Dancu Livia-LorenaMaster,Anul II EFSS

Referat la disciplina argumentare si metodologie in cercetarea stiintifica din educatie fizica sportiva scolara

Testele ca instrumente de masura

Am ales aceasta tema deoarece consider ca testele sunt din puncul meu de vedere cea mai buna metoda de masurare in educatia fizica sportiva scolara si nu numai.

Ca instrumente de măsură, testele au fost elaborate şi dezvoltate de psihologia aplicată, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea.

Per ansamblu am decis sa elaborez o lucrare in care sa se evidentiieze condiţiile în care o probă este un test,criteriile de clasificare a testelor,precum si alte metode de cercetare in educatie fizica sportiva scolara.Summary:

I choise this homework because the tests are in my opinion the best method the measuring in physical education and sport and beyon.

As measuring instruments, the tests were developed and applied psychology developed since the late XIX century.

Overall we decided to develop a paper that outlined the conditions to which a test is a test, the classification criteria of the tests, and other methods of research in physical education school sport.

Cuvinte cheie:Testul,analiza structurala,cercetarea operationala,sistemul.

Key words:Test, structural analysis, researches operational,system.

Testele ca instrumente de măsură Testul este definit (Asociaţia Internaţională de Psihologie):

„Testul este definit o probă determinată, ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi subiecţii examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eşecului sau notării numerice a reuşitei . Sarcina poate fi relativă fie la cunoştinţele dobândite , fie la funcţii senzori-motrice sau mentale” (H. Pieron, 1968)

Testul constă dintr-o probă, mai frecvent, dintr-o serie de probe constituite în scopul stabilirii prezenţei (sau absenţei) unui aspect, a particularităţilor de manifestare sau a gradului dezvoltării lui.

Condiţiile în care o probă este un test sunt:1. Standardizarea

a) stimulilor prezenţi pentru a provoca reacţiile ce vor fi înregistrate cât mai exact şi cât mai complet;b) instrucţiei date în legătură cu sarcina ce trebuie executată;c) al modului de cotare a reacţiilor.

2. Etalonareaconstă în faptul că rezultatele individuale sunt apreciate (măsurate) prin raportarea lor la cele obţinute de o populaţie cât mai reprezentativă, atât din punct de vedere numeric, cât şi al compoziţiei sale.

Pentru clasificarea testelor există o serie de criterii ce pot fi luate în considerare:

Criteriul: un aspect al condiţiilor de examinare:- teste individuale- teste colective

Criteriul: natura relatărilor subiectului:- teste verbale (orale)- teste creion - hârtie- teste de performanţă

În funcţie de aspectul măsurat:- teste de eficienţă (teste de inteligenţă, aptitudini, cunoştinţe)- teste de personalitate- Examinarea valorii diagnostice a testelor

(testarea testelor), adică valoarea testului ca instrument de diagnostic şi pronostic, depinde de:

- fidelitate- validitate- sensibilitate

Fidelitatea unui test ne indică în ce măsură rezultatele obţinute cu ajutorul lui sunt demne de încredere. Cunoscând coeficientul de încredere al unui test, putem aprecia dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturilor măsurate sau sunt efectul unor factori variabili.

Principalele aspecte sub care un test trebuie să fie fidel sunt:- stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute cu ajutorul lui;- stabilitatea rezultatelor (în cazul când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi de persoane diferite)- caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu;- omogenitatea probelor.

Validitatea unui test. În sensul cel mai larg, prin validitatea unui test se înţelege faptul că el măsoară în mod adecvat trăsătura propusă.

Procedee de validare: * validitatea empirică este utilizată atunci când testul a fost

alcătuit în scopul unei selecţii; * validitatea predictivă arată în ce măsură subiecţii care au

avut o bună reuşită în cadrul testului, vor avea o reuşită asemănătoare în activitatea reală, în care respectiva trăsătură este considerată esenţială;

* validitatea de concurenţă - cel care alcătuieşte un test trebuie să se asigure că toate aspectele majore, care constituie conţinutul trăsăturilor măsurate, sunt surprinse în diferite probe şi apar într-o dozare corectă.Sensibilitatea defineşte fineţea de discriminare a testului,

adică numărul de valori pe care le prezintă pentru un item.Testele sunt unidimensionale, când măsoară o singură

caracteristică (temperament, anxietate) şi multidimensionale, când măsoară mai multe caracteristici. Exemplu: „inventare de personalitate”, bateria de teste pentru măsurarea forţei (a braţelor, a picioarelor, a abdomenului, a spatelui - prin probe dinamometrice, tensiometrice sau probe de teren (sărituri), bateria pentru capacitatea motrică (fitness = condiţie), care cuprinde probe pentru măsurarea vitezei, forţei, coordonării, rezistenţei ş.a.Alte metode

Analiza structurală Prin structură, în accepţia filosofică şi metodologică, se

înţelege alcătuirea internă a unui sistem. În analiza structurală se are în vedere complexul de relaţii dintre componentele care definesc un anumit sistem.

J. Piaget defineşte structura ca un sistem prezentând legi sau proprietăţi ale ansamblului. Structura se caracterizează prin complexul de relaţii care atribuie sistemului integralitate şi omogenitate, în raport cu elementele sale componente.

Ca metodă de cercetare, analiza structurală urmăreşte să evidenţieze ceea ce este comun, esenţial şi unitar în diversitatea elementelor unei realităţi cercetate.

Structuralismul consideră obiectele ca sisteme, deci ansambluri de elemente organizate, ce pot fi recompuse şi transformate prin procedee definite.

Cercetarea operaţionalaCercetarea operaţională este o disciplină metodologică şi aplicativă, care urmăreşte să stabilească indici sau criterii de eficacitate maximă a proceselor ce se desfăşoară în orice domeniu de activitate şi să elaboreze procedee raţionale de organizare a activităţii în general.

Cercetarea operaţională este un instrument de lucru având la bază conlucrarea disciplinei respective cu unele discipline matematice. Principalul aparat matematic utilizat de cercetarea operaţională este dat de teoria probabilităţilor, în organizarea activităţilor complexe fiind necesară luarea în considerare a factorilor aleatori.

Rezolvarea unei probleme prin cercetare operaţională are următoarele etape:1. enunţarea problemei (pregătirea cercetării;2. determinarea parametrilor activităţii date (construcţia modelului);3. alegerea criteriilor de eficacitate (găsirea soluţiei optime);4. cercetarea legăturilor reciproce dintre parametri, determinarea căilor de sporire a eficacităţii (testarea modelului);

2. luarea deciziei pe baza rezultatelor cercetării şi aplicarea în practică a măsurilor care duc la sporirea eficacităţii activităţii.Metoda sistemică Ştiinţa contemporană cunoaşte, în ultimul timp, o răspândire tot mai mare a

noţiunii de sistem, termenul fiind utilizat în cele mai diverse domenii. Noţiunea de sistem este aplicabilă în egală măsură în orice domeniu al cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba de fenomene materiale sau ideale.

Termenul de sistem este înţeles diferit în diverse domenii ale ştiinţei. W. Ross Ashby (1964) consideră că un sistem ar consta din orice şir de variabile alese sau abstracte, indiferent dacă ele sunt sau nu inter-dependente, iar L. von Bertalanffy defineşte sistemul ca un complex de elemente aflate în interacţiune, iar A. Hall şi R. Fagen ca mulţimea obiectelor, împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre atributele lor. În concepţia lui Z. Zadeh, sistemul reprezintă totalitatea obiectelor legate printr-o anumită formă de interacţiune şi inter-dependenţă.

Pentru definirea clară şi cuprinzătoare a noţiunii de sistem este necesar să se apeleze la categoriile de obiect, însuşire, relaţie.

Un singur obiect devine sistem dacă este reprezentat ca totalitatea părţilor sale sau ca totalitate a calităţilor sale. Totalitatea se defineşte ca obiect împreună cu relaţia sa interioară. Obiectele în sine, fără relaţii între ele, nu formează sisteme.

Savantul biolog L. von Bertalanffy a elaborat Teoria Generală a Sistemelor (TGS). După Bertalanffy, teoria generală a sistemelor cuprinde următoarea ierarhie a sistemelor, cu diferite trepte de complexitate: particule elementare; atomii elementelor chimico-moleculare; compuşii macromoleculari; celule cu nuclee şi citoplasmă; ţesuturile, organele, sistemele de organe, care formează întregul organism; coloniile de animale, sistemele simbiotice şi de populaţii; populaţiile umane, iar unitatea cea mai înaltă este integralitatea (totalitatea) vieţii pe pământ.

Bibliografie

ALEXE, N.,Cercetarea ştiinţifică în domeniul educaţiei-fizice. În: Educaţia Fizică şi sport, nr.4 / 1991EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, Vol. I şi II, Bucureşti, 1992Mihai Sanislav “Metodologia cercetarii activitatiilor corporale editura “Alma Mater”Sibiu 2002Mihai Epuran,Mariana Marolicaru “metodologia cercetarii activitatiilor corporale,suport de curs.