Muzica Flamenco

Istoric

Istoria Flamenco-ului a început în secolul al XVIII-lea, când, după un lung

proces de influenţare reciprocă, folclorul originar andaluz s-a contopit cu folclorul

"Ţiganilor" (Gitanos) din sudul Spaniei şi al maurilor care au condus Spania timp

de câteva secole. Tot în acest context nu trebuie să uităm nici de influenţele

culturilor arabe, iudaice şi creştine. Prima dovadă scrisă despre muzica „Gitanilor”

datează din anul 1774, dar consacrarea a cunoscut-o în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea. Toate acestea au influenţat în mod direct sau indirect evoluţia dansului

Flamenco.

Flamenco este o artă populară și culturală din Spania, mai exact din

provincia Andaluzia în Spania. Din punct de vedere istoric, aceasta a fost muzica

cântată de săraci și oprimați. Ea a fost transmisă prin tradiție orală de la persoană

la persoană, fiecare artist aducând propriile sale variații asupra melodiei.

Flamenco este o artă ce implică cântat, dans și chitara simultan -, precum și

semne de punctuație rhytmic (cu mâna-bate și alte metode), care este considerat o

forma de arta. Există sute de diferite tipuri de piese din cadrul flamenco, care au

denumiri generice, cum ar fi seguiriyas, soleares, Alegrias, malagueñas, fandangos,

Zapateado, rondeña,etc. Ele sunt definite prin caracteristica melodica, rhytmic, și

structurile armonice; fiecare are o stare de spirit caracteristic si multe sunt variante

regionale de forme similare în esență.

Originile

Muzica de flamenco își găsește originile în secolul XVI și implică sinteza a

cel puțin patru culturi: țigani, mauri, arabi sau evrei și indigeni. Primele trei au fost

1

alungați împreună de generali în timpul persecuției, după care a urmat expulzarea

maurilor în 1492.

Flamenco a fost în cele din urmă creat de fuziunea muzicii Gitano cu muzica

folk andaluz. Acompaniamentul de chitară reprezintă un fenomen mai târziu, deși

este înregistrat de către călători în Andaluzia, în secolul 18. Andaluze, cântece

populare care în trecut erau însoțite de diverse instrumente, incluzând bandurria,

vioara si tamburina, dar acum chitara este predominantă.

Flamenco devenit pentru prima dată o artă publică în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, odată cu apariția cantecelor de cafenea. Prima cafenea este

menționată în Sevilia in1842, și a atras foarte puțin atenție. Dar începând cu anii

1860 cafenele similare au fost stabilite nu numai în marile orașe din Andaluzia, ci

si în marile orașe ca Madrid. O audiență de pasionații reprezentând toate clasele

sociale și toate genurile de ocupații urmăreau performanța interpreților. Aceștia

așteptau de la artiști să le ofere un spectacol de divertisment. Grupul era format,

din unul sau doi cântăreți, trei sau patru femei și doi bărbați dansatori, însoțit de

doi chitaristi.

A doua jumătate a secolului al XIX a fost una din marile epoci de

performanță flamenco. Cafenelele au adus împreună cântăreții țigani (cante

Gitano) și cântăreții Andaluz (cante Andaluz), care au devenit maeștri ai multor și

diferite forme de flamenco. Cafenele s-au extins, de asemenea, rolul de chitara a

devenit extrem de popular. Acesta trebuia să fie capabil să acompanieze multe

forme diferite de cântece și dans, și să poată să urmeze stiluri de cântăreți diferiti.

În timp ce cântărețul a rămas figura de frunte, chitaristul a început să capete și el

importanță odată cu trecerea timpului. Chitaristi buni erau foarte căutați deaceea

concurența a fost acerbă. În eforturile lor de a se întreace unul pe altul, interpreții a

introdus tehnici noi.

Războiul în Europa și apoi războiul civil din Spania a făcut ca 1940 sa fie un

deceniu nefavorabil pentru flamenco, cu puține șanse de a plăti pentru performanță.

2

Cu toate acestea, o preocupare adevărată prntru flamenco a început să reapară în

1950, aducând cu ea oportunități pentru performanță serioasă: festivaluri în

Cordoba, Jerez și Malaga la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 stimula\nd

interesul public și creând o nouă generație de artiști.

Dansul flamenco

Exista trei categorii distincte de flamenco: jondo, sau grande ('profund',

muzica trista, are legatura cu moartea sau alte lucruri triste), intermedio

('intermediar') si chico ('usor', cu subiecte ca dragostea sau natura). Flamenco are

trei parți, fiecare cu importanța sa: cante (cantec), baile (dans) si guitarra (chitara).

Dansul flamenco poate fi comparat cu dansul din orient. Gesturile elegante

ale dansatoarelor seamana cu cele ale dansatoarelor orientale, numai ca sunt mai

bruște. Folositul castanietelor poate fi comparat cu cimbalele din muzica orientala,

deși acestea din urma au început să fie folosite abia acum 100 de ani. Dansatorul

face mișcări complicate ale picioarelor și folosește încălțări speciale. Partea

superioară a corpului are o postură grațioasă, nefiind influențată de mișcările

viguroase ale picioarelor. Dansatoarele poarta fuste lungi și voluminoase, care sunt

folosite pentru a scoate în evidență mișcările grațioase ale mâinilor. Dansatorul

trebuie să proiecteze starea sufletească a cantecului, în acest sens existând o

comunicare codată între el și cântăreț.

Duende, sau spiritul muzicii flamenco, este descris ca o voce care face ca

cele mai adanci si profunde sentimente din intunericul subconstientului sa ajunga

la suprafata, provocand un cutremur, o furtuna si o eruptie vulcanica in interiorul

dansatorului sau chitaristului. Flamenco sintetizeaza viata, sentimentele, bucuria si

durerea romilor spanioli, si mai mult, sutele de ani petrecuti pe drumuri in calatoria

lor din India. Am putea spune ca sentimente generale ale umanitatii, bucuria si

tristetea, sunt sintetizate in flamenco.

3

Chitara flamenco

Chitara pentru flamenco, ca și mod de construcție are foarte multe trăsături

comune cu chitara clasică. Totuși, chitara flamenco are un sunet distinctiv, special

realizat uneori prin utilizarea și îmbinarea mai multor tipuri de lemn pentru corp

proporționate într-un mod subtil.

Există trei diferențe principale între flamenco și instrumentele clasice:

1. Chitara clasica este de obicei confectionat din lemn de trandafir, cu un cedru

sau molid. Instrumentul pentru flamenco este realizat în intregime din

chiparos, și este, în general, mai ușor, în construcții, dându-i un ansamblu

mai ușor și mai percutant. Unii chitaristi de flamenco preferă, de fapt

adâncimea instrumentului clasic pentru solo de joc, în timp ce alții folosesc

un instrument hibrid.

2. Chitara flamenco are tappingplates de plastic numite golpeadores. Acestea

protejează fața de chitară de unghiile mâinii, o caracteristică a muzicii

flamenco.

3. Chitare Flamenco încă mai au multe cuie (cum ar fi un vioara) pentru

acordaj. Pe chitara clasica, acestea au fost înlocuite de o mașină adaptată

capete.

Dovezile disponibile sugerează că Antonio de Torres ar trebui să să fie

creditat pentru dezvoltarea și stabilizarea chitarei flamenco din 1850, la aceeași

perioadă și în același mod a definit chitara clasica.

O examinare a unei chitare flamenco timpurii, prin Torres în 1867, relevă

caracteristicile de bază ale tipului. Cele șase șiruri de caractere sunt reglate de cuie

de lemn, si organismul este un pic mai mic decat tipul clasic echivalent.

4

Cele mai importante caracteristici ale chitării flamenco tipice, sunt utilizarea

de lemn de chiparos pentru spate și laterale, precum și luminozitatea extremă a

construcției. Utilizarea de părți foarte subțiri și ușoare de chiparoși ajută să dea

chitarei flamenco sunetul său distinctiv. Toată construcția internă este mai simplă

decât pe modelul clasic. Acțiunea de chitara flamenco este mai mic decât cel al

clasic, cu siruri de caractere mai aproape de freturi pentru degetele rapide, si grif

este mai ușor și mai îngust. În cele din urmă, griff-ul poartă o placă distinctivă

pentru protejarea degetelor chitaristului, care face un element esențial din tehnica

de flamenco.

Acesta a fost sugerat că multe dintre caracteristicile chitarei flamenco au

apărut din necesitatea unui instrument ieftin. Există un element de adevăr în

această privință, chitaristi de flamenco, în mod tradițional, nu au fost oameni

bogați.

În ultimul sfert de secol, chitara flamenco a suferit putine modificari, deși a

crescut un pic în mărime. Corpurile s-au făcut cu paltin, mai degrabă decât de

chiparos.

Concluzii

În istoria civilizațiilor, fiecare popor are elemente de originalitate si unicitate

în cultura sa. Acestea sunt tratate, dezvoltate și mai ales valorificate de către știința

numită folclor. Cultura spaniolă nu face excepție de la aceast proces de

valorificare. Muzica de flamenco cu trăsăturile ei specifice face parte din

ansamblul celor mai frumoase comori ale poporului spaniol. Muzica spaniolă, ca și

alte popoare, prezintă influențe ale altor culturi ce au modificat structura

dansurilor, a melodicității muzicale spaniole. Unicitatea și originalitatea muzicii

spaniole totuși poate fi observată foarte frumos, ceva aparte îi este recunoscut în

mod special.

5

6