INTRODUCERE Cetăţenia europeană este o creaţie unică a unei organizaţii care iese şi ea din tiparele clasice. Este vorba de prima cetăţenie interdependentă de alte naţionalităţi. Putem spune ca este un concept relativ nou. Complexitatea cetăţeniei europene face ca acest concept sa nu fie pe deplin înţeles de omul de rând şi nu numai. Astfel, prin diverse seminarii de informare Uniunea Europeană a încercat sa informeze populaţia în acest domeniu, iar prin intermediul acestora şi cu ajutorul presei scrise şi virtuale această ideea a fost răspândită, ajungând astăzi o temă dezbătută la orice nivel social, o temă de interes nu doar local şi naţional, cât şi internaţional. Deşi este frecvent folosit conceptul de cetăţenie nu este uşor de definit. Unii cercetători definesc cetăţenia drept o simplă “situaţie juridică”, alţii “situaţie juridică care rezultă din raporturile juridice statornice”, un grup de autori o consideră “calitatea persoanei fizice ce exprimă relaţii permanente”, conform altei opinii aceasta este “legătura politico-juridică nelimitată în timp şi spaţiu”.  Este a cea calitate juridică care permite persoanelor să aibă drepturi politice şi civile precum şi să îşi asume obligaţii de natură politică şi civilă. La 7 februarie 1992 în Tratatul de la Maastricht apare pentru prima dată menţionat termenul de “cetăţenie europeană”. Această cetăţenie vine să o completeze pe cea naţională şi nici de cum să o înlocuiască. Cele două cetăţenii nu suportă confuzii, cetăţenia europeană fiind reglementată prin normele dreptului comunitar, iar cetăţenia naţională este reglementată prin normele de drept constituţional naţional. Cetăţenia europeană se atribuie pentru orice cetăţean al unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Conceptul de cetățenie europeană Potrivit concepţiei propuse de Aristotel, cetăţeanul se definea prin participareala funcţiile judiciare şi la cele publice în general, în dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaţii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetăţenia e recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participă la guvernarea Cetăţii.Cuvântul „cetăţean” provine din latineşte: civis romanus. Cetăţeni romani erauconsideraţi numai acele persoane care aveau dreptul de a lua parte la adunările populare din forum şi participau, în modul acesta, direct la rezolvarea treburilor publice. Ei aveau depline drepturi politice, ceea ce romanii numeau jus honorum, jus sufragi .Apariţia şi dezvoltarea imperiului roman au dus în urma edictului împăratului Caracalla, din anul 212, la extinderea sensului noţiunii de cetăţean prin atribuirea acestei calităţi oricărui locuitor al Imperiului roman de răsărit, conferindu-i anumite drepturi şi obligaţii. În epoca feudală, condiţia juridică a populaţiei se exprima prin instituţia supuşeniei, care presupunea o mare sferă de obligaţii şi un număr foarte mare de acte de supunere faţă de feudal. În prima perioadă a evului mediu, termenul de „supus” era sinonim cu acela de „vasal”. Cu timpul, supusul devine dependent faţă

de puterea supremă de stat concretizată în feudalul suprem, prinţ, rege sau împărat, care dispunea după bunul lui plac, de viaţa, persoana şi averea tuturor supuşilor săi. Se ajunge astfel, la absolutismul inspirat de Machiavelli, care îl face pe regale Franţei, Ludovic al XIV-lea, să proclame: „L’Etat cèst moi” (Statul sunt eu!).1

Instaurarea orânduirii capitaliste duce la înlocuirea instituţiei supuşeniei dinevul mediu cu cetăţenia. Una din lozincile burgheziei revoluţionare din Franţa afirma că „nu mai există supuşi”.Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată în timpul revoluţiei franceze din 1789, leagă noţiunea de participarea la viaţa politică. Aşadar, egalitatea cetăţenilor este concepută ca simplă egalitate juridică, iar libertatea este indisolubil legată de proprietatea particulară, definită de un raport sacru şi inviolabil. În ceea ce priveşte conceptul de „cetăţenie europeană”, nevoia unei noi realităţi juridice comunitare denumită, în final, cetăţenie europeană a fost declarată abia în 1984, când Consiliul de la Fontainebleau (25-26 iunie 1984) a format un aşa-numit Comitet de reflecţie. Consacrarea instituţiei cetăţeniei europene şi-a găsit locul în Tratatul de la Maastricht. Aşa cum o defineşte acesta, cetăţenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetăţenia unui stat membru de a fi considerat cetăţean al Uniunii  Europene. Prin introducerea cetăţeniei europene, semnatarii Tratatului asupra Uniunii Europene şi-au dorit, între altele, promovarea şi consolidarea identităţii europene, implicând, în acest fel, cetăţenii în procesul de integrare europeană. Ca urmare a dezvoltării Pieţei unice, cetăţenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulaţie a bunurilor şi a serviciilor, protecţia consumatorilor şi sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă şi la protecţia socială.

O NOUĂ IDENTITATE Principiul pe care Uniunea Europeana se intemeiaza este cel al plasarii individului si intereselor sale in centrul problematicii integrarii europene. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului este privita la nivelul institutiilor europene ca un principiu general de drept. Fiecare om are dreptul la o cetatenie, se arata in Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art.15). Dezbaterile asupra locului si rolului pe care il are cetateanul in constructia Uniunii, eforturile pentru a crea un spatiu public european sunt din ce in ce mai prezente, toate acestea subsumandu-se unei singure formule: O Europa mai aproape de oameni.Cetatenia exprima, in acceptiunea clasica a termenului, apartenenta unei persoane la stat prin prisma drepturilor si obligatiilor reciproce prevazute de Constitutie si de celelalte legi. Natura juridica a cetateniei este regasita in legatura ce uneste un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat, fie in raportul politic si juridic de dominatie si supunere din care izvorasc drepturi si obligatii, atat in ceea ce-l priveste pe individ fata de stat, cat si pe stat fata de individ. Aceasta calitate se dobandeste dupa locul nasterii (intemeiere pe principiul jus soli) sau ca efect al legaturii de sange, dupa parinti, (principiul jus sanguinis), dar se poate dobandi si

1 Vasilescu Cristina – Cetatenia europeana intre trecut si viitor, articol online in revista Sfera Politicii, art 116-117

prin proceduri de obtinere a nationalitatii sau pentru servicii deosebite aduse tarii si natiunii, cetatenia de onoare2. Cetatenia detine, deci, un sens juridic, cetateanul fiind subiect de drept, adica dispune de drepturi civile si politice, se bucura de libertati individuale, de libertatea de constiinta si de exprimare, de libertatea de miscare, de a se casatori, de prezumtia de nevinovatie, de a avea un avocat care sa-l apere, egalitate in fata legii. De asemenea, are dreptul de a participa la viata politica si de a candida pentru oricare dintre functiile publice, iar obligatiile care-i revin constau in respectarea legilor, plata taxelor si impozitelor in functie de veniturile realizate si in a apara, in caz de pericol, societatea al carei membru este.Cetatenia are si un sens politic, cetateanul participand la exercitiul puterii. Comunitatea cetatenilor este cea care, prin alegeri, isi hotaraste guvernantii, reprezinta sursa puterii si justifica executarea deciziilor luate de acestia, le controleaza si sanctioneaza actiunile. Astfel, cetatenia implica si principiul legitimitatii politice, cetateanul este detinatorul unei parti din suveranitatea nationala. Si pentru a crea cadrul necesar, pentru a organiza societatea, cetatenia se traduce prin ansamblul institutiilor si practicilor sociale. Cetatenia ar deveni o formalitate daca nu s-ar traduce prin institutii care organizeaza in mod concret viata in comun3. Cetatenia creeaza modalitati de integrare ale populatiilor datorita vocatiei sale universale (a nu exclude). Iar existenta spatiului politic, in care fiecare cetatean este egalul celuilalt, in care a vota inseamna a demonstra, respectand un ritual, ca apartinem comunitatii politice este o dovada in acest sens. De asemenea, cetatenia este sursa legaturii sociale, fiecare cetatean avand dreptul la acelasi respect, la recunoasterea demnitatii proprii. In acest sens, cetateanul este locuitorul unei tari care actioneaza in concordanta cu un set de reguli, respectiv drepturi si obligatii, in problemele publice/afacerile publice (inclusiv cele politice), actiunea sa desfasurandu-se in spatiul public unde interactioneaza si comunica cu alti cetateni.4

Construirea Europei unite a ridicat si ridica anumite probleme politice care prin prisma subiectului abordat ni se dezvaluie astfel: institutiile cetateniei au fost intotdeauna nationale, pe cand practicile cetateniei nu sunt exercitate tot timpul intr-un cadru national. Manifestarea vointei politice, un loc al exprimarii democratice, al deciziei pur politice acolo unde sa se hotarasca repartizarea resurselor, protejarea valorilor colectivitatii si a ei insasi sunt conditii ale unei practici democratice. In acest context, cetatenia se poate exercita perfect la nivel infranational sau supranational, intre natiune si cetatenie legatura nefiind logica, ci istorică.5Ideea introducerii cetateniei unionale, europene a fost luata in discutie in anii 60, iar la mijlocul anilor 70, mai precis in anul 1974, la intrunirea la nivel inalt de la Paris (10-11 decembrie) a fost adoptat un document final, in care sefii de state si de guverne ai celor noua state membre ale Comunitatilor Europene au propus elaborarea unei liste de drepturi, care ar fi putut fi atribuite cetatenilor

2 Ion Deleanu, Drept constititional si institutii politice, Ed. Fundația 'Chemarea', Iasi, 1992, pp. 20-23.3 Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetatenia?,Ed. Polirom, Iasi, 2001, p. 95.4 Jan A.G.M. van Dijk, Basic distinctions of consumer and citizen issues in the Information Society, ISF, 1999.5 Barzea C -Cetatenia europeana,Politeia, 2005

(resortisantilor), in momentul respectiv, drepturi provenite din calitatea de cetateni ai statelor comunitare. Un alt pas l-a reprezentat Actul de la Bruxelle din 1976 al Consiliului de Ministri, ce se referea la alegerea reprezentantilor in Parlamentul European prin vot universal, direct, liber, secret. In fapt, alegerea parlamentarilor europeni prin vot universal, direct, liber, secret este o manifestare evidenta a unei cetatenii europene. In ceea ce priveste reglementarile comunitare, nici in Tratatul de la Roma, nici in Actul Unic European nu s-au facut referiri la drepturile individului sau ale cetateanului. Acestia sunt considerati doar agenti economici, dispozitiile tratatelor percepandu-i ca atare. De exemplu, in domeniul liberei circulatii, persoanele nu sunt luate in considerare decat in calitate de salariati (art. 48, Tratatul asupra C.E.E.) sau ca membri ai profesiunilor liberale (art.52 si urm.). Consiliul European de la Fontainebleau (25-26 iunie 1984), plecand de la ideea ca in centrul constructiei comunitare trebuie plasat cetateanul european in vederea dezvoltarii sentimentului de apartenenta la comunitate, dar si pentru ca el nu este doar un actor social al constructiei europene, ci reprezinta scopul final, a hotarat crearea unui comitet de reflectie ("Comitetul Adonino"), care sa dea o dimensiune mai umana experientei comunitare, sa promoveze identitatea si imaginea Comunitatilor in ochii cetatenilor. S-a pus la punct un plan, un program de lucru ce viza facilitarea liberei circulatii a persoanelor, o mai buna invatare a limbilor straine, armonizarea unor simboluri de identificare cum ar fi drapelul, imnul sau pasaportul. Printre drepturile recunoscute figurau si drepturi rezultand din ideea de integrare economica (dreptul la munca in tara aleasa).Conceptul de cetatenie europeana a fost repus in discutie in cadrul Consiliului European de la Roma (14-15 decembrie 1990), guvernul spaniol, prin persoana primului ministru, Felipe González, a avansat si aparat ideea, propunand si un proiect in acest sens. Astfel, Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991) si-a axat discutiile pe doua probleme esentiale: recunoasterea unei duble cetatenii si atribuirea de drepturi cetatenilor comunitari fara sa se tina seama de cetatenia acestora. S-a avut astfel in vedere faptul ca orice persoana are, de regula, cetatenia statului sau, care ii confera anumite drepturi si obligatii. Cetatenia dubla, europeana, trebuia sa fie un complement al cetateniei nationale si nu o substituire a acesteia. Deci, cetatenia nationala este stabilita de normele juridice ale statului, iar cetatenia europeana este efect al detinerii cetateniei unui stat membru al Uniunii Europene. Prima referire expresa la drepturile si libertatile fundamentale apare in Tratatul de la Maastricht (1 ianuarie 1993) in care un capitol introdus a fost denumit "Cetatenia Uniunii", scopul fiind acela de a intari relatiile existente intre Uniunea Europeana si cetatenii statelor membre. Acesta, spre deosebire de constitutiile nationale, nu incepe cu o declaratie a drepturilor (fapt dorit de unele state), dar contine un numar de referiri la drepturile omului. Astfel, se afirma ca «Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt ele garantate de Conventia Europeana semnata la 4 noiembrie 1950 la Roma si asa cum rezulta din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, in calitate de principii generale ale dreptului comunitar» (art. F din primul titlu al Tratatului, consacrat

dispozitiilor comune). De asemenea, conceptia privind complementaritatea cetateniei europene este reiterata astfel: 'uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice (art. F, par.1). Cetatenia europeana este instituita prin Tratatul de la Maastricht ce prevede: a) dreptul de vot si de eligibilitate la alegerile municipale si in Parlamentul European; b) protectia diplomatica si consulara; c) posibilitatea de a apela la un mediator; d) libertatea de deplasare si de sedere pe teritoriul tarilor ce apartin Uniunii Europene (art. 8).Persoanele care au cetatenia europeana se bucura de dreptul la libera circulatie, dreptul de sejur pe teritoriul oricarui stat membru, drepturi deja recunoscute, precum si de noi categorii de drepturi. Aceste noi categorii de drepturi sunt reprezentate de drepturile politice, dreptul la recurs non-jurisdictional si dreptul la protectie. Drepturile politice instituite sunt dreptul de vot si de eligibilitate la alegerile europene si municipale, dreptul la recurs non-jurisdictional, care-i permite cetateanului sa se apere impotriva actiunilor institutiilor comunitare este reprezentat de dreptul de petitie si dreptul de a se adresa Mediatorului European si dreptul privind protectia consta in dreptul de protectie diplomatica si consulara.6

Toate acestea ne conduc la ideea instituirii unui veritabil statut al cetateanului, cuprinzand drepturi si indatoriri, precum si la aparitia unei noi categorii situata intre cetatenia nationala si straini, pe care o putem considera o superpozitie, un alt nivel, cetatenia europeana. Instituirea acestui nivel este, de fapt, o disociere operata pentru prima data intre nationalitate si cetatenie. Cetatenia nationala nu mai este, din acest moment, singura care ofera un statut juridic si drepturi. Institutiile europene confera cetatenilor europeni si persoanelor aflate legal in spatiul european un statut social care devine 'un veritabil statut politic. Desi restrictive in ceea ce priveste dreptul de reuniune si de asociere, se considera ca aceste noi reguli constituie o veritabila revolutie in planul principiilor politice si constitutionale si marcheaza o etapa spre stabilirea 'unei veritabile nationalitati europene7. Crearea laboratorului Schengen(1985, 1990), ca pas premergator infiintarii Marii Piete Interne, a avut drept scop suprimarea oricarui obstacol din calea liberei circulatii a persoanelor, respectiv armonizarea politicilor si intrepatrunderea sistemelor judiciare, administrative si politienesti, masuri de imigrare si aplicarea unei legi de urmarire internationala. Aceasta realizare a fost consfintita in tratat, trecerea granitelor externe ale Uniunii Europene, politica de azil si politica de imigrare fiind considerate probleme de interes comun pentru toate statele membre. 'Europa fara frontiere' este prefigurata de Acordurile Schengen si reiterata de Tratatul de la Amsterdam.

6 Christian Hen, Jacques Leonard, Uniunea Europeana, Ed. C.N.I. 'Coresi' S.A., Bucuresti,  2003, p. 60.7 Ibidem, p. 61.

Categoria drepturilor politice este instituita prin Tratatul de la Maastricht, orice cetatean al Uniunii avand dreptul de a vota si de a fi eligibil in alegerile municipale si europene in statul membru in care-si are resedinta, in aceleasi conditii cu resortisantii statului respectiv. In acest domeniu exista o serie de deficiente datorate reglementarilor nationale privind acordarea dreptului de vot. De exemplu, Irlanda si Olanda acorda drept de vot strainilor, in timp ce Franta si Germania nu recunosc acest drept decat cetatenilor proprii. De asemenea, modalitatile de acordare a cetateniei nationale sunt la latitudinea fiecarui stat si, chiar mai mult, unele state membre au conditionat dreptul de a fi eligibil in alegerile municipale si europene de perioada de rezidenta in statul respectiv (ex. Franta - 6 ani pentru a putea alege, 12 ani pentru a fi ales), alte state beneficiaza de derogari partiale (ex. Luxemburg, unde procentul de straini de origine europeana depaseste 20%). In Tratat se reitereaza necesitatea adoptarii unei proceduri uniforme referitoare la conditiile de eligibilitate si desfasurare a alegerilor pentru toate statele membre. Cu ocazia scrutinului din iunie 1994, pentru prima oara, cetatenii statelor membre care locuiesc in alt stat al Uniunii decat in al lor se pot inscrie ca alegatori in tara lor de resedinta - adica aproximativ 5 milioane de persoane (in Franta, 1,1 milioane); de fapt, aceasta posibilitate este foarte putin utilizata, mai ales din cauza lipsei de informare adecvata (in Franta, 47.508 de inscrisi, adica mai putin de 5% din cetatenii comunitari stabiliti in aceasta tara)8.Drepturile privind protectia cetatenilor, dreptul la protectia diplomatica si consulara, ca si dreptul de a se apara, dreptul de petitie si cel de a se adresa Mediatorului European sunt instituite de Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam (1999) intareste aceasta protectie, Uniunea stabilindu-si ca obiectiv „intarirea protejarii drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin instaurarea unei cetatenii a Uniunii” (art.2), instituind si dreptul de a comunica cu institutiile comunitare. Dreptul la protectie diplomatica si consulara implica o asistenta in caz de boala grava, accident, deces, arestare, violenta, precum si ajutor in cazul repatrierii. Aceasta protectie este de competenta autoritatilor din statele membre, insa in aceleasi conditii cu nationalii. In baza dreptului de petitionare orice cetatean al Uniunii, precum si orice persoana fizica sau juridica poate adresa, individual sau colectiv, cereri sau doleante scrise (in una din cele 12 limbi oficiale) Parlamentului European.Institutia Mediatorului European a fost introdusa prin Tratatul de la Maastricht (art.138 E), la initiativa Danemarcei (propunere din 1990 in care isi dezvaluia propria experienta in acest sens - institutia ombudsman-ului), sustinuta si de Franta, Spania si alte tari. Mediatorul European este expresia unei conceptii noi despre relatiile dintre Uniune si cetatenii sai. S-a creat, astfel, pentru prima data o legatura juridica directa intre indivizi si institutii, un mijloc prin care orice cetatean european, orice persoana fizica sau juridica rezidenta, ori cu sediul statutar pe teritoriul unuia dintre statele membre, isi poate apara interesele in fata autoritatilor. Instituirea Mediatorului European s-a facut intr-un moment cand competentele Uniunii s-au

8 Barbulescu I Gh, Ion O A, Iancu A, Toderas N – Tratatul de la Lisabona: implicatii asupra institutiilor si politicilor romanesti, Studiu de impact, IER, Bucuresti, 2011

inmultit si multe persoane criticau birocratia sporita de la Bruxelles, numita din acest motiv si eurocratie.9

Dreptul de a se adresa institutiilor comunitare intr-una din limbile oficiale ale comunitatilor si de a primi raspuns in aceeasi limba este instituit prin Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999). Dupa ratificarea Tratatului de la Nisa sunt 12 limbi oficiale folosite in instantele comunitare (franceza, germana, engleza, italiana, olandeza, daneza, suedeza, greaca, spaniola, portugheza, finlandeza, irlandeza). In practica sunt utilizate in cadrul lucrarilor Comisiei Europene engleza si franceza, iar in Parlamentul European sunt facute traduceri ale raporturilor si dezbaterilor.Reafirmarea drepturilor instituite de cele doua tratate (Maastricht, Amsterdam) s-a facut prin adoptarea in cadrul Conferintei Interguvernamentale de la Nisa (7-11 decembrie 2000) a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Ca element de noutate, Carta cuprinde toate drepturile civile, politice, economice si sociale ale cetatenilor europeni, precum si ale celorlalte persoane care traiesc pe teritoriul Uniunii. Drepturile cetatenilor europeni sunt cuprinse in capitolul ce poarta numele Cetatenia. In Consiliul European intrunit la Laeken, in Belgia (14-15 decembrie 2001) s-a lansat Ideea adoptarii unui text constitutional rezultat din simplificarea si organizarea tratatelor de pana atunci. De asemenea, s-a convocat Conventia europeana prinvind viitorul Europei ce a fost insarcinata cu formularea de propuneri pe urmatoarele teme: apropierea cetatenilor de proiectul european si de institutiile europene; structurarea vietii politice si a spatiului politic intr-o Europa extinsa; transformarea Uniunii intr-un factor de stabilitate si un punct de referinta in noua ordine mondiala.Cetatenia Uniunii este stipulata in Proiectul de Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa, elaborat prin lucrarile Conventiei Europene privind viitorul Europei si prezentat la lucrarile Consiliului European intrunit la Salonic (20 iunie 2003): 1. "Orice persoana care are cetatenia unui stat membru este cetatean al Uniunii. Cetatenia Uniunii se adauga la cetatenia nationala si nu o inlocuieste "

2. "Cetatenele si cetatenii Uniunii se bucura de drepturile si au obligatiile prevazute in prezenta Constitutie. Ei au: - dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre; - dreptul de a vota si de a fi alesi in Parlamentul European, precum si in cadrul alegerilor locale in statul membru unde isi au resedinta, in aceleasi conditii ca si resortisantii acelui stat; - dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei tari terte in care statul membru ai carui resortisanti sunt nu este reprezentat, de protectie din partea autoritatilor diplomatice si consulare ale oricarui stat membru, in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat; - dreptul de a prezenta petitii Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului European sau de a se adresa institutiilor si organelor consultative ale

9 Tratat instituind o Constitutie pentru Europa – text comentat si adnotat –, Ministerul Afacerilor Externe (traducere neoficiala), octombrie 2004

Uniunii intr-una din limbile Uniunii si de a primi raspuns in aceeasi limba (art. 8).10Conditia dobandirii cetateniei europene ramane aceeasi, a fi cetatean al unui stat membru (conditie instituita prin Tratatul de la Maastricht), dar se insista asupra complementaritatii dintre cele doua cetatenii. Cetatenia europeana difera de cetatenia nationala, insa nu suprima nici unul din drepturile inerente acesteia din urma, dimpotriva, sunt conferite beneficiarilor drepturi suplimentare care se exercita atat la nivelul Uniunii, cat si la nivelul statelor membre (ramane la latitudinea fiecarui stat sa determine conditiile ce trebuie indeplinite pentru obtinerea cetateniei). Prin alin. 3 se arata ca drepturile se exercita in conditiile si limitele definite in Constitutie si in dispozitiile de aplicare a acesteia. In Proiectul de Tratat este reiterata protectia drepturilor, libertatilor si principiilor fundamentale si evidentierea lor prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii. Uniunea se intemeiaza pe valorile indivizibile si universale ale demnitatii umane, libertatii, egalitatii, solidaritatii si se sprijina pe principiul democratiei si statului de drept. Sunt stipulate drepturi civile si politice, drepturi economice si sociale (dreptul la greva, dreptul sindical). O noutate o constituie asa-numitele drepturi de generatia a treia: articolele consacrate bioeticii si protectiei datelor cu caracter personal in domeniul informatiei; dreptul de a studia; libertatea de a cauta un loc de munca. Recunoasterea tuturor acestor drepturi, libertati si obligatii stipulate in Constitutia Europeana se va realiza prin referendumurile organizate in fiecare dintre statele membre ale Uniunii (daca va fi aprobata).Prin prisma ideilor expuse putem considera ca cetatenia europeana nu poate reprezenta o extindere a cetateniei statului de apartenenta la nivelul Europei si ca Uniunea Europeana nu va deveni o "natiune mai mare". Cetatenia europeana nu este, pentru moment, independenta de cetatenia clasica, ci este un complement al acesteia. Dar o regandire a acesteia, elaborarea unei adevarate cetatenii europene, 'noua' cetatenie europeana, presupune construirea unui spatiu public european in care membrii societatii europene sa se recunoasca drept cetateni, in care guvernantii alesi la nivel european sa fie considerati legitimi si deciziile luate de acestia sa fie acceptate. Referendumurile la care va fi supusa Constitutia Europeana, precum si alegerile europene si municipale pot fi considerate ca manifestari ale spatiului public european dar si metode de 'a aduce Europa mai aproape de oameni'.

DREPTURILE FUNDAMENTALE Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte precum Convenţia europeană a drepturilor omului (semnată în 1950, la Roma, sub egida Consiliului Europei), Declaraţia universală a drepturilor omului (semnată, sub egida ONU, în 1948), Carta sociala europeană (semnată în 1961, sub egida Consiliului Europei) sau Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (semnată în 1989 de către toate statele membre ale Comunităţilor Europene, cu excepţia Marii Britanii, care a semnat-o în 1998). Respectarea drepturilor omului a fost confirmată în preambulul la Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, şi încorporată apoi în 10 Proiect de Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa, art. 8.

articolul 6 al Tratatului privind Uniunea Europeană. Garanţia respectării drepturilor fundamentale a fost întărită prin Tratatul de la Amsterdam, care a extins jurisdicţia Curţii de Justiţie, incluzând respectarea drepturilor care derivă din articolul 6, în ceea ce priveşte activităţile instituţiilor europene. În acelaşi timp, a fost introdusă clauza de suspendare, prin care pot fi luate măsuri în cazul încălcării grave şi repetate, de către un Stat Membru, a principiilor care stau la baza Uniunii.Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2000, când a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte, precum convenţiile şi declaraţiile menţionate.Uniunea şi statele sale membre sunt deci obligate să respecte prevederile acestor texte, astfel existã organisme care veghează la respectarea lor, acestea fiind tribunalele naţionale şi Curtea Europeană de Justiţie. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale şi valorile democratice în mod flagrant şi sistematic, Uniunea poate să îi impună sancţiuni politice ori economice Una din condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aderarea la Uniunea Europeană este respectarea acestor drepturi fundamentale. Angajamentul Uniunii a fost reafirmat când a fost proclamată în mod solemn de către Consiliul European de la Nisa din 7 decembrie 2000 Carta Drepturilor Fundamentale a UE ce are la bază Tratatele fondatoare, convenţii internaţionale. Avem de-a face, deci, cu o cetăţenie europeană ce se sprijină pe anumite principii, drepturi şi prevederi menite să asigure creşterea participării cetăţenilor europeni. În acest sens, fundamentale sunt patru prevederi din cadrul tratatului: recunoaşterea drepturilor din cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (Lisabona art. 6.1; TUE, art. 6), cetatenia europeana, egalitatea tuturor cetăţenilor (TUE, art. 9), funcţionarea Uniunii Europene pe principiul democraţiei reprezentative (TUE, art. 10) şi asigurarea dialogului şi transparenţei între Uniune şi cetăţeni (TUE, art. 11).11

Acest document este structurat în 6 capitole - Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia (existând şi un al VII-lea titlu: Dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei) - cuprinzând în total 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii Europene şi drepturile civile, politice, economice şi sociale ale cetăţeanului european. Primele capitole ale Cartei sunt dedicate demnităţii umane, dreptului la viaţă, dreptului la integritatea persoanei, libertăţii de exprimare şi libertăţii de conştiinţă. În capitolul Solidaritatea sunt introduse drepturi sociale şi economice, precum: dreptul la grevă, dreptul salariaţilor la informaţie şi consultări, dreptul de a avea atât viaţă de familie, cât şi viaţă profesională, dreptul la protecţie socială şi la serviciile sociale din interiorul Uniunii Europene, protecţia sănătăţii. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene promovează, de asemenea, egalitatea între sexe şi introduce drepturi, precum protecţia datelor, interzicerea

11 www.infoeuropa.ro

practicării eugeniei şi a clonării fiinţelor umane, dreptul la un mediu protejat, drepturile copilului şi ale persoanelor în vârstă sau dreptul la o bună administrare. Cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora. Tratatul de la Maastricht instituie 5 categorii de drepturi supranaţionale, complementare cetăţeniei naţionale:• Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi sănătate publică, iar interzicerea trebuie justificată (art.18 al TCE (fost articol 8A)); • Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul european şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv (art.19 al TCE (fost articol 8B)); • Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care ţara din care provine nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ respectiv (art.20 al TCE (fost articol 8C)); • Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european (art.21 al TCE (fost articol 8D)); • Dreptul de a apela la Ombudsman-ul european (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare (atr.21 al TCE (fost articol 8D)).

Concluzii

Ca instituţie politică, cetãţenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretarilor, impulsurilor comunitare şi a mobilizărilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regăsi “dinamica cetăţeniei” noutatea sa şi în acelaşi timp aspectele sale cele mai controversate. C de Wenden subliniaza de altfel ca unul din obstacolele majore în definirea şi stabilirea unei cetãţenii europene este tocmai caracterul sãu evolutiv în permanentă transformare, care-i confera o dozã de instabilitate şi neprevãzut. Este deci dificil de a spune care este natura exactã a acestui straniu prototip de cetãţenie, care nu pare a se supune nici tradiţiei naţionale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetãţeniei civice, dare care le îmbinã totuşi pe amandouã, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetãţenilor sãi şi revendicându-se în acelaşi timp de la aceasta prin faptul cã este definitã prin regulile fiecãrui stat membru de a-si stabili cetãţenia. Pentru români, principalele beneficii ale apartenenței la Uniunea Europeană, corelate cu avantajul de a deţine cetățenia europeană, sunt dreptul de a circula, studia și lucra în oricare dintre statele membre, pe locul al doilea înregistrându-se respectarea principiilor democratice. Cetăţenia europeană apare ca o mască venețiană de sub care românii se pot mândri că se aseamănă cu francezii, belgienii ori englezii.

BIBLIOGRAFIE

1Barzea C - Cetatenia europeana, Politeia, 20052.Brbulescu I Gh, Ion O A, Iancu A, Toderas N – Tratatul de la Lisabona: implicatii asupra institutiilor si politicilor romanesti, Studiu de impact, IER, Bucuresti, 20113. arbulescu I Gheorghe – Seminar de formare Cetatenia europeana, Bucuresti 20114. asilescu Cristina – Cetatenia europeana intre trecut si viitor, articol online in revista Sfera Politicii, art 116-1175. ratat instituind o Constitutie pentru Europa – text comentat si adnotat –, Ministerul Afacerilor Externe (traducere neoficiala), octombrie 20046. Proiect de Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa, art. 8.7. Ion Deleanu, Drept constititional si institutii politice, Ed. Fundatia 'Chemarea', Iasi, 1992, pp. 20-23.8.Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetatenia?,Ed. Polirom, Iasi, 2001, p. 95.9www.infoeuropa.ro