1.3 Forme de manifestare a inflaţiei

1.3.1 Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piaţa bunurilor

şi serviciilor. Creşterea preţurilor se datoreaza creşterii cererii globale de bunuri şi servicii, în

raport de o oferta globala lipsita de elasticitate.

În acest cadru creşterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investitii sau

pentru export) poate avea urmari diferite;

Daca oferta este perfect elastica, adica daca oferta poate fi majorata în preţuri

constante, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercuteaza integral

asupra volumului cantitatilor schimbate.

Daca oferta este perfect rigida, adica daca nu pot fi majorate cantitatile susceptibile de

a fi puse pe piaţa, excesul de cerere se repercuteaza integral asupra preţurilor.

Creşterea cererii are de regula la baza o majorare a ofertei de moneda sau a creatiei de

moneda datorata comportamentului băncilor, întreprinderilor, sau familiilor ceea ce conduce

la sporirea creditelor din economie. Cauze pot fi de asemeni: un excedent al balantei de plati

sau efect al unei măsuri de politica bugetara, o creştere a alocatiilor într-un domeniu dat sau

poate preveni dintr-un deficit conjunctural.

De asemeni modificarile utilizarii venitului naţional sau ale orientarilor patrimoniale

ale populaţiei pot duce la modificari în raportul intre economie şi consum. Creşterile de venit

ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achizitia unor bunuri de folosinta

indelungata, de exemplu, pot majora cererea de consum.

La rândul sau inelasticitatea ofertei poate fi accidentala, pe termen scurt sau mai

indelungat.

Absenta sau insuficienta stocurilor poate crea o lipsa trecatoare pentru unele produse.

Discrepanta apare atunci când reinnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, fie din

lipsa de capacitate sau resurse în producţie interna şi mai ales prin insuficienta mijloacelor de

plata externe.

De regula inflaţia prin cerere, inainte de a se manifesta în cadrul general, se produce

într-un cadru sectorial avand, apoi, mecanisme de extindere specifice.

Cadrul de interventie a ofertei inelastice poate fi accidental, ca efect al unei productii

agricole insuficiente din cauza condiţiilor atmosferice.

Alteori tensiunile inflaţioniste sunt determinate şi de modificari sau reorientari ale

structurii cererii.

De pilda orientarea cererii catre produse electronice moderne nu gaseste acoperire

prin oferta limitata, fie de posibilitatea interna de producţie, fie din insuficienta importului.

Dezechilibrele aparute în unele ramuri şi sectoare se transmit prin canalele de

transmisie specifice.

Relatiile interindustriale sunt o cale fireasca de transmitere a majorarilor de preţuri.

Livrarile unor firme reprezentand aprovizionarea altora creeaza astfel premisa de a se

cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante şi a conduce astfel la proprii

creşteri de pret. Majorarea preţurilor la energie electrica va influenta diferit pretul în industria

aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultura sau constructii – montaj.

2) Un alt mecanism de transmitere reprezinta creşterea cheltuielilor populaţiei

rezultata din creşterea veniturilor. Astfel sporeşte cererea şi faţă de productia unor ramuri

anterior echilibrate.

3) În sfarsit, efectul de contagiune privind creşterea veniturilor actioneaza deosebit de

eficient. Solicitarile agentilor şi titularilor de venit privind creşterea veniturilor se vor

considera justificate, pe de o parte în sensul alinierii la creşterile de venit din alte ramuri, iar

pe de alta parte, prin scăderile puterii lor de cumparare resimtita prin creşterile de preţuri deja

intervenite.

Mecanismul generalizarii creşterilor de preţ se manifesta prin insusi comportamentul

agentilor şi familiilor. Extinderea şi cumularea acestor modalitati de comportament speculativ

conduce la intensificarea procesului inflaţionist.

Fenomenele comportamentale speculative se desfasoara în legatura cu:

stocarile de marfuri în reteaua de desfacere în scopul de a profita de creşterile

succesive de preţuri;

constituirea de depozite de catre cumparatori, urmarindu-se astfel prevenirea unor

creşteri de preţuri dezavantajoase;

accelerarea vitezei de circulatie a banilor ca urmare a deprecierii lor.

Experienta istorica arata ca în evoluţia procesului inflaţionist actioneaza, pe termen

lung factorii ce pot incetini creşterea preţurilor cum ar fi:

transferul de cerere şi oferta în alte domenii sau alte ramuri;

majorari de producţie rezultate din investitiile în capacitati noi infaptuite avantajos în

perioada inflaţiei;

afirmarea unor rigiditati structurale sau institutionale care sa limiteze tensiunile

inflaţioniste în unele compartimente.

Adesea asemenea factori sunt declansati de măsurile de prevenire sau de combatere a

inflaţiei care se iau în economia naţionala.

Caracteristicile inflaţiei prin cerere exprima astfel specificul experientelor ultimelor

decenii în tarile dezvoltate.

Alte realitati istorice, europene, mai vechi şi mai noi din tarile subdezvoltate din

Africa sau America de Sud, confirma existenta unor forme mai severe ale inflaţiei prin cerere,

caracterizate în principal prin insuficiente mari ale ofertei de marfuri.

Desfasurate în vremuri de razboi, de secete majore şi alte situatii catastrofale

economice şi sociale, aceste procese inflaţioniste s-au derulat în condiţii în care potentialul

economiei pentru asigurarea consumului populaţiei indeosebi, era grav afectat.

1.3.2 Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri este un fenomen social – economic relevat şi analizat de

teoreticieni în ultima jumatate de secol şi este legata de capacitatea de presiune a unor grupuri

sociale. Ea are la origine vointa unui grup social de a modifica profitul sau repartitia venitului

naţional.

Inflaţia prin costuri este cauza unor evidente procese inflaţioniste, iar creşterile

costului vietii provoaca la rândul lor noi revendicari privind creşterile de salarii.

Inflaţia prin costuri este specifica tarilor aflate în creştere economică. Ea este cauza

specifica inflaţiei.

Premizele mecanismului inflaţiei prin costuri:

Creşterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii, deoarece are ca

efect creşteri importante de productivitate în unele sectoare şi ramuri (pana la 10-15%) în

timp ce în sectoarele tertiare se apropie de zero.

Transferul în cadrul fiecarei societati al avantajelor progresului se poate face prin

doua modalitati:

prin scăderea preţurilor, salariile ramanand constante. În acest caz scăderea preţurilor

poate avea un efect deprimant, caci ea nu poate stimula productia şi poate provoca şomaj;

prin creşterea veniturilor şi salariilor în functie de creşterile de productivitate,

preţurile ramanand pe cat posibil, stabile.

De fapt societatea prefera primordial solutia creşterii salariale şi aici apar unele

distorsiuni.

În realitate pretind majorari şi cei care nu obţin creşteri de productivitate în activitatea

lor.

În consecinta, în multe sectoare creşterile remunerarii vor avea ca efect creşterea

costurilor bunurilor şi serviciilor pe care le produc.

Revendicarile justificate ale salariatilor din sectoare cu o puternica creştere a

productivitatii muncii sunt imbratisate şi de cei care nu realizeaza asemenea modificari

calitative, şi astfel creşterea aliniata a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a

veniturilor care va depasi de fapt creşterea agregata a productivitatii muncii. Astfel se explica

în general inflaţia prin costuri.

Mecanismul inflaţiei prin costuri

Inflaţia prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piaţa factorilor de producţie.

Salariul, ca principal factor al pretului de cost, creeaza, prin creşterea sa, premiza

declansarii creşterii preţurilor.

În esenta se apreciaza ca mecanismul este impulsionat de pozitia sindicatelor care

sprijina pe salariati în revendicarile lor şi se ajunge astfel la o creştere a costurilor unitare

transferate de firme asupra preţurilor lor.

Mecanismul efectiv de considerare a aportului în munca şi a remunerarii salariatilor se

repercuteaza defectuos asupra dinamicii preţurilor.

Posibilitatile normale de creştere a salariilor sunt axate pe creşterea productivitatii

muncii. Câstigul obţinut din creşterea productivitatii muncii este justificat sa fie distribuit

factorilor de producţie salariati şi patroni.

Dar în timp ce creşterile reale de productivitate sunt diferite şi variate în întreprinderi

şi ramuri, cererile de majorare a salariilor tind spre o “aliniere”. Astfel majorarile prin aliniere

duc, în final, la o realitate negativa prin efectul sau; creşterea de ansamblu a salariilor

depaseste creşterea medie a productivitatii.

La rândul sau creşterea de preţuri va fi proportionala cu diferenta intre procesul de

creştere a productivitatii şi procentul de creştere a salariilor. De exemplu, daca

productivitatea creşte cu 3% şi salariile cu 8%, atunci creşterea de preţuri va fi de 5%.

Inflaţia prin venituri este determinata nu numai de salarii, dar şi de profit.

În desfasurarea ciclului inflaţionist trebuie sa se tina seama de faptul ca, în timp ce

preţurile tuturor marfurilor cresc în mod liber, salariile se modifica numai dupa ce factorii

interesati (patroni sau guvernul) considera ca sunt motivatii bine justificate, iar noile niveluri

de salarii sunt negociabile. Atata timp cat în cursul inflaţiei declansate salariul rămâne în

urma celorlalte marfuri, patronul rămâne cu un câstig suplimentar decurgand din aceasta

situatie.

Tinand seama ca profitul ca şi salariile sunt componente ale structurii de pret,

participarea în preţ devine într-o ipostaza demonstrativa 10% salarii şi 10% profit, faţă de

12% şi 8%, anterior.

Comparatie intre inflaţia prin cerere şi cea prin costuri

Cele doua tipuri de inflaţie au în desfasurarea lor deosebiri.

Astfel, în timp ce inflaţia prin cerere vine din afara (out put) datorita unui aflux

monetar, inflaţia prin costuri apare pe piaţa factorilor de producţie insisi şi influenteaza

creşterea masei monetare prin efectul sau.

Diferite ca origini, cele doua tipuri de inflaţie sunt de fapt independente şi se sprijina

în evoluţie insotindu-se una pe alta şi deci actionand impreuna.

Astfel o inflaţie prin costuri poate antrena o inflaţie prin cerere, deoarece implica cu

necesitate o creştere a preţurilor şi în cosecinta angreneaza revendicari sociale pentru

majorarea veniturilor nominale şi implicit duce la accelerarea şi generalizarea inflaţiei.

1.3.3 Inflaţia importată

În epoca contemporana relatiile intre tari sunt ample şi multilaterale, astfel ca fiecare

economie este influentata mai mult sau mai puţin de fluxurile internaţionale de valori şi de

toate caracteristicile pe care acestea le au şi le aduc pe pieţele naţionale.

Astfel o prima cale de patrundere a influentelor externe sunt importurile de produse,

în general, şi de materii prime, în special.

Fiecare ţara poate primi stimulii inflaţionisti din exterior în functie de măsura în care

economia lor se bazeaza pe importul de materii prime şi produse de completare din exterior.

Sub presiunea preţurilor de import, costurile de producţie cresc exercitand asupra

economiei naţionale influente negative diferentiat, în functie de utilizare.

Este cunoscut ca produsele petroliere au avut un impact deosebit în economia tarilor

dezvoltate reactionand şi intensificând procese inflaţioniste majore.

Este de subliniat ca ultimele doua decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat

în incercarea lor de a asigura o evoluţie pozitiva, în favoarea preţurilor materiilor prime şi de

a obţine astfel o parte tot mai ridicata, pe aceasta cale, din rezultatele creşterii economice

mondiale.

Variatia cursurilor de schimb si, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb

pentru importatori a reprezentat o alta cale de influentare a procesului inflaţionist.

Ultimele decenii se caracterizeaza prin continua depreciere monetară în ritmuri mai

inalte a marii majoritati a valutelor. Deprecierea monetară reflectata în termenii cursului

valutar inseamna continua “scumpire” a importurilor şi “ieftinirea” pentru straini a marfurilor

naţionale exportate.

Valoarea relativa a diferitelor valute şi mai ales evoluţia neconcordanta cu celelalte a

constituit una din din caile de transfer a creşterilor de productivitate pe plan internaţional.

Astfel inflaţia prin import a devenit un mecanism prin care se desfasoara în cadrul

internaţional lupta pentru impartirea rezultatelor creşterii economice diferentiate şi deci

inegale de la o ţara la alta.

Fluxurile de capital cu propriile lor determinante, care vin adesea în neconcordanta cu

factorii functie de care decurge circulatia monetară. Aparute în momente specifice, adesea

lipsite de cauzalitate monetară, aceste pusee accelereaza deprecierea, se cumuleaza şi

intensifica astfel procesul inflaţionist.

1.3.4 Inflaţia structurală

Inflaţia structurala este determinata primordial de disparitia mecanismelor obiective şi

exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul-aur. Astfel cadrul disciplinator al

unor posibile sanctiuni cu efecte negative nu mai actioneaza.

Subiectivismul în politica economică actioneaza pe deplin. Si astfel inflaţia structurala

are drept resorturi principale o vointa sociala, materializata printr-o anumita politica

economică sau sociala.

Evident aceste politici au drept scop imbunatatiri ale structurii sau sunt un efect al

unei structuri mostenite.

Inflaţia structurala este considerata ca prezenta în numeroase tari ca expresie a

faptului ca acestea au ales calea unei dezvoltari accelerate, a unei creşteri economice rapide

implicând o mobilizare intensiva a factorilor de producţie.

Creşterea creeaza prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de

noi capacitati de producţie cu noi tehnologii, aparitia unor ramuri cu rol conducator în

economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depasite.

În majoritatea lor, aceste creşteri impuse nu au pregatiri necesare, nu au fost realizate

economii prealabile şi deci nu exista fonduri de finantare. Recurgerea la credit intern sau, mai

grav, la finantarea bugetara implica distribuirea de venituri fără contrapartida imediata şi

duce la multiplicarea cererii. Deci inflaţia este implicita. Creşterea preţurilor şi uneori

economiile fortate sunt singurele modalitati de reconstituire a unui echilibru (nominal) în

economie.

Primordial promovarea creşterii economice prin aceste metode de finantare conduce

la un aflux monetar în economie şi creeaza premizele unui proces inflaţionist tip cerere, prin

crearea unei cereri multiplicate.

Pe de alta parte, creşterea este, totodata, o sursa de riscuri crescande şi de mutatii

accelerate care sunt impuse societatii.

Sarcinile fiscale şi sociale, fie ca se reflecta direct în costuri, fie ca suscita noi

revendicari de la categoriile supuse presiunilor inflaţioniste, carora le afecteaza veniturile,

duce la accentuarea procesului inflaţionist prin procese de tipul inflaţiei prin venituri.

Sub un alt aspect, inflaţia structurala este expresie a faptului ca în epoca actuala toate

corelatiile, inclusiv ajustarile necesare în plan macroeconomic se realizeaza la nivelul lor

superior.

Într-o economie liberă, jocul relativ al preţurilor ar trebui sa permita transmiterea

informatiilor cu privire la cerere şi sa orienteze pe producatori în dimensionarea ofertei lor.

Dar teama de scădere a preţurilor, într-o economie cu producţie agricolă, indeosebi,

conduce la o puternica rezistenţă a celor afectati, în cazul acesta o masă importanta. De aici

politica de sustinere a preţurilor pentru produsele excedentare (şi, implicit, creşterea mult mai

accentuata a preţurilor bunurilor mai deficitare).

Se considera ca acest fapt se produce într-o economie în care piaţa ar cere reducerea

preţurilor produselor agricole cu 5% şi creşterea preţurilor la produsele industriale cu 5%.

Daca se adopta o politica de sustinere, evoluţia preţurilor pe cele doua categorii în loc sa se

compenseze, respectiv sa se anuleze (-5%, +5%), asigurand astfel mentinerea nivelului

general al preţurilor, va conduce la o creştere medie a preţurilor de 5% (În cadrul aceleiasi

diferente de 10% intre categorii în cadrul careia insa, prima categorie se pastreaza cu un preţ

neschimbat, deci cu creştere 0%, iar cea de-a doua rămâne la distanta necesara de 10%).

Astfel politica de sustinere a unor sectoare este în fapt generatoarea unei inflaţii

continue.

Ajustarea la nivel major este tipica şi la transferurile specifice ale creşterilor de

productivitate a muncii.

O alta cauza a inflaţiei structurale rezida din rigiditatea economiei care apare în

momentele de creştere economică atunci când se tinde spre o deplina utilizare a fortei de

munca. Situatiile pot fi diferite de la o economie la alta, esenta consta în faptul ca în

condiţiile perioadei în care se tinde spre angajarea totala a fortelor de producţie, a fortei de

munca primordial, apare o zona de costuri crescande – efect al unor astfel de rigiditati.

Pentru a lamuri concret intelesul actiunii acestui factor trebuie sa precizam ca se

considera rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilitatii aparatului productiv la modificarile

cererii.

Asemenea rigiditati se pot ivi în legatura cu procurarea capitalului sau asigurarea unor

capacitati sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigiditati provin din inadaptabilitatea

fortei de munca din asemenea motive cum sunt:

atasamentul sentimental la o profesie, localitate, zona;

insuficienta institutiilor de formare şi reciclare;

absenta unor rezerve de locuinte libere care limiteaza migratia fortei de munca;

o excesiva specializare a fortei de munca;

obstacolele existente în formarea şi autoprotectia unor profesionisti care determina un

efectiv numerus clausus.

Depasirea acestor rigiditati cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.

Astfel actiunile indreptate spre evitarea şi limitarea şomajului impinge economia spre

tensiuni inflaţioniste.

1.3.5 Inflaţia prin monedă

Prima incercare de conceptualizare a procesului de miscare a preţurilor în condiţiile

economiei de piaţă o reprezinta teoria cantitativa a banilor. Marele monetarist Irving Fisher,

unul dintre fondatorii teoriei cantitative a banilor nu s-a rezumat doar la sinteza parerilor

anterioare ci s-a remarcat şi prin luarea în considerare a vitezei de circulatie a monedei şi prin

incrcarile de cuantificare a unor factori monetari pe care ii concepe în mod evoluţiv.

Fisher porneste de la existenta unui raport pozitiv direct proportional intre cantitatea

de moneda existenta în circulatie şi nivelul preţurilor. Aceste relatii poarta denumirea de

ecuatii ale schimbului şi sunt de genul:

M x V = P x T

unde:

M – masa monetară în circulatie;

V – viteza de circulatie a banilor;

P – nivelul general al preţurilor;

T – volumul tranzactiilor ce urmeaza a fi asigurate.

Volumul global al tranzactiilor T este fixat de sectorul real, V este un parametru care

depinde de obiceiurile de plata ale colectivitatii luate în considerare şi care poate fi considerat

fix la un moment dat. Astfel, orice modificare în cantitatea de moneda influenteaza direct

asupra nivelului general al preţurilor. Deci cantitatea de moneda din circulatie se poate afla

prin raportarea volumului bunurilor cumparate potentate cu nivelul preţurilor la viteza de

circulatie a monedei:

M = (P x T) / V

Suntem confruntati cu analiza dihotomica: preţurile relative sunt determinate de

sectorul monetar. Ecuatia lui Fisher a devenit expresia teoriei cantitative a banilor atunci când

elementele ei monetare M şi V au devenit privilegiile în relatiile de schimb. În aceste condiţii,

variatia preţurilor este pusa pe seama dinamicii cantitatii de moneda existenta în circulatie.

Teoria cantitativa a bunurilor prin abordarea lui Van Wieser – factorul predominant nu mai

este masa monetară totala, ci acele sume banesti care sunt considerate de catre detinatorii lor

ca venituri ce pot deveni cheltuieli în perioada data, ecuatia luand forma:

R = P x Q

unde: R – venitul total în bani;

Q – cantitatea de produse;

P – preţ mediu.

Prin inlocuirea lui M cu R, ecuatia schimburilor cuprinde un element uman, un

“comportament”.

Keynes are o ecuatie proprie, numita şi ecuatia de la Cambridge:

n = y(k + k’r)

unde:

n – volumul insumat al monedelor în numerar şi al celei scripturale;

y – nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vietii;

k – cererea publica de incasari în moneda lichida;

k’ – moneda scripturala în unitatea de consum;

r – rata rezervei monetare.

Odata ce folosirea mainii de lucru a ajuns sa fie deplina, orice incercare a mari în

continuare investitiile va declansa o adevarata tentativa de creştere autentica a preţurilor

curente, adica ne vom afla într-o situatie de inflaţie autentica.

Un alt model al economiei schimbului mai sintetic, dar care reprezinta o forma

evoluata a acestuia, a fost redus de prof. Kiritescu la relatiile:

m x v + m’ x v’ = p x t ,

unde se face distinctia intre banii aflati în circulatie (m) şi depunerile (m’), fiecare

componenta a masei monetare globale avand o viteza de circulatie proprie (v respectiv v’).

Semnificatia cea mai simpla consta în afirmatia ca orice creştere a cantitatii de bani

superioara producţiei superioare se va traduce (pentru o viteza de circulatie a banilor

constanta), printr-o ajustare în sensul majorarii ansamblului preţurilor, astfel incat valoarea

globala a schimburilor sa fie egala cu cea a noii cantitati aflate în circulatie. Pe termen scurt

sau în cazul unui aparat de producţie care nu poate sa raspunda la amplificarea cererii,

variatia preţurilor va fi proportionala cu fluctuatia masei monetare. Aceasta conceptie se

bazeaza pe doua postulate strans legate intre ele:

Primul postulat consta în aceea ca, ipotetic ecuatia poate fi descompusa în doua

universuri distincte: universul economiei reale relative a marfurilor şi veniturilor diferitelor

categorii de agenti, şi universul fenomenelor monetare. Potrivit acestei analize “dihotomice”,

banii nu sunt decat un “val” ce acopera universul economiei reale care functioneaza ca şi

când banii nu ar exista: este ideea neutralitatii banilor.

Al doilea postulat consta în aceea ca oferta şi cererea de bani depind de factori

distincti, ba chiar nu exista o veritabila cerere de bani ca atare, acestia nefiind solicitati decat

pentru a fi imediat transformati în cerere de bani sau servicii “reale”. Pentru a atribui banilor

rolul lor propriu şi determinant în formarea preţurilor, nominale, suntem constransi sa

consideram ca exista o oferta de bani care este functie fie de unele evenimente aleatoare, fie

de politica urmată de autoritatile monetare. Analiza strict “dihotomica” a fost repusa în

discutie prin recunoasterea ca banii pot face obiectul unei cereri specifice.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial abordarea monetară va cunoaste o noua

dezvoltare, în special prin lucrarile lui Don Patinkin şi mai ales ale lui Milton Friedman.

Acesta din urma a determinat cererea de bani cu ajutorul functiei:

Md/P = f(Y, W, RM, RB, RE, Gp, u)

unde:

Md – cererea de moneda;

P – nivelul general al preţurilor;

Y – “venitul permanent”, adica venitul anticipat, calculat ca o medie ponderata a

veniturilor reale actuale şi trecute;

W – raportul dintre venitul capitalului nonuman şi venitul capitalului uman;

RM, RB, RE – ratele de rândamente nominale anticipate ale actiunilor;

Gp – rata de inflaţie anticipata;

u – o variabila reprezentand toti ceilalti factori care ar putea reflecta cererile indivuale

de bani.

Deşi Milton Friedman scoate în prim plan elementele determinate ale cererii de bani,

ceea ce echivaleaza cu o abandonare a analizei “dihotomice” strict simplista, el afirma totusi

ca “inflatia este intotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar” de care se face raspunzator

politica statului. Pentru Friedman, într-adevar emisiunea monetară pune în evidenta anumite

decizii sau un control al guvernelor. Supus permanent presiunilor diferitilor agenti economici

sau ale sistemului bancar, statul trebuie sa cheltuiasca mai mult fără sa mareasca obligatiile

fiscale sau sa valideze creantele private spre a sustine activitatea economică sau a ajuta

anumite categorii sociale. Friedman sustine ca miscarea preţurilor şi evoluţia venitului banesc

nominal sunt provocate prin variatiile ofertei de moneda. El a introdus notiunea de “putere de

cumparare” a monedei, care provine, nu intotdeauna din compararea intre marimile

disponibile curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro – banesti.

Dupa Friedman controlul masei monetare realizeaza reglarea fenomenelor

economice ce decurg din activitati economice. Emisiunea monetară permite sa se creeze un

“impozit de inflaţie”, incasarile statului crescând în măsura în care transele de impozit pe

venit nu se ajusteaza în mod mecanic la inflaţie, iar bilanturile întreprinderilor nu sunt

reevaluate.

Dupa opinia lui Milton Friedman, pe termen scurt emisiunea monetară excesiva duce

la un surplus de cerere, care va atrage dupa sine o creştere a producţiei ce poate antrena o

relansare a activitatii economice, dar inflaţia va duce destul de repede la scăderea puterii de

cumparare a veniturilor şi a banilor, ceea ce va descuraja orice noua dezvoltare a activitatii

economice. Asadar, pe termen lung masa monetară are un efect asupra preţurilor şi nu şi

asupra produsului real.

Pentru unii monetaristi se poate tinde catre o “rata de echilibru” a inflaţiei, care este

atinsa atunci când rata efectiva a inflaţiei este egala cu rata de creştere a masei monetare.