COMBATEREA BURUIENILOR DIN CULTURA DE SOIA

DEFINIŢIE, OBIECTIVE, STRUCTURĂ

Buruienile au fost, sunt şi vor fi o mare problemă pentru agricultori. Ele acţionează în orice condiţii, în toate zonele şi în toate culturile agricole.

Agricultorul de azi are la dispoziţie o gamă largă de posibilităţi sau metode de combatere. Particularităţile biologice ale buruienilor (înmulţirea, germinaţia eşalonată, longevitatea, vitalitatea şi plasticitatea), precum şi diversitatea condiţiilor pedo-climatice fac ca o singură metodă de combatere a acestora să nu fie eficientă, eficace, să poată elimina în totalitate buruienile din culturile agricole. Combaterea buruienilor poate fi asigurată în totalitate numai prin îmbinarea mai multor metode specifice fiecărei zone şi posibil de aplicat economic şi tehnic. Măsurile de combatere nu trebuiesc aplicate sau considerate izolat. Aceste activităţi trebuie să formeze un complex de măsuri care, aplicate împreună, să conducă la realizarea scopului agricultorului care este:

- o recoltă mare, sănătoasă, de calitate bună;- să rămână un teren curat de buruieni, bine lucrat, afânat şi structurat;- să nu aibă probleme cu remanenţa sau reziduuri de pesticide în produse;- să rămână un sol sănătos, fără agenţi patogeni sau dăunători, care să poată relua ciclul

agricol în siguranţă;- să nu fie afectată fertilitatea şi calităţile biologice ale acestuia etc.Prin combatere, în sensul strict al cuvântului, se înţelege acţiunea de a participa la lupta de stârpire,

eliminare, distrugere, stopare a unui duşman care, în cazul nostru, sunt buruienile din culturile agricole, prin toate metodele existente la data respectivă. Combaterea buruienilor din culturile agricole a început să fie practicată de îndată ce omul a început să cultive pământul pentru a-şi asigura hrana. La început, aceste metode au fost rudimentare, dar pe măsura trecerii timpului s-au dezvoltat în concordanţă cu

creşterea cerinţelor pentru hrană a omenirii, cu creşterea numerică a populaţiei globului şi cu stagnarea sau descreşterea suprafeţei agricole mondiale.

Putem afirma că aceste trei obiective majore ale omenirii au creat şi creează o presiune puternică în domeniul combaterii buruienilor, astfel ca aceste metode să fie din ce în ce mai perfecţionate, mai tehnice, mai nepoluante şi cu eficacitate extrem de mare şi de dinamică asupra culturilor agricole. Putem afirma că acţiunea de combatere a buruienilor are ca obiective majore următoarele:

- evidenţierea potenţialului biologic al soiurilor şi hibrizilor cultivaţi în realizarea producţiilor maxime;

- de a lăsa un teren curat de resturi de buruieni, bogat în elemente nutritive, apă şi cu un complex microbiologic dezvoltat, structurat, afânat şi aerat;

- de a nu deranja sau distruge într-un cuvânt fertilitatea naturală a pământului, de a nu-1 transforma din organism sănătos într-un pacient bolnav, greu de vindecat.

Combaterea buruienilor, mai ales în ultimii 50 de ani, a evoluat rapid ca metode, ca tehnici şi concepte de abordare. Mulţi agricultori, în mod obişnuit, aplică în practică un complex de măsuri integrate de combatere a buruienilor. Până a se ajunge la acest concept integrat de combatere a buruienilor a fost un drum lung. Putem afirma că, în antichitate, singurele metode de combatere la îndemâna omului au fost cele agrotehnice. Apoi, pe măsura evoluţiei tehnicii, a descoperirilor, aceste metode s-au înmulţit, diversificat şi specializat.

Astfel că, în etapa actuală, nu mai putem vorbi decât de conceptul de combatere integrată a buruienilor care are în componenţă 5 grupe de metode de combatere, metode ce vor fi descrise pe larg în acest capitol.

Aceste metode cuprind 2 grupe principale: grupa metodelor preventive sau profilactice şi grupa metodelor de combatere propriu-zisă, de curăţire (metode agrotehnice, chimice, fizice şi biologice), care acţionează după apariţia buruienilor.

METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Metodele de combatere a buruienilor pot fi grupate în metode preventive (care previn aducerea de seminţe din alte surse în culturile agricole) şi metode curative (care acţionează direct asupra buruienilor). Este greu să se precizeze câte procente revin fiecărei categorii de metode în cadrul combaterii integrate a buruienilor. Putem face afirmaţia că sistemul de metode agrotehnice şi chimice are o pondere foarte însemnată în acest concept.

METODE PREVENTIVE DE COMBATERE A BURUIENILOR

În această grupă sunt cuprinse toate măsurile şi activităţile realizate pentru limitarea (eliminarea) infestării culturilor agricole, solelor, parcelelor de teren, cu specii de buruieni aduse din altă parte.

Aceste măsuri ocupă un loc important în sistemul Combaterii integrate a buruienilor. Toate terenurile agricole au o rezervă de buruieni imensă şi, ca atare, activitatea de combatere a buruienilor trebuie să fie continuă şi complexă, deci, integrată. Pentru organizarea unui sistem raţional de prevenire a îmburuienării se impune o mai bună cunoaştere a particularităţilor biologice ale buruienilor, ale căilor de înmulţire şi răspândire, a însuşirilor morfologice ale seminţelor pentru a le putea recunoaşte în apele de irigat, în gunoiul de grajd, în diferite surse de îmburuienare şi în sol. De asemenea, orice fermier pentru realizarea unui program de prevenire trebuie să cunoască speciile de buruieni în fazele tinere (cotiledoane, 2-4 frunze). Numai cunoscând duşmanul poţi să te aperi, poţi preveni atacul.

Principalele metode de prevenire sunt:a) Curăţirea materialului de semănat. Imediat după recoltarea culturilor, producţia obţinută

conţine o mare cantitate de resturi organice, seminţe sparte, frunze, pleavă, pământ şi seminţe de buruieni. Folosirea acestor seminţe fără a le supune unor operaţii speciale de separare, de selectare, pe lângă îmburuienarea suplimentară a terenurilor agricole contribuie şi la înfiinţarea unor culturi rare şi neuniforme ca densitate.

Pentru semănatul culturilor trebuie folosite numai seminţe selecţionate, certificate şi libere de seminţe de buruieni, ai căror indicatori de puritate fizică şi ai procentului de seminţe de buruieni sunt standardizate

Pentru curăţire se folosesc instalaţii speciale locale sau industriale (selectoare, gravitatoare, instalaţii speciale etc.), în funcţie de proprietăţile seminţelor de buruieni sau ale plantelor de cultură.

b) Pregătirea raţională a gunoiului de grajd. După cum am mai menţionat anterior, o mare parte din seminţele de buruieni trec prin tubul digestiv al animalelor rumegătoare fără a-şi pierde capacitatea de germinaţie şi, odată cu gunoiul, ajung în platforme. Pot ajunge aici (pe platforme) şi cu resturile de fân, frunze rămase neconsumate de animale, cu aşternuturile sau cu alte activităţi. Ca atare, gunoiul de grajd reprezintă o sursă potenţială de infestare cu buruieni. Prezentăm mai jos câteva reguli de pregătire a platformei de gunoi:

- evitarea folosirii ca aşternut a paielor care conţin un număr mare de seminţe de buruieni (paie de grâu infestate cu Apera spica venti, Avena fatua, Lolium sp. sau cu alte specii);

- folosirea de furaje concentrate (boabe de mazăre, porumb, soia etc.) în hrana animalelor numai sub formă măcinată sau pregătite termic, mai ales din recoltele infestate puternic cu diverse seminţe şi îndeosebi de buruieni;

- realizarea unei platforme bine încheiate şi împachetate pentru a favoriza fermentaţia anaerobă (cu temperaturi peste 60°C) care să conducă în final la distrugerea capacităţii de germinaţie a seminţelor.

După Kott S.A. (citat de A. Lăzureanu - 1994) în 600 g de gunoi de cal s-au identificat 312 seminţe aparţinând la 19 specii de buruieni. Astfel, autorul prezintă că transportând 90 tone de gunoi de cal în câmp aducem un surplus de seminţe de buruieni de 33 milioane, din care 12 milioane de seminţe germinabile. Într-o platformă, gunoiul trebuie menţinut o perioadă minimă de 3-4 luni pentru a putea fi distruse seminţele în totalitate. De asemenea, în jurul platformelor de gunoi, de obicei, se dezvoltă foarte bine specii de buruieni care reprezintă la rândul lor surse de îmburuienare su-plimentară a platformelor. Se va avea grijă ca acestea să fie distruse înainte de a fructifica.

c) Curăţirea apelor de irigat de seminţe de buruieni. În apele râurilor, lacurilor, bălţilor, canalelor de irigaţie, desecare sau scurgere pe pantele folosite pentru irigat sunt antrenate numeroase seminţe de buruieni. Multe din aceste seminţe îşi pot păstra germinaţia o lungă perioadă de timp (1-3 ani) chiar dacă stau în apă. Multe dintre acestea plutesc şi potfi răspândite odată cu apa de irigat în toată cultura. Ca atare, trebuie luate măsuri de eliminare a acestui neajuns prin executarea anumitor operaţii uşoare, înainte de începerea operaţiunii de irigat:

- aşezarea de site de diferite mărimi la sorburile instalaţiilor ce trimit apa de irigat pe conducte;- aşezarea de stăvilare din loc în loc, care au rolul de a linişti curgerea apei, astfel încât seminţele de

buruieni să se poată decanta (depune pe fundul canalelor).Odată cu apa de irigat a fost răspândită aproape uniform în sudul ţării specia Sorghum halapense

(costrei), care, în momentul actual, reprezintă o mare problemă pentru agricultori.d) Recoltarea corectă şi la timp a culturilor agricole. Speciile de buruieni au coacere eşalonată;

cu cât se întârzie recoltatul cu atât un număr mai mare de seminţe de buruieni ajung la maturitate şi se scutură pe sol, mărind astfel rezerva de seminţe de buruieni.

Multe specii de buruieni care cresc în vetre, cum sunt pălămida, susaiul etc., dacă nu au fost eliminate cu erbicide trebuie distruse înainte de a ajunge la recoltat, pentru a nu răspândi seminţele acestor buruieni periculoase în toată zona. Paiele sau resturile vegetale nu trebuie lăsate o perioadă lungă de timp pe teren. Cu cât sunt lăsate un timp mai îndelungat pe teren, cu atât numărul de seminţe de buruieni scuturate pe sol va fi mai mare. Curăţirea combinelor şi instalaţiilor de recoltat şi batozat de seminţe de buruieni înainte de începerea lucrului, constituie o măsură preventivă a infestării cu seminţe de buruieni.

e) Distrugerea diferitelor focare infestate cu buruieni şi seminţe de buruieni. Toate suprafeţele de teren necultivate, marginile tarlalelor, căile ferate, digurile canalelor de desecare şi de irigat, terenul din preajma hidranţilor, malurile râurilor, lacurilor, greşurile din culturi şi de la capătul culturilor agricole, perdelele de protecţie, hotarele între proprietăţi, terenurile unde au fost stâne de oi şi alte animale pot constitui adevărate focare

de infestare cu seminţe de buruieni pentru terenurile vecine. Toate buruienile de pe aceste locuri trebuie eliminate înainte de a forma sămânţă, cosit, prăşit sau prin aplicare de erbicide.

f) Fertilizarea corespunzătoare cu îngrăşăminte chimice. Realizarea unei fertilizări echilibrate face ca plantele de cultură să crească viguros şi să înăbuşe buruienile.

g) Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor. Se au în vedere animalele aflate la păscut care odată cu fecalele răspândesc seminţe de buruieni din loc în loc. Totodată, de lâna oilor sau de blana altor animale se agaţă multe seminţe de buruieni (Xanthium, Bidens,Galium etc.) care sunt, de asemenea, transportate la mari distanţe. Se impune astfel organizarea în bune condiţii a acţiunii de păşunat, astfel încât să se evite trecerea animalelor prin locuri necultivate şi pline de buruieni.

h) Organizarea serviciului de carantină. Carantina este un serviciu organizat de stat prin care la graniţă şi în vamă se urmăreşte să se împiedice pătrunderea/ieşirea în/din ţară a unor seminţe de buruieni foarte periculoase, care nu sunt încă prezente în ţara noastră şi în acelaşi timp să se împiedice răspândirea buruienilor foarte dăunătoare existente în anumite zone din ţară.

La noi în ţară există un serviciu de carantină fitosanitară cu reglementări stricte cu privire la importul sau exportul de produse sau seminţe cu care s-ar putea transporta buruienile. Sunt considerate buruieni de carantină următoarele specii de buruieni: Cuscuta sp., Orobanche sp., Solanum rostratum, Acroptilorpicris, Ambrosia elatior.

METODE CURATIVE DE COMBATERE A BURUIENILORÎn această grupă sunt incluse toate metodele care combat efectiv buruienile în curs de răsărire,

răsărite sau în diferite fenofaze. Acestea sunt: agrotehnice, chimice, fizice şi biologice.

METODE AGROTEHNICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Metodele agrotehnice acţionează direct asupra buruienilor şi organelor de înmulţire ale acestora (seminţe, rădăcini care formează lăstari etc.). Aceste metode prezintă următoarele avantaje:

- combate toate speciile de buruieni, monocotiledonate şi dicotiledonate, anuale, bienale şi perene;

- pe lângă efectul de combatere a buruienilor, măsurile agrotehnice îndeplinesc şi alte roluri, ca de exemplu, pregătirea patului germinativ pentru semănat, trasarea de brazde pentru irigat, combaterea bolilor şi a dăunătorilor etc.;

- odată cu combaterea buruienilor se realizează în sol şi condiţii favorabile de mediu pentru plante (posibilităţi de aerisire, de acumulare a apei etc.);

- sunt nepoluante şi deci nu deranjează, ci păstrează un echilibru în ecosistemul agricol;- nu lasă în sol şi plantă reziduuri, cum se întâmplă în cazul unor substanţe erbicide.

Măsurile agrotehnice de combatere a buruienilor prezintă şi unele dezavantaje:- unele lucrări ale solului aplicate neraţional şi prea des (arătura, grăpatul cu grape cu discuri

grele, lucrarea cu freza, prăşitul etc.) favorizează intensificarea proceselor chimice şi microbiologice de descompunere a materiei organice din sol şi astfel reducerea conţinutului de humus al solului, deteriorează structura, tasează (bătătoresc) solul;

- sunt costisitoare din punct de vedere energetic şi financiar şi obositoare; presupun un număr de braţe de muncă sau maşini (plivit, prăşit manual etc.);

- nu întotdeauna se pot executa la momentul optim, fie din lipsa forţei de muncă, fie datorită condiţiilor climatice nefavorabile (ploi);

- sunt lucrări energofage (mari consumatoare de energie mecanică, ex. aratul, desfundarea etc.).

Cele mai importante măsuri agrotehnice cu rol important în combaterea buruienilor sunt:a) Lucrările solului. Sunt lucrările care se execută cu plugul, grapa, freza, combinatorul,

cultivatorul, cizelul, care contribuie la distrugerea buruienilor în curs de răsărire, în vegetaţie, iar parţial distrug şi organele de înmulţire vegetative ale acestora prin arătură, lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere etc.

Prin arătură sunt tăiate, încorporate în sol şi distruse marea majoritate a buruienilor anuale şi bienale în vegetaţie şi numai parţial cele perene (pălămida, volbura, pirul, costreiul, trestia, rugul etc.). Acestea din urmă pot regenera după un timp formând noi plante. Arăturile foarte adânci şi desfundarea putem spune că elimină radical buruienile atât din seminţe cât şi din organele de înmulţire vegetativă.

Prin arat o bună parte din masa de organe vegetative ale buruienilor sunt aduse la suprafaţa solului şi distruse, fie prin uscare, vara, în cazul arăturilor de vară, fie prin îngheţ, iarna (în cazul arăturilor de toamnă).

Prin lucrările de întreţinere a arăturilor (lucrări superficiale, ca grăpatul) sunt distruse buruienile abia răsărite, iar rădăcinile sunt tăiate, secţionate şi, ca atare, acestea mor prin deshidratare. Cu cât buruienile sunt în faze de vegetaţie mai tinere, iar solul uscat, cu atât efectul de distrugere este mai mare.

În solurile umede sau imediat după ploi, rădăcinile buruienilor scoase la suprafaţă prin arături îşi refac repede funcţiile şi încep să vegeteze. Ca urmare, în aceste zone, lucrările de întreţinere a arăturii trebuie repetate.

Pentru o mai bună combatere a buruienilor se recomandă metoda provocaţiei şi metoda epuizării (Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996).

Metoda provocaţiei ajută la distrugerea seminţelor viabile din sol şi constă în mărunţirea stratului de la suprafaţă prin lucrări superficiale pentru a stimula germinarea acestora. După ce majoritatea seminţelor de buruieni au răsărit (câmpul a înverzit), solul se lucrează din nou superficial atât pentru a le distruge, cât şi de a favoriza germinarea altor seminţe. Această operaţie se repetă de 2-3 ori la adâncimi diferite (mai ales la arăturile de vară), iar reuşita lor este direct proporţională cu umiditatea din sol. Dacă în sol este umiditate suficientă, succesul în combaterea buruienilor este deplin.

Această metodă este indicată, în special, în livezile de pomi unde solul dintre rânduri se lucrează ca ogor negru. Se foloseşte şi în cazul culturilor care se seamănă târziu (sorg, bumbac, ricin, pepeni), la care terenul poate fi lucrat până la semănat de 2-3 ori prin lucrări superficiale, distrugând astfel buruienile.

Metoda epuizării se foloseşte pentru distrugerea buruienilor perene cu înmulţire prin muguri de pe rizomi sau drajoni: Cirsium arvense (pălămida), Convolvulus arvensis (volbura), Sorghum halepense (costreiul), Agropyron repens (pirul târâtor), Cynodon dactylon (pirul gros), Phragmites communis (trestia), Sonchus arvensis (susaiul), Aristolochia clematitis (cucurbeţica), Equisetum arvense (coada calului), Rumex acetosella (măcriş) etc. Principiul metodei constă în lucrarea superficială şi repetată a solului din două în două săptămâni, pentru a tăia lăstarii apăruţi la suprafaţă. Pentru ca aceşti lăstari să apară şi să se dezvolte la suprafaţă consumă o parte din substanţele de rezervă din rădăcină. Dacă lăstarii vor fi tăiaţi repetat, de 2-3 ori, substanţele de rezervă se consumă şi astfel rizomii, stolonii sau drajonii se epuizează, în acest interval scurt, lăstarii nou formaţi folosesc mai multe substanţe de rezervă decât sintetizează rizomul, stolonul sau drajonul, curentul de hrană are flux îndreptat spre părţile aeriene

şi mai puţin spre rădăcină. Această metodă se poate utiliza numai în cazul culturilor prăsitoare şi în cazul arăturilor întreţinute ca ogor negru (necultivate). Este o metodă costisitoare (se execută de 2-3 ori) şi necesită o perioadă lungă de timp, iar succesul este asigurat dacă este completată cu aplicarea de erbicide.

O variantă mai practică a acestei metode este fragmentarea organelor vegetative ale buruienilor (rizomi, drajoni) prin lucrări superficiale, iar apoi când lăstarii sunt răsăriţi şi au talia de 10-12 cm înălţime se execută arătura adâncă care îngroapă atât lăstarii cât şi rizomii fragmentaţi. Cu cât rizomii sunt fragmentaţi mai mărunt, cu atât epuizarea este mai rapidă şi mai sigură, iar după arătura adâncă, lăstarii nu mai au posibilitatea să ajungă la suprafaţă. Această metodă se poate practica după recoltarea borceagurilor, rapiţei de toamnă, cartofilor timpurii, orzului, grâului pentru ca terenul să rămână necultivat o perioadă mai lungă. La aceste culturi după recoltare şi eliberarea terenului de resturi vegetale se execută, fie două lucrări perpendiculare cu grapa cu discuri pentru a fragmenta foarte bine ri -zomii sau stolonii, fie se execută o arătură superficială pentru a aduce organele vegetative din adâncime la suprafaţă, după care se execută două operaţii cu discurile în sensuri diferite. După ce majoritatea rizomilor au lăstărit şi câmpul este verde se execută arătura adâncă. Cu cât se întârzie arătura cu atât rezerva de substanţe plastice din segmentele de rizomi se reface. Trebuie menţionat că adâncimea lucrărilor, epoca de executare şi numărul acestora depind de structura buruienilor, textura şi fertilitatea solului, adâncimea, umiditatea din sol etc.

După arătura adâncă, din rădăcinile tăiate vor porni noi lăstari, dar nu vor mai putea ajunge la suprafaţă din lipsa substanţelor de rezervă din rizom sau stoloni. Sunt câteva specii de buruieni care nu pot fi distruse în totalitate printr-o arătură superficială sau două lucrări cu discul, deoarece mugurii aflaţi pe rădăcinile mai adânci dau naştere la noi plante (ex. vetrele de pălămidă, de costrei, de pir gros). Pentru eliminarea acestor buruieni trebuie folosite toate metodele de combatere.

b) Distrugerea buruienilor prin grăpat şi prăşit. Operaţia de grăpat se recomandă numai pentru anumite culturi ca porumbul, cartoful şi se execută pentru distrugerea buruienilor în stadii tinere şi a crustei. Pentru combaterea buruienilor în faze tinere se recomandă grăpatul cu sapa rotativă (la porumb), când plantele de cultură au 3-4 frunze. Efectul lucrării este maxim dacă se execută când buruienile sunt mici şi slab înrădăcinate. Operaţia se execută după ce s-a ridicat rouă pentru a elimina distrugerile de plante de cultură (dimineaţa, plantele de porumb sunt foarte fragile datorită turgescenţei maxime a celulelor). Se mai execută şi înainte de răsărit când din anumite motive nu răsare cultura (crustă, secetă, frig etc.). În acest caz se foloseşte grapa cu colţi reglabili sau sapa rotativă.

Prăşitul este operaţia care se execută mecanic cu cultivatorul sau manual cu sapa, în scopul distrugerii buruienilor. Numărul de praşile şi epocile de executare depind de particularităţile culturilor, de gradul de îmburuienare, erbicidele folosite etc.

Prin prăşit se distrug toate buruienile, anuale sau bienale, iar dacă operaţia se repetă de 3-4 ori sunt distruse şi cele perene, prin metoda epuizării. De regulă, se fac 3-4 praşile manuale, de obicei, pe rândul de plante sau în jurul pomilor, în culturile de legume etc.

Lucrarea de prăşit manual este extrem de grea, obositoare şi scumpă, necesită multă forţă de muncă şi nu se poate face decât pe timp frumos. De aceea aceste operaţii trebuie reduse prin utilizarea de erbicide.

c) Rotaţia culturilor. Aceasta reprezintă coloana vertebrală a Managementului integrat al buruienilor, ca urmare a eficienţei combaterii şi a costurilor economice neînsemnate.

Plantele cultivate sunt însoţite de anumite specii de buruieni, care s-au adaptat în decursul timpului particularităţilor biologice şi tehnologiei lor de cultură. Astfel, speciile de mohor lat (Echinochloa crus-galli), mohor (Setaria sp.), meişor (Digitaria sanguinalis), costrei (Sorghum halepense) sunt specifice culturilor de porumb. Speciile de tiuită (Galium sp.), şopârliţă (Veronica sp.), albăstriţă (Centaurea cyanus), mac (Papaver rhoeas), neghină (Agrostemma githago) sunt specifice cerealelor păioase, loboda (Chenopodium sp.), ştirul (Amaranthus sp.), muştarul sălbatic (Sinapis sp.) sunt specifice culturii de sfeclă, soia şi floarea-soarelui. De aceea, dacă se cultivă mai mulţi ani la rând aceeaşi plantă pe un teren, se vor înmulţi foarte mult buruienile care însoţesc cultura respectivă.

Monocultura favorizează şi înmulţirea bolilor şi dăunătorilor, iar buruienile invadează cultura distrugând-o. Dimpotrivă, dacă se folosesc rotaţii de plante având particularităţi şi tehnologii deosebite de cultură se limitează foarte mult înmulţirea buruienilor

Luptă mai uşor cu buruienile culturile competitive, precum prăsitoarele, dar în cazul acestora numai dacă praşilele se execută la timp, ca epocă şi ca adâncime.

Plantele care luptă mai slab cu buruienile sunt cerealele păioase de primăvară, mazărea, inul, sfecla de zahăr, porumbul, culturi care cresc, în general, mai greu în primele stadii de dezvoltare. De aceea, se recomandă ca măsură obligatorie utilizarea erbicidelor aplicate înainte de semănat pentru a elimina concurenţa cu buruienile din aceste culturi. Este perioada în care îşi formează sistemul radicular. Dacă în această perioadă, terenul nu este curat de buruieni producţia poate fi diminuată în procent de 30-100%.

Sunt câteva culturi numite "competitive" care, datorită creşterii mai viguroase, mai rapide şi densităţii mari, pot sufoca buruienile, concurându-le pentru factorii de vegetaţie. Aceste plante sunt: iarba de Sudan, răpită, secara, cânepa, anghinarea, porumbul pentru siloz, lucerna şi trifoiul anul II etc. La stabilirea unei rotaţii trebuie avute în vedere particularităţile buruienilor care predomină. Pentru combaterea buruienilor perene, creşte necesitatea corelării rotaţiei culturilor cu lucrările solului, cu erbicidarea etc.

d) Fertilizarea. Atât fertilizarea cu îngrăşăminte organice, cât şi cea cu îngrăşăminte minerale conduc la creşterea viguroasă a plantelor de cultură, care stânjenesc buruienile ce răsar mai târziu.

Aplicarea îngrăşămintelor favorizează şi dezvoltarea buruienilor. Astfel că dacă buruienile sunt distruse prin diferite metode culturale până la semănat şi după semănat, plantele de cultură vor avea mai multe substanţe nutritive la dispoziţie şi vor creşte nestingherite. Gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi să se aplice în special culturilor prăşitoare.

e) Folosirea amendamentelor. Solurile acide se caracterizează prin prezenţa unor specii de buruieni tipice, care preferă această reacţie, ca: Scleronthus annus (sincerică), Equisetum arvense (coada calului), Rumex acetostella (măcriş mărunt), Raphanus raphanistrum (ridichea sălbatică), Ranunculus arvensis (piciorul cocoşului) etc. Aplicarea amendamentelor calcaroase reduce foarte mult numărul de buruieni specifice reacţiei acide. Kott (1955) citează reducerea numărului de plante de ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum) cu 40-95%, în funcţie de doza aplicată. Bujoreanu şi colaboratorii (1966) arată că prin amendare au fost eliminate speciile de măcriş (Rumex sp.), ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), iarba vântului (Apera spica venti), trei fraţi pătaţi (Viola arvensis). Astfel, Kott (1955) citează o reducere a gradului de îmburuienare, în funcţie de doza de amendamente între 6,14 şi 34,66%.

Solurile alcaline sunt îmburuienate cu specii de Salicornia herbacea (iarba sărată), Salsola soda (sărăcia) şi Salsola Kali sp. ruthenica (ciurlanul), Statice gmelini (limba peştelui). Aplicarea de amendamente (gips şi fosfogips) reduc în cazul acestor soluri numărul de buruieni specifice.

f) Semănatul raţional. Dacă semănatul se face la epoca optimă se asigură o încolţire rapidă a seminţelor şi deci se reduce perioada de timp între semănat şi răsărit.

Putem spune că lucrarea solului înainte de semănat, epoca şi densitatea la semănat influenţează în mare măsură îmburuienarea culturilor. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ trebuie executată înaintea operaţiei de semănat pentru a distruge buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Cu cât semănatul se face mai târziu după lucrarea solului, cultura va răsări odată cu buruienile.

O repartizare uniformă a seminţelor la unitatea de suprafaţă asigură o mai bună acoperire a terenului de către plantele cultivate şi înăbuşirea buruienilor. La stabilirea epocii de semănat trebuie să se ia în calcul cerinţele faţă de temperatură pentru germinarea plantelor de cultură, precum şi alte considerente.

În anii umezi şi mai răcoroşi, culturile semănate prea timpuriu răsar greu şi mai anevoios decât buruienile, iar amânarea semănatului conduce la scăderea producţiei.

În ceea ce priveşte densitatea plantelor, este cunoscut că densităţile mai mici favorizează răsărirea şi creşterea buruienilor, iar densităţile optime asigură cea mai bună creştere şi dezvoltare a plantelor şi contribuie la diminuarea buruienilor (Sariciuk, citat de Kott, 1955, citat de C. Pintilie şi colaboratorii - 1985)

g) Plivitul buruienilor. Lucrarea se execută manual, prin smulgerea buruienilor cu mâna. Este o lucrare grea, obositoare, care s-a folosit în trecut, dar şi astăzi pe suprafeţe mai mici, mai ales în grădini, pajişti, locuri greu accesibile cu maşinile şi instalaţiile de erbicidat etc. Prin plivit se distrug în special buruienile anuale şi bienale. Buruienile perene se smulg greu, iar organele vegetative rămân în profunzimea solului, din care vor apare noi lăstari. Se recomandă ca pentru stârpirea acestora, operaţia de plivit să se efectueze de 2-3 ori. Pe pajişti, această operaţie dă rezultate bune dacă solul are umiditate suficientă, iar buruienile se smulg uşor, inclusiv buruienile cu sistem radi-cular pivotant (Plantago sp. - pătlagina, Taraxacum officinalis - păpădia, Lappa major - brusturele mare, Verbascum phlomoides - lumânărica etc.). Plivitul se execută înainte ca buruienile să înflorească pentru a nu forma seminţe. Această operaţie se execută cu oticul - un băţ lung cu o lamă metalică ascuţită la vârf.

h) Prăşitul manual. Este o lucrare veche, dar utilizată şi astăzi, de combatere a buruienilor de pe zona rândurilor care se seamănă la distanţe mari între rânduri. Este o lucrare mai eficace şi mai puţin costisitoare decât plivitul. De obicei, în practică se execută l -4 praşile manuale, ţinând cont de cultură, gradul de îmburuienare, condiţii de sol. Este importantă stabilirea adâncimii corespunzătoare.

Prin prăşit se distrug complet buruienile anuale şi bienale. Cele perene se distrug prin 2-3 lucrări de prăşit manuale.

i) Cositul buruienilor. Se execută manual sau mecanic, mai ales în locurile virane necultivate, margini de drum, canale de irigaţii, pajişti etc., înainte ca buruienile să înflorească şi să fructifice.

Cele perene se cosesc până la epuizarea totală. Faza optimă de cosire a acestor specii perene este perioada între dezvoltarea deplină a frunzelor şi cea de la începutul înfloririi (Klingman - 1975, citat de Gh. Budoi şi A. Penescu - 1996, citaţi de P. Guş şi D. Săndoiu - 1998).

În această perioadă se găseşte cea mai redusă rezervă de substanţe de hrană. Pentru buruienile care lăstăresc după prima coasă din mugurii de la baza tulpinilor se recomandă două coase, a doua coasă se execută mai jos. După două coase, tulpina se lignifică şi nu mai lăstăreşte. Aşa se poate combate din păşuni specia Erigeron canadensis (bătrâniş).

Prin cosit nu pot fi combătute în totalitate păpădia (Taraxacum offici-nalis), pirul gros (Cynodon dactylon), ştevia (Rumex sp.), pătlagina (Plan-tago sp.) etc. care produc seminţe aproape de suprafaţa solului.

j) Inundarea. Se practică în orezarii, pe terenurile nivelate şi este eficace în combaterea speciilor Echinochloa crus-galli şi Echinochloa phylo-pogon. După răsărirea acestora se menţine un strat de apă de 5-10 cm până când buruienile sunt distruse prin asfixiere. Specia Leersia oryzoides (orez sălbatic) nu este combătută prin această metodă.

k) Mulcirea. Este operaţia de acoperire a solului dintre rândurile de plante prăsitoare cu resturi organice (paie, gunoi de grajd) sau folii de plastic, hârtie, carton etc. Buruienile sunt astfel înăbuşite. Această metodă combate bine multe buruieni anuale şi perene (pir, volbură), dar numai parţial pălămida şi costreiul. Mulciul format din materii organice contribuie şi la ameliorarea conţinutului de humus din sol.

La cultura de căpşun, mulciul este o operaţie obligatorie pentru a preveni contactul fructelor cu solul, deprecierea şi distrugerea acestora de către boli (putregaiuri, în special).

1) Irigarea şi desecarea. Irigarea favorizează înmulţirea buruienilor, mai ales a speciilor Echinochloa crus-galli (mohorul lat), Polygonum avi-culare (troscotul), Cirsium arvense (pălămida), Sorghum halepense (costreiul mare) etc.

Desecarea reduce numărul de buruieni specifice conţinutului ridicat de umiditate din sol cum ar fi: coada calului (Equisetum arvensis), jaleşul (Stachys palustris), ştevie (Rumex aceîosd) etc. şi sporeşte puterea de concurenţă a plantelor cultivate.

METODE FIZICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Ca metode fizice amintim arderea cu flacăra şi sterilizarea solului.

a) Arderea cu flacăra este o metodă de distrugere a buruienilor din culturile de prăsitoare (porumb, bumbac, sorg) şi legume (morcov), a cuscutelor din lucerna, a buruienilor din plantaţiile de arbuşti fructiferi etc.

Pentru această operaţie se foloseşte un agregat format din tractor, un rezervor de combustibil, furtune şi arzătoare. Arzătoarele sunt adaptate astfel ca flacăra să nu atingă frunzele plantelor cultivate. Flacăra trebuie să producă pălirea buruienilor, moartea survenind în câteva zile.

Această metodă nu are perspective, deoarece consumă combustibil mult. In SUA s-au folosit amestecuri de propan cu parafină pentru combaterea costreiului. în unele situaţii se ard pe câmp produsele secundare (paie, vreji, coceni) cu scopul executării arăturii. Această metodă nu este re-comandată pentru că are multe dezavantaje:

- elimină materia organică necesară refacerii humusului;- distruge microorganismele pe o adâncime de 10-12 cm;- strică echilibrul din ecosistemul agricol.Această metodă se recomandă numai în zonele unde atacul de Zabrus tenebrioides (gândacul

ghebos) este foarte puternic şi arderea miriştii ajută la refacerea rezervei dăunătorului.

b) Sterilizarea solului. Această metodă se practică mai ales în legumicultura, în special, în sere şi solarii, în răsadniţe, la amestecul utilizat pentru ghivecele nutritive. Cu această metodă se distrug atât seminţele de buruieni cât şi agenţii patogeni şi dăunătorii din solul respectiv.

Sterilizarea se face şi prin arderea miriştilor, acolo unde se constată atac puternic de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) şi viermele roşu al paiului (Haplodiplodis sp.).

în sere se folosesc vapori de apă supraîncălzită, injectaţi în sol între două cicluri de producţie. Se mai face sterilizarea şi cu formaldehidă.

Au mai fost experimentate şi folosirea microundelor electromagnetice cu maşina Zapper pentru distrugerea seminţelor de buruieni, a dăunătorilor şi a agenţilor patogeni (Matei I. - 1990, citat de P. Guş. şi D. D. Săndoiu - 1998).

METODE BIOLOGICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

În ultimul timp, o importanţă tot mai mare o are combaterea buruienilor pe cale biologică. Metoda este unanim acceptată de specialiştii în domeniul protecţiei plantelor şi reprezintă o componentă esenţială în combaterea integrată a buruienilor.

Combaterea biologică implică utilizarea în lupta cu buruienile a unor duşmani naturali, ca agenţi patogeni, insecte, melci, păsări, peşti sau folosirea unor însuşiri ale plantelor de cultură cum ar fi secreţia de substanţe alelopatice, viteza mare de creştere şi de înăbuşire a buruienilor.

Metoda prezintă avantajul că este continuă, nepoluantă, economici şi păstrează diversitatea în ecosistemele agricole. Astfel că, între buruiana gazdă şi agentul biologic se realizează în final un echilibru. Este de dorit ca la acest echilibru, pagubele produse de buruieni să fie sub pragul economic de dăunare (costul unei măsuri suplimentare de combatere a buruienilor să fie mai mic decât valoarea producţiei salvate).

Există însă riscul ca, înmulţind şi utilizând un duşman natural în combaterea buruienilor, acesta să se adapteze şi pe planta de cultură.

Combaterea biologică a buruienilor s-a dovedit a fi eficientă pe suprafeţe mari, bazine geografice, insule sau continente, infestate puternic cu o singură specie de buruieni provenită dintr-o altă zonă. Pentru a opri înmulţirea exagerată a acesteia este necesar să se aducă din ţările de origine bolile şi dăunătorii specifici.

Câteva exemple de combatere biologică a buruienilor: în Australia, în anul 1893, cactusul Opuntia sp., originar din America, cultivat ca plantă ornamentală, apoi folosit pentru garduri vii pe lângă curţi şi grădini. Până în 1925, planta a cuprins aproximativ 30 milioane ha, cu o viteză de răspândire anuală de 500.000 ha. Numeroase metode de combatere care s-au încercat asupra ei au fost fără rezultat. Pericolul a fost înlăturat cu ajutorul insectei sfredelitoare Cactoblactus cactorum, care a fost adusă din Argentina (Gh. Budoi şi A. Penescu - 1996).

În SUA pentru distrugerea pojarniţei (Hypericum perforatum), buruiană foarte periculoasă pe păşuni, s-au folosit specii de gândaci din genul Chrysolina, iar pentru combaterea zambilei acvatice (Eichornia crassipes), plantă ce acoperă suprafaţa râurilor şi bazinelor de apă, împiedicând navigaţia, activitatea hidrocentralelor, a sistemelor de irigaţie şi drenaj s-au folosit agenţi patogeni din genul Cercospora (C. Pintilie - 1985).

Pentru combaterea buruienii Althernatera philoxeroides, răspândită în partea de nord a Americii, s-au introdus: musca frunzei (Agasicles hydrophită), tripsul (Aminotrips andersoni) şi fluturele (Vogtia molloi), acţiunea bucurându-se de mult succes; nu a mai fost nevoie să se folosească anual erbicide pentru combaterea acestei buruieni din perimetrele drenate şi irigate (I. Onisie - 1999). Tot autorul arată că, în 1981, a apărut bioerbicidul (microerbicidul) "David", care conţine sporii ciupercii Phytophtora amilo-vora, destinat pentru combaterea speciei Morrenia odorate din livezile de citrice, iar în 1992 a apărut produsul "Kolego", ce conţine sporii ciupercii Colletotrichum gloesosporiaides sp., Aeschynomene, destinat combaterii lui Aeschynomene virginica din culturile de orez şi soia.

În literatura de specialitate există, de asemenea, date din care rezultă că pentru combaterea răsfuguhii - Chondrilla juncea L. s-au folosit ciupercile Puccinia chondrilina şi Erzsiphae cicoracearum,

iar pentru buruiana Centaurea diffusa s-au folosit ciupercile Puccinia centaurea, P. jaceae şi lepidopterele Sphaenoptera jugoslaviea, Metzneria paucipunctella şi Pe-lochrista medulana. Pentru combaterea susaiului (Sonchus sp.) se poate folosi dipterul Tephritis dilacerata. In SUA pentru combaterea buruienilor din culturile de bumbac s-au folosit gâştele, în lacurile şi crescătoriile de peşte, vegetaţia subacvatică este distrusă cu ajutorul peştelui fîtofag (Ctenopharyngoton idellus - crapul chinezesc).

După cum este cunoscut, în lupta biologică cu buruienile se apelează şi la anumite însuşiri ale plantelor de cultură. I. Stancu (1998) afirmă că unele plante superioare secretă substanţe alelopatice numite "coline" şi că lanurile de secară şi orez sunt mai curate de buruieni şi din cauza prezenţei acestor substanţe.

Datorită vitezei mari de creştere, de înfrăţire şi ramificare, multe plante de cultură înăbuşe buruienile şi solele sunt mai curate. In acest sens, amintim: cânepa, iarba de Sudan, secara, gramineele şi leguminoasele perene, începând cu anul doi de cultură, floarea-soarelui după ce a depăşit stadiul de opt frunze, cerealele de toamnă semănate în epoca şi la distanţa optimă ş.a

COMBATEREA CHIMICĂ A BURUIENILOR

GENERALITĂŢI. DEFINIŢIE. AVANTAJE. IMPORTANŢĂ

Obiectivul specific agricultorilor în domeniul combaterii buruienilor este acela de a spori productivitatea muncii în producţia agricolă prin reducerea sau eliminarea concurenţei buruienilor fără a dăuna ecosistemelor agricole. Chiar dacă vom folosi cele mai elaborate tehnologii de care dispunem în prezent în combaterea buruienilor acestea vor provoca în agricultură pierderi cuprinse între 15 şi 20%. Pământul ar suporta nu mult peste 20 milioane de locuitori dacă omul nu ar practica agricultura.

Culturile agricole şi animalele concurează într-un mediu complex pe care îl împarte cu peste 30.000 specii de buruieni (din totalul de 290.000 plante), cu peste 740.000 insecte şi peste 100.000 specii de protozoare, ciuperci şi bacterii.

Peste 2.000 de specii de buruieni cauzează pagube economice serioase culturilor agricole (în fiecare an, plantele cultivate sunt supuse concurenţei a circa 200 specii de buruieni, din care 10-15 specii infestează major fiecare cultură în parte).

Concomitent cu creşterea populaţiei în timp au evoluat, cum este şi firesc, tehnicile de cultură şi odată cu acestea şi metodele de combatere a buruienilor. Odată cu descoperirea primelor substanţe cu efect în combaterea buruienilor din culturile agricole, problematica abordării metodelor de combatere s-a modificat total. Descoperirile remarcabile din domeniul chimiei pesticidelor şi a erbicidelor, în special, din ultimii 50 de ani au accelerat procesele de tehnicizare a agriculturii şi a altor sfere ale biologiei agricole. Creşterea producţiilor agricole după cel de-al doilea război mondial este legată de utilizarea substanţelor chimice în combaterea bolilor, buruienilor şi dăunătorilor. Pentru a putea defini conceptul de combatere chimică a buruienilor trebuie să avem în vedere evoluţia descoperirii şi utilizării a-cestor produse în timp, de-a lungul istoriei, precum şi generaţiile acestor produse chimice. In decursul istoriei aceste produse chimice pentru combaterea buruienilor au cunoscut mai multe generaţii.

Putem spune că utilizarea produselor chimice de sinteză în combaterea buruienilor este de dată recentă.

In ţara noastră se poate spune că, începând din anul 1970, se poate vorbi de o utilizare pe scară mai largă a erbicidelor în agricultură.

Utilizarea acestor produse în agricultură în combaterea buruienilor au luat numele de erbicide (de la cuvintele latineşti herba = iarbă şi cedo-cedere = a ucide). Deci, erbicidele sunt substanţe de sinteză care, aplicate pe sol sau în culturile agricole, provoacă moartea buruienilor. Creşterea nevoilor de hrană ale oamenilor a condus nemijlocit la dezvoltarea unei industrii chimice cu capacităţi imense de producţie, încât putem spune că astăzi este practic imposibil să realizăm producţii mari fără erbicide. Consumul de erbicide la nivel planetar şi naţional este în strânsă legătură cu cerinţele de hrană ale oamenilor şi cu necesităţile industriilor prelucrătoare din agricultură.

Folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor prezintă atât avantaje cât şi unele dezavantaje.Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor sunt:a) înlătură lucrări ca plivitul, prăşitul, cositul, economisindu-se forţa de muncă umană;b) reduce numărul lucrărilor mecanice cu întreţinerea culturilor, economisindu-se energie fosilă şi

evitând tasarea sau degradarea însuşirilor fi zice ale solului;c) într-un timp scurt, uşor şi repede se pot controla (trata) suprafeţe mari, deci au o productivitate

foarte mare. Ele se aplică cu maşini de erbicidat terestre sau cu aviaţia utilitară;d) determină costuri unitare de producţie mici şi profituri nete mari, comparativ cu praşilele

manuale şi mecanice;e) necesită personal bine instruit şi o tehnică de aplicare adecvată şi specială;f) nu sunt toxice pentru om şi animale (au toxicitate mică, valoarea DL50 este mare, peste 10.000

mg/kg corp).

Dintre dezavantajele utilizării erbicidelor amintim următoarele:- poluează solul, apa şi aerul din zona în care sunt aplicate;- lasă în sol şi recoltă cantităţi mai mari sau mai mici de reziduuri, în funcţie de natura

chimică a erbicidului;- împiedică realizarea de rotaţii şi asolamente, ca urmare a efectului remanent din sol.

Deci, folosirea erbicidelor presupune în primul rând cunoştinţe temeinice despre produse (erbicide), despre tehnica de aplicare, despre reacţia plantelor de cultură la aceste produse şi apoi pregătirea corespunzătoare a celor care le folosesc.

Este extrem de important de ştiut care este intervenţia acestor erbicide în lanţul trofic şi care sunt consecinţele acestor intervenţii. De aceea, operaţia de aplicare a erbicidelor trebuie socotită ca o măsură care vine să completeze celelalte metode clasice de combatere a buruienilor şi nu de înlocuire a lor.

CLASIFICAREA Şl STRUCTURA ERBICIDELOR

Pentru elaborarea unui program de combatere chimică a buruienilor trebuiesc cunoştinţe temeinice despre erbicide, şi anume:

- proprietăţile fizico-chimice;- proprietăţile fiziologice şi biochimice;- mecanismul de acţiune al acestora;- formele sub care sunt condiţionate;- selectivitatea faţă de diverse plante cultivate;- spectrul de combatere al buruienilor;- domeniul de utilizare;- aspecte de toxicitate;

- aspecte economice;- tehnicile de aplicare;- regulile de protecţie a muncii;- prevenirea şi eliminarea poluării cu erbicide etc.Numărul mare al erbicidelor impune clasificarea acestor după mai multe criterii, toate având

importanţa cuvenită pentru cel care le foloseşte. Fiecare herbolog care se respectă realizează o clasificare a acestor produse în felul său. Singura fără confuzii şi acceptată de toii specialişti este clasificarea după natura lor chimică.

a) Clasificarea erbicidelor după natura lor chimicăExistă două grupe de erbicide: organice şi anorganice.Din grupa erbicidelor anorganice fac parte sărurile de amoniu, de calciu, de cupru, de magneziu,

de fier, de potasiu sau de sodiu. Marea majoritate a acestor produse nu se mai fabrică în prezent sub această formă, ele însă participă la realizarea altor produse.

Grupa erbicidelor organice cuprinde marea majoritate a erbicidelor folosite în prezent în combaterea buruienilor. Această grupă cuprinde următoarele clase de erbicide:

- arilaxiacizi (SDMA, Dicotex, DMA-6, Dicopur M, 2,4-D etc.);- benzonitrili (Bromotril, Buctril M);- difenili-eteri (Blazer, Modown, Goal etc.);- carbamaţi (Betanal, Eradicane, Diizocab etc.);- ureice substituite (Linurex, Afalon, Arelon);- diazine (Basagran, Venzar etc.);- triazine şi triazinone (Gesagard, Gesaprim, Onezin, Sencor, Prome-trex etc.);- inidazolinone (Arsenal, Pivot, Bolero);- amide (Dual Gold, Frontier, Lasso, Mecloran, Relay, Guardian, Horness etc.);- toluidine (Bălan, Treflan, Eflurin, Panida, Stomp etc.);- aminofosfaţi (Basta, Glyphogan, Roundup, Touchdown);- derivaţi picolinici (Lontrel, Starane, Tomigan etc.);- derivaţi ai benzofuranului (Nortron);- ciclohexan dione (Nabu, Focus Ultra, Select, Aramo);- sulfonilureice (Glean, Lintur, Grodyl, Gallant, Fusilade, Agil, Targa, Titus);- isoxazoli (Merlin, Raft);- diverse (Comand, Racer, Compas etc.);amestecuri (Primextra Gold, Sansac, Icedin Super, Buctril Universal, Sekator etc.);- compuşi cu amoniu cuaternar (Reglone, Gramoxone etc.).

b) Clasificarea erbicidelor după selectivitate:A. Erbicide selective (în care sunt grupate majoritatea erbicidelor) cu următoarele subgrupe:- erbicide cu selectivitate fiziologică sau chimică (Guardian, Lasso,Diizocab, Treflan, Targa etc.);- erbicide cu selectivitate de natură morfologică sau anatomică (SDMA, Dikotex, Starane, Buctril

etc.);- erbicide cu selectivitate de poziţie sau mecanică (Onezin, Gesaprim, Gesagard, Prometrex,

Sencor etc.);- erbicide selective la doze moderate (Basagran, Diizocab, Modown, Tackle etc.);

B. Erbicide neselective sau totale (Reglone, Glyphogan, Roundup, Arsenal, Velpar, B asta, Gramoxone etc.).

c) Clasificarea erbicidelor după modul de acţiune1. erbicide sistemice (2,4-D, Glean, Lintur etc.);2. erbicide de contact (Basagram, Buctril, Aretit, Reglone);3. erbicide reziduale (Onezin, Aretit etc.).

Erbicidele sistemice se împart la rândul lor în următoarele subgrupe:- erbicide care se absorb în principal prin rădăcină şi secundar prin frunze (Onezin, Modown,

Glean, Racer, Venzar, Sencor etc.);- erbicide care se absorb în principal prin frunze şi secundar prin rădăcini (Asulox, 2,4-D,

SDMA, Icedin Forte, Dicotex, Pivot etc.);- erbicide care se absorb prin coleoptil şi hipocotil (Guardian, Lasso, Dual Gold etc.);- erbicide care se absorb numai prin frunze (Starane, Roundup, Betanal etc.).

d) Clasificarea erbicidelor după principalele procese metabolice asupra cărora acţionează:- erbicide care acţionează asupra germinaţiei seminţelor (Treflan, Bălan, Diizocab);- erbicide care acţionează asupra fotosintezei - inhibă reacţia H:H în fotoliza apei (Atrazin,

Afalon, Gesagard etc.);- erbicide care acţionează asupra respiraţiei (Aretit, Buctril, Brominal etc.);- erbicide care acţionează asupra vârfurilor de creştere (hormonale)(2,4-D, SDMA, Dicotex,

Icedin Super etc.).

e)Clasificarea erbicidelor după epoca de aplicare- erbicide care se aplică înainte de semănat, odată cu pregătirea patului germinativ şi se

încorporează în sol (p.p.i. = pre planting incorporated).Această grupă, în funcţie de gradul de volatilizare al erbicidului, sesubdivide în:

a)volatile, încorporate adânc (8-12 cm) (Treflan, Diizocab etc.);b)nevolatile, încorporate superficial (3-5 cm) (Dual Gold, Lasso, Mecloran, Atrazin, Primextra

Gold etc.);

- erbicide care se aplică imediat după semănat, înainte de răsărit sau preemergent (Gesagard, Prometrex, Trophy etc.);

- erbicide care se aplică după răsărit, în timpul perioadei de vegetaţie sau postemergent (Agil, Furore, Targa, SDMA, Dicopur, Oltisan etc.);

- erbicide care se aplică înainte de recoltare sau pre harvesting (Roundup, Reglone, Glyphogan etc.).

f)Clasificarea erbicidelor după forma de condiţionare

- erbicide fabricate sub formă de emulsii concentrate (EC, CE) (Guardian, Lasso, Treflan, Dual etc.);

- erbicide fabricate sub formă de soluţii apoase (WS) (Asulox, SDMA, Dicotex, Buctril etc.);- erbicide fabricate sub formă de pulberi (pudre) muiabile (WP, P.U.) (Onezin, Gesagard,

Gesaprim, Venzar, Sencor, Rival etc.);

- erbicide fabricate sub formă de paste fluide sau suspensii concentrate (S.C., FW) (Primextra Gold, Flexidor, Pyramin etc.);

- erbicide fabricate sub formă de granule dispersabile în apă (WG)(Lintur, Logran, Glean, Teii etc.);

- erbicide fabricate sub formă de granule (G) (Dymid etc.).

g)Clasificarea erbicidelor după gradul de toxicitate- extrem de toxice (gr. I de toxicitate cu DL5CK50 mg/kg corp) cu etichetă roşie;- puternic toxice (gr. II de toxicitate cu DL50 între 50 şi 200 mg/kg corp) cu etichetă verde;- moderat toxice (gr. III de toxicitate cu DL50 între 200 şi l .000 mg/kg corp) cu etichetă albastră;- cu toxicitate redusă (grupa IV de toxicitate cu DL50 > 1.000 mg/kg corp) cu etichetă neagră.

Metode de aplicare a erbicidelor

După locul prin care pătrund în plante şi după locul în care acţionează, erbicidele se pot aplica la suprafaţa solului înainte ca buruienile să apară sau pe frunze, după ce buruienile au răsărit. Când sunt aplicate la suprafaţa solului (locul de unde germinează majoritatea seminţelor, erbicidele formează un strat toxic. Erbicidul îşi păstrează însuşirea de fitotoxicitate o perioadă de timp numită „agrodisponibilitate toxică” sau efect persistent şi distrug buruienile pe măsură ce acestea apar. Acest efect poate să fie de 2-3 săptămâni (ca la majoritatea erbicidelor) sau 5-6 luni ca la câteva erbicide reziduale (Atrazin, Gesagard, Sencor etc), precum şi 1-2 ani ca la erbicidele reziduale (Na TA etc).

La culturile de păioase sau prăşitoare, erbicidele, uzual, se aplică pe toată suprafaţa la sol sau în perioada de vegetaţie.

La culturile de vie sau în plantaţiile de pomi (meri) şi la anumite plante prăşitoare ca floarea soarelui sau porumb se aplică pentru a distruge buruienile de pe zona rândurilor, urmând ca buruienile dintre rânduri să fie distruse prin praşile mecanice. Aplicare erbicidelor pe zona rândului are ca efect eliminarea praşilelor manuale, reducerea dozei de erbicid, diminuarea efectului rezidual al erbicidelor pentru a putea realiza rotaţii şi deci, în final, cu efecte financiare pozitive.

La aplicarea erbicidelor la suprafaţa solului trebuie să avem în vedere:- solul să fie bine mărunţit şi moderat pentru ca erbicidul să se împrăştie uniform pe

suprafaţa sa;- erbicidele volatile (cele care se evaporă la anumite temperaturi sau datorită vântului) se

încorporează imediat cu grapele cu discuri, concomitent cu aplicarea sau nu mai târziu de 20-25 minute. Adâncimea de încorporare variază în funcţie de tipul erbicidului astfel:

- erbicidele volatile se încorporează la 8-10 cm, operaţie efectuată cu grapa cu discuri;- erbicidele nevolatile se încorporează la 3-5 cm, operaţie efectuată cu combinatorul sau cu grapa

cu colţi reglabili.Aplicarea erbicidelor p.p.i. (preplanting incorporated) înainte de semănat se face pe toată

suprafaţa şi este obligatorie încorporarea acestora. Cantitatea de apă folosită la aplicarea acestor erbicide este cuprinsă între 300 şi 400 l/ha;

Aplicarea preemergentă a erbicidelor, imediat după semănat şi înainte de răsărit realizează la suprafaţa solului o peliculă toxică, un film protector toxic gros de 3-5 cm. Toate buruienile care răsar în acest interval sunt distruse, în acest mod sunt aplicate erbicidele aşa-numite de poziţie (ex. Gesagard

sau Prometrex), care sunt preluate prin sistemul radicular şi sunt toxice pentru floarea-soarelui, însă semănatul florii-soarelui la adâncimea de 6-7 cm duce la evitarea contactului rădăcinilor cu erbicidul. Sunt, de asemenea, multe erbicide care se aplică în preemergenţă (Dual Gold, Lasso, Harness, Trophy etc.).

Aplicarea postemergentă (postem.) în perioada de vegetaţie. La aplicarea postemergentă se au în vedere următoarele aspecte:

- condiţiile de temperatură, de umiditate şi de vânt;- faza de dezvoltare a buruienilor ce trebuiesc distruse;- faza de dezvoltare a plantelor de cultură;- tipul erbicidului folosit (Erver şi colab., 1968, citat de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996).Condiţiile de climă. Aplicarea trebuie să se facă pe timp calm, fără vânt, cu temperaturi ce

depăşesc 10-15°C, după ce s-a ridicat roua. La aplicările postemergente viteza vântului trebuie să fie foarte mică pentru a evita fenomenele de derivă laterală sau drift (sub 0,25 m/s).

La aplicarea erbicidelor postemergente trebuie să se ţină seama de faza de dezvoltare a buruienilor. Acestea sunt sensibile numai într-o anumită fază, numită faza de rozetă (ex. 2-3 frunze, sau 3-4 cm înălţime etc.).

Faza de dezvoltare a plantelor de cultură este faza în care acestea sunt cele mai tolerante, pot să metabolizeze erbicidele sau au anumite însuşiri morfo-anatomice care le permit să fie tolerante la erbicide. Astfel, avem sfârşitul perioadei de înfrăţire până la formarea primului internod la aplicarea erbicidelor la cerealele păioase, faza de brădişor la in, faza de 2-3 frunze trifoliate la leguminoase, faza de 3-4 frunze la porumb etc.

ABSORBŢIA ERBICIDELORŞl TRANSLOCAREA LOR ÎN PLANTE

Erbicidele distrug buruienile la contactul ce acestea (cazul erbicidelor de contact) ori de îndată ce au pătruns în plantă, prin rădăcină şi apoi circulând în interiorul ei prin vasele sistemului circulator (cazul erbicidelor sistemice).

Căile de pătrundere a erbicidului în plante variază în funcţie de tipul erbicidului, specia şi uneori varietatea, soiul sau hibridul cultivat şi evoluţia condiţiilor de mediu.

ABSORBŢIA ERBICIDELOR ÎN PLANTĂ

Utilizarea erbicidelor în combaterea buruienilor presupune cunoaşterea unor mecanisme fiziologice (biofizice şi biochimice), care apar în relaţia erbicid-plante şi care ne ajută la elaborarea celor mai potrivite tehnologii de utilizare a erbicidelor cât şi la obţinerea de produse sănătoase şi menţinerea mediului înconjurător curat.

Pentru a distruge buruienile, erbicidele trebuie să intre în contact cu acestea fie direct (cazul erbicidelor de contact), fie pătrunzând în interiorul lor, în sistemul circulator (cazul erbicidelor sistemice).

Căile de pătrundere a erbicidelor în plante variază în funcţie de: tipul de erbicid utilizat, modul de aplicare al erbicidului (preemergant, postemergent, ppi etc.), speciile şi uneori chiar soiurile şi hibrizii de plante. Erbicidele pătrund în plantă fie prin părţile subterane (sămânţă, rădăcini etc.), fie prin părţile aeriene (frunze, lăstari, cârcei, muguri, tulpină), fie prin ambele căi în acelaşi timp. De multe ori, locul de pătrundere a erbicidelor în plante nu este şi locul de acţiune al acestora. Pentru a fi toxic erbicidul trebuie să ajungă (să fie transportat, translocat) la locul de acţiune (vârful de creştere al rădăcinii sau

tulpinii, ţesuturi, diferite organe ale plantei etc.). Căile de pătrundere, în numeroase cazuri, influenţează acţiunea toxică a erbicidelor asupra plantelor.

ABSORBŢIA ERBICIDELOR APLICATE LA SOL

Aplicarea erbicidelor la suprafaţa solului se face pentru 3 motive principale:- distrugerea buruienilor înainte de răsărire şi ca atare, eliminarea concurenţei cu plantele de

cultură în primele faze de vegetaţie;- unele dintre erbicide sunt absorbite mult mai uşor prin organele subterane decât prin organele

aeriene ale plantelor;- sunt erbicide care au efect numai dacă sunt aplicate la sol, acţionând asupra seminţelor aflate în

sol şi cărora le inhibă germinaţia sau dezvoltarea rădăcinilor (sunt alte erbicide care se absorb numai prin hipocotilsau coleoptil - organe care se dezvoltă în sol). Erbicidele aplicate la sol pot rămâne la suprafaţa solului acţionând ca un erbicid pelicular, la suprafaţă, împreună cu apa de precipitaţii sau de irigaţie, fie se încorporează în sol la diferite adâncimi, în funcţie de volatilitatea acestuia (8-10 cm pentru cele volatile şi 3-5 cm pentru cele nevolatile).

Erbicidul ajuns astfel în sol poate fi preluat prin absorbţie de către seminţele în curs de răsărire (pentru a germina, seminţele absorb apa şi odată cu ea pătrunde şi erbicidul), de coleoptil, de rădăcini, stoloni, rizomi, tuberculi, bulbi, drajoni etc.). Contactul cu erbicidul din sol se face în procesul de creştere a rădăcinilor sau tinerelor plantule, care ajung în stratul cu erbicid (cazul erbicidelor rămase la suprafaţa solului neîncorporate). Erbicidele din sol sunt dizolvate sau dispersate în soluţia solului şi transportate cu acestea în organele subterane ale plantei şi apoi mai departe până la locul unde acţionează toxicul. Deplasarea erbicidului în sol are loc şi prin difuziune (diferenţa de concentraţie dintre diversele puncte ale solului).

Erbicidele aplicate pe sol pot fi absorbite de plante prin următoarele organe:a) Absorbţia prin seminţe. La contactul cu seminţele în timpul germinaţiei erbicidele pot fi

adsorbite sau absorbite. Cele adsorbite rămân în tegument sau la suprafaţa tegumentului seminal, cele absorbite pătrund odată cu apa (soluţia solului) în interiorul seminţei.

b) Absorbţia prin rădăcini. Pătrunderea erbicidelor prin absorbţie poate fi pasivă (odată cu şuvoiul de apă, soluţia solului) sau activă, când planta consumă energie pentru a absorbi erbicidul. Pătrunderea prin rădăcini a erbicidelor aplicate la sol este una din căile importante prin care acestea ajung în plante. Sunt însă plante care nu absorb erbicidele prin rădăcini, dar sunt şi erbicide care aplicate la sol nu se absorb prin rădăcina plantelor. Exemplu, erbicidele Mecloran, Lasso, Dual Gold nu se absorb prin rădăcini, ci prin coleoptil sau hipocotil; la graminee absorbţia prin rădăcini este foarte mică, iar la plantele dicotiledonate absorbţia prin rădăcină a erbicidelor este principala cale. Absorbţia propriu-zisă se face la nivelul perişorilor absorbanţi (radiculari). Rădăcinile tinere au capacitate mai mare de absorbţie comparativ cu cele mature. Zona de absorbţie principală se situează la 5-50 mm de vârful rădăcinii, cu cât ne depărtăm de vârful rădăcinii cu atât scade puterea de absorbţie a erbicidelor. Absorbţia începe cu o fază rapidă de pătrundere, urmată de o fază mai lentă. Pentru a fi eficace erbicidele trebuie să străbată mai întâi pereţii celulelor pilifere, rizodermice şi corticale, iar de aici să ajungă în sistemul vaselor conducătoare liber sau lemn. Erbicidele, care nu ajung într-unul dintre aceste sisteme, se depun în spaţiul liber din pereţii celulelor sau sunt eliberate din nou în soluţia solului şi prin urmare nu manifestă acţiune toxică pentru plante (Gh. Budoi şi colaboratorii, 1994).

Transportul (translocarea) erbicidelor absorbite prin rădăcină către locurile de acţiune se face de regulă odată cu seva brută, prin sistemul vaselor conducătoare lemnoase (xilem).

Absorbţia radiculară este un proces dependent de numeroşi factori: temperatură, pH-ul, umiditatea solului şi în special de anumite caracteristici ale solului, cum ar fi capacitatea de absorbţie şi, respectiv, posibilitatea de spălare a erbicidului din zona rădăcinii. Plasarea erbicidelor în sol este, de asemenea, un factor esenţial, determinant pentru eficacitatea acestora. Ca atare, erbicidul trebuie plasat în zona în care se dezvoltă rădăcinile. De altfel, majoritatea erbicidelor aplicate la sol se plasează şi sunt distribuite în stratul de 2-6 (8) cm adâncime. Uniformitatea distribuţiei depinde de metoda de aplicare, de unele caracteristici ale erbicidului şi de condiţionarea acestuia, precum şi de unele însuşiri ale solului şi a echipamentelor de aplicare.

Exemple de erbicide care se absorb prin rădăcini: atrazin (Onezin), trifluralin (Treflan), linuron (Afalon) etc. şi care sunt rapid translocate din rădăcini în ţesuturile de creştere. Sunt alte erbicide care sunt translocate mai lent (ex. 2,4-D - SDMA, clorambnenul - Amiben, dinitroaniline etc.).

c) Absorbţia prin coleoptil şi plantulă (hipocotil). Pătrunderea erbicidelor prin coleoptil, hipocotil sau tânără plantulă reprezintă principala cale de absorbţie a unor erbicide aplicate la sol în plante şi singura cale aunor plante de a prelua erbicidele aplicate în sol. În acest caz, plantula (prin coleoptil şi hipocotil), în procesul creşterii, trece prin stratul de sol toxic şi absoarbe erbicid, ceea ce are ca efect o creştere anormală sau chiar moartea. Exemple de erbicide care pătrund prin coleoptil şi plantulă sunt thiocarbamaţii (Mecloran, Dual, Eradicane, Olticarb etc.).

d) Absorbţia erbicidelor prin organele aeriene. Dacă buruienile sunt răsărite, aplicarea erbicidelor la sol are efect nesatisfacător. Ca atare, trebuie folosite erbicide foliare (postemergente). Pătrunderea şi absorbţia erbicidelor prin frunze, tulpini şi formaţiuni speciale (muguri, cârcei, lăstari etc.) este influenţată de numeroşi factori: natura suprafeţei plantei, formaţiunile speciale şi structura lor, stadiul de dezvoltare a plantelor, caracteristicile produsului aplicat (natura substanţei active şi formularea ei), ca şi metodele de aplicare. Intervin, de asemenea, umiditatea, temperatura, lumina etc. În procesul de absorbţie foliară, erbicidele trebuie să străbată mai multe bariere (cuticula, pereţii celulari, plasmalema)

Absorbţia foliară este completă când erbicidul este eliberat în citoplasmă de unde prin sistemul vaselor liberiene (floem) ajunge în alte părţi ale plantei

STABILIREA DOZEI DE ERBICID

Doza de erbicid reprezintă cantitatea de erbicid exprimată în substanţă activă (sau echivalent acid) necesară pentru a trata o suprafaţă de un hectar. Stabilirea corectă a dozei are influenţă asupra calităţii tratamentului deoarece la doze prea mici buruienile rămân necombătute, deci cheltuieli făcute în zadar, în plus, sunt necesare alte eforturi pentru stârpirea lor.

La stabilirea dozei de erbicid se are în vedere o serie de factori:- proprietăţile erbicidului, respectiv eficacitatea lui;- metoda de aplicare a erbicidului (pe toată suprafaţa sau în benzi);- gradul de îmburuienare a suprafeţei tratate;- speciile de buruieni existente şi fazele de vegetaţie ale buruienilor;- fazele de vegetaţie ale plantelor de cultură;- proprietăţile solului (conţinut în humus, argilă, pH).De regulă, în instrucţiunile de utilizare, dozele de erbicid sunt exprimate în kg s.a./ha, iar

specialistul trebuie să calculeze doza de produs comercial. Aceasta se poate rezolva astfel:a) La tratamentul integral (pe toată suprafaţa) cu erbicid, doza de produs comercial se

calculează cu formula:

în care D.C. este doza de produs comercial în kg/ha sau l/ha;D.s.a. este doza de erbicid substanţă activă, în kg/ha;s.a. este procentul de substanţă activă în produsul comercial. Exemplu: se foloseşte la operaţia

de erbicidat la grâu produsul Lintur 75 WG:- conţinutul în substanţă activă = 75%;- doza de erbicid substanţă activă este de 0,1125 kg/ha

Deci, doza de produs comercial la hectar a produsului Lintur 75 WG este de 150 grame/ha.b) La tratamentele executate cu erbicide în benzi: Doza de produs comercial se calculează după formula:

în care: D.c. (benzi) este doza de produs comercial în kg/ha la aplicarea în benzi sau în fâşii;D.C. este doza de produs comercial în kg/ha în cazul aplicării pe întreaga suprafaţă;l este lăţimea benzii tratate în cm (sau m);L este distanţa dintre rândurile de plante, vie sau pomi în cm sau în m.Exemplu: se foloseşte Gesagard 500 S.C. (500 g/1 s.a. prometrin) la aplicarea în benzi la cultura

de floarea-soarelui:

D.c. = 5 l/ha; l = 40 cm; L = 70 cm

NORMA DE AMESTEC PENTRU STROPIT

Reprezintă cantitatea de amestec lichid necesară pentru a erbicida suprafaţa de l hectar, care să conţină doza de erbicid pentru l hectar. Norma de amestec este determinată de mai mulţi factori:

- forma sub care este produs erbicidul;- însuşirile chimice ale erbicidelor;- caracteristicile maşinii de stropit;- condiţiile naturale (deal, platou, afânat etc.).

Normele se precizează în funcţie de fiecare caz în parte. De asemenea, se recomandă şi diametrul median al picăturilor în funcţie de epoca de executare a tratamentului cu erbicide şi de tipul de duze folosite (diametru).

NORMA DE AMESTEC PENTRU STROPIT PENTRU ECHIPAMENTELE TERESTRE

Se stabileşte după următoarea metodică (descrisă de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996):a) se stabileşte suprafaţa care se tratează la o cursă a maşinii:

în care: - S este suprafaţa care se tratează la o cursă a maşinii în hectare; de

lucru a maşinii în cm;- l este lungimea solei în m.b) se determină numărul de parcursuri (ml) pentru care ajunge o alimentare a maşinii:

în care: - ml este numărul de parcursuri pentru care ajunge lichidul de la o alimentare a maşinii;

- V este volumul rezervorului maşinii în litrii;- QI este norma de amestec orientativă după recomandările tipizate în l/ha;

- S este suprafaţa totală la o cursă a maşinii în hectare.

c) cantitatea de amestec care se găseşte în rezervorul maşinii trebuie să ajungă pentru tratamentul unui număr întreg de curse. De aceea, mărimea ml se rotunjeşte într-un sens sau altul pentru a obţine o mărime m.

d) se determină norma de amestec lichid optim pentru sola respectivă în l/ha:

în care: - Q este norma de amestec lichid optim pentru sola respectivă în l/ha;- V este volumul rezervorului maşinii în l;- S este suprafaţa tratată la un parcurs al maşinii în ha;- m este numărul (un întreg) de parcursuri pentru care ajunge amestecul înmagazinat în rezervor

la o alimentare.

Raţionamentul este următorul: dacă pentru suprafaţa S.m. este necesar volumul V, pentru l ha este necesar volumul x.

NORMA AMESTECULUI DE STROPIT ÎN CAZUL MIJLOACELOR AVIATICE

Se poate stabili după următoarea metodică (Tulicov, Vorobiev, descrisă de Gh. Budoi şi A. Penescu, 1996):

a) se determină lăţimea totală tratată Lt în metri pentru sola respectivă şi pentru un zbor al avionului sau elicopterului):

în care: - Lt este lăţimea totală tratată la un zbor;- C este cantitatea de amestec lichid din rezervor la o alimentare în l;- Q este norma de amestec lichid în l/ha;- L este lungimea solei în m;

- 10.000 este suprafaţa unui hectar în m2.

b) se determină numărul de curse (Nc) la un zbor:

în care: - Ne este numărul de curse la un zbor;Lt este lăţimea totală la un zbor;L este lăţimea de lucru la o cursă (într-o singură direcţie în m).

Dacă numărul de curse realizat nu este un întreg se rotunjeşte obţinându-se Ner, iar lăţimea de lucru L se precizează după formula:

c) se determină debitul pe secundă de amestec lichid (Ds) în l/s prin toate duzele lăncii de stropit:

în care: - Ds este debitul pe secundă prin toate duzele;- L este lăţimea de lucru;- V este viteza de zbor în m/s.

In cazul când aparatul de zbor nu asigură debitul pe secundă calculat (Ds), atunci se ia în considerare debitul maxim pe secundă posibil (Dsm) şi se micşorează lăţimea de lucru (L) după formula:

PROTECŢIA MUNCII LA LUCRĂRILE CU ERBICIDE

Având în vedere necesitatea stringentă a folosirii erbicidelor, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că acestea sunt substanţe toxice periculoase, se impune cunoaşterea temeinică a proprietăţilor lor, a normelor de folosire şi a tehnicii securităţii muncii în timpul lucrului cu aceste produse.

Erbicidele, ca toate pesticidele, posedă diferite grade de toxicitate. Toxicitatea lor se apreciază după doza letală (DL 50%), aceasta fiind doza de substanţă activă la care mor 50 % din animalele (şobolani) cu care se experimentează pentru testarea toxicităţii erbicidului respectiv. Se exprimă în mg/kg corp viu. Sunt patru grupe de toxicitate:

1) extrem de toxice, la care DL 50% este < 50 mg/kg;2) puternic toxice, la care DL 50% este de 50 - 200 mg/kg;3) moderat toxice, la care DL 50% este de 200 - 1000 mg/kg;4) toxicitate redusă, la care DL 50% este > 1000 mg/kg.

Încadrarea pesticidelor în una din aceste grupe se face pe baza Avizelor Ministerului Sănătăţii - Inspectoratul Sanitar Central, conform cu referatele tehnice ale Institutului de Igienă şi Sănătate Publică. Majoritatea erbicidelor se încadrează în grupele III şi IV şi numai câteva în grupa II.

Ambalajele utilizate în activitatea cu pesticide vor purta o etichetă inscripţională în una din culorile: grupa I - roşie; II - verde; III - albastru; IV - negru.

Protecţia omului fată de erbicide:1) Primul caz se referă la erbicidele care pot rămâne ca reziduuri în diverse produse, fie datorită

faptului că, pătrunse în plante, sunt blocate în diferite organe şi nu sunt metabolizate de către plante, fie că sunt aplicate incorect, de exemplu, prea aproape de recoltarea produselor agricole şi devin periculoase prin consumarea lor de către om şi animale. Acest modde toxicitate se preîntâmpină prin interzicerea folosirii unor astfel de substanţe şi aplicarea corectă a erbicidelor, adică în perioada optimă şi în doze corespunzătoare, şi scoaterea din comerţ a produselor cu efect toxic peste limita admisă. Trebuie subliniat faptul că aspecte de contaminare a produselor agricole cu erbicide se ivesc numai acolo unde aplicarea lor nuse face cu responsabilitatea cerută.

2) Erbicidele, în timpul transportului, în depozite sau la aplicarea în câmp, manipulate fără respectarea regulilor de protecţia muncii, pot produce îmbolnăviri, intoxicaţii grave şi chiar moartea. Iată unele simptome ale intoxicării: oboseală, transpiraţie puternică, sete puternică, înroşirea feţei, greaţă, vomă, diaree, edeme, spasme etc. Unele erbicide sunt toxicepentru albine, ca de exemplu, uleiurile minerale, paraquat, bromoxil etc. Alte erbicide sunt toxice pentru fauna acvatică, ca de exemplu carbamaţii, derivaţi ai fenolului etc.

Rezultă din cele prezentate, că modul de acţiune al erbicidelor asupra organismului uman şi animal este diferit şi deseori extrem de periculos. De aceea, se impune cunoaşterea temeinică a proprietăţilor fiecărui erbicid şi respectarea cu stricteţe a regulilor de protecţia muncii şi a mediului înconjurător.

Pentru protecţia muncii la lucrările cu erbicide trebuie respectate cu stricteţe regulile de depozitare, transport şi aplicare a erbicidelor.

Specialiştii care lucrează cu erbicide (tehnicieni, mecanizatori, brigadieri, şefi de echipe, magazineri ş.a.) trebuie să urmeze cursuri speciale de calificare. Muncitorii care deservesc agregatele vor fi desemnaţi pentru ; întreg sezonul şi instruiţi la locul de muncă de către specialişti care conduc astfel de lucrări.

Persoanele care lucrează cu erbicid trebuie să efectueze vizita medicală specială. Nu sunt admişi să lucreze cu pesticide copii până la 18 ani, femeile gravide sau care alăptează, bărbaţii peste vârsta de 55 ani, femeile peste 50 ani, persoanele cu răni deschise, bolnavi cu sistemul nervos, respirator, de cord etc.

Toate persoanele trebuie să cunoască însuşirile toxice ale preparatului cu care lucrează şi măsurile de protecţie. La locul de muncă trebuie să existe trusa cu medicamente de prim-ajutor.

Transportul erbicidelor se face numai în ambalaje speciale şi cu grijă pentru a evita deteriorarea acestora şi împrăştierea substanţelor. Nu se transportă erbicidele împreună cu alimente, furaje, călători. După descărcare, mijlocul de transport se curăţă şi se spală.

Păstrarea erbicidelor se face numai în depozite speciale aflate la o depărtare de cel puţin 200 m de locuinţe. Depozitele să fie dotate cu echipament contra incendiilor, cântare, instrumente pentru deschiderea ambalajelor, stelaje şi despărţituri pentru depozitarea diferitelor erbicide.

Ambalajul erbicidelor trebuie să fie în bună stare, cu etichete cu scris rezistent la umezire, cu instrucţiuni privind folosirea preparatelor respective.

Magazionerul trebuie să cunoască regulile de păstrare a erbicidelor şi tehnica securităţii muncii. El va sta în depozit numai în timpul primirii şi eliberării erbicidelor sau unor treburi urgente, verifică starea ambalajelor, curăţă inventarul, zilnic aeriseşte depozitul, păstrează sub cheie registrul de intrări şi ieşiri a substanţelor. Din depozit se eliberează cantităţi de erbicide pentru o singură zi şi numai în cazuri speciale, pentru câteva zile. Ceea ce rămâne nefolosit se returnează în depozit.

Curăţenia în depozit se face după necesităţi, la intervale de cel mult două săptămâni. La început se îndepărtează praful cu aspiratorul şi apoi se spală pereţii, pardoseala, stelajele.

în depozit se poartă echipament de protecţie, nu se fumează, nu se mănâncă, nu se bea.În vederea aplicării erbicidelor sunt necesare maşini şi aparatură specială, precum şi echipament

de protecţia muncii, înainte de începerea lucrului se instruiesc muncitorii şi se aşează la loc vizibil instrucţiunile de protecţia muncii şi de acordare a primului ajutor. La locul de aplicare nu se păstrează alimente, apă, furaje. In zilele excesiv de călduroase erbicide-le se aplică dimineaţa sau spre seară, iar în zilele normale şi noroase - şi la mijlocul zilei.

Împrăştierea erbicidelor cu mijloace avion nu este permisă dacă viteza vântului este mai mare de 4 m/sec., iar în cazul dispersării, în picături foarte mici, dacă viteza depăşeşte 2 m/sec. Parcelele care se tratează să se afle la depărtare de minimum l km de centrele populate. Maşinile terestre se pot folosi pe vreme cu viteza vântului de până la 4 m/sec.

Amestecul pentru stropit se pregăteşte la platforme special amenajate, iar agregatul pentru stropit se conduce pe câmp numai după ce se verifică şi se constată că este în perfectă stare de funcţionare. Cabinele tractoarelor trebuie să fie ermetic închise.

Mecanicul tractorist şi alţi muncitori care deservesc agregatele de stropit vor purta echipament de protecţie: salopetă, cizme, mânuşi, ochelari, iar în cazul erbicidelor toxice, mască de gaze. în timpul lucrului este interzis a fuma, mânca sau bea. După terminarea lucrării, echipamentul se curăţă şi se aeriseşte, iar muncitorii se spală bine pe tot corpul cu apă şi săpun. Cel puţin o dată pe săptămână se spală echipamentul. Părţile de cauciuc ale echipamentului de protecţie (masca de gaze, mănuşile) se spală zilnic cu apă caldă şi săpun şi se dezinfectează cu tampon de vată umezit în alcool medicinal sau în soluţie de hipermanganat de potasiu 0,5%.

Periodic, muncitorii trebuie supuşi la diverse analize, îndeosebi sanguine şi la nevoie, se schimbă locul de muncă.

Primul ajutor în cazul otrăvirii cu erbicide. La locul de muncă trebuie să existe câteva substanţe de primă utilitate: cărbune medicinal, sare de bucătărie, bicarbonat de sodiu ş.a.

Bolnavul este aşezat de îndată la aer curat şi i se îndepărtează echipamentul de protecţie. Dacă pesticidul a venit în contact cu pielea, aceasta trebuie spălată bine cu apă şi săpun. Ochii se spală cu apă şi sifon în concentraţie de 2% sau cu acid boric şi apoi cu apă curată. Dacă pesticidul a fost înghiţit, se administrează bolnavului câteva pahare cu apă caldă sau împreună cu o substanţă pentru a provoca voma (ca de exemplu, 20 - 30 ml sirop de ipeca sau 25 ml soluţie 1% de sulfat de cupru). După vomă se administrează 2-3 linguri de cărbune activ şi o jumătate de pahar cu apă).

În caz de încetinire a respiraţiei se dă bolnavului să miroasă amoniac se face respiraţie artificială, iar în caz de stop cardiac se face masaj cardiac.

După acordarea primului ajutor, bolnavul este dus de urgenţă la cel mai apropiat spital.Menţionăm încă o dată că otrăvirea cu erbicide poate fi evitată dacă se lucrează cu grijă şi

responsabilitate şi se respectă întocmai modul de aplicare a preparatelor şi regulile de protecţia muncii.

PLANTE DE CULTURĂ MODIFICATE GENETIC TOLERANTE LA ERBICIDE

În ultimii ani, ingineria genetică a realizat progrese spectaculoase cu efecte benefice majore în sectoarele care privesc sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor, industria farmaceutică, agricultură şi protecţia mediului.

Prin inginerie genetică s-a reuşit introducerea în patrimoniul genetic al unei celule, a uneia sau mai multor gene noi (genele de interes). Genele noi introduse sunt denumite transgene, iar produsele obţinute poartă numele de organisme modificate genetic (OMG) sau organisme transgenice.

În felul acesta, s-a reuşit transferul de gene ce conferă rezistenţă la acţiunea unor erbicide de la microorganisme la plantele de cultură. De exemplu, soia Roundup Ready care este tolerantă la erbicidul pe bază de glifosat (Roundup Ready) posedă o genă transferată de la o bacterie din sol (Agrobacterium sp.).

După cum este cunoscut, erbicidele pe bază de glifosat sunt sistemice şi neselective (cu acţiune totală); sunt foarte eficace şi pentru buruienile anuale cât şi pentru cele perene; se aplică în perioada de vegetaţie fără persistenţă în sol şi plantă. Folosirea erbicidelor cu substanţă activă glifosat în multe situaţii rezolvă integral problema combaterii buruienilor.

Un interes deosebit pentru cercetători în crearea de plante modificate genetic tolerante la erbicide şi pentru care s-au obţinut varietăţi de plante de cultură au prezentat şi erbicidele pe bază de glufosinat de amoniu (BASTA), imazetapir (PIVOT) şi unele din grupa sulfonilureicelor.

Primul test experimental al unei plante transgenice a fost realizat în anul 1986, iar prima cultură comercială a unei plante transgenice a fost înfiinţată în anul 1992.

În ultimul timp, varietăţi transgenice întâlnim la majoritatea plantelor de cultură: soia, porumb, bumbac, răpită, cartof, dovleac, in, tutun, orez, tomate ş.a.

Suprafaţa ocupată cu plante transgenice tolerante la erbicide a crescut considerabil, astfel că în anul 1999 la nivel mondial s-au cultivat aproximativ 30 milioane de hectare

Cele mai mari suprafeţe sunt cultivate în SUA şi Canada, peste 80% şi mult mai puţin în ţările din Uniunea Europeană.

In Europa numai câteva plante transgenice au primit aprobarea pentru a fi cultivate, iar legislaţia cu privire la OMG este foarte strictă, fiind motivată ca o măsură prevăzătoare în acest domeniu încă insuficient studiată.

Apar tot mai multe întrebări legate de posibilele efecte nedorite, cum ar fi:- înmulţirea exagerată a plantelor modificate genetic care ar putea invada ecosistemele agricole

şi chiar habitatul natural, în dauna agrosistemelor tradiţionale obţinute;- transferul inoportun al transgenelor la alte plante cultivate sau la cele care aparţin florei

spontane;- modificarea ciclurilor biochimice (ciclul azotului, ciclul carbonului ş.a.);- influenţa negativă asupra lanţului trofic;- modificări nedorite asupra fertilităţii solului.Aceste aspecte sunt greu de prevăzut şi pot deveni evidente numai în timp.în ţara noastră, Comisia Naţională pentru Securitate Biologică (CNSB), constituită în baza

Ordonanţei Guvernului nr.49 din anul 2000, privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a OMG, a dat acordul pentru importul şi introducerea în cultură a unei varietăţi de cartof modificată genetic rezistentă la gândacul din Colorado şi a unor varietăţi de soia tolerante faţă de erbicidul pe bază de glifosat (Roundup Ready).

CNSB şi-a dat acordul şi pentru realizarea de teste în câmp cu hibrizi de porumb rezistenţi la atacul sfredelitorului Ostrinia nubilalis, la erbicidele pe bază de glifosat şi glufosinat de amoniu, precum şi pentru hibrizii de sfeclă de zahăr toleranţi la glifosat.

CNSB atrage atenţia instituţiilor ştiinţifice să asigure o supraveghere şi o analiză profundă asupra tuturor aspectelor privind OMG (Organisme Modificate Genetic) care ar putea să reprezinte riscuri la adresa sănătăţii oamenilor şi a conservării diversităţii biologice.

PREZENTAREA ERBICIDELOR DUPĂ SUBSTANŢA ACTIVĂ

În acest subcapitol sunt prezentate câteva dintre erbicidele sintetizate pe plan mondial, care au o largă utilizare în sistemele de combatere integrată a buruienilor.

Pentru uşurinţa înţelegerii şi o citire cursivă prezentăm mai jos o listă cu prescurtări pentru formele de condiţionare a erbicidelor:

CE - concentrat emulsionabil;C S - concentrat solubil în apă;DF - granule autodispersabile;EC - concentrat emulsionabil;EW - emulsie, ulei în apă;G - granule;PU - pulbere umectabilă (muiabilă);SC - suspensie concentrată;SE - suspoemulsie;SL - concentrat solubil;SP - pulbere solubilă în apă;UL — lichid omogen pentru aplicare cu volum ultraredus;ULV suspensie pentru aplicare cu volum ultraredus;WG - granule dispersabile în apă;WP - pulbere umectabilă (muiabiiă);WSC - concentrat solubil în apă;

ECHIPAMENTUL DE APLICAT ERBICIDE Şl EXPLOATAREA LUI

GENERALITĂŢI

Condiţia ca un erbicid să atingă performanţele tehnice pe care le posedă este ca acesta să fie aplicat cu un echipament bun, bine reglat şi fără să aibă vreo defecţiune. Oricât de performant ar fi erbicidul, dacă echipamentul de aplicat nu este bine ales, întreţinut, reglat şi exploatat, produsul poate să fie compromis. De aceea, la fel de importantă este şi operaţia de alegere a echipamentului şi exploatarea acestuia, ca şi alegerea erbicidului.

Nu trebuie separată activitatea în sine de aplicare a erbicidelor (cu ce unelte se efectuează), de cunoaşterea proprietăţilor şi a utilizării erbicidelor la culturile agricole. De aceea ne-am propus ca într-un capitol separat să prezentăm maşinile de aplicat erbicide şi exploatarea acestora.

După cum am arătat la capitolul "Erbicidele utilizate la culturile agricole" în funcţie de echipamentul de aplicare acestea sunt:

a)echipamente terestre de aplicare a erbicidelor;b) echipamente aviatice de aplicare a erbicidelor.

TEHNICA APLICĂRII ERBICIDELOR

Metodele de aplicare a erbicidelor urmăresc realizarea unei eficacităţi maxime asupra buruienilor şi înlăturarea oricărui efect negativ care ar putea afecta cultura. Metoda de aplicare a erbicidelor este

determinată de felul absorbţiei erbicidelor în plantă şi modul lor de acţiune, de selectivitatea lor pentru plantele de cultură şi însuşirile fizico-chimice ale produselor utilizate.

Proprietăţile fizico-chimice ale erbicidelor influenţează alegerea metodei de aplicare, corelată cu elementele care determină intensitatea şi durata efectului erbicidului şi care sunt formele de condiţionare, remanentă a erbicidelor sau volatilitatea produsului etc.

În practică, la alegerea erbicidelor se disting două metode principale de aplicare:- aplicarea pe sol înainte de semănatul sau răsăritul culturii (p.p.i sau preemergent)- aplicarea în timpul vegetaţiei după răsăritul culturii şi buruienilor (postemergent şi preharvest).

Aplicarea pe sol este specifică erbicidelor reziduale, selective, sistemice cu agrodisponibilitate variabilă şi care se efectuează cu scop preventiv. Reprezentative pentru această metodă sunt erbicidele care se aplică înainte de semănat, cum sunt cele pe bază de atrazin, alaclor, S-metolaclor, benefin, trifluralin, metribuzin, acetoclor, pendimentalin etc.

Aplicarea în vegetaţie este specifică erbicidelor de contact: cu acţiune totală sau selective şi a erbicidelor sistemice foliare. Aplicarea foliară este cerută de erbicidele care au proprietatea de a fi absorbite numai foliar, cum ar fi produsele pe bază de bentazon, 2,4-D, dicamba, sulfonilureice, MCPA, fluroxypir, acifluorfen-sodiu, fomesafen etc.

Sunt unele erbicide care se aplică şi la sol şi în perioada de vegetaţie a culturilor, cum ar fi atrazinul, prometrin, diuron, monolinuron, cloroxuron etc.

În cazul aplicării erbicidelor pe sol, terenul trebuie să fie foarte bine lucrat, mărunţit şi nivelat. Pe terenul cu bulgări, efectul erbicidelor reziduale scade, deoarece este împiedicată realizarea unei pelicule toxice uniforme atât la suprafaţa solului (cazul erbicidelor care se aplică după semănatul culturii) cât şi în sol pe adâncimea de germinare a seminţelor de buruieni prin încorporarea acestora (3-8 cm).

Pe terenuri prost lucrate (cu mulţi bolovani) o mare parte din soluţia erbicidată cade şi printre bulgări sau bolovani şi, ca urmare, în stratul de sol în care ne interesează să avem pelicula toxică, va fi vehiculată o cantitate mai mică din erbicid. Pe terenurile foarte bine mărunţite, nivelate şi profund lucrate, pelicula toxică de erbicid este continuă şi uniform distribuită.

Pregătirea corectă a terenului (nivelat şi mărunţit) conduce la menţinerea constantă a vitezei de lucru a agregatului de aplicare. Pe terenuri bolovănoase şi denivelate, viteza de deplasare se micşorează şi, ca atare, cantitatea de erbicid care cade pe sol se va mări pe aceste porţiuni. Acest aspect este dăunător atât pentru erbicidele reziduale care se aplică la sol creşte riscul apariţiei fenomenului de remanentă şi imposibilitatea respectării rotaţiei), cât şi la erbicidele care se aplică în vegetaţie (denivelările rămân şi în timpul vegetaţiei.

În ţara noastră, erbicidele se aplică numai în amestec cu apa. Apa fo-losită la operaţia de erbicidare trebuie să fie curată, lipsită de impurităţi şi limpede, cu un pH neutru. Cantitatea de apă folosită la tratamente trebuie să asigure o acoperire perfectă a suprafeţei pe care se aplică şi este în funcţie de aparatura folosită la administrare, posibilitatea de pulverizare a acesteia şi de acoperire a solului sau a plantelor.

ORGANIZAREA LUCRĂRILOR DE APLICARE A ERBICIDELOR

Organizarea şi pregătirea lucrării de erbicidat a culturilor agricole se realizează cu mult timp înainte de începerea activităţii propriu-zise. Aceste acţiuni de pregătire cuprind :

- repararea, verificarea şi reglarea tuturor aparatelor şi instalaţiilor şi echipamentelor de aplicare a erbicidelor;

- asigurarea necesarului de produse erbicide pentru fiecare cultură în parte, în funcţie de obiectivul urmărit;

- instruirea teoretică şi practică a tuturor persoanelor care participă la aceste lucrări de aplicare a erbicidelor (cunoaşterea erbicidelor, a modului corect de realizare a amestecurilor, a aplicării corecte a acestora, a dozelor, precum şi a riscurilor aplicării incorecte a acestora);

- instruirea personalului cu măsurile de tehnica securităţii muncii, de prevenire a intoxicaţiilor şi de acordare a primului ajutor în caz de intoxicaţii etc.

Înainte de începerea lucrului se face o verificare generală a echipamentului folosit la operaţia de erbicidat, se verifică modul de cuplare corectă la tractor a acestora, apoi se pune în funcţiune şi se urmăreşte dacă reglajele au fost corect efectuate şi nu apar scurgeri pe la asamblări etc.

În timpul exploatării se urmăreşte atent dacă dispozitivele de pulverizare (duzele) administrează corect soluţia de erbicid şi dacă aparatele de control ale instalaţiei funcţionează normal (manometrul de presiune).

La terminarea lucrării se efectuează spălarea echipament u I ui. Amestecul obţinut după spălare se va aplica tot pe cultura la care a fost efectuată operaţia de erbicidat. în cazul în care se schimbă cultura si erbicidele, operaţia de spălare trebuie să fie foarte atent efectuată.

COMBATEREA BURUIENILOR DIN CULTURA DE SOIA (GLYCINE HISPIDA)

Plantele de soia sunt foarte uşor concurate de buruieni începând cu primele zile de la răsărit până în preajma recoltării. În perioada de vegetaţie a culturii se dezvoltă cel puţin trei serii de buruieni. Ca atare, programul de combatere chimică a buruienilor trebuie să cuprindă erbicide, care aplicate, să poată asigura curăţenia culturii o perioadă lungă de timp, de minimum 40-60 de zile, până când plantele de soia realizează „încheierea lanului" (plantele acoperă intervalul dintre rânduri).

Cultura de soia este însoţită la răsărire şi în perioada de vegetaţie de mai multe specii de buruieni:

A. Specii de buruieni monocotiledonate anuale şi perene:Echinochloa crus-galli - mohor lat; Digitaria sanguinalis - meişor; Setaria sp.;Agropyron repens - pir târâtor; Sorghum halepense - costrei; Cynodon dactylon - pir gros.

B. Buruieni dicotiledonate anuale şi perene:Amaranthus sp. - ştir;Chenopodium album - loboda sălbatică;Abutilon theophrasti -teişor;Atriplex sp. - lobodă;Solanum nigrum —zârnă;Hibiscus trionum — zămoşiţă;Xanthium strumarium — cornaci.

Polygonum convolvulus - hrişcă urcătoare;Sinapis arvensis - muştar sălbatic;Cirsium arvense - pălămida;Convolvulus arvensis - volbura;Sonchus arvensis – susai;Calystegia sepium – cupa vacii;Portulaca oleracea – iarba grasă;Galeopsis tetrahit – lungurică;Galinsoga parviflora – busuiocul sălbatic;Aristolochia clematitis – cucurbeţică;Latyrus tuberosus – sângele voinicului;Raphanus raphanistrum – ridichioară.Speciile de buruieni-problemă pentru cultura de soia sunt reprezentate de Solanum nigrum (zârna),

Sorghum halepense (costrei), Cirsium arvense (pălămida) şi Convolvulus arvensis (volbura).Soia este considerată „aurul verde” pentru conţinutul său ridicat în proteină şi pentru utilizarea ei în hrana

animalelor şi oamenilor. Pentru combaterea buruienilor au fost sintetizate pe plan mondial foarte multe erbicide care pot fi aplicate înainte de semănat şi încorporate mai adânc sau mai la suprafaţa solului, preemergent sau postemergent. În funcţie de speciile de buruieni pe care le combat, erbicidele aplicate la cultura de soia se grupează astfel:

a) Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi o parte din buruienile dicotiledonate anuale se utilizează erbicide volatile şi nevolatile care se încorporează în sol fie adânc la 8-10 cm adâncime, fie superficial la 3-5 cm adâncime:

- Încorporate la 8-10 cm adâncime:Treflan 48 EC (trifluralin) – în doză de 1,75-2,5 l/ha;Trifsan 480 EC (trifluralin) – în doză de 1,75-2,5 l/ha;Triflurex 48 EC(trifluralin) – în doză de 1,75-2,5 l/ha;Dual Gold 960 EC (S- metolaclor) – în doză de 1,0-1,5 l/ha;Frontier 900 EC (dimetenamid) – în doză de 1,2-1,6 l/ha;Sonalen (etalfluralin) – în doză de 1,5-2,0 l/ha;Alanex 48 EC (alaclor) – în doză de 1,7-2,2 l/ha.

- Încorporate la 3-5 cm adâncime sau aplicate preemergent:Guardian (acetoclor+antidot) – în doză de 1,75-2,5 l/ha;Lasso 48 EC (alaclor) – în doză de 4-6 l/ha;Mecloran 35 EC (alaclor) – în doză de 6-10 l/ha;Stomp 330 Ec (pendimetalin) – în doză de 4-5 l/ha;Relay 90 EC (acetoclor) – în doză de 1,7-2,2 l/ha.

b) Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene se folosesc erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie, când buruienile sunt în faza de rozetă (3-4 frunze şi au înălţimea de 4-6 cm). Aceste erbicide se aplică când plantele de soia au 3 perechi de frunze trifoliolate. Aplicate mai târziu, când plantele de soia încep să înflorească, multe dintre aceste erbicide provoacă fenomenul de „avortare" a florilor, care cad şi nu mai fructifică. Dintre aceste erbicide aplicate postemergent enumerăm următoarele:

Basagran 600 EC (bentazon) -în doză de 1,5-3,5 l/ha;Blazer 2 S (acifluorfen sodium) -în doză de 2 l/ha;

Galaxy (bentazon+acifluorfen) -în doză de 2 l/ha;Flex (fomesafen) -în doză de 1-1,5 l/ha;Pivot 100 LC (imazetapir) -în doză de 0,5-0,75 l/ha;Bolero 40 ŞL (imazamox) -în doză de 0,75-1,0 l/ha;Dynam 75 WG (oxasulfuron) -în doză de 0,08 kg/ha+Extravon 0,2 l/ha.

Deosebit de important în combaterea buruienilor dicotiledonate anuale este eliminarea speciei Solanum nigrum, specie care produce mari necazuri la recoltare.

c) Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie, cele mai bune rezultate se obţin cu următoarele erbicide:

Agil 100 EC (propaquizalofop) - în doză de 1-1,5 l/ha; Aramo 50 (tepraloxidim) - în doză de 1,5-2 l/ha; Leopard 5 EC (quizqlofop p-etil) - în doză de l ,5-2 l/ha; Focus Ultra (cicloxidim) - în doză de 3-4 l/ha; Fusilade Super (fluazifop butyl) - în doză de 2-3 l/ha; Gallant Super (haloxifop R-metil) - în doză de 1-1,5 l/ha; Targa super (quizalofop etil) - în doză de 2-3 l/ha;

Aceste erbicide se aplică atunci când costreiul (Sorghum halepense) din rizomi are înălţimea de 10-15 cm. După aplicare nu se intervine mecanic sau manual în cultură timp de 25-30 de zile pentru a da posibilitatea erbicidelor să se transloce în vârful de creştere al rizomilor. Erbicidele se aplică împreună cu 250-300 l apă/ha cu mijloace terestre sau avio. Trebuie avut grijă ca mărimea picăturilor (diametrul median al picăturilor) să fie foarte mic şi uniform pulverizat pe suprafaţa frunzelor.

La cultura de soia au fost selecţionate soiuri modificate genetic (GMO) care au capacitatea de a rezista la efectul total al erbicidului Roundup. În aceste condiţii combaterea buruienilor din cultura de soia se va simplifica foarte mult.

Această nouă formă de soia (Roundup Redy) se va semăna şi va fi tratată cu Roundup (glifosat) în perioada de vegetaţie cu doza de 2x2 l/ha, atât pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene. La noi în ţară suprafaţa cultivată cu această formă de soia depăşeşte 50% din suprafaţa totală de soia.

COMBATEREA BURUIENILOR DE PE CĂILEFERATE, ŞOSELE, DRUMURI Şl SPAŢII INDUSTRIALE

În intervalul dintre liniile ferate şi în zona denumită „banchetă", un metru în stânga şi dreapta şinelor de cale ferată, nu trebuie să existe buruieni sau arbuşti. Pentru combaterea buruienilor care cresc

în aceste zone (toate speciile de buruieni ruderale şi o parte din cele segetale) se folosesc erbicide care se aplică în doze mari (de şoc) (N. Şarpe, 1987).

Folar 525 FW (glifosat+terbutilazin) în doză de 4-6 l/ha;Glyfogan 480 ŞL (glifosat) în doză de 4-6 l/ha;Gramoxone (paraquat) în doză de 3-51/ha;Roundup (glifosat) în doză de 4-6 l/ha;Touchdown (glifosat -f trimesium) în doză de 5 l/ha;Arsenal (imayapir) în doză de 4-5 l/ha.Aceste produse se aplică cu instalaţii speciale montate pe o locomotivă, în 400-600 l apă/ha.

Aceleaşi erbicide şi doze se pot folosi pentru combaterea buruienilor de pe drumuri şi şosele. De regulă, pe marginile şoselelor se tratează o bandă lată de 1-1,5 m de o parte şi alta a zonei carosabile.

COMBATEREA BURUIENILOR DE PE CANALELE DE IRIGAŢIE

Buruienile care cresc pe canalele de irigaţie sunt adaptate excesului permanent sau temporar de apă. Predomină speciile caracteristice, inclusiv Typha (papura), Phragmites (stuful), dar se întâlnesc şi specii ca, de exemplu: Cirsium, Carduus, Sonchus, Sorghum halepwse, Agropyron repens etc.

Pentru combaterea buruienilor de pe principalele canale de irigaţie (canalele de aducţiune sau de desecare) se poate utiliza unul din produsele:

Glyfogan 480 ŞL (glifosat) în doză de 5-6 l/ha;Dominator (glifosat acid) în doză de 5 l/ha;Folar 525 FW (glifosat+terbutilazin) în doză de 6-7 l/ha;Gramoxone (paraquat) în doză de 3-51/ha;Roundup (glifosat) în doză de 4-6 l/ha;Sanglipho (glifosat acid) în doză de 5 l/ha;Touchdown (glifosat + trimesium) în doză de 5 l/ha.La combaterea buruienilor de pe canalele de irigaţii se vor folosi echipamente speciale şi se va avea

grijă ca picăturile din soluţia de erbicid să nu ajungă pe culturile vecine sau în apa din canale. De asemenea, se va avea grijă ca pe canalele nedalate, combaterea buruienilor să nu fie totală, ci să fie combătute numai speciile de buruieni cu talie înaltă (speciile de Agropyron şi Polygonum aviculare să rămână pentru a proteja taluzele canalelor împotriva eroziuni).

B I B L I O G R A F I E

1. Anghel Gh. Si colab., 1972 – Buruienile din culturile agricole si combaterea lor .Edit. Ceres, Bucuresti.

2. Gus P., Lazareanu A., Sandoiu D., Jitareanu G., Stancu I, 1998 – Agrotehnica. Edit.Risoprint , Cluj Napoca.

3. Onisie T., Jitareanu G., 1999 – Agrotehnica Editura „ Ion Ionescu de la Brad „.4. Pintilie C., si colab. 1985 – Agrotehnica , Editura didactica si pedagogica , Bucuresti .5. Sarpe N., 1987 – Combaterea integrata a buruienilor din culturile agricole .Editura Ceres,

Bucuresti .6. Sandoiu D., 1973 – Araturile, Editura Ceres, Bucuresti.