Capitolul 1.Scurtă descriere a Rabiei

1.1.Definiţie

Rabia este o boală infecţioansă a animalelor domestice sau sălbatice,transmisibilă la om şi caracterizată prin grave tulburări nervoase,manifestate prin hiperexcitabilitate,accese de agresivitate,pareze şi paralizii progresive,urmate de moarte.

1.2.Importanţă

Turbarea este o zoonoză majoră cu o mare importanţă economică,dar mai ales cu o deosebită importanţă sanitară,din cauza evoluţiei clinice dramatice,cu sfârşit aproape regulat mortal.În literatura de specialitate sunt consemnate doar 6 cazuri de vindecare la om,toate beneficiind de imunoprofilaxie pre- sau postexpunere.Aşadar,în ţările contaminate,importanţa economică bolii rezultă,pe de o parte, din pierderile prin mortalitate,iar pe de altă parte, prin aceea că acţiunile deprevenire si combatere împovărează greu bugetele statelor respective. Anual, pe glob, zeci de mii de persoane sunt supuse tratamentului antirabic de necesitate şi sute de milioane de animale sunt supuse imunizărilor antirabice preventive sau de necesitate. La om, aceasta înseamnă sute de mii de zile de muncă pierdute,pe lângă suferinţele, cheltuielile de deplasare şi întreţinere, precum şi riscul unor accidente postvaccinale, uneori chiar mortale.

1.3.Etiologie

Rabia este produsă de un virus cu proprietăţi neurotrope denumit de Pasteur „virus rabic de stradă” şi este încadrat taxonomic în genul Lyssavirus,familia Rhabdoviridae.Virusul are aspect de cilindru cu vârf ascuţit,are dimensiuni de 60-180 micrometri,iar genomul viral este de tip ARN.Particula virală conţine două antigene majore: antigene de suprafaţă reprezentate de protinele de înveliş,ce induc anticorpi neutralizanţi,protectori şi hemaglutinoinhibanţi şi antigene nucleo-proteice reprezentate de nucleocapsidă care induc anticorpi fixatori de complement,anticorpi precipitanţi şi anticorpi pentru imunofluorescenţă. Analizele efectuate cu ajutorul anticorpilor monoclonali şi policlonali au pus în evidenţă unele deosebiri antigenice între tulpinile de virus rabic izolate din diferite zone ale globului. La unele tulpini s-au găsit diferenţe evidente atât în structura antigenelor de înveliş,cât şi a antigenelor nucleoproteice. Existenţa acestor diferenţe antigenice pune problema alegerii tulpinii optime de virus pentru obţinerea vaccinului antirabic folosit într-o anumită zonă geografică. Unele diferenţe antigenice au fost semnalate şi între tulpinile de virus rabic folosite astăzi la prepararea vaccinurilor, în diferite laboratoare. În cadrul genului Lyssavirus sunt încadrate mai multe serotipuri,din care în serotipul 1 este inclus virusul rabic.În cadrul serotipului 1,se include:tipul-1 European (vulpe),tipul-1 African,tipul-1 Thailandez,tipul-1 Madagascar,tipul SUA şi virusurile vaccinale Era şi Flury. Virusul rabic poate fi cultiva în afara celulelor nervoae şi pe diferite linii celulare (B.H.K.-21),unde determină efect citopatoge.Culturile primare de fibroblaşti de embrioni de găină au fost utilizate la cultivarea tulpinilor de virus avianizat (tulpina Flury).În afară de tulpina Flury,au mai fost adaptate pe ouă embrionate tulpina Kelev și tulpina C.V.S.,pe ouă embrionate de rață.Adaptarea vurusului pe culturi diploide umane,a permis punerea la punct a tehnologiei de preparare pe scară industrială a vaccinurilor rabice de uz uman. Din punct de vedere antigenic, virusul turbării este unic, dar există diferențe mari privind patogenitatea, durata perioadei de incubație, aspectul manifestărilor clinice,modificările histopatologice pe care le produce etc. Astfel, se cunosc tulpini de virus rabic cu virulență exaltată, extrem de patogene („virusuri întărite”), care produc boala după o perioadă deincubație foarte scurtă, cu evoluția rapidă a manifestărilor clinice, precum și tulpini atenuate natural, care determină îmbolnăviri după o perioadă de incubație prelungită, cu o durată de evoluție lungă si

1

cu simptomatologie atipică.Rezistența virusului în afara organismului este redusă.Astfel,eliminat cu salivă în mediul extern,rămâne viabil cel puțin 24 de ore.Putrefacția și autoliza acționează lent.Antisepticele au în general o acțiune rabicidă energică.

1.4.Patogeneză

După pătrunderea în organism, pentru realizarea infecției rabice este necesar ca la nivelul porții de intrare să se găsească filete nervoase recent lezionate, pe care să se poată fixa și prin care să se poată propaga virusul. Cu cât o plagă va conține mai mult țesutul nervos lezionat,cu atât va fi mai favorabilă infecției rabice. La locul de pătrundere, virusul, prin intermediul miocitelor (din aproape în aproape), atinge terminațiile tendinoase bogat inervate, pătrunde în nervi și se propagă centripet, pasiv, lent, mai ales prin structura perinervoasă (axoplasmă), invadând treptat nervii periferici și ajungând astfel în ganglionii nervosi spinali, de unde apoi cuprinde encefalul și determină encefalita rabică.Lichidul cerebrospinal contribuie și el la difuzarea virusului în sistemul nervos central.Propagarea centripetă a virusului de-a lungul nervilor a fost denumită de Levaditi „neuroprobazie”. Pe măsură ce se replică în sistemul nervos central, virusul se dispersează din nou în organism, în sens centrifug, tot pe traiectul nervilor, realizând fenomenul de „septinevrită”, descris de Nicolau si col. în 1961. Calea nervoasă nu este însă exclusivă pentru propagarea virusului rabic. Difuzarea se mai poate face și pe cale sanguină sau limfatică, dar acestea au o importanță mai redusă.În sistemul nervos ccentral, virusul produce modificări în celulele nervoase si în pereții vasculari. Inițial, virusul acționează asupra celulelor nervoase senzitive, producând iritația lor si apariția semnelor clinice prodromale. Astfel, activitatea funcțională a neuronilor este exaltată și tradusă prin stări de excitație psihică, motorie, senzitivă, exagerarea reflexelor etc, ceea ce determină accese de furie și agresivitate. În ultima fază, consecutiv distrugerii neuronilor motori, apar paraliziile progresive, iar după afectarea centrilor respiratori se produce moartea prin asfixie.În cazuri excepțional de rare, virusul rabic ajuns în centrii nervoși poate rămâne în stare de latență timp îndelungat dar, sub influența unor factori favorizanți, se poate reactiva. De asemenea, se poate întâmpla ca virusul rabic, după ce s-a multiplicat în centrii nervosi, să fie distrus de forțele de apărare ale organismului, în timp ce leziunile determinate să ducă totuși la moartea animalului; aceasta este o infecție mortală autosterilizantă.

1.5.Caractere epidemiologice

1.5.1.Receptivitate

În condiții naturale sunt sensibile la infecția rabică în măsură aproape egală toate speciile de mamifere domestice și sălbatice, indiferent de vârstă, rasă, sex, stare de întreținere, anotimp, climă etc. Frecvența bolii variază însă de la o specie la alta, după modul de viață si posibilitățile de contaminare existente. Astfel, dintre animalele domestice, turbarea se întâlnește cel mai frecvent la câini și apoi la pisici. La rumegătoare, boala este relativ frecventă și adesea evoluează sub formă de enzootii, mai ales în sezonul de pășunat. La păsări se întâlneste numai în cazuri cu totul excepționale. Animalele cu sânge rece sunt refractare la infecția rabică. Mamiferele hibernante, în perioada de viață activă fac o turbare asemănătoare cu a celorlalte mamifere, dar în perioada de hibernare evoluția bolii este mult încetinită.

1.5.2.Surse de infecție

Sursele naturale ale infecției rabice sunt reprezentate de animalele bolnave si celeinfectate, aflate în ultima fază a perioadei de incubație. La animalele infectate și bolnave virusul se găsește în sistemul nervos central și periferic, dar repartiția lui nu este uniformă. Creierul este cel

2

mai bogat în virus, concentrația lui fiind mare în substanța cenusie, cornul lui Ammon, cerebel, scoarța lobilor frontali etc. În măduva spinării si în ganglionii nervosi, cantitatea de virus este mică, iar în nervii periferici se găseste în cantități foarte reduse. Virusul este prezent în salivă la sfârsitul perioadei de incubație, unde persistă în tot cursul bolii. Laptele animalelor turbate, practic nu conține virusul si nu se citează cazuri de boală transmisă prin lapte. În urină, virusul se găseste inconstant și în cantitate mică. În general, sunt considerate avirulente sau foarte slab si inconstant virulente: sângele, secrețiile genitale, materiile fecale, limfa, limfonodurile, țesutul muscular si lichidul cefalorahidian.Turbarea este o boală cu focalitate naturală. În majoritatea cazurilor de turbare urbană din Europa intervine câinele, iar în turbarea silvatică rolul principal îl are vulpea. În Europa, vulpea cauzează boala la aproximativ 60% din animalele sălbatice si la 25% din cele domestice. În America de Nord, gazdele principale ale turbării silvatice sunt sconcsul, coioții și vulpea, în Asia vulpea si lupul, în Africa șacalul și mangusta. În funcție de condițiile ecologice pot să intervină si alte specii ca gazde principale. În SUA, cazurile de turbare se înregistrează în proporție de 85-90% la animalele sălbatice si de 12-15% la cele domestice.Virusul rabic a fost izolat si de la șobolani sau alte rozătoare, în mai multe țări Ca surse de infecție pot servi, în anumite condiții, cadavrele animalelor turbate. Contaminarea prin cadavre se poate produce în timpul necropsiei, a recoltării creierului sau când cadavrul este devorat. Obiectele murdărite cu saliva animalelor turbate pot servi ca surse secundare de infecție, cu condiția ca, după contaminare să vină curând în contact cu o plagă recentă, virusul distrugându-se repede în mediul extern.

1.5.3.Calea de transmitere

În condiții naturale, transmiterea infecției de la un animal la altul sau de la animale la om se face, în imensa majoritatea a cazurilor, pe cale directă, prin mușcătura animalelor turbate. Prin acest act, animalele turbate inoculează în plăgile respective virusul rabic aflat în salivă. Zgârieturile sunt, de asemenea, foarte periculoase deoarece pot asigura inocularea virusului, dacă ghearele sunt murdărite cu saliva virulentă proaspătă.

1.5.4.Epidemiologie

Turbarea este răspândită pe tot globul și, fără a fi influențată de climă sau sezon, poate avea un caracter sporadic, enzootic sau chiar epizootic. Aspectul epidemiologic se corelează cu biologia speciei vector-principal. Existența câinilor vagabonzi în toate regiunile unei țări conferă un caracter foarte dispersat al cazurilor de turbare urbană, cu incidență sezonieră, favorizată în perioada rutului. La vulpi, frecvența cea mai mare a cazurilor se înregistrează în primele săptămâni ale lunii martie (după perioada rutului, care are loc în decembrie-februarie) și în cursul semestrului doi al anului, când animalele tinere (sub vârsta de 4 luni) se deplasează pentru căutarea unui domeniu vital, aceasta conducând la întâlnirile si bătăile cu adulții deja teritorializați.

1.6.Aspecte clinice la animale Simptomele apar după o perioadă de incubație de 15/60 de zile,uneori chiar de 90 de zile.Clinic,turbarea evoluează acut,cu o simptomatologie polimorfă,încadrată ăn: forma furioasă,forma paralitică și în forme atipice.În evoluția fiecărei forme se disting trei faze:prodromică,de excitație și paralitică.

1.6.1.Turbarea la câine

La câine,forma furioasă reprezintă 50 % din cazurile de boală.În stadiul prodromal apar modificări de comportament.Animalul devine capricios,agitat sau stă retras prin locuri întunecoase.Stările de abatere sau de voiciune se succed brusc fără nici un motiv.Animalul nu mai

3

răspunde la comenzi,poate deveni foarte afectuos,latră fără motiv,are vocea voalată.Cîinele devine capricios,refuză uneori mâncarea,dar înghite obiecte.,bea foartă multă apă.Salivația se intensifică.Acest stadiu durează 2-3 zile. Stadiul de excitație se caracterizează prin stare de agitație și de excitabilitate maximă,în care animalul scurmă pamântul cu ghiarele,sfâșie obiectele,etc.Faciesul este modificat și exprimă suferința.Accesele de furie alternează cu cele de depresiune;animalul stă culcat,nepăsător la tot ce îl înconjoară.În timpul acceselor de furie mușcă,devine agresiv,atacă alte animale și are tendința de a fugi de acasă (dromomanie).Mușcă oameni și animale,are vocea răgușită,iar după lătrat emite un sunet (urlet) prelungit.Această fază durează 3-4 zile. Stadiul paralitic,depresiv sau faza finală pe caracterizează prin apariția paraliziilor (a faringelui,limbii,maxilarului inferior,membrelor).Din cauza paraliziei faringelui,câinele înghite greu sau deloc și proprietarul se prezintă la medic.Moartea se produce prin asfixie,ca urmare a paraliziei centrului respirator. Froma paralitică sau mută,liniștită,se caracterizează prin apariția timpurie a paraliziilor,imediat după faza prodromală,fără a se observa faza de excitație.S-au mai descris și alte forme,intermediare,atipice,precum: forma gastrointestinală exprimată prin colici,vomă,enterită hemoragică,fără agresivitate sau paralizii; forma meningeală-cu evoluție rapidă și cu manifestări nervoase;forma atrofică-cu slăbire progresivă;forma pruriginoasă-prurit la poarta de intrare.

1.6.2.Turbarea la pisică

Perioada de incubație variază între 10 și 260 de zile cu o medie de 10-15 zile.La fel ca la câine, turbarea la pisică prezintă o forma furioasă și una paralitică. Forma furioasă se manifestă la peste 90% din pisicile infectate. Pisica devine agresivă, nu-și recunoaște stăpânii, prezintă un mieunat strident, facies tipic, incordat, crispat și inegalitate pupilară. În această fază tabloul clinic la pisic este foarte accentuat, cu apariția unor crize dramatice în care pisicile cad, se rostogolesc, miaună strident. În faza terminală a evolutiei bolii apar paralizii progresive debutând cu paralizia laringelui. Dureaza 3-6 zile.În forma paralitică apare paralizia mușchilor maseteri. Deși nu poate mușca, apare agresivitate și pisica poate produce plagi profunde și multiple. Are o durata de 2-4. Moartea in ambele forme survine prin asfixie datorită paraliziei centrilor respiratori.

1.6.3 Turbarea la solipede

Simptomatologia la solipede este asemănătoare cu cea de la câine. Incubația este de 1-3 luni pana la 20 de luni. Forma furioasă, la fel ca la câine, este predominant întâlnită. Ea începe prin stări de neliniște manifestate prin mișcări permanente ale cozii, batăi din picioare, culcări și sculări repetate. Apare contracția mușchilor buzei superioare manifestată prin așa-zisul “râs sardonic”. Ulterior animalul manifestă agresivitatea caracteristică bolii cu mușcături și atacuri nejustificate. Mai poate apare și sindromul de pică cu imposibilitatea deglutirii datorită paraliziei mușchilor masticatori. Apare prurit la locul inoculării care se manifestă mai accentuat comparativ cu celelalte specii, ducând până la automutilare. În forma paralitică, apare depresiunea corticală manifestată prin imobilitate. Odată cu apariția paraliziilor, animalul se culcă. Moartea survine in 1-2 zile.

1.6.4 Turbarea la rumegatoare

În apariția cazurilor de boală, bovinele ocupă locul 2 după caine. Perioada de incubație variază de la 1 la 23 de luni cu o medie de 1-3 luni. Forma de boală întâlnită depinde de specie si de regiunea în care apare. Forma furioasă se manifestă prin salivație abundentă, modificari ale vocii și modificări

4

comportamentale dominate de stări de furie și agresivitate. Apare agresivitatea îndreptată predominant spre câini. Animalul se smulge din lanț, se lovește cu capul de obiecte. Paralizia apare la 4-6 zile de la debutul manifestărilor clinice și se termină prin exitus. Forma paralitică, debutează cu o sensibilitate pronunțată a regiunii faringiene. Deglutiția devine greoaie pentru ca apoi să inceteze complet împreună cu rumegarea. Animalul muge continuu. Paraliziile încep de la trenul posterior, apare mersul vaccilant. După apariția paraliziilor animalul moare in decurs de 2-3 zile. La ovine și caprine, rabia se manifestă predominant in forma furioasă cu același comportament agresiv dominat de fenomene de excitație corticală. Pruritul la locul mușcăturii este foarte puternic. Apar și semne oculare cu strabism convergent sau divergent, uni sau bilateral. În cele din urmă apar paraliziile urmate de moarte.

1.6.5 Turbarea la suine

Forma furioasă se intâlnește cel mai des. Apare o hiperestezie puternică, acompaniată de fenomene de agresivitate. La scroafe apare canibalismul, cu devorarea propriilor pui. Evoluția este mai rapidă decâ la celelalte specii, moarte survenind în decurs de 24-48 de ore.Forma paralitică este rară la porc. Apar paralizii urmate de exitus la scurt timp dupa debutul semnelor clinice.

1.6.6 Turbarea la carnivorele sălbatice

În Europa Centrală și de Vest precum și în America de Nord, vulpea este considerată unul din principalii vectori ai rabiei. Această specie este de asemenea foarte sensibilă la infecția rabică.Aspectele clinice sunt asemănătoare cu cele de la câine cu predominanța formei furioase. Atât la lup cât și la vulpe apare un comportament mult modificat. La vulpe se manifestă cu dromomanie, lipsa fricii de oameni sau de locuri populate, devin inițial docile și se lasă mangaiate sau chiar urmăresc oameni, animale sau utilaje, pentru ca ulterior sa devină agresive și sa muște. Lupii manifestă o agresivitate accentuată mușcând orice animal sau om care le iese în cale. După un timp variabil se instalează paraliziile urmate de exitus in 3-4 zile.

1.7 Manifestări clinice la oameni

La om perioada de incubație a virusului rabic este in medie de 1-3 luni, dar poate varia de la o săptămână la un an. Simptomele inițiale sunt febra și durere, uneori o senzație de mâncărime, usturime și ințepare la locul de inoculare. Pe măsura ce virusul se răspândește pe calea filetelor nervoase spre sistemul nervos central, apare inflamația encefalului și a coloanei vertebrale. În urma acestei inflamații apar principalele manifestări nervoase ale bolii: forma furioasă și cea paralitică. Semnele clinice ale formei furioase include hiperactivitate, comportament agitat, hidrofobie și uneori aerofobie. Dupa câteva zile apare moartea prin stop cardio-respiratorRabia paralitică are un procentaj de 30% din totalul cazurilor de rabie raportate. Această forma de manifestare are adesea o evoluție mai indelungată și mai puțin dramatică decât prima. Începând cu locul mușcăturii, se instalează o paralizie progresivă a muschilor. Ulterior se instalează o stare de comă urmată de exitus. Forma paralitică a acestei boli este adesea diagnosticată gresit din cauza tabloului simptomatic discret.

5

1.8. Metode de depistare și diagnostic

1.8.1 Metode de depistare și diagnostic la animalele

În ceea ce privește depistarea rabiei, nu există o metodologie aplicabilă pentru detectarea animalelor infectate ante-mortem. Semnele clinice sunt principala modalitate de a suspecta o infecție rabică impreună cu o anchetă epidemiologică legată de evoluția virusului rabic în zonă și posibile surse de infecție. Diagnosticul de infecție rabică la animale se pune post mortem și implică o serie de teste de laborator certificate și aprobate pentru utilizarea la scară mondială. Tehnicile de laborator sunt singurele care pot confirma prezența virusului.

1.8.1.1 Testul de imunofluorescență direct

Este testul de elecție pentru diagnosticul rabiei și este folosit la nivel mondial. Acesta poate fi aplicat atat pe țesut direct, pe amprentă pe lamă cât și pe culturi celulare. Costurile sunt scăzute iar testul are o specificitate și sensibilitate crescută. Tehnica presupune utilizarea de țesut cerebral recoltat din cornul lui Ammon unde prezența virusului este accentuată și punerea acestuia în contact cu un conjugat de anticorpi specifici antirabici de care sunt atașate molecule de fluoresceină și examinarea preparatului la un microscop pentru fluorescență. Este de recomandat ca examinarea lamei să se facă de doi operatori și nu de unul singur.În condițiile in care rezultatul examenului nu este concludent și se suspectează o autoliză cadaverică accentuată care poate interfera cu rezoltatele obținute, se apelează la metode complementare de diagnostic.

1.8.1.2 ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay)

Este util pentru examinarea în areale răspândite pentru studii epidemiologice. Specificitatea și sensibilitatea testului nu sunt atât de avansate ca ale testului de imunofluorescență iar utilizarea testului ca metodă de diagnostic în cazul îmbolnăvirilor este limitată.

1.8.1.3 RIDT (rapid immunodiagnostic test)

Este o metodă de testare recentă care nu a fost încă pe deplin aprobată ca metodă de referință. Testul rapid poate fi utilizat în cazul în care opțiunile de diagnostic și resursele la îndemână sunt limitate, așa cum se întâmplă adesea în tările aflate în curs de dezvoltare.

1.8.1.4 Inocularea pe culturi celulare

Se folosesc celule de neuroblastom care sunt foarte sensibile la infecția cu lissavirus, precum și celule renale de șoricel. Tehnica presupune inocularea culturilor celulare cu extract din materialul suspect, incubarea acestora la o temperatura de 37° Celsius într-o atmosferă cu 5% CO2 urmată de un alt pasaj pe o noua linie de celule. Numarul de pasaje pe celule este standardizat pentru fiecare linie. Materialul celular astfel obținut este fixat cu o soluție de acetonă apoi pus în contact cu un conjugat de anticorpi antirabici de care sunt atașate molecule de fluoresceină și examinarea la un microscop pentru fluorescență.

1.8.1.5 Utilizarea animalelor de experiență- Inocularea pe șoricel

3 până la 10 șoricei de 3-4 săptămâni sau 2 șoricei nou născuți sunt inoculați intracerebral. Inoculul

6

este reprezentat de supernatantul obținut prin centrifugarea materialului cerebral împreuna cu o soluție izotonă de antibiotice. Se recomandă anestezia șoriceilor înainte de inoculare. Animalele sunt apoi supravegheate pe o perioadă de 28 de zile iar orice șoricel mort este apoi examinat prin metoda de imunofluorescență. Șoriceii care mor în primele patru zile nu sunt luați în considerare pentru examinare iar cauza morții este considerată nespecifică.

1.8.1.6 Tehnici moleculare

Se folosesc RT-PCR, ELISA-PCR și real time PCR. Testul deși foarte sensibil nu este recomandat ca metodă de diagnostic în infecția rabică datorita numarului mare de rezultate fals pozitive sau fals negative înregistrate și lipsa unei standardizări adecvate pentru detecția viruslui.

1.8.1.7 Examenul histologic

Este o metodă mai laborioasă, mai costisitoare și necesită mai mult timp decât imunofluorescența. Identificarea corpusculilor Babeș-Negri deși specifică depinde în mare masură de tehnicile de colorare folosite și de afinitatea pentru acizi a agregatelor virale. Metoda se pretează numai pentru probe de țesut cerebral proaspăt și are o specificitate mai mică.

1.8.1.7 Teste serologice

Se foloseste testul de virus neutralizare (VN) și ELISA indirectă. Aceste teste sunt utilizare pentru identificarea și cuantificarea anticorpilor vaccinali la animale domestice sau sălbatice vaccinate antirabic. 0,5 UI per ml de ser este minimul acceptat pentru a garanta siguranța protecției antirabice atat la om cât și la animale. Principiul metodei VN constă în neutralizarea in vitro a unei cantități date de virus rabic de către o cantitate dată din serul analizat și inocularea amestecului pe o linie de culturi celulare sensibile la tulpina de virus utilizată pentru neutralizare. Titrul de anticorpi neutralizanți este cel in care 100% din virus a fost neutralizat în 50% din culturile de celule utilizate. Neutralizarea virusului este pusă în evidență printr-un rezultat negativ la testul de imunofluorescență.

1.8.2 Metode de depistare și diagnostic la om

La ora actuală nu există metode de depistare și diagnostic a infecției rabice la om înainte de apariția simptomelor clinice. În situația în care nu apar semnele clinice caracteristice pentru om cum sunt aerofobia și hidrofobia, diagnosticul este dificil și adesea eronat, în special în formele paralitice ale bolii.

Confirmarea infecției rabice la om se poate realiza atât intra-vitam cât și post mortem prin metode de diagnostic viral adaptate pentru identificarea virusului ca atare, a acizilor nucleici sau a antigenelor virale în țesuturile infectate: piele, salivă, urină, creier. (imunofluorescența, VN, PCR etc)

1.9 Strategii de prevenire, supraveghere și combatere

1.9.1 Strategii de prevenire, supraveghere și combatere- la om

Vaccinarea antirabică pre-expunere nu este obligatorie pentru turiştii internaţionali (chiar dacă 99,9% din cazurile de rabie umană sunt consecutive muşcăturilor de câine rabigen), dar poate fi recomandată în funcţie de:

7

incidenţa locală a rabiei în teritoriul vizitat, disponibilitatea preparatelor antirabice, tipul activităţii desfăşurate durata sejurului.

Turiştii cu expunere prelungită în aer liber, în zone rurale, implicaţi în activităţi veterinare, de îngrijire a animalelor sau de campare, ciclism, pot avea riscuri majore, chiar în cazul unui sejur scurt. Vaccinarea preexpunere (1ml i.m. în ziua 0,7,21 sau 28) nu elimină nevoia unei conduite medicale postexpunere, dar o simplifică prin eliminarea necesităţii administrării Ig antirabice şi prin scăderea numărului de doze vaccinale necesare. Conduita postexpunere implică:

tratamentul plăgii prin spălare şi antisepsie; vaccinare antirabică (1ml i.m în zilele 0,3,7,14 şi 28/la cei vaccinaţi anterior – în

ziua 0 şi 3), şi administrarea de Ig specifice antirabice în toate categoriile de expunere severă.

Riscul expunerii variază în funcţie de topografia şi severitatea leziunii, doza şi genotipul/biotipul virusului inoculat şi de timpul în care se administrează, respectiv aderenţa la protocoalele postexpunere stabilite de OMS. Vaccinarea antirabică pre- şi postexpunere, se efectuează cu vaccinuri dezvoltate pe culture celulare sau ouă embrionate (mult mai puţin reactogene comparativ cu cel inactivat, preparat pe ţesuri cerebrale), administrate intramuscular sau intradermic. Anticorpii antirabici persistă mai mult timp după administrarea im. versus cea id. – la aproximativ 80% din pacienţii vaccinaţi im. titrul de anticorpi rămâne detectabil la 9 ani după vaccinarea primară. Deşi nu există un nivel de anticorpi considerat cert protector, un titru de 0,5 UI/mL dovedeşte un răspuns imun adecvat după vaccinare. La cei cu expunere continuă (veterinari, personal de laborator) se recomandă testarea repetată a nivelului de anticorpi antivirali (la fiecare 2 ani, respectiv la 6 luni), cu efectuarea unui rapel când scade sub nivelul adecvat. Reacţiile adverse postvaccinale includ durere, eritem, tumefacţie, prurit la locul inoculării,dar în 10-15% din cazuri apar şi reacţii sistemice, cu febră, mialgii, cefalee, vertij, greaţă. În vaccinarea postexpunere, contraindicaţiile trebuie evaluate atent, ţinând cont de riscul dezvoltării unei boli invariabil fatale. La cei cu reacţii alergice severe anamnetic la vaccinul antirabic, se administrează profilactic antihistaminice, adrenalina trebuie să fie disponibilă oricând, sau se optează pentru un alt preparat vaccinal, cu alt substrat tisular. Imunizarea pasivă este recomandată în protocolul postexpunere, pentru persoanele care nu au fost imunizate anterior împotriva rabiei sau cei cu expunere severă – muşcătură în zone bogat inervate (cap, mâini), sau cu răni adânci/multiple. Imunoglobulinele specifice antirabice se administrează în doză de 20 UI/Kg corp, în ziua 0,cu infiltarea cât mai riguroasă a plăgii, iar restul cantităţii restante im. la distanţă. Doza pentru serul antirabic este de 40 UI/Kg corp. Anticorpii pasivi asigură protecţie imediată, 1-2 săptămâni, până când vaccinul induce anticorpii protectori. Eşecurile după aplicarea corectă a protocolului postexpunere sunt foarte rare, în caz de:

întârziere în asigurarea tratamentului, lipsa îngrijirii plăgii sau conduită locală improprie, lipsa sau administrarea incorectă a Ig antirabice, sutura plăgii fără infiltarea cu Ig antirabice sau slaba calitate a preparatelor vaccinale.

Oricum, numărul acestor eşecuri (decesul pacientului în ciuda asigurării unui protocol postexpunere corect) este foarte redus, comparativ cu milioanele de doze vaccinale administrate în fiecare an, la nivel mondial.

1.9.2 Strategii de profilaxie, supraveghere și combatere- la animale

Măsurile generale de prevenire și control al rabiei la animale sunt reglementate din punct de vedere

8

legal prin ordinul numărul 29 din 28 martie 2008 al ANSVSA privind măsurile generale de prevenire și control a infecției rabice la animalele domestice și sălbatice publicat în Monitorul oficial al României.

1.9.2.1 Profilaxie

Se urmărește vaccinarea tuturor carnivorelor domestice și sălbatice în conformitate cu prevederile Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, aprobat anual prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 55/2008 pentru aprobarea Programului strategic privind supravegherea, controlul şi eradicarea turbării la vulpe în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 24 ianuarie 2008, cu modificările ulterioare.

Vaccinarea câinilor și pisicilor din gospodării și din stână se face cu vaccin inactivat administrat in cadrul campaniilor anuale în perioada toamnă-iarnă, urmate de vaccinări de completare. Această campanie este realizată de către circumscripția sanitar veterinară de asistență. Situația vaccinării antirabice a carnivorelor este centralizată la nivelul ANSVSA trimestrial. În ceea ce privește animalele de companie care nu sunt sub jurisdicția unei circumscripții sanitar veterinare, proprietarii acestora au obligația de a vaccina animalul antirabic în unități private aprobate sau de stat care au acest drept, și efectuarea vaccinărilor anuale pentru întreținerea imunității. Dintre carnivorele sălbatice, vulpea este cea mai des incriminată în transmiterea turbării de aceea în programul național de eradicare a rabiei în România se regăsește și programul de vaccinare prin momeli a vulpilor din domeniul silvatic inclus în Programul strategic pentru supravegherea, controlul și eradicarea rabiei la vulpe în România, aprobat prin hotărâre de guvern. Programul este unul multianual, pe o perioada de 10 ani sau până la împlinirea a 3 ani de la declararea ultimului caz de rabie din țară. Strategia implică doua campanii de vaccinare orală a vulpilor. Momelile utilizate pentru vaccinare pot fi distribuite pe cale aerian.a, cât și manual la vizuini din jurul localităților sau în locurile de trecere. Distribuția momelilor se realizează la o temperatură ambientală care să asigure eficacitatea vaccinului. În cazul situațiilor de urgență, ANSVSA poate dispune utilizarea de momeli suplimentare. Tulpinile vaccinale sunt specifice pentru specia silvatică

1.9.2.2 Supraveghere

Sunt reglementate prin Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, aprobat anual prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 55/2008 

Supravegherea pasivă implică monitorizarea documentelor oficiale precum rapoartele trimestriale ale ANSVSA legate de vaccinările antirabice la carnivorele domestice și sălbatice.Supravegherea activă se face prin examinarea clinică și menținerea în carantină a carnivorelor care prezintă comportament deviant și care au mușcat sau zgâriat persoane, timp de 10 zile de la data mușcăturii.

Examenele de laborator de efectuează la carnivorele domestice moarte sau taiate de urgență care au prezentat semne nervoase. Se impune efectuarea de examene virusologice și serologice pentru diagnosticare. În cazul fondurilor cinegetice în special a vulpilor, animalele care prezintă semne nervoase și devieri comportamentale se ucid și se prelevează probe pentru examen de laborator.Se efectueaza de asemenea și supravegherea tulpinilor de virus rabic împreună cu circulația acestora

9

pe teritoriul României prin tehnici moleculare.

1.9.2.3 Combatere

În cazul animalelor ce prezintă simptome de turbare acestea sunt ucise în conformitate cu normele de protecție și bunăstare a animalelor după care se prelevează probe pentru examene de laborator. Se preleveaza capul iar restul cadavrului se denaturează. Animalele din exploatațiile unde există suspiciunea de rabie sunt ținute sub supraveghere timp de 3 luni iar instrăinarea lor este interzisă în această perioadă. Animalele suspecte de turbare care au mușcat sau zgâriat sunt ținute sub observație sanitar veterinară timp de 10 zile. Același protocol se urmează în cazul animalelor care au intrat în contact cu oameni suspecți de turbare. Animalele suspecte de contaminare, care au intrat în contact cu un animal bolnav și se suspicionează că au fost mușcate sau zgâriate sunt gestionate diferențiat în funcție de istoricul vaccinal al acestora. Pentru animalele care nu au fost vaccinate antirabic, acestea se ucid, cele care au fost vaccinate sunt ținute sub observație sanitară veterinară timp de 10 zile. În zonele în care rabia este considerată endemică, Centrele Locale de Combatere a Bolilor pot dispune măsuri referitoare la capturarea, deținerea sau uciderea animalelor fără stăpân đi a acelora care difuzează boala, conform legislației în vigoare, precum și organizarea de vânătoare de vulpi pentru a reduce numărul acestora și a recolta probe pentru examene de laborator în vederea verificării eficacității momelilor vaccinale. În exploatațiile în care s-a diagnosticat rabia, se impun restricții de mișcare a animalelor și confiscarea produselor de origine animală provenite de la acestea.

Capitolul 2- Evoluţia rabiei în Europa şi România-la animale şi la oameni

2.1 Evoluția rabiei în lume

Boala este subdiagnosticată şi aproximativ 55.000 de oameni mor anual, mai ales în Africa şi Asia (în medie o persoană la fiecare 10 minute, majoritatea fiind copii, din zone geografice izolate şi paupere), ceea ce menţine rabia ca principală zoonoză la nivel mondial, cu persistenţa ei în atenţia Sănătăţii Publice. Deşi cunoscută din antichitate şi printre primele boli prevenibile prin vaccinare (Pasteur 1886), astăzi se constituie într-o boală reemergentă, mai ales în zone supuse unor modificări rapide: în China s-au înregistrat în 2004, 2.651 cazuri de rabie umană, pe fondul creşterii numărului animalelor de companie nevaccinate, în timp ce Anglia a raportat doar 25 de cazuri incepand din anul 1902.

Harta 1. Zone ale lumii în care rabia este prezentă, anul 2007

10

Exceptănd Noua Zeelandă, rabia este prezentă pe tot mapamondul. Se face însă o distincție clară între virusul transmis de către carnivorele domestice și sălbatice și virusul transmis de către lilieci. În acest caz, unele dintre regiunile lumii precum Australia, Europa și țări din Asia demonstrează o prevalența a turbării transmisă prin intermediul liliecilor. Această modalitate de transmitere are implicații epidemiologice semnificative datorită faptului că populațiile de lilieci sunt foarte dificil de controlat iar o strategie eficientă de vaccinare nu a fost incă formulată. Un alt aspect important al virusului transmis de către lilieci este acela că tulpinile diferă fața de cele utilizate în profilaxia bolii ceea ce face ca vaccinurile să fie ineficiente impotriva acestor variante.

11

Harta 2. Zone cu risc de rabie în anul 2008

Zonele cu cel mai mare risc de rabie (roșu) în anul 2008 sunt Europa Centrală, Africa, America Centrala și America de Sud, Asia și Africa. Comparativ cu acestea, Tările Arabe, Groenlanda și Argentina prezintă un risc mediu de infecție (portocaliu) iar Australia, America de Nord, Canada, Europa de Nord și de Sud (galben) prezintă un risc scăzut.Singura țară fără risc de infecție rabică (verde) în cursul anului 2008 este Noua Zeelandă. Această distribuție diferențiată a riscului de infecție cu virus rabic are legătură directă cu strategiile de prevenire și combatere desfășurate în cadrul acestor regiuni împreună cu rezervorul natural al bolii.

12

Harta 3. Principalele zone de evoluție a rabiei în 2014

În prezent sunt focare active de rabie în Malaezia, Filipine, Vietnam și Congo. Boala evolueaza în Canada, America de Nord și de Sud, Africa și Europa de Est. Prevalența mai scăzută în Africa a bolii se datorează unei noi strategii de profilaxie implementată recent. Campanii vaste de vaccinare a carnivorelor domestice și a oamenilor au dus la o scădere semnificativă a incidenței bolii.

2.1.1 Evoluția rabiei în EuropaHarta 4.

13

Tabel 1. Numărul focarelor de rabie în Europa în perioada 2005-2014

Ţara 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014Albania 1 1 0 0 1 0 0 6 0 0Armenia 0 0 1 7 2 2 1 0 0 0Azerbaijan 14 13 6 20 31 27 26 20 22 0Belarus 545 493 836 909 903 899 1231 474 0 0Belgia 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0

Bosnia si Hertegovina 43 77 50 103 59 47 27 12 6 0Bulgaria 11 10 37 47 40 0 1 1 0 0Croatia 343 594 641 1060 813 660 357 131 37 0Danemarca 2 8 2 0 1 0 0 0 0 0Estonia 266 114 4 3 1 0 1 0 0 0Finlanda 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0Macedonia 0 0 0 0 0 0 6 0 3 0Franta 0 0 3 6 6 0 7 1 2 0Georgia 55 21 60 78 119 85 57 107 98 0Germania 59 12 6 0 0 0 0 0 0 0Grecia 0 0 0 0 0 0 0 9 31 0Groenlanda 5 19 9 6 5 6 1 0 3 0Ungaria 6 3 2 0 3 11 2 1 24 18Italia 0 0 0 10 73 209 1 0 0 0Latvia 401 439 170 91 65 16 0 3 0 0Lituania 0 0 432 69 63 33 14 5 1 0Luxemburg 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0Moldova 0 41 65 0 28 111 55 174 111 0Muntenegru 99 186 17 43 58 67 24 1 0 0Olanda 0 0 7 11 7 10 8 17 8 10Norvegia 0 0 0 0 0 0 4 1 0 0Polonia 0 82 69 29 7 145 150 249 201 40România 243 233 385 891 484 434 290 383 379 101Rusia 3479 1810 4572 2989 3437 2418 1928 659 179 0Serbia 99 186 156 212 183 103 46 19 5 0Slovacia 43 4 0 0 0 0 0 0 7 0Slovenia 3 2 3 53 34 16 0 3 1 0Spania 0 0 0 0 0 0 0 0 3 0Suedia 0 0 0 0 0 3 0 0 0 0Turcia 157 215 272 267 218 134 230 370 391 309Ucraina 1705 1529 2215 1796 1093 1525 692 588 1293 0TOTAL 7579 6092 10023 8701 7734 6961 5159 3234 2806 478

Țara cu cele mai multe focare de rabie raportate până în prezent este Rusia, urmată îndeaproape de Ucraina, Belarus, Croația și România care se situează pe locul 5 în acest clasament. Numărul mare de cazuri raportate în aceste țări se datorează în mare parte fondului silvatic care este foarte amplu și dificil de controlat. În ceea ce privește evoluția bolii pe parcursul anilor, în 2007 s-au înregistrat cele mai multe cazuri de rabie pentru ca apoi numărul acestora să scadă, fapt datorat în mare parte programelor de profilaxie și combatere a bolii care implică vaccinarea carnivorelor domestice și sălbatice într-un effort susținut de a elimina principalele căi de transmitere a rabiei la om.În prezent, în prima jumatate a anului 2014, cele mai multe cazuri au fost raportate în Turcia care în ultimii ani a aratat o creștere a incidenței acestei boli.

14

2.2 Evoluţia rabiei în România între anii 2005-2014 – la animale şi oameni

Harta 5.Judeţele în care evoluează rabia în anul 2014

Rabia are o răspândire endemică în ţara noastră, cu o incidenţă variabilă de la un judeţ la altul, având o prevalenţă crescută în judeţele din Transilvania (1126 de focare),Moldova (803 de focare)

şi Muntenia (591 de focare) în perioada 2005-2014. În Transilvania judeţul cu cele mai multe focare de rabie este Bistriţa-Năsăud-224 focare urmat de Mureş-180 şi Cluj-165 focare.Din totalul cazurilor de rabie aproximativ 83 % din cazuri au fost la animalele sălbatice şi restul de 17 % la cele domestice. Din punct de vedere al speciilor de animale domestice afectate, pe primul loc s-a situat câinele urmat de pisică, bovine,ecvine, ovine şi caprine. Din categoria animalelor sălbatice, cele mai afectate au fost vulpile aproximativ 97 % din cazuri urmate de lup,jder,dihor.

15

Evoluţia rabiei în Transilvania în perioada 2007-2014

2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 20140

10

20

30

40

50

60

70

80

AlbaBraşovClujCovasnaHarghitaBistriţa-NăsăudMureşSălajSibiu

În ceea ce priveşte situaţia din Moldova din totalul cazurilor înregistrate aproximativ 72 % din cazuri au fost semnalate la animalele sălbatice,cele mai afectate fiind vulpile.Dintre speciile domestice,cel mai afectat a fost câinele,urmat de bovine,pisică,ovine şi caprine.Judeţele în care s-au înregistrat cele mai multe focare sunt: Suceava,Iaşi şi Bacău, în timp ce un număr scăzut s-a remarcat în judeţele Neamţ şi Botoşani.

Evoluţia rabiei în Moldova în perioada 2007-2014

16

2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 20140

10

20

30

40

50

60

70

BacăuBotoşaniGalaţiIaşiNeamţSuceavaVranceaVaslui

După o analiză a numărului de focare înregistrate în perioada 2005-2014 s-a constatat că principalele zone rabigene sunt regiunile Transilvania,Moldova şi Muntenia.

În ceea ce priveşte apariţia bolii la om,rabia umană reflectă prevalenţa infecţiei animale şi extinderea contactului acestora cu populaţia umană. Conform datelor furnizate de «Annual Epidemiological Report on Communicable Diseases in Europe», cele 29 de state ale Uniunii Europene şi din EEA/EFTA au raportat :

În 2008 4 cazuri de rabie umană,din care unul în România.Cazul românesc, indigen, a fost reprezentat de un bărbat de 40 de ani,muşcat de lup şi decedat după câteva săptămâni, în ciuda profilaxiei şi tratamentului aplicat. Este primul caz indigen din ultimii opt ani, ce apare pe teritoriul UE.

Pentru anii 2009 şi 2010, Institutul Naţional de Sănătate Publică - Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile, în “Analiza evoluţiei bolilor transmisibile aflate sub supraveghere”, raportează următoarele:

În anul 2009 s-a inregistrat 1 deces de rabie, la o persoană de sex feminin, cu vârsta de 69 ani, din judeţul Vâlcea, nevaccinată postexpunere (datorită neprezentării la medic), ci doar la o lună după o muşcătură de vulpe, moment în care prezenta simptomatologie severă;

În anul 2010 s-au inregistrat 2 cazuri de rabie: - O elevă de 11 ani din judetul Olt, muşcată de o pisică la sfârşitul lunii iunie, decedată în septembrie şi - O elevă de 10 ani din judeţul Giurgiu, diagnosticată de rabie pe baza examenului anatomo-patologic post-mortem, efectuat în luna iunie. Ancheta epidemiologică nu a relevat eventuale contacte cu animale bolnave.

În februarie 2012 a decedat o fetiţă de 5 ani, din judeţul Bacău, muşcată în luna decembrie 2011 de un câine şi care nu a fost vaccinată post-expunere.

În luna septembrie 2013, 50% dintre cei care s-au prezentat la Centrul Antirabic din Bucureşti   au fost muşcaţi de câini fără stăpân şi 13% de pisici.

Rabia este o boală ce poate fi prevenită 100% prin vaccinare. În prezent, pe piaţă sunt disponibile

17

vaccinuri sigure şi eficiente ce pot preveni rabia, atât pentru oameni cât şi pentru animale. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) recomandă vaccinarea antirabică pentru toate persoanele, în special a celor care intră în mod constant în contact cu animalele, a celor care călătoresc în zone cu potenţial risc, cât şi a copiilor din zonele rurale. Riscul de rabie umană este încă prezent în Europa. Majoritatea cazurilor sunt sporadice şi de import, la turişti expuşi la animale cu potenţial rabigen în exteriorul Europei, dar în ultimii ani, România s-a remarcat prin apariţia unor cazuri indigene, pe fondul creşterii rezervorului de rabie animal.

Tabel 2. Numărul focarelor în judeţele din România în perioada 2005-2014

 Ţara 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014Alba     13 33 9 11 5 9 8 1Arad     3 19 11 4 7 2 2 0Argeş     13 13 10 16 2 8 17 6Bacău     17 61 38 14 0 14 15 5Bihor     2 4 11 5 2 6 16 3Bistriţa-Năsăud     18 41 39 25 18 31 43 9Botoşani     1 8 2 7 2 13 10 0Brăila     5 5 2 2 0 2 5 2Braşov     7 22 19 2 15 9 9 0Buzău     25 14 22 23 5 19 17 2Călăraşi     13 9 3 13 7 5 5 1Caraş-Severin     1 4 1 5 3 1 0 1Cluj     7 66 19 11 7 17 30 8Constanţa     8 1 1 2 1 4 1 0Covasna     11 34 10 16 7 4 12 2Dîmboviţa     13 25 11 31 11 14 4 11Dolj     0 6 6 2 0 1 2 0Galaţi     7 11 6 9 3 5 5 6Giurgiu     8 1 4 1 0 2 3 0Gorj     12 64 18 15 9 12 14 3Harghita     17 27 13 10 8 6 4 1Hunedoara     2 7 16 15 11 6 3 1Ialomiţa     5 19 6 8 3 3 9 3Iaşi     6 25 15 20 14 28 28 2Maramureş     0 8 13 11 16 6 4 0Mehedinţi     0 5 4 3 0 0 0 4Mureş     49 65 14 19 10 15 6 2Neamţ     8 15 5 11 3 8 3 0Olt     8 30 17 9 9 3 12 4Prahova     6 12 13 8 12 16 8 8Sălaj     14 46 24 22 7 14 9 5Satu-Mare     9 19 12 26 9 10 7 2Sibiu     8 68 16 5 21 14 9 1Suceava     15 35 25 17 39 31 30 3Teleorman     1 4 6 1 1 1 7 0

18

Timiş     1 5 1 0 1 0 1 0Tulcea     3 6 12 6 6 5 2 0Vaslui     17 19 18 7 3 14 9 1Vâlcea     3 21 9 15 8 9 4 3Vrancea     24 11 3 6 4 15 6 1Bucureşti     1 3 0 0 1 0 0 0Ilfov     0 0 0 0 0 1 0 0TOTAL 243 233 381 891 484 433 290 383 379 101

În urma numărului mai mare de focare apărute în anumite zone ale ţării,se constată o incidenţă mai mare în zonele vecine ale lanţului muntos,în apropierea pădurilor.

Concluzii:

1. Deși rabia este o boală cu răspândire mondială, cazurile la oameni sunt limitate mai mult în țările în curs de dezvoltare care nu au un plan bine stabilit de profilaxie și combatere a bolii.

2. Incidența bolii la oameni este strans legată de disponibilitatea vaccinurilor într-o anumită zonă. Cu cât campaniile de vaccinare sunt mai ample cu atat riscul apariției bolii este mai mic.

3. Campaniile de vaccinare a vulpilor ce au aparut ca o modalitate de control a rezervorului silvatic al rabiei a dus la o scădere a incidenței bolii la animale.

4. Cele mai multe cazuri de îmbolnăvire la om au aparut în urma contaminării din zone ale lumii unde boala evoluează cu preponderență la carnivorele domestice.

5. În România boala are o evoluție constantă dar incidența bolii a scăzut o dată cu implementarea programelor de vaccinare a vulpilor prin momeli.

6. Cele mai multe cazuri de rabie apar în zonele apropiate de păduri unde rezervorul silvatic reprezintă principala sursă de boală.

7. Cele mai expuse specii sunt carnivorele domestice. Datorită obligativității vaccinării antirabice, incidența la aceste specii a scăzut considerabil și odată cu ea și incidența la oameni

8. În Africa, campania de vaccinare a câinilor a dus la o scădere considerabilă a incidenței bolii la oameni.

19

Bibliografie

1. Perianu Tudor- Bolile infecţioase ale animalelor .Viroze.Vol. II.Editura Fundaţiei Chemarea,Iaşi,1997.

2. Velescu Elena- Patologia bolilor infecţioase la animale. Editura „Terra Nostra”,Iaşi ,2002.3. Moga-Mânzat R.- Boli virotice şi prionice ale animalelor.Editura Brumar,Timişoara,2005.4. Carp-Cărare M.-Microbiologie veterinară.Virusologie.Casa de Editură Venus,Iaşi,2001.5. www.OIE.int –Zoonoses in Humans6. www.dspb.ro – Rabia-situaţie epidemiologică7. www.insp.gov.ro 8. www.ansvsa.ro 9. www.cdc.org 10. www.who.int

20