CUPRINS

Abstract

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Geopolitica – instrument de analiză a relaţiillor internaţionale…..p.5

1.1.Precursorii geopoliticii……………………………………………p.8

1.2.Contribuţii româneşti la definirea geopoliticii…………………….p.10

CAPITOLUL 2. Geostrategia şi disputa de paradigme……………………………...p.12

CAPITOLUL 3. Teoria zonei pivot – Halford J. Mackinder…………………………p.15

3.1. Organizarea spaţiului în viziunea lui Halford J. Mackinder……….p.17

CAPITOLUL 4. Redimensionarea intereselor geopolitice ale marilor puteri în perioada Post – Război Rece…………………………………........................p.22

CONCLUZII.................................................................................................................p.30

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................p.32

ANEXE

1

TEORIA ZONEI PIVOT – HALFORD J. MACKINDER

INTRODUCERE

Viața internaționalǎ a intrat, ȋn acest ȋnceput de secol și mileniu, ȋntr-o perioadǎ

extrem de complexǎ ca urmare a mutațiilor intervenite ȋn lume, ȋn ultimele decenii.

Lumea bipolarǎ apǎrutǎ ȋn Europa dupǎ 1945 a dispǎrut, dar nu urmȃnd calea

clasicǎ1 ci prin uzurǎ și implozia unui sistem hipercentralizat. Schimbǎrile produse

dupǎ 11 septembrie 2001 s-au accelerat și ȋn acest context a sporit preocuparea

pentru a controla ,,agenții” care pot provoca, la nivel regional sau global, mari crize

ȋn plan politic, economic sau social – spiritual.

Tradițional, problemele de insecuritate, crize, conflicte, dar și de securitate,

cooperare și stabilitate, erau indisolubil legate de actorul clasic – statul și de puterea

de a le gestiona.2 Astăzi, puterea actorilor nu mai este exprimată în termeni clasici-

militari decât parţial, pentru că la dimensiunea militară a potenţialului de putere se

adaugă cel puţin alte două dimensiuni: economică şi tehnico-informaţională.

Interdependenţa crescândă va impune actorilor mari sau mici din sistemul

relaţiilor internaţionale căutarea de soluţii nonclasice, în vederea găsirii unei

formule optime pentru securitate şi stabilitate în lume. O evaluare a evoluţiilor de

până acum ale protagoniştilor, în planul relaţiilor internaţionale, a împlinirilor şi

mai ales a neîmplinirilor, cunoaşterea exactă a surselor generatoare de crize politice,

economice sau militare, a cauzelor care determină participanţii să adopte un

comportament bazat pe forţă în relaţiile bi sau multilaterale – sunt doar câteva din

subiectele de mare interes nu numai pentru analişti, dar şi pentru omul obişnuit,

preocupat de "mersul" politicii în lume.

Răspunsurile la aceste întrebări pot fi aflate investigând realitatea cu

instrumente ştiinţifice şi metode de analiză performante. Analiza fenomenului

1 Prin rǎzboi sau revoluție.2 Constantin Hlihor, Geopoliticǎ și geostrategie ȋn Europa secolului XX, Editura RAO, București, 2002, p.6

2

geopolitic cu metode şi tehnici proprii istoricului conduce la concluzia că acesta a

apărut în câmput relaţiilor internaţionale din momentul în care un stat a avut

interesul şi forţa necesară să-şi impună suveranitatea sau controlul în alte zone

geografice apropiate sau mai îndepărtate de spaţiul pe care s-a construit ca entitate

politică de sine stătatoare.

Fenomenul a fost sesizat şi observat încă de la începuturile lui în viaţa

popoarelor antice, dar nu s-a constituit în ştiinţă decât foarte târziu, la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor.

De remarcat că, în ceea ce priveşte teoria geopolitică, opiniile referitoare la

definirea fenomenului, la interpretarea şi mai ales la prognozarea evoluţiei sale sunt

extrem de diverse şi îmbracă întreg registrul de la concordanţă până la contradicţii

şi negare de sensuri.

Acest aspect prezent în dezbaterile de geopolitică a condus de mai multe ori nu

la clarificarea acelui segment al relaţiilor dintre state sau alţi actori, care este

geopolitica, ci la sporirea confuziei.

Confuzia cea mai des întâlnită, este generată de semnul egalităţii care se impune

între teoria geopolitică pe de parte şi propaganda, care are ca suport informaţia şi

cartografia geopolitică, pe de altă parte. O destinaţie netă între teoria geopolitică şi

cartografia geopolitică de propagandă este absolut necesară.

Creşterea în complexitate şi dinamism a vieţii internaţionale contemporane a a

determinat şi multiplicarea perpectivelor de analiză. Cu toate sincopele şi

politicnelile unei dezvoltări teoretice şi practic-aplicative, geopolitica a cunoscut o

permanentă acumulare atât la nivel conceptual, cât şi al paradigmelor.

Geopolitica a avut o evoluţie care, în mare măsură, a fost determinată de nivelul

dezvoltării cunoaşterii în domeniul disciplinelor socio-umane, cât şi de concepţiile

filozofice şi politicecare au dominat la un moment dat lumea ştiinţifică, academică,

politică, diplomatică şi nu în ultimul rând opinia publică.

Geopolitica prin metodele sale de analiză, poate să ofere un răspuns la

întrebarea ,,de ce un actor intră în raporturi de rivalitate într-un spaţiu geografic şi

de ce îşi manifestă dezinteresul pentru un altul”. Geostrategia va răspunde

3

întotdeauna la întrebarea ,,prin ce mijloace actorul îşi poate realiza interesul faţă de

acel spaţiu.”

Capitolul 1. Geopolitica – instrument de analiză a relaţiillor internaţionale

Statul ca instituţie fundamentală a sistemului politic, poziţia geografică a

statelor şi relaţiilr dintre acestea nu au constituit, până în secolul al XIX-lea,

obiectul de studio al unei ştiinţe distincte.

Modificările radicale survenite pe continental European într-o anumită perioadă

au determinat o revizuire a teoriilor şi metodelor de cercetare în ştiinţele social-

politice, în acord cu dezvoltarea conceptelor de naţiune şi naţionalism şi cu

acţiunile de centralizare a statelor german şi italian.

În acest context apare ştiinţa geopoliticii, fiind iniţial dependentă de curentele şi

ideile care circulau în mediul politic al timpului. Ea era tributară conceptelor de

naţiune şi naţionalism şi oferea o abordare ştiinţifică nouă a poziţiei unui stat pe

harta politică, precum şi a relaţiilor dintre state, devenite mult mai complexe prin

dezvoltarea artei diplomaţiei.

De la începuturile ei şi până astăzi, geopolitica a demostrat că dezvoltarea

internă a unui stat şi relaţiile sale cu alte state sunt determinate decisive de poziţia

sa geografică şi de accesul la resurse. În sprijinul acestei afirmaţii, regăsim o serie

de teorii elaborate de cercetători conectaţi la realităţile politice ale epocii lor.

S-au format astfel numeroase şcoli de geopolitce, reprezentând fiecare interesele

de bază ale statului de origine.3

Într-o primă accepţiune, geopolitica este ştiinţa efectelor pe care le au

organizările spaţiale dominante4 asupra vieţii popoarelor, respective influenţa vieţii

collective în toate formele ei, în frunte cu viaţa popoarelor, asupra spaţiului.

3 Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice.Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, pp.128-1294 State, imperii, sisteme mondiale…

4

Geopolitica este, asadar, o ştiinţă politică ce studiază impactul aşezării şi

poziţionării geografice a aunui stat asupra politicii sale externe şi interne, precum şi

impactul factorului spaţial asupra politicii internaţionale în ansamblu.5

Geopolitica mai poate fi definită şi ca ştiinţa relaţiilor dintre organizarea etnică

a spaţiului şi organizările economice, politice, culturale, religioase, imprimate în

structure şi sisteme spaţiale, teritoriale.

Lumea este mai complicată azi, decât ieri, se spune. Există ,, patrii”, state

naţionale, state federale, dar există şi mari corporaţii transnaţionale, care compun o

formă de organizare a spaţiului de un tip atât de special încât reclamă propria lor

viziune geopolitică. La acestea se adaugă internaţionalele şi imperiile persistente,

panideile şi acele formaţiuni geopolitice numite ,, mari spaţii”, pe care le-au cercetat

mereu geopoliticienii, de la Carl Schimtt până la J.Attali.

Abordările geopolitice asupra unor chestiuni cum este şi aceea a integrării

europene nu pot face abstracţie de această complexitate a lumii actuale. Popoarele,

elitele acestora, marile şi micile grupări omeneşti, se disting între ele şi prin

reprezentările asupra spaţiului, care, în forma lor cea mai reprezentativă, îmbracă

forma ,,forma hărţilor mentale”, încât geopolitica este deopotrivă ştiinţa acestor

reprezentări colective asupra spaţiului.6

Ca fenomen obiectiv în câmpul relaţiilor internaţionale, geopolitica s-a

manifestat cel puţin de când un stat, în evoluţia umanităţii, a avut forţa şi

capacitatea de a-şi impune suveranitatea sau controlul şi în alt spaţiu decât cel per

care s-a constituit ca entitate politică de sine stătătoare, aşa cum am prezizat

anterior.

Schimbările din relaţiile internaţionale au avut un impact deosebit asupra

teoriilor şi a cunoştinţelor care doreau să explice lumea şi istoria. Determinismul

geografic cucereşte lumea ştiinţifică cu toate consecinţele sale. Titani ai renaşterii7

au studiat mediul geografic şi influenţa acestuia în activitatea politică, mai ales

asupra formelor statului şi guvernării societăţii.8

5 Lect. Univ. Dr. Dragoş Frăsineanu, Geopolitca, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007,p.116 Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, vol.I, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p.157 Jean Bodin (1530 – 1596), şi Las Casas (1470 – 1566)

5

S-a discutat mult în literatura de specialitate dacă geopolitica trebuie să aibă

finalitate practică, dacă ea poate furniza informaţii şi evaluări orientative factorilor

de decizie politică. Am putea spune că finalitatea a reprezentat una dintre cele mai

sensibile probleme în toată dezbaterea pe marginea geopoliticii de-a lungul vremii.

Fireşte, este dificilă astăzi tentativa de a recupera un sens aplicat al geopoliticii,

după ce acesta a fost asociată cu o practică istoriceşte condamnabilă.

Caracterul academic al geografiei politice şi al geopoliticii în fazele sale de

început, ţine mai mult de statutul disciplinei: acela de fundamentare, de delimitare

şi de stabilire a identităţii proprii. Faptul că o ramură a geopoliticii, cea germană, a

trăit experienţa cu totul nefericită a apropierii de nazism nu ar trebui să inhibe

efortul de fixare a finalităţilor practice.

Concepută într-un mod echilibrat şi intelingent, geopolitica poate oferi

argumente care să stea la baza actului politic. Greşeala nu constă în acest effort, ci

în pretenţia de a oferi o justificare completă a actului şi măsurii politice. Punctul de

intersectare între geopolitică şi activitatea practică a liderului politic este de altfel

subliniat chiar de întemeietorul disciplinei, deci înainte de apariţia oricăror

deformări ideologice.9

La întrebarea ,, ce este geopolitica?” răspunsurile diferă: de la de la ştiinţă sau

disciplină ştiinţifică la teorie, doctrină sau numai metodă. Denis Touret, specialist

francez în drept intrnaţional, defineşte geopolitica, ca fiind o ştiinţă: ,, Geopolitica

este ştiinţa umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparenţe,

care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice şi umane care condiţionează

deciziile strategice ale actorilor internaţionali din viaţa ideologică, politică şi

economică mondială.”10

Geograful Yves Lacoste declară:,,Geopolitica are ca obiect descrierea şi

explicarea rivalităţilor de putere privind teritoriile, rivalităţile naţionale.”11 Tot

ştiinţă o consideră şi geopoliticianul American (de origine română) Ladis Kristof

8 Jean Bodin susţinea că mediul geografic exercită o dictatură de la care omenirea nu se poate sustrage. Natura impune fiziologia, starea de spirit şi organizarea socială a diferitelor populaţii, determinând instituţiile cele mai convenabile.9Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice, în Ion Conea, Anton Golopenţia, Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1940, p.10610 http://www.denistouret.fr/geopolitique/ 11 Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire de Géopolitique, Edition Flammarion, Paris, 1993.

6

unul dintre primii analişti care au încercat reabilitarea domeniului: ,, Geopolitica …

are în centrul atenţiei fenomenele politice şi încercă să le dea o interpretare

geografică şi totodată, studiază aspectele geografice ale acestor fenomene”.12

L Kristof este primul analist amenrican care a pledat pentru revenirea la

termenul de Geopolitică, începând cu studiul său din 1960. Un alt American,

P.O.Sullivan, consideră însă că ,,geopolitica este o disciplină universitară care

studiază geografia relaţiilor dintre deţinătorii puterii, fie că sunt şefi de state, fie

organizaţii transnaţionale.”13

În schimb, litaratura socio-politică din ţările comuniste, inclusiv România, după

modelul sovietic a considerat Geopolitica fie o teorie14, fie o doctrină.15

Alţi analişti, între care Hervé Bégarie, o apreciază a fi doar o metodă: ,,

Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă, deoarece

aceşti doi termini nu acoperă o realitate. Geopolitica şi geostrategia nu reprezintă

decât o modalitate de abordare a acesteia….”.16

Capitolul 1.1. Precursorii geopoliticii

La sfârşitul secolului al XIX-lea nu mai existau decât puţine ,, pete albe” pe

Terra, şi în plus, aproape întreaga planetă, cu excepţia zonelor arctică şi antarctică,

era împărţită între marile puteri, astfel încât după conştiinţa naţională, generată de

efervescenţa statului naţiune, apare conştiinţa spaţiului, ultima generată de

rivalitatea dintre aceste puteri, unele mai vechi, imperii coloniale17

12 Ladis Kristof, The origin and Evolution of Geopolitics, in ,,The Journal of Conflict Resolution”, march, 1960, vol.IV13 P.O.Sullivan, Geopolitics, St. Martin’s Press, New York, 198614 Teorie care, exagerând o serie de teze ale determinismului geografic şi ale antropogeografiei privitoare la istoria şi la filozofia culturii, a pretins că politica unui stat ar fi determinată de situaţia sa geografică. Geopolitica justifică politica de expansiune şi agresiune şi propagă deschis militarismul şi colonianismul…15 Doctrină social-politică neştiinţifică, retrogadă, apărută către sfârşitul secolului XIX..care, în explicarea fenomenelor sociale şi politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici şi demografici, interpretaţi în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spaţiului vital şi al rasismului.16 Hans Weirgert, General and Geographers, Oxford University Press, New York, 194217 Marea Britanie şi Franţa, în principal, dar şi Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, altele mai noi(puteri mondiale în ascensiune ) Statele Unite, Germania, Japonia.

7

Ulterior, geograful francez francez Paul Vidal de la Blache o va numi

Geographie humaine (geografie umană ). Astfel, împlinită, geografia va contribui,

mai mult decât altă ştiinţă, la cunoaşterea fundamentelor majore ale unui stat

naţional şi să nu uităm secolele XIX şi XX, care au fost cele ale proligeriării ş

înfloririi acestora.

Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen.18 El foloseşte

termenul propriu-zis de geopolitică în 1899 într-o pregere publică. Cuvântul apare,

după aceea, într-un studiu scris ,, Introducere la geografia Suediei”, publicat la

1900.

Consacrarea termenului are loc abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea ,,

Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, în care primul capitolul se intitula ,,

Probleme geopolitice”. De atunci, mărturiseşte Kjellen ,, denumirea se întâlneşte

peste tot, cel puţin în literatura de limbă germană şi scandinavă.”19

Rudolf Kjellen a ajuns la geopolitică venind dinspre ştiinţele statului. Aflat sub

puternica influenţă a culturii germane, Kjellen concepea ,, statul ca o formă de

viaţă, iar ştiinţa politică drept o ştiinţă a statului.”20

Kjellen propune o abordae din multiple perspective ale statului, care să ofere o

explicaţie a funcţionării sale. În acest cadru, geopolitica urma să examineze suportul

geografic, natural al statului..,, Statul, spune mai târziu autorul suedez, nu poate

pluti în vazduh, el este legat întocmai ca pădurea de un anume sol din care îşi suge

hrana şi sub a cărui faţă copacii lui deosebiţi îşi împletesc între ei rădăcinile.”21

Autorul polific, Kjellen nu îşi limitează demersul la analize strict teoretice. El

scrie, un volum monografic, intitulat ,, Introducere la geografia Suediei”, unde

urmăreşte atent desfaşurarea primului război mondial şi elaborează lucrări, cum ar

fi ,, Die Politischen Probleme Des Weltkrieges”22 în 1920. Gânditorul suedez a

împărţit geopolitica în: topopolitică, morfopolitică şi fiziopolitică.

18 Rudolf Kjellen – a fost politician, politolog şi jurnalist suedez. Profesor de ştiinţa statului la Universitatea suedeză Upsala. 19 Ion Conea, A Golopenţia, M.P.Vereş, Geopolitica, Editura Ramuri Craiova, 1940, p.6720 Ibidem21 Ibidem, p.522 Die Politischen Probleme Des Weltkrieges - Marile puteri şi criza mondială

8

Rudolf Kjellen face deosebirea dintre poziţia geografică şi poziţia geopolitică.

Prima este mereu fixă, iar a doua mereu este schimbătoare. Poziţia geografică poate

fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă ,,

poziţia lui în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu

politic care nu ţine neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să ţină

seama.

Întemeietorul de fapt al geopoliticii, este Friedrich Ratzel. În evoluţia disciplinei

s-a întâmplat ceva paradoxal. Autorul i-a conturat unele dintre liniamentele de bază,

care a impus abordări şi concepte ce se regăsesc şi astăzi în dezbaterile de profil.

Friedrich Ratzel, a operat termenul de geografie politică, intitulând chiar una dintre

lucrările sale de bază ,, Geografia politică”, publicată în 1987.

Fiind considerat întemeietorul de drept al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un

remarcabil om de ştiinţă.23 După îndelungate călătorii, autorul german îşi dă seama

de ,,moştenirea penibilă” pe care o prezenta geografia la sfârşit de secol, practic

inegală într-un empirism fără orizont. El încearcă să sistematizeze acest imens

material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este una geografică.

El depăşeşte graniţele geografiei politice şi face analiza geopolitică, fără a pronunţa

acest nume.

1.2. Contribuţii româneşti la definirea geopoliticii.

Există în continuarea obiectului de studio al geopoliticii două contribuţii

românesti de mare semnificaţie.

Prima, legată de numele geografului Ion Conea, este construită în directă

legătură cu viziunea lui Kjellen despre vecinătate în studiul vecinătăţii. Ion Conea

plasează obiectul de studiu al geopoliticii în domeniul relaţiilor internaţionale,

reţinând pentru această disciplină două seturi de preocupări.

Ion Conea, consideră că ,, Geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul

politic dintre state”, că ,, Geopolitica va fi ştiinţa relaţiilor sau mai bine a presiunilor

dintre state.24

23 Friedrich Ratzel – geograf şi politician german, considerat părintele fondator al geopoliticii. Autor a numeroase lucrări, printer care ,, Antropogeografia” (1888) şi (1897).24 Ion Conea, Geopolitica – o ştiinţă nouă, în Geopolitica, vol. I, p.62

9

În al doilea rând, Ion Conea defineşte geopolitica, într-un sens mai cuprinzător,

drept ,, ştiinţa mediului politic planetar”. ,,Geopolitica apare ca ştiinţa atmosferei

sau a stării politice planetare. Ea trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta

politică. Acestă hartă, înţelegerea şi prezentarea ei, formează sau ar trebui să

formeze obiectul ei.”25

Pe această hartă putem identifica puncte şi regiuni de ,, maximum” şi puncte şi

regiuni ,, de minimum”. Primele interesează cu deosebire geopolitica, întrucât ele

sunt zone ,, de fricţiune sau de convergenţă a intereselor şi disputelor”,

individualităţi geografice formate din acele regiuni răspândite pe suprafaţa planetei

cum ar fi Marea Roşie, Marea Mediterană, Oceanul Pacific… Din acest

motiv ,,geopolitica are drept obiect mai degrabă problemele politice şi economice

pe care le pun regiunile şi marile individualităţi ale planetei şi nu atât problemele

politice şi economice, care să privească un singur stat. Ea analizează, aşadar,

regiunile naturale care la un moment dat pun problemele de politică şi economie

mondială.”26

Ion Conea defineşte geopolitica tot din perspectivă geografică. De altfel el o

spune explicit: ,, acest mediu politic trebuie urmărit şi definit pe temei geografic”.27

Autorul îmbrăţişează cu preponderenţă o viziune strategică asupra geopoliticii,

aşa cum întâlnim cu deosebire la şcoala anglo-saxonă privitoare la această

disciplină. Important în devenirea hărţii politice a lumii este să urmărim punctele ei

de ,, maximum”, zonele strategice unde se întâlnesc şi intră în dispută interesele

ţarilor din zonă sau ale marilor puteri.

Al doilea este legat de numele lui Anton Golopenţia. Sociologul roman era

preocupat de dinamica situaţiei internaţionale, de rapida schimbare a unor

conjuncture, de nevoia vitală a statelor de a cunoaşte la timp aceste prefaceri din

imediata vecinătate şi din lume, pentru a afla răspunsuri potrivite.

Dinamismul este un loc geometric, o rezultantă, el nu poate fi surprins doar

urmărind un singur unghi de analiză, oricât de important ar părea el la un moment

25 Simion Mehedinţi, Atropogeografia şi întemeietorii ei, Friedrich Ratzel, Atelierele grafice I.V. Soceanu, Bucureşti, 1904.26 Ion Conea, A Golopenţia, M.P.Vereş, op.cit.p.3327 Ibidem, p.80

10

dat. Cuplarea acestor două perspective îl conduce pe Golopenţia să-şi precizeze

concepţia despre obiectul geopoliticii.

Pentru sociologul roman obiectul geopoliticii ,, îl constituie potenţialul statelor”.

S-a discutat mult în literature de specialitate dacă geopolitica trebuie să aibă

finalitate practică, dacă ea poate furniza informaţii şi evaluări orientative factorilor

de decizie politică. Finalitatea a reprezentat una dintre cele mai sensibile probleme

în toată dezbaterea pe marginea geopoliticii de-a lungul vremii. Este dificilă astăzi

tentative de a recupera un sens aplicat al geopoliticii, după de aceasta a fost asociată

cu o practică istoriceşte condamnabilă.

Caracterul academic al geografiei politice şi al geopoliticii în fazele sale de

început ţine seama de statutul disciplinei: acela de fundamentare, de delimitare şi de

stabilire a identităţii proprii.

Concepută într-un mod echilibrat şi intelligent, geopolitica poate oferi

argumente care să stea la baza actului politic. Punctul de intersecţie dintre

geopolitică şi activitatea practică a liderului politic este subliniat chiar de

întemeietorul disciplinei, deci înainte de apariţia oricăror deformări ideologice.

Meritul lu Anton Golopenţia este unul proeminent, datorită faptului că el a

încercat să suprindă virtuţile peactice ale cercetării geopolitice, de a fi relevant

finalităţile cercetării geopolitice într-o perioadă în care nazismul era la zenit, de a fi

avut temerea să deosebească destinul unei discipline de asocierea, orin forţa

temporară a lucrurilor.

Viziunea lui Gopopenţia despre geopolitică ni se pare una foarte puţin

valorificată. Trimiterea la câteva încercări contemporane de caracterizare a

geopoliticii ne demostrează cât de departe a gândit Golopenţia depăşindu-şi în mod

limpede epoca.

Capitolul 2. Geostrategia și disputa de paradigme

Foarte adesea, ȋn discursuri și analize politice, geostrategia și geopolitica devin

sinonime28deși au obiect de studiu diferit.

28 François Caron, Géopolitique et géostratégie, în "Géostratégique", nr. 58, februarie 1995, Revue trimestrielle fondée en 1979 par la Fondation pour lés Etudes de Defense Nationale, et continuée en 1995

11

Conceptul de geostrategie a fost lansat la jumatatea secolului al XXI- lea de

cǎtre generalul italian Giacomo Durando, apoi relansat la jumatatea secolului

urmǎtor de amiralul Castex și analistul american Colin S. Gray.

Geostrategia, ca şi geopolitica, include războiul, însă războiul în accepţiunea

geopoliticii nu se reduce doar la dimensiunea militară. Paul Kennedy, în celebra

lucrare ,,Naşterea şi declinul marilor puteri”, arătând că războiul e mai mult decât o

confruntare militară, scria: "Nu există nici o îndoială că într-un război prelungit

pentru hegemonie între marile puteri, victoria va fi întotdeauna de partea aceleia

care posedă structurile de producţie cele mai înfloritoare - sau cum spuneau

căpitanii spanioli, de partea aceluia care deţine ultimul escuedo"29.

Geopolitica ne poate indica, la un moment dat, care este poziţia unui actor în

structura sistemului internaţional, iar geostrategia evidenţiază calea şi metoda prin

care actorul se poate menţine în poziţia dorită.

Prin urmare, geopolitica oferă modelul teoretic prin care un actor îşi creionează

politica de interese într-un spaţiu, iar geostrategia spune cu ce strategii poţi obţine

ceea ce actorul şi-a propus şi, mai ales, dacă acest lucru este posibil.

Chiar şi o sumară analiză a paradigmelor fundamentale ale geostrategiei arată că

s-au produs rupturi epistemologice, metodologice, tehnologice şi polemologice în

raport cu orizontul clasic al gândirii strategice, deoarece s-au multiplicat spaţiile

confruntării militare. Actorii vieţii internaţionale tind să transforme în câmpuri de

luptă spaţiile interstelare, "spaţiile" economice, informaţionale sau imagologice.

Ultimul deceniu al secolului XX a fost, indiscutabil, cel mai bogat în

evenimente şi evoluţii politice, economice, culturale şi a prefigurat schimbări de

esenţă în viitoarea ordine mondială. Modelarea acestei ordini este un proces

complex, de durată şi va fi, decisiv, influenţată de fenomenul globalizării.

Accelerarea proceselor şi transformărilor produse mai alesîn

sistemul relaţiilor internaţionale au surprins, în mare măsură, pe

analişti şi oamenii politici. Dificultăţile în analiza fenomenului

politico-militar, economic, cultural sunt reale, dar ele nu ţin de

esenţa metodei geopolitice, ci de necesitatea de a perfecţiona

par l′Institut de Stratégie Comparée, Paris, pp. 32-33.29 Paul Kennedy, Naissance et declin des grandes puissances, Payot, 1992, p. 27.

12

instrumentele cu care se operează în decodarea realităţilor

analizate.

În fapt, însuşi fenomenul geopolitic contemporan nu mai

seamănă cu cel din secolul XIX şi începutul secolului XX, când apar

studiile clasice de geopolitică.

Astăzi, politica unui stat sau a altui actor nonstatal nu mai poate fi gândită în

termenii determinismului geografic rigid. Zbigniew Brzezinski apreciază că “din ce

în ce mai mult, elitele conducătoare naţionale au ajuns să recunoască faptul că nu

teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai importanţi în determinarea statutului

internaţional al unei ţări sau a gradului ei de influenţă internaţională. Îndrăzneala

în sfera economică şitraducerea ei în inovaţie tehnologică pot fi de asemenea un

criteriu-cheie de putere”30.

Geostrategia se găseşte, la rândul ei, ca şi geopolitica într-o situaţie de loc de

invidiat în ceea ce priveşte definirea şi identificarea paradigmelor şi metodelor de

analiză.

Cel mai adesea ea este definită şi analizată din perspectiva determinismului

geografic şi a rolului mediului înconjurător în desfăşurarea conflictelor militare.31

Acest fapt nu numai că nu conduce la o diferenţiere, ci chiar sporeşte confuzia şi

o apropie (geostrategia), până la identificare, de geografia militară. Nu de puţine ori

se suprapun, nejustificat, acţiunea/fenomenul geostrategic – calea şi mijlocul prin

care un actor îşi materializează interesul într-un anume spaţiu geografic – cu teoria

geostrategică – rezultat al observării, cercetării şi analizei comportamentului

actorilor geopoliticii în acel spaţiu.

Confundarea fenomenului cu teoria a condus la apariţia unor definiţii ale

geostrategiei care sunt esenţial diferite. Piérre Celérier afirma, cu câteva decenii în

urmă, că "geostrategia, sora mai mică a geopoliticii, formează cu ea un diptic

omogen care oferă, astfel, politicianului şi militarului o aceeaşi metodă de studiu

problemelor, conexe, în mod necesar, din lumea actuală”32, iar Saul B. Cohen arăta

30 Zbigniew Brzezinski, Marea Tablă de Şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 50.31 Constantin Hlihor, op.cit. p. 25032 Piérre Célerier, Géopolitique et géostrategie, P.U.F., Paris, 1955, p. 61.

13

că "regiunea geostrategică este expresia identităţii unei vaste regi uni din lume în

termeni de situaţie, de mişcare, de orientare a comerţului şi de legături culturale şi

ideologice (...).

Regiunea geopolitică este o subdiviziune a acesteia. Ea exprimă unitatea de

caracteristici geografice. Regiunea geostrategică trebuie să joace un rol strategic,

iar regiunea geopolitică un rol tactic"33.

Diferitele definiţii şi modalităţi de a privi geostrategia scot în evidenţă şi un alt

fapt, pozitiv de această dată, şi anume acela al preocupării analiştilor şi

teoreticienilor de a găsi răspunsuri la fapte şi fenomene care se petrec astăzi în viaţa

internaţională şi care nu mai pot fi observate, analizate şi cercetate cu metode şi

instrumente specifice disciplinelor clasice: polemologia, politologia, strategia etc.

Aceste preocupări au condus la reabilitarea geopoliticii şi la dezvoltarea

geostrategiei.

Capitolul 3. Teoria zonei pivot – Halford J. Mackinder

Sir Halford Mackinder (1861-1947) a fost decanul celebrei Facultati de științe

economice și politice din Londra și vicepreședinte al Societǎții Regale de

Geografie. Halford John Mackinder s-a nǎscut la 15 februarie 1861 ȋn micuțul

orǎșel britanic Gainsborough. A fost cel mai mic dintre cei şase copii ai doctorului

Draper Mackinder. Profesia tatălui se va materializa prin interesul purtat de John

Halford, într-o anumită perioadă, geografiei medicale.

În primii ani de viaţă primeşte o solidă educaţie, la 9 ani vorbind fluent limba

franceză. Urmează, pe rând, Gainsborough Grammar School, Colegiul Epsom din

1874, pentru ca în 1880 să urmeze cursuri de biologie, istorie, geologie şi drept, în

cadrul Universităţii Oxford, pe care o va absolvi la 24 de ani. Un an mai târziu, în

1886, la doar 25 de ani devine membru al Societăţii Regale de Geografie. Tot în

1886 publică şi prima sa lucrare The Scope and Methods of Geography, în care

insistă asupra unei reformări a geografiei, oferind noi perspective de abordare a

acestei ştiinţe.

33 Constantin Hlihor, op.cit. p.252

14

În 1887 devine profesor suplinitor la Colegiul Oxford, pentru ca din 1899 să fie

numit profesor titular şi director al învăţământului geografic de la Oxford. Între

1892 şi 1903 ocupă funcţia de director al Colegiului Universitar Reading, iar între

1903 şi 1908 pe cea de director al Şcolii Londoneze de Ştiinţe Economice şi

Politice. În 1897 călătoreşte prin Europa, unde are contacte cu numeroşi geografi

francezi şi germani, pentru ca în 1899 să ia parte, în cadrul unei călătorii în Africa,

la escaladarea muntelui Kilimanjaro. În paralel, se dedică şi unei cariere politice ca

membru în numeroase comisii şi comitete imperiale în care susţine menţinerea unui

imperiu închegat, iar între 1910 şi 1922 funcţionează ca membru al Camerei

Comunelor în Parlamentul Britanic.34 Contribuţia sa în domeniul geopoliticii este pe

deplin recunoscută, conceptele şi teoriile elaborate constituie o parte esenţială a

„osaturii” acestei discipline.

Încetează din viaţă la Londra, în 1942.35

Începutul geopoliticii, ca ştiinţă, este indisolubil legată de numele lui Halford J.

Makinder care în 1904 a prezentat în cadrul Societăţii Geografice expunerea

devenită ulterior lucrare de referinţă în domeniu „Pivotul geografic al istoriei”36.

Acesta analizează deosebirile esenţiale dintre marile puteri maritime şi cele

continentale, ajungând la concluzia ca rolul de regiune pivot în politica şi istoria

universală la deţinut imensul spaţiu din interiorul Eurasiei. Cine domină acest

spaţiu, considera Mackinder, se poate considera stăpânul întregii lumi.

„Spaţiile vaste ale Eurasiei inaccesibile navelor maritime, dar deschise în

vechime călăreţilor nomazi, acoperite astăzi de o reţea de căi ferate nu constituie

oare tocmai astăzi regiunea pivot a politicii mondiale? Aici au existat şi continuă

să existe condiţii pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile… Rusia a

luat locul imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale călăreţilor stepei au fost

substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Poloniei, Turciei, Persiei şi

34 Mackinder, H.J., 1890, The Physical Basis of Political Geography, în„Scottish Geographical Magazine”, vol.6, London35 Mackinder, H.J., 1924, The Nations of the Modern World, GeorgePhilip&Son, London36 Ion Conea, Geopolitica o ştiinţă nouă, în vol. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, „Geopolitica” Iaşi, 1994, p. 31

15

Chinei. La scară globală ea ocupă o poziţie strategică comparabilă cu a Germaniei

în Europa”.37

Referatul publicat in 1904, cu numele de ,, Axa geopoliticǎ a istoriei”, afirmǎ

așadar, cǎ avantajul geopolitic provine din controlul zonei centrale, a centrului

lumii, care, ȋn viziunea lui Mackinder, se suprapune, dupa cum am afirmat mai sus,

peste spațiul eurasiatic.

Ȋn centrul acestuia este ,, inima lumii” sau ,, heatland-ul”. Aceastǎ arie pivot

este ,, axa geograficǎ a istoriei” sau ,, arealul axial. Dincolo de această zonă axială

se găsesc dispuse în două arcuri de cerc Germania, Austro-Ungaria, Turcia, India şi

China pe de o parte şi Marea Britanie, Japonia, Canada, S.U.A., Africa de Sud şi

Australia pe de altă parte Machinder considera ca orice mare putere continentală

care ar cuceri o poziţie dominantă în zona „pivotului geografic”, poate învălui pe la

flancuri lumea maritimă.

În acest sens, el avertiza împotriva unei apropieri ruso-germane sau chiar a

uneia chino-japoneze care sa înlocuiască Rusia şi zona pivot, deoarece s-ar produce

o ruptură a echilibrului de putere în favoarea statului pivot. Alianţa Anglia, Franţa,

S.U.A., devenea obligatorie în conceptia lui Machinder.

Teoria „pivotului geografic al istoriei” a fost dezvoltată şi completată cu o noua

teorie „Insula Mondiala” (World Island). Insula mondială este o masă continentală

compactă, înconjurată de oceanul planetar: zona Europa–Asia–Africa. Denumirea

pe care Machinder i-a dat-o „Heartland” deriva din însuşirile pe care i le atribuise:

locul principal de dispunere al omenirii pe planeta noastră. „Cine stăpâneşte Europa

de Est, domina Heartland-ul. Cine stăpâneşte Heartlandul domina Insula Lumii.

Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume”38.

3.1. Organizarea spațiului ȋn viziunea lui H. Mackinder

Spațiul geopolitic este structurat ȋn popoare, puteri ale uscatului și ale mǎrilor.

Pǎmȃntul și marea au indus un dualism fundamental. Geopoliticianul rus Dughin, ȋn

37 Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969.38 Ibidem, p. 42-43.

16

linia unei tradiții prestigioase a gȃndirii politice, distinge ȋntre telurocrație39și

talasocrație40. Acest dualism a opus ȋntotdeauna civilizațiile comerciale ( Cartagina

șȋ Atena) celor militar – autoritare ( Sparta și Roma).

Exponentul de frunte al acestei filozofii asupra geopoliticii a fost Mackinder

care și-a proiectat coincepția ȋn celebra sa hartǎ a zonelor concentrice. Cercul

spațial intercontinental sau heartland41care este ,, pivotul istoriei”, ,, axa geografiei

șia istoriei”, aceastǎ arie se suprapune geografic cu Eurasia.Centura ,,zonei de țǎrm”

, numitǎ și ,, centurǎ internǎ sau continentalǎ”, rimland ( cu ternmenul de mai tȃrziu

al lui Spikman) ȋn care consemnǎm o dezvoltare civilizaționalǎ intensǎ ( zona care

ȋnconjoarǎ heartlandul).42

Aceastǎ imagine geopoliticǎ este, ȋn viziunile geopoliticianului rus Dughin, un

produs imagologic al expansiunii Angliei, mai precis al unei epoci ȋn care Anglia

devine mare putere maritimǎ ( secolele XVIII, XIX).

,,Epoca marilor descoperiri geografice ȋnceputǎ la sfȃrșitul secolului al XV-lea

a atras dupǎ sine statornicirea definitivǎ a talasocrației ca organizare planetarǎ

independentǎ, care s-a rupt de Eurasia și de țǎrmurile ei și s-a concentrat ȋn lumea

anglosaxonǎ ( Anglia, America) și ȋn colonii. ,, Noua Cartaginǎ” a capitalismului și

industrialismului anglosaxon s-a cristalizat ȋn ceva unitar și ȋntreg și de atunci

dualismul geopolitic a cȃștigat forme ideologice și politice distincte”.43

Ȋn vederile altui mare cercetǎtor al expansiunii noului sistem , aceastǎ

expansiune n-a generat un tip de modelare dualistǎ a spațiului planetar, ci una de tip

perdelat, ȋn trepte, cunoscutǎ grație teoriei ,, centru- periferie”. Ȋn lumina ei,

39 „Telurocraţia”, „forţa uscatului”, implică fixitatea spaţiului şi stabilitatea orientărilor şi caracteristicilor lui calitative. La nivel de civilizaţie aceasta se exprimă în sedentarism, conservatorism, norme juridice severe, cărora li se supun mari comunităţi de oameni – ginţi, triburi, popoare, state, imperii. La nivel cultural, soliditatea uscatului se exprimă prin fermitatea eticii şi stabilitatea tradiţiilor sociale. Popoarelor de uscat (îndeosebi celor sedentare) le sunt străine individualismul, spiritul întreprinzător. Lor le sunt caracteristice colectivismul şi ierarhicitatea.40 „Talasocraţia”, „forţa maritimă” reprezintă tipul de civilizaţie bazată pe orientări opuse. Acest tip este dinamic, mobil, dispus spre o dezvoltare tehnică. Priorităţile lui sunt nomadismul (în special navigaţia maritimă), comerţul, spiritul antreprenorial individual. Individul, ca partea cea mai mobilă a colectivului, se ridică la nivel de valoare supremă, totodată normele etice şi juridice se surpă, devin relative şi mobile. Acest tip de civilizaţie se dezvoltă foarte repede, evoluează activ, îşi schimbă uşor particularităţile culturale exterioare, păstrând neschimbată doar identitatea internă a obiectivului în general.41 Pǎmȃnt central.42 Ilie Bǎdescu, Tratat de geopoliticǎ, Editura Mica Valahie, București, 2004, p.1643 http://www.jstor.org/pss/1775498

17

spoațiul are o organizare pedelatǎ, ȋn centre, semiperiferii și periferii, astfel cǎ

tensiunea este integral uan lǎuntricǎ, nu una polaristǎ, adicǎ intersistemicǎ. Este o

tensiune intracivilizaționalǎ, nu inter- civilizaționalǎ, ca ȋn concepția dialistǎ.

Am putea spune cǎ geopolitica este o științǎ ȋn care se deruleazǎ disputa celor

douǎ mari concepții asupra spațiului: cea dualistǎ, triumfǎtoare ȋn bipolarismul

postbelic și care este copleșitor prezentǎ ȋn tratatul de geopoliticǎ a lui Dughin, și

cea monopolaristǎ, trimfǎtoare ȋn concepțiile americane și ȋntr-o teorie ca aceea a

sistemului modern, unic și expansionar, guvernat de puterea unei mari metropole,

care este și centrul sistemului și de esențǎ urbanǎ.

Astfel, ȋntr-o interpretare geopoliticǎ, am putea spune ca epoca rǎzboiului rece

este una de consacrare a dualismului geopolitic, dar, cum aratǎ Wallerstein, insuși ,,

sistemul socialist” a fost parte a sistemului mondial modern, ȋn ciuda elementului

sǎu anacronic, el a ramas totuși supus dinamicii sistemului capitalist, care a fost tot

timpul mai puternic( nu doar ȋn 1989) decȃt alte sisteme candidate la poziția de

sisteme hegemonice.44Ȋn aceeași linie se situeazǎ și interpretarea lui Mackinder care

pune accent tot pe tensiunile interne ale sistemului unic, ceea ce se distinge ȋn

sistem fiind lupta pentru stǎpȃnirea heartlandului și a rimlandului, iar aceastǎ luptǎ

opune competitori de

la doi la mai mulți, ȋncȃt cazul unui sistem cu doi competitori este doar un caz

particular al sistemului cu mai mulți competitori care se confruntǎ pentru cucerirea

și stǎpȃnirea heartlandului. Prin urmare Mackinder nu poate fi clasat drept adeptul

dualismului geopolitic planetar, ci mai, cel mult, al unui model de competiție

geopoliticǎ bipolarizatǎ pentru controlul heartlandului.45

Ȋncȃt modelul dualist creeazǎ confuzie ȋn mǎsura ȋn care menține imaginea unei

confruntǎri bipolariste care a lǎsat de mult locul unei alianțe pentru gestionarea

lumii., adica pentru controlul popoarelor, al culturilor, nǎzuind chiar spre un control

la scara mondialǎ a religiilor, singurele care nu pot fi integrate ȋn acest nou sistem

mondial pe care cercetǎtorii au ȋnceput sǎ-l identifice ca atare, denumindu-l sistem

global sau globalizare.46

44 Printre sistemele hegemonice s-a numǎrat și sistemul comunist.45 Ilie Bǎdescu, op.cit.p. 1846 Paul Claval, Geopoliticǎ și geostrategie, Gȃndirea politicǎ spațiul și teritoriul ȋn secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001, p.84

18

Referitor la lucrarea publicatǎ ȋn 1904 de cǎtre Mackinder, cele trei zone

subliniate de cǎtre aceasta, dar ȋn principal heartlandul și outlandul( centura

exterioarǎ), cum se subliniazǎ și ȋn prezentarea lui Dughin, au produs și

competitorii majori la stǎpȃnirea spațiului cu cea mai mare densitate civilaționalǎ,

ȋn cazul acesta, centura internǎ sau rimlandul.

Ȋn aceastǎ situație, heartlandul a produs primele atacuri masive asupra

crescentului interior prin ,, acei pirați ai uscatului”, așa cum o aratǎ ,, cuceririle

mongole”.47 Aceștia au fost precedați de sciți, huni, alani..etc. La rȃndul ei, centura

exterioarǎ sau insularǎ a produs ,, pirații mǎrilor” expedițiile coloniale, care

contracareazǎ ,, impulsurile uscatului”. Aceste expediții poartǎ cu ele comerțul,

formele democratice... rezultȃnd de aici legea formulatǎ de Mackinder: ,, Acela care

ține sub control Europa de Est dominǎ asupra heartlandului, acela care dominǎ

asupra heartlandului, dominǎ asupra Insulei Mondiale, acela care domina asupra

Insulei Mondiale, domina asupra Lumii.”48

Ȋn lumina acestei legitǎți, Mackinder identificǎ principalii candidați la

competiția geopoliticǎ pentru controlul heartlandului și apoi al Insulei Mondiale

care cuprinde Asia, Europa și Africa, ȋn vederile lui.

47 Fenomenul invaziei mongole depăşeşte cu mult orizontul, destul de restrâns în acea vreme, al istoriei pontice. Se poate spune că, de la cuceririle lui Alexandru până la expansiunea colonială a puterilor europene şi la războaiele „mondiale" din secolul nostru, nici un alt eveniment nu a atins asemenea proporţii şi nu a acoperit un spaţiu atât de întins. Repercusiunile sale sunt aproape planetare, dacă totuşi vrem să limităm această noţiune la Lumea Veche, aşa cum se prezintă înaintea erei marilor descoperiri. Dar, chiar referitor la acestea din urmă, elanul ce le-a determinat şi curiozitatea pentru „mai departe", care i-a făcut pe atâţia navigatori să ridice ancora nu ar fi fost posibile, dacă cu două secole mai devreme stăpânirea mongolă nu ar fi lăsat pentru o vreme liberă circulaţia călătorilor şi a mărfurilor din Mediterană în Extremul Orient. Povestirea acestei formidabile întreprinderi a fost făcută şi refăcută de atâtea ori de autori mai competenţi, încât încercarea de a o mai face încă o dată după ei ar fi prezumţioasă.48 Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969.

19

Fig.1. Puterea continentală – modelul lui Halford Mackinder (sursă: P.

Dobrescu, 2003, p.59)

Aceștia sunt ȋn principal doi, Rusia și Germania și se subȃnțelege ca pe aceștia

trebuie sǎ-i contracareze Anglia, adicǎ cel de-al treilea candidat la hegemonia

geopoliticǎ. Instrumentul pentru aceasta nu este altul decȃt rimlandul. Cine

controleazǎ rimlandul poate gestiona relația dintre candidații geopolitici la

competiția mondialǎ.

,, Rusia ocupǎ aceeași poziție strategicǎ centralǎ ȋn lumea ȋntreagǎ precum

Germania ȋn Europa. Ea poate sa ȋntreprindǎ atacuri ȋn toate durecțiile și sǎ fie

supusǎ lor din toate direcțiile, cu excepția nordului...”49 Ȋn consecințǎ, geopolitica

anglo-saxonǎ ar consta ȋn strategia utilizǎrii rimlandului, ca zonǎ tampon ȋntre

Rusia și Germania și totodatǎ ar preveni alianța Germaniei cu Rusia, adicǎ strategia

Drang nach Osten a Germaniei. În plus, stăpânirea acestui spaţiu de către una sau

alta dintre aceste două ţări ar demonstra supremaţia la nivelul Heartland-ului, ceea

ce ar genera un nou dezechilibru.

Pentru o Europă devastată de război, stabilitatea şi pacea reprezentau

dezideratul dezvoltării. Trebuia asigurat un echilibru între statele lumii, astfel încât

niciunul dintre ele să nu mai poată deveni atât de puternic încât să dorească

dominarea celorlalte, fapt ce ar constitui cauza principală a unui alt război. 50

Acest echilibru nu poate fi asigurat decât prin menţinerea unui echilibru în

interiorul Heartland-ului. Viziunea lui Mackinder asupra echilibrului între naţiuni,

ca primă condiţie a păcii, se regăseşte, prin asemănare, în principiul care a stat la

49 Paul Claval, op.cit, p. 47-48.50 Citat din , Idealurile democratice și realitatea., Democratic Ideals and Reality, New York, 1919.

20

baza constituirii Ligii Naţiunilor. Astfel, „testul Ligii va fi în Heartland”, afirma

Mackinder; test pe care Liga nu l-a trecut, peste doar două decenii echilibrul

rupându-se chiar în interiorul Heartland-ului.

În 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii continentale, în articolul The

Round World and the Winning of the Peace, publicat în numărul din iulie al revistei

Foreign Affairs, precizând că teoria Heartland-ului, „este mai validă şi mai

folositoare astăzi decât era cu douăzeci sau cu patruzeci de ani în urmă”51În noul

context geopolitic în care se prefigura victoria forţelor aliate, Mackinder îşi

reconsideră teoria, modificând încă o dată contururile Heartland-ului.

Astfel, „Heartland-ul este constituit din partea de nord şi din centrul Eurasiei. Se

întinde de la coasta arctică până la deşerturile centrale şi are ca limită vestică istmul

larg dintre Marea Baltică şi Marea Neagră.” În liniile sale mari, această zonă

coincidea cu teritoriul URSSului, una dintre puterile ce puteau ieşi învingătoare din

război. Victoria şi stăpânirea unui imens teritoriu, peste 10 mil. km2, îi vor asigura

Uniunii Sovietice supremaţia terestră.

Pornind de la acest raţionament, Mackinder concluzionează: „Dacă Uniunea

Sovietică iese din acest război cucerind Germania, ea se va clasa ca prima putere

terestră a lumii”, având un potenţial de creştere uman, teritorial şi material greu de

stopat în perspectiva unor noi tendinţe expansioniste pe care această ţară le poate

avea. Soluţia găsită de Mackinder consta în constituirea unei comunităţi

euroatlantice, capabilă să opună o forţă credibilă procesului de creştere a Uniunii

Sovietice şi de limitare a expansiunii acesteia dincolo de centrul Europei.52

Capitolul 4. Redimensionarea intereselor geopolitice ale marilor puteri în

perioada post – războiu rece

Odată cu sfârşitul Războiului Rece, studiile de specialitate ale lui Z.

Brzezinski ,, Marea Tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale

51 http://www.jstor.org/pss/20029780 52 Dragoș Frǎsineanu, Geopolitica, Ediția a II- a revizuitǎ și adǎugitǎ, Editura Fundației Romȃnia de mȃine, București, 2007, pp. 77- 78

21

geostrategice”, Henry Kissinger ,, Diplomaţia”, S.P.Huntington ,, Ciocnirea

civilizaţiilor, au fost dominate de ideea că lumea se află într-o perioadă de tranziţie,

când, pe lângă redistribuţia capabilităţilor, au loc modificări radicale în normele şi

instituţiile ce guvernează sistemul internaţional, fază de tranziţie asemănătoare celei

din secolulu al XVII-lea, când s-a creat sistemul modern de state.

Dacă această opinie este împărtăşită pe larg în comunitatea de experţi, în schimb

în privinţa răspunsului la întrebarea : ,, Spre ce se îndreaptă sistemul internaţional

sau cum va arăta el?” nu s-a ajuns la un consens.

Structura exterm de eterogenă a sistemului internaţional post-război rece, în care

coexistă şi concurează diferite logici cu privire la organizarea politică, aconomică,

precum şi realizarea politicii externe a dat naştere mai multor scenarii cu privire la

viitoarea organizare a sistemului internaţional şi forma pe care o va lua noua ordine

mondială. Sintetizând, putem grupa toate aceste perspective în trei mari categorii:

optimiste, pesimiste şi moderate.

Cele optimiste prezintă, în general, lumea la apogeul dezvoltării tehnologice şi a

triumfului ,, raţiunii paşnice” în afacerile internaţionale, în cele pesimiste lumea

este dominată de haos şi anarhie cronică, în timp ce abordările moderate se axează

pe problematica stabilităţii şi guvernării cimplexităţii sistemului prin variate forme

de interacţiune dintre state.

Sfârşitul Războiului Rece, încheierea confruntării ideologice dintre cele două

blocuri şi ,, al treilea val de democratizare” a impulsionat o serie de savanţi să

avanseze scenarii extrem de optimiste referitoare la viitorul aranjament în sistemul

internaţional. Cel mai bine cunoscut din această serie este ,,sfârşitul istoriei” al lui

Francisc Fukuyama, care se inspiră din bogata tradiţie a filosofilor Iluminismului,

resuscitând ideea kantiană ,,a păcii eterne”.

În opinia lui F. Fukuyama, odată cu încheierea Războiului Rece, asistăm

la ,,sfârşitul istoriei”, ca atare: acesta reprezintă punctul final în evoluţia ideologică

a lumii şi presupune universalitatea democraţiei liberale de de sorginte occidentală

ca formă finală de guvernare umană.53

53 Fukuyama Francis. The end of history? În: The National Interest. 1989, nr. 16.

22

Prăbuşirea ordinii bipolare nu a produs efecte similare şi asupra viziunii altor

cercetători, care s-au concentrat mai degrabă asupra pericolelelor decât a

oportunităţilor pe care le oferă acestă perioadă, au preferat să accentueze o serie de

probleme aflate în suspensie şi neglijate în perioada competiţiei bipolare sau

îngheţate de cele două supraputeri şi, în consecinţă, au asociat viitorul cu un fliux

continuu de anarhie şi haos.

Într-o perspectivă sceptică, R.Kaplan vorbeşte despre un haos regionalizat în

Africa, în Balcani, în subcontinentul indian şi în fostul spaţiu sovietic şi un clivaj

Nord-Sud din ce în ce mai mare la nivel global. În opinia sa, prăbuşirea echilibrului

puterii la nivel global şi a structurii de securitate din perioada Războiului Rece,

agăugate la criza economică din fostul lagăr comunist, sărăcia Lumii a Treia şi

rivalităţile istorice etnice sau religioase ce au ieşit la suprafaţă în procesul de

dezintegrare a sistemului bipolar duc la o stare de anarhie iminentă. R.Kaplan,

adaugă ,,răzbunarea” mediului înconjurător54,migraţia populaţiilor, explozia ratelor

de naştere şi răspândirea maladiilor.55

Într-o lucrare amplă asupra globalizării, avînd ca preocupare majoră distribuţia

puterii în sistem, P. Hirst şi G. Thompson prezintă perspectiva unei ordini tripolare

bazată pe preponderenţa „triadei” comerciale formate din SUA56 ,UE (Europa de

Est şi Africa de Nord) şi Japonia (Asia şi Pacific). Încheierea confruntării bipolare

şi declinul hegemoniei SUA, consideră autorii, sunt privite ca „vestitorii sfîrşitului

probabil al geopoliticii, în timp ce o nouă geoeconomie întemeiată pe conceptul de

competitivitate o va înlocui”.57

Actualmente, gîndirea geopolitică ne permite să realizăm o analiză profundă a

fenomenelor şi proceselor ce se produc în cadrul sistemului de relaţii internaţionale

şi în special acele care ţin de relaţii de confruntare dintre marile puteri pentru zone

geostrategice, sfere de influenţă, prin intermediul cărora sunt promovate interese

54 Din cauza poluării aerului, defrişărilor, eroziunii solului…55Robert Kaplan, Anarhia care va veni. Spulberând visele ulterioare ale Războiului Rece., Editura Antet, Bucureşti, 2002,p.3456 Acordul Nord American de Comerţ Liber: în continuare NAFTA, şi o eventuală implicare în Mercosur57 Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti, 2000,p.29

23

geopolitice. Datorită acestor fluctuaţii de putere din cadrul sistemului internaţional

geopolitica capătă un statut semnificativ ca ştiinţă.58

În cadrul sistemului internaţional post - război rece s-au lansat o serie de

proiecte ale lumii unipolare în care Statele Unite ale Americii sunt prezentate drept

singurul hegemon veritabil din istoria sistemului internaţional, menţionează P. K.

O'Brien59 sau drept Pax Americana cu extensie globală ce nu caută să ocupe noi

teritorii, susţine J. G. Ikenberry.60

În perioada de după Războiul Rece, o serie de autori, printre care şi C.

Krauthammer, au descris proeminenţa Statelor Unite ale Americii ca „moment

unipolar”, transformat ulterior într-o adevărată ordine unipolară.61 Autorul exprimă

supoziţia că „Japonia, a cărei putere se bazează exclusiv pe forţa sa economică, a

cunoscut o perioadă de declin; Germania a stagnat; URSS a căzut, transformîndu-se

într-o Rusie mai mică şi slăbită; Uniunea Europeană s-a orientat în interior pe

aprofundarea integrării şi construcţiei infrastructurii sociale, neglijînd dezvoltarea

capacităţilor militare; doar capacitatea Chinei a crescut, însă recuperarea

handicapului va lua cîteva decenii pînă cînd aceasta va putea provoca SUA, cu

condiţia continuării creşterii curente”. Rezultatul este dominaţia fără precedent a

unei singure puteri.62

H. Kissinger divizează lumea postbipolară în patru categorii, în funcţie de

criteriul geografic: „relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi Europa Occidentală

şi în interiorul emisferei occidentale; marile puteri din Asia; Orientul Mijlociu

conflictual; continentul care nu are precedent în istoria Europei – Africa”.63

În funcţie de criteriul economic, J. Nye structurează sistemul în societăţi

agricole preindustriale, economii industriale şi societăţi postindustriale.64 Alţi

autori, printre care şi B. Gaffney, luînd drept criteriu gradul de conectare a statelor

la globalizare, deosebesc statele care reprezintă „nucleul funcţional” al globalizării

58 Ibidem59Patrick Karl O'Brien ,,The Pax Britannica and American Hegemony: Precedent, Antecedent or Just Another History”, Burlington: Ashgate, 2002, p.64 60 John Ikenberry, America’s imperial ambition. In Foreigh Affairs, 2002, nr.8161 Charles Krauthammer, The Unipolar Moment. In Foreigh Affairs. 1990-1991, nr.7062 Ibidem63 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BICC ALL, Bucureşti, 2003, p.78464 Joseph Nye S, Redefining the National Interest. In Foreigh Affairs, 1999, nr.78

24

şi ţările „neintegrate”, care, fie din cauza rigidităţii politice sau culturale, fie din

cauza sărăciei extreme, refuză sau nu pot fi conectate la acest proces.

Hans Morgenthau defineşte interesele după intensitatea sau permanenţa

obiectivelor pe care le promovează marile puteri în diferite zone geopolitice, ca

fiind stabile, variabile, generale şi specifice. Potrivit autorului, interesele

geopolitice ale marilor puteri mai pot fi identificate în funcţie de poziţia acestora în

sistemul relaţiilor internaţionale. Acestea pot fi comune, dacă obiectivele şi

scopurile urmărite de doi sau mai mulţi actori într-un spaţiu sunt comune,

complementare, dacă obiectivele strategice nu sunt antagoniste şi unul dintre actori

poate renunţa la un interes specific ce vine în contradicţie cu un altul din aceeaşi

categorie, şi conflictuale, cînd obiectivele strategice urmărite de un actor într-un

spaţiu sunt ireconciliabile vizavi de obiectivele unui alt actor.65 De asemenea,

factorul timp este important în identificarea intereselor geopolitice pe care le au

actorii. Pe termen scurt, interesele a doi sau mai mulţi actori pot să coincidă, dar să

fie divergente sau chiar ireconciliabile pe termen lung.

Actorii, prin acţiunea lor în cîmp geopolitic, pot promova pe termen scurt şi

interese indirecte, care de fapt sunt instrumente sau mobiluri pentru promovarea

unor interese complet diferite, care să nu fie atît de evidente. I. Daalder şi M.

O'Hanlon manifestă interes faţă de factorii şi criteriile care conduc la posibile

ierarhizări ale intereselor în analiza geopolitică şi cunoaşterea tipului de

comportament al actorilor în cîmpul geopolitic.

Geopolitica şi geostrategia se află într-o dependenţă atît de strînsă din punctul

de vedere al fenomenului, cît şi al teoriei, încît înţelegerea uneia nu este posibilă

fără să se facă apel la cealaltă. Aşa se explică şi de ce unii autori pun semnul egal

între ele, deşi exprimă realităţi deosebite şi au, prin urmare, obiect de studiu diferit.

Distincţia este evidenţiată de F. Caron şi Z. Brzezinski.

În viziunea lui F. Caron, „geopolitica nu poate fi decît studiul factorilor generali

a căror dimensiune este de natură să reflecteze, profund, într-un sens sau celălalt,

proiectul politic, iar geostrategia analizează ansamblul datelor de orice fel,

65 Hans Morgentau, The Impasse of American Foreign Policy, Chicago: University of Chicago, 1962

25

aparţinînd atît economiei, cît şi sociologiei, demografiei, dar şi domeniului militar,

susceptibile a afecta şi strategia generală utilizată de un stat”66.

Z. Brzezinski admite, ca şi F. Caron, legătura strînsă dintre cele două discipline,

însă consideră că geostrategia reprezintă „administrarea strategică a intereselor

geopolitice”.67 Această distincţie are imensul merit al clarităţii şi al simplităţii,

precum că „geopolitica studiază interesele actorilor într-un spaţiu dat şi elaborează

proiectul, iar geostrategia indică acele căi şi mijloace necesare pentru a le

materializa”.

P. Célerier afirmă că „geostrategia, sora mai mică a geopoliticii, formează cu ea

un diptic omogen care oferă, astfel, politicianului şi militarului aceeaşi metodă de

studiu al problemelor conexe, în mod necesar, din lumea actuală”, iar S. B. Cohen

susţine că „regiunea geostrategică este expresia identităţii unei vaste regiuni din

lume în termeni de situaţie, de mişcare, de orientare a comerţului, de legături

culturale şi ideologice etc. Regiunea geopolitică este o subdiviziune a acesteia, care

exprimă unitatea de caracteristici geografice. Regiunea geostrategică trebuie să

joace un rol strategic, iar regiunea geopolitică un rol tactic”.

În opinia noastră, existenţa diversităţii definiţiilor şi modalităţilor de a privi

geostrategia scot în evidenţă şi un alt fapt, pozitiv de această dată, şi anume acela al

preocupării analiştilor şi teoreticienilor de a găsi răspunsuri la fapte şi fenomene

care au loc actualmente în viaţa internaţională şi care pot fi observate, analizate şi

cercetate doar prin prisma geopoliticii şi geostrategiei.

Actualmente, în contextul realităţii internaţionale, fenomenul geostrategic sau

geostrategia operaţională poate fi definită ca fiind ansamblul căilor şi mijloacelor

prin care un actor îşi impune interesul într-o anume zonă sau regiune geografică.

Din perspectiva actorilor, actualul sistem politic internaţional rămîne încă dominat

de state-naţiuni, deşi numărul lor în raport cu actorii non-statali este în scădere.

Statele acţionează, în principal, ca urmare a satisfacerii intereselor naţionale, în

ciuda existenţei instituţiilor cu caracter integrator şi a intensificării procesului de

globalizare.

66 Caron Francois, Géopolitique et géostrategie, în Géostrategique, Paris, 1995, nr.5867 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.238

26

Prin urmare, actorii care se vor întîlni într-un anume spaţiu geografic se vor găsi

în situaţia de a avea interese comune, dar şi opuse sau chiar conflictuale. Potrivit

intereselor geopolitice pe care le urmăresc în acel spaţiu, actorii îşi adaptează

geostrategia operaţională pentru a le atinge.

Actualmente, raporturile care se stabilesc în cîmpul geopolitic nu mai sunt

predominant conflictual-militare, deoarece lupta pentru dominaţie ar genera

nesfîrşite războaie, moderarea cărora ar fi fost lipsită de orice raţiune. Astfel, ar

apărea şi posibilitatea haosului, care ar afecta înseşi interesele geopolitice ale

actorului care caută hegemonia cu orice preţ în acel spaţiu.

În accepţia lui Z. Brzezinski, geopolitica a progresat de la dimensiunea

regională la cea globală, cu preponderenţă asupra întregului continent eurasiatic ca

bază centrală pentru supremaţia mondială. SUA, o putere non-eurasiatică, deţin

acum supremaţia mondială, puterea lor fiind desfăşurată în mod direct pe trei

extremităţi ale continentului eurasiatic, de unde exercită o puternică influenţă

asupra statelor care ocupă heartland-ul eurasiatic. Dar pe cel mai important spaţiu

de joc al lumii, Eurasia, ar putea apărea la un moment dat un potenţial rival al SUA.

Astfel, concentrarea asupra jucătorilor principali şi evaluarea corectă a terenului

trebuie să fie punctele de plecare pentru formularea geostrategiei a SUA în

administrarea pe termen lung a intereselor sale geopolitice în Eurasia.68

N. Nartov consideră că în plan geopolitic este posibilă o rivalitate dintre SUA,

pe de o parte, şi o eventulă unuine Federaţia Rusă – China. Această uniune va

permite constituirea unui pol, care va fi un potenţial economic şi militar. Dacă să

concentrăm potenţialele resurse naturale ale Federaţiei Ruse cu dezvoltarea

dimanică a economiei şi politicii ideologizate a Chinei, atunci apare un sens

istorico-filozofic de cooperare geostrategică. Aceste state vor forma „spaţiul unic

eurasiatic” cu care, conform parametrilor geografici, economici, demografici şi de

materie primă nu va fi în stare să concureze nici un stat în lume. Această idee

obiectivă se abordează pentru a fi realizată în noua paradigmă de dezvoltare a

Federaţiei Ruse. 69

68 Zbigniew Brzezinski,op.cit.p.4369 Ibidem

27

L. Krîştanovici este de părere că, concentrarea potenţialurilor Federaţiei Ruse şi

Chinei va paraliza toate puterile antiruseşti şi antichineze pe arena internaţională.

De astfel de coaliţie au temeri toţi rivalii Federaţiei Ruse şi Chinei.

V. Petrov conchide că Federaţia Rusă ar trebui metodic, pas cu pas, să-şi

formeze un spaţiu vital, un cîmp geopolitic, numit Eurasia. Aşadar, sunt întemeiate

ipotezele lui H. Kissinger şi Z. Brzezinski, precum că interesul geopolitic ale SUA

este de a preîntîmpina prin procedee strategice o eventuală apariţie pe continentul

Eurasiatic a unui stat sau coaliţie de state care va contesta statutul de supraputere a

Statelor Unite ale Americii.

Z. Brzezinski consideră, pe bună dreptate, că pentru realizarea intereselor

geopolitice în Eurasia SUA au nevoie de două etape geostrategice de bază: 

1. identificarea statelor eurasiatice dinamice din punct de vedere geostrategic

care au puterea de a produce o posibilă importantă schimbare în distribuţia

internaţională de putere şi descifrarea principalelor obiective externe ale elitelor lor

politice, ca şi a posibilelor consecinţe ale încercărilor acestora de a-şi atinge acele

obiective; determinarea exactă a statelor eurasiatice decisive din punct de vedere

geopolitic a căror poziţie şi/sau existenţă au efecte catalizatoare fie asupra

subiecţilor mai activi geostrategic, fie asupra situaţiei regionale;

2. formularea politicilor specifice ale SUA în vederea contracarării, cooptării

şi/sau controlării statelor menţionate mai sus, astfel încît să se apere şi să se

promoveze interesele americane vitale; conceptualizarea unei geostrategii mai

cuprinzătoare care să instituie, la scară mondială, politicile specifice ale SUA.

Identificarea subiecţilor geostrategici şi a pivoţilor geopolitici ne va ajuta la

definirea intereselor geopolitice ale Statelor Unite ale Americii şi la anticiparea

eventualelor provocări majore de pe supercontinentul eurasiatic.

Z. Brzezinski susţine că, în actuala situaţie mondială, cel puţin cinci subiecţi

geostrategici-cheie şi cinci pivoţi geopolitici pot fi identificaţi pe noua hartă politică

a Eurasiei. Franţa, Germania, Federaţia Rusă, China şi India sunt subiecţi

geostrategici importanţi şi activi, în timp ce Marea Britanie, Japonia şi Indonezia,

deşi se ştie că sunt state foarte importante, analistul nu le califică pentru acest titlu.

Ucraina, Azerbaidjanul, Coreea de Sud, Turcia şi Iranul au rolul de pivoţi

28

geopolitici de importanţă hotărîtoare, deşi atît Turcia, cît şi Iranul sunt şi active

geostrategic, în măsura posibilităţilor lor limitate.70

CONCLUZII

Geopolitica a revenit în atenţie după evenimentele din Europa de Est, din anii

1989-1991, la început graţie atât oamenilor de ştiinţă, cât şi a mass-mediei, care a

descoperit în conceptele geopolitice, un punct de sprijin extrem de important în

explicarea a ceea ce se întâmplă în lume. La aceasta au contribuit şi o serie de

fenomene din ultimul deceniu al secolului XX.

În aproape toată istoria politicii internaţionale, dominaţia teritorială a fost

focarul conflictelor politice. Statele naţiuni continuă să fie elementele de bază ale

sistemului mondial. Deşi, declinul naţionalismului marilor puteri şi slăbirea

ideologiei au redus conţinutul emoţional al politicii mondiale, în timp ce armele

nucleare au introdus restricţii majore în folosirea forţei, competiţia bazată pe

criteriul teritoriilor domină încă în chestiunile mondiale, chiar dacă formele sale

tind în prezent să fie mai paşnice.Din ce în ce mai mult, elitele conducătoare

naţionale au ajuns să recunoască ca nu teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai

importanţi în determinarea statutului internaţional al unei ţari sau a gradului ei de

influenţă internaţională.

Unul dintre cei mai de seamă, Harold Mackinder, a declanşat această polemică

la începutul secolului, prin conceptele sale, mai întâi acela de ,, zona pivot”

eurasiatică71 şi mai târziu acela de heartland central-estic european.Geopolitica a

fost de asemeni invocată de importanţi geografi politici germani pentru a justifica

acel ,, Drang nach Osten”72 al ţării lor, mai ales Karl Haushofer, care a adaptat

conceptul lui Mackinder la nevoile strategice ale Germaniei.

70 Zbigniew Brzezinski,op.cit.p.5371 Care includea toată Siberia şi o mare parte din Asia Centrală72 Ofensiva către Est

29

Astăzi, problema geopoliticii nu mai este acel punct de plecare pentru

dominarea continentului, nici dacă puterea pe uscat este mai importantă decât cea

pe mare.

Geopolitica a progresat de la dimensiunea regională la cea globală, cu

preponderenţă asupra întregului continent eurasiatic ca bază centrală pentru

supremaţia mondială. Statele Unite ale Americii, o putere non-eurasiatică, deţin

acum supremaţia mondială, puetrea lor fiind desfăşurată în mod direct pe trei

extremităţi ale continentului eurasiatic. Pe cel mai important spaţiu de joc al lumii,

Eurasia, ar putea apărea la un moment dat un potenţial rival al Statelor Unite.

Ultimii ani au adus schimbări şi mutaţii în modul de gândire şi tehnicile de

analiză a fenomenului politic contemporan, indiferent dacă ne referim la ceea ce se

petrece în interiorul unei colectivităţi umane/stat sau la relaţiile dintre acestea.

Astăzi sunt la fel de actuale cele observate de Marc Bloch, cu aproape o jumătate de

veac în urmă, care constata că, pentru a înţelege complexitatea societăţii

contemporane şi relaţiile dintre acestea, "nu există alt remediu decât să substituim

multiplicitatea competenţelor unui singur om cu o alianţă de tehnici practicate în

studiile unor erudiţi diferiţi care să tindă spre elucidarea aceleiaşi teme".

Ultimul deceniu al secolului XX a fost, indiscutabil, cel mai bogat în

evenimente şi evoluţii politice, economice, culturale şi a prefigurat schimbări de

esenţă în viitoarea ordine mondială. Modelarea acestei ordini este un proces

complex, de durată şi va fi, decisiv, influenţată de fenomenul globalizării.

Accelerarea proceselor şi transformărilor produse mai alesîn

sistemul relaţiilor internaţionale au surprins, în mare măsură, pe

analişti şi oamenii politici. Dificultăţile în analiza fenomenului

politico-militar, economic, cultural sunt reale, dar ele nu ţin de

esenţa metodei geopolitice, ci de necesitatea de a perfecţiona

instrumentele cu care se operează în decodarea realităţilor

analizate. În fapt, însuşi fenomenul geopolitic contemporan nu mai

seamănă cu cel din secolul XIX şi începutul secolului XX, când apar

studiile clasice de geopolitică.

30

Astăzi, politica unui stat sau a altui actor nonstatal nu mai poate fi gândită în

termenii determinismului geografic rigid. Zbigniew Brzezinski apreciază că “din ce

în ce mai mult, elitele conducătoare naţionale au ajuns să recunoască faptul că nu

teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai importanţi în determinarea statutului

internaţional al unei ţări sau a gradului ei de influenţă internaţională. Îndrăzneala

în sfera economică şitraducerea ei în inovaţie tehnologică pot fi de asemenea un

criteriu-cheie de putere”73.

BIBLIOGRAFIE

1. Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice, în Ion Conea, Anton Golopenţia, Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1940

2. Caron Francois, Géopolitique et géostrategie, în Géostrategique, Paris, 1995,

nr.58

3. Charles Krauthammer, The Unipolar Moment. In Foreigh Affairs. 1990-1991, nr.70

4. Constantin Hlihor, Geopoliticǎ și geostrategie ȋn Europa secolului XX, Editura RAO, București, 2002

5. Dragoș Frǎsineanu, Geopolitica, Ediția a II- a revizuitǎ și adǎugitǎ, Editura Fundației Romȃnia de mȃine, București, 2007

6. François Caron, Géopolitique et géostratégie, în "Géostratégique", nr. 58, februarie 1995

7. Fukuyama Francis. The end of history? În: The National Interest. 1989, nr. 16.

8. Hans Morgentau, The Impasse of American Foreign Policy, Chicago: University of Chicago, 1962

9. Hans Weirgert, General and Geographers, Oxford University Press, New York, 1942

10. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BICC ALL, Bucureşti, 2003

11. Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969.

73 Zbigniew Brzezinski, op.cit.p.50

31

12. Ion Conea, A Golopenţia, M.P.Vereş, Geopolitica, Editura Ramuri Craiova, 1940

13. Ion Conea, Geopolitica o ştiinţă nouă, în vol. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, „Geopolitica” Iaşi, 1994

14. Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice.Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997

15. Ilie Bǎdescu, Tratat de geopoliticǎ, Editura Mica Valahie, București, 2004

16. John Ikenberry, America’s imperial ambition. In Foreigh Affairs, 2002, nr.81

17. Joseph Nye S, Redefining the National Interest. In Foreigh Affairs, 1999, nr.78

18. Ladis Kristof, The origin and Evolution of Geopolitics, in ,,The Journal of Conflict Resolution”, march, 1960, vol.IV

19. Lect. Univ. Dr. Dragoş Frăsineanu, Geopolitca, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007

20. Mackinder, H.J., 1924, The Nations of the Modern World, GeorgePhilip&Son, London

21. Mackinder, H.J., 1890, The Physical Basis of Political Geography, în„Scottish Geographical Magazine”, vol.6, London

22. Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti, 2000

23. Paul Claval, Geopoliticǎ și geostrategie, Gȃndirea politicǎ spațiul și teritoriul ȋn secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001

24. Paul Kennedy, Naissance et declin des grandes puissances, Payot, 1992

25. Patrick Karl O'Brien ,,The Pax Britannica and American Hegemony: Precedent, Antecedent or Just Another History”, Burlington: Ashgate, 2002

26. Piérre Célerier, Géopolitique et géostrategie, P.U.F., Paris, 1955

27. P.O.Sullivan, Geopolitics, St. Martin’s Press, New York, 1986

28. Robert Kaplan, Anarhia care va veni. Spulberând visele ulterioare ale Războiului Rece., Editura Antet, Bucureşti, 2002

32

29. Simion Mehedinţi, Atropogeografia şi întemeietorii ei, Friedrich Ratzel, Atelierele grafice I.V. Soceanu, Bucureşti, 1904

30. Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire de Géopolitique, Edition Flammarion, Paris, 1993

31. Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

32. http://www.jstor.org/pss/1775498

33. http://www.jstor.org/pss/20029780

ANEXE

Anexa 1. Puterea continentală – modelul lui Halford Mackinder

Anexa 2. Dominarea Heartlan-dului de către Rimland

33

Anexa 3. Halford Mackinder, The round world and the winning of the peace, in Foreign Affairs, July 1943, No. 4, Vol. 21

34

35

Anexa 4. . Halford Mackinder, The Geographical Pivot of History, in The Geographical Journal, April, 1904, No. 4, Vol. XXIII

36