• În Irlanda şi în Finlanda regionalizarea se bazează pe baza cooperării între

colectivităţile locale; dacă în Irlanda au fost create în 1994 opt autorităţi regionale, dar problemele dezvoltării regionale sunt atributul unor agenţii specializate, în Finlanda, există 20 de consilii regionale care aplică legea dezvoltării regionale elaborată în 1994.

Danemarca are 14 comune provinciale care se ocupă de dezvoltarea regională, iar Germania se bazează pe cooperarea dintre colectivităţile locale din landuri pentru procesul de regionalizare.

Tabelul nr. 12Regiunile Europei

□ Ţări cu 2 niveluri de administraţie locală

Austria 9 provincii 2300 de comuneBulgaria 28 de regiuni 262 de comuneDanemarca 15 districte 271 de comuneFinlanda 19 regiuni 448 de comuneGrecia 51 de departamente 6130 de comuneUngaria 19 departamente 3158 de comuneLetonia 26 de districte 547 de comuneOlanda 12 provincii 702 comuneRepublica Cehă 14 regiuni 6249 de comuneMarea Britanie 59 de comitate 481 de districte + 10000 de

comune + 800 Community Councils

Slovacia 8 regiuni 2920 de comuneSuedia 24 de districte 286 de municipalităţi

□ Ţări cu un singur nivel □ Ţări cu trei niveluri de structură locală de structură locală

27

Germania 16 regiuni (Länder) 300 de arondismente (Kreisen)

14000 de comune

Belgia 3 regiuni + 3 comunităţi lingvistice

10 provincii 589 de comune

Spania 13 comunităţi autonome

50 de provincii 8027 de comune

Franţa 26 regiuni 100 de departamente 36782 comuneIrlanda 8 regiuni 34 de comitate 3440 de comuneItalia 18 regiuni 104 provincii 8100 de comunePolonia 16 regiuni 373 de departamente 2489 de comuneRomânia 8 regiuni fără statut

administrativ41 judeţe 311 oraşe şi

municipalităţi (zone urbane) şi 2825 de comune (zone rurale)

Cipru 33 de municipalităţi + 365 de comunităţi rurale

Estonia 205 comune rurale + 42 de oraşe

Lituania 61 de comune repartizate în 49 de districte şi 12 oraşe

Luxemburg 118 comuneMalta 68 de comunePortugalia 305 comuneSlovenia 193 de comune

4.3.3. Descentralizarea regională

Constituirea unei noi colectivităţi teritoriale peste nivelul celor existente, poate fi, în anumite condiţii, considerată regiune; în astfel de situaţii, regiunea dobândeşte expresie instituţională specifică şi formează o nouă categorie de colectivităţi teritoriale, cu o circumscripţie mai largă.

Acest tip de regionalizare modifică organizarea teritorială, regiunea înscriindu-se în ordinea constituţională a statului unitar Franţa este singura care a pus în practică pe deplin această concepţie.

Această ţară are 25 de regiuni (după alegerile regionale din 1986). Fiecare regiune beneficiază de principiul liberei administrări a colectivităţilor teritoriale, care fusese consacrat de Constituţie. Principiul liberei administrări nu reprezintă prin el însuşi o sursă de putere, nici nu implică exercitarea unei anumite puteri legislative într-o măsură mai mare.

Regiunile nu pot exercita şi nu-şi pot atribui tutela asupra colectivităţilor locale de pe teritoriul lor; puterea normativă a regiunii, de fapt, este mai redusă decât a districtelor şi departamentelor şi decât a cea a primarului.

În Suedia asupra problemelor de organizare teritorială se discută din 1992, dar în absenţa unei reorganizări teritoriale pe ansamblu, din 1995 s-a dezvoltat foarte mult cooperarea regională între districte.

Ţara Galilor dispune de o adunare regională aleasă prin sufragiu direct şi de atribuţii administrative extinse, dar în absenţa puterii legislative şi prin dependenţă financiară faţă de puterea centrală, ea are toate caracteristicile unei autorităţi locale britanice, stabilită pe un teritoriu vast.

În Polonia, prin reforma din 1998 au fost create 16 provincii. Nivelul de provincie este permis de Constituţie. Administraţia teritorială a statului este organizată la nivelul provinciei sub autoritatea conducătorului acesteia.

Cehia, prin adoptarea Constituţiei (1997) a constituit trei regiuni, iar capitala, Praga, a fost plasată la acelaşi nivel.

4.3.4. Regionalizarea politică sau autonomia regională (regionalismul instituţional)

În forme foarte diferite acest tip de regionalizare este întâlnit doar în câteva state din Uniunea Europeană. Juridic, acestui tip de regionalizare i se atribuie puteri legislative unei adunări regionale, care dispune de competenţe vaste, al căror conţinut este definit şi garantat prin Constituţie sau cel puţin printr-un text de natură constituţională, iar pentru exercitarea competenţelor se constituie un executiv (care prezintă caracteristicile unui guvern regional).

Se poate vorbi într-o astfel de situaţie de o descentralizare regională. Regionalizarea politică domină organizarea teritorială a statului în Spania, Italia şi, numai pe anumite părţi, în Marea Britanie şi Portugalia.

Regiunile nu reprezintă state, iar alcătuirea, în principiu, rămâne cea a statului unitar. În Spania a existat teama ca îmbinarea dintre federalism şi regionalizare să nu ameninţe integritatea teritorială. Regionalizarea politică poate afecta, în anumite state, doar o parte a teritoriului, în timp ce în altele ea caracterizează întreg teritoriul, cum este cazul Italiei şi al Spaniei.

28

5. Regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale

Statele federale pot fi afectate de regionalism sau de regionalizare ca oricare alt tip de stat, fiindcă se nasc dintr-o uniune de state, care reprezintă de fapt entităţi politice – fiecare dintre ele prezentând o serie de particularităţi regionale şi etnice.

Spre exemplu, în Belgia, regionalismul este cel care a condus la federalizarea statului, pentru a mări autonomia unităţilor componente (cum este cazul Flandrei). Soluţia a fost aceea de stat federal, care să permită entităţilor care revendică autonomie sporită să acceadă, în mod progresiv, la calitatea de stat.

În Germania şi Austria există dorinţa de promovare a unei reforme federale care să întărească poziţia landurilor în ordinea internă.

Landurile au început să se teamă de posibilitatea diminuării competenţelor lor – situaţie care ar fi putut rezulta în urma integrării europene şi, în special, a Actului unic. Prin promovarea principiului subsidiarităţii în landurile germane, stabilirea unui Comitet al Regiunilor şi prin Tratatul Comunităţii Europene care a permis tuturor statelor membre să fie reprezentate în Consiliu printr-o personalitate cu rangul de ministru în organizarea internă, landurile urmăreau să-şi îndeplinească obiectivele. Prin Constituţie au fost repartizate competenţele dintre federaţie şi landuri.

În Austria, landurile au obţinut o îmbunătăţire doar în ceea ce priveşte situaţia resurselor, în timp ce transferul anumitor responsabilităţi federale către autorităţile locale este, întotdeauna, subiect de dezbatere.

Prin urmare, federalismul nu este expresia instituţională a regionalismului sau al regionalizării, dar statul federal nu este ferit de presiunile regionaliste, iar altele nu au reuşit să împiedice dislocarea statului.

Regionalizarea răspunzând evoluţiilor socio-economice, provoacă adaptări funcţionale în sistemul federal, fie la nivelul relaţiilor dintre Federaţie, Landuri şi Comunitatea Europeană, fie la nivelul colectivităţilor locale.

5.1. Regionalizarea – element de integrare în Uniunea Europeană

Prin stabilirea unui raport Comunitate – Regiune cu scopul corectării sau prevenirii dezechilibrelor regionale – regionalizarea statelor este astăzi considerată un element al integrării.

Lărgirea politicii regionale spre o politică de coeziune şi reforma acesteia este o modalitate de a modera şi echilibra efectele realizării pieţei interne, care va implica o liberalizare a forţelor pieţei.

Deci, o ţară care doreşte să devină membră a UE trebuie să dezvolte o politică regională coerentă şi activă, pregătindu-şi, în acelaşi timp, teritoriul pentru a corespunde cerinţelor formulate de Uniune.

5.2. Regiunile politico-administrative din ţările Uniunii Europenea) Regimurile administrative: modelul francez

Această ţară are o suprafaţă relativ mare (circa 544000 km²), o evoluţie istorică, omogenitate etnică, culturală şi lingvistică, o poziţie şi un statut al capitalei care îi conferă atributele unui stat unitar puternic centralizat.

29

Minorităţile naţionale: bretonii, corsicanii şi provensalii, integraţi prin asimilare, în prezent îşi reafirmă identitatea regională, dar li se asigură protecţia culturală de la nivel guvernamental – nu pot, în prezent, genera mişcări separatiste puternice.

Germanii din Alsacia, bascii din Navarra şi catalanii din Rousillon şi Comté de Foix sunt integraţi în cadrul comunităţilor de origine prin facilităţile induse de cooperarea transfrontalieră.

Prin urmare, caracteristica fundamentală a organizării politico-spaţiale o constituie omogenitatea. Iniţial, structura cuprindea două paliere: comunal (36700 comune) şi departamental (96 departamente subordonate direct puterii centrale).

Nivelul regional şi-a făcut apariţia în sistemul administrativ în 1955, iar determinarea regiunilor a devenit efectivă abia în 1956. La baza acestora au fost departamentele (unităţi administrative de rang inferior) care s-au asociat pe de o parte pe baza nucleelor urbane cu rol polarizator la nivel macroregional, a antecedentelor istorice, (cele mai multe regiuni reluând vechile provincii istorice franceze).

Comunele îşi au originile în perioada feudală, sistemul administrativ comunal fiind clădit pe baza sistemului de aşezări. În timp, termenul de „comună”a căpătat o conotaţie culturală, fiind asociat unui spaţiu de libertate, de autoguvernare.

Departamentele au apărut în 1789, când cele 37 de provincii au fost înlocuite de 83 departamente, al căror număr a crescut la 86 (1793), 87 (1808), 130 (1811) în raport de circumstanţele politice şi de cuceririle teritoriale. Mărimea departamentelor fiind în medie între 5000 şi 6000 km².

Regiunile franceze, din punct de vedere a dreptului administrativ, sunt comunităţi teritorial-locale rezultate prin unirea funcţională a mai multor departamente în scopul realizării şi gestionării unor proiecte colective.

Franţa are o economie dinamică, care a antrenat modificări structurale şi dezechilibre regionale. Vestul ţării se caracteriza prin slabă industrializare şi slabe dotări infrastructurale, venituri inferioare mediei şi pierderi de populaţie. În centrul, sudul şi nordul ţării, declinul minelor de cărbuni a cauzat acelaşi gen de probleme şi a necesitat crearea de noi locuri de muncă. Regiunea pariziană a cunoscut o creştere urbană, o concentrare excesivă a industriei, serviciilor şi a profesiunilor generatoare de venituri ridicate.

Toate aceste dezechilibre şi disparităţi au determinat iniţierea unei politici regionale cu scopul de a asigura un echilibru mai bun între regiuni.

De aceea, în 1954, s-au decupat circumscripţii de acţiune regională, iar apoi, regiuni de program. În continuare, politica regională a evoluat la nivel naţional prin crearea a 22 de regiuni de program care au acoperit întregul teritoriu al ţării, vizând toate aspectele dezvoltării: economie, probleme de urbanism, infrastructura materială şi socială etc.

Pentru orientarea forţei de muncă spre teritoriile desemnate ca zone de intervenţie, orientarea investiţiilor s-a efectuat în infrastructură spre „metropolele de echilibru”, care trebuiau să constituie „marii poli de creştere”.

Alte măsuri le-au completat pe cele menţionate, având scop frânarea unei noi expansiuni industriale în regiunea pariziană. Toate acestea nu au reuşit să permită decât o uşoară modificare a tendinţelor şi a fost necesară adoptarea unei noi politici naţionale de amenajare a teritoriului în context european – ca premisă a rezolvării problemelor regionale franceze.

30

b) Modelul german: regiuni istorice nedelimitate prin negocieri politice, clădite pe o structură federală

Federalismul este pentru germani un simbol al democraţiei, al autonomiei comunităţilor locale, un simbol cu profunde rădăcini în istorie. Sentimentul regional este foarte puternic pentru germani. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri; doar Bavaria şi oraşele-state (Hamburg, Bremen şi Berlin), adică landurile extreme, şi-au păstrat vechile forme.

După G. Duby (1995), landul Schleswig-Holstein a luat fiinţă în 1865 prin reconstituirea Convenţiei de la Gastein prin care se asociau, sub administraţie prusacă, ducatele Schleswig şi Holstein şi teritoriul Lauenburg.

Saxonia Inferioară a fost creată pe fundamentul Regatului de Hanovra, unit cu câteva enclave din interiorul său, reprezentate prin ducatele de Oldenburg şi Braunschweig. În Sud-Vestul Germaniei se află trei mici landuri:

– Würtenberg – Baden;– Baden – Hohenzolern;– Badenul de Sud; acestea au fuzionat în 1951 formând landul Baden – Würtenberg.În 1950 s-a produs o altă regrupare, formând landul Rhenania de Nord – Westfalia

compus din teritoriile care au format, în trecut Lippe, Westfalia, Prusia Rhenană. La 1 I 1957, după retragerea trupelor franceze, în jurul oraşului Saarbrücken s-a organizat teritoriul Saar, care, după desprinderea de Rhenania – Palatinat, a dobândit statutul de land federal.

Pe fundamentul ducatelor Hessen şi Nassau şi al provinciei Waldeck a fost constituit landul Hessen. În acest fel s-a completat mozaicul landurilor din fosta Republică Federală Germania.

Fără un fundament regional, identitar, în fosta R.D.G., autorităţile comuniste au organizat după un model centralizat, 15 districte.

După reunificarea din 1990, modelul vestic s-a extins şi în R.D.G, astfel:– landul Berlin a dobândit dimensiunea unui oraş-stat, iar Brandenburgul a

rămas enclavizat fiind un simbol al reunificării unui oraş şi, al capitalei unui stat reunificat;– celelalte 5 landuri noi au reînviat vechi formaţiuni statale medievale: Regatul

Saxonia, Ducatul de Anhalt (Saxonia Anhalt), Thuringia, Brandenburg şi Marele Ducat de Vest).

În acest mod, prin participarea colectivităţilor locale, structura Germaniei a fost constituită prin regionalizare, realizându-se un echilibru între tradiţiile istorice şi arbitrariu impus.

Fiecare land este divizat în trei kreize, iar acestea în comune. Se cuvine să subliniem că datorită reunificării, cadrul general pentru dezvoltarea

teritorială a Germaniei s-a schimbat fundamental: dezechilibrele interregionale importante sunt acum cele dintre vechile şi noile landuri. Totodată, gradul ridicat de integrare în cadrul UE a schimbat radical situaţia în centrul şi estul Europei, a făcut ca politica regională a Germaniei să se confrunte cu noi aspecte.

După reunificarea Germaniei, planificarea regională şi-a propus să dezvolte în noile landuri precondiţiile creării unei structuri spaţiale şi de aşezări, care să sprijine reconstrucţia dorită, întrucât în condiţiile economiei planificate central dezvoltarea economică echilibrată regional nu s-a realizat, dându-se prioritate Berlinului de Est.

Conceptul de dezvoltare a noilor landuri este revizuit periodic pentru ca să ţină seama de evoluţiile care au loc în timp. În Germania, regiunile de dezvoltare sunt astfel alcătuite dintr-o zonă centrală urbană şi o zonă rurală alăturată. Pentru aceste regiuni au fost elaborate,

31

de către autorităţile locale, programe de dezvoltare şi planuri de utilizare a pământului. Au fost înfiinţate agenţii pentru accelerarea reconstrucţiei economice a acestor regiuni.

5. 3. Regiuni istorice, etnico-minoritare şi culturale: regiunileitaliene, spaniole şi portugheze

a) Regionarea Italiei

În conformitate cu Constituţia din 1948, regionarea Italiei a înregistrat următoarele stadii:

a) 5 teritorii cu o puternică identitate regională au format regiuni cu un statut special: Valle d′Aosta, Sardinia şi Sicilia (1948), Friuli – Veneţia Giulia (1963) şi Trentino – Adige (Tirolul de Sud), (1969; 1972);

b) în 1967 au fost formate 15 regiuni cu statut ordinar, bazate în majoritatea cazurilor pe criterii istorice:

– Liguria a urmat Republicii Genova;– Toscana a succedat Marelui Ducat al Toscanei;– Lombardia şi Veneto succesoare a regatului Lombardo-Veneţian;– Piemonte a urmat Marelui Ducat al Savoiei Piemonteze;

c) din fostul Regat al celor Două Sicilii au luat naştere 7 regiuni: Abruzzo, Molise, Campania, Puglia, Basilicata, Calabria şi Sicilia;

d) din Italia Centrală s-au format regiunile: Lazio, Umbria, Marche şi, parţial, Emilia – Romagna, corespundea Statului Papal;

Structurile regionale au suprafeţe cuprinse între 3262 km² şi 115000 locuitori şi peste 28857 km² şi, respectiv, 8,9 mil. loc.

O politică regională, în aspectul ei modern, a fost lansată la începutul anilor ′50 (sec. XX) prin crearea aşa-numitei Cassa peril Mezzogiorno (stabilindu-se planuri multianuale, măsuri de reformă agrară şi investiţii masive pentru dezvoltarea infrastructurii).

După 1960 s-au revizuit măsurile de politică regională prin eliminarea unor disfuncţii din regiunile din sud, întărirea măsurilor de stimulare şi creşterea contribuţiei întreprinderilor de investiţii de stat la marile proiecte de dezvoltare regională.

Pentru dezvoltarea sudului s-au folosit următoarele instrumente: avantaje fiscale, reducerea cheltuielilor de transport, credite speciale, transferul din bugetul naţional al unei părţi din costurile securităţii sociale, promovarea industrializării, amplasarea de obiective publice, stimularea dezvoltării agricole.

b) Regionarea Spaniei

Două comunităţi determinate de o puternică identitate regională, sunt în acelaşi timp şi două comunităţi puternice cu aspiraţii naţionaliste şi separatiste sunt în Spania: bascii (2,3 % din populaţia ţării) şi catalanii (16,3 % din totalul populaţiei), galicienii (8,1 % din populaţia Spaniei ).

Andaluzia, Castilia, Catalonia, Galicia şi Aragon sunt foarte bine conturate istoric, cultural şi geografic, iar altele, printre care Estremandura, reprezintă o zonă tradiţională de sărăcie, iar periurbanul marilor oraşe reprezintă arii de prosperitate.

Prin Constituţia din 1978 se recunoaşte ca unităţi politico-administrative de bază 17 „comunităţi autonome” corespund nivelului teritorial-statistic NUTS 3; nivelul teritorial-

32

statistic superior (NUTS 1) este contrastant teritorial: Castilia-Leon, Castilia-La Mancha şi Estremandura, în centrul ţării se întind pe 215000 km², iar Cantabria, Ţara Bascilor şi Rioja doar 5000 km².

c) Regionarea Portugaliei

Regionarea acestei ţări îmbină antecedentele istorice şi culturale (Alentejo, Algarve) cu delimitările artificiale (Centru, Nord, Lisabona-Valea Tejo), în total, 5 regiuni.

d) Modelul britanic: regiuni formate prin cooperare voluntară

Comitatele engleze se numără printre cele mai vechi structuri administrativ-teritoriale europene: 30 din totalul de 45 datează de circa 1000 de ani. Comitatele s-au individualizat teritorial într-un proces evolutiv foarte lung şi sunt un rezultat al legăturilor funcţionale dintre colectivităţile teritoriale de bază – districte şi consilii parohiale – fapt ce le-a conferit stabilitate.

Suprafaţa medie este de circa 3000 km². Sistemele administrative au purtat diferite denumiri: comitate în Anglia şi în Ţara Galilor, regiuni în Scoţia şi districte în Irlanda de Nord. Comitatele engleze şi galeze erau mai mari de 2,5 ori decât regiunile scoţiene, dar aveau un potenţial demografic mai mic.

Datorită puternicei fragmentări şi eterogenităţii sistemului administrativ britanic, relaţiile funcţionale statornicite în timp au impus soluţii concrete: conservatorismul britanic a preferat o structurare regională de jos în sus, similară cu cea care a dat naştere comitatelor; acestea au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii lor în grupări de comitate (NUTS 2) şi regiuni de planificare economică (NUTS 1).

Ultimul model a fost implementat şi în Irlanda prin constituirea a 4 regiuni de planificare economică, ca nivel teritorial–statistic superior celor 26 de comitate tradiţionale.

În Marea Britanie, în anul 1964, a fost adoptat un sistem global de planificare regională, care acoperea ansamblul ţării, teritoriul divizat în 11 regiuni de planificare. În anii care au urmat, în condiţiile în care organizarea administrativ-teritorială a suportat şi ea nişte modificări, începând să se realizeze pe două nivele – comune, oraşe, districte – pe de o parte – şi comitate – pe de altă parte, au fost întreprinse alte schimbări pentru a încuraja dezvoltarea. Au fost create trei tipuri de regiuni care au beneficiat de un ajutor diferenţiat:

A. Regiuni speciale de dezvoltare – definite pentru prima dată în 1934 şi redefinite de atunci de mai multe ori;

B. Regiuni speciale de dezvoltare – Irlanda de Nord;C. Regiuni intermediare – al căror număr s-a redus după 1982, dar a crescut din nou

după 1984. Aceste regiuni acoperă 2/3 din suprafaţa ţării şi deţin 2/5 din populaţia sa.

e) Modelul belgian: regiuni cultural-lingvistice

Belgia are o suprafaţă mică (30520 km²) şi se află la interferenţa a două domenii etnice şi culturale diferite: populaţiile germanice de religie protestantă şi romanice, predominant romano-catolice.

33

Belgia cuprinde două comunităţi etnico-lingvistice: în nord, flamandă (de limbă olandeză, cu o populaţie de 5,7 mil. loc.) şi valonă, în sud (3,14 mil. loc.).

Constituţia belgiană din 1831 a instituit două limbi oficiale: olandeza şi franceza, iar cu timpul, franceza s-a impus ca limbă oficială a statului. În 1930, Flandra şi Valonia au primit statut oficial de regiuni unilingve. După al Doilea Război Mondial, olandeza a devenit prima limbă vorbită în Flandra, urmată, mai ales în mediile universitare şi de afaceri, de engleză. Între cele două comunităţi au apărut tendinţe separatiste. O altă problemă o reprezintă relaţiile dintre cele două regiuni şi capitală, care deşi este o simbioză între cele două comunităţi, se află în interiorul Flandrei.

În anul 1990, după lungi dezbateri şi controverse, regiunea Bruxelles a fost delimitată în 19 comune autonome, având guvern şi parlament propriu, la fel ca Flandra şi Valonia.

Într-o astfel de situaţie, datorită amestecului populaţiei în jurul liniei de separaţie dintre cele două comunităţi etno-lingvistice s-a impus individualizarea unor areale cu minorităţi lingvistice protejate:

– regiuni de limbă franceză cu minoritate de limbă olandeză protejată: Comines, Mouscron, Flobecq şi Enghien;

– regiuni de limbă olandeză cu minoritate de limbă franceză protejată: Ronse, Bever, Voeren.

În cantoanele Eupen şi Saint Vith (cu o minoritate de 65000 de belgieni germanofoni alcătuiesc regiunea de limbă germană cu minoritate de limbă franceză protejată; între aceasta şi comunitatea francofonă (Valonia) se interpune o regiune de limbă franceză cu minoritate de limbă germană protejată.

Un sondaj din 2007 arată că 45% dintre flamanzi sunt favorabili destrămării Belgiei, iar 20% dintre valori sunt împotrivă.

f) Regionarea cu două niveluri de administraţie locală în Olanda

În Olanda sunt 12 provincii şi 702 comune. Industrializarea, creşterea volumului comerţului şi a schimburilor internaţionale au produs o puternică concentrare a populaţiei în cele trei provincii vestice. În regiunile de graniţă s-a constatat o creştere a şomajului.

În provinciile din nord şi de sud, principalul obiectiv l-a constituit creşterea industrială autonomă a regiunilor cu sold migratoriu deficitar. În Olanda meridională (provincia Ultrecht) şi în Olanda nordică (exceptând nordul extrem) s-au aplicat măsuri de politică regională fiindcă se înregistrau creşteri limitate; iar unele servicii şi forţa de muncă au fost orientate atât în părţile nordice, cât şi spre cele sudice ale Limbourgului.

g) Danemarca – regiuni economico-statistice

Danezii formează 96% din populaţia ţării, faptul se răsfrânge statal la inexistenţa unor contraste regionale majore. Ţara cuprinde 15 districte şi 271 de comune; districtele sunt delimitări convenţionale, fără a avea un suport regional constituit din argumente istorice şi culturale.

Teritoriu este destul de fragmentat, iar Copenhaga are o poziţie excentrică, densitatea populaţiei diferă de la o insulă la alta, iar terenurile agricole au utilizări diferite.

S-au conturat trei unităţi teritorial-statistice de nivel superior (NUTS 2): estul Marelui Belt, vestul Marelui Belt şi aglomeraţia Copenhaga. Aceasta este o regionare artificială condiţionată de trei factori: fragmentarea teritoriului, repartiţia nucleelor urbanizate şi potenţialul social-economic diferenţiat.

34

Măsurile de politică regională au vizat delimitarea oficială a zonelor de dezvoltare pentru sprijinirea de către stat a activităţilor industriale şi terţiare care să atragă populaţia.

În 1974 s-a instituit o politică generală de amenajare a teritoriului.

h) Modelul de regionare suedez

În Suedia sunt 24 de districte şi 286 de municipalităţi. Modificările din structura economică a ţării determinate de o creştere înfloritoare după război au impus schimbări la nivel regional, care au afectat îndeosebi echilibrul dintre populaţia rurală şi populaţia urbană, au generat mari diferenţe de venituri între zonele agricole şi regiunile metropolitane, expansiunea regiunii Stockholm şi diminuarea populaţiei rezidente în centru – nordul, sud-estul şi nordul ţării.

Au fost luate importante măsuri de politică regională:– planificarea coordonată la nivelul provinciilor (1967);– un sistem de subvenţii pentru transport şi prime pentru crearea de noi locuri

de muncă (1970), şi un program de acţiune regională, lansat în 1972;Patru tipuri de centre cu funcţii specifice a vizat programul de acţiune regională:

– marile metropole;– centrele principale;– centrele regionale;– centrele comunale.

Politica regională s-a extins progresiv în toată ţara şi a avut scopul de a sprijini utilizarea resurselor naţionale, a asigura locuri de muncă, servicii şi un mediu corespunzător pentru întreaga populaţie. S-a pus în practică ideea creării unor noi poli de creştere – ca obiectiv al politicii regionale .

Dezvoltarea regională se caracterizează prin faptul că există un guvernator de district care are o serie de atribuţii, dar interesele locale sunt reprezentate în consiliul de administraţie care îl asistă.

Organizarea teritorială a ţării încă din 1992 este în plină discuţie, făcând loc unor numeroase rapoarte şi dezbateri; în lipsa unei reorganizări teritoriale, începând cu 1995 s-a dezvoltat foarte mult cooperarea regională între districte.

i) Grecia – regiuni economico-statistice

Grecia aparţine unui domeniu cultural diferit de al altor state din U.E. În acest spaţiu (al fostei Elade) sunt o serie de caracteristici: o puternică fragmentare a teritoriului, compactitate etnică (grecii formează 98% din totalul populaţiei), o mare fragmentare a structurilor administrative de nivel departamental: 51 de departamente, 6130 de comune, 13 regiuni de dezvoltare de nivel NUTS 2) şi ansamblurile regionale structurate în timp îndelungat: Thesalia, Macedonia, Elada, Creta, Epir etc.

Administraţia descentralizată a statului este însărcinată cu dezvoltarea regională în cele 13 regiuni administrative. Secretarul general al regiunii este asistat de un consiliu regional consultativ care este format din reprezentanţii colectivităţilor locale. Acestea sunt, în mod egal, reprezentate în consiliul de administraţie al Casei Regionale de Dezvoltare.

j) Finlanda –inegalităţile regionale

În această ţară inegalităţile regionale s-au manifestat mai evident decât în alte state europene. În Finlanda sunt 20 de regiuni şi 448 de comune.

35

Din 1994 există 20 de consilii regionale care aplică legile privind dezvoltarea regională. Pe lângă acestea, sunt prezente şi aşa numitele sindicate ale comunelor create prin acordul unanim al comunelor care le compun.

Membrii consiliilor regionale sunt aleşi de către consiliile municipale.Politica de dezvoltare regională a debutat prin măsuri ad-hoc. Din 1966 s-a trecut la

definirea a două zone de dezvoltare şi a celor care reprezintă ¾ din suprafaţa ţării (şi ½ din populaţie), care primesc un ajutor regional diferenţiat. S-au constituit regiuni special asistate (în nordul extrem şi în Arhipelagul de sud-vest), precum şi regiuni care beneficiază de un ajutor susţinut.

Măsurile de politică regională au stimulat întreprinderile să investească în continuare în zonele de dezvoltare, să creeze ajutoare pe care să le acorde municipalităţilor, pentru constituirea de uzine şi pentru calificarea profesională, pentru instalarea de noi întreprinderi sau extinderea întreprinderilor vechi, şi pentru proiecte de investiţii publice.

k) Elveţia –regionare de tip confederativ

Elveţia are particularităţi care îi oferă o poziţie distinctă între statele europene; este situată într-un spaţiu de interferenţă dintre populaţiile germanice şi cele de origine latină, are o suprafaţă de 41293 km². Pe teritoriul acestei ţări se vorbesc 4 limbi: germana, franceza, italiana şi retoromana – fiecare cu statut de limbă oficială.

Catolicii, majoritatea populaţiei sunt concentraţi în cantoanele de limbă franceză, iar protestanţii în cele de limbă germană.

Ţara este organizată în 23 de cantoane (3 dintre ele sunt subdivizate în semicantoane); fiecare canton dispune de veritabile prerogative statale: constituţie proprie, parlament propriu, sistem propriu de guvernare, autonomie fiscală, sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc.

Statul s-a format prin coeziune succesivă în jurul unui nucleu iniţial alcătuit din cantoanele Obwald, Uri, Schwytz şi Nidwald şi care s-au unit într-o confederaţie denumită Schwitz (Elveţia). Statul s-a născut printr-un sistem de alianţe. Plurilingvismul şi pluriculturalismul s-au manifestat prin dezvoltarea în paralel de-a lungul timpului, a unei triple identităţi: cantonală, etno-lingvistică şi elveţiană.

5.4 Regiuni politico-administrative în spaţiul central şi est-european

5.4.1 Slovacia. Prin reforma din 1996 teritoriul a fost împărţit în 8 regiuni, s-a mărit numărul circumscripţiilor administrative de la 26 la 79. Birourile administrative regionale sunt organizate după modelul birourilor administrative ale circumscripţiilor (acestea din urmă corespund unor forme de organizare mai vechi, asemănătoare cu cea din imperiul austriac). Biroul administrativ regional coordonează activitatea colectivităţilor locale în domeniu dezvoltării regionale.

În Slovacia sunt 2920 de comune.

5.4.2 În Ungaria, divizarea regională în 8 regiuni administrative, care fusese introdusă în 1990, a fost abandonată în 1994. Atribuţiile regiunilor au fost preluate la nivel provincial de biroul administrativ public al provinciei, iar legea a sporit în 1996 rolul provinciilor (colectivităţi locale) în materie de dezvoltare regională, ceea ce corespunde în fapt descentralizării.

36

5.4.3 În Estonia, politica de dezvoltare regională nu a modificat organizarea teritorială a ţării. În 1995 au fost create două organisme centrale: Consiliul consultativ de politică regională pentru coordonarea interministerială a dezvoltării regionale şi Agenţia Estoniană de Dezvoltare Regională.

Politica statului este pusă în aplicare la nivelul a 15 circumscripţii de către un guvernator. O situaţie asemănătoare se găseşte în Lituania, unde punerea în aplicare a politicii de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare regională este condusă de un guvernator la nivelul unităţilor administrative superioare (provincii/departamente).

5.5 Dezvoltarea regională în România

Legislaţia românească din domeniul politicii de dezvoltare regională şi de coeziune a început să se conceapă la mijlocul deceniului precedent. În procesul de negociere a României cu Uniunea Europeană privind aderarea, legislaţia din acest domeniu a început să se conformeze rigorilor şi prevederile aquis-ului comunitar.

În 1997 a început implementarea politicilor de dezvoltare regională, prin aprobarea de către guvern a „Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale în România” şi a continuat în anii 1998-1999 prin construcţia cadrului instituţional şi a suportului legislativ necesar.

S-a adoptat legea dezvoltării regionale, prin care s-a împărţit teritoriul ţării în opt regiuni şi s-au stabilit instituţiile deliberative şi executive care compun angrenajul dezvoltării regionale .

La nivel central a fost creat ca organ deliberativ, Comisia Naţională de Dezvoltare Regională. Comisiile locale sunt compuse din preşedinţii Consiliilor Judeţene şi sunt conduse de fiecare preşedinte câte un an, prin rotaţie.

Pe lângă instituţii deliberative s-au creat Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională şi Agenţii Locale de Dezvoltare Regională; aceste agenţii au rol executiv.

Tabelul nr. 13Nr. crt.

Regiunea Judeţe componente

1. Nord-Est Botoşani, Suceava, Iaşi, Neamţ, Bacău, Vaslui2. Sud-Est Galaţi, Brăila, Tulcea, Constanţa, Buzău, Vrancea3. Sud Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu,

Teleorman4. Sud-Vest Dolj, Olt, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi5. Vest Arad, Timiş, Caraş-Severin, Hunedoara6. Nord-Vest Bihor, Satu-Mare, Maramureş, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Sălaj7. Centru Sibiu, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Alba8. Bucureşti Bucureşti, Ilfov

În privinţa organizării teritoriale, structura administrativă a României corespunde următoarelor structuri NUTS (European system of Nomenclature of Teritorial Units for Statistics):

• nivelul NUTS 1 – România;• nivelul NUTS 2 – cele 8 regiuni de dezvoltare;• nivelul NUTS 3 – cele 42 de judeţe din România;• nivelul NUTS 4 – nu este folosit, nu au fost identificate, până acum structuri

teritoriale asemănătoare;• nivelul NUTS 5 – 265 de municipii şi oraşe, 2686 comune compuse din 13092 sate

care reflectă structura administrativ-teritorială a ţării.

37

Nivelul NUTS 4 nu se foloseşte, deşi structurile ce se pot constitui prin asocierea unor comunităţi locale cu reprezentare politico-administrativă – asociaţiile microregionale – se pretează acestui nivel.

Dintre structurile instituţionale ale regiunilor de dezvoltare menţionăm: – Consiliul pentru dezvoltare regională (organul deliberativ al regiunii);– Agenţia de dezvoltare regională;

Zonarea teritoriului are ca scop delimitarea arealelor cu probleme economice şi sociale cărora se adresează măsurile de politică regională specifice astfel încât să poate fi diminuate disparităţile inter şi intraregionale. Zonarea se realizează din raţiuni practice în scopul soluţionării cu prioritate a unor probleme urgente (şomaj ridicat, venituri mici, fluxuri de emigrare, depopulare etc., pentru a nu agrava discrepanţele teritoriale. Au fost delimitate 11 Zone de Restructurare Industrială care au şi potenţial de creştere economică.

Un alt tip de zonare s-a realizat pentru ariile miniere, cele mai multe având situaţii economice şi sociale foarte grele. Acest tip de zone au fost numite zone defavorizate.

Începând din 2001, fondurile PHARE (conform înţelegerii cu comisia UE) au fost concentrate (pentru o perioadă de cel puţin trei ani în „zone asistate”).

Un obiectiv de bază al politicii de dezvoltare regională este cooperarea transfrontalieră.

Regionalizarea statelor este considerată ca un element al integrării, prin stabilirea unui raport Comunitate – Regiune, regionale, acordând legitimitate regiunilor şi acelor instituţii care le reprezintă interesele.

Deci, o ţară care doreşte să devină membră a UE trebuie să se integreze în spiritul şi realităţile europene, să dezvolte o politică regională coerentă şi activă, pregătindu-şi, în acelaşi timp, teritoriul pentru a corespunde cerinţelor formulate de Uniune.

38

V. POLITICA EXTERNĂ, DE SECURITATE COMUNĂ ŞI DE APĂRARE

5.1. Scurt istoric al cooperării în domeniul afacerilor externe a statelor Europei

"Uniunea Europeană" a fost în permanenţă o asociaţie de state suverane. Construcţia europeană este o construcţie diplomatică, rod şi rezultantă a unor obiective şi a unor acte de politică externă angajate de state suverane.

Istoria continentului european, a statelor, graniţelor şi relaţiilor dintre aceste ţări este jalonată de tratate, dintre care unele aparţin memoriei europene şi au avut o influenţă profundă sau durabilă asupra popoarelor continentului.

După cum se ştie, Tratatul de la Verdun (847) a avut urmări de proporţii, fiindcă s-a aflat la originea îndepărtată a cele ce aveau să devină, după sute de ani, Franţa, Germania şi Italia.

Tratatele din Westfalia (semnate în 1648) au consacrat un sistem care organiza influenţa şi dominaţia ierarhizată a puterilor europene. Congresul de la Viena (1815) a fixat frontierele şi sferele de influenţă ale monarhiilor europene şi a anulat dominaţia puterii franceze napoleoniene asupra a 2/3 din continent.

Prin Tratatul de la Versailles (1919) semnat de toate statele beligerante (cu excepţia Rusiei) au fost consfinţite o serie de graniţe din Europa şi formarea unor state.

La originea construcţiei europene se află Tratatul semnat la Paris (la 28 aprilie 1951) de 6 state prin care se puneau bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Acest Tratat a reunit Germania (ţara care a fost la originea războiului) cu foste ţări agresate: Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi cu Italia. Tratatul s-a născut în cadrul guvernului francez format de o coaliţie de partide de orientare socialistă.

Prin 1950 problemele de politică externă pentru ţările din vestul Europei nu erau în prim plan; dominante erau preocupările de reconstrucţie (materială, a familiilor, identităţilor, reperelor. În Germania se manifestau deznădejdea unui popor, tragediile individuale, ale dezmembrării statului, sărăcia, se resimţea aprobiul moral se descoperise realitatea acţiunii de exterminare a evreilor din Germania şi din ţările ocupate de aceasta. În Europa, după război, se contura un nou raport de forţe între URSS şi ţările ocupate pe de o parte şi susţinătorii democraţiei liberale şi ai economiei de piaţă, pe de altă parte.

Temelia construcţiei europene o datorăm diplomaţilor, înalţilor funcţionari, oamenilor politici care se străduiau să apere şi să promoveze cât mai bine interesele ţării pentru care lucrau. De aceea, un prim răspuns l-a constituit planul Marshall, al doilea a fost crearea Uniunii Occidentale (UO), iar al treilea, inventarea CECO. Dar acestea n-au fost integral puse în practică fiindcă erau atâtea răspunsuri câte ţări europene existau.

Prioritară pentru statele europene era preocuparea pentru evitarea unui nou război. Guvernul britanic n-a manifestat interes pentru CECO, iar Italia s-a angajat în toate cele trei demersuri. Din cele patru forţe de ocupaţie din Germania, URSS a refuzat planul Marshall. În 1955 R. G. Germania a aderat la Alianţa Atlantică.

Prin urmare, Tratatul care implică crearea CECO se înscrie într-o lungă tradiţie a tratatelor internaţionale care angajau statele europene.

Disputele de după cel de-al doilea război mondial care au condus la războiul rece şi divergenţele dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică cu ocazia înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite, separaţia dintre lumea liberă şi lumea comunistă nu au împiedecat evoluţia ideii unităţii europene. În septembrie 1946, într-un discurs susţinut de Winston Churchill la

39

Universitatea din Zürich, propunea refacerea familiei europene şi înfiinţarea unei organizaţii regionale, denumită "Statele Unite ale Europei"

"Vă voi spune ceva care vă va surprinde. Primul pas în vederea reformării familiei europene trebuie să fie crearea unui parteneriat între Franţa şi Germania. Doar în acest fel va putea Franţa să îşi recupereze supremaţia morală şi culturală a Europei. Nu se poate vorbi despre o refacere a Europei fără măreţia spirituală a Franţei şi măreţia spirituală a Germaniei. Structura Statelor Unite ale Europei, dacă acestea vor fi cu adevărat bine construite, va fi de natură să confere mai puţină importanţă puterii materiale a unui singur stat. Naţiunile mici vor fi la fel de importante ca şi cele mari, câştigându-şi onoarea prin contribuţia la cauza comună. Vechile state şi principate din Germania, unite de bună voie într-un sistem federal în vederea atingerii unor interese comune, şi-ar putea ocupa locul individual printre Statele Unite ale Europei… Salvarea oamenilor de toate rasele şi din toate zonele de războiul sclaviei trebuie realizată pe baza unui fundament solid şi trebuie apărată prin disponibilitatea tuturor bărbaţilor şi femeilor de a muri decât să se supună tiraniei. Având în vedere urgenţa acestei cauze, Franţa şi Germania trebuie să preia conducerea împreună. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic, măreaţa Americă şi, vreau să cred, Rusia Sovietică – pentru că atunci, într-adevăr, totul ar fi bine – trebuie să fie prieteni şi sponsori ai noii Europe şi trebuie să asigure supremaţia dreptului la viaţă şi strălucire".

Această construcţie regională se restrângea, în mare parte, la frontierele Europei Occidentale. Liderul englez a avut în vedere o uniune a statelor europene în jurul Franţei şi Germaniei, excluzând Marea Britanie, ce ar fi îndeplinit doar rolul de "naş" al acestei organizaţii (Ivan 2006: 82-83).

Acest discurs a fost considerat de foarte mulţi istorici şi jurnalişti ca fiind punctul de plecare al mişcării europene de după al doilea război mondial.

Mişcările federaliste europene născute, în mare parte, în cadrul Rezistenţelor Europene contra nazismului şi fascismului, au luat amploare după discursul lui W. Churchill.

La scurt timp, în decembrie 1946, la Paris, a luat fiinţă Uniunea Europeană a Federaliştilor (UEF) (Orsello 1996: 17).

Mesajul lui W. Churchill a fost punctul de plecare al mişcării europene de după al doilea război mondial. Construcţia europeană a făcut faţă unei probleme delicate, privind raporturile dintre suveranităţile naţionale şi principiile integrării supranaţionale. Constituirea Consiliului Europei a fost expresia interguvernalismului, în timp ce Comunităţile Europene pot fi caracterizate atât de elemente de supranaţionalitate cât şi de principii care menţionau rolul statelor naţionale în luarea deciziilor.

În condiţiile războiului rece şi a lumii bipolare, organizaţiile europene s-au condus după două concepte fundamentale: interguvernamentalismul (privilegiază rolul statelor naţionale în procesul decizional şi supranaţionalismul (se bazează pe independenţa organizaţiei faţă de statele naţionale). În baza acestora, deciziile la nivelul organizaţiei, se bazează pe consensuatism.

Conceptul de integrare a făcut carieră prin crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (expresie clară a supranţionalităţii). Apariţia organizaţiilor supranaţionale a constituit răspunsul comun al Europei Occidentale la ameninţările bolşevismului.

5.2. Procesul de extindere a U.E.

Uniunea Europeană de astăzi este rezultatul unui proces care a început în urmă cu mai bine de o jumătate de secol prin crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Cele două industrii furnizau atunci forţa industrială şi militară. Datorită unor iniţiative originale au privit şi pot privi Comunitatea Europeană şi actuala Uniune Europeană ca proiect central al politicii europene; francezii au participat şi participă la instituţiile europene de pe poziţii egale ce au oferit Germaniei cadrul în care să-şi dezvolte relaţii paşnice cu numărul din ce în ce mai mare de state membre.

Robert Schuman (ministru francez de externe) afirma la 9 mai 1950, că, "orice război între Franţa şi Germania" va deveni "nu numai de neconceput, ci imposibil din punct de

40

vedere material" şi că noua Comunitate va fi "primul fundament concret al unei federaţii europene, care este indispensabilă pentru păstrarea păcii".

Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda considerau noua Comunitate ca un mijloc de a garanta pacea prin ancorarea Germaniei în cadrul unor instituţii europene, puternice. Până acum, timp de o jumătate de secol, sistemul comunitar a furnizat pace şi este privit ca un garant al stabilităţii în viitor. Introducerea monedei unice este considerată şi ca un mod de a susţine ancorarea sigură a unei Germanii tot mai puternice după unificare.

Pacea a fost un motiv politic fundamental pentru formarea Comunităţii, dar fără a fi performanţă în câmp economic nu ar fi avut succes.

În 1954 s-a dorit un al doilea pas, dar Adunarea Naţională Franceză nu a reuşit să ratifice tratatul pentru o Comunitate Europeană a Apărării, dar cele şase state fondatoare au continuat din nou drumul integrării economice. Ideea competenţei în domeniul apărării a rămas o fundătură până în anii ′90.

Datorită Franţei, CEE a adoptat acelaşi tarif extern în cadrul pieţei comune şi negocierile comerciale cu SUA s-au deschis de pe poziţii de egalitate. Atât fondatorii cât şi britanicii aveau motivaţii care au influenţat atitudinile faţă de Uniunea Europeană, iar celelalte state care erau aşteptate să se alăture aveau propriile motivaţii de asociere.

Francezii au folosit un sistem de piaţă protecţionist, Danemarca dorea o piaţă comună. Ţinându-se seama de proiectul unificării europene şi acceptându-se piaţa comună dorită de nemţi a fost satisfăcut şi interesul francezilor: o comunitate a energiei atomice, pentru care Franţa era pregătită să joace un rol de conducere, politica agricolă comună, remuneraţia egală a femeilor în cadrul Comunităţii, asocierea teritoriilor coloniale în termeni favorabili. Italienii, a căror economie în cadrul Comunităţii era pe ultimul loc au susţinut Banca Europeană pentru Investiţii, Fondul Social şi traficul liber al forţei de muncă. De aceea, în Tratatul de la Roma în care s-au pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) au fost incluse aceste dorinţe care încorporau avantaje pentru fiecare stat membru. CEE a primit o arie largă de competenţe economice, a înfiinţat o uniune vamală care punea bazele liberului schimb intern şi al preţurilor comune pentru piaţa externă, politici pentru agricultură ş.a.

Dar în interiorul Comunităţii au fost şi momente mai dificile:– conflictul dintre Comunitatea federală în expansiune (aşa cum fusese

concepută de Jean Monnet şi Walter Hallstein, şi convingerile fundamentaliste ale lui Charles de Gaulle privind statul-naţiune;

– prima criză, politică din interiorul Comunităţii când Marea Britanie îşi apărase interesele privind politicile agricole şi Commonveath-ul, fapt care a prelungit mult negocierile, britanicii respingând modul unilateral şi naţionalist al veto-ului;

– aranjamentele din 1965 au dus la un impact şi mai grav privind aranjamentele politicii agricole comune (PAC).

În 1969, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda şi Norvegia doreau să intre în comunitate. Partenerii Franţei doreau extinderea. La Haga, în 1969, la summit-ul celor şase, cancelarul Germaniei (Willy Brandt) a susţinut extinderea propunând şi o unificare economică şi monetară. În principiu, acestea şi condiţiile Franţei au fost agreate.

În cadrul negocierilor, principiul uniunii monetare şi economice nu a fost realizat în practică până în anii ′90. Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au intrat în Comunitate în ianuarie 1973, iar norvegienii au refuzat aderarea prin referendum. În 1979 toate statele membre (în afară de unul), s-au înţeles rapid asupra unei propuneri pentru Sistemul Monetar European (SME).

În 1981 Comunitatea a fost lărgită pentru a include Grecia şi, în 1986, Portugalia şi Spania.

41

Consiliul Europei a decis să stabilească o Conferinţă Interguvernamentală să revizuiască Tratatul Uniunii Europene care fusese gândit pentru a reforma instituţiile Comunităţii, încât să-i confere un caracter federal.

Rezultatul a fost Actul Unic European, care prevedea finalizarea pieţei unice până în 1992 şi oferea Comunităţii competenţe în domeniul mediului, cercetării şi dezvoltării tehnologice, politicii sociale şi propunerea cooperarea în politica externă ş.a. În Actul Unic a fost introdusă politica de coeziune, dublarea fondurilor structurale pentru a asista dezvoltarea regiunilor cu economii înapoiate.

Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au întărit puterile şi instituţiile, iar speranţa într-o piaţă unică a ajutat la revigorarea economiei. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare în 1993; deşi nu a mers suficient de departe, avea extinderi, mai întâi spre câteva state vestice şi apoi spre cele din Europa Centrală şi de Est. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare în 1999 şi a revizuit o parte dintre competenţele Uniunii, i s-a adăugat capitolul privind forţa de muncă.

Austria, Finlanda şi Suedia au intrat în Uniune în ianuarie 1995. La rândul lor, guvernul norvegian negociase un tratat de aderare (respins din nou prin referendum), iar guvernul elveţian şi-a retras cererea în 1992 (după eşecul unui referendum privind participarea la Zona Economică Europeană). Tratatul de la Maastricht stipula nu numai intrarea în uz a monedei €uro, înfiinţarea Băncii Centrale Europene, reforme instituţionale, puteri în aria educaţională, a tineretului, culturii şi sănătăţii. Evenimentele din 1989 au reprezentat un şoc puternic şi au deschis perspectiva lărgirii Comunităţii spre est, devenea posibilă şi unificarea Germaniei. În 1997, Uniunea a decis începerea negocierilor de aderare cu cinci ţări, iar cu celelalte cinci în anul 2000. În primul val au aderat Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia, împreună cu Ciprul (a cărei cerere de aderare era pe masa negocierilor), iar al doilea val includea Bulgaria, Letonia, Lituania, România şi Slovacia, la care se adăuga Malta. Era recunoscută şi candidatura Turciei, dar problemele economice şi politice au făcut imposibilă fixarea unei date de începere a negocierilor.

5.3. Lărgirea către Europa Centrală şi de Est

Intrarea în U.E. a zece noi state a fost un eveniment major – realizându-se o regiune de la Marea Baltică la Mediterană şi de la Atlantic la Marea Neagră. Extinderea U.E. spre statele din această zonă s-a bazat pe logici economice, geopolitice, dar şi pe condiţionări care au fost benefice pentru integrarea lor într-o guvernanţă europeană modernă şi flexibilă.

Deşi a făcut din Grupul "ţărilor Europei Centrale şi de Est", România a terminat practic pe ultimul loc această cursă importantă pentru viitorul său geoeconomic şi geopolitic.

După cum se ştie, extinderea este a doua dimensiune majoră a construcţiei europene – fiind o fază a procesului de integrare. Pentru început, procesul de lărgire (extindere) în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est s-a bazat pe tratate de asociere, cereri de aderare, negociere (conform criteriilor stabilite la Copenhaga, 1993) care, continuă şi după aderare când noii membri pun în practică atât angajamentele asumate, cât şi politicile noi ale Uniunii.

U.E. tinde să devină un actor global bazându-se pe o politică coerentă, graduală, determinată de raţiuni economice, politice şi, de securitate. Prin extinderea în Europa Centrală şi de Est, în U.E. au ajuns economii dinamice, competitive, resurse materiale, forţă de muncă specializată care vor constitui avantajul unei Europe Unite în faţa concurenţilor globali.

Dacă aderarea Marii Britanii a avut o semnificative raţiuni economice, irlandezii vedeau integrarea ca o posibilitate de afirmare a identităţii de apărare în faţa hegemoniei engleze.

42

Integrarea Greciei, Portugaliei şi Spaniei a avut în primul rând raţiuni politice dacă avem în vedere regimurile radicale de sub autoritatea cărora s-au eliberat la sfârşitul anilor ′70. Austria, Suedia şi Finlanda aveau nevoie de integrare într-o comunitate de securitate, dar şi opţiunile lor pentru Piaţa Unică a U.E. În timpul crizei din Kosovo (1999) şi în anul 2000 s-a vorbit de afirmarea U.E. ca furnizor nu numai de stabilitate economică şi modernizare, dar şi de securitate.

Prin urmare, extinderea U.E. nu a fost un proces liniar, a avut raţiuni generale şi raţiuni particulare. În prezent, Croaţia, R. Macedonia şi Turcia sunt statele candidate de aderare în U.E., statut ce le-a fost recunoscut în 1999 (Turcia), 2004 (Croaţia) şi, respectiv, 2005.

Tabelul nr. 14STAT POPULAŢIE

(în milioane)SUPRAFAŢA

(în km²)VOTURI ÎN CONSILIU(din 2007)

LOCURI ÎNP.E. (din 2009)

Germania 82,44 357026 29 99Franţa 62,89 554000 29 78

Regatul Unit 60,39 243820 29 78Italia 58,75 301336 29 78

Spania 43,76 505997 27 54Polonia 38,16 312685 27 54

România 21,61 238391 14 35Olanda 16,33 41528 13 27Grecia 11,13 131625 12 24

Portugalia 10,57 91946 12 24Belgia 10,51 30518 12 24

Republica Cehă 10,25 78867 12 24Ungaria 10,07 93029 12 24Suedia 9,05 441369 10 19Austria 8,27 83871 10 18Bulgaria 7,72 110944 10 18

Danemarca 5,43 43098 7 14Slovacia 5,39 49034 7 14Finlanda 5,26 338144 7 14Irlanda 4,21 69797 7 13Lituania 3,40 62678 7 13Letonia 2,29 64589 4 9Slovenia 2,00 20273 4 7Estonia 1,34 43698 4 6Cipru 0,77 9241 4 6

Luxemburg 0,46 2586 4 6Malta 0,4 315 3 5Total 345 (MC 255) 736

MC: majoritatea calificată PE: Parlament European Sursa: www.touteleurope.fr

43

5.4. Politica de vecinătate europeană

U.E. şi-a propus o serie de acţiuni care să ajute consolidarea economică şi democraţia în zonele de la graniţele ei prin dialog, reforme politice, armonizarea politicilor şi instrumentelor comerciale, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, politici şi infrastructură energetică, transport, politici sociale, cercetare şi protecţia mediului – fără a pune problema unei viitoare aderări.

Statele incluse în politica de vecinătate europeană (European Neighbourhood Policy, ENP) sunt: Algeria, Tunisia, Libia, Maroc, Egipt, Israel, Siria, Iordania, Autoritatea Palestiniană, Liban, Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Ucraina, R. Moldova, Belarus.

Pe lângă tratatele bilaterale şi o strategie generală reprezintă o noutate în relaţiile U.E. cu vecinii săi, dar, oferă şi avantaje evidente dintre care menţionăm: cooperare transfrontalieră, un nou instrument financiar, programe de asistenţă externă ale Uniunii.

Totodată, U.E. sprijină Consiliul Statelor de la Marea Neagră, euroregiunile (parteneriate sub egida Consiliului Europei, încheiate de state vecine pentru stimularea cooperării regionale în zonele de graniţă).

Politica de vecinătate europeană s-a dezvoltat în jurul Parteneriatelor Euro – Mediteranean şi s-a aplicat prin acorduri şi acţiuni bilaterale şi regionale în vederea creării unei zone de cooperare şi dialog privind problemele politice, de securitate, economice, financiare, culturale şi umane.

5.4.1 Dimensiunea Nordică a Uniunii Europene

Prin intermediul Consiliilor Europene s-au stabilit o serie de strategii în domeniul politicii externe şi transfrontaliere privind zonele delimitate în nord de regiunile arctice şi subarctice, statele baltice, Islanda şi Groenlanda, precum şi cu Rusia în Arctica şi Marea Baltică. Problemele specifice din cadrul Dimensiunii Nordice privesc: distanţele lungi, condiţiile climatice, poluarea, infrastructura, dezvoltarea economică, exploatarea resurselor naturale, resursele umane, educaţia, cultura, sănătatea, dezvoltarea regională, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Pentru aceste priorităţi se derulează programe de asistenţă financiară a U.E., bănci şi fonduri europene şi regionale.

După aderarea la U.E. a Letoniei, Estoniei şi Lituaniei, regiunea Kaliningrad a devenit o enclavă rusă în interiorul graniţelor Uniunii. Pentru definirea strategiilor şi a acţiunilor în zonă un rol important îl au Consiliul Statelor de la Marea Baltică, Consiliul Barents Euro Arctic, Consiliul Arctic şi Consiliul Nordic de Miniştri (toate acestea fiind organizaţii interguvernamentale regionale).

5.4.2. Dimensiunea Mediteraneană a Uniunii Europene

Convenţia de la Lomé (1975) a stabilit principiile de colaborare şi parteneriat politic şi economic care permite avantaje asimetrice în relaţiile comerciale dintre statele Comunităţii şi 46 de state din Africa, Pacific şi Caraibe. Convenţia a fost reînnoită de patru ori până în anul 2000, când a fost înlocuită cu Acordul de la Cotonou. Statele din nordul Africii au avut cu Comunitatea numeroase înţelegeri preferenţiale şi asistenţiale, cu un conţinut nu prea diferit de cel al Convenţiei de la Lomé. Reţeaua includea statele nord-africane cu excepţia Libiei, care refuzase să participe alături de Israel, Liban şi, la ceva mai mare distanţă de Mediterană, Iordania şi Siria.

44

Creşterea rapidă a populaţiei acestor ţări şi migraţiile masive spre Europa au cauzat îngrijorare la nivelul Uniunii, îndeosebi în statele sudice. Decizia Uniunii de a oferi posibilitatea accederii statelor din centrul şi estul Europei părea de un interes vital pentru Franţa, Spania sau Portugalia decât pentru Germania. Nemţii, pentru a obţine cooperarea partenerilor sudici în privinţa politicii de aderare, erau pregătiţi să susţină un mare program de sprijin pentru vecinii Uniunii din sud. Rezultatul a fost conferinţa de la Barcelona (1995) a miniştrilor din Uniune şi a partenerilor mediteraneeni a acesteia, în cadrul căreia s-a lansat un "proces euro - mediteranean".

"Uniunea pentru Mediterana" este un proiect promovat de Franţa şi susţinut condiţionat de Germania, este o formulă de ameliorare a bunei vecinătăţi şi o cooperare preferenţială cu statele limitrofe Uniunii Europene.

Prin summit al Uniunii Mediteranei s-a organizat la Paris (iulie 2008) cu participarea liderilor din 40 de ţări. Iniţial, Uniunea pentru Mediterana ar fi trebuit să fie doar un club de riverani.

Complementaritatea energetică între cele două maluri este evidentă, iar U.E. plănuieşte de mai multă vreme o piaţă comună a energiei cu ţările riverane, centrată cu precădere pe îmbunătăţirea aprovizionării cu petrol şi gaze naturale, lupta împotriva poluării Mediteranei, supravegherea traficului maritim şi cooperarea în materie de securitate civilă, crearea unui program de schimb "Erasmus" mediteranean pentru studenţi şi formarea unei comunităţi ştiinţifice între Europa şi vecinii de la sud.

La summitul de la Paris s-au obţinut primele rezultate: şase mari proiecte comune adoptate (reducerea poluării în Mediterană, care are ca orizont de timp anul 2020, autostrăzile maritime şi terestre, protecţia civilă – nu numai la incendiile anuale din Grecia, crearea unui sistem de energii solare pentru energie electrică, Universitatea Euro-mediteraneană pentru pregătirea cadrelor acestor state şi iniţiativa pentru dezvoltarea afacerilor, pentru stimularea creării de IMM – uri, în special în statele din sudul şi estul Mediteranei.

Succesul acestor proiecte depinde de finanţare. U.E. u va asigura o finanţare integrală a acestor proiecte. Mare parte din resurse trebuie să provină din sectorul privat.

Uniunea Mediteraneană (proiectul preşedintelui francez Nicolas Sarkozy) a generat dispute cu oficialii de la Bruxelles şi Berlin. Planul original urmărea formarea unui bloc din statele sudice ale U.E. şi ţările predominant musulmane de pe ţărmul Mediteranei; într-un astfel de context Uniunea Europeană avea o populaţie de 495,9 milioane, iar Uniunea Mediteraneană cu 18 membri, o populaţie de 466,4 milioane.

Planul de compromis ar fi Uniunea Mediteraneană, cu 43 de membri şi o populaţie de 800 de milioane. Libia consideră că planul va distinge unitatea ţărilor magrebiene.Germania a fost prima ţară care a dat semnalul riscului divizării U.E. şi necesitatea implicării Celor 27 în noul proiect. Consiliul Europei a aprobat măsuri pentru lansarea proiectului acestei organizaţii, care are ţări membre U.E. (Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Grecia, Cipru, Malta), dar şi ţări ne – membre cu deschidere la Mediterana (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Israel, Autoritatea Palestiniană Iordania, Liban, Siria şi Turcia). Printre ele şi unele neincluse anterior în mecanismele de dialog euro – mediteranean, precum cele din Balcanii occidentali – Croaţia, Muntenegru sau Albania, dar nu şi Serbia, Nordul Europei are termeni şi motivaţii faţă de această iniţiativă latină. Britanicii participă activ la controlul terminalelor petroliere din Irak. Până la trecerea către noi forme de energie alternativă ieftină şi accesibilă, s-ar putea ca rezervele de combustibili convenţionali să se termine. Cele din Marea Nordului sunt limitate şi greu de exploatat, furnizorii latino – americani au început să emită pretenţii, piaţa mondială este controlată de membrii OPEC. Scandinavii, dar mai ales Germania şi Austria au deschis drumul petrolului şi gazelor dinspre Rusia.

Ţările magrebiene au destul petrol şi gaze, iar dinspre ţările arabe pot fi aduse mai uşor şi mai rapid magistrale de conducte energetice până la ţările din sudul Europei.

45

Franţa, Spania, Italia şi chiar Grecia au tot interesul să scape de povara valurilor de emigranţi, făcând malurile nordice ale Mediteranei mult mai atractive.

Bazinul Mării Negre are, la rându-i, o importanţă strategică specială, dar avantajele şi controlul sunt preponderent de partea Rusiei.

"Procesul Barcelona" s-a ciocnit şi de problema Uniunii Israelului cu ţările arabe într-o cauză comună. Dacă proiectul reuşeşte, ar apare un spaţiu de pace şi prosperitate în bazinul Mediteranei.

5.4.3. Relaţiile Uniunii Europene cu spaţiul fost sovietic

În general, relaţiile U.E. cu fostele republici unionale sovietice sunt reglementate prin Acorduri de Parteneriat şi Cooperare, intrate în vigoare în 1998 (Ucraina, R. Moldova), 1999 (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan), iar în 2004 s-au adăugat protocoale semnate în vederea aplicării acordurilor. Parteneriatul cu Rusia a intrat în vigoare în 1997. Relaţiile cu Turkmenistanul în 1998, iar cu Tadjikistanul au fost reglementate prin Acordul Comercial şi de Cooperare.

Asistenţa financiară este reglementată pentru fostul spaţiu sovietic prin TACIS (instrument de asistenţă financiară lansat în 1991 de Comunitatea Europeană în 1991 cu scopul de a sprijini procesul de tranziţie către democraţie în Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, R. Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. TACIS s-a adresat şi Mongoliei, dar în prezent este inclusă într-un program separat (ALA).

Pentru relaţiile cu Rusia există şi un cadru instituţional – două reuniuni anuale la nivel de înalt şi alte organisme pentru reuniuni la nivel de miniştri, reuniuni la nivel diplomatic şi tehnic, 9 subcomisii de lucru şi o Comisie de Cooperare Parlamentară.

Impactul extinderii U.E. a impus o serie de probleme la reuniuni, acestea fiind:– relaţiile dintre Rusia şi Uniune;– statutul provinciei Kaliningrad;– situaţia din Cecenia;– cooperarea economică şi comercială.

La reuniunea de la Praga (2003) a fost decisă consolidarea dialogului prin crearea a patru "spaţii comune":

– un spaţiu economic european comun;– un spaţiu comun de libertate, securitate şi justiţie;– un spaţiu de cooperare în domeniul securităţii externe;– un spaţiu comun de educaţie şi cercetare (care include şi aspectele culturale).

În cadrul Politicii de Vecinătate Europeană relaţiile cu Ucraina sunt o prioritate, asemănându-se cu cele dintre U.E. şi Rusia – (reuniuni anuale, consiliu anual de cooperare, subcomisii de lucru, comisie de cooperare ş.a.). Uniunea a recomandat Ucrainei să continue reformele pentru întărirea democraţiei şi statului de drept.

Mult mai puţin dezvoltate instituţional sunt relaţiile cu R. Moldova. De la marea extindere a U.E, Rusia a devenit o problemă. Frontiera între U.E. şi Federaţia Rusă are o lungime de 2257 km. Din multe puncte de vedere Rusia este o ţară post – colonială, iar conducătorii şi o parte a opiniei publice ruse o percep ca pe o putere. Începând cu 2004 această percepţie de putere s-a lovit de un obstacol, odată cu lărgirea spre est a U.E.

Rusia a fost invitată să participe pe G7 devenit G8, la un parteneriat cu NATO; cu toate acestea, în Caucaz a desfăşurat o dominaţie colonială. În Cecenia, armata rusă a făcut 100000 de morţi. Politica sa agresivă s-a manifestat şi în Georgia (1998). Rusia desfăşoară o politică naţionalistă, antisemită, autoritară şi agresivă; în 2003 i s-a acordat statutul de ţară cu economie de piaţă şi tot în acel an a fost lansat parteneriatul strategic.

46

Prin extinderea spre est, Rusia şi U.E. se află o graniţă foarte lungă, inclusiv graniţa enclavei Kaliningrad. Totodată, s-a redus zona de influenţă rusă atât în Europa cât şi în Asia. Rusia consideră că Revoluţia Portocalie din Ucraina a adus prejudicii diplomaţiei sale. Statele baltice au contestat interpretarea rusă a victoriei asupra Germaniei naziste (cu prilejul celei de a 60 – a aniversare).

Între U.E. şi Rusia se manifestă o stare de fricţiune. S-ar părea că după extinderea spre est a U.E., ţinuturile mărginaşe ale Rusiei se erodează Ucraina şi Georgia doresc să adere la U.E. După modelul statelor de la margini – occidentale ale Rusiei, cu excepţia Serbiei toate statele din Balcani doresc să se integreze în NATO şi UE. Macedonia a dobândit statutul de ţară candidată, s-au deschis discuţiile preliminare cu Croaţia, cele pentru un acord de stabilizare şi asociere cu Serbia. Deşi ruşii au protestat împotriva intervenţiei NATO în Kosovo, UE s-a pronunţat (2006) pentru independenţa acestei provincii.

În 2006, la Helsinki, cu prilejul summitului UE–Rusia, i s-a cerut explicaţii guvernului rus privind respectarea drepturilor omului, libertăţii presei şi independenţei justiţiei; Polonia s-a opus negocierii reînnoirii acordului UE – Rusia în domeniul comercial, energetic şi intrării acestei ţări în OMC.

U.E. urmăreşte să contribuie la dezvoltarea statului de drept, respectarea unui întreg sistem de norme care sunt pertinente: economice, comerciale, de mediu, energetice, politice etc. Aceste norme nu le impune, dar le subordonează acordurilor de parteneriat; liderii ruşi percep acestea drept ca o concurenţă, imixtiune şi chiar o ameninţare.

După cum se ştie furnizările de gaz natural din Rusia reprezintă 25% din nevoile UE, iar cele de petrol de 15%. În anul 2006 Rusia a exportat circa 90% din petrolul său şi 60% din gazul natural în UE; dar conducătorii ruşi nu se abţin de a utiliza această relaţie energetică ca mijloc de presiune asupra UE.

Gazoductele tranzitează Ucraina către ţările UE; atât în 2006, cât şi în 2009 ruşii au sistat orice export către această ţară pe motive de preţ. Aceasta a fost nu numai o imixtiune în politica ucraineană, dar a creat o situaţie neplăcută în UE.

Operatorul german BASF susţinut de guvernul său a luat decizia ca împreună cu Gazprom să creeze o societate mixtă (germano-rusă) pentru a construi un gazoduct din Siberia până în Germania prin teritoriul rus şi Marea Baltică; sunt excluse: Ţările Baltice, Polonia şi Ucraina, dar îngrijorează Suedia întrucât dispozitivul va trece prin zona economică a acestei ţări şi se va afla sub supravegherea flotei ruse cantonată la Kaliningrad.

Prin operatorii săi ENI şi ENEL, Italia încearcă un parteneriat cu Gazprom. UE este cea mai avansată regiune din lume în materie de energie regenerabilă şi în lupta împotriva încălzirii climatice.

5.5 Dimensiunea euro-atlantică

SUA a fost primul stat care a recunoscut în 1952 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. În perioada Războiului Rece acţiunile comune au fost posibile şi datorită participării statelor membre la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi sprijinirii de către SUA şi NATO a Uniunii Europene Occidentale, organizaţie europeană de apărare şi securitate care, după prăbuşirea comunismului, şi-a transferat majoritatea competenţelor Uniunii Europene.

În 1999 Polonia, Cehia şi Ungaria au fost cooptate în NATO, iar România în anul 2002 cu ocazia summit-ului de la Praga. În perioada 1990-2002 SUA şi nu NATO şi-au mărit puterea militară configurând o reală diferenţă între capabilităţile de securitate ale celor doi actori internaţionali. După 1990 SUA au continuat singure cursa înarmărilor.

47

Statele europene membre NATO au avut o altă abordare referitoare la alocările bugetare pentru apărare; ele şi-au impus o reducere graduală a resurselor alocate, determinând fragilizarea constantă a consensului politic tradiţional în cadrul Alianţei.

Timp de jumătate de secol, SUA, prin intermediul NATO au apărat Europa Occidentală împotriva „pericolului roşu”. După căderea zidului Berlinului, statutul Europei Occidentale s-a schimbat. După retragerea din Vietnam (1975), SUA şi-au focalizat resursele în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, transformând-o într-o formidabilă maşină de luptă. Fosta URSS a făcut o greşeală strategică, care i-a fost fatală: a acceptat competiţia cu SUA în domeniul înarmărilor.

Între 1985-1989, NATO dispunea de peste un milion de soldaţi (275000 erau americani) în Europa Centrală şi aproximativ 860000 de luptători în sud-estul Europei. În 1991 s-a dezvoltat Tratatul de la Varşovia şi, la 31 august 1994 s-a retras ultimul militar sovietic din cei 370000 din Germania de Est, astfel că Alianţa şi-a îndeplinit misiunea pentru care, în 1914, la Washing, s-a semnat certificatul ei de naştere.

După aceasta Alianţa s-a angajat pe drumul dificil al reformelor. Ţările europene, spre deosebire de Statele Unite, nu şi-au propus să se constituie într-o putere militară de nivel global.

Invitaţia SUA adresată membrilor NATO de a mări alocările bugetare pentru apărare, în vederea reducerii decalajului tehnologic militar existent, a generat un neaşteptat efect contrar: europenii şi-au redus nu doar bugetele de apărare, ci şi efectivele în proporţie de 25 până la 50%. Totodată, s-a conturat şi o soluţie pur continentală: Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare.

Uniunea Europeană, fiind cea mai importantă entitate economică a lumii, având însemne şi monedă unică, a decis că se impune, pentru gestionarea securităţii continentale, configurarea unei arhitecturi proprii europenilor. Faptul acesta a generat o reacţie strategică a SUA-lărgirea NATO – adică se asigură caracterul tot mai politic a Alianţei.

Cruciada declanşată de SUA împotriva terorismului global a pus Alianţa în faţa unor noi dileme. Rusia a exploatat posibilitatea de a stăvili răspândirea fundamentalismului islamic în unele dintre fostele republici sovietice prin acordul dat aviaţiei SUA de a folosi infrastructura proprie din regiune; ca urmare a acestui gest, Rusia a obţinut în 2002 la Roma un sprijin financiar de 22 miliarde de dolari din partea instituţiilor bancare internaţionale la sugestia şefilor statelor care au consfinţit statutul de partener strategic egal a Rusiei cu NATO

(documentul se intitulează Declaraţia privind relaţiile NATO-Rusia). În noiembrie 2002 s-a hotărât invitarea a şapte state să adere la NATO şi să se realizeze un „NATO transformat”, conform „Declaraţiei de la Praga”, NATO II nu va fi o alianţă militară , ci o asociaţie de naţiuni din care face parte şi Rusia; acest fapt explică noua poziţie a Moscovei faţă de lărgirea Alianţei. Lărgirea Alianţei va determina marginalizarea ei treptată.

Uniunea Europeană apreciază că SUA ai intenţia de a transforma NATO într-un simplu instrument al politicii externe americane. Reuniunea la nivel înalt de la Praga a decis:

a) constituirea Forţei de Răspuns a NATO care va acţiona pentru gestionarea crizelor exclusiv din spaţiul european;

b) NATO II va fi spus unei reforme instituţionale fără precedent din perspectiva conceptului „Nevoile Militare Minime”;

c) fiecare stat membru s-a angajat să-şi dezvolte capabilităţi naţionale în domeniile privind apărarea împotriva armelor chimice bacteriologice, radiologice şi maritimă, comanda, controlul, comunicaţiile şi informaţiile, transportul aerian strategic, apărarea antiaeriană şi antirachetă, alimentarea din aer a avioanelor ş.a.;

Tot Reuniunea de la Praga se remarcă şi prin faptul că, pentru prima oară, Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică şi-au proclamat autonomia una faţă de cealaltă. În

48

decembrie 2002, la Bruxelles, NATO şi UE au stabilit un parteneriat strategic, prin adoptarea unei Declaraţii Comune care admite iniţierea unor acţiuni comune, îndeosebi în Balcani.

Tot în decembrie 2002 au fost integrate alte zeci de ţări europene – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Ungaria-definindu-se un spaţiu geostrategic, demografic şi economic de primă mărime.

5.6. Relaţiile UE cu alte regiuni

5.6.1. UE şi Orientul Mijlociu

UE are o abordare regională şi economică prin colaborarea cu Consiliul de Cooperare al Statelor din Glob (GCC). Arabia Saudită , Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Oman şi Qatar – state care fac parte din GCC sunt principalii parteneri comerciali ai Uniunii în lumea arabă şi unul dintre furnizorii majori de petrol pentru statele UE.

Un acord (intrat în vigoare în 1990) promovează cooperarea în domeniile energiei, protecţiei mediului, standardizării, tehnologiilor informaţiei, dar prevede şi posibilitatea unei uniuni vamale între GCC începând cu 2005; au avut loc şi o serie de negocieri pentru formarea unei zone de liber schimb între UE şi aceste state.

Relaţii de colaborare, UE întreţine cu Liga Arabă şi Organizaţia de Cooperare Economică din care fac parte: Turcia, Turkmenistan, Tadjikistan, Pakistan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan, Afganistan, Azerbaidjan, Iran. Cea mai mică ţară din zonă este Republica Yemen; cu această ţară UE a semnat (1998) un acord de cooperare – oferind asistenţă financiară pentru dezvoltare.

UE nu are relaţii comerciale cu Iranul; pentru nerespectarea drepturilor omului şi dezvoltarea programului nuclear de către această ţară, Uniunea i-a impus mai multe sancţiuni.

UE sprijină populaţia Irakului prin programe de asistenţă umanitară de urgenţă.

5.6.2. UE şi regiunea Caraibelor şi Pacific

În urma procesului de decolonizare şi al extinderii Comunităţii, în baza Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (care oferea temeiul legal pentru relaţiile cu teritoriile şi departamentele de peste mări, s-au semnat acorduri internaţionale care stabileau principiile de colaborare şi parteneriat politic şi economic dintre aceste state şi statele membre ale comunităţii. În acest grup sunt statele: Antigua, Bahamas, Barbados, Belize, Cuba, Dominica, Republica Dominicană, Grenada, Guyana, Haiti, Jamaica, Saint Kitts şi Nevis Saint Lucia, Saint Vicent şi Grenandinele, Suriname, Trinidad şi Tobago (în Caraibe), Fiji, Insulele Cook, Insulele Marshall, Samoa, Timorul de Est, Tonga, Tuvalu şi Vanuatu.

5.6.3. UE, America Centrală şi Latină

Cu America Centrală (istmică), UE are reacţii economice încă din 1960, iar cu America Latină au început în anii ′80. Acordurile vizează grupurile de state care acţionează împreună la nivelul unor regiuni: Mercosur, Grupul de la Rio, Comunitatea Andină. Excepţie de la această abordare fac Mexic şi Chile care au acorduri separate cu UE. Dialogul se asigură în cadrul reuniunilor la nivel înalt. UE oferă asistenţă financiară, sprijină programele de

49

dezvoltare economică, educaţia şi cercetarea, reîntregirea populaţiei în urma conflictelor (Mexic, Columbia).

5.6.4. UE Asia, Australia şi Noua Zeelandă

În aceste regiuni UE întreţine relaţii economice şi oferă asistenţă financiară sau umanitară; de asistenţă economică beneficiază Coreea de Nord, Buthan, Nepal, Maldive, Sri Lanka, Timorul de Est, Acorduri de Cooperare, mai ales în anii ′90, au fost încheiate cu India, Laos, Cambodgia, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka, Vietnam, iar acorduri Comerciale şi de Cooperare – cu China, Mongolia.

UE sprijină dialogul la nivel regional cu Asociaţia Statelor din Asia de Sud pentru Cooperare Regională, cu Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est, poartă un dialog politic şi economic în cadrul Reuniunilor Asia – Europa.

Cu Japonia consolidarea cooperării comerciale se efectuează programul EX PROM, iar China este principalul partener comercial al UE în regiune; în ultimii ani UE şi China au început să colaboreze şi la nivel politic Uniunea având pe agendă respectarea drepturilor omului, situaţia Tibetului şi relaţiile China – Taiwan.

Reuniunile Asia – Europa reprezentând un forum care are loc o dată la doi ani şi la care participă Coreea de Sud, China, Japonia, statele ASEAN şi UE.

Pentru India, UE este cel mai important investitor şi partener comercial iar cu Australia şi Noua Zeelandă relaţiile au fost reglementate prin declaraţii comune, acorduri sectoriale, reuniuni şi consultări.

5.7. Relaţiile UE cu alte organizaţii

Relaţiile cu alte organizaţii se stabilesc la nivelul statelor şi numai excepţional la nivelul Uniunii Europene. Dintre aceste excepţii menţionăm participarea Uniunii la Organizaţia Mondială a Comerţului unde negociază acorduri multilaterale.

UE este membru BERD, OCDE, IDA, observator OSA, membru al CBSS, FAO, CERN, observator (alături de statele membre) la lucrările ONU, OIM, FMI şi Banca Mondială ş.a.

5.8. Acţiunea externă a Uniunii

Interesul europenilor pentru definirea unei politici externe şi de apărare debutează imediat după al Doilea Război Mondial (prin tratatele de la Dunquerque (1947), Bruxelles (1948), apoi prin Comunitatea Europeană de Apărare şi Comunitatea Politică Europeană din anii ′50). Fireşte, au fost şi alte încercări pentru a fi definită o politică externă comună.

Sfârşitul războiului rece, disoluţia Pactului de la Varşovia (1991), parteneriatele statelor din fostul bloc comunist cu NATO impunea şansa ca UE să se afirme ca un actor important în securitatea internaţională.

În Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind UE, Titlul V: 208), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a fost pentru prima dată introdusă ca pilon.

În Tratatul privind UE, Titlul V, Art. J1 [(2)]: 209) s-a stabilit pentru PESC principii fundamentale:

– salvgardarea valorilor comune şi a intereselor fundamentale ale Uniunii;– consolidarea securităţii, conservarea păcii şi întărirea securităţii internaţionale;

50

– dezvoltarea democraţiei şi a domniei legii, inclusiv a drepturilor fundamentale ale omului.

PESC are ca obiectiv principal afirmarea identităţii UE, definirea unei politici comune de apărare. Tratatul de la Maastricht, în materie de apărare aceea ca UE să devină o putere militară. Evenimentele petrecute în Europa, mai ales prin accentuarea crizei din Jugoslavia în 1999 au condus la decizia celor mai multe state europene de a crea o armată comună.

După cum se ştie Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost adoptat la Summit–ul de la Bruxelles (2004). Acţiunea externă a membrilor UE desemnează:

– politica de dezvoltare;– asistenţa umanitară;– politica comercială;– acordurile internaţionale ale Uniunii.A fost nevoie de o sistematizare a acţiunilor de pe plan extern a Uniunii într-un singur

titlu al Constituţiei; acest fapt permite o acţiune coerentă a UE cu state terţe. La rându-i, politica de apărare a fost înscrisă în cadrul Tratatului; aceasta respectă

diferenţele culturale precum şi angajamentele politice ale statelor Uniunii. În cazul unui atac terorist sau al unei catastrofe înscrisă în Tratat care nu vizează numai domeniul economic, statele membre sunt obligate să fie solidare.

Capitolul VI din Tratat este consacrat relaţiilor externe al UE şi tipurilor de acţiuni iniţiate de aceasta pe plan extern.

Până acum există strategii comune privind Rusia, Ucraina, zona Mării Mediterane şi procesul de pace din Orientul Mijlociu. Au fost elaborate o serie de mecanisme de dialog cu state terţe şi reuniuni cu state membre. UE menţine o prezenţă politică în zonele de criză sau de conflict. Reprezentanţii speciali ai UE au fost numiţi în Orientul Mijlociu, Macedonia, Etiopia, Afganistan, R. Moldova, zona Marilor Lacuri (Africa) – în vederea căutării unor soluţii viabile; a fost mărit rolul Comitetului Politic şi de Securitate în cadrul operaţiunilor de gestionare a crizelor.

Consiliul European este cel mai important organism european care se ocupă de consolidarea politicii externe a Uniunii, precum şi de apărarea comună.

Cele mai cunoscute eşecuri ale Uniunii au fost:– lipsa de eficienţă în rezolvarea conflictelor din zona Balcanilor de Vest;– inexistenţa unei poziţii comune faţă de intervenţia militară americană în Irak,

(2003);– chiar în Cipru (devenit membru al UE), eforturile de soluţionare a

conflictului prin proiectul ONU, sprijinit de UE, pentru reunificarea insulei, au fost zădărnicite de poziţia guvernului grec cipriot şi prin rezultatele referendumului grecilor ciprioţi;

– în chestiunea israeliano–palestiniană, poziţia Uniunii este opusă celei a SUA.Totuşi în politica externă europeană dimensiunea militară de apărare a devenit din ce

în ce mai vizibilă. Consiliul European de la Kőln (1999) a lansat un proiect de dezvoltare a unei politici europene de securitate şi apărare, independenţă. În anul 2001, la Laeken, Consiliul European a adoptat o declaraţie, prin care, oficial UE este capabilă să conducă operaţiuni de gestionare a crizelor.

Din 2004 a fost înfiinţată Agenţia de Apărare (EDA) cu sediul la Bruxelles care contribuie la dezvoltarea capacităţilor de apărare a statelor membre, a cooperării în materie de armament şi la dezvoltarea tehnologiei şi cercetării.

Forţele militare ale UE au desfăşurat şi desfăşoară operaţiuni cu caracter militar în Congo (Operaţiunea Artemis, 2003, operaţiunile sub conducerea NATO din Bosnia şi Herţegovina, dar urmăreşte rezolvarea paşnică a conflictelor şi cooperarea internaţională.

51

Europa Si Statele U.E (Sinteze)

Documents

Transcript of Europa Si Statele U.E (Sinteze)