SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX BUCURESTI

REFERAT LA I.B.O.R

Mănăstirea Putna

Elev: Ungureanu Răzvan-Adrian Prof. Coord.: Pr. Dr. Burlacu Costel

BUCURESTI, 2014

Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu).

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX BUCURESTI

Mănăstirea se află la 33 km de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc.

Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menţionate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici şi mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ţinut al Sucevei nu este menţionată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu acelaşi nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ţinutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar şi de la unii dintre urmaşii săi. Constatarea nu poate impune totuşi concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăşte de sub Obcina Mare şi alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoştea, încă de pe atunci, o remarcabilă viaţă religioasă şi că Ştefan cel Mare s-a conformat tradiţiei, construindu-şi mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din uricul său de la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ţinutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuţi, dintre care, pe vremea sa, şase au fost „întoarse şi închinate să asculte de Mănăstirea (...) Putna, căci acele biserici şi acei popi sunt din satele mănăstirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea şi o mănăstire. Aceasta este menţionată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe fraţii Herman şi Laţcu, întărindu-le „ocina lor (...), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit...”.

In Letopiseţul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetăţii Chilia, în luna ianuarie 1465, Ştefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor şi tuturor preoţilor „să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui...”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulţumire, dar, având în vedere importanţa pe care o acorda voievodul însuşi acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene şi în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menţionează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ştefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Din pisaniile şi însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ştefan cel Mare, au fost transferaţi de la Neamţu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulţi monahi, meşteri caligrafi şi miniaturişti, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie şi evangheliare necesare viitorului locaş. Prezenţa unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viaţă religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfinţirea

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX BUCURESTI

noului edificiu, nu se putea desfăşura decât la adăpostul unor chilii improvizate şi al unei bisericuţe de lemn, probabil mai vechi şi foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ştefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridiceşte constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la fraţii Stan, Jachim şi Simion Babici, pe două sute de zloţi tătărăşti, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile şi poienile, cu muncelele, fâneţele şi izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei şi Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ţinutul Sucevei, ca toponimic, în general, şi ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ştefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.

Potrivit vechilor noastre letopiseţe, ceremonia târnosirii s-a constituit - ca şi fundarea - într-un prinos de recunoştinţă adus Providenţei, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinţi, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuşi ctitorul şi familia sa, boierii divaniţi şi o mare mulţime de credincioşi. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului şi cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.

Nedispunând de suficiente informaţii, fie scrise, fie arheologice, referitoare la aspectele detaliate ale vechii biserici putnene, unii cercetători au încercat să le intuiască sau să le deducă din structura şi aspectele altor biserici construite de Ştefan cel Mare şi care s-au păstrat într-o stare de conservare mult mai bună. Iată, spre exemplu, cum îşi închipuia Nicolae Iorga monumentul iniţial: „în forma ei de la început, mănăstirea trebuie să se fi înfăţişat mai mică şi mult mai simplă, fiind şi cea dinţii încercare a lui Ştefan, ca ziditor de asemenea lăcaşuri. Un pridvor îngust, în care se intra, nu prin păretele din faţă, ci prin cel din dreapta, străbătut de o uşă joasă având cadru gotic de linii care se taie între ele în unghiuri drepte la capete, iar la mijloc se apropie unele de altele prin salturi în zigzag, printr-un şir de mici arcuri. Uşă gotică mai mare, cu linii care se încoardă pentru a se atinge sus, într-o întâlnire de ogivă ruptă. Tindă a femeilor, umbroasă, în care abia se descopăr chipurile de sfinţi, zugrăviţi în culori întunecate, de albastru şi vânăt mai ales. Un naos mai larg, având la dreapta şi la stîngă strane. Un altar încheind crucea pe care o alcătuieşte întreaga zidire. Pe afară ferestruici în acelaşi stil ca şi uşa de intrare. Contraforturi, răzimători de piatră cioplită, sprijină zidurile, făcute din cărămidă aparentă, uneori smălţuită verde şi galben, care alternează cu piatra, săpate de firide ce se întind de obicei într-o singură desfăşurare de la temelia de piatră până supt streşina de şindrilă ridicată sus şi aplecată pentru scurgerea uşoară a ploilor dese prin aceste văi de Carpaţi. Discuri de smalţ, cu stema ţării, cu zmei încununaţi, cu ostaşi, cu alte chipuri ce nu se pot desluşi, se înfig la întâlnirea arcelor, la linia de supt acoperiş, precum şi pe turnul unic, subţire, care se ridică pe o dibace potriveală arhitectonică, special moldovenească, deasupra naosului. Un puternic turn de clopotniţă, răsărit din mijlocul zidului de

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX BUCURESTI

împrejmuire, are aceleaşi podoabe de piatră săpată şi discuri colorate, galbene, brune, albastre, verzi...

O acuarelă datorată lui F. X. Knapp, care poate fi datată în jurul anului 1856, cunoscută şi dintr-o schiţă foarte sumară publicată de Homstorfer, reprezintă biserica întocmai cum arăta în urma refacerilor din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Atrage atenţia mai cu seamă acoperişul ei, în care s-au perpetuat, surprinzător de fidel până la această dată, formele, proporţiile şi articulaţiile variate ale acoperişului originar, specific epocii lui Ştefan cel Mare, în pofida tuturor vicisitudinilor prin care a trecut necropola gloriosului voievod. Acuarela abordează parţial aşezământul.

Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt lăcaș.

Mănăstirea Putna este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare cod LMI SV-II-a-A-05595.

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX BUCURESTI

BIBLIOGRAFIE:1.2.3.4.