CAPITOLUL IINFLAŢIA.ASPECTE GENERALE

1.1 Definirea fenomenului inflaţionist.Măsurare

Există o multitudine de definiţii date inflaţiei, dintre care unele se referă la modul de manifestare a proceselor inflaţioniste, altele la cauzele posibile ale acestora, iar altele includ ambele abordari.

Deşi o definiţie general satisfăcătoare nu a fost încă acceptată, cea mai răspândită în literatura de specialitate, este aceea care afirmă că „inflaţia este un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor” (Pierre Bezbakh). Această definiţie reprezintă numitorul comun al tuturor definiţilor întâlnite, constând în sublinierea formei finale de manifestare a acestui proces.

Întrucât cauzele reale ale inflaţiei trebuie căutate în mulţimea disfuncţiilor care pot apărea în evoluţia întregului sistem economic-social naţional, tot mai mulţi specialişti se hazardează în formulări de definiţii transparente, bazate pe precizarea cauzelor inflaţiei.

Toate teoriile inflaţioniste din ţările cu economie de piaţă, componente ale unor teorii cu caracter mai general referitoare la reglarea funcţionării sistemelor economice naţionale într-o economie de piaţă, care au evoluat o dată cu succesiunea diferitelorcurente din gândirea economică, poartă amprenta esenţei mecanismului de funcţionare a unui sistem de organizare economică. Tocmai de aceea, in gândirea economică, s-au conturat mai multe concepţii privind explicarea inflaţiei.(Frisch,H.,Teorii ale inflaţiei,Editura Sedona, Timişoara, 2007 )

Potrivit lui Laidler, în anul 1975, inflaţia este „ un proces de creştere continuă a preţurilor sau, prin echivalenţă, de depreciere continuă a valorii banilor”. Aceaste definiţie descrie simptomele inflaţiei, dar nu spune nimic despre cauzele sau consecinţele ei.(Cimara, M.,Ciutacu, C., Inflaţia în România,Editura Expert, Bucureşti, 2003)

Practic definiţia, stabileşte ce nu este inflaţia, cu alte cuvinte, ea nu este o creştere întâmplătoare sau de scurtă durată a nivelului general al preţurilor.De asemenea, creşterea preţurilor intervenită in faza de expansiune economică şi anulată de reducerile de preţuri din faza de recesiune nu poate fi etichetată drept inflaţie; putem vorbii despre inflaţie doar atunci când creşterile de preţuri sunt ireversibile.

Trebuie subliniat ca inflaţia nu se referă la augmentarea preţurilor bunurilor individuale, ci la o creştere a nivelului general al preţurilor. Nu trebuie nici să ne pripim în a eticheta o creştere a nivelului general al preţurilor mai mică de unu la sută pe an drept inflaţie. Rata de creştere a nivelului genarl al preţurilor, care îşi merită numele de inflaţie, depinde foarte mult de sensibilitatea agenţilor economici faţă de inflaţie.

M. Bronfenbrenner şi F.D. Holzman au delimitat patru tipuri de definiţii ale inflaţiei (Cimara, M.,Ciutacu, C., Inflaţia în România,Editura Expert, Bucureşti, 2003):

a) inflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulţibani aleargă după prea puţine bunuri”(aici inflaţia se pune în legătură cu cererea manifestată pe piaţa bunurilor de consum).

b) inflaţia reprezintă o creştere a rezervelor băneşti sau a veniturilor, fie n sumă totală, fie pe cap de locuitor(inflaţia este explicată ca fiind rezultatul modificării ofertei de bani).(M. Bronfenbrenner şi F.D. Holzman, 1963, pag. 599)

Ambele definiţii sunt de tip cauzal, iar potrivit lui Friedman „inflaţia este pretutindenişi întotdeauna este un fenomen monetar ... şi poate fi determinată numai de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei”

c) inflaţia reprezintă o creştere a nivelului preţurilor având şi următoarele caracteristici sau condiţii adiţionale:

este anticipată cu lipsă de precizie; duce la noi creşteri de preţuri ( prin creşterea costurilor); nu sporeşte gradul de ocupare a forţei de muncă şi nici producţia reală; este mai rapidă decât aşa numita „rată inofensivă”; se manifestă „ca fenomen bănesc”; se masoară prin preţuri nete, adică in preţurile din care au fost scăzute

impozitele indirecte.Această definţie este o versiune extinsă a definiţiei bazate pe simptome, unde

creşterea generală a indicelui preţului de consum trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a putea fi considerată inflaţie.

d) inflaţia poate fi asociată cu o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin preţul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.

Această ultimă definiţie subliniază rolul evoluţiilor externe în evoluţia niveului general al preţurilor.Inflaţia masurându-se în acest caz prin mişcările cursului valutar;această metodă este potrivită pentru economiile deschise, în anumite situaţii.

Cu toate acestea, definirea inflţiei ca o creştere continuă şi durabilă a nivelului general al preţurilor poate duce la concluzia că o blocare administrativă a creşterii preţurilor ar elimina inflaţia.Ori, această practică, cae a fost utilizată frecvent de diverse state, nu face altceva decât să modifice forma de manifestare concretă a inflaţiei, fără a o elimina: în locsă se producă creşterea preţurilor, are loc golirea magazinelor, apariţia piţei negre şi lista ar putea contiuna.

O asemea economie, cu preţuri fixate administrativ a fost, de exemplu, economia socialistă, în care preţurile bunurilor şi serviciilor esrau stabilite de sta, fără a ţine seamă de raportul dintre cerere şi ofertă şi adesea fără a ţine seama de cheltuielile de producţie, ci în funcţie de obiectivele planului.

Există şi o altă formă de definire a inflaţiei, şi anume „ un impozit pe care îl plătesc deţinătorii de monedă, fie în formă monetară-în cazul creşterii preţurilor,fie în natură-în caz de penurie de bunuri”.

Acestea fiind spuse, trebuie arătat că, într-o economie cu preţuri flexibile, asimilarea inflaţiei cu creşterea generală şi durabilă a preţurilor este o aproximare utilă din punct de vedere practic. O asemenea tratare nu epuizează toate fenomenele inflaţiei, care, infuncţie de intensitate şi de existenţa sau nu a unui proces cumulativ, poate fi lentă (creeping inflation) sau galopantă (hzperinflation).În plus, altura practică a combaterii inflaţiei depinde de modul de rezeolvare a problemei cuantificării dinamicii nivelului general al preţurilor.

În această ordine de idei putem spune ca inflaţia este un dezechilibru monetar major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Inflaţia este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum.

Măsurarea inflaţieiLa calcularea inflaţiei, sunt luate în considerare toate bunurile şi serviciile care intră în

consumul gospodăriilor populaţiei, inclusiv: articole zilnice (cum ar fi alimentele, ziarele, benzina); bunuri de folosinţă îndelungată (de exemplu, îmbrăcămintea, calculatoarele personale

şi maşinile de spălat); serviciile (cum ar fi coaforul, asigurările şi închirierea de locuinţe).

Comparaţi preţul coşului de consum de la an la anToate bunurile şi serviciile consumate în gospodăriile populaţiei pe parcursul anului

sunt reprezentate de un „coş” de produse. Fiecare produs din acest coş are un preţ care poate varia în timp. Rata anuală a inflaţiei este dată de preţul coşului integral într-o anumită lună comparat cu preţul acestuia în aceeaşi lună a anului precedent.

Tabel 1.1 Exemplu de calcul al inflaţiei*

Cantităţi cumpărate în anul de bază

Preţ(anul de bază)

Preţ(anul următor)

Preţ(2 ani mai târziu)

unitar total unitar total unitar total150 de pâini 1,50 EUR 225 EUR 1,30 EUR 195 EUR 1,60 EUR 240 EUR100 de ceşti

de cafea2,40 EUR 240 EUR 2,40 EUR 240 EUR 2,15 EUR 215 EUR

12 şedinţe la coafor

20,00 EUR 240 EUR 22,00 EUR 264 EUR 23,00 EUR 276 EUR

o haină de iarnă

145,00 EUR 145 EUR 176,00 EUR 176 EUR 160,00 EUR 160 EUR

Costul total al coşului

850 EUR 875 EUR 891 EUR

Indicele preţurilor

100,0 102,9 104,8

Rata inflaţiei 2,9% 1,8%

* Inflaţia măsurată prin preţurile de consum în zona euro este calculată lunar de Eurostat. Indicele armonizat al preţurilor de consum (IAPC) acoperă, în medie, aproximativ 700 de bunuri şi servicii, reflectând cheltuielile medii ale gospodăriilor populaţiei din zona euro pentru un coş de produse. Gama completă de produse acoperite de IAPC şi ratele actuale ale inflaţiei.

(Sursa: Banca Centrală Europeană, BCE)

A. Alcătuiţi o listă a tuturor produselor din coşul dumneavoastră şi a cantităţilor de servicii şi produse pe care le-aţi consumat într-un an dat (acesta va fi „anul de bază” în cazul dumneavoastră).

În exemplul nostru am inclus doar pâinea, cafeaua, şedinţele la coafor şi o haină de iarnă.

B. Calculaţi cheltuielile totale pentru fiecare dintre aceste produse, înmulţind cantităţile cumpărate cu preţul unitar aferent:

150 de pâini x 1,50 EUR = 225 EUR100 de ceşti de cafea x 2,40 EUR = 240 EUR etc.

C. Adunaţi rezultatele totale pentru toate produsele pentru a obţine costul total de consum.

În anul nostru de bază acesta este egal cu 850 EUR.D. Repetaţi paşii 2 şi 3 pentru fiecare dintre anii următori.

Exemplul arată că, după primul an, unele preţuri s-au modificat, iar costul total al consumului a crescut până la 875 EUR. După al doilea an, acesta este de 891 EUR.

E. Împărţiţi costul total al coşului pentru fiecare dintre anii următori la costul coşului din anul de bază în cazul dumneavoastră, apoi înmulţiţi rezultatul cu 100.

Anul următor: 875 EUR ÷ 850 EUR x 100 = 102,9 F. Rata anuală a inflaţiei reprezintă variaţia în procente de la un an la altul.

În exemplul nostru, după un an, rata inflaţiei se situează la un nivel de 2,9%. Aceasta este calculată împărţind diferenţa dintre indicele preţurilor pentru anul respectiv şi indicele preţurilor pentru anul anterior (102,9 – 100) la produsul înmulţirii indicelui preţurilor pentru

anul anterior (100) cu 100. În anul următor, aceasta se situează la nivelul de (104,8 – 102,9) ÷ 102,9 x 100 = 1,8%. Indicele armonizat

În zona euro, inflaţia preţurilor de consum este măsurată prin „indicele armonizat al preţurilor de consum”, al cărui acronim, „IAPC”, este adeseori utilizat. Termenul „armonizat” indică faptul că toate statele membre ale Uniunii Europene aplică aceeaşi metodologie, oferind posibilitatea comparării datelor din diferite state.

Inflaţia, stabilitatea preţurilor şi BCEMisiunea principală a BCE constă în menţinerea stabilităţii preţurilor, definită ca o

rată anuală a inflaţiei IAPC inferioară, dar apropiată de nivelul de 2%, pe termen mediu. Comparaţie între ţări

Înainte ca euro să devină moneda noastră comună, fiecare ţară măsura inflaţia pe baza procedurilor şi metodelor naţionale specifice. Odată cu introducerea euro, a apărut şi necesitatea de a măsura inflaţia la nivelul întregii zone euro, fără variaţii sau suprapuneri, prin metode care să permită comparaţii între ţări, lucru posibil cu ajutorul IAPC şi al unui set de norme obligatorii din punct de vedere juridic. Ponderea produselor în IAPC

Impactul pe care o singură variaţie a preţurilor îl are asupra IAPC depinde de sumele cheltuite în medie de gospodăriile populaţiei pentru produsul respectiv.

Exemplu: cafea - cafeaua (laolaltă cu ceaiul şi cacaua) are o pondere de 0,4%. Astfel, orice variaţie a preţului acesteia nu va avea un impact important asupra IAPC total.

Exemplu: benzină - benzina (împreună cu alţi carburanţi şi lubrifianţi auto) are o pondere de 4,6%, ceea ce înseamnă că o variaţie similară celei a preţului cafelei va avea un impact de zece ori mai mare asupra IAPCPonderea principalelor grupe de produse în IAPCCum se calculează IAPC?

a. Calcularea ponderii pe grupe de produse – ponderea grupelor de produse se stabileşte în funcţie de importanţa acestora în bugetele medii ale gospodăriilor populaţiei. Pentru a fi siguri că indicele îşi păstrează relevanţa, reflectând toate variaţiile obiceiurilor de consum, aceste ponderi sunt actualizate periodic. Acestea se calculează pe baza rezultatelor unor sondaje, în care membrii gospodăriilor sunt rugaţi să ţină o evidenţă a cheltuielilor efectuate. Ponderile reprezintă medii la nivel naţional, care reflectă cheltuielile tuturor tipurilor de consumatori (bogaţi şi săraci, tineri şi vârstnici etc.).

b. Calcularea ponderii pe ţări – ponderile ţărilor se stabilesc în funcţie de cota fiecăreia în totalul cheltuielilor de consum din zona euro. Cine calculează IAPC...

… în fiecare ţară? În fiecare ţară din zona euro există un institut naţional de statistică, care calculează IAPC pentru ţara respectivă.

… pentru zona euro? Fiecare institut naţional de statistică transmite datele specifice ţării sale la Eurostat, Oficiul de Statistică al Comunităţilor Europene. Acesta calculează apoi IAPC pentru întreaga zonă euro. Eurostat asigură şi calitatea datelor naţionale prin monitorizarea conformităţii cu normele cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic.

De asemenea, inflaţia, poate fi calculată astfel: în mărime absolută - excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care

dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale preţurilor efective;

în expresie relativă - este raportul între excedentul sau surplusul de monedă (respectiv, de cerere)şi oferta reală de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a preţurilor.

A. Indicele general al preţurilor IGP

Indicele general al preţurilor (IGP) este raportul între produsul intern brut exprimat în preţuri curente PIB1 şi produsul intern brut exprimat în preţurile perioadei de bază PIB0

(dint-un an ales ca bază de comparaţie).

Acest indice mai poartă şi denumirea de deflator (D).B. Indicele preţurilor de consum IPC

Indicele preţurilor de consum este un definit prin relaţia matematică:

unde:q1 - bunurile necesare subzistenţei populaţiei;P1 şi P0 - nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază;

C. Indicele puterii de cumpărare a banilor IPCBIndicele puterii de cumpărare a banilor este un definit prin relaţia matematică:

unde:IM - indice masă monetară;IP - indice preţuri.

Datorită faptului ca, nu întotdeauna, inflaţia, se manifestă prin creşterea preţurilor, evidenţiază idea ca nu orice creştere de preţuri trebuie catalogată drept inflaţie.

Este adevărat că, nivelul general al preţurilor se măsoară printr-un indice de consum, incluzând diverse taxe indirect(de exemplu TVA). Dar creşterea/scăderea acestor taxe determină creşterea/scăderea indicelui, fără nici o legătură cu gapul inflaţionist şi fără ca alocarea veniturilor provenite din taxele respective să poată fi precizată.

Modificarea nivelului impozitelor şi taxelor are, a priori, un effect mecanic asupra indicelui preţurilor. Creşterea mecanică a indicelui poate chiar coincide cu o reducere a gapului inflaţionist intern, ca în cazul ăn care Această creştere este provocată de creşterea preţurilor produselor importate, care se repercutează apoi asupra preţurilor interne. Situaţia paradoxală, în care are loc creşterea preţurilor în condiţiile în care oferta internă este mai mare decât cererea este numită stagflaţie.

Deoarece nivelul general al preţurilor priveşte preţurile tutror bunurilor, este necesară o anumită simplificare a măsurării inflaţiei, pentru că, din motive practice evidente, este imposibilă înregistrarea tuturor preţurilor şi reflectarea tuturor dinamicilor acestora.

Astfel, pentru măsurarea inflaţiei, se lucrează doar cu preţurile de consum, în timp ce preţurile mijloacelor de producţie fc obiectul unro indici specifici.

În loc de a calcula un ndice de preţuri pe baza unei liste exhaustive de bunuri, se determină indicele tuturor preţurilor unui eşantion reprezentativ de bunuri, identic, d regulă, cu “coşul” de consum al unei familii medii.

Cu toate acestea, cu toate regulile utilizate de statisticieni pentru alegerea eşantioanelor, contestarea acestora este oricân posibilă, ceea ce duce la relativizarea multor soluţii propuse în literature de specialitate pentru măsurarea inflaţiei.În plus, bunurile selectate trebuie ponderate în funţie de importanţa lor în consum, ceea ce duce la crearea unei noi doze de subiectivism.

Toate aceste limite, inerente unui instrument cu caracter de mărime medie, care nu pot reflecta totalitatea situaţiilor particulare create de gusturile şi preferinţele diverşilor indivizi, provin din faptul că noţiunea de nivel general al preţurilor este un termen macroeconomic.

Aceste dificultăţii referitoare la definirea naturii nivelului general al preţurilor şi cuantificarea mărimii macroeconomice respective, la care se adaugă problemele create de pluralitatea de sensuri ale noţiuniide inflaţie ‘, evidenţiate mai sus, constituie o dovadă pentru evidenţierea iluziei terminologice.

Mărimea inflaţiei în termeni absoluţi constă în diferenţa dintre cererea absolută nominală şi cantitatea reală de mărfuri şi servicii ale agenţilor economici pe care aceştia le pot pune în circulaţie.

Mărimea inflaţiei în termeni relativi este reprezentată de raportul procentual între marimea absoluta a inflaţiei şi masa ofertei reale de bunuri.

Aşa cum am arătat, inflatia este un fenomen macroeconomic care constă în creşterea preţurilor.Evoluţia preţurilor se evidenţiază cu ajutorul indicelui mediu al preţurilor.

Pentru determinarea acestui indice se calculează costul unui eşantion de bunuri în două perioade de timp : perioada de baza ( T0 ) ;perioada curenta ( T1 ) ; apoi se calculează modificarea procentuală a costului eşantionului din perioada T1 faţă de perioada T0.

Costul esantionului T1Ip = ————————— ◦ 100

Costul esantionului T0

Cauzele pot fi obiective sau subiective. Cele obiective se refera la marimea unor indicatori economici care prin natura lor pot determina cresterea preturilor:

creşterea masei monetare peste nivelul necesar asigurării tranzacţiilor economice; creşterea costurilor de producţie ; creşterea salariilor; creşterea preţurilor la bunurile importate.

Cele subiective se referă la anumite trăsături psiho-sociologice ale indivizilor şi colectivităţilor care determină un comportament economic de natura să conducă la stimularea sau întreţinerea creşterii preţurilor. Atunci când agenţii economici se aşteaptă la o creştere de preţuri, ei vor integra aceasta creştere în previziunile şi calculele lor.Este fenomenul anticipărilor autorealizatoare; daca fiecare va anticipa inflaţia, atunci ea se va produce.

Principalele cauze ale inflaţiei sunt:Inflaţia contemporană reprezintă un dezichilibru structurat monetaro-real, care exprimă

existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general, ca şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.

Admiţând că măsura corectă a inflaţiei este dinamica nivelului general al preţurilor, creşterea acestui indicator poate fi explicată printr-o multitudine de factori, de la fiscalitate, la înmulţirea banilor şi la influenţa valorii importurilor (inflaţia importată).

Inflaţie prin monedă - emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii.

Aceasta atrage dup sine un ”surplus de cerere” şi, ca urmare, creşterea ansamblului preţurilor.

Creşterea preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea cererii pe care acesta o face posibilă.

Creşterea masei monetare, însoţită de creşterea producţiei, poate conduce la creşterea ratei dobânzii, de aici la creşterea cererii pentru investiţii şi implicit la creşterea preţurilor.

Inflaţia prin monedă înseamnă emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii. Aceasta atrage un surplus de cerere de mărfuri care duce la creşterea preţurilor. Mărirea preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea cererii pe care aceasta o face posibilă.

Inflaţia monetară este definită foarte clară prin ecuaţia schimbului a lui Fisher :MV=PT

unde : M= Masa monetară V= Viteza de circulaţie a monedei P= Nivelul general al preţurilor T= Volumul tranzacţiilor.Astfel se poate vedea că dacă M(masa monetară) creşte foarte mult apare un

dezechilibru major în ecuaţie care nu poate fi adusă la normal decât prin creşterea lui P (nivelul general al preţurilor).

Spunem aceasta deoarece, T(volumul tranzacţiilor) nu poate creşte mai mult de nivelul maxim pe care i-l permite producţia; V (viteza de circulaţie a banilor) nu este uşor de modificat deoarece sunt greu de modificat: gusturile, obiceiurile şi preferinţele consumatorilor.

Inflaţie prin cerere,excedentul de cerere agregată peste oferta agregată.Ea apare datorită creşterii cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată rămâne

în urma cererii sau se micşorează. Cererea agregată poate să crească şi în condiţiile în care masa monetară nu se modifică. Acest lucru se poate întampla în mai multe cazuri si anume:

sporesc veniturile banesti ale populatiei, ducand la marirea puterii de cumparare a acesteia (în România mare parte din banii populaţiei provin din afară, deoarece un numar mare de persoane lucrează peste graniţă, însă continuă să trimită bani familiei aflate în ţară);

se diminueaza înclinaţia spre economisire; se extinde creditul de consum (există o tendinţă accentuată de a lua credite, fie

pentru nevoi personale, fie pentru achitiziţii imobiliare, de maşini); are loc cresterea salariilor neinsotita de sporirea rezultatelor muncii.Apare datorită creşterii cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată rămâne în

urma cererii sau se micşorează. Cererea agregată poate să crească şi în condiţiile în care masa monetară nu se modifică, atunci când:

sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând la mărirea puterii de cumpărare a acesteia;

are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea productivitaţii muncii; se extinde creditul de consum; se diminuează înclinaţia spre economisire.

Inflaţie prin costuri, creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată.

Mărirea costurilor nu stimulează producţia şi, ca urmare oferta de mărfuri scade, iar preţurile cresc. Costurile de producţie se măresc atunci când remunerarea factorilor de producţie creşte mai mult decât productivitatea lor; un loc important, în acest sens, îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoţită de o creştere superioară a productivităţii muncii. În acelaşi sens, al creşterii costurilor, acţionează şi creşterea preţurilor la materii prime, materiale.

Mărirea costurilor nu stimulează producţia iar oferta de bunuri şi servicii scade iar preţurile cresc. Costurile de producţie cresc când remunerarea factorilor de producţie creşte mai mult decât productivitatea lor. Un rol important îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoţită de o creştere superioară a productivităţii muncii. În acelaşi sens, al creşterii

costurilor, acţionează şi mărirea preţurilor la materii prime, materiale, combustibil, energie, etc.

Inflaţia importată, se manifestă ca urmare a creşterii preţurilor la bunurile importate.Daca aceste bunuri sunt de consum, atunci se înregistra o creştere a preţurilor doar la

bunurile importate. Dacă bunurile sunt de investiţii, ele vor fi folosite în producerea unor bunuri de consum; prin urmare o creştere a acestor bunuri va conduce sigur la inflaţie. Inflaţia importată depinde de ponderea importului în totalul ofertei de bunuri şi servicii pe piaţa internă, de elasticitatea cererii pentru bunurile de import în raport cu preţul acestora şi de structura importului.

Creşterea preţurilor peste graniţă măreşte valoarea importului, care în cazul mijloacelor de producţie (materii prime, utilaje, maşini, energie) duce la creşterea costurilor şi a preţurilor bunurilor economice produse anterior.

Inflaţia prin structuri,se refera la impactul pe care-l poate avea asupra nivelului general al preţurilor asupra structurii economiei pe ramuri, subramuri, forme de proprietate.

Se caracterizează prin practicarea unor preţuri ridicate fără o legătură directă cu creşterea cererii sau scăderea ofertei; structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică manifestarea concurenţei şi ca atare practicarea unor preţuri ridicate.

1.2 Formele inflaţiei.Măsuri antiinflaţioniste.Consecinţe

Formele inflaţiei sunt:Inflaţia târâtoare (sau liniştită) presupune creşterea preţurilor până la max. 3%;Inflaţia moderată-reprezintă creşterea anuală a preţurilor cu 15-30%. Definiţia

inflaţiei moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT şi Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI, în 1993[1];

Criza inflaţionistă -- reprezintă acea perioadă de timp, de cel puţin doi ani, pe parcursul căreia rata anuală a inflaţiei depăşeşte 40%. Definiţia crizei inflaţioniste a fost propusă de către Michael Bruno şi William Easterly, economişti la Banca Mondială, în 1998[2];

Inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%;Inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual;Hiperinflaţia - reprezintă creşterea preţurilor de peste 50% pe lună. Definiţia hiperinflaţiei a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan,

profesor la Columbia University, în 1956. Hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină, dacă rata creşterii preţurilor scade sub 50% şi timp de un an se menţine sub acest nivel[3]. După alţi autori, hiperinflaţia presupune o rată medie anuală de 1.000% şi peste acest nivel.

Măsuri antiinflaţionisteA) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:

politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activităţii economice, ocupare a forţei de muncă, stabilitate a preţurilor etc.).Obiectivele politicii monetare

Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de obiective finale:

creşterea economică durabilă ocuparea deplină a forţei de muncă stabilitatea preţurilor stabilitatea ratelor dobânzii stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea

balanţei de plăţi) stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare

Banca centrală nu poate să următească toate aceste obiective concomitent.Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor economice sunt:

Operaţiuni pe piaţă deschisă (open-market)Operaţiunile pe piaţă deschisă reprezintă activitatea băncii centrale pe vânzare şi

cumpărare de titluri ale pieţei monetare. Prin intermediul acestor operaţiuni autorităţile monetare modifică rezervele băncilor şi indirect influenţează cantitatea de monedă în circulaţie. Atunci când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din lichidităţile băncilor şi micşorează oferta de monedă în circulaţie. În cazul invers, al cumpărării de titluri, banca centrală „injectează” lichiditate suplimentară, majorând masa monetară.Rata rezervelor obligatorii

Sistemul rezervelor obligatorii presupune obligaţia băncilor de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea acestor depozite (rezerve) se stabileşte în dependenţă de suma mijloacelor băneşti atrase de la agenţi economici şi de rata de rezervare.

Atunci când autoritatea monetară măreşte rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve suplimentare, micşorându-se astfel potenţialul de creditare a economiei şi de creare de depozite noi. În cazul invers, al micşorării ratei rezervelor obligatorii, băncile au posibilitatea de extindere a activităţilor de creditare. Unele ţări (Canada, Elveţia, Australia) au renunţat la sistemul rezervelor obligatorii.Ratele dobânzii

Asupra cantităţii de monedă în circulaţie se poate influenţa şi prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii centrale) sau a ratei de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate de bănci).

Atunci când autoritatea monetară coboară rata sa de bază, ea stimulează interesul băncilor pentru refinanţare, respectiv solicitarea mai multor împrumuturi. Acestea se folosesc pentru creditarea economiei naţionale şi provoacă majorarea masei monetare. În cazul invers, al creşterii ratei de bază, banca centrală „scumpeşte” creditul său, descurajând practica de refinanţare şi micşorând potenţialul băncilor de a credita economia.Alte instrumente de intervenţie

politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menţinerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii şi a preţurilor;

politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşorare artificială a ratei dobânzii şi la ieftinirea creditului;

B) Măsuri de stimulare a creşterii ofertei: politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă,

prin care să se evite creşterea costurilor medii; creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţii; stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în

mijloacele de producţie performante, prin forţa de muncă într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de producţie.

Consecinţele inflaţieiInflaţia ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativă, având

numeroase consecinţe asupra populaţiei, agenţilor economici şi asupra mersului de ansamblu al economiei.

Principalele consecinţe sunt: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea de venituri şi de avuţie; este stimulata înclinaţia spre consum; este descurajată înclinaţia spre economisire; “fuga” de lichidităţi şi preferinţa pentru plasarea disponibilităţilor băneşti în bunuri

durabile neproductive inflaţia avantajează debitorii (in moneda naţională); rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei.

Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.

1.3 Alte concepte privind inflaţia.Inflaţia percepută Deflaţia caracterizează situaţia în care pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este

mai mare decăt cererea, avănd loc scăderea preţurilor.Este opusul inflaţiei.Deflaţia este un fenomen economic care reprezintă opusul inflaţiei, caracterizat prin

scăderea preţurilor bunurilor şi serviciilor. Acest fenomen are consecinţe asupra unei economii naţionale la fel de grave ca şi inflatia. El poate fi determinat, în principal, prin reducerea masei monetare şi a creditului.

Potrivit lui Barro,deflaţia reprezintă o scădere a indicelui general al preţurilor într-o perioadă de timp. Deseori, deflaţia este cauzată de o reducere a ofertei de bani sau de o restrângere a creditului. Deflaţia poate fi de asemenea cauzată de o restrângere a cheltuielilor, fie din partea guvernului, fie din partea agenţilor economici, sau a investiţiilor dintr-o economie. Deflaţia are de multe ori ca efect creşterea numărului şomerilor, întrucât cererea de bunuri şi servicii în economie scade, pe fondul deficitului de lichidităţi.)

Inflaţia caracterizează situaţia în care pe termen lung, cererea de bunuri şi servicii este mai mare decăt oferta, ceea ce determină creşterea preţurilor.

Stagflaţia este caracterizată de stagnarea producţiei, fără ca masa monetară să se micşoreze, accentuându–se dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.Stagflaţia

Formă de criză economică. Situaţie ce rezultă dintr-o recesiune ce se reflectă într-o stagnare a activităţii economice şi continuarea unui proces inflaţionist. Consecinţa a unei inflaţii îndelungate ce constă în coexistenţa inflaţiei cu stagnarea economiei, prin lipsa de creştere economică semnificativă.

Conceptul este cunoscut în mare parte deoarece, în teoria macroeconomică de după al doilea razboi mondial, inflaţia şi recesiunea erau privite ca excluzându-se reciproc, şi deoarece stagflaţia s-a dovedit în general extrem de dificil şi costisitor de eradicat.

Economiştii oferă două explicaţii principale despre cauzele apariţiei stagflaţiei. Prima explicaţie este cea conform căreia stagflaţia poate rezulta atunci când economia este încetinită de un şoc nefavorabil la nivelul stocurilor, cum ar fi creşterea preţului petrolului într-o ţară importatoare de petrol, care tinde să ridice preţurile şi să încetinească economia prin derentabilizarea producţiei. Acest tip de stagflaţie prezintă o dilemă politică deoarece marea parte a acţiunilor de a lupta împotriva inflaţiei agravează stagnarea economică, şi vice-versa.

A doua explicaţie este cea conform căreia stagflaţia şi inflaţia pot rezulta dintr-o reglementare excesivă a pieţelor de bunuri şi celei a muncii.

Ambele explicaţii sunt oferite în legatură cu stagflaţia globală din anii 1970: a început cu o creştere masivă a preţului petrolului, şi apoi a continuat pe măsură ce băncile naţionale au luat măsuri excesive de stimulare a politicilor monetare pentru a contracara recesiunea ce a rezultat, cauzând o spirala scăpată de sub control a creşterii preţurilor şi salariilor.

Slumpflaţia se caracterizează prin declinul economiei, timp în care producţia naţională scade iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Hiperinflaţia este un termen economic ce se referă la o inflaţie cu o rată foarte mare şi crescătoare. Tendinţa oamenilor va fi să renunţe la bani şi să se întoarcă la barter.Inflaţia percepută

De fiecare data, socotim câţi ani au trecut de când românii şi România se confruntă cu fenomenul inflaţionist. Plecând de la 1 Noiembrie 1990, cand societatea românească ar fi intrat, potrivit opiniei generale, în era inflaţiei. Asta ar fi insemnat că am paşit în al 19-lea an de inflaţie.

Numai că, în realitate, lucrurile s-au desfaşurat cu totul diferit. Mai întai, o cuvenită corecţie: cele dintâi socuri ale ciclului inflaţionist nu s-au făcut resimţite în Noiembrie '90, ci în anii '70. De atunci, înca, s-au abatut peste România primele valuri de inflaţie galopantă. Apoi, în anii '80, nu numai că valurile inflaţiei galopante au continuat, dar au şi devenit tot mai dese, tot mai viguroase.

Cum s-au manifestat? Doctrina economică modernă menţionează doua forme "clasice" ale inflaţiei:

fie emisiunea  monetară creşte peste cerinţele circulaţiei mărfurilor şi serviciilor; fie cantitatea de bani ramâne neschimbată, dar se reduce considerabil cantitatea de

mărfuri şi servicii pe piaţă.Lumea a treia a pus însă în circulaţie  şi o variantă a disperării: oamenii au bani, dar

nu au ce să cumpere. Societatea românească s-a confruntat, din '70 încoace, fără încetare, cu toate cele trei forme ale inflaţiei. Preţurile au urcat, puterea de cumparare a banilor a scăzut.

Statisticienii, până în 1990, n-au surprins toate aceste mişcari. Pentru ca nici n-au avut dreptul s-o facă si nici nu dispuneau de mijloace specifice de analiză. N-au socotit, aşadar, nici inflaţia dezlănţuită efectiv, ce gonea prin canalele pieţei "paralele" în neîncetata expansiune, devenind dominantă în economie, nici inflaţia reprimată oficial cu mercuriale şi cu etichete în care erau copiate cifre din planul de stat.

Potrivit sondajelor de opinie efectuate în rândul consumatorilor, populaţia are adeseori sentimentul că inflaţia este mai mare decât o arată indicii preţurilor reale. Cum se formează percepţiile populaţiei asupra inflaţiei? În urma efectuării unei serii de studii academice, s-au descoperit următoarele:

se acordă o atenţie mai mare preţurilor care cunosc majorări decât celor care sunt stabile ori în scădere – majorările de preţuri ne rămân, de asemenea, mai mult timp în memorie. Tendinţa noastră este aceea de a lua în seamă mai puţin preţurile stabile sau pe cele în scădere, deşi acestea sunt, de asemenea, luate în considerare la calcularea ratei medii a inflaţiei.

Cheltuielile mărunte, frecvente sunt mai puternic percepute – în ultimii ani, preţurile unor bunuri şi servicii achiziţionate în mod frecvent au crescut peste medie. Printre acestea se numără benzina, pâinea şi biletele de transport în comun. Adeseori, acordăm o atenţie prea mare variaţiilor preţurilor acestor articole atunci când ne gândim la inflaţie, ceea ce ar putea însemna că, în cele din urmă, supraestimăm rata reală a inflaţiei.

Cheltuielile efectuate prin debitare directă şi mai puţin frecvente sunt mai puţin percepute – o sumă substanţială din bugetul gospodăriei noastre este cheltuită pe bunuri şi servicii achiziţionate mai rar, cum ar fi maşinile şi vacanţele. Există şi articole pentru care plata se face adesea prin transfer bancar automat (prin operaţiuni de debitare directă sau prin ordine de plată permanente), cum ar fi chiriile pentru locuinţe şi facturile de telefon. Tendinţa

noastră este de a remarca mai puţin aceste cheltuieli şi variaţiile preţurilor articolelor astfel achiziţionate atunci când ne gândim la inflaţie.

Inflaţia „personală” – indicele armonizat al preţurilor de consum (IAPC) are la bază un coş mediu de bunuri şi servicii. Acest coş mediu este reprezentativ pentru toate gospodăriile populaţiei. Cu toate acestea, s-ar putea ca gospodăriile în care se înregistrează o inflaţie peste medie să simtă mai acut acest lucru decât cele în care inflaţia este sub medie.

Exemplu: dacă preţurile benzinei cresc mai mult decât preţurile altor bunuri şi servicii, persoanele care folosesc frecvent autoturismul propriu pot „simţi” o rată a inflaţiei care este mai mare decât IAPC, cheltuielile acestora cu benzina depăşind media. Spre deosebire de acestea, persoanele care folosesc mai rar sau nu folosesc deloc un autoturism propriu înregistrează o rată a inflaţiei „personale” mai scăzută.

Ratele inflaţiei sunt anuale, dar memoria noastră păstrează informaţii mult mai îndepărtate – IAPC este inclus, de obicei, în rapoarte ca ritm anual de creştere, ceea ce înseamnă că nivelul general al preţurilor pentru o anumită perioadă de timp - de exemplu, ianuarie 2009 - este comparat cu cel din aceeaşi perioadă a anului anterior - respectiv ianuarie 2008. În formarea percepţiilor personale, populaţia are în vedere preţurile din anii anteriori. Pe parcursul unei lungi perioade, tendinţa preţurilor este de a creşte substanţial, chiar şi atunci când se înregistrează o rată anuală a inflaţiei scăzută. De exemplu, dacă ritmul anual de creştere a IAPC se situează la nivelul de 2%, după 10 ani nivelul general al preţurilor va fi crescut cu peste 20%.

Variaţii ale preţurilor comparativ cu variaţii ale nivelului de calitate – de cele mai multe ori credem că variaţiile preţului unui produs înseamnă inflaţie. Uneori, se produce în acelaşi timp şi o modificare a calităţii produsului. Acest aspect este luat în considerare de IAPC prin scăderea variaţiei datorate calităţii.

Exemplu: este posibil ca preţurile autoturismelor să fi crescut, dar noile modele includ, cel mai adesea, în versiunea standard echipamente care, anterior, erau vândute ca opţiuni suplimentare (cum ar fi sistemele de navigare prin satelit, sistemul de aer condiţionat sau airbag-urile). În astfel de cazuri, creşterea preţurilor se datorează în parte unei creşteri a calităţii, şi nu doar inflaţiei. Dacă preţurile autoturismelor au crescut, să zicem, în medie cu 5%, dar creşterea calităţii reprezintă doar 1%, atunci IAPC va indica o creştere de 4% pentru preţurile la acest produs.