Referat la Istoria Dreptului Romanesc -final3..doc
Embed Size (px)
Transcript of Referat la Istoria Dreptului Romanesc -final3..doc

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞIFACULTATEA DE DREPT
REGLEMENTAREA RELAŢIILOR DE FAMILIE
ÎN PRIMA PARTE A SECOLULUI al XIX-lea
Bârsan Elena Roxana
Prisacariu Alin
Grupa B 7
1

Reglementarea relaţiilor de familie în prima parte a secolului al
XIX-lea
Căsătoria şi divorţul , ca şi familia în general, nu sunt altceva decât o construcţie social-
culturală a unei anumite ordini sociale, specifică fiecărei epoci de dezvoltare istorică, care se opune
uneori, măcar în parte , ordinii naturale1.
Familia poate fi definită ca un grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de
rudenie, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă
de copii. În sens restrâns, prin familie se înţelege un grup format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii
acestuia2. Ipostaza cea mai evidentă a familiei este cea de cadru principal în care se desfăşoară viaţa
cotidiană, de univers privat organizat în jurul a trei tipuri de raporturi: între soţi, între părinţi şi copii,
între fraţi.3
Familia era rodul unei taine, ea era lăsată de Dumnezeu pentru a asigura “odihna cea
casnică, creşterea copiilor, moralul public şi într-un cuvânt fericirea socială”4 Considerată temeiul
fundamental al oricărei societăţi civilizate, familia făcea obiectul interesului instanţelor legiuitoare atât
laice cât şi bisericeşti, care prin reglementările lor încercau să-i supravegheze îndeaproape evoluţia,
pregătindu-se să intervină atunci când apăreau probleme. 5
Funcţiile familiei, precis delimitate, erau: reproducerea (naşterea unui număr suficient de
copii pentru a asigura perpetuarea societăţii), socializarea copiilor (transmiterea către aceştia a
modelelor dominante în societate), îngrijirea, protecţia şi sprijinul emoţional (acordate în special
1 Dr.Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul; Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Editura A92 ACTEON, p.9.2 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1993, p. 238. apud Alin Ciupala - Despre femei şi istoria lor in România , capitolul: Daniela Mârza, Femeia între familie şi societate în Moldova regulamentară.3 Alin Ciupala - Despre femei şi istoria lor in România , capitolul: Daniela Mârza, Femeia între familie şi societate în Moldova regulamentară.4 Anaforaua mitropolitului la domn relativă la măsurile ce ar fi de luat pentru mărginirea despărţeniilor căsătoriilor, în “Analele Parlamentare ale României”, t. IX (1839), p. a II a, p. 464–465. apud Alin Ciupala, op.cit. 5 Alin Ciupala , op.cit..
2

copiilor, bătrânilor, persoanelor bolnave), conferirea unui statut (prin intermediul relaţiilor de rudenie
şi a altor relaţii de grup) şi, în final, reglementarea comportamentului sexual.1
Strict legată de întemeierea unei familii este instituţia căsătoriei. Termenul de căsătorie
provine din cuvântul latin “matrimonium” ce derivă de la “mater”- “munium” sau “mumes” , arătând
rolul fundamental al mamei într-o căsătorie, precum şi faptul că femeia se uneşte cu bărbatul în
căsătorie pentru a deveni mamă. Termenul “connubium” deriva din “connubire”, adică a acoperi sub
acelaşi val, şi exprima unirea reciprocă si totală dintre bărbat şi femeie în căsătorie. Termenul a
devenit în limba română “nuntă”. Termenul “connugium” vine de la “cun iungere” adică a supune
aceluiaşi jug. Termenul “consortium” provine din “cun sorte”, ce înseamnă aceeaşi soartă sau acelaşi
destin şi exprimă unirea pe viaţă dintre bărbat şi femeie, atât la bine , cât şi la rău. De aici, termenul de
“consoartă”, însemnând soţie sau nevastă. 2
“Căsătorie” provine din termenii latineşti “ casa” , însemnand coliba si “torus” – pat
conjugal - şi exprimă unirea totală între un bărbat şi o femeie. Termenul “cununie”, adică celebrarea
totală a căsătoriei, provine din latinescul “corona” şi aminteşte de coroana ce se pune pe capul mirilor
conform ritualului creştin ortodox al căsătoriei.3
În istoria dreptului roman, au rămas celebre două definiţii: prima îi este atribuită lui
Domitius Ulpianus (aprox. 223 e.n.) : “Nuptiae autem, sive matrimonium, est viri et mulieris conuctio
individuam vitae consuetudinem continens” – Căsătoria este unirea dintre un bărbat şi o femeie, care
depinde de convieţuirea neîntreruptă. (Corpus Iuris Civilis; Institutiones, I, 9; De patria potestate). A
doua îi este atribuită lui Errenius Modestinus, elev al primului autor (aprox. 240 e.n.), conform
părerrii căruia căsătoria este “nuptiae sunt conniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae,
divi ac Pumani iuris comunicatia”- unirea dintre un bărbat şi o femie şi comunitatea de viaţa atât pe
plan religios, cât şi pe plan social politic (C.I.C.; Digeste, 23.2; De ritu nuptiarum).4
Căsătoria este o instituţie a naturii după voinţa lui Dumnezeu. Iar în România, Garabet
Ibrăileanu spunea că o căsătorie îşi are rădăcinile în profunzimile naturii şi vieţii sociale, este o creaţie
a biologiei naturale şi sociale. Epoca modernă şi contemporană, cu marii jurişti care s-au aplecat
asupra instituţiei căsătoriei (M.B. Catacuzino, Tr. Ionaşcu, I.P. Filipescu ş.a.) , se îndreaptă spre o
1 Ibidem.2 Dr.Ioan Chelaru, op. cit. p.47-49.3 Ibidem.4 Ibidem.
3

definiţie care include în mod obligatoriu uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, realizată
în condiţiile prevăzute de lege pentru un scop clar – întemeierea familiei.1
Atunci când apăreau defecţiuni în îndeplinirea vreunuia din aceste roluri, societatea se
considera îndreptăţită, prin instituţii specifice, să medieze între membrii familiei pentru reinstaurarea
stării de normalitate, sau chiar să suplinească unele dintre funcţiile ei. Familia este, aşadar, nu doar o
structură de relaţii între persoane, ci şi o parte esenţială a societăţii cu care interacţionează continuu.
Situaţia femeii era implicit determinată de aceea a familiei din care aceasta făcea parte,
situaţie care poate fi urmărită, în documentele epocii, cu precădere în aspectele sale fundamentale:
încheierea căsătoriei, dizolvarea acesteia (atunci când era cazul), prezenţa copiilor.2
Sfârşitul feudalismului şi începutul României moderne sunt caracterizate în domeniul
relaţiilor de familie de apariţia şi existenţa în mod consistent a numeroase legiuri scrise, care au dat
domeniului căsătoriei şi divorţului, relaţiilor de familie, în general, o reglementare detaliată3 .
În Moldova predomină Manualul lui Donici şi de asemenea, cu mult mai complex şi
vizibile influenţe moderne - Codul Calimach. 4
În Ţara Românească, Pravilniceasca condică (1760), în care abundă reglementări venite
peste timpul din dreptul autohnton, dar şi influenţe solide din dreptul bizantin ( reglementarea
căsătoriei ţiganilor, a relaţiilor dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, reglementarea înzestrărilor), nu
făcea altceva decât să completeze Hrisovul lui Ştefan Racoviţă (1756) care, alături de alte
reglementări introducea pentru prima dată în istoria căsătoriilor din Ţările Române o reglementare
restrictivă, specială, aceea privind interzicerea căsătoriilor dintre pământeni şi străini.5
În sfârşit, Legiuirea Caragea(1818), care, mult mai modernizată, se prezintă ca o îmbinare
armonioasă între vechile reglementări autohtone şi legiuiri bizantine.6
În Transilvania, Codul lui Werboczi (1517) este actualizat şi modernizat de colecţia
Articuli novelare (1791), fiind consemnată astfel, căsătoria transilvană.7
Din analiza reglementărilor existente pentru această perioadă, se sesizează o anumită criză
a familiei feudale – acea familie souche (butuc) în care copiii părăsesc casa părintească după ce se
căsătoresc, cu excepţia ultimului bărbat născut, care rămâne ca moştenitor în gospodaria părintească
1 Ibidem.2 Alin Ciupala , op.cit.3 Dr.Ioan Chelaru, op. cit., p. 33- 34.4 Ibidem.5 Ibidem.6 Ibidem.7 Ibidem.
4

( principiul masculinităţii şi ultimogeniturii). Procedura căsătoriei nu se schimbă prea mult, ea fiind în
continuare precedată de logodnă; în schimb, impedimentul rudeniei ia o amploare din ce în ce mai
mare. Se constată că de fapt căsătoriile devin, în mod practic, în marea majoritate a cazurilor un mod
de sporire a averii, aceasta ajungând să domine în mentalitatea timpului. Aşa se explică rolul excesiv
de important pe care îl ocupa zestrea pe care femeia o primea la căsătorie.1
Biserica s-a implicat în permanenţă , dând funcţiei religioase a căsătoriei o importanţă
deosebită. Este vremea când orice căsătorie care nu fusese oficiată religios nu era recunoscută , ea
devenind astfel nimic altceva decât o simplă uniune liberă, un concubinaj.2
Raporturile dintre soţi se deteriorau de multe ori iremediabil în conditiile în care la
încheierea căsătoriei importantă era averea, si nu sentimentele de afecţiune ce ar fi trebuit să-i anime
pe partenerii de viaţă.3
Revenind la reglementarea scrisă autohtonă , cu atât Codul Calimach , dar şi Legiuirea
Caragea, aşa cum am arătat , au fost înnoitoare, atât în ceea ce priveşte căsătoria, dar mai ales în ceea
ce priveşte divorţul şi efectele sale. 4
În prima jumătate a secolului al XIX-lea principalele funcţii ale familiei au cunoscut
modificări considerabile. La baza ei se afla căsătoria, precedată de regulă de logodnă şi la încheierea
căreia rudenia constituia un obstacol, deoarece canoanele interziceau căsătoria între cei ai căror părinţi
au fost naşi unuia sau celuilalt la botez. Sub raport demografic , familia păstra ca scop procrearea,
menţinându-se credinţa conform căreia femeia se poate mântui de ,,păcătul originar” numai prin
naşterea de copii. Astfel pruncuciderea era asupru pedepsită , atât sub raport penal, cât şi spiritual.5
O căsătorie, pentru a fi legitimă, avea nevoie aşadar de sancţiunea formală a Bisericii care
considera de datoria ei nu doar să transmită valorile creştineşti ci să şi vegheze la modul în care
acestea erau respectate în viaţa cotidiană6. Instituţia ecleziastică exercita astfel un adevărat control al
comportamentului moral şi social al individului în mijlocul comunităţii, fapt justificat, după cum am
1 Ibidem, p. 35.2 Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, Istoria Dreptului Românesc vol. II, partea I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984, p.2513 Ibidem.4 Ibidem.5Ibidem.6 Violeta Barbu, Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Studiu asupra divorţului în Ţara Românească în perioada 1780-1850, în “Revista Istorică”, III, 1992, 11–12, p. 169. apud Alin Ciupala - op.cit.
5

văzut, prin rolul esenţial atribuit căsătoriei în bunul mers al societăţii. Din acest motiv, statul
recunoştea dreptul Bisericii de a supraveghea şi de a interveni în probleme ţinând de viaţa privată a
indivizilor (evoluţia treptată a societăţii spre secularizare avea să ducă, însă, la revendicarea de către
stat a acestui drept, fapt concretizat prin intrarea în vigoare a Codului Civil din 1864 prin care
legitimitatea căsătoriei era determinată de încheierea unui act în cadrul unei instituţii laice, consacrarea
nemaifiind necesară)1.
Căsătoria avea o funcţie complexă, potrivit Codului Calimach. Aceasta trebuia să ofere
indivizilor un spaţiu securizant caracterizat prin dragoste, respect şi ajutor reciproc, fapt condiţionat de
consimţământul mutual, de credinţa în Dumnezeu şi de o conduită morală. Spre deosebire de Codul
Calimach în care aducerea copiilor nu era motivaţia principală a încheierii căsătoriei două persoane ce
arătau cu chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre de a vieţui într-o legiuită însoţire (…) de a naşte prunci,
a se agiuta între ei după putinţă la toate întâmplările “, în Ţara Românească, conform Legiuirii
Caragea - procreaţia este singura care justifică mariajul ”Nunta este tocmeala unirii barbatului cu
femeia spre facerea de copii.” 2
Căsătoria era precedată de logodnă, considerată “făgăduinţa pentru următoarea însoţire”,
care putea să dureze cel mult doi ani. Logodnicii trebuiau să aibă cel puţin 14 ani băieţii şi 12 ani
fetele, vârsta minimă admisă pentru încheierea căsătoriei fiind, aşadar, destul de scăzută. Unele
cercetări bazate pe registre de stare civilă din 1832–1834 au evidenţiat faptul că majoritatea tinerilor se
căsătoreau între 20 şi 34 de ani, vârsta medie la prima căsătorie fiind, pentru bărbaţi, de 27 de ani în
timp ce majoritatea femeilor se măritau înainte de a împlini 25 de ani. În general femeile aveau vârsta
mai mică decât a soţilor, însă rareori diferenţa depăşea 10 ani. 3
Un procent important din rândul femeilor se căsătoreau, însă, la vârste sub 20 de ani. Acest
fapt trebuie să fi cauzat numeroase neajunsuri, deoarece în 1845 Biserica dă instrucţiuni ca mariajul să
nu fie permis tinerilor sub 20 de ani Mortalitatea maternă şi infantilă era, probabil, un fenomen deloc
neglijabil.4
Se interziceau căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele între persoanele
libere şi robi, sub sancţunea anulării căsătoriei şi despărţirea celor ce o sa săvârşeau. Efectul sancţiunii
1 Art. 151: Căsătoria se va celebra în public înaintea ofiţerului stării civile al domiciliului uneia dintre părţile care se însoţeşte Codul Civil, 1864, în C. Hamangiu (antolog.), Codul general al României, vol. II, Bucureşti, 1907, p. 132. apud Alin Ciupala - op.cit.2 Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, op. cit. , p. 2563 Alin Ciupala - op.cit.4 Ibidem.
6

a fost extins însă şi asupra copiilor ce rezultau dintr-o astfel de căsătorie, ei fiind consideraţi, conform
Codului Calimach, liberi. De asemenea, nu se puteau căsători cei ce nu aveau vârsta potrivită
(nevârstnic) fără consimţământul părinţilor, iar aceştia din urmă nu se puteau căsători cu un nevârstnic
aflat în tutela lor. La aceste interdicţii se mai pot adauga şi cele cuprinse în Hrisovul lui Stefan Mihail
Racoviţă din 30 iulie 1756, privind interzicerea căsătoriilor dintre străini şi pământence. Sancţiunea în
cazul nerespectării acestor norme era izgonirea străinului şi a femeii sale din ţară şi confiscarea averii.
În schimb fetele străine se puteau căsători cu pământeni, dar cu condiţia ca acestea să nu îşi aducă
rudele în ţară.1
Căsătoria le era, de asemenea, interzisă bolnavilor contagioşi precum şi celor loviţi de
“deapururea neputinţă spre împlinirea căsătoreştii datorii”. Justificarea fixării în lege a unor asemenea
constrângeri se găseşte în realitatea epocii care demonstrase că eşecul a numeroase căsătorii fusese
determinat de sănătatea precară a unuia dintre soţi.2
Funcţia religioasă a familiei continua să se menţină , începând cu însuşi actul de
constituire a ei şi persistând în tot timpul existenţei ei, în special în mediul rural. Orice căsătorie care
nu era oficiată religios se considera a fi un concubinaj3
Sub aspect economic, familia a continuat să fie adaptată economiei feudale care , datorită
caracterului ei autarhic, impunea unirea tuturor forţelor de muncă aflate sub acelaşi acoperiş. Ion
Ghica asemăna casa boierească feudală cu o cetate , deoarece nici o instituţie a statului nu avea curajul
să treacă pragul unui ban sau vornic, chiar dacă o astfel de reglementare nu exista nicăieri. Căsătoriile
încep să devină în mod frecvent un mijloc de sporire a averii, fapt ce conferă un caracter formal
instituţiei atât la burghezia în formare, cât şi la vechea clasă la care zestrea ajunge principalul mobil al
întemeierii familiei.4
Legiuirile autohtone au stabilit un regim juridic deosebit de strict pentru zestre, deoarece
aceasta era foarte importantă pentru familia feudală şi reprezentând totodată o condiţie pentru
încheierea căsătoriei. În acest sens, zestrea este “averea aceea pe care femeia sau altcineva pentru
dânsa o dă ori de bunăvoie sau îndatorit fiind de către legi ca să o deie bărbatului spre întâmpinarea
îndatoririlor căsătoreşti”. In Manualul lui Al. Donici era reglementată şi posibilitatea înzestrarii fetei
de către de un străin , pentru mult prieteşugul ce are cu tătal fetei”. 5
1 Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, op. cit. p. 257.2 Ibidem.3 Ibidem4 Ibidem5 Ibidem.
7

Asemănătoare era instituţia şi în reglementările din Ţările Române unde, ţinând cont de
principiul masculinităţii care a marcat toată istoria omenirii până în epoca modernă, bărbatul beneficia
de fructele dotei : “Zestrea se zice averea femeii ce la căsătorie dă bărbatului ei cu tocmeala ca ea să
fie stăpâna zestrei întotdeauna iar el să-i ia venitul totdeauna”. Asupra bunurilor ce alcătuiau zestrea,
soţia avea drept de proprietate, iar soţul un drept de administrare, dispoziţie similară cu cele din
reglementările anterioare.1
Despre Zestre ne vorbeste si Ion Ghica în Opere , vol. II, pg.317 : “Părinţii nu-si mărită
niciodată fetele din orice clasă ar fi acestea, fără să le dea o zestre deasupra posibilităţilor lor şi spre
paguba fiilor lor care, fiind lipsiti de avere, privesc la rândul lor căsătoria ca pe un mijloc de a o
dobândi şi , prin urmare, o consideră, ca o chestiune de speculaţie finaciară. Sentimentele de dragoste
sau de stimă sunt aşadar lăsate la o parte, când e vorba de încheierea unei căsătorii şi banii rămân
singurul ţel de urmărit…”. Acest lucru nu putea rămâne fără urmări deoarece, aşa cum remarcpa
acelaşi autor “ pune de la început pe bărbat într-o situaţie de inferioritate în ochii femeii, fără ca
această inferioritate sa o rădice pe dânsa în opinia sa proprie, căci nu poate să atribuie preferinţa ce i s-
a dat nici meritelor intelectuale, nici caliăţilor morale, fiindcă ştie că acea preferinţă s-a dat averii; pe
de altă parte, certitudinea la unii de a găsi orişicând o zestre neaccesibilă creditorilor face pe tineri
nepăsători pentru averea rămasă de la părinţi. O risipesc contactând obiceiuri de lux si nelucrare”.2
Legislaţia din acea perioadă prevedea şi contra zestrea , ce era o ,,deosebită alcătuire, prin
care bărbatul sau altcineva în numele lui, dă femeii daruri privitoare către zestrea ei.” (C.
Calimach) , paraferna – acele lucruri pe care femeia , în afară de zestre le va aduce în casa bărbatului,
precum şi cele câştigate în timpul căsătoriei prin moştenire, donaţie sau prin ,,alte chipuri legiuite “ - ,
darurile de nuntă. Existau reglemetări şi în cazurile de pierdere a zestrei cum ar fi adulterul, ce făcea
ca zestrea să revină în întregime bărbatului, dacă aceştia nu aveau copii. Legiuirea Caragea însa nu
dădea bărbatului decât jumătate din zestrea soţiei care comite adulter.3
Divorţ
În ce priveşte latura psihologică a familiei, teoretic ea trebuia să se bazeze pe o strânsă
afecţiune a membrilor familiei, izvorâtă din canoanele bisericeşti. În practică însă, relaţiile dintre soţi,
1 Ibidem.2 Dr.Ioan Chelaru, op. cit, p. 363 Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, op.cit., p. 256
8

în special în păturile superioare ale societăţii, erau bazate pe inegalitate şi pe contradicţii ce subminau
grav viaţa de familie, ca urmare a dezumanizării sentimentului iubirii. Tinerii băieţi, erau adesea
crescuţi spre a dispreţui femeile, astfel că atunci când ajung mari devin adevăraţi misogini şi
nesocotesc orice părere a soţiilor lor. 1
Succesul căsătoriei depinde în bună măsură de capacitatea partenerilor de a comunica şi de
a-şi ajusta reciproc modalităţile de realizare a rolurilor. În situaţiile în care aceştia apreciază că
tensiunile şi conflictele sunt insurmontabile, cuplul familial se dizolvă prin abandon sau prin divorţ.2
În general, divorţul nu avea un tratament agreat, datorită poziţiei Bisericii care considera
căsătoria o taină, “un sacrament” şi, ca atare, o considera imuabilă. Totuşi , în timp divorţurile devin
destul de frecvente, existând chiar păreri care susţin că” sunt singurele Biserici de rit ortodox care
îngăduie divorţul sau mai degrabă singurele care abuzează de puterea de a-l pronunţa (…) În
Principate, divorţul se pronunţa mai uşor, motivele invocate sunt cateodată atât de neserioase, încât nu
ating niciodată reputaţia unei femei spre a o înjosi din punctul de vedere al rangului ei în societate; şi
nici nu trezeşte scrupule bărbaţilor doritori să o ia în căsătorie, oricare ar fi fost natura motivelor
divorţului”.3
Din pricina neglijării lor, femeile măritate căutau adesea consolare în afara căminului
conjugal, urmând în această privinţă exemplul soţilor lor. Adulterul, destul de greu de dovedit în
procedura transilvană, era pedepsit cu sancţiuni materiale şi spirituale , însă efectul lor era mult atenuat
prin uşurinţa cu care se putea desface căsătoria. Astfel soţiei i se înapoiază averea şi îi este îngăduit să
traiască singură sau să cucerească un alt soţ. Înmulţirea localurilor de petrecere rău famate, frecventate
de toate categoriile sociale era în măsură să submineze bazele familiei în proporţii ce deveneau
alarmante : ,,în aceste case vin boierii, lăsându-şi familiile şi îşi petrec serile cu femei de teapa cea mai
lipsită de ruşine, care îşi dezonorează sexul”.4
Moldova primei jumătăţi de veac XIX pare să fi fost caracterizată de un număr ridicat de
divorţuri, deşi nu dispunem de vreo statistică lămuritoare a acestei probleme (ar fi relevant raportul
dintre numărul căsătoriilor şi numărul celor sfârşite prin divorţ). Registrele Dicasteriei conţin foarte
multe cereri de desfacere a căsătoriei, dar numai o parte dintre ele a fost rezolvată astfel.5
1. Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, op.cit., p. 2542 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, op. cit., p. 238. apud Alin Ciupala -op.cit.3 Dr. Ioan Chelaru , op. cit., pg. 354 R. Walsh , Narative of a Journey from Constantinopol to England, p.209 apud Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, op.cit.5 Alin Ciupala -op.cit.
9

Divorţul este un fenomen dependent de o serie de factori sociali precum legislaţia
referitoare la acest domeniu, scăderea influenţei religiei şi a altor elemente legate de tradiţie, schimbări
în atitudinea oamenilor faţă de căsătorie, creşterea gradului de emancipare a femeii, modificări în
funcţiile familiei, procesul de urbanizare. 1
În ceea ce priveşte legislaţia, Codul Calimah este cel care conţine reglementările referitoare
la divorţ. Acesta prevedea că soţii nu aveau permisiunea de a “desface de la sineşi legătura căsătoriei”
ci trebuiau să se înfăţişeze în faţa Dicasteriei care avea datoria de a cerceta “prin cuviincioase chipuri”
cauzele neînţelegerii dintre ei. În cazul în care această dispoziţie era încălcată iar soţii “se vor desface
între ei cu bună învoială”, culpabilii erau pedepsiţi prin închiderea într-o mănăstire “sub purtarea de
grijă a arhiereului”2.
Ideea predominantă este aceea a divorţului – sancţiune, ajuns necesar datorită culpei
unuia dintre parteneri. 3
Principalul motiv prevăzut în lege pentru care căsătoria putea fi desfăcută din vina femeii
era acela al deţinerii şi nedivulgării de informaţii privind un eventual complot împotriva stăpânirii sau
a “obşteştii siguranţii”. În arhive nu am întâlnit, însă, nici o cerere de divorţ formulată pe asemenea
temei, fapt explicabil dacă ne gândim că eşecul unei căsnicii ţinea în primul rând de nepotrivirile din
viaţa privată, având mai puţin de-a face cu loialitatea faţă de stat. Plasarea, de către legiuitor, a acestui
motiv pe prima poziţie pe lista culpelor ce îndreptăţeau divorţul, ne lasă să bănuim lipsa unei
demarcaţii clare între viaţa privată şi cea publică, aceasta din urmă fiind reprezentată de imixtiunea
statului.4
Un alt motiv de divorţ era acela cand femeia se dovedea “precurvă” sau era condamnată
pentru “fapte criminaliceşti”; când era descoperită că “a vrăjmăşit viaţa bărbatului sau ştiind că alţii o
vrăjmăşesc nu i-au făcut arătare îndată”; “dacă, desfătându-se, mănâncă şi bea sau se scaldă împreună
cu alţi străini fără de voia bărbatului ei” (intimitatea cu alte persoane – se subînţelege că de sex
masculin - putea fi o ispită spre păcatul adulterului care ameninţa dreptul exclusiv al soţului la
posesiunea sexuală); dacă fără voia lui va ramâne în casă străină şi nu la părinţii ei sau dacă bărbatul
va goni–o, fără a se afla ea în vreo vinovăţie din cele mai sus pomenite şi neavând părinţi sau depărtată
fiind de locuinţa lor, va petrece noaptea în alt loc” (victima devenea astfel, cu uşurinţă, culpabilă);
“dacă fără de voinţa şi ştirea lui va merge la privelişti sau alte asemenea locuri”; “dacă înadins va 1 Ibidem.2 Ibidem. 3 Ibidem.4 Ibidem.
10

pricinui pierderea copiilor zămisliţi sau îi va ucide după ce se vor naşte” (acest delict menţionat
separat de “faptele criminaliceşti” avea o gravitate deosebită, prin comiterea lui femeia sabotând unul
din rolurile fundamentale ale familiei, procreaţia. Avortul şi pruncuciderea sunt, mai ales pentru o
femeie căsătorită, forme ale refuzului maternităţii; sancţionarea lor reprezintă negarea dreptului femeii
de a decide dacă vrea sau nu să fie mamă, maternitatea fiind privită ca o trăsătură implicită faptului de
a fi femeie); “dacă va cădea cu totul în patima beţiei” (alcoolismul nu era doar un viciu degradant ci
primejduia buna funcţionare a familiei).1
Cele mai importante motive pentru care căsnicia putea fi desfăcută din vina bărbatului erau
conspirarea împotriva “stăpânirei sau a obşteştii siguranţii” precum şi tăinuirea unor asemenea fapte
chiar în cazul în care persoana în cauză nu era direct implicată. Observăm şi aici cum vina faţă de stat,
faţă de societate, avea, în viziunea legislatorilor cel puţin, mai multă importanţă decât vina faţă de
partenerul de viaţă. Condamnarea pentru o faptă penală îndreptăţea, de asemenea, cererea divorţului.2
Abia mai la urmă figurează printre motive şi vina faţă de soţie. Astfel, căsătoria se putea
desface din pricina bărbatului dacă acesta atentase la viaţa soţiei sale, dacă “au viclenit cinstea şi
curăţenia ei, dându-o pe mâna altor bărbaţi”, dacă, acuzând-o de adulter, n-a fost în măsură să aducă
dovezi concludente. În timp ce pentru infidelitatea femeii divorţul putea fi acordat fără probleme,
necredinţa bărbatului era până la un punct tolerată: căsătoria se desfăcea doar dacă soţul, “căzând în
dragostea altei femei, nu se va părăsi de aceasta”. Se observă şi aici aprecierea vinei cu măsuri inegale:
în timp ce adulterul o transforma pe femeie, în mod degradant, în “precurvă” (singurul bărbat pe care o
femeie măritată avea voie sa-l iubească – nu ne referim aici la dragostea filială sau fraternă – era soţul
ei), infidelitatea masculină era doar “cădere în dragoste”.3
În fine, “patima beţiei” era, de asemenea, motiv de divorţ, ca un factor ce provoca
“vătămare în buna orânduială şi în casnica economie”.4
1 Ibidem.2 Ibidem.3 Ibidem.4 În Codul Civil din 1864, motive de divorţ mai erau doar adulterul (art. 211), excesele, cruzimile sau insultele grave (art. 212), condamnarea la muncă silnică sau închisoare (art. 213), consimţământul “mutual şi stăruitor al soţilor că viaţa în comun le este nesuferită” (art. 214). Codul Civil, 1864, în C. Hamangiu (antolog.), Codul general al României, vol. II, Bucureşti, 1907, p. 305. apud Alin Ciupala - op.cit.
11

Mergând pe aceeaşi linie, legiuitorii au prevăzut pedepse foarte aspre pentru adulterul
feminin, considerat primejdios mai ales fiindcă punea în pericol perpetuarea familiei, putând aduce o
“sămânţă străină” în cadrul acesteia. Soţul era singurul “proprietar” al pântecelui femeii şi al rodului
său. Necredinţa ei putea arunca suspiciuni asupra copiilor-moştenitori periclitând succesiunea. Astfel,
odată dovedită (“prin judecată”) adulteră, femeia era închisă într-o mănăstire pierzându-şi zestrea care
revenea în deplină proprietate bărbatului în cazul în care nu aveau copii; în caz contrar, proprietatea
asupra zestrei revenea acestora, soţul beneficiind doar de uzufructul ei. Calea spre împăcare rămânea
deschisă dacă soţul o dorea. Dacă în răstimp de doi ani nu se ajungea la nici o înţelegere sau dacă
bărbatul murea, soţia era silită, teoretic cel puţin, să rămână în mănăstire pentru tot restul vieţii,
pierzându-şi în acelaşi timp şi averea, din care zestrea şi câştigurile nunteşti reveneau copiilor sau
soţului (după caz), iar din alte averi în afara acestora, două părţi reveneau copiilor iar o parte era dată
mănăstirii1.
În cazul în care “precurva” nu avea copii, erau îndreptăţiţi părinţii ei sau fraţii sau nepoţii
de frate să primească a treia parte din averea ei (se subînţelege: în afară de zestre şi de darurile
nunteşti) cu condiţia de a nu fi fost complici la săvârşirea adulterului, restul împărţindu-se în mod egal
între biserică şi cutia milelor. Când femeia nu avea asemenea rude, averea ei revenea în părţi egale
mănăstirii şi cutiei milelor.2
Femeia divorţată din pricina adulterului sau a atentatului la viaţa soţului nu mai avea
dreptul să se recăsătorească. Vinovată fiind de alte fapte, avea această permisiune doar după trecerea a
cinci ani de la pronunţarea despărţirii pierzându-şi totodată zestrea şi darul nuntesc în favoarea fostului
soţ şi a copiilor.3
Dacă unirea celor doi se desfăcuse din cauza bărbatului, femeia avea permisiunea de a se
recăsători după împlinirea unui an, rămânând cu proprietatea asupra venitului nuntesc în cazul în care
nu avea copii, şi doar cu uzufructul acestuia în cazul în care avea. 4
Existau, însă, şi câteva cazuri în care căsătoria putea fi desfăcută şi fără aplicarea acestor
sancţiuni materiale. Astfel, era aprobat divorţul dacă anumiţi factori, de multe ori independenţi de
voinţa celor implicaţi, împiedicau funcţionarea mariajului. Aceşti factori erau neputinţa timp de trei
ani a unuia dintre soţi de a-şi îndeplini “căsătoreasca datorie”, absenţa fără nici o ştire a unuia dintre
soţi timp de cinci ani sau boala psihică nevindecată timp de cinci ani la bărbat şi trei ani la femeie. 1 Alin Ciupala - op.cit.2 Ibidem.3 Ibidem.4 Ibidem
12

Despărţirea era permisă fără sancţiuni şi soţilor care hotărau de comun acord să meargă la mănăstire
precum şi dacă unul dintre ei devenea rob. Robia şi consecinţele ei erau tolerate, deşi se recunoştea că
era “împotriva firescului drit al omului”, pe motiv că era o situaţie existentă din vechime în Principat.
Divorţul mai era acordat fără aplicarea unor sancţiuni atunci când soţul cerea despărţirea pe
motiv că soţia lui nu era virgină deşi o considerase ca atare, sau atunci când aceasta era “îngreunată
din sămânţă străină” fără ca el să fi ştiut mai dinainte1.
Reglementând atât de minuţios condiţiile acordării divorţului, legiuitorii lăsau deschisă în
acelaşi timp portiţa reconcilierii. Dacă “despărţiţii soţi” doreau să trăiască iarăşi împreună în bună
înţelegere, le era permis acest lucru socotindu-se “una şi aceeaşi însoţire ca şi cum n-ar fi fost
despărţiţi”.2
Procedura acordării divorţului era relativ simplă: acel membru al cuplului care se
considera parte vătămată adresa o plângere mitropolitului, la sesizarea căruia era declanşată o anchetă
încredinţată, de regulă, preoţilor parohiilor în care locuiau împricinaţii. Cercetarea cazului consta în
audierea celor care puteau depune mărturie în cunoştinţă de cauză: vecinii persoanelor implicate,
rudele lor, prietenii etc., declaraţiile acestora fiind consemnate şi incluse în dosar. În cele din urmă era
întocmită anaforaua – un rezumat al investigaţiilor – prezentată mitropolitului care dădea sentinţa.
Abia după consfinţirea, prin hotărâre canonică, a desfacerii legăturii duhovniceşti dintre parteneri,
puteau merge aceştia înaintea “tribunalului politicesc” pentru judecarea eventualelor litigii legate de
împărţirea averii.3
O mare parte dintre cererile de divorţ sunt adresate de femei, cel mai adesea pe baza
acuzaţiilor de violenţă şi de dezinteres faţă de familie. În rândul claselor superioare încep să apară,
însă, şi alte motive: femeile mai educate erau mai conştiente de aspectul afectiv al unei căsnicii, de
nevoia de comunicare dintre soţi.4
În numeroase cazuri femeia accepta soluţia împăcării din considerente economice, divorţul
putând antrena scăderea nivelului ei de trai până la un punct în care însăşi existenţa zilnică devenea
anevoioasă. În asemenea situaţii, condiţia economică precară nu lăsa alternativă decât tolerarea unui
comportament pe care femeia ajunsese să-l considere inacceptabil. Femeile singure (cu excepţia
1 Ibidem2 Ibidem3 Ibidem4 Ibidem
13

cazurilor – rare, dacă le raportăm la ansamblul societăţii - în care dispuneau de o avere personală) erau
expuse şi vulnerabile.1
În ceea ce priveşte atitudinea Dicasteriei faţă de cererile de divorţ, distingem deosebiri în
funcţie de statutul social şi de averea părţilor implicate. Observăm că este acordată cu uşurinţă
permisiunea desfacerii căsătoriei la clasele înstărite, în timp ce pentru cuplurile aflate în josul ierarhiei
sociale predomină tendinţa de a forţa o reconciliere.2
O posibilă explicaţie pentru această dualitate poate ţine de dificultăţile de care se loveau
persoanele divorţate (dar situaţia era valabilă şi pentru despărţirile nesancţionate formal de către
tribunalul eceziastic). După cum am văzut, femeile erau cele mai afectate în urma separării, nivelul lor
de trai scădea drastic iar posibilităţile de a-şi câştiga traiul erau limitate. 3
În Transilvania, structura familiei, modul stabilirii raporturilor dintre membrii acesteia şi
asptectele acestor raporturi nu au suferit, în perioada destrămării feudalismului, modificări sau inovaţii
substanţiale, material continuând să fie guvernată, în linie generală de tradiţiile şi reglementările
anterioare. În legătură cu căsătoria iobagilor, rescriptul lui Iosif al II-lea din 16 august 1793 consacră
dreptul acestora de a se căsători fără învoirea stăpânilor. Reglementari noi intervin în legatura cu
organizarea familiei şi raporturilor dintre membrii ei în cuprinsul districtelor grănicereşti, privind în
mod special tutela, autorizaţii de căsătorie, actele de stare civilă şi încercarea de introducere a
comuniunilor de casă.4
O particularitate în privinţa căsătoriei pe teritoriul regimentelor grănicereşti transilvănene
era necesitatea obţinerii prealabile a autorizaţiei de căsătorie de la forurile militare (fără de care preotul
nu putea oficia actul), precum şi obligaţia întocmirii de către preotul oficiant a “tidulei de cununie”.
De asemenea viitorii soţi trebuiau să îndeplinească şi unele condiţii în plus faţă de cele generale din
întreaga Transilvanie cum ar fi : plantarea unui număr de puieţi fructiferi, vaccinarea ambilor în
copilărie etc.5
1 Ibidem2 Ibidem3 Ibidem4 Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, op.cit., p . 2605 Ibidem.
14

Căsătoria implică în graniţa militară importante consecinţe juridice în ceea ce priveşte
drepturile persoanelor asupra sesiilor. În cazul ieşirii prin căsătoriei a soţiei din casă şi de pe sesia
familiei de origine îşi pierdea dreptul de moştenire pe acea sesie.6
În cazul în care soţul intră prin căsătorie pe sesia soţiei, el primea domiciliu femeii,
nemaipăstrând dreptul de posesie de pe sesia sa de origine.
Trebuie precizată încercarea de a introduce pe teritoriile districtelor grănicereşti românesti
instituţia comunitătii domestice. Potrivit acesteia, persoanele conscrise pe o sesie, aflate în grad mare
de rudenie sau alianţă mai aproapiate sau mai depărtate, formau o familie mare, ce avea în frunte pe
şeful ei, gospodarul casei. Membrii familiei mari (părintii,fii, fiice, gineri etc) munceau şi foloseau în
comun sesia, ea fiind atribuită familiei spre ,,cultivare în comun”.2
În Transilvania, desfacerea căsătoriei la catolici, interzisă de dreptul canonic, continua să
fie realizată pe calea ocolită a ,,căsătoriei transilvănene”, prin schimbarea temporară a confesiunii
religioase în vederea obţinerii divorţului şi apoi revenirea la catolicism3.
Deşi foarte aspru pedepsit, adulterul era deosebit de greu de probat, mai ales în ceea ce se
numeşte “procedura transilvană” – “ în ceea ce priveşte femeile măritate în Transilvania, legea lor în
trecut nu îngăduia nici o dovada de adulter decât cu mărturia oculara a 24 de personae cel puţin,
ceea ce într-o vreme de virtute este o mărturie puternică a castităţii femeilor, dar într-o vreme mai
păcătoasă trebuie să se dovedească a fi o prea mare încurajare acestui păcat îngrozitor” [ Ed
Crishall, Travels, p.104].4
In ceea ce priveste rudenia, care era strâns legată de familie, în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului următor aceasta nu a suferit schimbări în sistemul normativ
cutumiar unde a continuat să se facă distincţie între rudenia naturală, izvorâtă din filiaţiune, rudenia
creată de raporturile matrimoniale si rudenia spirituală, la care se adaugă înfrăţirea sub diferitele ei
forme. Filiaţiunea cuprindea categoriile de copii legitimi, nelegitimi, legitimaţi sau adoptaţi şi se
făcea distincţie între fraţi buni, vitregi sau cei proveniţi de la văduvii recăsătoriţi şi care aveau fiecare
copii lor.5
Între copii legitimi şi nelegitimi erau foarte puţine diferenţe din punct de vedere al
statutului juridic, cei legitimi având chiar vocaţie succesorală la averea tatălui natural în Moldova.
6 Ibidem.2 Ibidem,p.260.3 Ibidem,p.256.4 Dr.Ioan Chelaru, op. cit., p. 36.5 Dumitru Firoiu şi dr. Liviu P. Marcu, op.cit., p . 247.
15

Aceste diferenţe între categoriile de copii puteau fi eliminate prin legitimare, o practică destul de
frecventă la vremea respectivă. Adopţiunea (,,înfieală” , ,,copil luat de suflet”) era de asemenea
frecventă, iar cel adoptat era asimilat în drepturi ca şi copilul legitim. Înfratirea, care era practicată în
trecut, şi-a pierdut din importanţă, astfel că formele ei disolute şi-au păstrat doar sensurile legate de
unele practici rituale, în special cele ce priveau copii nascuţi în aceeaşi luna (,,lunateci”) sau zi
(“ziuateci”).1
Principiile de drept canonic ce guvernau încă instituţia familiei au făcut ca legiuirile din
această perioadă să cuprindă reglementări ale rudeniei ce nu difereau cu mult de cele precedente. A
continuat să se facă distincţie între neamurile cele de sus , neamurile cele de jos şi neamurile cele din
alăturare. ,,Legiuirea Caragea” (1818) nu a considerat ca fiind necesar să mai aducă noi precizări,
iar ,,Pravilniceasa condică” (1780) trata materia incidental, în legătură cu moştenirea, tutela şi dreptul
de preempţiune.2
Însa în Moldova, ,,Codul Calimach” a acordat rudeniei o reglementare mai largă,
deosebind, asemenea sistemului cutumiar, între rudenia naturală, prin alianţă, spirituală şi aspectele
speciale ale înfierii şi înfrăţirii. Rudenia naturală, legată strâns de căsătorie, avea la bază filiaţia : ,,
Legătura dintre aceste persoane se numeşte rudenie, iar legătura ce se face între unul din cei însoţiţi şi
între rudeniile celuilalt însoţit se numeşte cuscrie, care se face din două sau din trei neamuri”.
Adopţiunea era definită de ,,Codul Calimach”ca fiind ,,legătura prin care primeşte cineva vreun copil,
dîndu-i drituri ca unui legiut al său fiu”.3
Faptul că structura familiei româneşti era una simplă a avut efecte şi asupra sistemului de
rudenie, aspect pe care legiuitorul îl arată expres atunci când precizeaza că , sub numele de părinţi se
înţeleg după regulă toate rudeniile cele din linie suitoare, fără nici o deosebire a spiţei, şi supt nume de
fii sau de copii se înţeleg asemine toate rudeniile cele din linie pogorîtoare” (Codul Calimach). Faptul
şi-a pus amprenta şi asupra terminologiei de rudenie, care în sistemul cutumiar era cât se poate de
simplă (tatăl, mama, bunici, fiii, fetele, nepoţi, strănepoţi, fraţi , surori, unchi, mătuşe, nepoţi din frate
sau din soră), în timp ce în Codul Calimach s-au tradus termeni de rudenie străini, aparţinând familiei
lărgite, şi a stabilit concordanţa dintre acestia creând dificultăţi vădite.4
În ceea ce priveşte gradele de rudenie, calculul se făcea pe generaţii, în sensul
că ,,fieşticare naştere se numeşte o spiţă”, iar ,,o linie este un şir de persoane care se trag dintr-o 1 Ibidem2 Ibidem.3 Ibidem, p. 249-250.4 Ibidem, p. 249-250.
16

trupină şi este sau dreapta sau laturalnică” (Donici, XXX, 3; C. Calimach).Pe linie colaterală, calculul
se făcea după autorul comun (,,de la cea mai apropiată a lor trupină”), iar la rudenia din căsătorie se
proceda prin analogie: ,,Ori la ce spiţă din linia cea dreaptă este cineva rudenie din sînge cu unul din
doi însoţiţi, tot între-această spiţă este rudit din cuscrie cu celălalt însoţit”(Codul Calimach).
Rudenia ,,duhovnicească”, aşa cum era numită cea dintre fini şi naşi, era foarte putin precizată şi nu se
mai insista pe efectele acesteia. În materie de rudenie în Transilvania erau aceleaşi reglementări ca şi
în Ţara Românească şi Moldova, într-un sistem juridic unitar.1
Referitor la părinţii, acestia erau, prin intermediul legislaţiei, “îndatoriţi a da fiilor lor
cuviincioasă creştere, adică îngrijindu-se pentru viaţa şi sănătatea lor, să li se deie trebuincioasa hrană,
deprinzându-le puterile trupeşti şi iscusinţele sufleteşti spre bine şi întemeind fericirea lor cea viitoare
prin învăţături mai ales a dogmelor credinţei şi apoi a celorlalte folositoare ştiinţe”2.
De multe ori realitatea nu corespundea acestor prevederi, însă rămâne semnificativ rolul
complex pe care era chemată familia să-l aibă în educarea copiilor, în pregătirea lor pentru a deveni
adulţi folositori societăţii. Acest rol este cu atât mai uşor de înţeles dacă ne gândim că în epoca în care
a fost redactat Codul Calimah (la 1 decembrie 1817 intra în vigoare) învăţământul public era ca şi
inexistent.3
Continuând cu reglementarea relaţiilor părinţi – copii, Condica civilă prevede roluri diferite
pentru cele două sexe în creşterea fiilor: “Tatăl, mai ales, este îndatorit a se îngriji pentru hrana
copiilor, până ce vor veni în vârstă de a se hrăni de sineşi, iar mama pentru nevătămarea trupului şi a
sănătăţii lor”. Această împărţire era firească având în vedere că sarcina de a întreţine familia revenea,
în acele vremuri, bărbatului, activitatea femeii rămânând concentrată asupra gospodăriei, a casei.
Se remarca egalitatea in drepturi a parintilor în ceea ce priveşte supravegherea educaţiei
copiilor, putând adopta măsuri coercitive în caz de nevoie. “Copiii cei cu năravuri rele”, “cei
nesupuşi” sau “cei ce tulbură casnica liniştire” puteau fi pedepsiţi, însă “cu un chip cuviincios şi
nepricinuitor de vătămare”. Nu se precizează sensul acestei din urmă expresii, dar ea lasă să se
înţeleagă că era admisă, într-o anumită doză, folosirea violenţei împotriva copiilor atunci când
părinţii o considerau necesară. Legiuitorii încercau, însă, să limiteze autoritatea acestora asupra
copiilor lor. Astfel, este prevăzută decăderea din drepturile părinteşti a acelor părinţi care “nicidecum
nu se îngrijesc pentru hrana şi buna creştere a fiilor”, sau a acelora care abuzau de autoritatea lor. De
1 Ibidem, p. 251.2 Ibidem3 Ibidem
17

data aceasta ni se explică ce se înţelegea prin abuzuri: “Reaua întrebuinţare a puterii părinteşti se face
atunci când tatăl vatămă prin faptă trupeasca siguranţie a fiului, firescul drit, cinstea, curăţenia
moravurilor, averea lui sau alte drituri cuvenite fiului. Aceste fapte sunt: vrăjmăşia împotriva fiului sau
îndemnarea cătră năravuri rele, pedepse nemăsurate, silnicia spre însurare sau cătră alegerea chipului
vieţuirii lui”1.
Copilul avea un rol deosebit de important, intrucât nu avea numai valoare în sine, el era în
primul rând moştenitorul averii şi al poziţiei părinţilor săi în societate, având un rol esenţial în
perpetuarea sistemului social. Faptul că aceasta era principala “funcţie” a copilului este dovedit de
diferenţa de statut dintre legitimi şi nelegitimi (“Fiii cei nelegiuiţi nu dobândesc drituri deopotrivă cu
cei legiuiţi”). Născuţi în afara căsătoriei, aceştia nu puteau primi decât numele mamei, fiindu-le refuzat
dreptul asupra numelui şi averii tatălui chiar dacă acesta îşi asuma responsabilitatea paternităţii şi
contribuia la creşterea lor. Chiar când aceşti copii erau legitimaţi (prin act întărit la tribunal şi cu
permisiunea Divanului), ei nu dobândeau dreptul decât la moştenirea părinţilor, nu şi a rudelor
acestora. Legea limita, însă, discriminarea la situaţia acestor copii în raport cu familia; în ceea ce
priveşte evoluţia lor socială, se preciza că “nelegiuita însoţire nu poate să pricinuiască copilului jignire
la cinstea politicească şi la înaintirea lor”2.
Un aspect foarte interesant de analizat pentru această perioada este cel al femeilor care
refuzau maternitatea , abandonându-şi copiii şi obligându-i să crească în afara unei familii.
În Moldova numărul sarcinilor nedorite atinge proporţii semnificative, din cauze insuficient
limpezite. O posibilă explicaţie poate fi fenomenul prostituţiei, care trebuie să fi avut o anume
amploare dacă s-a simţit nevoia reglementării lui printr-o lege specială (“femeile publice” erau
inclusiv clasificate - “ţiitoare”, “femei publice având mobilitatea lor”, ”femei de bordel adică în gazdă
la vreo stărăstoaie”, “femei de uliţă” – şi puse să plătească anumite taxe, măsuri care nu-şi au rostul
decât dacă realitatea le face necesare)3. Altă explicaţie poate fi relaxarea moravurilor, în sensul
acceptării legăturilor trupeşti – cu posibilele lor consecinţe - şi în absenţa căsătoriei.4
Femeile aflate în aceste situaţii hotărau, nu de puţine ori, să scape de copiii concepuţi în
condiţii neacceptate de societate. Avortul pare să fi fost o practică răspândită, după cum reiese dintr-
un raport întocmit în 1855 de către Ludovic Steege, unul dintre medicii oraşului Iaşi. Imaginea
1 Ibidem2 Ibidem3 Manualul Administrativ al Principatului Moldovei, vol. I, Iaşi, 1855, p. 345 apud Alin Ciupala - op.cit.4 Alin Ciupala - op.cit.
18

desprinsă din acest raport este deosebit de sugestivă: “Nu e prea de mult – spunea doctorul – că se
putea zice încă la noi că greşelile femeilor săvârşite afară de cuviinţele sociale nu aveau alt refugiu
spre a scăpa de ruşine decât crima. Săpând cineva prin locuri unde niciodată nu au fost cimitire,
scurgând iazuri, destupând gropi, nu i se întâmpla prea rar a descoperi schelete de copii care se
presupuneau a fi fost îngropaţi acolo de către înseşi mamele lor, mai înainte de a ajunge încă la
termenul firesc al naşterii”1.
Moaşele erau obligate, în cazul în care erau solicitate să trateze femei necăsătorite ce
acuzau dureri abdominale, să se asigure dacă nu era vorba de fapt despre o sarcină. Dacă acest
diagnostic se confirma, aveau datoria de a informa despre aceasta pe mamele respectivelor femei sau,
în cazul slugilor, pe stăpânii lor, veghind totodată, în momentul naşterii, ca nou-născutul să nu fie ucis
sau abandonat2. Din aceste dispoziţii putem deduce că femeile din rândul cărora se alegeau mamele
care îşi lepădau copiii erau mai ales cele tinere, încă nemăritate, care erau împiedicate să-şi păstreze
progenitura din cauza constrângerilor sociale sau a lipsurilor materiale.3
Odată sarcina nedorită ajunsă la termen, copilul rezultat astfel era de multe ori abandonat
pe la vreo biserică, cruzimea însoţind nu de puţine ori acest gest al lepădării. Documentele
menţionează cazuri de prunci lăsaţi în toiul nopţii.
Pentru a reduce pe cât posibil numărul acestor situaţii, a fost înfiinţat, la iniţiativa şi cu
sprijinul lui Gr. Al. Ghica, un institut (Institutul Gregorian) care să favorizeze, prin specificul
activităţii sale, soarta pruncilor veniţi pe lume în condiţii mai puţin prielnice. În cadrul acestui institut
ajung să funcţioneze o maternitate, o şcoală de moaşe, un birou pentru plasarea doicilor la familiile
care le solicitau, o clinică pentru vaccinarea copiilor şi o secţie pentru primirea copiilor abandonaţi.
Poarta instituţiei era prevăzută cu un ghişeu special unde copiii de care părinţii lor nu aveau nevoie
puteau fi abandonaţi în condiţii discrete şi sigure, evitându-se astfel moartea sau îmbolnăvirea lor prin
părăsirea pe treptele bisericilor sau la porţile oamenilor. Acest ghişeu pare să-şi fi dovedit din plin
utilitatea: într-un răstimp de trei ani de la înfiinţarea institutului au fost abandonaţi în acest mod 362 de
nou-născuţi, număr deosebit de mare având în vedere că se referă doar la regiunea oraşului Iaşi. În
celelalte oraşe, îngrijirea copiilor părăsiţi era în continuare încredinţată în principal comunităţii4.
Persoana blamată pentru abandonarea copiilor era de obicei numai mama, femeia care
zămislise în păcat, tatii bilogici, aşa cum arată documentele vremii, refuzau de multe ori să-şi asume 1 Gazeta de Moldavia, Iaşi, 29, 1835, p. 2. apud Alin Ciupala - op.cit.2 Manualul.., ed. cit., vol. II, p. 447. apud Alin Ciupala - op.cit.3 Alin Ciupala - op.cit.4 Gazeta de Moldavia, Iaşi, 2, 1852. apud Alin Ciupala - op.cit.
19

responsabilitatea noii vieţi, lăsându-şi fostele partenere să se descurce singure, silindu-le de multe ori,
prin această “dezertare”, la gesturi disperate. 1
Pentru a impiedica astfel de situaţii, statul îşi punea speranţa în dezvoltarea învăţământului,
începând să acorde o atenţie sporită educării fetelor. În mod obişnuit, fetele, cu excepţia celor din
înalta societate, nu beneficiau de o instruire specială. Educaţia primită în familie (lucrări manuale,
gospodărie), era menită să le pregătească pentru destinaţia lor principală, aceea de soţie şi mamă. În
unele cazuri, atunci când în familie se aflau şi fraţi mai mari instruiţi, se întâmpla ca aceştia să predea
surorilor lor rudimente de scriere şi citire. 2
Concluzionând se poate observa statutul ingrat pe care îl avea femeia în prima parte a
secolului al XIX-lea ridicând o serie de discuţii în acest sens pentru reglementarea situaţiei acesteia.
Societatea era guvernata de puterea banului, căsătoria fiind asemenea unui contract, iubirea neavând,
astfel, sorţi de izbândă într-o societate mercantilă.
Unirea Principatelor (1859) şi perioada imediat următoare, caracterizată şi sub aspectul
familiei de numeroase reforme , au marcat practic schimbarea în întregime a unui edificiu juridic.
Codul Civil român, promulgat de Al.I. Cuza la 4/16 decembrie 1864, a fost principalul izvor care a
stat la baza reglementării raporturilor de familie pentru aproape o suta de ani.
Nu se poate susţine însa, cel putin în materia căsătoriei şi al divorţului, că reglementarea
nouă a fost numai de influenţă franceză, întrucât se găsesc numeroase deosebiri, dar şi anumite idei
bazate pe vechile legiuri româneşti. În mod indiscutabil, căsătoria se menţine ca principala modalitate
de formare a relaţiilor de familie, fiind considerată totuşi un contract - evidentă influenţă franceză.
După 1859 se păstrează inegalitatea dintre soţi, o anume “putere maritală” având bărbatul,
femeia fiind considerată incapabilă. [ Art. 950 , pct.3 din Codul civil : “Necapabili de a contracta sunt
…. 3. Femeile măritate, în cazurile determinate de lege”].
Textele au fost aspru criticate de juriştii vremii şi ulterior au fost modifcate. În anul 1929,
prin Legea asupra contractelor de munca se stabileşte că femeia măritată nu mai are nevoie de
consimţământul soţului la încheierea unei convenţii de muncă şi poate să dispună de salariul ei. În
anul 1932 apare Legea privind ridicarea incapacităţii femeii măritate. Totuşi unele din prevederile
discriminatorii au mai rămas mult timp în vigoare. Femeia trebuia în continuare sa-i dea ascultare
1 Alin Ciupala - op.cit.2 Ibidem.
20

bărbatului, iar acesta e dator sa-i asigure protecţia. Mai mult, soţia nu putea avea o discreţie a
corespondenţei şi nici măcar relaţii personale fără acordul soţului.
In fine, trebuie reţinut că familia este un izvor de înnoire, izvor de sensibilitate, de bogăţie
spiriturală, iar cei ce doresc astăzi să formeze o familie au menirea sa schimbe chipul lumii şi să nu
repete greşelile trecutului.
Fără căsătorie nu poate exista familie. Instituţia căsătoriei este un act al împlinirii vieţii
omeneşti şi ea trebuie sa depăşească momentul de criză, atât prin latura evident umană, cât şi prin
dimensiunea ei spirituală.
De asemenea, căsătoria şi divorţul , ca şi familia în general, nu sunt altceva decat o
construcţie socio-culturală a unei anumite ordini sociale, specifica fiecărei epoci de dezvoltare istorică,
care se opune uneori, măcar în parte, ordinii naturale. 1
Bibliografie
1. Chelaru , Ioan, Căsătoria şi divorţul - Aspecte juridice civile,
religioase şi de drept comparat, Editura A92.
1 Dr.Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul; Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Editura A92 ACTEON, passim
21

2. Froiu, Dumitru; Marcu, P.Liviu , Istoria Dreptului Românesc, vol II,
partea intai, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1984.
3. Froiu, Dumitru; Marcu, P.Liviu , Istoria Dreptului Românesc, vol II,
partea a doua, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucuresti, 1987.
4. Dariescu, Cosmin, Istoria Statului şi Dreptului Românesc din
Antichitate şi până la Marea Unire, Editura C.H. Beck, 2008.
5. http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/femeiaintrefamilie
Ciupala, Alin - Despre femei si istoria lor in Romania – capitolul:
Daniela Mârza, Femeia între familie şi societate în Moldova
regulamentară.
22